TEATRUL ABSURD AL
ÎNVĂ ĂMÂNTULUI ROMÂNESCȚ
Acest articol reprezintă încercarea mea de a analiza
ineficienţa sistemului de învăţământ şi de a arăta cum elevii
şi studenţii sunt victimele acestei ineficienţe. Subiectul e
destul de vast şi, ca atare, articolul e lung. Nu trebuie să-l
citiţi integral, puteţi să aruncaţi un ochi pe ce subiect vă
interesează mai mult, dacă vă interesează vreunul.
Despre acest articol
Acest articol reprezintă o promisiune pe care mi-am făcut-o
în perioada în care eram student, perioadă ce s-a încheiat de
puţin timp. Toate nedreptăţile, abuzurile, erorile şi aberaţiile
sistemului de învăţământ ne afectează direct în intervalul în
care facem parte din acest sistem, în calitate de elevi sau
studenţi. Odată încheiată această perioadă, rămânem cu
diplomele, iar toate neregulile constatate, trăite şi simţite nu
mai prezintă interes pentru noi şi ca atare le dăm uitării. Ne
vedem de vieţile noastre, pentru că nu vedem niciun motiv
de a lupta pentru o cauză ce nu ne mai afectează. Acest
sindrom se manifestă de la o generaţie la alta şi poate, peste
un număr de ani, unii dintre noi ajungem să facem iarăşi
parte din acest sistem, de partea cealaltă a baricadei. O
baricadă ce nici n-ar trebui să existe, însă din păcate, odată
ajunşi "oameni mari", devenim orbi şi surzi la problemele cu
care se confruntă copiii. Începem să ne credem maturi şi
suntem convinşi ca lucrurile stau aşa cum le vedem noi.
Elementul central al întregului sistem educaţional, cel
pentru care există toate şcolile, liceele, facultăţile,
bibliotecile, profesorii, personalul auxiliar, materialele
didactice şi Ministerul Educaţiei, şi anume elevul/studentul,
nu are nimic de spus în ceea ce priveşte organizarea lui. Cei
ce iau decizii cu privire la modul în care are loc procesul de
învăţământ nu urmăresc interesele copiilor. Faptul că ei au
trecut prin acest sistem, le dă informaţii ce ar putea
contribui la îmbunătăţirea lui, dar însuşi faptul că aceste
informaţii se regăsesc undeva în trecutul lor le face să fie
şterse sau distorsionate.
Despre mine
Am 24 de ani şi am absolvit Facultatea de Automatică şi
Calculatoare, secţia Calculatoare, specializarea Inteligenţă
Artificială, din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti, în
vara anului 2007. Am avut media de absolvire 8.69 şi am
obţinut burse de studiu în 6 din cele 9 semestre (anul V a
avut un singur semestru). Am obţinut media 10 la proiectul
de diplomă. În anul 2000 (clasa a X-a) am luat premiul al
III-lea la Olimpiada Naţională de Informatică, faza pe ţară.
Aceste detalii au relevanţă pentru ceea ce urmează să spun.
Dacă nu le-aş menţiona, ar putea exista tentaţia de a pune
criticile pe care urmează să le aduc sistemului de învăţământ
din România pe seama unor neîmpliniri personale sau
nereuşite academice.
Problemele
Problemele de fond se pot împărţi simplu în trei categorii:
CÂT, CE şi CUM se predă.
CÂT se predă
Cu toţii am avut un zâmbet ironic în colţul gurii când am
aflat că în alte ţări împărţirea se învaţă în clasa a VII-a sau
radicalul în clasa a IX-a. Întotdeauna ne-am simţit cumva
superiori pentru că la noi se învaţă mai mult, se vehiculează
o cantitate mai mare de informaţie. Dar omitem sau evităm
să ne punem întrebarea cu ce rămânem din toate aceste
informaţii. E un subiect tabu, despre care nu prea ne place
sa discutăm, însă cu toţii suntem conştienţi că un om de un
intelect mediu aflat, să zicem, la vârsta de 30 de ani, nu mai
stăpâneşte nici 5% din noţiunile învă ate în liceu. Desigur,ț
"rămâne cu ceva", se mai întâmplă să-i sune cunoscute
anumite noţiuni sau poate stăpâneşte ceva mai bine câteva
materii cu care a mai avut de-a face ulterior în viaţă. Uitarea
e un proces firesc, dar procentul de informaţie care se uită e
direct proporţional cu cantitatea de informaţie prezentată şi
invers proporţional cu calitatea prezentării, el nu are o
valoare fixă. Concluzia poate părea paradoxală: se re ine maiț
puţină informaţie în cazul prezentării unui volum mare de
informaţie (şi cu atât mai puţină în cazul unei prezentări
deficitare).
Să presupunem că unei persoane i se dă să reţină în 5
minute 20 de cuvinte. Cel mai probabil, ea va reuşi să le
reţină cu uşurinţă sau va uita cel mult un cuvânt-două. Am
obţine astfel un procent mediu de uitare de 15%. În acelaşi
timp, dacă aceleiaşi persoane i s-ar da să reţină, în acelaşi
interval de timp, 200 de cuvinte, ea va depune un efort mult
mai mare şi cel mai probabil nu va reuşi să reţină mai mult
de 10, neapucând nici să parcurgă întreaga listă. Avem deci
de-a face cu un efort mai mare pentru un procent de uitare
de peste 90% şi mai puţine cuvinte reţinute. Acest
raţionament simplu e ignorat în alcătuirea programelor
şcolare.
În clasa a VIII-a, la geografie, se predau aproape toţi munţii
din România şi zeci de vârfuri muntoase. Copiii sunt
"ascultaţi", ei trebuind să recite aceste denumiri şi valori
numerice. A a are loc evaluarea performanţelor lor. Amș
deschis la întâmplare un caiet de biologie de clasa a X-a al
unui elev care urmează un liceu cu profil de
matematică-informatică. Citez: "Porţiunea dintre două
membrane Z succesive se numeşte sarcomer şi este unitatea
morfofuncţională a miofibrilelor" sau "Cordonul lemnos este
format din vase metaxilem de calibru mare dispuse spre
cambiu intrafascicular şi din vase protoxilem de calibru mic
dispuse spre periferie". O lecţie e alcătuită din zeci de astfel
de afirmaţii pe care elevii sunt nevoiţi să le înveţe pe de rost
pentru ora următoare, la care e posibil să fie ascultaţi.
Acestea sunt doar două exemple, alese din mediul
preuniversitar. Curricula universitare sunt la rândul lor
îmbâcsite de informaţii pe care nici specialiştii în domeniu
nu le stăpânesc, ele fiind, în caz de nevoie, uşor accesibile în
literatura de specialitate.
În alcătuirea programelor şcolare se pleacă de la premisa
greşită că acel conţinut va fi asimilat cu uşurinţă de către
elevi. Dacă această premisă ar fi corectă, sistemul
educaţional românesc ar fi printre cele mai performante din
lume şi ar produce enciclopedii ambulante pe bandă rulantă.
Însă lucrurile nu stau aşa, iar supraîncărcarea programelor
are un efect invers uşor de constatat. Plecarea de la această
premisă este alimentată de faptul că cei ce alcătuiesc
programe sunt specialişti în domeniile respective (deşi, de
multe ori, chiar şi asta e discutabil), oameni care au petrecut
o viaţă studiind şi predând acele noţiuni şi care, în
consecinţă, le stăpânesc foarte bine. Ei nu mai reuşesc să se
detaşeze, să se pună în pielea unui elev care se află la primul
său contact cu noţiunile în cauză, care este în acelaşi timp
supus unor contacte similare la celelalte materii şi care
poate îşi doreşte să mai aibă şi activită i extraşcolare. Căciț
dacă facem un calcul simplu, însumând cele şapte ore
petrecute la şcoală cu timpul necesar efectuării temelor şi
pregătirii de acasă, mă întreb cum de nu i se pare nimănui
curios faptul că unui elev i se cere să dedice şcolii mult peste
cele 8 ore ale zilei de muncă.
Începând din şcoala primară şi până la ultimul an de
facultate cantitatea de informaţie depăşeşte cu mult optimul
în ceea ce priveşte randamentul procesului de învăţare
pentru o persoană cu o memorie şi o inteligenţă medie. Aş fi
curios ce rezultate s-ar obţine dacă personalul Ministerului
Educaţiei ar trebui să dea teze şi lucrări la toate materiile din
clasa, să zicem, a X-a. Câţi ar lua notă de trecere la toate, sau
măcar la majoritatea? Sunt convins că niciunul...
CE se predă
Pe lângă faptul că se predă excesiv de mult, nu se predă
întotdeauna ceea ce trebuie. E greu să afirmăm despre o
materie sau porţiune de materie că e total inutilă sau
irelevantă. Desigur, orice informaţie se poate dovedi la un
moment dat utilă, direct sau indirect. Însă aceasta nu este o
scuză pentru a se preda noţiuni cu un grad de utilitate foarte
scăzut. A nu se înţelege că nu consider importantă şi
construirea unei culturi generale, din noţiuni al căror grad
de utilitate este greu de apreciat. Dar există o unitate de
măsură şi pentru ele, şi anume relevanţa. Relevanţa şi
utilitatea ar trebui luate în calcul cu mult mai mare atenţie
în alcătuirea programelor şcolare.
E trist că sistemul se împotriveşte îmbunătăţirii calităţii
informaţiilor predate. În mediul preuniversitar profesorii au
un control extrem de limitat asupra programei, iar vina se
află în cea mai mare parte la nivel central, însă în cadrul
universitar sunt convins că profesorii au un grad mare de
control asupra conţinutului propriilor cursuri. Obişnuiţi să
predea de zeci de ani aceleaşi materii, în aceeaşi formă,
pretind studenţilor o stăpânire integrală a noţiunilor
prezentate, stăpânire pe care ei au dobândit-o în urma
multor ani de repetiţie. Mai mult, se împotrivesc efortului
minim de a adapta şi îmbunătăţi propriile cursuri de la an la
an. Puţini profesori universitari se obosesc să obţină ceea ce
se numeşte feedback, o reacţie din partea studenţilor, atât
de necesară, să încerce să analizeze ce porţiuni ale materiei
sunt prea greu de înţeles sau insuficient detaliate, cu un grad
mic de utilitate sau irelevante, să le adapteze, modifice sau
elimine şi să încerce să-şi facă materia cât mai digerabilă şi
mai interesantă pentru studenţi.
Mediul privat poate fi oricând consultat pentru a obţine un
"reality-check", pentru a confirma că aşteptările sale nu sunt
nici pe departe satisfăcute de pregătirea academică. După 4
sau 5 ani de facultate, un proaspăt angajat trebuie de obicei
instruit aproape de la zero la locul de muncă, şi nu puţine
sunt cazurile de absolvenţi de A.S.E. care nu ştiu să ţină un
bilanţ contabil sau absolvenţi de Politehnică ce nu ştiu ce
este un tranzistor. Iar culmea absurdului e că acest
absolvent de Politehnică care nu ştie ce este un tranzistor a
făcut 3 semestre de electronică, i s-au predat sute de pagini
de scheme şi formule, a pierdut săptămâni pregătindu-se
pentru unele dintre cele mai grele examene din această
facultate, memorând mecanic aceste noţiuni, însă nimeni nu
i-a explicat că tot ce face tranzistorul este să amplifice
curent. E un teatru al absurdului jucat pe seama nervilor
încă rezistenţi ai tinerilor care au avut visul de a face o
facultate, crezând, în naivitatea lor, că vor învăţa lucruri
interesante.
CUM se predă
Modul în care informaţia e transmisă elevilor şi studenţilor e
poate cea mai importantă componentă a procesului de
învăţare. Din păcate, acesta este şi cel mai deficitar proces al
sistemului. Mecanismele prin care creierul uman învaţă au
fost studiate şi se cunosc o serie de aspecte ale acestui
proces. Din păcate, mult prea puţine cunoştinţe din acest
domeniu sunt aplicate în procesul educaţional. În primul
rând, cel mai important aspect legat de învăţare este că
aceasta are loc într-un mod mult mai eficient şi natural când
constituie o plăcere. Desigur, e imposibil ca unui elev să-i
facă plăcere să înveţe la toate materiile, indiferent de cum ar
fi construite programele sau de cum ar prezenta profesorii
conţinutul lor, dar se pot face paşi importanţi în această
direcţie şi este esenţial să se întâmple acest lucru. Materia
trebuie organizată astfel încât să fie cât mai captivantă, iar
profesorii, cu talentul lor pedagogic, să facă eforturi pentru a
o prezenta într-un mod cât mai atrăgător. Mulţi profesori nu
fac altceva decât să înşire table întregi de materie seacă sau
să dicteze copiilor lecţia, plecând apoi cu conştiinţa
împăcată acasă. Asta poate s-o facă oricine, nu trebuie să fii
profesor ca să ştii să scrii la tablă sau să dictezi.
Să luăm spre exemplu fizica, aşa-numita regină a ştiinţelor,
cea ale cărei legi guvernează aproape tot ce se întâmplă în
jurul nostru. Fizica deschide ochii către o lume fascinantă, în
care există explicaţii pentru fenomenele pe care le observăm
zilnic, şi totuşi, majoritatea elevilor, la auzul termenului
"Fizică", se gândesc la formule ticsite de litere ciudate din
alfabetul grecesc, care trebuie reţinute pe de rost. E trist că
se întâmplă asta, iar fizica e doar un exemplu: majoritatea
materiilor au ceva frumos în ele, ceva interesant, ce trebuie
adus la suprafaţă. Acest lucru de cele mai multe ori nu se
întâmplă, pe de o parte din cauza modului în care sunt
alcătuite programele şcolare, iar pe de alta, din cauza lipsei
talentului pedagogic sau dezinteresului multor profesori.
Atâţia copii cu potenţial trec pe lângă materii pe care ar
putea să le înţeleagă, pentru care ar putea să facă o pasiune,
să le ofere împlinire profesională şi financiară, până la urmă
un sens în viaţă, fără ca aceasta să se întâmple.
Este relevant să menţionez în acest context cum a decurs
prima mea oră de informatică din clasa a IX-a. Aceasta a fost
ţinută de un profesor tânăr, student la Calculatoare la
momentul respectiv (care ulterior s-a transferat la
Massachusetts Institute of Technology şi a fost angajat de
Google) un om modest, cu simţul umorului, fost olimpic
internaţional şi faţă de care am un deosebit respect şi
recunoştinţă. Deşi programa analitică prevedea ca în
primele ore de informatică să se predea nişte concepte
abstracte, generalităţi, scheme logice şi alte noţiuni similare,
el a preferat să ne înveţe în prima oră cum să afişăm un text
pe ecran într-un limbaj de programare. Un lucru banal, dar
interesant, care ne-a atras atenţia: ştiam să facem un
program. Apoi ne-a învăţat cum să citim două numere de la
tastatură şi să afişăm suma lor pe ecran. Iarăşi, un lucru pe
cât de simplu, pe atât de ghiduş: deja ne captivase şi
încercam singuri să citim mai multe valori, să afişăm
produsul şi aşa mai departe. După ce ne-a prezentat
elementele de bază ale programării, variabilele,
instrucţiunile repetitive şi condiţionale, după ce ne-am
"jucat" cu aceste noţiuni în faţa calculatorului, am învăţat şi
acele scheme logice şi convenţii, pe care le-am înţeles acum
foarte uşor: erau un mod de abstractizare a jocului nostru.
Pentru ca aceste prime ore să decurgă în acest mod, iar noi,
elevii, să fim captivaţi şi să învăţăm din plăcere, a trebuit ca
programa analitică să fie încălcată într-un fel, de către un
om cu un profund simţ pedagogic nativ. E un lucru care se
întâmplă foarte rar, un caz particular, care, dacă n-ar fi
existat, nu ştiu dacă aş mai fi avut acum aceleaşi satisfacţii
profesionale. Căci pentru mulţi elevi ai acelei clase, jocul de
atunci continuă şi acum, la alt nivel, de data aceasta
primindu-se şi bani în schimb.
Odată ce stăpâneşti un set de concepte, ţi se pare normal să
le prezinţi într-un mod exhaustiv, cât mai riguros şi
structurat. Însă procesele de învăţare ale creierului uman nu
sunt întotdeauna compatibile cu această abordare. Pentru
un proces de învăţare eficient, ordinea intuitivă e de preferat
ordinii riguroase de prezentare a noţiunilor. Trebuie întâi
atrasă atenţia, subiectul trebuie captivat prin prezentarea
unor lucruri interesante, deoarece, odată trezit interesul,
procesul de asimilare devine natural. Elevul nu se mai
chinuie să înveţe, ci reţine fără să-şi dea seama.
Conceptele care generalizează sau abstractizează un set de
noţiuni trebuie prezentate la sfârşit, după ce sunt stăpânite
noţiunile în sine, care de obicei sunt mai uşor de asimilat,
dar lucrurile stau de multe ori invers, de dragul rigurozităţii.
Un alt aspect important legat de învăţare este prioritizarea
în funcţie de importanţă a noţiunilor. În momentul de faţă,
predarea se face într-un mod omogen, liniar, a tuturor
noţiunilor existente în programa materiei în cauză. Însă
fiecare materie are nişte noţiuni fundamentale, nişte
concepte cheie pe care elevul ori studentul nu are cum să le
distingă de la sine din întreg conţinutul care îi e prezentat.
Voi da şi aici un exemplu, de data aceasta din matematică:
conceptul de derivată a unei funcţii. Acesta este un concept
fundamental în matematică care, pe lângă faptul că e predat
mult prea devreme (clasa a IX-a parcă), e prezentat sub
forma unor formule care trebuie reţinute pe de rost, pentru
ca apoi să se treacă la lecţiile următoare. Mulţi absolvenţi de
liceu nu înţeleg ce înseamnă acest concept, pe cât de
important, pe atât de simplu: derivatele nu sunt o serie de
formule, ci o modalitate de a cunoaşte ce face o funcţie
într-un punct: dacă creşte, dacă creşte mai mult, dacă scade,
dacă scade mai mult.
Unul din mecanismele fundamentale ale învăţării este
repetiţia. Repetiţia nu înseamnă neapărat "tocit", învăţat pe
de rost: oricât de bine am înţelege o noţiune, procesul de
uitare este inevitabil dacă nu are loc repetiţia. Din acest
motiv, se fac exerciţii la matematică, pentru a lucra repetitiv
cu nişte noţiuni deja stăpânite (cel puţin teoretic).
Repetiţia constructivă este de multe ori neglijată în predare.
Sunt anumite noţiuni mai importante, poate unele mai greu
de reţinut, care trebuie repetate de mai multe ori, în lecţii
succesive sau de fiecare dată când vine vorba de ele. Mulţi
profesori trăiesc cu falsa impresie că datoria reţinerii este
exclusiv a elevului şi cred că dacă au prezentat o noţiune e
suficient. În majoritatea cursurilor sau programelor şcolare
din alte ţări se insistă mult pe repetitivitate, până când elevii
mai atenţi devin plictisiţi chiar de explicarea noţiunii în
cauză. La noi, se merge pe principiul "Doar am făcut asta
lecţia trecută (luna trecută, semestrul trecut, anul trecut), ce,
nu cumva nu aţi învăţat?!".
Bagajul genetic cu care se naşte orice organism viu este un
rezultat al experienţei generaţiilor anterioare ale speciei
respective. Supravieţuirea, şi cu atât mai mult evoluţia
oricărei fiinţe, are la bază o serie de procese de învăţare
empirice. Aceste procese sunt atât de bine integrate în felul
nostru de a fi, încât ne vine greu să le conştientizăm sau să le
acordăm importanţa cuvenită, însă începând cu prima
resimţire a senzaţiei de arsură din viaţa noastră ce ne fereşte
de foc şi până la unele dintre cele mai mari descoperiri din
domeniul ştiinţific, totul este legat de învăţarea prin
experimentare. Capacitatea noastră de a înţelege şi procesa
noţiuni cu caracter abstract este de o mult mai mare
fragilitate decât mecanismele de învăţare din experienţă,
mecanisme dezvoltate şi perfecţionate în fiecare zi, de către
fiecare individ al fiecărei generaţii, de-a lungul a milioane de
ani. Robusteţea şi înaltul grad de eficienţă al acestor
mecanisme ar trebui exploatate la maxim în cadrul
procesului de învăţământ.
Puţine sunt materiile la care nu se poate face niciun fel de
practică, dar există o serie de domenii în care practica ar
trebui să fie elementul principal în jurul căruia să se
clădească procesul de învăţare. Fizica, chimia, biologia,
informatica... sunt materii cu un profund caracter practic şi
ar trebui predate ca atare. În programele şcolare există
prevăzute ore de laborator pentru majoritatea acestor
materii, dar din nou, problemele stau în modul în care
decurg aceste ore. Dinamica e aproape inexistentă, se insistă
pe partea redactării lucrării de laborator şi a colectării
datelor, în loc să se insiste pe experiment în sine, de multe
ori se trage o oră întreagă de un experiment al cărui interes
durează 5 minute şi nu se fac eforturi de a veni cu lucruri
noi, experimente cu un grad mai ridicat de receptivitate în
rândul copiilor.
Profesorii
Aş face o greşeală dacă aş ataca în bloc corpul didactic.
Există atâţia profesori care, în condiţii precare,
supunându-se unor programe de calitate îndoielnică şi pe
bani puţini, fac lucruri minunate. Există oameni dedicaţi
acestei meserii, care ar putea să plece în mediul privat, pe
salarii mai mari, dar preferă să rămână în şcoli din pasiune.
Există profesori care au inspirat generaţii întregi de elevi sau
studenţi şi mii, mii de oameni care îi poartă în amintire cu
plăcere. Însă fiecare individ poate număra aceşti profesori
pe degetele de la o mână... A fi profesor e o meserie nobilă,
dar înainte de toate, este o vocaţie. Cu toate acestea, mulţi
profesori aleg acest drum în viaţă din lipsa altor oportunităţi
sau pentru confortul activării într-un mediu cunoscut. Poate
cea mai mare greşeală a sistemului în ceea ce priveşte
profesorul e că nu înţelege ce înseamnă această noţiune.
Profesorul trebuie să întrunească două calităţi
fundamentale: profesionalismul (în special stăpânirea
materiei) şi talentul pedagogic. Această a doua calitate este
ignorată complet. Nu se înţelege că nu e nici pe departe
suficient ca un profesor să-şi cunoască materia: el trebuie să
fie dornic şi capabil să transmită aceste cunoştinţe elevilor
lui, în caz contrar fiind practic plătit degeaba şi făcând mai
mult rău.
Sunt atâtea exemple de profesori "celebri" prin universităţile
din România, spaimele studenţilor, acei profesori "severi" la
care se pică în proporţii covârşitoare, puţini fiind cei ce
reuşesc să le desluşească şi reţină materia. Ba chiar există şi
competiţii între ei, cunosc un caz recent în care un profesor
a hotărât să pice 60% dintre studenţi (înaintea evaluării)
pentru ca materia sa să devină "materie importantă". Astfel
de oameni nu numai că n-ar trebui lăsaţi să profeseze, dar ar
trebui trimişi în judecată şi puşi să plătească daune morale
tuturor studenţilor care şi-au pierdut nopţile şi şi-au tocit
nervii încercând să descâlcească cursurile lor neinteligibile.
Severitatea nedublată de potenţă pedagogică este până
expresia unor frustrări personale refulate pe seama unor
copii nevinovaţi. Şi totuşi, în faţa sistemului, astfel de
oameni sunt de neatins, pentru că sunt buni profesionişti:
stăpânesc materia! Atâta vreme cât stăpâneşti materia, vii la
ore şi nu abuzezi sexual de elevii tăi, eşti un profesor model
din punctul de vedere al sistemului.
Talentul pedagogic, uşurinţa de a-ţi captiva elevii sau
studenţii şi de a-i face să înveţe din plăcere trebuie să fie
măsura principală a evaluării, judecării şi aprecierii
profesorilor într-un sistem de învăţământ. Anii de vechime,
numărul de articole sau cărţi publicate, comisiile în care au
ocupat cine ştie ce poziţii sau proiectele la care participă
sunt doar nişte factori colaterali, care nu reflectă decât în
mică măsură calitatea de a fi un bun profesor.
Elevii şi studenţii
Veşnica problemă a conflictului dintre generaţii îi face pe
unii "oameni mari" să arunce vina pe seama "tinerilor din
ziua de astăzi" care, prin incultura lor, obrăznicia, lipsa de
interes pentru idealuri măreţe, preocupările lor mediocre şi
prin valorile care-i reprezintă ca generaţie ar fi însăşi
problema de la baza ineficienţei sistemului de învăţământ.
Sperând că ar putea să aibă un moment de luciditate, le
adresez o serie de întrebări acestor oameni:
Ce limbă străină stăpâneau copiii din generaţia lor aşa cum
generaţia aceasta stăpâneşte limba engleză? Ce instrumente
de o varietate şi complexitate similară celor ce alcătuiesc
Internetul ştiau copiii să utilizeze? Ce generaţie din trecut
credeţi că a fost vreodată la fel de informată precum "tinerii
din ziua de azi"? Când credeţi că au fost vreodată cerinţele şi
a teptările pieţei forţei de muncă mai mari decât cele care îiș
aşteaptă, şi cărora le vor face faţă aceşti copii? Când credeţi
că o generaţie întreagă a interacţionat mai dinamic, mai
divers şi mai intercultural decât o fac aceşti tineri, fie şi prin
blamatele reţele sociale de pe Internet? În ce vremuri se
asculta muzică mai diversă, se vizionau mai multe filme? Ce
vă face să credeţi că, după milioane de ani de evoluţie, fix la
generaţia voastră s-a inversat această lege universală? Care
credeţi că e probabilitatea ca evoluţia până la generaţia
voastră să fi fost una benefică şi constructivă, iar fix acum
lucrurile să înceapă să se ducă de râpă?
Desigur, meritele saltului evolutiv din ultimele sute, şi mai
ales zeci de ani nu aparţin generaţiei tinere, ele fiind un
produs al descoperirilor tehnologice, al erei de
cvasi-libertate în care trăim şi al altor factori, însă aceasta
nu influenţează cu nimic existenţa evidentă a acestei
tendinţe. Putem oricând să ne aşezăm la masă şi să discutăm
despre măsura în care evoluţia umană în sine nu este cumva
un drum sigur către autodistrugere. Dar în nici un caz
problema nu poate fi localizată la o anumită generaţie, iar
dacă ea există, există de la începuturi, iar umbra ei este
omniprezentă în toate generaţiile trecute, prezente şi
viitoare, până la extincţia rasei umane.
Revenind la concret, sunt convins că există unităţi de
învăţământ, anumite clase sau anumiţi elevi ce fac aproape
imposibilă exercitarea eficientă a activităţilor pedagogice.
Sunt convins că există mulţi profesori buni, dornici şi
capabili să-şi servească menirea, ce trăiesc o dramă şi un
profund sentiment de neîmplinire profesională pentru că nu
au cu cine lucra, pentru că elevii lor sunt slab pregătiţi,
incapabili sau total dezinteresaţi. Aş vrea să le transmit un
mesaj de încurajare acestor profesori, şi convingerea mea,
chiar dacă uneori e greu de crezut, că vor fi mereu câţiva
elevi într-o clasă care vor aprecia şi vor avea de câştigat de
pe urma dedicării şi eforturilor depuse de ei. Dar vă asigur
că toate generaţiile au avut astfel de şcoli, de clase şi de
copii, iar vina le aparţine în mică măsură acestor tineri şi
doar acolo unde e vorba de rea-voinţă.
Profesorii trebuie să ştie că respectul nu vine de la sine,
odată cu intrarea în învăţământ, ci trebuie câştigat de la
fiecare elev în parte. Singurul lucru care îl absolvă pe
profesor de orice răspundere e lipsa bunului-simţ al elevului
său, dar nu mă refer la bun-simţ neapărat în sensul de
politeţe, ci mă refer la common sense, simţul comun, acel set
de reguli primare ce stabilesc protocoalele de comunicare şi
interacţiune umană într-o societate civilizată.
Mitul olimpicilor
Atunci când se vorbeşte despre performanţele sistemului de
învăţământ din România, olimpicii sunt mereu împinşi în
faţă pentru a demonstra calităţile sistemului, ceea ce este o
eroare. În calitate de fost olimpic, dar poate mai important,
de om care a cunoscut de-a lungul timpului mulţi olimpici
cu rezultate deosebite pe plan intern şi internaţional, pot
afirma în cunoştinţă de cauză că sistemul de învăţământ are
foarte puţin de-a face cu aceste performanţe. Olimpicii sunt,
în primul rând, oameni pasionaţi, dornici şi capabili să
studieze şi să aprofundeze materiile respective în cele mai
neprielnice conjuncturi, pe cont propriu de cele mai multe
ori, din surse alternative, fără vreo legătură cu materialul
didactic uzual. Există într-adevăr cazuri când în spatele unui
olimpic se află un profesor deosebit, un profesor talentat şi
capabil să dezvolte şi să alimenteze o pasiune, însă aceşti
profesori sunt rari şi în nici un caz reprezentativi pentru
sistemul educaţional românesc.
Rădăcinile problemelor
Nu, miezul problemei nu este nici numărul de teze unice,
nici anii de învăţământ obligatoriu, nici împărţirea pe clase
de gimnaziu şi de liceu, nici numărul de materii de la bac,
sau celelalte probleme cu care "se confruntă" Ministerul
Educaţiei, după cum se observă din media. Am auzit cu toţii
"oameni mari" care spun: "Ce sever era profesorul acela de
matematică, ce frică îmi era la orele lui, cât îl uram, dar uite,
acum îmi dau seama că până la urmă mi-a prins bine".
Desigur, aceeaşi persoană avea o cu totul altă părere în
momentul în care era elevul acelui profesor, părere pe care
acum o pune în mod eronat pe seama imaturităţii lui de
atunci. Explicaţia e simplă: în prezent, el nu mai simte, şi ca
atare nu mai ia în calcul, efortul pe care era nevoit să-l facă
pentru a face faţă orelor respective. Ca atare, judecă
procesul doar în funcţie de rezultate, şi dacă acum îi mai
sună cunoscute unele noţiuni din acea materie, trage
concluzia că actul de învăţământ a fost unul de calitate.
Însăşi percepţia noastră, a oamenilor, asupra trecutului, este
sămânţa ce stă la baza problemelor din învăţământ. Modul
în care timpul îşi pune amprenta asupra percepţiei noastre
este subtil şi de cele mai multe ori nu îl conştientizăm, însă
are implicaţii profunde în ceea ce priveşte propriile noastre
convingeri. Un exemplu în acest sens ar fi veteranii de
război, dintre care unii ajung să-şi amintească cu nostalgie
de perioada petrecută pe front, în ciuda atrocităţilor
războiului. Au loc asocieri subconştiente între amintiri, dar o
analiză a cauzelor acestor fenomene depăşeşte scopul
acestui articol şi competenţele mele în domeniu.
Deşi cu toţii constatăm, cât suntem elevi şi studenţi,
ineficienţa, erorile, aberaţiile şi abuzurile sistemului de
învăţământ, la momentul respectiv nu avem posibilitatea de
a le semnala într-un mod coerent şi credibil. Până la urmă,
ce ştim noi, suntem doar nişte copii, nu-i aşa? Iar după
absolvire, odată cu trecerea anilor, percepţia distorsionată a
trecutului ne face să vedem cu alţi ochi lucrurile şi să fim
convinşi, în îngâmfarea noastră de oameni maturi şi
atotştiutori, că avem dreptate. Măsura după care se
evaluează orice proces este eficienţa. Eficienţa actului
educaţional este raportul dintre utilitatea noţiunii învăţate şi
efortul depus pentru înţelegerea şi reţinerea ei. Scopul
management-ului oricărui sistem este de a-l face cât mai
eficient. Cum efortul depus (o resursă epuizabilă a celor ce
învaţă) este ignorat în proiectarea sistemului educaţional,
acesta nu are cum să funcţioneze corect. Subestimarea
gravităţii şi profunzimii problemelor din învăţământ de
către "oamenii mari" este pe de o parte cauzată de nostalgia
propriei tinereţi şi idilizarea trecutului, dar într-un fel şi de o
răutate josnică: "Lasă că şi eu m-am chinuit la vârsta
voastră, de ce să nu suferiţi şi voi? Aşa e şcoala, aşa era pe
vremea mea şi aşa trebuie să rămână, ce vă plângeţi atât, vă
e mintea numai la distracţii!" Homo homini lupus.
Majoritatea problemelor sistemului de învăţământ au la
bază lipsa competitivităţii reale în acest domeniu. Cum
instituţiile de învăţământ particulare au încă un statut
discutabil în România, e vorba de un domeniu preponderent
de stat. Învăţământul este un domeniu în care guvernează
într-o mare măsură legi scrise şi nescrise de factură
comunistă şi în care nu există o motivaţie pentru evoluţie şi
performanţă. De ce s-ar apuca acum un ministru al educaţiei
sau personalul din acest minister să facă schimbări reale
majore? Ce i-ar motiva pe aceşti oameni să conştientizeze, să
recunoască problemele din sistem, să-şi pună în cap atâţia
colegi şi să-şi consume resursele şi energia pentru a
reproiecta acest sistem? Nu există competiţie, nu există
miză, nu există interes decât pentru putere şi statut în cadrul
sistemului. Iar dacă ar fi un domeniu în care ar fi în joc doar
bani publici, mai c-aş înţelege. Însă acesta este un domeniu
în care sunt în joc copilăria şi tinereţea a milioane de
oameni...
Reforma fictivă
La nivel central, au avut loc în ultima vreme o serie de
schimbări, aparent profunde, în ceea ce priveşte actul
educaţional. În momentul de faţă, se află în dezbatere un
proiect de lege a învăţământului ce aduce o serie de
modificări remarcabile în domeniu. Cel mai probabil, aceste
schimbări ţin de armonizarea cu legislaţia europeană şi sunt
mai mult sau mai puţin impuse din exterior. Majoritatea
schimbărilor, precum şi prevederile noului proiect de lege a
învăţământului sunt benefice, constructive şi tratează unele
din punctele menţionate în acest articol. Din păcate însă,
implementarea lor are un caracter profund formal.
Un exemplu de modificare majoră ce a avut loc de curând a
fost reducerea învăţământului universitar de la 5 la 4 ani, şi
respectiv de la 4 la 3 ani, în funcţie de facultate. Modul în
care a fost implementată această modificare anulează, ba
chiar inversează beneficiile şi raţiunile acestei prevederi. Din
considerente ce iarăşi nu ţin de interesele studenţilor,
materiile, în loc să fie reanalizate, reduse şi adaptate pentru
un interval mai scurt de predare, au fost comasate. Materii
vaste, ce se făceau înainte într-un an sau doi, se predau
acum într-un semestru. La mijloc sunt orgoliile profesorilor
universitari, care nu sunt dispuşi să-şi revizuiască cursurile,
să scadă din "greutatea" materiei lor. Un alt exemplu de
modificare este introducerea obligativităţii anumitor
categorii de profesori de a urma cursuri de perfecţionare.
Aceste cursuri le conferă o serie de credite pe baza cărora are
loc evaluarea lor şi al căror număr se reflectă în salarizare.
Iarăşi, este o prevedere salutabilă, până când aruncăm o
privire mai atentă modului în care este implementată. Multe
din aceste cursuri sunt "de umplutură", fără un conţinut
relevant şi util, iar predarea lor are aceeaşi eficienţă şi se
supune aceloraşi legi ce guvernează sistemul în sine.
Într-adevăr, pentru un observator extern sistemului,
lucrurile încep să se mişte şi se fac paşi importanţi în
direcţia reformei. Însă aceştia sunt nişte paşi făcuţi pe
hârtie. Evident, lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte,
însă n-ar trebui să ne mulţumim cu o legislaţie armonizată
la nivel european.
Soluţii
Primul pas este conştientizarea şi recunoaşterea existenţei
unor probleme de fond în sistemul de învăţământ. Este un
sistem putred şi corupt, un sistem în care însuşi cel care-i
justifică existenţa, elevul, studentul, e de multe ori umilit,
batjocorit, iar interesele lui reale sunt complet ignorate.
Problemele de formă care sunt tratate în momentul de faţă,
deşi au importanţa lor, sunt un soi de păduche pe capul unui
bolnav de cancer metastazic. Următorul pas ar fi dorinţa
sinceră şi reală de a îmbunătăţi, de a reconstrui acest sistem.
Din păcate, această dorinţă nu pare a avea de unde să vină.
Singurii afectaţi de această putreziciune a sistemului sunt
elevii şi studenţii, iar ei nu sunt în măsură să ia decizii sau să
se facă auziţi. Singurii interesaţi de o schimbare ar fi copiii,
dar ce pot ei să facă? Puţinele organizaţii studenţeşti cu o
oarecare credibilitate se ocupă de obicei cu alte probleme,
cum ar fi bursele sau locurile în cămine, probleme
importante la rândul lor, dar a căror contribuţie la actul
educaţional în sine este marginală.
Cei care se află în structurile decizionale, care au puterea de
a schimba, nu au ca scop îmbunătăţirea statutului elevului şi
al studentului. Ei se ocupă cu chestiuni administrative,
întâlniri la nivel înalt, discuţii formale, armonizarea
legislaţiei, obţinerea de fonduri, investirea, curioasă de
multe ori, a acestor fonduri, reorganizarea examenelor,
chestiuni de multe ori cu un efect similar unei frecţii cu spirt
la piciorul (sau limba) de lemn. Sunt convins că există şi
excepţii, oameni care conştientizează aceste probleme şi vor
să schimbe ceva, dar majoritatea fac parte din acest sistem
de ani buni şi probabil nici nu mai realizează starea
deplorabilă în care se află nucleul său. Au început să aibă
impresia că aşa e firesc să fie, că asta este starea normală a
lucrurilor, că totul merge bine şi ce trebuie făcut se rezumă
la mici ajustări şi corecţii. Odată făcuţi primii doi paşi,
următorul ar fi munca sisifică de proiectare şi implementare
reală a unor schimbări de fond. Voi menţiona doar câteva
măsuri evidente:
O primă măsură ar fi eliminarea unor porţiuni mari de
materie şi reorganizarea programelor şcolare. Foarte utilă ar
fi implementarea unui sistem real de feedback, direct de la
elevi/studenţi şi indirect de la mediul privat, prin care s-ar
obţine o reacţie care să autoregleze sistemul, la fel cum
interdependenţa cererii şi a ofertei funcţionează ca un
mecanism de autoreglare a sistemului economic. Tot
esenţială mi se pare conceperea unui sistem real (şi insist
intenţionat pe acest cuvânt) de evaluare a cadrelor didactice
în funcţie nu neapărat de rezultatele absolute ale elevilor,
care pot varia mult în raport cu capacităţile lor, ci în funcţie
de rezultatele lor relative. Ar trebui avută în vedere
umanizarea sistemului de învăţământ, spre exemplu prin
implementarea unor sisteme de evaluare mai relevantă şi
mai puţin brutală a elevilor: dacă eşti răcit, deranjat la
stomac sau neinspirat în ziua admiterii la facultate, după ani
de pregătire, ratezi examenul şi implicit un an din viaţă. Dar
cui îi pasă? Cum ar fi dacă adepţii acestei metode de
evaluare spartană ar primi salariile anual, pe data de, să
zicem, 23 august, iar dacă n-ar reuşi să ajungă în ziua
respectivă la ora 8 fix la serviciu, ar rămâne fără bani?
Concluzie
Învăţământul primar, gimnazial şi liceal totalizează 12 ani.
În cazul urmării unei facultăţi, un om ajunge să petreacă în
jur de 17 ani prin unităţi de învăţământ. E vorba despre
aproximativ un sfert din speranţa medie de viaţă, poate cel
mai frumos sfert, în care activitatea principală este învăţatul,
adică pregătirea pentru viaţă. Este enorm, iar faptul că în
urma acestei perioade "rămânem cu ceva...", avem o cultură
generală îndoielnică, nervii tociţi şi în cel mai bun caz
capacitatea de a îndeplini nişte sarcini de serviciu n-ar
trebui să ne mulţumească. În acest sfert de viaţă se pot face
mult mai multe, se pot învăţa mai multe lucruri, cu mai
puţin efort şi păstrând mai mult timp pentru activităţi
recreative. Toate acestea dacă sistemul ar fi gândit mai bine,
dacă cei care-l gândesc şi-l operează ar fi mai deschişi, mai
puţin egoişti şi încrezuţi, dacă ar avea conştiinţă şi un
minimum de respect pentru copilăria şi tinereţea a milioane
de oameni.
Ce sper cu acest articol? Absolut nimic. Dar am cumva
conştiinţa împăcată că am depus efortul minim de a-l scrie şi
publica. Este, dacă vreţi, tot o expresie a egoismului,
satisfacerea propriei nevoi de a-mi împăca conştiinţa. Nu
sunt genul proactiv, nu vreau să pornesc o revoluţie sau să
ader la vreo organizaţie şi nici nu trăiesc cu iluzia că ar fi
posibilă o schimbare peste noapte. Totuşi, nici nu sunt
adeptul atitudinilor complet pasive. E o miză suficient de
mare în joc – vieţile unor oameni – pentru a încerca măcar
prezentarea sistematizată a unor probleme. Dacă un singur
profesor, după ce citeşte acest articol, ar încerca din ziua
următoare să fie mai dornic de a-şi îmbunătăţi
performanţele, mă declar mulţumit. Dacă un singur
funcţionar din Ministerul Educaţiei ar depune mai mult
efort pentru implementarea reală a unor reforme, aş fi
încântat.
Sursa: http://www.invatamantul.ro/