100
INVAZIA ARMATELOR RUSE ÎN TIGHINA, 19-24 IUNIE 1992
THE INVASION OF RUSSIAN ARMIES IN TIGHINA,
19-24 JUNE 1992
Colonel (r) conf. univ. dr. Anatol MUNTEANU*
Rezumat: Războiul de pe Nistru din anul 1990-1992, este un capitol tragic din
istoria poporului nostru. La 19-24 iunie 1992, la Tighina (Bender) s-a dat marea bătălie
împotriva separatismului și ocupantului rus, care permanent ține în tensiune toată suflarea
românească din Moldova de peste Prut. În această bătălie decisivă, Federația Rusă,
contrar deciziilor SUA și Uniunii Europene, au invadat Tighina acționând cu unități
militare ale Armatei a 14-a ruse, folosind tancuri, artilerie și trupe motorizate. În luptele
pentru independența Republicii Moldova au căzut sute de militari, combatanți și civili, dar
orașul Tighina și alte poziții de luptă de la Cocieri-Dubăsari, Coșnița-Doroțcaia nu au fost
cedate inamicului. Războiul 1990-1992 s-a derulat în câteva etape, foarte bine pregătit de
serviciile secrete ruse, într-un stil modern al războiului hibrid, de manipulare a etniilor, a
populației autohtone, a factorilor politici din Republica Moldova. Scopurile propuse de
Rusia s-au realizat.
Cuvinte cheie: război hybrid; informații; servicii; lupte; unități militare;
separatiști; polițiști; voluntari; Conenție.
Abstract: The War of Dniester, 1990-1992, represents a tragic chapter in the history
of our people. Between June 19th – 24th, in Tighina (Bender), there was a great battle
against Russian separatism and expansionism which represent a permanent threat to all the
Romanians in Moldova over the Prut River. In this decisive battle, the Russian Federation,
notwithstanding the U.S. and EU decisions, invaded Tighina with military units of the 14 th
Russian Army, using tanks, artillery and mounted troops. Hundreds of soldiers, fighters and
civilians fell during the fights for the independence of the Republic of Moldova; yet,
Tighina itself and other combat areas in Cocieri-Dubăsari, Coșnița-Doroțcaia were not
surrendered to the enemy. The war between 1990 and 1992 took place in several stages,
carefully prepared by Russian secret services, in a modern style of hybrid warfare,
involving the manipulation of ethnicities, of the local population, of the political factors in
Republic of Moldova. Russia managed to reach its goals.
Keywords: hybrid warfare, intelligence, services, military units, separatists, police
force, volunteers
* Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România
101
Începând cu anii 1988-1990, în fosta Republică Sovietică Socialistă
Moldovenească se constituie Mișcarea de Eliberare Națională, care a luptat pentru
libertate, dezrobire, ieșirea din URSS și Unirea cu Țara mamă, România. Totul a
mers bine până în anul 1991, când Republica Moldova și-a proclamat independența
și suveranitatea.
În scopul păstrării sistemului sovietic (rusesc), în Republica Moldova și alte
regiuni ale URSS, rușii au organizat confruntări politice și militare.
Forţele Kremlinului: nomenclatura de partid, KGB-ul, armata din districtul
militar Odesa, subunitățile de spionaj și contraspionaj ale Armatei a 14-a au
acționat clandestin, au pregătit cadre specializate şi executanți, creând acele
structuri ilegale, care, în 1991, au declanșat conflictul militar.
Tot atunci a luat fiinţă Consiliul directorilor întreprinderilor mari și a
Complexului militar industrial, condus de Moscova, personal de Președintele
Sovietului Suprem al URSS, A.I. Lukianov, în fapt capul de pod împotriva
fasciştilor români, din Republica Moldova.
Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria și
Găgăuzia au fost realizate de Ig. Smirnov și oficialii ruși de la Moscova, deputații:
Travkin, Jirinovski, Ruțkoi, Morozov, Graciov, inclusiv de ex-preşedinţii
Gorbaciov și Elțin.
Așadar, ce a avut loc în Republica Moldova: Un conflict armat? Un război
hibrid? Un război pentru apărarea suveranității și independenței Republicii
Moldova?
Ca cercetător în istorie militară, pe baza studiilor și documentelor analizate,
împreună cu alți istorici, am constatat că din octombrie 1990, și până la 5 august
1992, a fost un război declanșat de fosta URSS, preluată de Federația Rusă,
împotriva Republicii Moldova, un război tactic de tip nou, numit astăzi războiul
hibrid.
Separatiștii ruși din Transnistria au organizat și realizat evenimente
destabilizatoare, diversiuni și incidente între autoritățile legitime ale Republicii
Moldova și grupuri paramilitare rusofone pe toată zona nistreană, începând cu
nordul Moldovei – Otaci, Kamenca; centru – Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol,
Tiraspol, Slobozia, partea dreaptă a Nistrului-Tighina, Gâsca, Copanca, Chițcani:
partea de sud-est – Talmaza, Răscăieti, Ciobruciu; partea de sud – Comrat,
Vulcănești. În acestea și alte localități, structurile militare ale armatei ruse și
separatiste au atacat posturile de poliție și grupuri de oameni neînarmați, folosind
tehnică militară și arme de foc. Incidentele militare s-au transformat în acțiuni de
luptă împotriva organelor legale ale Republicii Moldova. Primariile și oamenii de
bună credință au opus rezistență. În majoritatea satelor din zona nistreana s-au
102
oranizat posturi de control și apărare împotriva incursiunilor separatiste și a
omuleților în uniforme verzi (militari fără însemne din armata rusă), precum și a
cazacilor ruși veniți din Kubani, Don, etc, regiuni ale Rusiei.
Armata a 14-a rusă și forțele separatist de la Tiraspol invadează,
la 19-20 iunie 1992, teritoriul Tighinei, pământ al Țării Moldovei.
Pentru Republica Moldova războiul hibrid impus de Rusia a însemnat
apărarea propriei independențe și integrități. Caracterul și conținutul
evenimentelor nu trebuie minimalizate. Acesta a fost un război al Federației Ruse
contra suveranități și, independenței Republicii Moldova, a fost un război pentru a
împiedica integrarea cu Uniunea Europeană și posibila unire a Republicii
Moldova cu România, Se preconiza restabilirea dominației geopolitice a Rusiei în
aceasta regiune de sud-est a fostei URSS.
Acest fapt a fost confirmat prin documente, rapoarte ale serviciilor de
contrainformații moldovenești, dar și de oficialitățile rusești de la Moscova, care au
comunicat deschis faptul că prin război se va împiedica reunirea Moldovei cu
România.
Voluntarii moldoveni își apără independența și pământul strămosesc, martie 1992.
103
În fapt, războiul s-a produs și pentru a restaura fostul imperiu sovietic care
începuse să scârțâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă, ce risca să se
scufunde în apele oceanului. Rusia avea nevoie de o victorie pentru a se reabilita în
fața Occidentului. Rușii și separatiștii din Transnistria au acționat rapid și
consecvent împotriva organelor de drept ale Republicii Moldova.
În iulie-august 1990, rușii, ucrainenii și găgăuzii au organizat referendumuri,
alegeri și congrese, pentru dezmembrarea Republicii Moldova și formarea
republicilor autonome la așa numita cerere a minorităților naționale, iar în
septembrie al aceluiași an au instalat structuri anticonstituționale: guvern, miliții,
procuraturi etc., în așa numitele Republica Autonomă Socialistă Moldovenească
Nistreană și Republica Autonomă Socialistă Găgăuză. Organizarea alegerilor
nelegitime în sovietele raionale și sătești din Transnistria, Găgăuzia (1991); a
referendumurilor, mitingurilor neautorizate și instalarea de baraje și posturi de
control pe drumurile naționale, toate acestea fiind elemente ale războiului hibrid
promovat și realizat de Rusia în Republica Moldova.
Toate organele legitime de stat ale Republicii Moldova de pe teritoriul
Transnistriei au fost anihilate cu ajutorul organizațiilor paramilitare, batalioanelor
de cazaci ruși, amplasate în localitățile de Est ale Republicii. Aceste scenarii erau
conduse de la Moscova de A. I. Lukianov și coordonate de A. Bolșakov, I.
Smirnov, I. Blohin – deputați șovini rusofili şi de mancurții moldoveni:
Gh.Maracuța, A.Caraman, M. Kendighelean, Gh. Eremia, V. Voronin, P.
Lucinschi, A. Sangheli, Dm. Moțpan, Iu. Roșca, și alții. După rebeliunea din august
1991, A. Lukianov a fost arestat, apoi eliberat pentru a prelungi scenariul început și
lupta subversivă împotriva Republicii Moldova, iar toate forțele proimperiale ruse
au rămas în Transnistria.
Mai mult decât atât, în aceste raioane s-au cuibărit multe persoane din
serviicile secrete ruse, implicate în evenimentele tragice din Riga, Vilnius și
Kaukaz. O mare parte din lucrătorii KGB-ului sovietic al Moldovei s-a transferat
cu munca operativă la Tiraspol. De aici s-au pornit și realizat scenariile serviciilor
secrete. Activitatea militaro-separatistă a fost preluată și personal coordonată de
către generalul A. Ruțkoi, vicepreședintele Federației Ruse, care a vizitat de câteva
ori Republica Moldova. Încercările guvernului Republicii Moldovei de a interzice
activitatea separatiștilor, arestarea KGB-iștilor, liderilor separatiști (Smirnov,
Pologov, Kendighelean, etc.), s-au soldat cu eșec.
Grevele femeilor în colanți din Tiraspol, conduse de liderul organizației
separatiste de femei, Nina Andreeva, nu numai că au pricinuit daune economiei
Republicii Moldovei, dar au paralizat activitatea societăților comerciale, căilor
ferate și structurilor de stat a guvernului Muravschi.
104
Manifestări ale femeilor rusofone la gările din Tiraspol și Tighina,
împotriva deciziei de folosire a limbii române ca limbă de stat, august 1990, 1991.
Un mare rol în pregătirea și declanșarea războiului împotriva Republicii
Moldovei l-au jucat mass-media aservită rusiei (posturile de radio, ziarele,
televiziunile), care, la unison au încurajat şi îndreptăţit agresiunea. Dezinformarea
populației prin mass-media este de asemenea un element al războiului hibrid.
În Republica Moldova au fost dislocate subunităţi ale armatei ruse,
detașamente speciale antitero ruse, (Dnestr, Delfin), grupe diversioniste coordonate
și conduse de Statul-major al Armatei a 14-a ruse, forțe militare cu mare capacitate
de luptă, cărora li s-au adăugat formațiunile căzăcești de pe Don și Kuban. Ele se
pregăteau să lupte nu numai cu Republica Moldova, ci și cu forțele armate ale
României, amenințând că vor ajunge la Prut, Siret și București. Au fost făcute
declarații publice pe această temă de generalul rus Al. Lebedi.
105
Perioada de pregătire a războiului, din ianuarie-decembrie 1991, s-a derulat
cu diversiuni de lichidare a poliției moldovenești în Transnistria și anume la:
Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia, Camenca, Râbnița, Tiraspol, Comrat și
Vulcănești. S-au dus lupte la Dubăsari și la podurile de peste Nistru, unde au fost
omorâți și arestați polițiști și oameni civili. Au urmat operațiuni speciale ale
structurilor secrete ruse, care au grăbit refugiul românilor moldoveni din
Transnistri. Au plecat de bună voie sau impuși de structurile statale separatiste,
intelectuali, gospodari, o parte dintre directorii de întreprinderi agroindustriale, de
firmele mici și mijlocii, evacuându-se astfel, din Transnistria și Găgăuzia, circa 150
000 de cetățeni de origine română ai Republicii Moldova.
La 2 martie 1992, forțele armate ruse au deschis foc asupra populației
pașnice la Cocieri – sat moldovenesc, unde au omorât civili paşnici, neînarmaţi.
Cazacii ruși au violat femei și copii minori, omorându-i cu bestialitate. Astfel, a
început oficial războiul în Transnistria separatistă.
Structuri paramilitare ruse, instalate în Transnistria și Găgăuzia
la întrările în localități, 1991.
106
Postul separatiștilor transnistreni pe traseul Dubăsari - Râbnița, februarie 1992.
Pe parcursul lunii martie, între forțele de ordine ale Republicii Moldova și
cele separatiste s-au produs numeroase ciocniri. Luptele se duceau în următoarele
localități: Cocieri, Corjova, Roghi, Dubăsari, Griogoriopol, Coșnița, Doroțcaia,
Tighina, Varnița, Copanca, Fârlădeni, Gâsca, dar şi în alte localități de-a lungul
Nistrului. Din partea Republicii Moldova au fost mobilizați militari, polițiști și
voluntari. Armata Moldovei, organizată în grabă, amplasează câteva unități de
infanterie motorizată și artilerie pe direcțiile strategice: Dubăsari, Coșnița,
Doroțcaia, Tighina, Varnița, Căușeni.
Se duc lupte la Cocieri-Dubăsari, unde armata rusă, împreună cu separatiștii
dau drumul la tancuri, care probează pozițiile colonelului N. Petrică. Tancurile și
infanteria inamică sunt nimicite, ofensiva fiind oprită.
Pe frontul Coșnița-Doroțcaia se duc lupte pentru apărarea satelor
moldovenești de pe Nistru. Artileria inamică bombardează, în fiecare zi, localitățile
din dreapta Nistrului. Artileriștii armatei moldovenești reacționează și atacă
structurile armatei ruse.
Cele mai grele lupte și conflicte între separatiștii înarmați, militarii armatei
ruse și forțele de ordine s-au produs la Tighina, unde periodic s-au dus lupte de
stradă, orașul fiind împărțit în câteva sectoare controlate de forțele separatiste și
Armata a 14-a rusă, pe de o parte, şi forțele legitime ale Republicii Moldova
(poliția, armata, voluntarii), care controlau alte doua sectoare ale orașului Tighina.
Văzând că pierd orașul, Rusia a aruncat în luptă tancurile regimentului motorizat al
Armatei a 14-a ruse, dislocate la Tiraspol. Conducerea operațiunilor militare este
preluată de Statul major și comandantul Armatei a 14-a ruse, generalul Al.Lebedi.
107
Redăm pe scurt câteva secvențe de luptă din Tighina, unde, subsemnatul, am
participat ca luptător si ofițer cu misiuni speciale în cadrul Armatei Naționale
moldovenești. Începând din 19 iunie până în 23 iulie 1992, s-au purtat lupte grele
pentru a elibera de separatiști și a menține orașul Tighina în frontierele legitime ale
Republicii Moldova.
Secvență din luptele de la Tighina a voluntarilor moldoveni,
în zona Drumul Vieții, singura cale de acces spre Căușeni, iunie 1992.
Blindata condusă de neînfricatul plutonier major Alexei Stati a participat,
de la începutul războiului și până la sfârșitul lui,
în luptele de la Cocieri, Robi și Tighina, 1992.
108
Orașul avea o lungime de circa 15-18 km, amplasat de-a lungul Nistrului şi
împărțit în sectoare mari de luptă. În oraș erau circa 100.000 de oameni civili,
bătrâni, femei și copii.Combatanții se strecurau în grupuri mici de câte 3-4
persoane printre străzi și ulicioare, de la casa, la casă, urmăream inamicul, care a
fost impus să se retragă spre Nistru, la Tiraspol.
Forțele militare ale Republicii Moldova erau dotate cu pistoale automate
Kalașnikov, aruncătoare de grenade AG-7, AG-9, aruncătoare de mine și artilerie,
inclusiv reactivă. Forțele de poliție și două unități militare ale armatei moldovenești
erau dotate cu blindate și autovehicule militare. Pentru distrugerea rezistenței
inamice s-au folosit tactici militare, manevre și incursiuni în timpul desfăşurării
cărora am fost ajutați de populația băștinașă, inclusiv de ruși, care se ascundeau de
separatiști în apartamentele și în casele lor. Locuitorii condamnau separatiștii că
provoacă un dezastru, distrugeri, o neliniște în oraș, producând o ruptură între
moldoveni și ruși.
Noi, militarii, împreună cu polițiștii din Brigada cu destinație special
B.P.D.S. mai foloseam blindate Amfibia, tunuri de mic calibru sau blindate pe
șenile, dotate cu mitraliere. Atacurile erau sprijinite de mitraliorii moldoveni,
luptători curajoși și neînfricați, majoritatea cu armata făcută în fosta Uniunea
Sovietică sau în Afganistan.
În două zile de luptă continuă, orașul a fost practic eliberat de separatiști.
Toate intrările în oraș erau controlate de forțele republicane. Trebuiau noi întărituri
și decizii pentru izolarea Tighinei (Benderului) de Tiraspol, aflat la 17 km de
Nistru. Trebuia distrusă o porțiune a podului peste Nistru. Conducerea militară a
Republicii Moldova și comandanții din teritoriu nu și-au asumat răspunderea de a
distruge podul și a opri ofensiva inamică, fapt care ne-a costat foarte scump. Rușii,
prevăzând înfrângerea, operativ, au aruncat în luptă tancurile regimentului
motorizat al Armatei a 14-a ruse, dislocate la Tiraspol. Bateriile noastre antitanc nu
au putut rezista atacurilor tancurilor inamice și au cedat, tancurile intrând în oraș.
Ajutorul cerut de la Chișinău, nu a venit. Poliția și voluntarii au opus o
rezistență eroică. Batalionul colonelului L. Karasiov, fost ofițer al armatei ruse,
care a luptat sub Tricolor, de partea Republicii Moldova, a fost decimat de
tancurile generalului Lebedi. Lângă cetate au fost distruse încă câteva puncte de
rezistență a moldovenilor, în această luptă am pierdut circa 100 de combatanți:
morți și răniți. Luptele de stradă în Tighina s-au dus încă două luni, multe puncte
strategice au rezistat, orașul era împărțit în trei zone mari de luptă, dintre care, una
era total controlată de moldoveni. Combatanții noștri au dorit, prin lupte, să
recucerească orașul, dar politicienii moldoveni au trădat interesele naționale, au
retras armata, poliția și voluntarii din oraș.
109
Prin Convenția de încetare a focului Elțin-Snegur, semnată la 21 iulie 1992,
la Moscova, președintele Mircea Snegur a cedat în favoarea separatiștilor
tiraspoleni orașul Tighina și Transnistria
Cadrele de comandă, ostașii noștri, dând dovadă de eroism și devotament
față de tânărul stat suveran Republica Moldova, au luptat pe viață și pe moarte, cu
separatiștii transnistreni, cu tancurile și blindatele Armatei a 14-a ruse, dar nu au
reușit singuri să doboare această hidră imperialistă. Unii au pus accent pe pace, pe
luptă diplomatică, pe instituțiile internaționale, dar nici aici nu s-a reușit, sau poate
nu s-a dorit.
Tancuri al armatei a 14-a ruse distruse, avariate
în luptă de tunurile antitanc ale moldovenilor, tractate la baza din Tiraspol,
23 iunie 1992.
Orașul Tighina a devenit port-drapelul cinstei și onoarei militarilor,
voluntarilor și poliției moldovenești. Luptele au fost sângeroase, în acele moment
parcă viața nu mai conta, mergeai înainte la atac, de parcă erai într-un exercițiu sau
misiune de rutină. Ziarul american Times (1992) relata că în oraș plutește miros de
cadavre, ...erau morți neridicați de pe străzi, căldurile ajungeau la plus 35 grade.
Separatiștii și cazacii, care erau sprijiniţi în lupte de puternice forțe ale
armatei ruse, n-au reușit să-i scoată pe curajoșii luptători moldoveni din oraș. Nici
localitatea nu a fost cedată de polițiștii și combatanții moldoveni, orașul, fiind
împărțit în zone de luptă. Peste aproape două luni, acești bravi luptători au fost
constrânși să depună armele și să părăsească pozițiile de luptă prin rușinoasa
Convenție Elțin-Snegur. Știau oare luptătorii, că Președintele Mircea Snegur va
ceda acest oraș istoric, strategic și valoros centru economic al Republicii Moldova
110
din partea dreaptă a Nistrului, separatiștilor tiraspoleni, care înființaseră un stat
nelegitim pe partea stângă a Nistrului? Cu siguranță, nu!
Satisfacție și zâmbete la Moscova,
unde s-a semnat rușinoasa Convenție de încetare a războiului
(conflictului armat), președinții B. Elțîn, M. Snegur,
în centru generalul Al.Ruțcoi, 21 iulie 1992.
Politicienii moldoveni, deputații P. Lucinschi, Vl. Voronin,
mai târziu președinți ai Republicii Moldova, au acționat împotiva interselor naționale, au
avut acțiuni subversive și de colaborare cu strucutrile politice
și militare ale Federației Ruse în toată perioada războiului, 1992.
Decizia a venit ca un cutremur, ca un trăsnet, ruinând total buna încredere a
ostașilor în loialitatea conducătorilor de vârf. Militarii și voluntarii știau că Limba
111
română, Istoria și Pământul strămoșesc sunt pilonii pe care se ține Neamul
românesc, se ține Țara Moldovei.
Înfrângerea Republicii Moldova nu a venit numai de la factorii externi, din
Rusia. În toate aceste evenimente de război, o contribuție negativă a avut-o
conducerea Moldovei, care nu a știut să evite războiul, să demareze strategii și
tactici de apărare, un s-au promovat suficient acțiunile diplomatice cu țările
europene, inclusiv cu Rusia, să colaboreze cu clasa politică rusă, să colaboreze mai
strâns cu România.
Fostul Președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de
Moscova, ca fost lucrător al PCUS, a cedat, pas cu pas, idealurile naționale,
semnând zeci de documente economice și militare (secrete) cu Federația Rusă,
inclusiv, controversatul Protocol de constituire a CSI, 21 decembrie 1991. El a
limitat, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, cu țările europene și SUA.
El nu a luat nici cele mai elementare măsuri strategice pentru integrarea cu
România, spunând: „…nu sunt bani, nu este cazul de unire, mai bine să fim
singuri! Să așteptăm …!”
Mircea Snegur, secondat de clasa politică și de comisiile de conciliere din
care făceau parte foști secretari de partid ai CC al PCUS – mă refer la deputații și
conducătorii de vârf ai Moldovei: Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Vladimir
Voronin, Dumitru Moțpan, Dumitru Diacov, Iurie Roșca, N.Andronic,
V.Berlinschi și alții, cunoscuți simpatizanți de partea rusofilă nu au dorit să
propună și să rezolve în interes național soluții eficiente prin care să se ajungă la o
victorie politică asupra separatiștilor transnistreni.
Mai mult decât atât, ca comandant suprem al Forțelor Armate ale Republicii
Moldova, Mircea Snegur, cunoscând din timp, de la serviciile speciale ale
Securității și Ministerului de Interne, suficiente și alarmante date privind înființarea
armatei separatiste, mișcarea și redislocarea pe poziții strategice a unităților
militare ale Armatei a 14-a ruse, nu a luat în 1991 nici cele mai elementare măsuri
operative pentru formarea Armatei Naționale sau a Trupelor de carabinieri, de
întărirea și dotarea cu armament a Ministerului de Interne, poliției și voluntarilor.
Nu s-au luat măsuri concrete de dezlipire a serviciilor secrete moldovenești
de cele ale KGB-ul sovietic sau cel rusesc. La posturile cheie de comandă în
Armată, Ministerul de Interne și Securitate, președintele a numit generali, colonei
slabi, incapabili, ca P. Creangă, T.Dabija-Kazarov, A Cociug, V.Nanii, V.Gorgan,
unii trădători, care au bătut pasul pe loc, fără ofensive împotriva inamicului, ei ne
fiind capabili să organizeze operațiuni remarcabile militare.
Conducătorii tânărului stat s-au lăsat surprinși de condițiile inferiorităţii
numerice, nu au știut să câștige timpul necesar pentru constituirea unităților de
luptă, pentru înzestrarea forțelor militare și de poliție cu armament și muniții.
112
Zeci de cereri și rapoarte au fost înaintate de combatanții de pe front, toate
lovindu-se de refuzul autorităților militare moldovenești care spuneau că este lipsa
de armament și muniții în depozitele armatei, internelor și securității, lucru total
neadevărat.
Abia după protestele luptătorilor de pe front (mai-iunie 1992), care au ieșit
de pe pozițiile de luptă și au cerut demisia Președintelui și miniștrilor de resort,
conducerea republicii s-a dat peste cap și a găsit imediat, în depozitele militare,
tehnică de război și armament, suficient cât să înarmeze nu un batalion de militari,
ci câteva divizii. Evident, acest armament a fost găsit suficient de târziu, pentru ca
războiul să fie pierdut.
Pe front apăreau și fenomene ieșite din comun. Unii ostași cereau Unirea cu
România și de comun acord să luptăm împotriva inamicului rus. Alții cereau
înarmarea totală a populației și lupta împotriva separatismului, dar nu împotriva
Rusiei, alții doreau pacea sub jugul rusesc.
Comandantul Suprem, Mircea Snegur, secondat și de șeful Statului Major al
Forțelor Armate reunite, generalul Pavel Creangă, ofițer pro-rus, sovietic desigur,
încă din aprilie-mai 1992, a folosit cu succes tactica de apărare în tranșee, numită
și războiul pozițional, ceea ce a avut darul să-i demoralizeze pe comandanți și pe
combatanți de la bun început, fiind spulberată orice idee de victorie asupra
inamicului.
Ca într-un război de tip nou, în continuarea viziunii strategice a
comandantului suprem, Statul Major nu a asigurat conducerea și coordonarea
punctelor de comandă de pe front, nu a elaborat nici un document specific
operațiunilor militare, nu a condus nici o acțiune ofensivă împotriva inamicului. Pe
scurt, pe întreg parcursul războiului, nu a existat o strategie politică militară
coerentă.
Și încă un exemplu de incompetență și trădare națională. Conducerea
Republicii Moldova (Președintele Mircea Snegur, primul ministru, Andrei
Sangheli, deputatul șef de comisie Petru Lucinschi) a cedat aparent în fața unei
minorități naționale de circa 100 mii de găgăuzi, acordându-i statutul de
autonomie. Decizia, care contravenea intereselor Moldovei, a fost luată la
insistențele liderilor găgăuzi și a separatiștilor din Transnistria, făcându-se,
conștient, jocul Moscovei. Republica vecină, Ucraina, nu a acceptat nici o
autonomie, cu toate că pe teritoriul acestei țări locuesc ruși, tătari, evrei, polonezi,
găgăuzi (peste 200 mii.), bulgari și români.
În 23 decembrie 1994, Parlamentul R. Moldova, majoritar fracțiunea
democrat-agrară, a adoptat Legea organică privind statutul juridic special al
Găgăuziei, document promulgat de Președintele Snegur la 13 ianuarie 1995.
Aceasta după ce, în octombrie 1990, el promisese că, atât timp cât va fi președinte
113
al republicii, nu va permite fărâmițarea Statului moldovenesc în structuri
incompatibile cu un stat independent și suveran, un va ceda „o palmă de pământ
Găgăuziei”.
Revenind la tema războiului, concluzionăm: acest război, declanșat de
Federația Rusa împotriva Moldovei, a dus la multe jertfe omenești: circa 500
morți, pierduți fără veste, torturați, chinuiți sau căzuți pe câmpul de luptă; circa
3000 de oameni răniți în lupte și bolnavi, care, o parte au decedat după război.
Consecințele acestui război sunt foarte dramatice.
Republica Moldova, cu concursul conducerii din acea vreme, a pierdut
războiul cu Rusia. Rusia ne-a pricinuit o daună economică de peste 40 de miliarde
ruble (aproximativ 4 miliarde dolari SUA). A fost pierdută Transnistria, cu o
suprafață de 4,2 mii km2, cu o populație de circa 700 000 oameni și orașele
Tiraspol, Dubăsari, Râbnița, Camenca, Slobozia, etc. Pe partea dreapta a Nistrului,
Rusia a ocupat orașul Tighina, terenurile agricole din împrejurimea orașului și
localitățile nistrene Gâsca, Copanca, Chițcani, Merinești, și circa 20 de mii de
hectare de pământ arabil.
Rusia continuă și astăzi o politică agresivă și umilitoare față de Republica
Moldova. Separatiștii Transnistrieni duc aceeași politică agresivă, conflictuală,
încalcă dreptul moldovenilor de a vorbi limba maternă, își bat joc de tricolor, de
alfabetul latin, de cultura și tradițiile românești.
Până în prezent peste circa 10 000 de moldoveni, originari din Transnistria,
au fost concediați, rămânând fără locuri de muncă, peste 2800 de refugiați
moldoveni nu pot să se reîntoarcă la locurile de baştină, casele lor fiind distruse,
ocupate de venetici ruși, cazaci și gardiști din armata separatistă, de elemente
rusofone scăpate din închisorile Rusiei și trimise în Transnistria. Se aplică, în
continuare, o politică de strămutare a moldovenilor din locurile de baștină, impuse
și economic.
Instituțiile statului, Parlamentul, Justiția și băncile (inclusive băncile de stat)
se află în mâna rețelelor mafiote și oligarhilor ruși, care au destabilizat economia și
valuta națională. Bogații (oligarhii) s-au izolat de oamenii simpli, drepturile
luptătorilor și combatanților din R. Moldova nu sunt recunoscute.
Salariile muncitorilor sunt mici, pensiile și mai mici. Marionetele de la
Moscova și serviciile secrete ruse, prin împuterniciții partidelor politice:
socialiștilor (Ig. Dodon), comuniștilor (Vl. Voronin), Partidul nostru (Renato
Usatâi), împreună cu mancurții moldoveni, destabilizează situația politică, fac
demonstrații și proteste, mențin populația în stare de haos. Mediul social în care
sunt menţinuţi oamenii simpli ai societății moldovenești, poate fi asemănat cu o
catastrofă umanitară.
114
Războiul din Transnistria a fost unul de apărare a demnității noastre
naționale al tuturor românilor basarabeni împotriva ocupantului rus, împotriva
Federației Ruse.
Criza economică și socială prezentă în societatea basarabeană va exista până
când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice și a acelor persoane ce
guvernează țara. Nici un miracol nu va putea salva situația critică a acestui stat și
popor dacă la putere vor exista oameni și funcționari publici cu o mentalitate
coruptă, necinstită și incompetenți.
Manifestările populației românești din Moldova împotriva Federalizării și sărăciei,
Chișinău, 2009.
Putin și Kozak, pentru a transforma Republica Moldova într-o gubernie rusă,
propun lui Dodon(ov) Federalizarea republicii și integrarea cu Rusia.
Pentru a controla mai bine Republica Moldova,
președintele Rusiei, Vladimir Putin, propune federalizarea, 2018.
115
BIBLIOGRAFIE
Munteanu A., , Conflicte nistrene, EdituraGlasul, Chișinău, 1995.
Munteanu A., , Epopeea libertății. Războiul de la Nistru (1990-1992), București
2012.
Munteanu A., Premizele și metodele războiului hibrid din Republica Moldova,
Revista de Științe Militare, 1/2018, București.
Străuțiu E., Forțele militare în regiunea Transnistreană, Evaluări, Universitatea
Lucian Blaga, Sibiu.