Capitolul 1

OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA TEORIEI MICROECONOMICE

Acest prim capitol are un caracter introductiv în domeniul conceptelor şi metodelor de

cercetare a teoriei economice în general şi a microeconomiei în particular.

Resursele economice sunt relativ rare, deoarece nevoile umane cresc şi se diversifică

continuu. Ca urmare, o sarcină importantă devine utilizarea eficientă a resurselor economice

disponibile, majorarea cantităţii şi ameliorarea calităţii lor. Scopurile didactice ale capitolului

ţintesc spre: determinarea locului Teoriei economice în sistemul ştiinţelor şi definirea obiectului

ei de studiu; delimitarea obiectului şi subiecţilor de studiu ai Microeconomiei; înţelegerea esenţei

economice a problemei alegerii în baza modelului posibilităţilor de producţie şi a costului de

oportunitate; cunoaşterea instrumentarului metodologic utilizat de economiştii teoreticieni în

vederea studierii fenomenelor şi proceselor microeconomice.

1.1. Teoria economică şi obiectul ei de studiu

Disciplinele economice reprezintă un sistem de discipline: discipline

economice fundamentale, discipline economice aplicative (funcţionale

şi de ramură) şi discipline economice de graniţă. Teoria economică

constituie o disciplină fundamentală. Deşi nu asigură obţinerea cunoştinţelor profesionale într-un

domeniu concret de activitate, ea formează mentalitatea economică, care ajută la însuşirea

cunoştinţelor concrete prin modul de gândire format. Astfel, prin teoria comportamentului

consumatorului se explică cum acesta alege ce şi cât să cumpere pentru a-şi maximiza satisfacţia,

ea facilitând înţelegerea strategiilor de marketing aplicate de firme în vederea stabilirii,

menţinerii şi extinderii pieţei deţinute. Prin teoria comportamentului producătorului se explică

cum acesta alege ce, cum şi pentru cine să producă, ea facilitând înţelegerea măsurilor de

management operaţional şi strategic, elaborate şi promovate de către întreprinderi, precum şi a

unor probleme legate de contabilitate şi audit. Prin teoria structurilor concurenţiale se obţin

cunoştinţele necesare pentru înţelegerea strategiilor de comportament al firmelor pe piaţă,

importanţa concurenţei loiale, caracterul nefast al acordurilor anticoncurenţiale şi al abuzului de

poziţie dominantă. Astfel, Teoria economică reprezintă un fundament teoretico-metodologic

pentru alte ştiinţe economice, sau este o ştiinţă economică fundamentală, din care celelalte

Locul Teoriei economice în sistemul ştiinţelor

ştiinţe economice preiau noţiunile economice de bază cu care ele operează – cerere, ofertă, preţ,

piaţă, întreprindere, cost de producţie, profit, buget de stat, politică fiscală, politică monetară,

investiţii, balanţă de plăţi etc.

Teoria economică corelează cu alte ştiinţe. Aspectul cantitativ al legităţilor economice fiind

fondat pe matematică şi statistică, teoria economică aplică un spectru larg de analize matematice

– de la cea statistică şi probabilistică până la cea econometrică.

Semnificative sunt relaţiile cu psihologia individuală şi socială. Teoria economică aplică

legităţile psihologice, deoarece anume în conştiinţa umană se regăsesc sursele motivării

activităţii economice, iar psihologia socială permite a înţelege mai profund particularităţile

mentalităţii naţionale şi impactul ei asupra dezvoltării economice naţionale.

Foarte strânse sunt relaţiile dintre economie şi drept. Legităţile economice obiective

determină în mod substanţial conţinutul legilor juridice create de organul legislativ,

compartimente întregi ale dreptului economic reprezentând, de fapt, generalizări ale practicii

economice existente. Fenomenul „legilor nelucrative” denotă că adoptarea actelor normative

inadecvate situaţiei economice concrete contribuie la nerespectarea lor, iar lipsa legilor juridice

necesare împiedică desfăşurarea normală a activităţii economice.

Legătura Teoriei economice cu ştiinţa istorică se realizează prin intermediul disciplinelor

„Istoria economică” şi „Istoria gândirii economice”. Istoria reprezintă pentru Teoria economică

una din principalele surse ale faptelor economice, care servesc în calitate de „materie primă”

pentru ulterioarele generalizări şi de „laborator natural” pentru testarea veridicităţii teoriilor

economice elaborate. Totodată, în cercetarea evoluţiei istorice au fost aplicate instrumente de

analiză cantitativă specifice Teoriei economice, ceea ce a generat apariţia subdisciplinei istorice

„cliometrie”.

Confirmarea importanţei majore a Teoriei economice, ca ştiinţa, rezidă şi din faptul că

pentru realizările deosebite obţinute în domeniul ei îi sunt decernate Premii Nobel.

La mod general, obiectul de studiu al unei ştiinţe poate fi

delimitat doar când această ştiinţă a atins un anumit nivel

de dezvoltare. Preistoria Teoriei economice are o durată de secole. În antichitatea greacă şi

romană nivelul producţiei era redus, comerţul nu cuprindea decât o parte restrânsă din bunurile

economice, cea mai mare parte consumându-se în interiorul gospodăriilor care le-au creat, iar

întreprinderile păstrau dimensiuni artizanale. Ca urmare, reprezentările şi analizele economice,

întâlnite îndeosebi la Platon şi Aristotel sub denumirea de „Economica”1, se mărgineau la

1 Termenul „Economica” a fost propus pentru prima dată de filosoful antic Xenofont, el provenind de la două cuvinte de origine greacă: oikos – gospodărire şi nomos – lege.

Originile Teoriei economice şi evoluţia obiectului ei de studiu

economia casnică şi la operaţiunile de schimb comercial. În Evul Mediu cunoaşterea economică

a fost subordonată moralei religioase, orientate spre căutarea mântuirii.

Existenţa unor idei cu conţinut economic este insuficientă pentru transformarea lor într-un

sistem ştiinţific integru. Iniţial ele apar ca elemente ale unei cunoaşteri generale despre societate.

Perioadă îndelungată această cunoaştere generală era întruchipată în filosofia morală, care

îngloba în sine teologia, etica, jurisprudenţa, politica şi economica.

Dezvoltarea manufacturilor şi, mai ales, revoluţia industrială din Europa au impulsionat

atât producţia de bunuri, cât şi dezvoltarea rapidă a comerţului pe plan intern şi extern. Ca

urmare, s-au intensificat preocupările pentru înţelegerea acestor procese, a factorilor şi

motivaţiilor care le determină, ceea ce a cauzat, în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea,

procesul de detaşare a ştiinţei economice de filosofia morală.

Iniţial ştiinţa economică a existat sub denumirea Economie politică, termen utilizat de

francezul Antoine de Montchréstien în lucrarea Tratat de economie politică, dedicat regelui şi

reginei (1615). Semnificaţia termenului „politică” rezulta din problema economică centrală din

acea perioadă – formarea statelor centralizate şi gestionarea lor eficientă în vederea creşterii

puterii lor economice şi politice. Această denumire a fost preluată de şcoala fiziocrată franceză şi

de şcoala clasică engleză, a cărei fondator A. Smith este considerat „părintele” ştiinţei economice

teoretice. Prin cercetările acestor două şcoli a fost formulată problema principală de studiu –

formarea sistemului economiei de piaţă – şi primul obiect de studiu economico-teoretic –

legităţile creşterii şi distribuirii avuţiei sociale. De menţionat în acest sens că lucrarea

principală a lui A. Smith a fost intitulată Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor

ei, iar clasicul J.B. Say, în Tratatul de economie politică, a explicat „modul în care se formează,

se distribuie şi se consumă bogăţiile”.

La mijlocul secolului al XIX-lea, în perioada anilor 1860–1870, şcoala clasică a cedat

criticilor din partea şcolii marxiste. Păstrând denumirea de Economie politică, K. Marx, în

lucrarea sa fundamentală Capitalul, a lansat un nou obiect de studiu economico-teoretic –

relaţiile de producţie şi legile economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a

societăţii. Schimbarea obiectului de studiu a avut consecinţe profunde în aspect atât teoretic, prin

perfecţionarea metodologiei de cercetare, cât şi practic, prin lansarea „acţiunilor revoluţionare”.

O nouă modificare a conţinutului ştiinţei economice teoretice a avut loc în anii ’70 ai

secolului al XIX-lea, pe parcursul „revoluţiei marginaliste”, realizată prin aportul austriacului C.

Menger, englezului W.S. Jevons şi francezului L. Walras. În această perioadă sistemul

economiei de piaţă a fost deja format şi problemă centrală de cercetare a devenit cunoaşterea

condiţiilor funcţionării lui echilibrate. Noul conţinut a dictat necesitatea schimbării denumirii

ştiinţei economice, noua denumire, „Economics”, fiind propusă de fondatorul şcolii neoclasice

A. Marshall, ea fiind tradusă din engleză fie ca „teorie economică”, fie ca „ştiinţă economică”.

Primul curs universitar de Economics a fost ţinut de însuşi A. Marshall în 1902 la Universitatea

din Cambridge. La denumirea de Economie politică nu s-a renunţat definitiv, ea fiind

actualmente aplicată de reprezentanţii şcolii de la Virginia pentru desemnarea spaţiului de

cercetare teoretică a mecanismelor opţiunii publice.

A fost schimbată nu doar denumirea, dar şi obiectul de studiu al teoriei economice.

Relaţiile de producţie au fost înlocuite cu comportamentul uman, dedus din raportul „nevoi-

resurse”. Astfel, L. Robbins, în lucrarea Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice, a

caracterizat ştiinţa economică drept o „ştiinţa despre activitatea umană determinată de caracterul

limitat al resurselor şi de caracterul nelimitat al nevoilor, satisfacerea cărora este scopul

activităţii umane”2, iar P. Samuelson, în lucrarea Economics, ca „ştiinţă despre modul în care

oamenii şi societatea învaţă să aleagă, cu ajutorul banilor sau fără ei, acele resurse de producţie

rare pentru producerea diferitor mărfuri în prezent şi în viitor – între diferiţi oameni şi diferite

grupări ale societăţii”3. Pentru a înţelege mai bine sensul acestor definiţii ale obiectului de studiu,

devine necesară examinarea esenţei nevoilor şi resurselor economice.

Orice fiinţă umană este un produs al naturii şi societăţii, deci este o

fiinţă biologico-socială. Ea există şi se dezvoltă în măsura în care îşi

satisface multiplele nevoi.

Noţiunea „nevoi” are interferenţe cu noţiunile „dorinţe” şi „cerere”. Dorinţele

desemnează starea psihologică a celui care crede că îi lipseşte ceva. Nu orice dorinţă se

transformă în nevoie. Cât de mult nu am dori să substituim totalmente petrolul, gazul şi

cărbunele cu energia solară, la moment nu o putem face din cauza restricţiilor de ordin tehnic şi

economic, precum şi a rezistenţei din partea producătorilor de resurse energetice tradiţionale.

Drept exemple pot servi nevoia unei familii pentru alimentaţie, vestimentaţie şi locativ, a

unui copil bolnav pentru îngrijire medicală, a unei provincii pentru înzestrarea cu instituţii

şcolare, a unui oraş pentru apă potabilă, a unei economii naţionale pentru investiţii străine de

proporţii.

2 Robbins L. An Essay on the Nature and Significance of Economic Science. London, 1932.3 Samuelson P. Economics. An Introductory Analysis. New York, Toronto, London, 1962.

Nevoile economice reprezintă ansamblul cerinţelor care pot fi satisfăcute în cadrul

societăţii existente cu potenţialul tehnic disponibil.

Nevoile economice

Deosebirea dintre nevoi şi cerere rezidă în posibilitatea satisfacerii nevoii cu mijloacele

monetare disponibile. Dacă cantitatea mijloacelor monetare disponibile permite satisfacerea

nevoii, ea se transformă în cerere, cererea desemnând, astfel, nevoia solvabilă.

Nevoile posedă un caracter obiectiv-subiectiv. Intrate în obiceiuri şi tradiţii de consum, ele

dobândesc un caracter obiectiv. Totodată, aceeaşi nevoie pentru diferiţi indivizi este diferită, ce

conferă nevoilor o latură subiectivă, pronunţat psihologică.

Multitudinea nevoilor umane a determinat clasificarea lor după anumite criterii. Prima

încercare de clasificare a efectuat-o încă Aristotel. El a delimitat nevoile corporale de cele

spirituale. Clasificarea lui Aristotel a fost completată de A. Marshall, care a delimitat 6 perechi

de nevoi: primare şi secundare, inferioare şi superioare, pozitive şi vicii, comune şi specifice,

ordinare şi extraordinare, individuale şi colective. Însă cea mai cunoscută a devenit clasificarea

propusă de psihologul american A. Maslow, care a divizat nevoile umane în cinci categorii

(figura 1.1):

Figura 1.1. Clasificarea nevoilor economice

Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni, existând două nivele în satisfacerea

lor: minimal şi bazic. Nivelul minimal asigură consumul de bunuri şi servicii necesare

supravieţuirii, în timp ce nivelul bazic – volumul de bunuri şi servicii necesar unui nivel de viaţă

decent. Pornind de la această diferenţiere, statistica aplică noţiunile de „minim de existenţă” şi

„buget de consum”, care se calculează ca indicator mediu pe locuitor, precum şi separat pe

vârste, sexe şi mediu de trai. În urma analizei nivelului de satisfacere a nevoilor fiziologice,

economiştii au reliefat următoarea legitate economică: la nivel minimal nevoile umane sunt

relativ omogene, în timp ce la nivel bazic ele devin eterogene, fiind determinate de

preferinţele individuale şi tipurile de activitate.

Noţiunile „primar” şi „secundar” din piramida lui Maslow nu exprimă importanţa lor

pentru fiinţa umană, ci ordinea satisfacerii lor. Studierea acestei ordini l-a adus pe Maslow la

descoperirea legii ierarhizării nevoilor, în conformitate cu care nevoile secundare devin

actuale pentru om doar după ce sunt satisfăcute nevoile primare. Deşi nu sunt excluse

nevoi secundare

nevoi primare

de

autorealizare

de autoritate

de comunicare

de securitate fiziologice (alimentare, vestimentare, habitaţie)

cazurile când, la unii oameni, anumite nevoi secundare pot lipsi: de autoritate – la oamenii

modeşti, de comunicare – la oamenii solitari.

Nevoile umane se caracterizează printr-o serie de trăsături.

1. Nevoile umane sunt nelimitate/ în continuă creştere pe termen lung. Ceea ce îl deosebeşte

pe om de animale este înlocuirea nevoilor mai vechi cu altele mai noi. Astfel, sub influenţa

evoluţiei producţiei, oamenii şi-au diversificat alimentaţia şi vestimentaţia, mijloacele de

comunicaţie şi transport, modalităţile de utilizare a timpului liber. Drept exemplu pot servi

blugii. În secolul al XIX-lea, în scopuri tehnice a fost creată o nouă stofă trainică. Ocazional din

ea a fost cusută o pereche de pantaloni, ceea ce a generat o nouă nevoie – de blugi. Un alt factor

important al diversificării nevoilor este publicitatea, care incită oamenii la permanente

experimente de consum, soldate cu formarea unor nevoi noi. Analizând aceste situaţii empirice,

economiştii au formulat legea nevoilor crescânde, conform căreia pe măsura dezvoltării

societăţii nevoile umane cresc cantitativ şi se modifică calitativ. Pe termen scurt, însă, nevoile

economice sunt relativ constante.

2. Nevoile umane primare sunt limitate în capacitate. Trăsătura în cauză semnifică faptul că

satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun. După

cum menţiona A. Smith, „tendinţa spre alimentaţie este limitată la fiecare om de mărimea

stomacului său”. Intensitatea resimţirii unei nevoi individuale este descrescândă pe măsură ce ea

este satisfăcută continuu. De exemplu, nevoia în hrană se modifică pe măsura consumării de

alimente, trecând de la foame la saţietate, dezgust şi chiar suferinţă. În cazul nevoilor secundare,

însă, limita în capacitate dispare. Oamenii ambiţioşi niciodată nu vor recunoaşte pentru sine un

exces de autoritate sau putere, iar cei înţelepţi un exces de cunoştinţe (vestita concluzie a lui

Socrate: „Eu ştiu că nu ştiu nimic”).

3. Nevoile umane posedă capacitatea de regenerare, ceea ce semnifică că prin satisfacere ele

dispar, dar se refac în timp.

Nivelul satisfacerii nevoilor umane depinde de o serie de factori:

Nivelul de dezvoltare economică a ţării şi mărimea veniturilor disponibile: cu cât mai

dezvoltată este ţara şi cu cât mai mari sunt veniturile personale, cu atât mai înalt este nivelul de

satisfacere a nevoilor.

Nivelul de cultură al oamenilor influenţează structura nevoilor: un nivel mai înalt de

cultură denotă o pondere mai mare a nevoilor secundare.

Perioada de timp analizată. Economistul austriac E. Böhm-Bawerk a lansat ipoteza că

indivizii preferă să-şi satisfacă nevoile într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Motivele la care s-

a referit au fost incertitudinea viitorului, capacitatea limitată de previziune şi viaţa scurtă a

omului.

Nevoile umane sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor economice.

Deoarece nevoile umane sunt variate, nu mai puţin variate sunt şi bunurile care le

satisfac. Luând drept criteriu provenienţa lor, ele se clasifică în bunuri libere şi bunuri

economice. Bunurile libere sunt cele care nu ridică probleme de disponibilitate şi apropriere

privată (aerul, lumina solară, apa din mări şi oceane, nisipul din pustiuri), deoarece sunt în

cantităţi ce depăşesc nevoile umane. Bunurile economice sunt rezultatul activităţii economice,

fiind produse cu cheltuieli de resurse economice.

Diferenţa dintre bunurile libere şi cele economice trebuie interpretată uneori în funcţie de

timp şi de loc. Aerul de munte sau apa din mare sunt bunuri libere numai pentru cei care

beneficiază de ele în mod gratuit, iar pentru cei care fac cheltuieli pentru a accede la ele

constituie bunuri economice. Pe măsura înrăutăţirii mediului ambiant şi a agravării problemelor

ecologice, tot mai multe bunuri libere vor intra în categoria celor economice.

Bunurile economice, la rândul lor, se clasifică în următoarele categorii (figura 1.2):

Bunurile sunt lucrurile pe care purtătorii nevoilor le consideră corespunzătoare

pentru satisfacerea nevoilor sale.

Bunurile economice

Figura1.2. Clasificarea bunurilor economice

Bunurile şi serviciile de consum sunt bunurile ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor.

Unele din ele sunt non-durabile (bunurile alimentare, serviciile de energie electrică sau de

coafor), altele sunt semi-durabile (vestimentaţie, telefoane mobile), iar a treia categorie o

reprezintă bunurile durabile, care pot fi utilizate pe parcursul mai multor ani sau chiar a întregii

vieţi (mobilă, bijuterii, case de locuit). Bunurile şi serviciile de producţie servesc la producerea

bunurilor de consum, satisfăcând astfel nevoile în mod indirect. Ele se compun din echipamente

de producţie (maşini-unelte, clădiri industriale şi comerciale, mijloace de transport), materii

prime şi semifabricate, energie, servicii acordate de o întreprindere altor întreprinderi.

După forma de existenţă bunuri materialebunuri imateriale (servicii)

După destinaţie bunuri şi servicii de consumbunuri şi servicii de producţie

După gradul de prelucrare bunuri primarebunuri intermediarebunuri finale

După gradul de interdependenţă - bunuri substituibile- bunuri complementare

După gradul de exclusivitate şi rivalitate bunuri privatebunuri publice

BU

NU

RIL

E E

CO

NO

MIC

E

Bunurile primare sunt cele desprinse din mediul natural (copacii din pădure); bunurile

intermediare – cele care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape de

prelucrare (lemnul la fabrica de mobilă); bunurile finale intră în consum fără a mai fi supuse

prelucrării (mobila din lemn).

Bunurile substituibile se pot înlocui unele cu altele atât în consum, cât şi în alte genuri de

activităţi economice. În categoria lor intră, de exemplu, cafeaua şi ceaiul (în cazul consumului),

automobilul, trenul, avionul şi vaporul (în cazul deplasării teritoriale). Bunurile complementare

sunt cele care se consumă doar în comun. De regulă, ele sunt prezentate ca bunuri-pereche de

genul: automobil – carburant, calculator – soft, electrocasnice – energie electrică.

Bunurile private sunt bunuri din a căror utilizare rezultă beneficii exclusive şi rivale. Un

bun privat este considerat exclusiv, deoarece poate fi consumat numai de persoana care îl

posedă, care l-a cumpărat. Caracteristica de rivalitate derivă din faptul că fiecare unitate vândută

de bun diminuează oferta lui totală.

Bunurile publice se caracterizează prin non-exclusivitate şi non-rivalitate. Un bun public

este non-exclusiv, deoarece poate fi consumat de mai multe persoane. Excluderea de la utilizarea

lui a unor potenţiali consumatori este imposibilă, chiar dacă aportul acestora la producerea

bunului respectiv este egal cu zero. Totodată, un bun public se caracterizează prin non-rivalitate

– oferta lui totală nu diminuează dacă bunul respectiv face obiectul consumului individual sau

colectiv. Deci, un bun public poate asigura beneficii individuale egale, indiferent de numărul

consumatorilor. De menţionat că cele două caracteristici (non-rivalitatea şi non-exclusivitatea)

sunt întrunite numai de bunurile publice pure: apărarea naţională, iluminatul străzilor, serviciile

prestate de poliţie etc. Problemele legate de finanţarea, producerea şi prestarea lor şi le asumă

statul, ele fiind acordate consumatorilor în mod direct şi gratuit. Bunurile cvasi-publice

(serviciile de învăţământ public, unele servicii sociale, medicale) trec de la producător la

consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se comercializează are la bază atât

criteriile pieţei, cât şi criteriile administrative şi de echitate.

Producerea bunurilor economice necesită posedarea, utilizarea şi combinarea resurselor

economice.

Pentru a-şi satisface nevoile de consum şi de producţie omul acţionează

asupra naturii şi realizează un proces de producţie, prin care transformă

şi adaptează elementele naturii potrivit scopurilor sale.

Resursele economice

Ca şi nevoile umane, ele sunt diverse, delimitându-se următoarele categorii (figura 1.3):

Figura 1.3. Clasificarea resurselor economice

Resursele primare, sau originare, sunt constituite din resursele naturale şi din potenţialul

demografic. Ele nu pot fi create sau sintetizate pe cale artificială. Resursele derivate sunt

obţinute în baza celor primare, fiind rezultate ale activităţii umane.

Resursele umane exprimă capacităţile fizice şi intelectuale, moştenite şi obţinute, pe care

membrii societăţii le aplică în activitatea economică. Resursele naturale includ resursele pe care

natura le-a creat şi/sau le regenerează (pământul, apa, bogăţiile subsolului). Resursele

investiţionale reprezintă bunurile cu ajutorul cărora se creează alte bunuri (spaţiile de producţie,

echipamentele, utilajele, instrumentele, mijloacele de transport productiv etc.). Resursele

informaţionale cuprind datele necesare pentru informare, luarea deciziilor şi efectuarea acţiunii

economice.

Ansamblul elementelor ce pot fi atrase şi utilizate în producerea bunurilor

economice, necesare satisfacerii nevoilor umane, constituie resursele economice .

După sursa de provenienţă resurse primare, sau originareresurse derivate

După natura lor resurse umaneresurse naturaleresurse investiţionaleresurse informaţionale

După gradul recuperării resurselor naturale resurse regenerabile resurse neregenerabile

RE

SUR

SE E

CO

NO

MIC

E

Indiferent de natura lor, resursele economice trebuie interpretate, pe termen scurt, ca

relativ rare, adică insuficiente în raport cu nevoile umane. Sunt rare suprafeţele funciare,

datorită extinderii oceanului planetar, a suprafeţelor ocupate de pustiuri, munţi şi gheţari. Sunt

relativ rare echipamentele de producţie, mai ales în ţările subdezvoltate. Sunt relativ rare

resursele umane de anumite calificări şi profesii. Deşi posibilităţile cunoaşterii sunt nelimitate,

stocul existent de cunoştinţe nu permite soluţionarea totalităţii problemelor cu care se confruntă

omenirea.

În legătură cu resursele economice se cer a fi specificate trei aspecte importante:

1. În condiţiile globalizării şi regionalizării, posibilitatea de a importa resurse nu reduce

riscul rarităţii. Chiar dacă ele există în abundenţă din import, starea de raritate poate să se

menţină în măsura în care ţara respectivă nu dispune de mijloacele de plată a importului sau

importul ridică în asemenea măsură costul resursei încât consumul său devine limitat.

2. O resursă abundentă cantitativ şi calitativ poate deveni relativ rară atunci când nu există

capacitatea valorificării ei economice. Valorificarea economică presupune eficienţă, adică

eliminarea risipei şi optimizarea consumurilor.

3. Resursa trebuie să fie evaluată pe categorii şi elemente de structură şi nu în termeni

globali. Astfel, într-o economie pot exista mulţi şomeri şi multe locuri de muncă libere, pe

motivul neconcordanţei dintre nivelul de pregătire profesională a lucrătorilor şi caracteristicile

tehnologice ale locurilor de muncă.

Ca urmare, raritatea relativă a resurselor economice pe termen scurt este considerată

lege economică generală pentru toate ţările, fie ele sărace sau bogate. Prin aceasta ea se

deosebeşte de „penurie” (deficit), care este o stare conjuncturală şi limitată în spaţiu.

Pentru a depăşi raritatea resurselor economice, oamenii aplică noi

tehnici şi tehnologii, care lărgesc posibilităţile de producere a bunurilor.

Însă bunurile suplimentare necesită resurse economice suplimentare. În acest mod se creează o

spirală de extindere a producţiei şi a resurselor necesare ei, care semnifică o contradicţie

economică majoră: creşterea economică generează şi sporeşte raritatea economică.

Consecinţele acţiunii legii rarităţii resurselor se reduc la următoarele:

raritatea resurselor economice le face preţioase, stabilindu-se la ele un anumit preţ;

stabilirea preţului la resursele economice determină suportarea anumitor costuri;

existenţa costurilor determină organizarea activităţii economice în baza unui

comportament economic raţional axat pe alegere.

Alegerea economică

La mod general, alegerea reprezintă acţiunea prin care se acordă preferinţă unei anumite

alternative, celelalte fiind eliminate. Din multitudinea bunurilor de consum consumatorii le aleg

pe cele care le sunt necesare şi accesibile după preţ şi veniturile disponibile. Alegerile pe care le

efectuează întreprinderile se bazează pe preţurile resurselor economice şi cererea consumatorilor.

Alegerea investitorilor se orientează şi ea la decalajul dintre costul mijloacelor investite şi venitul

care poate fi obţinut în viitor. Se impune, astfel, luarea unor decizii care necesită alegerea unei

alternative dintr-o multitudine posibila, luând în consideraţie factorul timp.

Dacă resursele şi bunurile nu ar fi fost rare, nu ar fi existat problema alegerii economice şi

nu ar fi existat, prin urmare, ştiinţa economică.

Structural, Teoria economică se divide în mai multe compartimente, cele mai elaborate

fiind Microeconomia şi Macroeconomia.

1.2. Obiectul de studiu al microeconomiei şi comportamentul homo economicus

Microeconomia (microeconomics) a apărut în ultima treime a

secolului al XIX-lea graţie desfăşurării „revoluţiei marginaliste”,

ai cărei precursori au fost G. Thünen şi G. Gössen, iar promotori

– austriecii C. Menger şi E. Böhm-Bawerk, englezul S. Jevons şi francezul L. Walras. Însă după

fiecare revoluţie ştiinţifică apare, de obicei, o personalitate care sistematizează inovaţiile

introduse, creând „nucleul dur” al ştiinţei pentru o anumită perioadă de timp. După „revoluţia

marginalistă” această misiune i-a revenit lui Alfred Marshall. În lucrarea sa Principiile ştiinţei

economice (1890) el a format sistemul de noţiuni şi legităţi care guvernează comportamentul

unui consumator, al unui producător, funcţionarea pieţei unui produs.

Caseta 1.2. Alfred Marshall (1842-1924)

A. Marshall s-a născut la Londra şi a studiat matematica, economia, logica şi filosofia morală la Universitatea din Cambridge. În anii 1885-1908 el activează ca profesor la această Universitate, devenind fondatorul faimoasei şcoli de la Cambridge, din care ulterior au ieşit A. Pigou, J.M. Keynes, J. Robinson şi alţi economişti iluştri. Principalei sale lucrări – Principiile ştiinţei economice (1890) – Marshall i-a dedicat 20 ani din viaţă, iar cursul Economics, introdus de el în 1902, a devenit manualul principal al studenţilor economişti până la apariţia Economics-ului lui P. Samuelson (1948).

Principalele realizări ale lui A. Marshall în domeniul analizei cererii sunt legate de deducerea curbei cererii (el fiind primul care a stabilit legătura dintre legea cererii şi legea utilităţii marginale descrescânde) şi analiza surplusului consumatorului. Tot el a universalizat noţiunea de elasticitate, aplicând-o faţă de cererea la bunurile

Teoria economica contemporană a devenit o ştiinţa comportamentală, al cărei obiect

de studiu este alegerea deciziilor optimale cu privire la utilizarea resurselor economice

relativ rare.

Apariţia şi obiectul studiului microeconomic

finale şi la factorii de producţie, precum şi la oferta bunurilor.În domeniul analizei ofertei Marshall a delimitat perioada de piaţă, perioada scurtă şi perioada lungă de timp

şi a dezvoltat ideea randamentului crescător şi descrescător al factorului de producţie variabil. El a susţinut că, pentru majorarea bunăstării sociale, se cer a fi impozitate ramurile cu randament descrescător, iar subvenţionate – cele cu randament crescător; în ramurile cu randament constant intervenţia statului fiind inutilă.

Însă locul central în teoria sa îl ocupă problema formării preţului de echilibru. Dacă reprezentanţii şcolii clasice considerau că preţul bunului este determinat de costurile de producţie, iar economiştii marginalişti – de utilitatea marginală a bunului, Marshall a sintetizat aceste două abordări prin introducerea în analiză a factorului timp. Cu cât perioada de timp este mai scurtă, menţiona el, cu atât mai mare este influenţa cererii asupra formării preţului, iar cu cât perioada de timp este mai mare, cu atât mai mult creşte influenţa costurilor de producţie. Rolul cererii şi al costului asupra preţului de echilibru a fost comparat cu lamele foarfecii care taie hârtia.

Metoda lui A. Marshall cu privire la studierea echilibrelor parţiale, fiind mai puţin elaborată decât cea a lui L. Walras, totuşi are meritul de a fi mai practică şi mai apropiată de interesele omului de afaceri.

Subiecţii principali de analiză microeconomică sunt consumatorii şi producătorii

individuali.

Consumatori de bunuri finale iau decizia „ce şi cât să consume”, pornind de la

preferinţele lor, veniturile de care dispun şi modificarea preţurilor la bunurile de consum.

Producătorii de bunuri şi servicii iau decizia „ce, cum şi pentru cine să producă”,

pornind de la resursele economice şi tehnologiile disponibile, costurile necesare a fi suportate,

cererea consumatorilor şi posibilităţile de câştig.

Consumatorii şi producători interacţionează pe piaţă. În acest caz, microeconomia explică

legităţile formării şi modificării cererii consumatorilor şi a ofertei producătorilor, mecanismul de

formare a preţului la care se vând/cumpără diverse bunuri şi a cantităţii bunurilor vândute-

cumpărate (preţul şi cantitatea de echilibru), modalităţile de reechilibrare a pieţei şi cauzele

modificării echilibrului pe piaţa unui produs.

Modelul de comportament individual al agenţilor economici consumatori şi producători a

primit denumirea de homo economicus, a cărui realizare este bazată pe existenţa a patru condiţii:

1) omul este autonom, el luând decizii în mod independent, pornind de la preferinţele sale

individuale subiective;

2) omul este egoist, el orientându-se, în primul rând, la interesele personale, deşi factorii

politici şi sociali, precum şi normele morale apar în calitate de restricţii pentru egoism;

Microeconomia (de la grecescul mikros – mic şi oikonomike – arta de a gospodări)

studiază legităţile comportamentului individual al agenţilor economici, bazat pe alegerea

optimala dintr-o multitudine de variante de utilizare a resurselor şi bunurilor economice

relativ rare.

3) omul este raţional, deciziile lui fiind bazate pe raportul optimal dintre costurile suportate

şi beneficiile obţinute în vederea atingerii scopurilor trasate;

4) omul este perfect informat, el deţinând totalitatea informaţiilor necesare pentru luarea

deciziilor optimale.

Deşi un asemenea mod de comportament este destul de răspândit, el nu este unul absolut

valabil pentru toţi indivizii. Unii oameni se comportă impulsiv, fără a ţine cont de consecinţele

negative posibil să apară, alţii acţionează după obişnuinţă, fără a utiliza fiecare posibilitate pentru

ameliorarea situaţiei proprii. Există şi oameni altruişti. Paradoxul constă şi în faptul că indivizii,

preocupaţi doar de interesul personal, devin izolaţi social, ceea ce se reflectă negativ atât asupra

confortului lor spiritual, cât şi asupra posibilităţilor de câştig. Pentru a reuşi în viaţă, oamenii

trebuie să se asocieze în baza unor relaţii de încredere.

Totodată, dacă se admite ideea că comportamentul uman este, la diferiţi oameni, total

diferit, acţiunile economice şi economia în ansamblu devin imprevizibile, ceea ce împiedică

efectuarea anticipărilor şi reglementarea economiei în baza politicilor economice. Ţinând cont de

aceasta, comportamentul homo economicus rămâne valabil studiului microeconomic.

Punctul de plecare al analizei microeconomice îl constituie conceptele de alocare, alegere şi

cost de oportunitate, reflectate în modelul posibilităţilor de producţie.

1.3. Modelul posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate

Instrumentul care pune în evidenţă diferite combinaţii alternative

de producţie este modelul posibilităţilor de producţie. Ca orice

model de analiză, el simplifică realităţile economice, însă pe

baza utilizării lui se pot formula unele concluzii cu privire la raritate, cost de oportunitate

(alternativ) şi alegere raţională.

Modelul posibilităţilor de producţie se bazează pe următoarele premise:

1) alegerea se efectuează doar între două bunuri;

2) cantitatea şi calitatea resurselor economice este constantă;

3) tehnologia fabricării rămâne nemodificată;

4) economia are un caracter închis (ce semnifică lipsa legăturilor economice cu exteriorul).

Posibilităţile de producţie reprezintă cantitatea de bunuri/servicii care pot fi produse în

condiţiile utilizării depline a resurselor economice Dacă, de exemplu, un fermier ar putea

produce grâu (în ordine descrescătoare, în tone: 10; 6; 5; 0) şi porumb (în ordine crescătoare, în

tone: 0; 1; 3; 6), atunci posibilităţile de producţie ar putea fi reprezentate tabelar şi grafic în

modul următor (tabelul 1.1, figura 1.4):

Caracteristicile modelului posibilităţilor de producţie

Tabelul 1.1 Posibilităţile de producţie

Variantealternative

Grâu (t) Porumb (t)

A 10 0

B 9 1

C 6 3

D 0 6

Figura 1.4. Curba posibilităţilor de producţie

Tabelul evidenţiază că prima variantă alternativă de utilizare a resurselor economice

presupune alocarea lor integrală la producerea grâului, ceea ce grafic este reprezentat prin

punctul pe axa OY, care desemnează cantitatea de grâu posibilă a fi produsă (punctul A). Ultima

variantă alternativă semnifică utilizarea integrală a resurselor economice la producerea

porumbului, ceea ce este reprezentat grafic prin punctul pe axa OX care desemnează cantitatea

de porumb posibilă a fi produsă (punctul D). În situaţii reale, deoarece ambele bunuri sunt

necesare, o parte din resursele economice vor fi alocate la producerea grâului, iar altă parte – la

producerea porumbului, pe grafic aceste variante alternative fiind reprezentate prin punctele B şi

C. Prin reunirea tuturor punctelor obţinute pe grafic se obţine o curbă, denumită curba

posibilităţilor de producţie (CPP).

Punctele plasate pe CPP indică volumul maximal de bunuri economice (grâu şi

porumb în exemplul propus) care poate fi produs, toate resursele economice fiind utilizate

deplin. Orice punct din exteriorul acestei curbe indică un volum de bunuri imposibil a fi produs,

deoarece resursele economice pentru acest volum sunt insuficiente (punctul E). Orice punct din

interiorul curbei semnifică un volum de bunuri mai mic decât cel posibil a fi produs, din cauza

utilizării parţiale sau ineficiente a resurselor economice (punctul F). Deci, CPP separă

combinaţiile realizabile de producere a bunurilor (A, B, C, D, F) de cele nerealizabile (E).

Panta CPP este înclinată negativ, ceea ce denotă că în condiţiile utilizării depline a

resurselor economice majorarea producerii unui bun este urmată de reducerea cantităţii produse

de celălalt bun. De exemplu, dacă se alege majorarea producerii de grâu, va fi necesar, cu

resursele disponibile şi tehnologiile existente, de a reduce producerea porumbului, prin

realocarea resurselor economice de la producerea porumbului la producerea grâului. Şi invers,

dacă se va alege majorarea producerii porumbului, va fi necesar de a reduce producerea grâului,

prin realocarea resurselor economice de la producerea grâului la producerea porumbului.

Y(grâu)

10

9

6

O 1 3 6

A B

C

D

E

F

X(porumb)

Panta CCP, calculată prin panta tangentei într-un punct oarecare a CPP, denotă în ce

proporţie un bun este sacrificat pentru a produce altul, prin realocarea resurselor economice

disponibile. Panta tangentei faţă de axa OX, măsurată prin mărimea unghiului α, denotă câte

unităţi din grâu va trebui de redus pentru a majora producerea porumbului cu o unitate. Şi invers,

panta tangentei faţă de axa OY, măsurată prin mărimea unghiului β, denotă câte unităţi din

producţia de porumb va trebui de redus pentru a majora producerea grâului cu o unitate (figura

1.5).

Figura 1.5. Costurile de oportunitate

Proporţia de înlocuire a unui bun cu altul poartă denumirea de cost de oportunitate, sau

cost alternativ.

El se calculează prin raportul dintre efectul pierdut şi cel care se obţine, sau dintre

diminuarea cantităţii bunului sacrificat (– ∆Y) şi unitatea suplimentară din bunul care se doreşte

(∆X):

.

După cum denotă tabelul 1.1 şi figura 1.4 , deplasarea din punctul A pe CPP în punctul B

determină sacrificarea unei tone de grâu pentru producerea unei tone de porumb, costul de

oportunitate a 1 tone de porumb fiind 1 tonă de grâu . Deplasarea din punctul

B în punctul C va genera un cost de oportunitate de 1,5 tone de grâu pentru o tonă suplimentară

Y(grâu)

10

– y

+x

X(porumb) 0 6

Costul de oportunitate reprezintă aprecierea (în expresie cantitativă sau monetară)

acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se

adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă

posibilă.

de porumb , iar deplasarea din punctul C în punctul D – de 2 tone de grâu

pentru 1 tonă suplimentară de porumb .

În cazul producerii suplimentare a grâului este sacrificat porumbul. Deplasarea din punctul

D în punctul C pe CPP determină sacrificarea a 1/2 tone de porumb pentru producerea 1 tone de

grâu ; din punctul C în punctul B – 2/3 tone de porumb pentru producerea 1

tone de grâu , iar din punctul B în punctul A – 1 tonă de porumb pentru

producerea 1 tone de grâu (tabelul 1.2).

Tabelul 1.2 Costurile de oportunitate ale porumbului şi grâului

Costul de oportunitate al porumbului

Costul de oportunitate al grâului

1 1

1,5 2/3

2 1/2

După cum se poate observa, costul de oportunitate manifestă tendinţă de creştere (de la 1 la

1,5 şi apoi la 2 pentru 1 tonă suplimentară de porumb şi de la 1/2 la 2/3 şi apoi la 1 pentru o tonă

suplimentară de grâu), ceea ce îi atribuie CPP o alură concavă faţă de origine. Explicaţia rezidă

în caracterul specializat al resurselor economice. Realocarea lor de la producerea porumbului la

producerea grâului şi vice-versa necesită anumite cheltuieli de adaptare a resurselor. Cu cât sunt

mai diferite bunurile necesare a fi produse şi cu cât este realocat un volum mai mare de resurse

economice nespecializate, cu atât mai mari devin costurile de oportunitate, determinând un

volum în descreştere a producerii bunului alternativ. Panta tot mai abruptă în cazul deplasării pe

CPP de la stânga la dreapta este o manifestare a acţiunii legii creşterii costurilor de

oportunitate.

De menţionat că această lege nu poartă un caracter absolut. În cazul în care resursele

economice sunt utilizate cu eficienţă similară pentru diferite bunuri, curba posibilităţilor de

producţie ia forma unei linii drepte. Exemplu pentru o asemenea situaţie poate servi utilizarea în

procesul de producţie a unui utilaj universal.

Totodată, există situaţii când majorarea producerii unui bun nu necesită sacrificarea altuia.

Astfel, în condiţiile când producţia se situează dedesubtul curbei CPP, prin antrenarea resurselor

anterior neutilizate sau prin sporirea eficienţei resurselor utilizate se poate majora producerea

atât a grâului, cât şi a porumbului.

Deci, în modelul posibilităţilor de producţie:

raritatea rezultă din existenţa combinaţiilor de bunuri care nu pot fi produse pe

motivul insuficienţei resurselor economice disponibile ( punctele aflate deasupra

CPP);

alegerea este dictată de necesitatea de a alege între combinaţiile de bunuri care pot

fi produse (punctele aflate pe CPP);

costul de oportunitate este exprimat prin panta CPP, care ilustrează cantitatea

sacrificată dintr-un bun necesară creşterii cu o unitate a producerii altui bun.

Curba posibilităţilor de producţie indică „ce şi cât de produs” în condiţiile

resurselor economice şi ale tehnologiilor constante. Dar ce se va întâmpla

dacă volumul resurselor economice va creşte, de exemplu, pe contul

atragerii de către fermier a unor lucrători suplimentari, cumpărării unei cantităţi suplimentare de

materii prime şi resurse energetice, sau dacă va fi utilizată o nouă tehnologie, mai performantă,

care, cu acelaşi volum de resurse, va permite producerea unui volum sporit de grâu şi porumb?

În acest caz posibilităţile de producţie vor creşte, grafic această situaţie manifestându-se prin

deplasarea paralelă a CPP la dreapta (figura 1.6). Dacă resursele economice se reduc sau

tehnologiile devin uzate CPP se va deplasa paralel la stânga, spre originea sistemului de

coordonate, determinând un volum mai mic de ambele bunuri produse (figura 1.7).

Figura 1.6. Creşterea posibilităţilor de producţie

Figura 1.7. Reducerea posibilităţilor de producţie

Dacă va avea loc o modificare unilaterală a resurselor şi tehnologiilor pentru un careva bun

din cele două, deplasările curbei CPP vor avea un caracter asimetric fata de originea sistemului

de coordonate. Astfel, în cazul extinderii unilaterale a producerii grâului, CPP se va deplasa în

poziţia A’D, iar în cazul extinderii unilaterale a producerii porumbului – în poziţia AD ’

(figura1.8).

Y(grâu)

O X(porumb)

Y(grâu)

O X(porumb)

Modificarea posibilităţilor de producţie

Figura 1.8. Modificarea asimetrică a posibilităţilor de producţie

1.4. Metodele de cercetare aplicate în microeconomie

În orice ştiinţă, pe lângă determinarea clară a obiectului de

studiu, un rol important îl deţine metodologia cercetării.

Ea este comparată cu „farul care luminează calea cunoaşterii”. Astfel, dacă ne confruntăm

cu o maladie, pentru a stabili un tratament corect este necesar de a cunoaşte cauzele ei şi

consecinţele care ar putea urma. Teoria economică, prin diferite principii şi metode, descrie

procesele şi fenomenele economice, explică esenţa şi cauzele apariţiei lor, anticipează posibilele

modificări pe termen scurt şi lung şi oferă recomandări în vederea stimulării sau destimulării lor.

Pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice metodele de cercetare au evoluat. Prima metodă

de cunoaştere a fenomenelor economice a fost cea empirică, bazată pe colectarea şi descrierea

faptelor şi evenimentelor obţinute, preponderent, din observări. În secolul al XVII-lea, englezul

W. Petty a suplinit metoda empirică cu cea statistică, colectarea informaţiei fiind urmată de

analiza ei cantitativă. Ulterior statistica economică a devenit o ştiinţă economică autonomă.

Începând cu secolul al XVIII-lea, prin îmbinarea metodelor formal-logice de inducţie şi

deducţie, analiză şi sinteză, analogie şi comparare, a început să fie aplicată metoda cauzală,

bazată pe studiul esenţei fenomenelor economice sub aspect calitativ. Ea a permis crearea

ierarhiilor logice după principiul: din fenomenul A rezultă consecinţa B, care generează

fenomenul C etc. Aceasta a creat condiţii pentru explicarea şi anticiparea fenomenelor

economice chiar şi în cazul în care între ele există o legătură indirectă şi/sau mai puţin

Y(grâu)

O X(porumb)

A’

A

D

Y(grâu)

O X(porumb)

D D’

A

Metodologia cercetării reprezintă totalitatea principiilor şi a metodelor utilizate

pentru găsirea soluţiilor problemelor cu care se confruntă o anumită ştiinţă.

Evoluţia metodelor de cercetare economico-teoretică

importantă. În secolul al XIX-lea, D. Ricardo a fost primul care a aplicat metoda abstracţiei

ştiinţifice, ce presupune relevarea celor mai importante caracteristici ale fenomenelor şi

proceselor economice şi abandonarea celor secundare. Tot în această perioadă, K. Marx a aplicat

la ştiinţa economică metoda dialectică, care presupune cercetarea fenomenelor şi proceselor

economice în interacţiune şi dezvoltare, prin trecerea de la modificări cantitative la schimbări

calitative, precum şi metodele de cercetare de la abstract la concret şi unitatea istoricului şi

logicului.

Toate aceste metode sunt utilizate şi în cercetarea microeconomică, însă la ele se mai

adaugă principiile şi metodele specifice microeconomiei.

Metodele specifice de cercetare microeconomică includ analiza

funcţională, analiza marginală şi modelarea economică.

Variabilele sunt orice mărimi măsurabile care au capacitatea de a se modifica. Ceea ce îl

interesează pe economist este legătura dintre variabile. De exemplu, cererea de noi automobile

(Da) va depinde, probabil, de preţul noilor automobile, de nivelul veniturilor familiale, de preţul

combustibilului, de preţul automobililor de mâna a doua şi de alţi factori. Relaţia poate fi

formalizată în felul următor:

Da = f (x1, x2, x3, …, xn).

Aceasta semnifică a spune că variabila dependentă (cererea de noi automobile) „depinde

de”, sau „este determinată de”, sau „este funcţie de” variabilele independente enumerate.

Dependenţa dintre variabile fiind stabilită, se purcede la stabilirea tipului ei. Astfel, cu cât

veniturile consumatorilor vor fi mai mari, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi, cu atât cererea

de automobile va fi mai mare. Prin urmare, între mărimea venitului şi cererea de automobile

există o dependenţă directă. Totodată, între nivelul preţului la combustibil şi nivelul cererii de

automobile există o dependenţă inversă: cu cât preţurile la combustibil sunt mai înalte, cu atât

cererea la automobile este mai mică, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi.

Deci, unul din principiile generale simplificatoare în analiza funcţională este supoziţia „toţi

ceilalţi factori rămân constanţi”, denumită principiul caeteris paribus.

Analiza funcţională presupune analiza dependenţelor dintre variabilele economice şi

determinarea tipului acestor dependenţe.

Metodele specifice de cercetare microeconomică

În microeconomie, motivaţia principală în comportamentul agenţilor economici este

maximizarea câştigului obţinut: consumatorii doresc să obţină maxim de satisfacţie din bunurile

consumate, iar producătorii – maxim profit din bunurile produse şi vândute. Pentru un individ

raţional, consumator sau producător, contează nu doar satisfacţia totală sau produsul total

obţinut, dar şi avantajul obţinut din ultima unitate consumată sau produsă (beneficiile marginale)

în raport cu costurile suportate pentru consumul sau producerea ei (costurile marginale):

dacă beneficiile marginale > costurile marginale, se va lua decizia de a majora consumul

sau producerea unui bun;

dacă costurile marginale > beneficiile marginale, se va lua decizia de a reduce consumul

sau producerea unui bun;

dacă costurile marginale = beneficiile marginale, se va lua decizia de a stopa modificarea

consumului sau producţiei unui bun, cantitatea lui devenind cea care asigură maximum

de profit pentru producător sau satisfacţie maximală pentru consumator.

Analiza comportamentului agenţilor economici, în calitate de producători şi consumatori,

utilizează pe larg următorii indicatori marginali: utilitate marginală, productivitate marginală,

cost marginal, încasare marginală etc.

Elaborarea oricărui model, inclusiv a celui economic, parcurge mai multe etape:

1. Selectarea variabilelor. Astfel, în modelul posibilităţilor de producţie variabilele-cheie sunt

cantitatea bunurilor, volumul resurselor economice utilizate şi tehnologia aplicată.

2. Determinarea restricţiilor necesare pentru simplificarea modelului. În modelul posibilităţilor

de producţie au fost utilizate următoarele restricţii: limitarea producţiei la două bunuri, volum

determinat al resurselor economice şi tehnologie constantă, lipsa legăturilor economice

externe ale producătorului.

3. Evidenţierea unei ipoteze care exprimă interacţiunea variabilelor economice. În modelul

posibilităţilor de producţie ipoteza a presupus că alegerea volumului de producţie al unui bun

determină necesitatea reducerii volumului de producţie al altui bun, şi invers.

Modelarea reprezintă metoda de cercetare care permite reproducerea proprietăţilor

şi a interacţiunilor unui obiect din lumea reală în dimensiuni mai mici şi într-o formă

simplificată.

Analiza marginală defineşte limitele de variaţie a indicatorilor economici, permiţând

agenţilor economici să efectueze alegerea optimală.

4. Elaborarea algoritmului modelului, compus, de obicei, dintr-un set de reguli, simboluri şi

operaţii pentru efectuarea calculelor logice si matematice. În modelul posibilităţilor de

producţie se aplică calculul costului de oportunitate.

5. Testarea modelului şi elaborarea concluziilor care rezultă din el. Testarea priveşte atât

structura, cât şi starea modelului. În ceea ce priveşte structura, se verifică dacă parametrii

obţinuţi din model reflectă adecvat realitatea. Privitor la starea modelului, se verifică dacă

mărimile obţinute sunt compatibile cu exactitatea dorită. Concluzia reprezintă enunţul final

care rezultă din model. În modelul posibilităţilor de producţie sunt două concluzii: a) într-un

sistem economic dat, cu resurse limitate, în cazul alocării eficiente a acestor resurse

acţionează legea costurilor de oportunitate crescânde; b) posibilităţile de producţie cresc dacă

creşte cantitatea sau calitatea resurselor economice disponibile şi/sau dacă sunt aplicate

tehnologii mai performante.

Teoria microeconomică operează, preponderent, cu două tipuri de modele: de optimizare şi

de echilibrare. Modelele de optimizare sunt utilizate în analiza comportamentului subiecţilor

economici în scopul găsirii, dintr-o multitudine de variante alternative de producere, consum sau

distribuire, a celei mai bune sau optimale, metoda principală de analiză fiind cea marginală.

Modelele de echilibrare sunt utilizate în analiza interacţiunii dintre subiecţii economici.

Echilibrul dintre cerere şi ofertă se află la baza analizei microeconomice a pieţei.

În teoria economică, inclusiv în microeconomie, sunt aplicate două

abordări metodologice de bază – abordarea pozitivă şi abordarea

normativă.

Abordarea pozitivă oferă răspuns la întrebările: ce a fost? ce este? ce va fi dacă? Prin

aceste întrebări se stabilesc cauzele, formele de manifestare şi consecinţele diferitor fenomene şi

procese, se anticipează posibilele schimbări în urma adoptării anumitor decizii. Astfel, afirmaţia

„creşterea preţurilor la anumite bunuri va reduce cererea la ele, ceea ce va determina, ulterior,

reducerea veniturilor producătorilor acestor bunuri” ţine de abordarea pozitivă. Ea poartă un

caracter analitic şi poate fi confirmată sau infirmată de faptele din viaţa reală.

Abordarea normativă oferă măsuri şi recomandări în vederea atingerii anumitor scopuri,

oferind răspuns la întrebarea „ce şi cum trebuie să fie?”. Astfel, afirmaţia „subvenţiile se cer a fi

acordate producătorilor cu potenţial sporit de export” sau „este just ca cei bogaţi să plătească

impozite mai mari decât cei săraci” sunt afirmaţii normative. Ele sunt influenţate, deseori, de

viziunile ideologice, culturale şi religioase ale decidenţilor.

Între analiza pozitivă şi cea normativă există o legătură strânsă: rezultatele analizei pozitive

permit a determina consecinţele diferitor modalităţi de atingere a scopurilor normative. Astfel,

Abordările pozitivă şi normativă

scopul normativ de reducere a diferenţierii veniturilor populaţiei poate fi atins prin mai multe

modalităţi: ridicarea nivelului salariului minimal, acordarea ajutoarelor băneşti păturilor

defavorizate, aplicarea impozitării progresive a veniturilor. Alegerea celei mai eficiente

modalităţi, pentru anumite condiţii date, revine în sarcina analizei pozitive, iar luarea deciziei

privind modalitatea concretă de reducere a diferenţierii veniturilor populaţiei revine în sarcina

politicienilor. În caz de succes economic, meritele şi le asumă politicienii, iar în caz de insucces,

vina este transferată pe economiştii care i-au consultat.

Deci, sub aspect metodologic, teoria economică formulează teorii pentru a descrie, a

explica şi a generaliza variabilele economice care influenţează viaţa fiecărui agent economic, fie

el consumator sau producător.

Teoriile sunt, prin natura lor, abstracţii. Premisele pe care se bazează unele din ele pot

părea simpliste sau puţin realiste, însă aceasta nu le invalidează, deoarece scopul teoriilor este

trasarea cadrului pentru analiză şi nu descrierea exactă şi detaliată a fenomenelor şi proceselor

economice în toată complexitatea lor.

Deşi este o ştiinţă mai puţin exactă decât chimia sau fizica, economia rămâne a fi ştiinţă.

Metodele ei de cercetare, orientare spre colectarea datelor, elaborarea generalizărilor şi

formularea concluziilor sunt determinate de anumite reguli, care permit depăşirea erorilor cu care

se confruntă economiştii. Mai jos sunt prezentate cele mai frecvente erori teoretică-logice.

Terminologie uneori confuză. Fiecare ştiinţă posedă propriul limbaj ştiinţific pentru a

facilita comunicarea dintre reprezentanţii ei. Uneori, însă, sensul atribuit diferitor categorii

(capital, raritate, rentă economică, etc.) este diferit, ce conduce la apariţia unor rezultate empirice

şi teoretice diferite. Mai mult ca atât, nu încetează discuţiile privind însuşi obiectul de studiu al

teoriei economice. Pentru a înlătura această confuzie absolut necesară devine precizarea sensului

exact al noţiunilor cu care se operează.

Eroarea nespecificării perioadei de analiză. Economiştii deseori nu indică dacă se referă

la consecinţele pe termen scurt sau la cele pe termen lung (de exemplu, reducerea impozitelor va

stimula, pe termen scurt, consumul, iar pe termen lung – investiţiile).

Eroarea de compoziţie. Această eroare constă în afirmaţia că ce este adevărat pentru o

parte este adevărat şi pentru întreg. Să analizăm, de exemplu, următoarea afirmaţie: ”Importurile

de legume din Turcia lovesc în producţia autohtonă şi, astfel, dăunează întregii economii”. Într-

adevăr, dacă cumpărăm legume turceşti, fermierii moldoveni vor vinde mai puţin şi, în

Erorile larg răspândite

în Teoria economică

consecinţă, vor încasa mai puţini bani. Ei sunt afectaţi negativ. Pe de altă parte, însă,

consumatorii autohtoni economisesc bani atunci când cumpără legume mai ieftine din import,

ceea ce le permite să cumpere alte bunuri autohtone, unii producători autohtoni câştigând mai

mult din vânzări mai mari. Prin urmare, ce este adevărat pentru fermieri nu este adevărat pentru

alţi producători autohtoni.

Eroare de cauzalitate. Economiştii încearcă să determine cauzele diferitor fenomene

economice, cunoaşterea lor permiţându-le să facă anticipări şi, dacă este posibil, să le

influenţeze. Însă stabilirea legăturilor de cauzalitate nu este un lucru simplu. În primul rând,

interacţiunile dintre variabilele economice sunt deseori foarte complexe. În al doilea rând,

cauzalitatea nu poate fi identificată din experimente, ca în alte ştiinţe. În al treilea rând, se pot

confunda premisele cu consecinţele. Astfel, unele raţionamente afirmă că dacă evenimentul A

este urmat de evenimentul B, atunci evenimentul B este cauzat de evenimentul A. Astfel, în toate

cazurile se poate spune că cauza reducerii preţului unui produs agricol este recolta abundentă?

Preţurile pot să scadă şi pe motivul schimbării preferinţelor consumatorilor sau pe motivul că s-a

redus brusc accesul la pieţele externe pe care se comercializa anterior produsul devenit

excedentar.

Eroarea de opinie. Motiv al dezacordurilor este şi cererea de dispută în societate. Când

mass-media se interesează de o problemă, ea doreşte să reflecte viziuni diferite asupra ei.

Publicul nu cunoaşte că reporterul a ales din zeci de economişti pe cel care să reprezinte o parte,

şi a pierdut trei zile pentru a găsi pe cineva care să dorească să reprezinte o atitudine particulară,

pe care toţi economiştii o consideră greşită. În dorinţa de a reflecta ambele părţi ale problemei

puse în discuţie, mass-media va prezenta publicului aparenţa unor profesionişti cu opinii

divergente.

Orice ştiinţă denotă conflicte între noile realităţi şi unele din teoriile deja existente. Teoria

economică nu face excepţie. Pe de o parte, există multe observaţii pentru care nu există nici o

explicaţie teoretică complet satisfăcătoare. Pe de altă parte, există multe predicţii ce nu au fost

testate în mod satisfăcător. Astfel, cei care studiază serios teoria economică nu trebuie să se

aştepte să găsească răspunsuri la toate întrebările posibile. Teoria economică are valoare atât

timp cât ne ajută să înţelegem şi să anticipăm evenimentele pe care le observăm şi progresează

prin soluţionarea conflictelor între teorie şi observare, atunci când acestea apar.

CONCLUZII

1. Producţia care poate fi obţinută printr-o utilizare integrală a tuturor resurselor economice este

insuficientă pentru a satisface totalitatea nevoilor agenţilor economici. Ca urmare,

majoritatea problemelor studiate de teoria economică sunt legate de utilizarea resurselor

relativ rare pentru satisfacerea nevoilor umane.

2. Deoarece resursele sunt relativ rare, este necesar să se aleagă utilizările alternative în care

acestea pot fi folosite.

3. Curba posibilităţilor de producţie reflectă cantităţile maximale de bunuri care pot fi produse

în cazul utilizării depline a resurselor economice şi a tehnologiilor disponibile. Ea

delimitează combinaţiile de bunuri posibile de produs de cele imposibile, utilizarea deplină a

resurselor economice de subutilizarea lor.

4. Costul de oportunitate măsoară costul de obţinere a unei unităţi de bun în funcţie de numărul

de unităţi de alte bunuri care ar fi putut fi obţinute în loc. Economiştii concep costul de

oportunitate ca sacrificiul celei mai bune variante alternative de utilizare a resurselor

economice.

5. Posibilităţile de producţie se pot modifica dacă intervin modificări în cantitatea şi calitatea

resurselor economice, în tehnologiile de producţie aplicate sau în schimburile cu exteriorul.

6. Pentru analiza microeconomică sunt specifice 3 metode: analiza funcţională, analiza

marginală şi modelarea economică.

7. Analiza funcţională presupune studierea dependenţelor dintre variabilele economice şi

determinarea tipului acestor dependenţe.

8. Analiza marginală explică cum agenţii economici iau decizii prin compararea beneficiilor şi

costurilor marginale.

9. Modelarea economică permite studierea fenomenelor şi proceselor din economia reală într-o

formă abstractă şi simplificată, în vederea înţelegerii mai bune a esenţei şi evoluţiei lor.

10. Abordarea metodologică pozitivă operează cu cauze, forme de manifestare, consecinţe şi

evoluţii ale fenomenelor şi proceselor economice, iar abordarea metodologică normativă – cu

recomandări în vederea atingerii unor anumite scopuri.