PREZENTARE FUNCŢIONARE CEDO
1. Cadrul istoric al Curţii Europene a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia Europeană), semnată la Roma la 4 noiembrie
1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
Pînă la data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ,
exista un organ bicefal jurisdicţional european de examinare a violării Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului şi anume: Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europenă a Drepturilor Omului.
Comisia Europeană avea rolul de a examina cazurile propuse de statele părţi, dar şi plîngerile individuale
contra acelor state care acceptă o asemenea procedură printr-o declaraţie expresă, iar Curtea Europeană
examina litigiile care-i erau prezentate de Comisie.
După intrarea în vigoare a protocolului nr. 11 Comisia Europeana a Drepturilor Omului şi vechea
Curte Europeană a Drepturilor Omului işi incetează existenţa, instituindu-se o nouă Curte Europeană a
Drepturilor Omului.
Posibilitatea unei fuzionări a Comisiei şi Curţii intr-un organ unic a fost pentru prima oară
menţionată cu ocazia celei de-a 8-a reuniuni a Comitetului de experţi pentru ameliorarea procedurii
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cursul unui schimb de opinii cu reprezentanţii Comisiei. La
28 mai 1993, Comitetul Miniştrilor a adoptat o hotărîre, prin care i se incredinţa Comitetului director pentru
drepturile omului (CDDH) pregătirea unui proiect de protocol de amendament la Convenţie, cu efect de
restructurare a mecanismului existent de supraveghere. Proiectul de protocol pregătit de Comitetul de
experţi pentru ameliorarea procedurilor de asigurare şi apărare a drepturilor omului (DH- PR), pus la punct
ulterior de către CDDH, a fost supus atenţiei Comitetului de Miniştri, care a adoptat textul la reuniunea a
511-a a delegaţilor Miniştrilor, ţinută la 20 aprilie 1994. Textul a fost deschis spre semnare statelor membre
ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenţiei Europene de la 11 mai 1994.
Protocolul reglementează restructurarea mecanismului de control stabilit de Convenţie in sensul
redistribuirii responsabilităţii controlului care anterior era deţinut de Comisie, Curte şi Comitetul
Miniştrilor şi Consiliului Europei. Scopul era de a se conferi noului mecanism un caracter obligatoriu.
Principalele modificări aduse de acest Protocol sunt:
Comisia Europeana a Drepturilor Omului şi vechea Curte Europeană a Drepturilor Omului îşi
incetează existenţa, instituindu-se o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului, care va funcţiona
permanent şi va avea sediul la Strasbourg (art.19);
1
Sistemul va fi raţionalizat şi toţi reclamanţii vor avea acces direct la noua Curte. Cauzele care nu au
nici o şansă de reuşită vor fi, după filtrare, retrase din sistem intr-un stadiu incipient, prin decizia
unanimă a Curţii, care va hotări aceasta, in cadrul unui comitet format din trei judecători (ele vor fi
declarate inadmisibile); In marea majoritate a cazurilor, Curtea îşi va desfăşura activitatea in
Camera de 7 judecători.
Numai in cazuri excepţionale, funcţionand ca Marea Cameră compusă din 17 judecători, se va
pronunţa asupra celor mai importante probleme. Preşedintele Curţii, preşedinţii Camerelor vor fi
abilitaţi să facă parte din Marea Cameră in scopul de a veghea la coerenţa si uniformizarea
jurisprudenţei. Judecătorul ales din partea statului parte, aflat în discuţie, va avea de asemenea un
loc în Cameră pentru a asigura o cat mai bună înţelegere a sistemului juridic supus examinării;
Toate reclamaţiile de incălcare a drepturilor omului vor fi supuse Curţii;
Comitetul de Miniştri nu va avea competenţa de a se pronunţa asupra fondului problemei,
păstrandu-şi rolul de a controla executarea;
S-a hotărat că dreptul la recurs individual va fi obligatoriu şi Curtea va avea competenţa
jurisdictională asupra tuturor cauzelor juridice interstatale.
2. Organizarea curtii
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, instituita prin Conventie in forma ei amendata de
Protocolul nr. 11, este alcatuita dintr-un numar de judecatori egal cu cel al statelor contractante. Nu exista
nici o restrictie in ceea ce priveste numarul de judecatori de aceeasi nationalitate. Judecatorii sunt alesi de
Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei pentru un termen de 6 (sase) ani. Mandatul a jumatate dintre
judecatorii alesi la primele alegeri a expirat dupa trei ani, astfel incat sa se asigure reinnoirea mandatului
unei jumatati dintre judecatori la fiecare trei ani.
Judecatorii isi exercita functiile la Curte in nume propriu si nu reprezinta nici un stat. Ei nu se pot
angaja in nici o activitate incompatibila cu independenta sau impartialitatea lor sau cu cerintele unei functii
permanente. Mandatul lor expira la atingerea varstei de saptezeci de ani.
Curtea plenara isi alege presedintele, doi vicepresedinti si doi presedinti de sectiune pentru o
perioada de trei ani.
Conform Regulamentului sau, Curtea este impartita in patru sectiuni, a caror componenta, stabilita
pentru trei ani, trebuie sa fie echilibrata atat din punct de vedere geografic, cat si al reprezentarii sexelor,
tinandu-se cont, in acelasi timp, de diferitele sisteme de drept ale statelor contractante. Doua sectiuni sunt
prezidate de vice-presedintii Curtii, iar celelalte doua sectiuni sunt prezidate de presedintii de sectiune.
2
Presedintii de sectiuni sunt asistati si, atunci cand este necesar, sunt inlocuiti de vicepresedintii de sectiune,
acestia din urma fiind alesi de catre sectiuni.
In cadrul fiecarei sectiuni sunt create comitete din trei judecatori pentru o perioada de douasprezece
luni.
In fiecare sectiune sunt constituite camere in componenta carora intrasapte membri dupa principiul
rotatiei, presedintele sectiunii si judecatorul ales din statul in cauza fiind prezenti de drept.
Daca acesta din urma nu este membru al sectiunii, judeca in calitate de membru de drept al camerei.
Membrii sectiunii care nu sunt membri titulari ai camerelor, judeca in calitate de membri supleanti.
Marea Camera este alcatuita din saptesprezece judecatori. Presedintele, vicepresedintii si presedintii de
sectiuni sunt membri de drept ai Marii Camere.
3. Sectiile CEDO
Camerele prevăzute de art. 26 al Regulamentului Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt
denumite Secţiuni.. Camerele sunt constituite de Adunarea plenară a Curţii la propunerea Preşedintelui,
pentru o perioadă de 3 ani începând cu alegerea titularilor funcţiilor prezidenţiale prevăzute de art. 8 al
Regulamentului. Se constituie cel puţin 4 Secţiuni.
Camerile sunt alcătuite din şapte judecători. Cauza care nu este examinată de un comitet este
examinată de către o Cameră.
Fiecare judecător este membru al unei Secţiuni. Componenţa Secţiunilor trebuie să fie echitabilă,
atât din punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al reprezentării sexelor şi ţinând cont de
diversitatea sistemelor juridice existente în Părţile contractante.
Atunci când un judecător încetează de a mai face parte din Curte înainte de sfârşitul perioadei
pentru care Secţiunea a fost constituită, succesorul său îl înlocuieşte ca membru al acelei Secţiuni. În mod
excepţional, Preşedintele Curţii poate opera modificări în alcătuirea Secţiunilor, dacă circumstanţele o
impun. La propunerea Preşedintelui, Adunarea plenară a Curţii poate constitui o Secţiune suplimentară.
Comitetele sunt constituite pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii, alţii
decât Preşedintele ei.
Membrii Secţiunii care nu sunt membri ai unui comitet pot fi desemnaţi să înlocuiască membrii
indisponibili.
Ceilalţi membri ai Camerei sunt desemnaţi de Preşedintele Secţiunii, prin rotaţie, dintre membrii
Secţiunii.
3
Membrii Secţiunii care nu sunt desemnaţi în acest fel participă la judecarea cauzei în calitate de
supleanţi.
Fiecare comitet este prezidat de membrul care are prioritate conform ordinii precăderii în sânul Secţiunii.
Sursa: Regulamentului Curţii Europene a Drepturilor Omului, In vigoare din 1 noiembrie 1998.
4. Structura curtii
Secretariatul Consiliului Europei dispune de un staff de circa 1300 de unităţi care acoperă toate
domeniile aflate în competenţa acestora. Stafful este divizat în 4 categorii (A, B, C, L). Staff-ul cuprinde
atît pozitii permanente cît şi temporare.
Personalul Curţii este compus din jurişti, secretari, asistenţi administrativi, consilieri, traducători,
etc.
Juriştii angajaţi de Curte activează în cadrul grefei Curţii. Aceştia fac parte din diviziuni juridice
care funcţionează pe lângă organele de lucru ale Curţii. Ei au naţionalitatea statelor membre la Convenţie.
Juriştii îndeplinesc sarcinile privind corespondenţa cu plăţile, completarea şi evidenţa dosarului, întocmirea
raportului preliminar şi supravegherea şi revizuirea traducerilor. Aceştia sunt asistaţi de secretari care, de
obicei, sunt cunoscători ai limbii statului respectiv şi cunoscători ai sistemului legislativ naţional.
Juriştii sunt angajaţi prin concurs anunţat în prealabil de către Curte. Juriştii pot fi angajaţi pe un
termen nedeterminat sau pe o perioadă fixă (de obicei 2 sau 4 ani). Poziţia de jurist este anunţată pentru
fiecare stat membru în parte. Candidatul trebuie să cunoască sistemul de drept al statului pentru care se
anunţă poziţia.
Membrii aparatului Curţii au statut de funcţionari internaţionali.
Supravegherea punerii în executare a hotărîrilor Curţii îi revine, conform Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului, Comitetului de Miniştri.
Fiecare stat parte la convenţiei este obligat să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii în litigiile la
care ele sunt părţi.
http://www.coe.int/Human_rights/execution/ aici puteţi găsi informaţia utilă referitor la supravegherea şi
controlul din partea Comitetului de Miniştri a executării hotărîrile definitive ale Curţii în litigiile la care ele
sunt parte, aici veţi găsi: Principalele cazuri în curs de supraveghere a executării etc.
4
Date statistice privind activitatea CEDO pentru anul 2007 - descarcati aici.
Date statistice privind activitatea CEDO - descarcati aici in Limba engleza.
Alte date gasiti aici.
Procedura în fata Curtii
1. Generalitati
Fiecare stat contractant (cerere statală) sau orice persoană particulară care se considera victima violării
Convenţiei (cerere individuala) poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere invocînd violarea de
către un stat contractant a unuia din drepturile garantate de Convenţie. O nota pentru îndrumarea
petiţionarilor si formulare de cerere pot fi obţinute de la grefa.
Procedura în fata noii Curţi europene a drepturilor omului este adversativa si publica. Audientele sunt
publice, daca Camera/Marea Camera nu decide altfel din cauza unor circumstante exceptionale. Memoriile
si alte documente depuse la grefa Curţii de către părţi sunt accesibile publicului.
Solicitanţii individuali pot supune ei însuşi cererile, dar se recomandă reprezentarea de către un avocat si
aceasta este chiar necesara pentru audieri sau după ce cererea a fost declarata admisibila. Consiliul Europei
a înfiinţat un sistem de asistenta juridica pentru reclamanţii care nu au resurse suficiente.
Limbile oficiale ale Curtii sunt franceza si engleza, dar cererile pot fi redactate în una din limbile oficiale
ale statelor contractante. Îndata ce solicitarea a fost declarata admisibilă, trebuie utilizata una din limbile
oficiale ale Curtii, daca presedintele Camerei/Marii Camere nu autorizeaza folosirea în continuare a limbii
folosite în cerere.
Conditii pentru sesizarea curtii
Curtea poate fi sesizată printr-o cerere (anexa) de către orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală
sau de orice grup de particulari care se pretind victimă a unei încălcări, din partea unui stat parte la
Convenţie. Pentru sesizarea Curţii este necesar de a fi respectate anumite condiţii. Astfel, Curtea nu poate fi
sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum este stabilit conform principiilor de drept
internaţional general recunoscute, şi într-un termen de şase luni, începând cu data deciziei interne
definitive. Cererile nu pot fi luate în consideraţie de către Curte, dacă nu îndeplinesc criteriile de
admisibilitate.
Dacă consideraţi că statul a violat în detrimentul dumneavoastră direct şi personal vreunul dintre drepturile
fundamentale prevăzute de Convenţie vă puteţi plânge Curţii.5
1. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în
Convenţie şi protocoale. Ea nu este o instanţă de apel împotriva instanţelor naţionale şi nu poate anula sau
modifica deciziile lor. Nici nu poate interveni direct în favoarea dumneavoastră pe lîngă autoritatea de care
vă plângeţi.
2.. Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care au ratificat Convenţia
şi Protocoalele sale, şi dacă se referă la evenimente posterioare unei date determinate. Această dată variază
de la stat la stat şi după cum cererea se referă la un drept enunţat în Convenţie sau în Protocoale.
3. Vă puteţi plânge Curţii numai cu privire la actele unei autorităţi publice dintr-unul dintre aceste state
(Parlament, administraţie, tribunal etc). Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor
persoane particulare sau a unor instituţii private.
4. Conform articolului 32 § 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după ce au fost epuizate în
prealabil căile de recurs interne şi în termen de şase luni începînd cu data deciziei definitive interne. O
plângere care nu respectă aceste condiţii de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte.
5. Înainte de a vă adresa Curţii, trebuie să fi utilizat, în statul în cauză, toate remediile juridice care ar fi
putut fi utile în situaţia de care vă plângeţi; în caz contrar, va trebui să demonstraţi că aceste remedii nu
puteau fi eficace. Prin urmare, mai întâi ar fi trebuit să sesizaţi tribunalele interne, până la adresarea la
Curte şi inclusiv la instanţa supremă competentă, în faţa căreia ar fi trebuit să prezentaţi, cel puţin în
substanţă, motivele plângerii pe care doriţi să le supuneţi atenţiei Curţii.
6. În exercitarea acestor remedii, trebuie să fi respectat regulile de procedură naţionale, mai ales termenele
prescrise de acestea. Dacă, de exemplu, recursul dumneavoastră a fost respins ca tardiv sau pentru
nerespectarea unei reguli de competenţă sau de procedură care vă poate fi imputată, Curtea nu va putea
examina cererea dumneavoastră.
7. Dacă totuşi vă plângeţi de o decizie judecătorească, mai ales de condamnare, nu este necesar să fi
încercat să obţineţi revizuirea procesului după ce aţi parcurs instanţele judiciare uzuale. Nu este necesar nici
să fi exercitat recursuri de graţiere sau să fi solicitat graţierea sau amnistierea. În plus, petiţiile (adresate
Parlamentului, şefului statului sau al guvernului, unui ministru sau ombudsman) nu constituie remedii pe
care trebuia să le fi încercat.
8. După ce autoritatea naţională competentă cea mai înaltă a pronunţat o decizie, dispuneţi de un interval de
şase luni pentru a sesiza Curtea. Acest interval începe sa curgă de la data la care aţi luat cunoştinţă
dumneavoastră personal sau avocatul dumneavoastră de decizia finală în ordinea normală a instanţelor, şi
nu începînd de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în revizuire a procesului sau a unui alt
recurs extraordinar, a unei cereri de graţiere sau amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorităţi
cu titlu de graţiere.
9. Termenul de şase luni este întrerupt de prima dumneavoastră scrisoare adresată Curţii, expunînd cu
6
claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii dumneavoastră eventuale sau de trimiterea
formularului de cerere completat. O simplă cerere de informaţii nu este suficientă pentru a întrerupe
termenul de şase luni.
10.Sumarizînd exigenţele de adresare la Curte, prevăzute de Convenţie, putem evidenţia următoarele
condiiţii de admisibilitate:
1. să fie făcută de către o persoană îndreptăţită;
2. cerere să fie compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei;
3. să privească o perioadă în care statul era legat prin Convenţie;
4. să se afle sub jurisdicţia acoperită de Convenţie;
5. să fie epuizate toate căile interne de recurs;
6. să fi fost invocat violarea unor drepturi şi libertăţi prevăzute de Convenţie;
7. să fie respectat termenul de şase luni de la data epuizării ultimului recurs privind adresarea la Curte.
Nerespecarea acestor condiţii Curtea va declara cererea ca fiind inadmidibilă şi va fi respinsă. . Cu titlu
informativ, mai mult de 90% din cererile examinate de către Curte sunt declarate inadmisibile pentru
nerespectarea uneia sau alteia din condiţiile de admisibilitate mai sus menţionate.
Competenta CEDO.
În conformitate cu articolul 32 al Convenţiei Curtea acoperă toate problemele privind interpretarea şi
aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor. Astfel putem constata că competenţa curţii este una limitată.
Competenţa Curţii poate fi distinsă în:
a) ratione temporis;
b) ratione personae ;
c) ratione materiae;
d) ratione loci.
a) Comptenţa raţione temporis.
Curtea va examina doar cazurile în care cererile se referă la evenimente care s-au produs înainte de
recunoaşterea de către un Stat Contractant a dreptului la petiţie individuală conform art. 25. Nu va fi
examinată cererea în cazul cînd Statul a specificat că ratificarea Convenţiei este numai o chestiune de
perspectivă.
Curtea nu este competentă de a examina cererile care au fost depuse cu omiterea termenului de 6 luni
prevăzut la art. 35 al Convenţiei.
Dacă procedurile judiciare cu privire la contestarea acţiunilor s-au sfârşit după intrarea în vigoare a
Convenţiei, Curtea va examina şi aceste situaţii litigioase care au avut loc pînă la intrarea în vigoare a
Convenţiei.
7
b) Competenţa raţione personae.
Reclamanţi la Curte pot fi: persoane fizice, organizaţiile neguvernamentale, grupuri de particulari şi statele
parte la Convenţie. Pîrît la Curte poate fi doar un stat. Prin urmare, referitor la competenţa raţione persone
curtea va examina:
- cererile împotriva unui Stat care este parte la Convenţie sau Protocolul respectiv;
- cererile în care reclamantul este o victimă a evenimentelor care au stat la baza reclamaţiilor;
- cererea este formulată împotriva instituţiei pentru care Statul este răspunzător.
c) Competenţa raţione materiae.
Curtea va examina cererile în care se invocă violarea unui drept prevăzut în convenţie. Drepturile şi
libertăţile fundamentale protejate prin mecanismele Convenţie sun prevăzute şi de protocoalele adiţionale
Convenţiei.
Nu toate situaţiile legate de drepturile omului se conţin în prevederile Convenţiei, de exemplu: dreptul la
divorţ, la o naţionalitate anume etc.
c) Competenţa raţione loci.
Curtea va fi competentă de a examina cererile care se întemeiază pe evenimente produse pe teritoriul
Statulului Contractant. Articolul 1 al convenţiei prevede că fiecărei persoane aflate sub jurisdicţia unui Stat
parte la Convenţie îi sunt recunoscute drepturle şi libertăţile prevăzute de Convenţie. Statul trebuie să
exercite un control asupra evenimentelor discutate.
La adresarea cererii Curţii, reclamantul trebuie să cunoască dacă satul îşi exercită controlul de facto asupra
evenimentelor aflata în discuţie. Actele care se produc pe teritorii pe Care un stat nu le controlează nu pot
angaja responsabilitatea acestuia.
Cine se poate adresa la CEDO.
În cazul cererilor individuale, conform art. 34 al Convenţiei Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către
orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind
victimă a unei încălcări. Deci, Curtea poate fi sesizată de următorii subiecţi:
- persoane fizice;
- organizaţii neguvernamentale;
- de orice grup de particulari.
Persoane fizice – în categoria persoanelor fizice fac parte şi copii precum şi persoanele lipsite de
descernămînt. Copii pot formula cereri ei însuşi sau prin intermediul părinţilor ori a tutorilor, curatorilor
sau a unui funcţionar special împuternicit în acest sens, sau de către un avocat. Persoanele limitate sau
lipsite de capacitatea de exerciţiu se pot adresa Curţii şi în lipsa reprezentantului legal.
8
Organizaţii neguvernamentale şi orice grupuri de particulari pot introduce o cerere, doar dacă au fost ele
victime ale încălcărilor, ele nu pot adresa o cerere numai pentru că doresc să conteste, din principiu, o
anumită acţiune a statului. Actio popularis, adică o cerere făcută de către persoane interesate, care nu sunt
ele însele victime ale încălcărilor, nu este prevăzută de către Convenţie.
Cererile pot fi făcute şi de către societăţi comerciale, sindicate, organizaţii religioase, partide politice.
Cererile trebuie să fie semnate de către persoanele competente de a reprezenta organizaţia sau grupul.
Reclamant la Curte poate fi şi un Stat parte la Convenţie privind pretinsa încălcarea a prevederilor
Convenţiei de către alt stat.
Cine se poate considera victima incalcarii drepturilor
Articolul 34 prevede că reclamantul să se pretindă „victimă a unei încălcări”. Pot distinse trei tipuri de
victime: victimă reală, victimă potenţială, victimă indirectă.
Victimele reale.
Victimă reală este acea persoană ce a fost afectată personal de pretinsa încălcare, de exemplu: persoana
careia i s-au cauzat leziuni corporale în urma torturii, proprietarul expropriat de bun fără o dreaptă
prealabilă despăgubire, petiţionarului căruia i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil etc.
O persoană ca a obţinut o remediere adecvată la nivel intern pentru presupusele încălcări ale Convenţiei nu
poate fi considerată victimă .
Victimele potenţiale.
Victimă potenţială este persoana care este sub riscul de a fi direct afectată de către o lege sau un act
administrativ. În situaţia victemelor potenţiale există o probabilitate că persoana va fi afectată de o lege,
practică sau act administarativ(ex. prevederile unor legi privind succesiunea şi se referă la copii nelegitimi
care nu se află încă în situaţia de a moşteni, în cauza Marckx contra Belgiei , 3 iunie 1979, 2 E.H.R.R. 330;
o lege ce prevede pedeapsa corporală pentru copil, dar care nu a fost pedepsit, în cazul Cambell¬¬&Cosans
contra Regatului Unit, 4 E.H.R.R. 293)
Victimele indirecte.
Victimă indirectă este persoana indirect afectată de pretinsele încălcări ale convenţiei(ex. membrii familiei
unei persoane omorîte, în cazul Abdulaziz, Cabales & Balkandali contra Regatului Unit, 28.05.1995, 7
E.H.R.R. 471.). Dacă motivul cererii a fost înlăturat, persoana nu mai poate invoca calitatea de victimă a
pretinselor încălcări.
Caile de recurs interne
9
Condiţia care intră însă cel mai des în atenţia organelor de control ale Convenţiei este cea a obligativităţii
epuizării căilor de atac interne înainte de sesizarea Curţii. Prevăzută de art. 35, având ca fundament
principiul subsidiarităţii controlului exercitat de Curte, este în deplină concordanţă cu principiile dreptului
internaţional public care impun ca cesiunea unor părţi de suveranitate să fie interpretată limitativ .
Şi noţiunea de cale de atac – recours în versiunea franceză a textului şi remedies în cea engleză – este o
noţiune autonomă, care a fost interpretată de organele de la Strasbourg într-o manieră atât extensivă, cât şi
limitativă. Astfel, pe de o parte, prin cale de atac se înţelege orice mijloc prin care recurentul poate să
obţină recunoaşterea încălcării drepturilor sale şi repararea prejudiciului, indiferent dacă constă într-o
acţiune în justiţie sau într-o acţiune în faţa autorităţilor administrative . Pe de altă parte, nu intră în această
noţiune căile extraordinare de atac sau alte mijloace prin care se solicită bună-voinţa unor organele ale
statului, precum cererea de graţiere .
Potrivit jurisprudenţei, pentru ca exigenţa epuizării căilor interne de atac să apese în sarcina reclamantului,
calea de atac trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative, în lipsa oricăreia dintre ele
recurentului nefiindu-i impusă această obligaţie :
- existenţa unei căi de atac. Luînd forma unui principiu, nimeni nu este obligat să facă lucruri imposibile,
lipsa unei modalităţi interne de rezolvare a conflictului se analizează, indiferent de soluţionarea contestaţiei
pe fond, într-o violare a art. 13 din Convenţie . Din raţiuni la fel de evidente, reclamantul este exonerat de
exercitare căilor de atac intern şi atunci când se plânge de lipsa de celeritate a procedurii, fiind firesc ca
atunci când un proces are deja o durată nerezonabilă, să nu i se impună recurentului să aştepte sfârşitul
acestuia .
- accesibilitatea căii de atac. Tot în baza art. 13, calea de atac trebuie să fie accesibilă, ceea ce presupune ca
autorităţile naţionale să permită, prin practici administrative şi prevederi legislative, reclamantului
utilizarea ei. Condiţia nu este îndeplinită atunci când fie legea nu permite exercitarea căii de atac direct de
către recurent, fie acesta este împiedicat în fapt să o exercite .
- utilitatea căii de atac. În opinia fostei Comisii şi a Curţii, reclamantul este exonerat de exigenţa epuizării
căilor de atac interne, atunci când exercitarea lor este inutilă. Inutilitatea exercitării unor căi de atac a fost
reţinută de Curte în numeroase împrejurări de natură diversă: exercitarea anterioară a mai multor proceduri
judiciare cu acelaşi obiect, toate pierdute , existenţa unei practici constante în sens contrar etc.
- eficacitatea căii de atac. Aceasta presupune ca modalitatea de acţiune în dreptul intern să poată, în mod
real, să înlăture consecinţele violării drepturilor fundamentale şi să repare prejudiciul . Nu sunt căi de atac
eficace ori adecvate, într-o altă formulare utilizată, spre exemplu, recursul constituţional sau cererea de
reabilitare . De asemenea, guvernul trebuie să probeze eficacitatea recursului nu numai prin indicarea unui
text de lege aplicabil, ci şi prin existenţa unei jurisprudenţe constante în sensul admiterii unor cereri
asemănătoare .
10
Pe de altă parte, plângerea rămâne inadmisibilă chiar dacă reclamantul a deschis o procedură internă cu
acelaşi obiect atunci când aceasta nu a fost explorată în mod complet, adică nu s-au exercitat toate căile de
atac ordinare , sau atunci când plângerea adresată autorităţilor naţionale a fost respinsă datorită unor vicii
de procedură, precum prescripţia sau forma actelor procedurale . Totuşi, neepuizarea căilor de atac interne
este un obstacol temporar în calea admisibilităţii plângerii, Curtea urmând să reexamineze aceiaşi plângere
după ce reclamantul epuizează, fără succes, modalităţile de acţiune pe care la avea la dispoziţie la
momentul introducerii iniţiale a plângerii .
În cererea reclamantul este necesar să precizeze etapele urmate pentru epuizarea ultimului recurs intern
accesibile. Dacă reclamantul invocă lipsa unei căi efective de recurs, Statului îi revine sarcina de a
demonstra că există o cale efectivă de recurs pe care reclamantul a refuzat să o exercite. Statul trebuie să
indice căile de recurs interne la care reclamantul nu a apelat.
Epuizarea implicită.
Reclamantul este scutit de a epuiza calea de recurs, în cazul în care este evident că nu există absolut nici o
perspectivă că un apel sau o altă cale de recurs să fie eficientă sau încununată cu succes. În scop
consultativ, Curtea poate consulta un jurist de competenţă recunoscută şi experienţă în domeniu.
Recursurile administrative.
O plîngere adresată unui minister (organ central administrati), avocatului parlamentar, nu reprezintă o cale
de recurs efectivă.
Alegerea căilor recurs.
Dacă legea Statului oferă posibilitatea reclamantului de a alegea calea efectivă de recurs,
Curtea va aprecia alegerea după criteriul raţionalităţii alegerii. Astfel, calea de recurs aleasă trebuie să fie
un evidentă şi raţională.
Termenul de 6 luni
Potrivit art. 35 introducerea unei plângeri este posibilă doar într-un termen de 6 luni de la data ultimei
decizii interne. De regulă, termenul curge de la data pronunţării deciziei definitive, dacă reclamantul a fost
prezent, sau de la data comunicării, dacă a absentat.
Condiţia respectării termenului de 6 luni este examinată cu destul de multă supleţe de către instanţa
europeană. Astfel, dacă reclamantul prezintă mai multe capete de plângere, termenul de adresare la Curte
curge pentru fiecare în mod separat. Dacă între capetele de cerere există o anumită legătură – spre exemplu,
o plângere vizând arestarea şi una vizând procedura penală pe fond soluţionate în dreptul intern la date
11
diferite, se ia în considerare doar ultima decizie definitivă. Termenul pentru adresare la curte se calculează
în luni calendaristice.
Teremnul de şase luni nu curge de la data respingerii unui recurs ineficace, neîncununat cu succes. De
aceea se recomadă de a sesiza Curtea pînă la data pronunţării deciziei instanţei de recurs (inefectiv).
Încetarea curgerii termenului.
Curgerea termenului de şase luni încetează la data introducerii cererii la Curte. Introducerea unei cereri,
pentru a produce efect în sensul întreruperii termenului este necesar ca cererea să identifice reclamantul
(datele de identitate ale reclamantului) precum şi să conţină temeiurile faptice ale fiecărei reclamaţii şi
încălcări ale Convenţiei.
Situaţii continue.
Condiţia privind adresarea la Curte înăuntrul termenului de 6 luni nu se aplică în cazul situaţiilor continuie.
Sunt situaţii continue o violarea continuă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de
Convenţie(ex. neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti devenită irevocabilă.)
Sau altă informaţie de pe web
• Dupa ce autoritatea nationala competenta cea mai inalta a pronuntat o decizie, dispuni de un interval de
maximum sase luni pentru a sesiza CEDO. Acest interval incepe sa curga de la data la care ai luat
cunostinta, tu personal sau avocatul tau, de decizia finala in ordinea normala a instantelor, si nu incepand de
la respingerea ulterioara a unei eventuale cereri in revizuire a procesului sau a unui alt recurs extraordinar, a
unei cereri de gratiere sau amnistiere sau a oricarei alte cereri adresate unei autoritati cu titlu de gratiere.
• Termenul de sase luni este intrerupt de prima scrisoare pe care o adresezi Curtii, in care expui cu claritate,
chiar daca in mod sumar, obiectul plangerii tale si trimiti formularul de cerere completat. Atentie! O simpla
cerere de informatii nu este suficienta pentru a intrerupe termenul de sase luni.
http://www.prostemcell.ro/articole/curtea-europeana-a-drepturilor-omului.html
Cererea anonima
În conformitate cu articolul 34 al Convenţiei, Curtea nu reţine nici o cerere individuală, dacă ea este
anonimă. Cererea anonimă este inadmisibilă. Însă reclamantul poate solicita ca identitatea sa să nu fie
dezvăluită. Formularul de cerere conţine opţiunea care dă posibilitate reclamantului să poată solicita să nu-i
fie dezvăluită identitatea sa.
Potrivit dispoziţiilor articolului 33 al Regulamentului Curţii toate documentele privitoare la o anumită
cauză, depuse grefei de părţi sau de terţii intervenienţi, cu excepţia celor prezentate în cadrul negocierilor 12
purtate în vederea obţinerii unei reglementări amiabile, sunt accesibile publicului potrivit modalităţilor
practice emise de Grefier, cu excepţia cazului când Preşedintele Camerei decide altfel, în scopol protejării
interesului moral, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când
interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor o impun, sau atunci când, în circumstanţe speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Orice cerere de păstrare a confidenţialităţii trebuie să conţină motivele şi să precizeze dacă ea se referă la
toate documentele sau numai la o parte din ele. Astfel, reclamantul trebuie să justifice solicitarea
anonimatului. Anonimatul se va asigura faţă de publicul larg, dar nu şi faţă de stat.
Principiul -non bis in idem- ( nu de două ori pe acelaşi) este unul de aplicaţie generală. Potrivit acestui
principiu o faptă săvîrşită cu vinovăţie de către o perosoană nu poate fi sancţionată de două ori.
Conform articolului 35 paragraful 2 p. b:
„Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă...
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte
instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, şi dacă ea nu conţine fapte noi.”
Această condiţie de admisibilitate are ca scop împiedicarea adresării unor cereri ale aceluiaşi reclamant cu
privire la aceleaşi fapte.
Va fi cerere “în mod esenţial aceeaşi” dacă are aceleaşi părţi, se referă la acelaşi obiect şi fond. Cererea nu
trebuie să nu conţină un litigiu care a for deja examinat de Curte sau de către o instanţă internaţionale de
anchetă sau de reglementare (ex. Comitetul pentru drepturile omului).
Fapte noi.
Această restricţie nu se aplică dacă au apărut fapte noi. În principiu, situaţiile unor fapte noi pot fi:
a) cererea a fost respinsă pentru neepuizarea recursului intern. După epuizarea de căii de recurs intern,
reclamantul mai adresează o a doua cerere, astfel întrunind condiţia epuizării căilor de recurs interne;
b) dacă s-a introdus o cerere la Curte referitor la durata excesivă de examinare a unei cauze într-o procedură
judiciară internă, (ceea ce contravine art. 6(1) al Convenţiei), însă curte a respins această cerere, motivînd
că instanţa nu a depăşit termenul rezonabil. Dacă după ce a fost respinsă cererea la
Curte, iar procedura judiciară internă a continuat, depăşind limitile unui termen rezonabil de examinare,
aceasta poate constitui un fapt nou.
13
Introdusă din raţiuni de economie procedurală, condiţia inadmisibilităţii plângerilor care sunt în mod vădit
nefondate s-a dovedit extrem de utilă pentru a evitarea sufocarea Curţii cu miile de plângeri introduse .
Lipsa de fundament poate să constea fie într-o lipsă de probe care să susţină starea de fapt expusă de către
reclamant – situaţie care apare frecvent în materia tratamentelor inumane sau degradante, fie într-o lipsă de
justificare juridică.
În ceea ce priveşte faptul că această lipsă de argumente trebuie să fie vădită, fosta Comisie a făcut unele
precizări importante. Astfel, o plângere este inadmisibilă atunci când, nici măcar în aparenţă, nu se poate
degaja existenţa unei violări a drepturilor fundamentale ale reclamatului . La acest stadiu al procedurii,
instanţa europeană nu face o examinare pe fond a cauzei, ci se limitează la a verifica dacă nu cumva este
exclusă existenţa vreunei violări a Convenţiei. Din contră, atunci când cauza ridică probleme de fapt sau de
drept ori care prezintă un interes general pentru interpretarea Convenţiei, plângerea va fi declarată
admisibilă .
Dacă regulile expuse mai sus au fost apreciate favorabil de către doctrină, modul de aplicare concretă a lor
şi „succesul” de care s-a bucurat această prevedere au fost intens criticate. Chiar de la prima vedere, se
poate constata faptul că, în lumina existenţei unei aparenţe de încălcare a Convenţiei, este greu de susţinut
că peste 90 % dintre plângerile introduse nu conţin aparenţa vreunei violări. În acest context, se dă frecvent
drept exemplu o cauză în care decizia de inadmisibilitate s-a luat cu 6 voturi contra 4 , iar cei care au
susţinut opinia majoritară erau divizaţi în raport de motivul inadmisibilităţii . În aceste condiţii, este, şi în
opinia noastră, greu de vorbit despre o lipsă de fundament vădită. Se mai poate aduce drept argument în
susţinerea acestei critici aproape unanime faptul că, de multe ori, motivarea inadmisibilităţii este extrem de
vastă, ceea ce ar exclude posibilitatea unei netemeinicii vădite, ori faptul că uneori au fost respinse plângeri
ca fiind în mod vădit nefondate, pentru ca, ulterior, situaţii identice să conduc la decizii de constatare a
violării Convenţiei .
Pretentia vadit nefondata
În conformitate cu art. 35 al Convenţiei,
„Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când ea
consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată …”
Cererile „în mod vădit neîntemeiate”în interpretările făcute de Curte, sunt cererile care nu relevă nuci un
posibil temei din care ar putea rezulta existenţa unei violări a Convenţiei.
14
Pretenţiile vădit neîntemeiate pot fi:
- pretenţiile sunt bazate pe fapte, dar aflate în imposibilitate de a fi întemeiate;
- insuficienţa probelor prezentate de reclamant;
- pretenţiile nu se referă la violare unui drept prevăzut de Convenţie;
- reclamantul a încetat de fi „victimă” a unei încălcări a Convenţiei.
Incompatibilitate cu prevederile convenţiei.
Cererile nu trebuie să fie adresate în afara cîmpului de aplicare a Convenţiei, deseori acestea includ cauzele
în care reclamantul este în afara jurisdicţiei satelor parte la Convenţie.
Cererea pentru a fi admisibilă trebuie să fie adresată împotriva unui stat, şi nu împotriva particularilor,
organizaţiilor neguvernamentale, cu excepţia cazurilor cînd Statul a fost demonstrat vinovat pentru pretinsa
încălcare.
Cerere abuziva
Conform paragrafului 3 al articolului 35 al Convenţiei:
« 3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34 dacă consideră
că:
a. cererea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau
abuzivă; sau
b. reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepţia faptului dacă respectarea drepturilor
omului garantate de Convenţie şi Protocoalele sale nu cer în mod obligatoriu examinarea fondului cererii şi
cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată în modul cuvenit de către
o instanţă judecătorească internă.”
Examinarea admisibilitatii
Înregistrarea cereriiOdată ce reclamantul a depus formularul de cerere completat, precum şi toate
documentele şi informaţiile solicitate de grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea), cererea este
înregistrată şi inclusă în lista cauzelor ce urmează a fi examinate de către Curte (cauze pendinte). În funcţie
de volumul de lucru şi de complexitatea cauzei, durează între 3 şi 18 luni până când cererea va fi examinată
de către Comitetul de 3 judecători (Comitet) sau de Cameră. Cauzele pot fi examinate cu prioritate în
virtutea art. 41 al Regulamentului Curţii, în baza deciziei Camerei sau a Preşedintelui ei. Cererea este
atribuită unei Secţiuni, de regulă Secţiunii din care face parte judecătorul naţional.
15
Desemnarea unui judecător raportor. Preşedintele Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea desemnează
un judecător care va examina cererea în calitate de judecător raportor. Cu titlu de excepţie, pot fi desemnaţi
mai mulţi judecători raportori. Raportorul este ajutat de un jurist din cadrul grefei care asigură relaţia cu
părţile. Identitatea raportorului nu este făcută publică şi nu se poate de presupus că este judecătorul
naţional. Raportorul, cu asistenţa unui jurist din cadrul grefei, face propuneri Curţii privind procedura,
deciziile şi textele care urmează a fi adoptate pe marginea unei cereri. În cursul examinării cauzei,
raportorul poate cere părţilor să prezinte, într-un anumit termen, toate informaţiile, documentele sau alte
elemente pe care le consideră necesare.Judecătorul raportor decide dacă cererea urmează a fi examinată de
către un Comitet sau de Cameră. Totodată, Preşedintele Secţiunii poate să ordone ca cauza să fie supusă
Camerei.
Prima examinare de către Comitet sau de Cameră
(a) Examinarea de către Comitet Dacă judecătorul raportor decide că o cerere este în mod vădit
inadmisibilă sau trebuie să fie radiată, el redactează un raport care conţine o scurtă expunere a faptelor
pertinente şi expunerea motivelor în susţinerea propunerii de inadmisibilitate sau de radiere şi transmite
cererea Comitetului.În deliberările sale, Comitetul ia în considerare raportul judecătorului raportor. Potrivit
art. 28 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO) şi art. 53 al Regulamentului Curţii, Comitetul
poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă o cerere sau să o radieze de pe rol, dacă o astfel de decizie
poate fi luată fără o examinare complementară. Decizia Comitetului este definitivă şi nu poate fi contestată.
Ea este adusă la cunoştinţa reclamantului printr-o scrisoare, în care se indică pe scurt motivul
inadmisibilităţii. Decizia de inadmisibilitate a Comitetului nu se motivează.Astfel, întreaga procedură în
faţa Curţii ia sfârşit la această etapă, fără ca cererea să fie comunicată statului împotriva căruia a fost
îndreptată. Această procedură permite Curţii să respingă un mare număr de cereri care sunt în mod vădit
nefondate şi nu corespund criteriilor de admisibilitate:- cererea să fie compatibilă cu dispoziţiile
Convenţiei;
- reclamantul să fie "persoană fizică", "organizaţie neguvernamentală" sau "un grup de particulari";
- reclamantul trebuie să probeze calitatea de „victimă”;
- epuizarea căilor de recurs interne;
- respectarea termenului de 6 luni;
- cererea să nu fie anonimă;
- respectarea principiul -non bis in idem - ;
- cererea să nu fie în mod vădit nefondată;
- cererea să nu fie abuzivă.
În 2007, din 27,057 de decizii privind inadmisibilitatea cererii sau de radiere a cererii de pe rolul Curţii,
16
25,802 (circa 95,36 %) au fost adoptate de către Comitet.Dacă judecătorul naţional nu este membru al
Comitetului, el poate fi invitat să asiste la deliberările acestuia.În cazul în care Comitetul nu ajunge la
decizia unanimă de declarare a cererii ca inadmisibilă, aceasta este înaintată Camerei.După intrarea în
vigoare a Protocolului nr. 14, funcţiile actuale ale Comitetului vor fi preluate de către o nouă formaţiune de
judecată - judecătorul unic, care va fi asistat de jurişti raportori din cadrul grefei. Această modificare a fost
introdusă cu scopul de a mări capacitatea de filtrare a Curţii. Judecătorul unic va prelua şi va putea declara
inadmisibile cererile care în mod evident nu corespund condiţiilor de admisibilitate. Judecătorul unic nu va
putea să se pronunţe asupra cererilor provenite din statul în numele căruia a fost ales. Juriştii raportori vor
trebui să aibă o experienţă largă la Curte şi să cunoască sistemul naţional şi limba statului pârât.
(b) Examinarea de către CamerăO cerere poate ajunge să fie examinată de o Cameră în 3 cazuri:1) dacă
judecătorul raportor a decis de la început că cererea urmează să fie examinată de Cameră;
2) dacă Preşedintele Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea decide, indiferent de opinia judecătorului
raportor, ca aceasta să fie examinată de Cameră, şi nu de Comitet;
3) dacă Comitetul nu a decis, în unanimitate, declararea cererii ca inadmisibilă.
Atunci când cauza este examinată de o Cameră, raportul judecătorului raportor trebuie să conţină o
expunere a faptelor pertinente, inclusiv toate informaţiile obţinute de acesta de la părţi; indicarea
chestiunilor pe care cererea le ridică în temeiul Convenţiei; o propunere asupra admisibilităţii şi, dacă este
necesar, un aviz provizoriu asupra fondului. În deliberările sale, Camera ia în consideraţie raportul
prezentat de judecătorul raportor.Camera poate să declare imediat cererea inadmisibilă sau să o radieze de
pe rol. În acest caz, decizia Camerei de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol este definitivă şi procedura
ia sfârşit. Nici în acest caz cererea nu se comunică statului împotriva căruia a fost îndreptată.Dacă la prima
examinare nu se decide declararea cererii ca inadmisibilă sau radierea ei de pe rol, Camera comunică
cererea către statul pârât şi îl invită să îi prezinte în scris observaţiile sale asupra cererii. Camera nu va
declara o cerere admisibilă înainte de a invita Guvernul pârât să-şi prezinte comentariile.Potrivit art. 30
CEDO, dacă o cauză pendinte în faţa unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea
Convenţiei sau a protocoalelor sale sau dacă soluţia unei probleme cu care ea este sesizată poate conduce la
o contradicţie cu o hotărâre emisă anterior de Curte, Camera poate, atât timp cât nu a emis hotărârea sa, să
se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu condiţia ca nici o parte să nu se opună la aceasta. Grefierul
comunică părţilor intenţia Camerei de a se desesiza. Ele au la dispoziţie un termen de o lună, începând cu
data acestei înştiinţări, pentru a prezenta în scris grefei eventuala lor obiecţie temeinic motivată.
Comunicarea cererii către Guvernul pârât Dacă Camera nu decide imediat declararea cererii ca
inadmisibilă sau radierea ei de pe rol, ea poate să ceară părţilor să prezinte informaţii suplimentare
17
referitoare la fapte, documente sau alte elemente pe care le consideră pertinente; să comunice cererea către
Guvernul pârât, să îl invite să îi prezinte în scris observaţiile sale asupra cererii şi să invite părţile să depună
în scris observaţii complementare.În acest moment, cererea este comunicată de Cameră statului împotriva
căruia este îndreptată, acesta dobândind calitatea de parte în procedură, ca pârât. Din acest moment,
procedura dobândeşte un caracter contradictoriu.De regulă, Guvernului i se acordă 3 luni pentru a răspunde
la întrebările Curţii şi a depune observaţiile sale cu privire la admisibilitate. Dacă Guvernul intenţionează să
ridice o excepţie de inadmisibilitate, el trebuie să o facă în observaţiile cu privire la admisibilitatea cererii,
în caz contrar, riscă să fie decăzut din acest drept (a se vedea Prodan c. Moldovei, hotărâre din 18.05.2004,
para. 32-37; Saviţchi c. Moldovei, hotărâre din 11.10.2005, para. 25-28).O copie a răspunsului Guvernului
este expediată reclamantului, care are la dispoziţie, de regulă, un termen de o lună pentru a prezenta
observaţiile sale. Este indicat ca reclamantul să răspundă tuturor argumentelor Guvernului privind
inadmisibilitatea cererii.De la această etapă, reclamanţii care nu dispun de mijloace financiare suficiente
pentru a retribui un avocat pot beneficia de asistenţa judiciară acordată de Curte.
Prezentarea observaţiilor cu privire la admisibilitate (şi la fondul cauzei)Observaţiile scrise sau alte
documente trebuie să fie depuse în termenul stabilit de Curte. Observaţiile scrise sau alte documente depuse
în afara acestui termen sau cu nerespectarea unei instrucţiuni practice emise în temeiul art. 32 al
Regulamentului Curţii nu pot fi incluse în dosar, în afară de decizia contrară în acest sens a Preşedintelui
Camerei. Totuşi, o parte poate să solicite extinderea termenului de depunere a observaţiilor, înainte de
expirarea acestui termen, prin depunerea unei cereri motivate în acest sens. Dacă se acordă prelungirea
termenului, noul termen este valabil pentru toate părţile, inclusiv pentru cele care nu au solicitat prelungirea
acestuia.Observaţiile şi documentele anexate la acestea trebuie să fie trimise la Curte prin poştă, în 3
exemplare. Este indicată expedierea unui exemplar prin fax. Observaţiile nesolicitate de Curte nu se
anexează la dosar, decât dacă Preşedintele Camerei nu decide altfel.Observaţiile trebuie să indice:(a)
denumirea şi numărul dosarului;(b) titlul ce indică natura conţinutului (de ex. observaţii cu privire la
admisibilitate (şi fondul cauzei); răspunsul reclamantului la observaţiile Guvernului asupra admisibilităţii
(şi fondului cauzei); observaţii cu privire la fondul cauzei; observaţii complementare cu privire la
admisibilitate (şi fondul cauzei); observaţii cu privire la satisfacţia echitabilă etc.).Observaţiile trebuie să fie
tipărite pe pagină A 4, cu câmp nu mai mic de 3,5 cm. Paginile trebuie să fie numerotate
consecutiv.Observaţiile trebuie să fie divizate în capitole care corespund formei şi stilului deciziilor şi
hotărârilor Curţii („În fapt”, „Dreptul intern relevant”, „Pretenţii”, „În drept”, „Pretinsa violare a articolului
…” etc.). Textul observaţiilor trebuie să fie divizat în paragrafe.Răspunsul la întrebările Curţii sau la
argumentele părţii opuse trebuie scris într-un capitol separat. Dacă observaţiile depăşesc 30 de pagini, ele
trebuie să fie însoţite de un rezumat.Observaţiile trebuie să includă:(a) orice comentariu pe care părţile vor
18
să îl facă; totuşi,(i) dacă o parte nu contestă expunerea circumstanţelor de fapt ale cauzei după cum au fost
întocmite de grefă, ea trebuie să-şi limiteze observaţiile la o scurtă declaraţie în acest sens;(ii) dacă o parte
contestă doar parţial expunerea circumstanţelor de fapt ale cauzei întocmite de grefă, ea trebuie să-şi
limiteze observaţiile la aceste puncte;(iii) dacă o parte contestă circumstanţele de fapt prezentate de cealaltă
parte, ea trebuie să precizeze care puncte ea nu le contestă şi să-şi limiteze observaţiile la punctele cu care
ea nu este de acord;(b) argumentele juridice cu privire la admisibilitate, apoi cu privire la fondul cauzei,
totuşi,(i) dacă unei părţi i-au fost puse anumite întrebări cu privire la fapte sau la chestiuni de drept, ea
trebuie să-şi limiteze argumentele la aceste întrebări;(ii) dacă observaţiile răspund la argumentele părţii
opuse, ele trebuie să se refere la argumente specifice, în ordinea descrisă mai sus.Propunerile părţilor în
vederea soluţionării cauzei pe cale amiabilă sunt confidenţiale şi trebuie să fie expediate Curţii separat de
observaţiile scrise. Observaţiile depuse în cadrul procedurii contencioase nu trebuie să se refere la anumite
oferte, concesii sau declaraţii privind reglementarea amiabilă.
Examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului. Ca regulă generală, cererile care ajung să fie
soluţionate printr-o hotărâre trec prin două etape de examinare – admisibilitate şi fond, cu depunerea a două
runde de observaţii, iar decizia cu privire la admisibilitate este adoptată separat de hotărârea cu privire la
fondul cauzei. Totuşi, art. 29 para. 3 CEDO îi permite Curţii să decidă ambele etape concomitent. Astfel,
Camera notifică părţile că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate concomitent şi invită părţile să
prezinte observaţii cu privire la satisfacţia echitabilă. Această regulă se aplică de obicei în cazurile în care
capetele de cerere formulate de reclamant se referă la drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie în care
Curtea a elaborat o jurisprudenţă bine stabilită (de ex., neexecutarea hotărârilor judecătoreşti).
Audieri Înainte de a adopta decizia asupra admisibilităţii, Camera poate să decidă, fie la cererea părţilor,
fie din oficiu, să ţină o audiere. În acest caz, părţile sunt invitate să se pronunţe şi asupra chestiunilor de
fond ridicate de cerere. Audieri privind fondul cauzei pot avea loc şi după adoptarea deciziei privind
admisibilitatea.De regulă, audierile se stabilesc atunci când cauza ridică chestiuni de drept complexe sau
care nu au mai fost puse în faţa Curţii. De obicei, procedurile în faţa Curţii sunt scrise.Atunci când decide
organizarea audierilor, Curtea expediază părţilor o listă de întrebări la care părţile trebuie să se refere în
pledoariile sale. În scopul unei traduceri eficiente, părţile sunt rugate să prezinte textul discursurilor lor cel
puţin cu o zi înainte de audieri.Audierile au loc în clădirea Curţii din Strasbourg şi, de regulă, sunt publice.
Totuşi, accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, în timpul întregii audieri sau numai al
unei părţi a acesteia, în interesul moralei, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor impun aceasta sau atunci
când publicitatea dezbaterilor ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.Părţile sunt informate din
19
timp asupra regulilor audierilor. De regulă, audierea constă din 30 de minute de pledoarie iniţială atât
pentru Guvern, cât şi pentru reclamant, întrebările puse de judecători, o întrerupere de 20-30 de minute, o
rundă finală de 15 minute de pledoarii pentru fiecare din părţi, în care ele vor răspunde la întrebările puse
de judecători şi vor face concluzii. Orice judecător poate pune întrebări oricărei persoane care se prezintă în
faţa Camerei. Părţile nu pot pune întrebări una alteia. În ambele runde vor lua cuvântul mai întâi
reprezentanţii Guvernului, apoi reprezentanţii reclamantului. Întreaga audiere durează aproximativ 2 ore. În
mod excepţional, cauzelor complexe sau celor conexate li se acordă timp suplimentar, dar care să nu
depăşească 90 de minute în total pentru fiecare parte.Înregistrarea video a audierilor este disponibilă în ziua
în care a avut loc audierea pe pagina web a Curţii.Până la moment, Curtea Europeană a decis organizarea
audierilor, până la adoptarea deciziei asupra admisibilităţii, în 3 cauze moldoveneşti, şi anume Ilaşcu ş.a.,
Manole ş.a. şi Guja.
Decizia cu privire la admisibilitateCamera poate, prin decizie, să declare cererea ca fiind admisibilă sau
inadmisibilă ori să o radieze de pe rolul Curţii. Dacă cererea este declarată inadmisibilă sau este radiată de
pe rolul Curţii, decizia este definitivă şi procedura încetează. Spre deosebire de deciziile de inadmisibilitate
ale Comitetului care nu se motivează, deciziile Camerei sunt motivate. Ele se adoptă cu unanimitate sau cu
majoritate de voturi. La adoptarea deciziilor de admisibilitate, nu există opinii separate ale
judecătorilor.Deciziile Curţii sunt structurate în felul următor:(a) introducere, în care se indică numele
părţilor, numărul dosarului, componenţa Camereai şi datele la care aceasta a statuat asupra admisibilităţii
cererii reclamantului;(b) partea „în fapt”, în care sunt prezentate circumstanţele de fapt ale cauzei şi apoi
normele pertinente de drept intern ale statului pârât;(c) pretenţiile reclamantului, indicând toate capetele de
acuzare din cerere;(d) partea „în drept”, în care sunt examinate în primul rând excepţiile preliminare
invocate de Guvernul pârât, în al doilea rând, sunt examinate separat, din punctul de vedere al
admisibilităţii lor, capetele de cerere ale reclamantului, declarându-le admisibile sau inadmisibile;(e)
dispozitivul deciziei care indică concluzia privind admisibilitatea cererii. Astfel, cererea poate fi admisibilă,
parţial admisibilă sau inadmisibilă.Decizia este redactată în franceză sau engleză şi numai excepţional în
ambele limbi. Deciziile sunt accesibile publicului şi sunt disponibile pe pagina web a Curţii. Ele sunt
comunicate de grefier reclamantului şi pârâtului. Decizia prin care o cerere individuală este declarată
admisibilă se comunică şi statului al cărui resortisant este reclamantul.Decizia prin care o cerere este
declarată inadmisibilă sau este scoasă de pe rol este definitivă. Totuşi, potrivit ar. 43 para. 5 al
Regulamentului Curţii, Curtea poate decide reînscrierea unei cauze pe rol, dacă ea consideră că
circumstanţe excepţionale justifică aceasta. În practica Curţii şi a fostei Comisii, a fost admisă reînscrierea
pe rol a unei cereri în situaţia în care radierea ei a fost decisă pe baza unor fapte ce s-au dovedit ulterior
inexacte (a se vedea Meusburger c. Austriei, dec. 06.10.1996) sau atunci când reclamantul a demonstrat că
20
el a trimis observaţiile sale, dar ele nu au ajuns la Curte (a se vedea Rosenauer c. Austriei, dec. 21.02.2002)
ori că el nu a primit corespondenţa expediată de secretarul fostei Comisii din motive de sănătate (Z.M. c.
Germaniei, dec. 13.02.1990).Decizia asupra admisibilităţii determină anumite efecte cu privire la
desfăşurarea ulterioară a procedurii în faţa Curţii, şi anume:- părţilor li se solicită observaţii scrise şi probe
cu privire la fondul cauzei;
- Curtea poate decide, din oficiu sau la cererea părţilor, ţinerea unei audieri în legătură cu fondul;
- Curtea poate solicita intervenţia unui terţ, necesară, după aprecierea sa, unei bune administrări a justiţiei;
- părţile pot încerca, prin intermediul grefierului Curţii, încheierea unui acord de reglementare amiabilă a
litigiului.
Sursa: www.lhr.md
Deciziile Camerei sunt însoţite sau urmate de motivarea ei, însă deciziile Comitetului nu sunt însoţite de o
motivare.
Structura unei decizii de admisibilitate este constituită din cinci părţi:
- Introductivă. Care cuprinde numele părţilor şi atributele de identificare a deciziei;
- Partea descriptivă. În care sunt cuprinse relatările circumstanţelor de fapt precum şi normele juridice
interne ale statului pîrît referitoare la pretinsa încălcare;
- Pretenţiile reclamantului. Aici se indică toate capetele de acuzare din cerere.
- Partea de drept. Conţine examinarea referinţelor preliminare invocate de Guvernul pîrît precum şi capetele
de cerere ale reclamantului.
- Dispozitivul deciziei. Această parte este elementul final al unui silogism, indicînd concluzia privind
admisibilitatea cererii.
Deciziile sunt afişate pe pagina web a Curţii - http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_EN.
Reglementarea amiabila
Potrivit dispoziţiilor articolului 38, alin. (1), lit. „b”al Convenţiei, odată ce Curtea declară o cerere
admisibilă, ea se pune la dispoziţia celor interesaţi în vederea ajungerii la rezolvarea prin bună înţelegere a
cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului astfel cum le recunoaşte Convenţia şi
protocoalele sale. Soluţionarea amiabilă a litigiului se desfăşoară paralel cu ancheta desfăşurată de Curte
asupra fondului.
La această etapă Curtea îndeplineşte funcţia unei cutii poştale, acţionînd în calitate de intermediar. Pentru
21
soluţionarea amiabilă a litigiului este nevoie de manifestarea interesului din partea reclamantului şi a
Statului.
Dacă Statul răspunde la propunerile de reglementare amiabilă, atunci Statul va formula o propunere de
reglementare. Astfel, între Stat şi reclamant se începe un proces de negocieri. Aceste negocieri, conform
art. 38, alin. (1) al Convenţiei şi art. 62 din Regulament, sunt strict confidenţiale.
Curtea îşi poate expune o opinie provizorie asuprea fondului, comunicînd-o părţilor. În opinia provizorie a
Curţii asupra fondului, Curtea indică elementele unei încălcări a Convenţiei, car va determina Statul, de a
reacţiona în vederea satisfacerii pretenţiilor reclamantului. Acest mijloc aplicat de către Curte are drept
scop încurajarea părţilor de a soluţiona pe cale amiabilă litigiului, fără a trece la examinarea fondului.
Conform prevederilor articolului 39 al Convenţiei, în cazul rezolvării prin bună înţelegere, Curtea scoate
cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
Raporul este semnat de către Preşedinte şi de grefier şi este transmis statului pîrît şi reclamantului şi
Secretariatului General al Consiliului Europei pentru publicare.
Executarea unei soluţionări amiabile a litigiului nu este supravegheată de către Comitetul de Miniştri. Este
recomandabil ca părţile pînă la comunicare soluţiei Curţii să fie convenit asupra sumei totale de cheltuieli
de judecată şi de despăgubiri. Aceasta deoarece, dacă apar anumite divergenţe în legătură cu executarea
soluţiei amiabile, nu există nici o procedură valabilă pentru a reveni în faţa Curţii pentru rezolvarea
neînţelegerilor în privinţa sumelor care urmează a fi achitate.
Exeminarea pe fond a cererii
După ce s-a luat o decizie pozitivă referitoare la admisibilitate, Curtea va trece la examinarea fondului
cererii. Potrivit dispoziţiilor articolului 38 (1) lit. „a” al Convenţiei în cazul în care Curtea declară o cerere
admisibilă, ea continuă examinarea contradictorie a cauzei împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este
cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă statele interesate vor furniza toate
facilităţile necesare.
Este de remarcat că de obicei cînd capetele de cerere formulate de reclamant se referă la drepturi şi libertăţi
22
garantate de Convenţie, în care Curtea a elaborate o jurisprudenţă bine stabilită, se procedează la
examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului.
Reclamantul, după declararea admisibilităţii unei decizii, nu poate să formuleze noi capete de plîngere, nici
să ceară „revitalizarea”capetelor de plîngere care au fost declarate inadmisibile.
La începerea procedurii ulterioare deciziei privind admisibilitatea, Curtea va invita părţile să prezinte
dovezi suplimentare şi/sau să dea răspunsuri la întrebări legate de litigiu. De asemene, la examinarea
fondului, Curtea invită reclamantul să înainteze o prezentare finală care să conţină în detaliu toate
pretenţiile privind toate cheltuielile şi despăgubirile cu caracter de reparaţie echitabilă.
În conformitate cu articolul 59(1) al Regulamentului Curţii, Camera sau Preşedintele ei poate invita părţile
să depună probe sau observaţii scrise complementare. Necesitatea anchetei suplimentare este dictată de
complexitatea cauzei precum şi de faptul dacă Curte a analizat fondul odată cu admisibilitatea.
Argumentele suplimentare ale reclamantului şi ale Statului pîrît sunt transmise celeilalte părţi în copii
scrise, pentru a da posibilitatea de a înainta anumite referinţe asupra argumentelor aduse de către partea
adversă(de regulă în termen de două luni).
Examinare fondului cererii are loc în faţa unei Camere. Însă Camera se poate desesiza în favoarea Marei
Camere, dacă cauza pendinte în faţa unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea
Convenţiei sau a protocoalelor sale, sau dacă soluţia unei probleme cu care ea este sesizată poate conduce
la o contradicţie cu o hotărâre emisă anterior de Curte.
Potrivit articolului 59/1 al Regulamentului Curţii, Camera sau Preşedintele ei poate invita părţile să depună
probe sau observaţii scrise complementare. În afara unei decizii contrare, termenul stabilit pentru depunerea
observaţiilor este acelaşi pentru fiecare parte. Dacă ea consideră necesar pentru a-şi îndeplini atribuţiile ce-i
sunt stabilite de Convenţie, Camera poate decide, fie la cererea uneia din părţi, fie din oficiu, să aibă loc o
audiere de examinare a fondului cauzei.
Forma procedurii scrise sau orale se stabileşte de către preşedintele Camerei. În conformitate cu articolul
63/1 al Regulamentului Curţii, audierile sunt publice, afară dacă, în conformitate cu paragraful 2 al acestui
articol, în cazuri excepţionale, fie din oficiu, fie la cererea unei părţi sau a oricărei alte persoane interesate,
Camera nu decide altfel.
23
Paragraful 2 al acestui articol prevede: accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, în
timpul întregii audieri sau numai al unei părţi a acesteia, în interesul moralei, al ordinii publice sau al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private
a părţilor impun aceasta sau atunci când, în situaţii excepţionale şi în măsura în care este considerat strict
necesar de Cameră, publicitatea dezbaterilor ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Cererea de audiere urmează a fie motivată şi să indice dacă priveşte dezbaterile în totalitatea lor sau numai
în parte. La audierea pe fond, un stat nu poate să ridice din nou problema admisibilităţii. Statul urmează să
ridice excepţia de admisibilitate doar în faza de examinare a admisibilităţii cererii.
În interesul bunei administrări a justiţiei, Preşedintele, potrivit prevederilor art. 36 al Convenţiei, poate să
permită oricărui stat (parte la convenţie) care nu este parte în proces sau oricărei persoane interesate, alta
decît reclamantul, să prezinte obsevaţii scrise sau să ia parte la audieri. De cele mai deseori, cererile de
intervenţie rezultă din dorinţa organizaţiilor neguvernamentale de a consolida poziţia reclamantului într-o
cauză, pentru a nu putea fi trecute cu vederea unele aspecte importante ale cazului. Criteriul în baza căruia
Preşedintele permite terţa intervenţie este dacă cerere intervenţiei unei terţe părţi este în „interesul bunei
asministrări a justiţiei”.
Procedura de examinare a cererii în faţa Marei Camere, este reglementată de dispoziţiile ce
reglementează procedura în faţa Camerei. Deci, procedura în faţa Marei Camere este asemănătoare cu cea
în faţa Camerei, însă cu modificările necesare (mutatis mutandis).
Marea cameră examinează numai acele cereri ce ridică o problemă importantă relativă la interpretarea
convenţiei sau a protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu
o hotărîre pronunţată anterior de Curte.
Examinarea unei cereri de către Marea Cameră are loc cînd Camera se desesizează în favoarea Marei
Camere. Camera se poate desesiza în favoarea Marei Camere atît timp cît nu şi-a pronunţat hotărîrea.
Grefierul comunică părţilor intenţia Camerei de a se desesiza ( art. 72, para. 2, al Regulamentului Curţii).
Ele au la dispoziţie un termen de o lună, începând cu data acestei înştiinţări, pentru a prezenta în scris grefei
eventuala lor obiecţie temeinic motivată. Orice obiecţie ce nu îndeplineşte aceste condiţii va fi considerată
de Cameră nevalabilă.
Transferarea cuzei Marei Camere, lipseşte părţile de posibilitatea de a se adresa cu apel împotriva hotărîrii,
care se va pronunţa în favoarea uneia dintre părţi.
24
Forta obligatorie. Autoritatea hotararii
Hotărîrile Curţii odată devenite definitive, dispun de autoritate de lucru judecat. Ceea ce înseamnă că
părţile unui litigiu asupra căruia Curtea a pronunţat o hotărîre devenită definitivă nu pot investi din nou
Curtea privind examinarea unei cereri cu aceleaşi părţi, obiect şi fond. Cererea depusă repetat, Curtea o va
declara ca inadmisibilă. Potrivit articolului 35, para. 2. p. b „Curtea nu reţine nici o cerere individuală
introdusă în aplicarea art. 34, dacă...
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte
instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, şi dacă ea nu conţine fapte noi.”
Hotărîrile Curţii obţin forţă obligatorie din moment ce devin definitive. Hotărîrile Marei Camere devin
definitive din momentul pronunţării, iar hotărârea unei Camere, conform articolului 44 al Convenţiei,
devine definitivă:
a) atunci când părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; sau
b) trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută; sau
c) atunci când colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată în aplicarea articolului 43 al
Convenţiei.
Statele părţi la Convenţie sunt obligate prin Convenţie să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii în
litigiile la care ele sunt părţi. Hotărîrea rămasă definitivă este transmisă Comitetului de Miniştri, care
supraveghează executarea ei.
Hotărîrile Curţii au valoarea de precedent judiciar, deci constituie un izvor de drept pentru statele parte la
Convenţie. Hotarîrile Curţii pot fi invocate într-un litigiu similar, impunînd noi reguli de drept. Curtea este
urmează a ţine cont de hotărîrile anterior pronunţate. Curtea va putea deroga de la situaţia juridice
sancţionată de o hotărîre, într-o cauză individuală, doar dacă în virtutea dezvoltării substanţiale a unor
relaţiilor sociale urmează a se modifica jurisprudenţa Curţii.
Interpretarea hotararilor CEDO
25
Conţinutul unei hoărîri a Curţii poate suscita unele neclarităţi pentru părţi în vederea aplicării ei corecte.
Interpretarea unei hotărîri a Curţii are drept finalitate tălmăcirea sensului exact al dispozitivului unei
hotărîri.
Unica instituţie investită cu putere de a interpreta Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale este doar Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit articolului 32 al
Convenţiei: Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a
protocoalelor sale. În acest sens, Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative
asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. Decizia Comitetului
Miniştrilor de a cere un aviz Curţii este luată prin votul cu majoritate al reprezentanţilor care au dreptul de a
face parte din Comitet (articolul 47 al Convenţiei).
Avizele date de către Curte la cererea Comitetului Miniştrilor nu se pot răsfrînge asupra unor chestiuni ce
ţin de competenţa sa contencioasă, adică de întinderea drepturilor aşa cum sunt definite în Titlul I al
Convenţiei. Competenţa consultativă a Curţii este incompatibilă cu orice chestiune ce poate avea vreo
legătură cu un recurs introdus printr-o cerere individuală sau o cauză interstatală. De asemene, un aviz nu
se poate extinde asupra condiţiilor de admisibilitate a cererilor.
Curţii îi este dată puterea de a refuza să dea un aviz consultativ solicitat, dacă ea consideră că această cerere
depăşeşte cadrul competenţei consultative prevăzută de articolul 47 al Convenţiei.
Interpretarea unei hotărîri de către Curte poate fi cerută de către orice parte în termen de un an de la
pronunţarea ei (articolul 79 al Regulamentului).
Cererea urmează a fi depusă la grefă. În cerere trebuie să fie indicat în mod clar punctele din dispozitivul
hotărîrii a căror interpretare este cerută.
Potrivit articolul 79(3), Camera iniţială poate decide din oficiu să o respingă pe motivul că nici un temei nu
justifică examinarea ei. Dacă nu este posibilă reunirea Camerei iniţiale, Preşedintele Curţii constituie sau
completează Camera prin tragere la sorţi.
Dacă Camera nu respinge cererea, Grefierul o comunică celeilalte părţi interesate, invitîndu-le să prezinte
eventualele observaţii scrise, într-un termen stabilit de Preşedintele Camerei. De asemenea, acesta din urmă
stabileşte data audierii, atunci când Camera a decis această.
26
Interpretarea unei hotărîri în sensul articolului 79 al Regulamentului Curţii, este făcută prinr-o hotărîre
interpretativă a Camerei.
Executarea si Supravegherea executarii hotararilor Curtii
Supravegherea punerii în executare a hotărîrilor Curţii îi revine, conform Convenţiei eurupene pentru
apărarea drepturilor omului, Comitetului de Miniştri.
În conformitate cu articolul 46 din Convenţie de astfel cum a fost modificată prin Protocolul de numărul 11,
Comitetului de Miniştri supraveghează executarea deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acest
lucru se realizează în principal în cele patru întâlniri regulate (DH / HR întâlniri) în fiecare an.
Documentatia şi informaţia amplasate pe ordinea de zi sunt făcute publice. Funcţia principal a Comitetului
de Miniştri, este de a se asigura executarea hotărîrilor Curţii de către statele membre. Comisia încheie
fiecare caz, prin adoptarea unei rezoluţii finale.
La nivel intern Agentul guvernamental supraveghează corectitudinea măsurilor adoptate în vederea
executării hotărîrilor pronunţate de Curte şi propune autorităţilor competente spre adoptare măsuri cu
caracter general întru evitarea noilor încălcări ale prevederilor onvenţiei şi protocoalelor adiţionale.
http://www.coe.int/t/cm/humanRights_en.asp
Aici puteti descarca - Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului, de Elisabeth Lambert-
Abdelgawad Cercetător la CNRS, UMR de drept comparat din Paris (Paris I-CNRS)
-----------------------------------------------------------------------------
CONSILIUL EUROPEI
COMITETUL DE MINIŞTRI
Regulamentul Comitetului de Miniştri
cu privire la supravegherea executării hotărârilor
şi a acordurilor de reglementare amiabilă
(adoptat de Comitetul de Miniştri la 10 mai 2006
în cadrul reuniunii a 964-a a Delegaţilor Miniştrilor)
I. Prevederi generale
27
Articolul 1
1. Exercitarea competenţelor Comitetului de Miniştri în temeiul articolului 46 paragrafele 2-5 şi al
articolului 39 paragraful 4 ale Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului este reglementată de
prezentul Regulament.
2. Regulile procedurale generale ale reuniunilor Comitetului de Miniştri şi ale Delegaţilor Miniştrilor vor fi
aplicate în timpul exercitării acestor competenţe, decât dacă prezentul Regulament nu prevede altfel.
Articolul 2
1. Supravegherea de către Comitetul de Miniştri a executării hotărârilor şi a acordurilor de reglementare
amiabilă are loc, în principiu, în cadrul reuniunilor speciale cu privire la drepturile omului, agenda cărora
este publică.
2. Dacă preşedinţia Comitetului de Miniştri este deţinută de reprezentantul unei Înalte Părţi contractante
care este parte la o cauză aflată în examinare, acel reprezentant va renunţa la preşedinţie pe parcursul
oricăror discuţii cu privire la cauza respectivă.
Articolul 3
Atunci când o hotărâre sau o decizie este transmisă Comitetului de Miniştri în conformitate cu articolul 46
paragraful 2 sau articolul 39 paragraful 4 ale Convenţiei, cauza va fi înscrisă fără întârziere pe agenda
Comitetului.
Articolul 4
1. Comitetul de Miniştri va da prioritate supravegherii executării hotărârilor în care Curtea a identificat ceea
ce ea consideră o problemă sistemică în conformitate cu Rezoluţia Res(2004)3 a Comitetului de Miniştri cu
privire la hotărârile care relevă existenţa unei probleme sistemice fundamentale.
2. Prioritatea dată cauzelor menţionate în primul paragraf al acestui articol nu va fi în detrimentul priorităţii
care trebuie dată altor cauze importante, mai ales cauzelor în care violarea stabilită a cauzat consecinţe
grave pentru partea lezată.
Articolul 5
Comitetul de Miniştri va adopta un raport anual cu privire la activităţile sale în temeiul articolului 46
paragrafele 2-5 şi al articolului 39 paragraful 4 ale Convenţiei, care va fi făcut public şi va fi transmis Curţii
şi Secretarului General, Adunării Parlamentare şi Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului
Europei.
II. Supravegherea executării hotărârilor
Articolul 6
Informarea Comitetului de Miniştri cu privire la executarea hotărârii
1. Atunci când, într-o hotărâre transmisă Comitetului de Miniştri în conformitate cu articolul 46 paragraful 28
2 al Convenţiei, Curtea a hotărât că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi/sau a
acordat părţii lezate satisfacţie echitabilă în temeiul articolului 41 al Convenţiei, Comitetul va invita Înalta
Parte contractantă în cauză să-l informeze despre măsurile pe care Înalta Parte contractantă le-a luat sau
intenţionează să le ia în rezultatul hotărârii, având în vedere obligaţia sa de a se conforma hotărârii în
conformitate cu articolul 46 paragraful 1 al Convenţiei.
2. Atunci când supraveghează executarea unei hotărâri de către Înalta Parte contractantă în cauză, în
conformitate cu articolul 46 paragraful 2 al Convenţiei, Comitetul de Miniştri va examina:
a. dacă orice satisfacţie echitabilă acordată de Curte a fost plătită, inclusiv, dacă este cazul, dobânda;
precum şi
b. dacă este cazul, luând în consideraţie discreţia Înaltei Părţi contractante în cauză de a alege mijloacele
necesare pentru a executa hotărârea, dacă:
i. au fost luate măsuri individuale pentru a asigura că violarea a încetat şi că partea lezată este repusă, pe cât
e posibil, în aceeaşi situaţie în care ea s-a aflat până la violarea Convenţiei;
ii. au fost luate măsuri generale , care să prevină noi violări similare celei sau celor constatate sau să pună
capăt violărilor continue.
Articolul 7
Intervale de control
1. Până când Înalta Parte contractantă în cauză prezintă informaţii cu privire la plata satisfacţiei echitabile
acordate de Curte sau cu privire la posibilele măsuri individuale, cauza va fi inclusă pe agenda fiecărei
reuniuni a Comitetului de Miniştri cu privire la drepturile omului, decât dacă Comitetul decide altfel.
2. Dacă Înalta Parte contractantă în cauză informează Comitetul de Miniştri că încă nu este gata să
informeze Comitetul că măsurile generale necesare pentru a asigura executarea hotărârii au fost luate, cauza
va fi inclusă din nou pe agenda unei reuniuni a Comitetului de Miniştri care va avea loc nu mai târziu de
următoarele şase luni, decât dacă Comitetul decide altfel; aceeaşi regulă se va aplica atunci când această
perioadă expiră, precum şi pentru fiecare perioadă ulterioară.
Articolul 8
Accesul la informaţie
1. Prevederile acestui articol nu aduc atingere caracterului confidenţial al deliberărilor Comitetului de
Miniştri în conformitate cu articolul 21 al Statutului Consiliului Europei.
2. Următoarea informaţie va fi accesibilă publicului, decât dacă Comitetul decide altfel în vederea protejării
intereselor publice sau private legitime:
a. informaţia şi documentele referitoare la aceasta prezentate de o Înaltă Parte contractantă Comitetului de
Miniştri în conformitate cu articolul 46 paragraful 2 al Convenţiei;
29
b. informaţia şi documentele referitoare la aceasta prezentate Comitetului de Miniştri, în conformitate cu
prezentul Regulament, de partea lezată, de organizaţii neguvernamentale sau de instituţiile naţionale pentru
promovarea şi protecţia drepturilor omului.
3. La adoptarea deciziei sale în temeiul paragrafului 2 al acestui articol, Comitetul va lua în consideraţie,
inter alia:
a. solicitările motivate de confidenţialitate făcute, la momentul prezentării informaţiei, de Înalta Parte
contractantă, de partea lezată, de organizaţiile neguvernamentale sau de instituţiile naţionale pentru
promovarea şi protecţia drepturilor omului care prezintă informaţia respectivă;
b. solicitările motivate de confidenţialitate făcute, în cel mai scurt timp sau cel târziu la momentul primei
examinări de către Comitet a informaţiei respective, de orice altă Înaltă Parte contractantă la care se referă
informaţia;
c. interesul unei părţi lezate sau al unei terţe părţi de a nu se dezvălui identitatea lor sau orice informaţie
care să permită identificarea lor.
4. După fiecare reuniune a Comitetului de Miniştri, agenda adnotată prezentată pentru supravegherea de
către Comitet a executării va fi, de asemenea, accesibilă publicului şi va fi publicată împreună cu deciziile
luate, decât dacă Comitetul decide altfel. Pe cât e posibil, vor fi publicate şi alte documente prezentate
Comitetului care sunt accesibile publicului, decât dacă Comitetul decide altfel.
5. În toate cauzele în care unei părţi lezate i s-a permis anonimatul în conformitate cu articolul 47
paragraful 3 al Regulamentului Curţii; anonimatul acesteia va fi păstrat pe parcursul procesului de
executare decât dacă ea a solicitat expres înlăturarea anonimatului.
Articolul 9
Comunicările adresate Comitetului de Miniştri
1. Comitetul de Miniştri va examina orice comunicare din partea părţii lezate cu privire la plata satisfacţiei
echitabile sau luarea măsurilor individuale.
2. Comitetul de Miniştri va fi în drept să examineze orice comunicare din partea organizaţiilor
neguvernamentale, precum şi a instituţiilor naţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului cu
privire la executarea hotărârilor în conformitate cu articolul 46 paragraful 2 al Convenţiei.
3. Secretariatul va aduce la cunoştinţa Comitetului de Miniştri, în modul corespunzător, orice comunicare
primită cu referire la paragraful 1 al acestui articol. El va proceda la fel în ceea ce priveşte orice comunicare
primită cu referire la paragraful 2 al acestui articol împreună cu orice observaţii ale delegaţiei (delegaţiilor)
care se referă la comunicare (comunicări), cu condiţia că ultimele sunt transmise Secretariatului în termen
de cinci zile lucrătoare de la notificarea despre o astfel de comunicare.
Articolul 10
Sesizarea Curţii pentru interpretarea unei hotărâri30
1. Atunci când în conformitate cu articolul 46 paragraful 3 al Convenţiei, Comitetul de Miniştri consideră
că supravegherea executării unei hotărâri definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a
hotărârii, el poate sesiza Curtea pentru a-i cere să se pronunţe asupra acestei probleme de interpretare.
Decizia de sesizare a Curţii este luată cu votul majorităţii de două treimi a reprezentanţilor care au dreptul
de a face parte din Comitet.
2. Decizia de sesizare poate fi luată în orice moment pe parcursul supravegherii de către Comitetul de
Miniştri a executării hotărârilor.
3. Decizia de sesizare va lua forma unei rezoluţii provizorii. Ea va fi motivată şi va reflecta opiniile diferite
din cadrul Comitetului de Miniştri, în special cea a Înaltei Părţi contractante în cauză.
4. În caz de necesitate, Comitetul de Miniştri va fi reprezentat în faţa Curţii de Preşedintele său, decât dacă
Comitetul decide cu privire la o altă formă de reprezentare. Această decizie va fi luată cu votul majorităţii
de două treimi a reprezentanţilor cu drept de vot şi al majorităţii reprezentaţilor care au dreptul de a face
parte din Comitet.
Articolul 11
Procedura în cazul refuzului de a se conforma
1. Atunci când în conformitate cu articolul 46 paragraful 4 al Convenţiei, Comitetul de Miniştri consideră
că o Înaltă Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care ea este
parte, el poate, după avertizarea Părţii respective şi printr-o decizie luată cu votul majorităţii de două treimi
a reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din Comitet, să sesizeze Curtea cu problema respectării de
către această Parte a obligaţiei sale.
2. Procedura cu privire la refuzul de a se conforma va fi iniţiată doar în circumstanţe excepţionale. Ea nu va
fi iniţiată decât dacă Comitetul a avertizat Înalta Parte contractantă în cauză despre intenţia sa de a iniţia o
astfel de procedură. O astfel de avertizare va fi dată cel târziu în timp de şase luni înainte de iniţierea
procedurii, decât dacă Comitetul decide altfel, şi va lua forma unei rezoluţii provizorii. Această rezoluţie va
fi luată cu votul majorităţii de două treimi a reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din Comitet.
3. Decizia de sesizare a Curţii cu această chestiune va lua forma unei rezoluţii provizorii. Ea va fi motivată
şi, în mod concis, va reflecta opinia Înaltei Părţi contractante în cauză.
4. Comitetul de Miniştri va fi reprezentat în faţa Curţii de Preşedintele său, decât dacă Comitetul decide cu
privire la o altă formă de reprezentare. Această decizie va fi luată cu votul majorităţii de două treimi a
reprezentanţilor cu drept de vot şi al majorităţii reprezentaţilor care au dreptul de a face parte din Comitet.
III. Supravegherea executării acordurilor de reglementare amiabilă
Articolul 12
Informarea Comitetului de Miniştri cu privire la executarea prevederilor acordului de reglementare
31
amiabilă
1. Atunci când o decizie este transmisă Comitetului de Miniştri în conformitate cu articolul 39 paragraful 4
al Convenţiei, Comitetul va invita Înalta Parte contractantă în cauză să-l informeze despre executarea
prevederilor acordului de reglementare amiabilă.
2. Comitetul de Miniştri va examina dacă prevederile acordului de reglementare amiabilă, aşa precum este
prevăzut în decizia Curţii, a fost executat.
Articolul 13
Intervale de control
Până când Înalta Parte contractantă în cauză prezintă informaţii cu privire la executarea acordului de
reglementare amiabilă aşa precum este prevăzut în decizia Curţii, cauza va fi inclusă pe agenda fiecărei
reuniuni a Comitetului de Miniştri cu privire la drepturile omului sau, dacă este cazul , pe agenda unei
reuniuni a Comitetului de Miniştri care va avea loc nu mai târziu de următoarele şase luni, decât dacă
Comitetul decide altfel.
Articolul 14
Accesul la informaţie
1. Prevederile acestui articol nu aduc atingere caracterului confidenţial al deliberărilor Comitetului de
Miniştri în conformitate cu articolul 21 al Statutului Consiliului Europei.
2. Următoarea informaţie va fi accesibilă publicului, decât dacă Comitetul decide altfel în vederea protejării
intereselor publice sau private legitime:
a. informaţia şi documentele referitoare la aceasta prezentate de o Înaltă Parte contractantă Comitetului de
Miniştri în conformitate cu articolul 39 paragraful 4 al Convenţiei;
b. informaţia şi documentele referitoare la aceasta prezentate Comitetului de Miniştri, în conformitate cu
prezentul Regulament, de reclamant, de organizaţii neguvernamentale sau de instituţiile naţionale pentru
promovarea şi protecţia drepturilor omului.
3. La adoptarea deciziei sale în temeiul paragrafului 2 al acestui articol, Comitetul va lua în consideraţie,
inter alia:
a. solicitările motivate de confidenţialitate făcute, la momentul prezentării informaţiei, de Înalta Parte
contractantă, de partea lezată, de organizaţiile neguvernamentale sau de instituţiile naţionale pentru
promovarea şi protecţia drepturilor omului care prezintă informaţia respectivă;
b. solicitările motivate de confidenţialitate făcute, în cel mai scurt timp sau cel târziu la momentul primei
examinări de către Comitet a informaţiei respective, de orice altă Înaltă Parte contractantă la care se referă
informaţia;
c. interesul unui reclamant sau al unei terţe părţi de a nu se dezvălui identitatea lor sau orice informaţie care
să permită identificarea lor.32
4. După fiecare reuniune a Comitetului de Miniştri, agenda adnotată prezentată pentru supravegherea de
către Comitet a executării va fi, de asemenea, accesibilă publicului şi va fi publicată împreună cu deciziile
luate, decât dacă Comitetul decide altfel. Pe cât e posibil, vor fi publicate şi alte documente prezentate
Comitetului care sunt accesibile publicului, decât dacă Comitetul decide altfel.
5. În toate cauzele în care unei părţi lezate i s-a permis anonimatul în conformitate cu articolul 47
paragraful 3 al Regulamentului Curţii; anonimatul acesteia va fi păstrat pe parcursul procesului de
executare decât dacă ea a solicitat expres înlăturarea anonimatului.
Articolul 15
Comunicările adresate Comitetului de Miniştri
1. Comitetul de Miniştri va examina orice comunicare din partea reclamantului cu privire la executarea
prevederilor acordului de reglementare amiabilă.
2. Comitetul de Miniştri va fi în drept să examineze orice comunicare din partea organizaţiilor
neguvernamentale, precum şi a instituţiilor naţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului cu
privire la executarea prevederilor acordurilor de reglementare amiabilă.
3. Secretariatul va aduce la cunoştinţa Comitetului de Miniştri, în modul corespunzător, orice comunicare
primită cu referire la paragraful 1 al acestui articol. El va proceda la fel în ceea ce priveşte orice comunicare
primită cu referire la paragraful 2 al acestui articol împreună cu orice observaţii ale delegaţiei (delegaţiilor)
care se referă la comunicare (comunicări), cu condiţia că ultimele sunt transmise Secretariatului în termen
de cinci zile lucrătoare de la notificarea despre o astfel de comunicare.
IV. Rezoluţii
Articolul 16
Rezoluţii provizorii
Pe parcursul supravegherii executării unei hotărâri sau a prevederilor unui acord de reglementare amiabilă,
Comitetul de Miniştri poate adopta rezoluţii provizorii, mai ales în vederea prezentării informaţiei cu
privire la evoluţia executării sau, dacă este cazul, pentru a exprima îngrijorare şi/sau a face sugestii cu
privire la executare.
Articolul 17
Rezoluţii finale
După stabilirea faptului că Înalta Parte contractantă a luat toate măsurile necesare pentru a se conforma
hotărârii sau că prevederile acordului de reglementare amiabilă au fost executate, Comitetul de Miniştri va
adopta o rezoluţie care să conchidă că funcţiile sale în conformitate cu articolul 46 paragraful 2 sau
articolul 39 paragraful 4 ale Convenţiei au fost îndeplinite.
33
34