Formele educatiei si relatiile dintre ele
1
Cuprins:
1.Definitia si etimologia cuvantului educatie
2. Educatia ca activitate
3. Autoeducatia
4. Factorii educatiei
5. functiile educatiei
6. Continuturile, formele si tendintele educatiei
2
7. Educatia formala
8. Educatie nonformala
9. Educatia informala
1. Definitia si etimologia cuvantului educatie
Definiție: Educația constituie obiectul de studiu al pedagogiei,
abordabil din perspectiva dimensiunii sale funcțional-structurale.
Definirea educației la nivelul unui concept pedagogic
fundamental presupune stabilirea unor repere metodologie necesare
pentru delimitarea funcțiilor specifice activității de formare-dezvoltare a
personalității și a structurii specifice de proiectare și de realizare a
acesteia.
În această perspectivă, educația reprezintă activitatea
psihosocială proiectată la nivelul finalităților pedagogice care vizează
realizarea funcției centrale,de formare-dezvoltare,permanentă a
personalității umane prin intermediul unor acțiuni pedagogice structurate
3
pe baza corelației subiect/educator-obiect/educat, desfășurată intr-un
context intern ( ambianță educațională) și extern ( câmp pedagogic)
deschis.
Etimologia cuvântului, de origine latină, sugerează
complexitatea fenomenului educației la nivelul a trei semnificații primare:
a) educatio= creștere,hrănire,formare
b) educo-educare= a crește,a hrăni,a forma,a instrui
c) educo-educere= a scoate din (...), a ridica,a inălța.
Cele trei semnificații reflectă, in mod gradual,percepția socială a
fenomenului educației, operabilă din diferite perspective istorice:
a) perspective limitată, reducționistă= creșterea,cultivarea plantelor
b) perspective general-umană= ,,alimentarea,, formarea omului pentru
viață
c) perspective managerială modernă = conducerea, dirijarea, orientarea
unei activități.
,,Dicționarul de pedagogie,,(1979,p.141,142), dezvoltă trei
semnificații secundare, care pot fi valorificate la nivelul unor repere
metodologice necesare în analiza fenomenului:
a) educația ca efect, realizat conform unui model propus de societate
b) educația ca proces, realizat prin dezvoltarea tuturor resurselor interne
ale ființei umane
c) educația ca ,,ansamblu de acțiuni,, integrate intr-o activitate complexă
de formare-dezvlotare a personalității.
Aceste trei repere metodologice demonstrează ,,extinderea actuală
a noțiunii de educație,, care reprezintă simultan: o activitate organizată
instituțional conform unor finalități pedagogice/orientări valorice, un
produs al activității, determinabil si adaptabil la cerințele societății și un
proces, angajat intre mai multe ființe umane, aflate in diferite relații de
comunicare și de ,,modificare reciprocă,,(Mialaret,Gaston,1993,p.7-9).
4
Analiza educației, la nivel funcțional-structural, presupune raportarea
la trei repere metodologice: un reper metodologic,de ordin social, care
privește educația, in mod special, ca produs; un reper metodologic de
ordin psihologic, care privește educația in mod special, ca proces; un reper
metodologic integrator, de ordin psihosocial, care privește educația, in
mod special, ca activitate cu o funcționalitate și o structura de acțiune
specifică.
Educația ca produs reflectă o necesitate de natură socială, care
orientează activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane. Din
această perspectivă trebuie ințeles ,,caracterul istoric și de clasă,, al
educației, dar si accentul sau național.
Educația apare astfel ca un produs al relațiilor sociale. Dinamica
acestor relații condiționează rezultatele educației de la nivelul continuității
și al discontinuității intre generații până la nivelul ,,reproducerii ierarhiilor
sociale,, care nu a eradicat nici chiar in societatea democratică, de tip
informatizat.
Operaționalizarea reperului metodologic de ordin social permite
definirea prioritară a educației ca produs. Educația este chiar ,,o
producție,,- ,,o producție a omului ca om, o creație continuă a omului de
către om, o producție a omului social pentru societate,,(Cerghit, Ioan, în
Curs de pedagogie, coordonatori: Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, 1988,
p.18).
Educaţia ca proces reflectă o necesitate de natură psihologică,
angajată la nivelul numeroaselor raporturi interindividuale care intervin in
activitatea de formare- dezvoltare a personalităţii umane.
Educaţia apare ca un proces specific uman, realizabil pe o traiectorie
„ bio-psiho-socială ,, care urmăreşte valorificarea ,, conştiinţei
individuale,, respectiv a resurselor interne ale personalităţii.
Operaţionalizarea reperului metodologic, de ordin psihologic,
permite definirea prioritară a educaţiei ca proces prin identificarea
5
elementelor esenţiale care asigură formarea- dezvoltarea personalităţii
umane.
Acţiunile şi influenţele psihosociale aflate in centrul sau la periferia
procesului de educaţie, angajează structurile cognitive afective şi volitive
ale personalitaţii, resursele motivaţionale, aptitudinale şi caracteriale ale
acestuia.
Analiza educaţiei ca proces contribuie la explicarea
dimensiunii ,,subiective,, a educaţiei care permite interpretarea evoluţiei
personalităţii prin valorificarea priritară a resurselor sale interne. Acest
reper întreţine un anumit ,,psihologism,, care
promoveaza ,,individualismul,, şi ,, descriptivismul,, pedagogic prin
accentuarea importanţei facorului subiectiv (copilul, elevul, ,,educatul,,)
care atrage, dupa sine, neglijarea sau chiar eludarea finalitatilor educaţiei.
Ambele repere metodologice, prezentate anterior, dezechilibreaza
analiza educaţiei, care este fie explicată istoric, doar ca produs social, fie
interpretată doar ca proces psihologic.
Cele doua tendinţe traversează, de altfel, istoria pedagogiei şi a
şcolii. -Aceasta dezvoltă de-a lungul timpului concepţii şi practici
educaţionale centrate, pe de o parte, pe profesor (,, magistrocentrismul,,
tipic secolelor XVII- XIX) şi pe ,, factorul social,, ( ,, sociocentrismul,, tipic
primei jumătăţi a secolului XX), iar pe de alta parte,, pe individualitatea
copilului ( ,, pedocentrismul,, , ,, psihocentrismul,, tipic sfarşitului secolului
XIX – începutul secolului XX).
Analiza educaţiei dintr-o perspectivă epistemologică viabilă
presupune depăşirea celor două tendinţe de abordare unilaterală a
conceptului. Educaţia este simultan un proces şi un produs proiectat şi
realizat la nivelul unei activităţi psihosociale umane fundamentale.
6
2. Educatia ca activitate
Educaţia ca activitate reflectă o necesitate de natură psihologică
şi socială a personalităţii umane, într-un proces pemanent de formare-
dezvolatare, proiectat şi realizat conform unor finalităţi elaborate la nivel
global, care determină un ansamblu de acţiuni structurate pe corelaţia ,,
subiect- obiect,, orientată in direcţia auto- educaţiei.
In mod analogic, educaţia ca ,,proces,, marchiază drumul psihologic,
dar si social, al personalităţii, spre umanizare, spre ( auto) dezvolatarea sa
continuă.
Educaţia apare astfel, în primul rând, ca o activitate psihosocială
fundamentală, proiectată conform unor finalităţi elaborate la nivelul
macrostructurii societăţii pentrui realizarea funcţiei sale centrale,
specifice, de formare- dezvoltare a personalităţii umane.
Educaţia apre, în al doilea rând ca o activitate psihosocială
fundamentală care are un nucleu structural specific (prezent la nivelul
acţiunii educaţionale), bazat pe corelaţia subiect-educator, obiect-educat,
care în condiţii optime, evoluează în direcţia atingerii unui stadiu superior
al umanizării: autoeducaţia.
7
3. Autoeducatia
In subcapitolul dedicate structurii educatiei am aratat ca receptorul
(obiectul educatie) este, la randul sau, subiect, in consecinta toate
mesajele exercitate asupra lui trec prin filtrul subiectivitatii sale. Educatia
este intotdeauna o relatie intre doi poli, agentul si receptorul, primul avand
misiunea de a initia si declansa actiunea, cel de al doilea de a raspunde si
a reactiona la ea.
Daca in educatie apar doi poli distincti, in cadrul autoeducatiei acesti
poli se suprapun, atributiile amandurora fiind preluate de una si aceeasi
persoana. Educatia se infaptuieste prin altii, autoeducatia se infaptuieste
“prin sine insusi”. Subiectul implicat in autoeducatie isi autopropune
scopuri si obiective, isi autoorganizeaza activitatea de invatare, isi
autoevalueaza performantele obtinute. Autoeducatia inseamna deci
autodeclansarea actiunii de a invata, este o actiune a insului asupra sa. Ea
afecteaza toate laturile devenirii umane. Daca este vorba de invatare de
cunistinte ea imbraca forma autoinstruirii (autoinformarii) daca vizeaza
aspecte ce tin de structura personalitatii umane imbraca forma
autoformarii (morale, estetice, fizice etc.) .
Probelma ce se ridica atunci cand ne referim la autoeducatie este
cea a momentulu in care individul incepe sa aiba preocupari in acest sens.
La ce varsta apare dorinta de autoeducatie? La ce varsta individul este
capabil sa realizeze cerintele autoeducatiei, sa ia in stapanire propria
devenire? Sunt intrebari esentiale pentru intelegerea procesului
autoeducatiei. Luand in considerare cele doau aspecte, dorinta si
8
capaciatea de infaptuire a ei, majoritatea specialistilor plaseaza momentul
aparitiei si intensificarii preocuparilor autoeducative la sfarsitul
preadolescentei si inceputul adolescentei,
Dupa cum o sa mai avem prilejul sa mai discutam, in aceasta
perioada se produce un progress substantial, in dezvoltarea constiintei de
sine, conditie psihologica indispensabila pentru declansarea preocuparilor
autoeducative.
Evident ca autoeducatia nu se impune de la sine, in mod spontan. Ea
este rolul educatiei, al constientizarii necesitatii dezvvoltarii propriei
personalitati, al valorificarii potentialului creator, printr-un effort
suplimentar orientat in directia intregirii volumului de cunostinte si a
registrului de calitati in vederea integrarii in viata sociala si a satisfacierii
unor trebuinte personale. Intre educatie si autoeducatie exista un raport
de autocomplementaritate, ambele vizand in cele din urma transformari in
interiorul personalitatii umane. Daca educatia declanseaza aceste
transformari prin actiuni intreprinse din exterior, autoeducatia infatuieste
scopuri asemanatoare, prin actiuni autoimpuse, expresia unor mobiluri
interioare si aunui efort voluntary autoimpus. In cest fel, unele din
prerogativele educatiei sunt convertite in preocupari autoeducative,
acestea, la randul lor, devenind conditii interne favorabile si stimulative in
realizarea actiunii educative. Din acesta cauza, autoeducatia este
considerate o conditie si un rezultat al educatiei permanente. A-l pregati
pe om in persprectiva educatiei permanente inseamna a-i stimula dorinta
si capacitatea de autoperfectionare, de autoeducatie.
9
4. Factorii educatiei
Există mai multe circumstanţe de formare şi de informare a copiilor
şi a tinerilor. Acţiunile acestor medii educogene trebuie să se conjuge
pentru a modela adecvat comportamente şi conştiinţe în accord cu marile
idealuri ale epocii.
a) Familia. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă
multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe
copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite
sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia constituie
mediul cel mai natural cu putinţă şi care exercită o influenţă imensă, de
multe ori în mod implicit, ascuns, indirect. Crenţele manifestate la acest
nivel reverberează într-un mod profund si de durata a
supracomportamentului celor tineri. Un climat propensator, tonifiant va
constitui un factor favorizant pentru imbogatiri ulterioare. Sa remarcam
faptul ca familia il insereaza pe copil in civilizatie mai mult prin latura
expresiva, stric exemplificativa, si mai putin prin latura teoretica,
reflectata. Familia trebuie mai mult sa formeze decat sa informeze. Copilul
“absoarbe” din mediul apropiat, familial primele impresii, formandu-si
conduite prin mimetism si contagiune directa. Copii vor face sau vor crede
precum parintii, imitand comportamentele acestora. Vom sublinia faptul ca
la ora actuala multe familii au nevoie de o educatie solida, data fiind
starea precara din punct de vedere material si spiritual.
b) Scoala. Un factor important al educatiei sistematice si continue il
constituie scoala. La nivelul acestei institutii, educatia si instructia ajung
intr-un stadiu de maxima dezvoltare prin caracterul programat, planificat
si metodic al activitatilor instructive-educative. Educatia se realizeaza in
forme diverse, cel mai adesea prin activitati in comun, elevii invatand
gesticulatii unuii de la altii. Situatiile de invatare sunt construite
10
premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei institutii
(gradinita, scoala, universitate). Continuturile care se transmit sunt
selectate cu grija dupa criterii psihopedagogice, activitatile educative se
cer a fi structurate respectandu-se principiile didactice, sunt dimensionate
cele mai pertinente metode de predare-invatare, cunostintele specifice
atitudinile si conduitele trebuie sa fie appreciate si evaluate. Cel care
realizeaza procesele formative sunt cadre specializate ce detin, pe langa
competentele discipilnare, academice, si pe cele de ordin psihologic,
pedagogic si metodic.
c) Biserica. Alt factor care poate intra in scena este biserica, care, prin
intermediul preotului instaureaza o perioada densa in transmiterea
stimulilor religiosi, dar si general-comportamentali. Biserica compenseaza
nevoia de filiatie active pe o linie ideatica, prin excelenta spirituala, atat
de rar realizata in societatea contemporana (doar in familie se mai
intalneste asa ceva). Influenta educative a bisericii se realizeaza la inceput
difuz, nesistematic, atat cu ocazia ceremoniilor religioase, cat si cu prilejul
unor activitati specifice - realizate de preot in biserica, dar si in afara ei
(actul spovedaniei, catehizari individuale sau grupale, actiuni explicit
educative, actiuni caritabile etc.). O data cu intrarea copilului in scoala,
biserica isi va da concursul pentru instaurarea unei faze de educatie
sistematica, explicita, in perspective valorilor credintei. Forma principala
de educatie religioasa prin biserica o reprezinta participarea la ceremoniile
religioase si, indeosebi, la Sfanta Litughie. Biserica poate exercita nu
numai o educatie religioasa, ci si sociala, civica, estetica, morala etc.
d) Institutiile culturale. Casele de cultura, muzeele,case memoriale
pot deveni medii prielnice de transmitere a valorilor si de formare si
reformare a persoanelor in acord cu jaloane valorice polimorfe, inalte. Aici
se pot desfasura adevarate programe de formare a tinerilor, de educatie a
adultilor, de petrecere fructuasa a timpului liber, concurand, pentru
11
aceasta, activisti culturali devotati faptelor de cultura, adevarate
competente in materie care ofera, uneori expertiza de inalta clasa.
e) Mass-media. O alta grupa de factori ai educatiei o formeaza
instantele mediatice, chemate sa amplifice, sa continue sau sa diversifice
experientele cognitive si comportamentale ale persoanelor. Intr-o
societate infomatizata (cu virtuti benefice, dar si malefice), stimuli explicit
educogeni trebuie sa fie prezenti si la acest nivel. Gama acestor mijloace
este deosebit de larga: de la ziare si reviste, trecand prin radio si
televiziune si pana la magistralele informationale ale internetului. Cum nu
intotdeauna mesajele distribuite prin aceste cana le sunt autentice,
valoroase sau sincere, este de dorit ca receptorul sa dea dovada de simt
critic, de circumspectie interpretative si de competenta valorizatoare
pentru a selecta doar ceea ce este benefic si pentru a devein imun fata de
stabilitate si coerenta delibetara, o anumita autonomie fata de fluctuatiile
politice, economice, sociale sunt mai mult decat necesare.
Determinarile functineaza si intre componentele procesului de
invatamn si intre elementele spatiului social. Elementele mediului social se
reflecta direct in componentele procesului didactic (innoirea tehnologiei
instruirii, infuzarea continutului si aspectelor relationale cu valori
raspandite larg in societate, inducerea unor sentimente de neincredere
sau chiar de dispret fata de scoala, din cauza unor conjuncture economice
nefavorabile etc.) sau indirect, prin selectie si prelucrare in interiorul unor
compartimente ale sistemului de invatamant. Nu-i mai putin adevarat ca
determinarile sunt si inverse, dinpre procesul de invataman catre spatiul
social (consolidarea increderii in valorile sociale, infuzarea de noi
mentalitati, modele comportamentale etc.) asupra carora factorii
decizionali ai statului ar trebui sa mediteze mai profund.
12
5. Functiile educatiei
Selectarea, prelucrarea si transmiterea valorilor de la
societate la individ. Educatia de realizeaza prin transmiterea experientei
sociale, stocata sub forma valorilor cultural-stiintifice. Natural ca numai o
parte din aceste valori vor fi utilizate in procesul educatiei. Selectarea si
transmiterea lor urmeaza sa se faca pe baza unor principii pedagogice si in
conformitate cu anumite particularitati psihice indiciduale si de varsta ale
copiilor carora li se transmit. Pe masura ce sosietatea evolueaza, ritmul de
acumulare a valorilor este tot mai intens, fapt pentru care principiile dupa
care se face selectarea si transmiterea se restructureaza incontinuu. Cele
doua operatii, selectarea si transmiterea, se afla intr-o dependenta
13
reciproca, o selecatare adecvata se va rasfrange pozitiv asupra
transmiterii dupa cum o rationalizare a acesteia va avea influente positive
asupra selectiei.
Acesta functie asigura, deci, continutul educatiei. Volumul
continutului s-a modificat de la o epoza la alta si de la un tip de educatie la
altul, prin aceste transformari exprimandu-se carcterul istoric al educatiei.
Dezvoltarea constienta si progresiva a potentialului biopsihic
al omului. ca actiune sociala, educatia vizeaza omul conceput ca un tot
unitary, ca fiinta biopsihosociala. Desi actioneaza din exterior, educatia
este intotdeauna dependenta de anumite particularitati biopsihice,
urmarind in acelasi timp dezavoltarea lor. Este un adevar recunoscut ca
valorificarea acestora se poate face numai prin exersare, prin actiune. Ori,
educatia creeaza in mod constient posibilitatea aparitiei unor astfel de
ocazii si imprejurari.
Functia despre care vorbim este realizata numai pe baza valorificarii
descoperirilor biologiei si psihologiei a fundamentarii actiunii educationale
pe aceste dprinderi. Dezvoltarea potentialului biopsihic raspunde unro
nevoi individuale si, prin intermediul acestora, si unor nevoi sociale.
Pregatirea omului pentru integrarea active in viata sociala.
Din definitia pe care am dat-o educatiei rezulta ca urmareste formarea
unui timp de personalitate solicitat de conditiile prezente si din
perspective ale societatii. Sarcina educatiei este de a-l pregati pe om ca
element activ al vietii sociale, ca forta de munca si subiect al relatiilor
sociale. Deoarece in integrarea in viata sociala, ca forta de munca si
subiect al relatiilor sociale, este un proces continuu, neintrerupt, se
apreciaza ca acesta functie este specifica educatiei, indifferent de varsta
individului. Din aceasta perspective, putem considera ca asigurand
pregatirea profesionistului, educatia este un factor al progresului social.
Prin functia la care ne referim educatia raspunde unor necesitati
sociale pe care societatea, in ansamblul sau, le pune in fata oamenilor ca
agenti ai devenirii sociale.
14
Privita din perspective pregatirii fortei de munca, educatia
indeplineste si o funtie economica. Intrucat integrarea in viata sociala se
face in primul rand prin activitatea de munca, putem considera functia
economica ca un aspect al acesteia din urma.
Functiile educatiei prezentate mai sus trebuie private ca un tot,
intrucat actiunea educationala vizeaza dezvoltarea personalitatii umane in
concordantacu anumite cerinte ale societatii. Prin aceste functii educatia
poate fi apreciata ca o conditie indispensabila atat pentru existenta si
dezvoltarea societatii, cat si a fiecarui individ in parte.
6. Continuturile, formele si tendintele educatiei
Conţinuturile educaţiei vizează dimensiunile principale ale
activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii, proiectată-
realizată în plan: intelectual, moral, tehnologic, estetic, fizic.
Formele educaţiei vizează ansamblul acţiunilor şi al influenţelor
pedagogice realizate, simultan sau succesiv, la nivel instituţional (educaţia
formală-educaţia nonformală) şi la nivel noninstituţional (educaţia
informală).
Tendinţele de evoluţie a educaţiei, angajate, în perspectiva
secolului XXI, la scara modelului cultural al societăţii postindustriale,
vizează:
-formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii, posibilă şi necesară
prin integrarea tuturor formelor şi conţinuturilor educaţiei pe verticala şi
pe orizontala sistemului de educaţie;
-autoformarea-autodezvoltarea personalităţii umane, posibilă şi necesară
prin proiectarea şi realizarea superioară a ciclurilor de educaţie
15
permanentă, desfăşurate, la nivel optim, pe verticala şi pe orizontala
sistemului de educaţie;
-valorificarea deplină a educabilităţii la nivelul corelaţiei pedagogice
existente între factorii care asigură (auto)formarea-(auto)dezvoltarea
personalităţii umane: educaţia-mediul- ereditatea;
-proiectarea curriculară a educaţiei, centrată asupra obiectivelor
formative şi a corespondenţelor pedagogice, posibile şi necesare între
obiective-conţinuturi-metodologie-evaluare.
Aceste orientări asigură integrarea tendinţei de abordare socială a
educaţiei, la nivel de produs, cu tendinţa de abordare psihologică a
educaţiei, la nivel de proces. Educaţia este astfel concepută ca activitate
de (auto)formare-(auto)dezvoltare permanentă a personalitătii, deschisă
perfecţionării în plan intellectual-moral-tehnologic-estetic-fizic, la nivel
formal-nonformal-informal.
Cele trei forme ale educației sunt: educația formală, informală și cea
nonformală.
16
7. Educatia formala
Educația formală reprezintă ansamblul acțiunilor pedagogice
proiectate instituțional prin structuri organizate sistemic, pe niveluri și
trepte de studii (grădinițe, școli, universități, centre de perfecționare etc.),
in cadrul unui proces de instruire realizat cu rigurozitate, în timp și spațiu:
planuri, programe, manuale, cursuri, materiale de învățare etc.
Educația formală valorifică activitatea de educație/instruire
organizată în cadrul sistemului de învățământ sub indrumarea unor cadre
didactice specializate în proiectarea unor acțiuni educaționale, care
asigură realizarea corelației subiect/educator-obiect/educat la niveluri de
rigurozitate pedagogică maximă.
Obiectivele pedagogice specifice educației formale angajează
toate conținuturile activității de formare-dezvoltare a personalității în plan
intellectual, moral, tehnologic, estetic, fizic operaționalizabile în raport cu
particularitățile fiecărei trepte șI discipline școlare:
a) dobândirea cunoștințelor fundamentale în interdependența lor
sistemică
b) exersarea aptitudinilor și a atitudinilor general-umane într-un cadru
metodologic stimulativ, deschis (auto)perfecționării
17
c) aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri și
grade de integrare școlară, postșcolară, universitară,profesională
(Cerghit,Ioan,Vlăsceanu,Lazăr,1988, p.27,28).
Conținutul și metodologia educației formale valorifică
următoarele coordonate funcționale, valabile la nivelul sistemului și al
procesului de învățământ:
a) proiectarea pedagogică organizată pe bază de planuri, programe,
manuale școlare, cursuri universitare, materiale de stimulare a invățării
etc.
b) orientarea prioritară a ,,finalităților,, spre parcurgere ,,programei,,
pentru ,,asigurarea succesului unui număr cât mai mare de elevi și
studenți,,(Vaideanu,George, 1988, p.226).
c) învățarea școlară/universitară sistematică, realizată prin corelarea
activității cadrelor didactice de diferite specialități la nivelul metodologic al
unei ,,echipe pedagogice,,
d) evaluarea pe criterii sociopedagogice riguroase, realizată prin: note,
calificative, aprecieri, caracterizări etc.
Aceste coordonate funcționale asigură substanța pedagogică a
acțiunii educaționale de tip formal, a cărei structură de proiectare șI de
organizare permite: intrarea ,,educatului,, în tainele muncii intelectuale
sistematice; recunoașterea achizițiilor individuale în condiții de activitate
sistematică; deschiderea sistematicăa achizițiilor individuale spre alte
modalități educative, existente la nivel social (Cucoș, Constantin, 1996,
p.37).
Deschiderea educației formale spre alte modalități de organizare
a acțiunii pedagogice permite depașirea limitelor sale inerente care țin de
normativitatea excesivă a programelor, de tendința didacticistă a
metodelor, de predispoziția spre rutină a organizației școlare, de
orientarea spre informare și evaluare cumulativă a proceselor
instrucționale.
18
9. Educatia informala
Educatia informala reprezinta ansamblul influentelor pedagogice
exercitate spontan si continuu asupra personalitatii umane la nivelul
familiei, localitatii, strazii, (micro)grupurilor sociale, mediului social
(cultural, professional, economic, religios etc.), a comunitatii (nationale,
zonale, teritoriale, locale) a mass-mediei (presa scrisa, radio-televiziune
etc.)
Educatia informala nu angajeaza o activitate/ actiune pedagogica
bazata pe institutionalizarea corelatiei “subiect- obiect”. Acest fapt o
deosebeste fundamental de educatia formala (bazata pe actiunea
pedagogica de tip formal) si de educatia nonformala (bazata pe actiune
pedagogica de tip nonformal).
Educatia informala evolueaza in plin camp psiho-social, preluand
direct sau indirect influentele cu efecte pedagogice rezultate din contextul
situatiilor si al activitatilor cotidiene “care nu isi propun in mod deliberat
atingerea unor teluri de ordin eductiv” (Cerghit, Ioan in Curs de pedagogie,
coordinator: Ceghit Ioan; Vlasceanu Lazar, 1988, p.28).
Specificul educatiei informale consemneaza doua tendinte
contradictorii: a) diminuare functiei formative in conditiile inexistentei unei
actiuni pedagogice organizate sistematic, la nivel functional-structural; b)
accentuarea functiei informative, in conditiile extinderii (re) surselor de
influenta pedagogica, dezvoltata in societatea moderna si postmoderna,
contemporana.
Influentele pedagogice spontane disponibile pe tot parcursul
existentei umane, conditioneaza procesul de acumulare a unor cunostinte,
capacitate si comportamente care probeaza resursele educatiei informale
19
in plan cognitiv, afectiv, socioprofesional. In aceasta perspectiva sistemele
(post) moderne de invatamant asigura valorificarea experientelor de viata
a elevilor, studentilor, adultilor etc., angajate la nivelul planului de
invatamant, a programelor si manualelor scolare/universitare elaborate pe
criteriile pedagogice curriculare. In conditiile societatii contemporane,
postindustriale aria de influente “educatiei informale” inregistreaza o
crestere substantiala, constanta, sustinuta de “o masa informationala
enorma ca volum dar eterogena, foarte variata si inegala de la zi la zi si de
la persoana la persoana” (Vaideanu, George, 1988, p.232, 233).
Pe de alta parte, ascensiunea mass-mediei, cu implicarea mijloacelor
tehnologice de varf, generalizeaza fenomenul de “suprainformare” si de
“hiperstimulare senzoriala”, care atinge proportii greu controlabile
pedagogic, in special in cazul posturilor de televiziune prin cablu,
emisiunilor de radio pe unde ultrascurte, retelelor de calculatoare/internet
etc.
Influentele pedagogice tipice educatiei informale pot fi grupate la
nivelul a doua coordinate orientative: a) influente neorganizate, spontane,
difuze, eterogene, cantitative, neselectate, neprelucrate – provenite si
giferite medii sociale: familie, strada, cartie, localitate, (micro)grup etc.; b)
influente organizate, transmise de la nivelul unor institutii mass-media,
care le proiecteaza si le orienteaza insa “din perspectiva altor instante si
interese decat pedagogice” (Cucos, Constantin, 1996, p.36).
Aceasta ultima categorie de influente mass-media se deosebeste
fundamental de actiunea pedagogica organizata deliberat in cazul unor
programe specifice institutionalizate la nivelul presei, radioului,
televiziunii, etc. scolare sau universitare.
Extinderea institutiilor mass-media, fenomen specific societatii
contemporane, plaseaza educatia informal ape terenul unei performante
paradoxale. Pe de o parte, ea “precede si depaseste ca durata, continutul
si modaliatati de insinuare, practicile educatiei informale” (ibidem). Pe de
alta parte, educatia informala ramane in limitele unor sfere de influente
care, prin largirea lor, devin tot mai aleatorii in lipsa unor scopuri si efecte
20
pedagogice directe, specifice actiunii educationale de tip formal sau
informal.
Deschiderea educatiei informale evidenteaza cresterea continua a
influentelor pedagogice realizate in special prin intermediul mass-mediei.
Valorificarea lor presupune elaborarea unor raspunsuri semnificative la
nivelul urmatoarelor intrebari-problema:
a) “Cat din informatia perceputa devine cultura, adica informatie
prelucrata si integrata in ansambluri (?)”;
b) In ce masura elementele invatate in cadrul informal sustine
optiunile si deciziile individuale si sociale (?);
c) Care este beneficul formative produs in timpul celor 4-6 ore
zilnice de vizionare a televiziunii (?);
d) Ce procent din imaginile s-au datele percepute informal sunt (re)
actualizate in dezbateri si analize, inainte de a patrunde “in
depozitul imens al uitarii” (?) – vezi VAideanu, George, 1988,
p.233, 234.
Raspunsurile pedagogice posibile si necesare, valorifica doau
fenomene social obiective: a) cresterea permanenta a potentialului
informativ general al educatiei/instruirii informale realizate prin mass-
media; si apoi de situarea educatiei /instruirii formale (realizata prin mass-
media) in avangarda informatiei, in raport cu actiunile educatiei/instruirii
formale si nonformale – vezi transmiterea imediata a noutatillor din stiinta
(de exemplu: cucerirea cosmosului, primul pas pe luna etc.) si din viata
sociala (de exemplu: evenimentele politice, economice, culturale etc.
prezentate zilnic, la scara universala).
Aceste doua fenomene solicita o mediere pedagogica atenta si
permanenta, realizabila prin intermediul institutiilor, specializate in
proiectare unor actiuni specifice de educatie/instruiere formala si
nonformala, care valorifica influentele pedagogice si experientele de viata,
acumulate la nivel de educatie/instruire informala.
21
8. Educatia nonformala
Educatia nonformala reprezinta ansamblul actiunilor pedagigice
proiectate si realizate intr-un cadru institutionalizat extradidactic sau/si
extrascolar constituit ca “o punte intre cunostintele assimilate la lectii si
informatiile accumulate informal” (vezi Vaideanu, George, 1988, p.232).
22
Educatia nonformala valorifica activitatea de educatie/instruire
organizata in afara sistemului de invatamant dar si in interiorul acestuia
(vezi rolul cluburilor, taberelor elevilor/studentilor) sub indrumarea unor
cadre didactice specializate in proiectarea unor actiuni educationale, care
asigura realizarea corelatiei subie/educator-obiect/educat la nivelul de
flexibilitate complementara in raport cu resursele pedagogice formale.
Educatia nonformala sprijina, direct si indirect, actiunile si influentele
sistemului de invatamant pe doua circuite pedagogice principale:
A) Un circuit pedagogic situate in afara clasei: a) cercuri pe disciplina
de invatamant, cercuri interdisciplinare, cercuri tematice/transdisciplinare;
b) ansambluri sportive, artistice, culturale etc.; c) intreceri competitii,
concursuri, olimpiade scolare.
B) un circuit pedagogic situate in afara scolii: a) activitati
periscolare, organizate special pentru valorificarea educative a timpului
liber: cu resurse traditionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universitati
populare, vizionari de spectacole : (teatru, cinema, etc.) si de expozitii
etc.; cu resurse moderne: videoteca, mediateca, discoteca;
radioteleviziune scolara; instruire asistata pe calculator, cu retele cu
diferite programe nonformale etc.; b) activitati parascolare organizate in
mediul socioprofesional, ca “solutii alternative” de perfectionare, reciclare,
instruire permanenta, institutionalizate special la nivel de: presa
pedagogica, radio-televiziune scolara; cursuri, conferinte tematice - cu
programe speciale de educatie permanenta etc.
Obiectivele pedagogice specifice educatiei nonformale completeaza
resusrsele educatiei formale la nivelul unor coordonate “de vocatie “ (vezi
D Landsheere, Viviane,1992, p.566, 567) : sprijinirea elevilor, studentilor
adultilor etc. cu sanse speciale/minime-maxime, de reusita scolara,
profesionala etc.; stimularea dezvoltarii personalitatii elevilor, studentilor
etc. si a comunitatii educative locale, la niveluri de performanta si de
competenta superioara, relevante in plan intelectula, moral, tehnologic,
estetic, fizic; valorificarea adecvata a strategiilor de proiectare-realizare a
actiunilor (de formare si perfectionare profesionala; de oreganizare a
23
timpului liber; de alfabetizare functionala a grupurilor sociale
defavorizate).
Continutul si metodologia educatiei nonformale evidentiaza
urmatoarele note specifice care apar la nivel functional-structural pe
fondul unui plus de flexibilitate-realizat in raport cu educatia formala – si
de deschidere – asumat in raport cu educatia informala: a) proiectarea
pedagogica neformalizata,cu programe deschise spre interdisciplinalitate
si educatie permanenta – la nivel general-uman, professional, sportiv,
estetic etc.; b) organizarea facultativa, neformalizata, cu profilare
dependenta de optiunile elevilor si ale comunitatilor scolare si locale, cu
deschideri speciale spre eveniment si inovatie; c) evaluarea facultative,
neformalizata, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fara note sau
calificative oficiale.
Aceste note specifice explica avantajele dar si limitele educatiei
nonformale dependente de incapacitatea momentana a acesteia de
validare sociala a rezultatelor care “nu conduc decat rareori la o calificare
oficiala a competentelor” (vezi De Landsheere, Viviane, 1992, p.566)
Limitele amintite reflecta fluiditatea structurilor organizatorice
focalizate in prea mare masura asupra obiectivelor pe termen scurt si
asupra “libertatii” metodologice a educatorilor. Strategiile asumate nu
asigura nici continuturile pedagogice necesare pentru sustinerea sociala a
actiunilor educationale declansate, si nici resursele de adaptabilitate,
individuale si comunitare, valorificabile in directia educatiei
permanente.Ele comporta, astfel, trei riscuri pedagogice majore :
promovarea unui activism de suprafata, dependent doar de indeplinirea
obiectivelor concrete, rupte adesea de obiectivele specifice educatiei
formale; avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice
disponibile, care pot dezechilibra corelatia functionala dintre subiectul si
obiectul educatiei;eludarea posibilitatilor de validare sociala reala a
rezultatelor in raport cu “diplomele si certificatele” obtinute la nivelul
educatiei formale.
24
Dezvoltarea educatiei nonformale ofera sugestii si chiar solutii
pentru depasirea prelungitei “crize a scolii”.
Teoria “descolarizarii societatii” (Illich, Ivan, 1971) propune “patru
retele ale cunoasterii” caracteristice pentru “ noile institutii educative” de
tip nonformal:
a) O retea de “servicii utilizata in activitatea zilnica in uzine,
aeroporturi, ferme etc.”, care pun la dispozitia publicului
diferite “obiecte educative”: instrumente, bibiloteci,
laboratoare, sali de expozitie, sali de spectacol, muzee, etc.;
b) O retea de “ schimburi de cunostinte” actualizate, bazata pe
“o lista de personae” dispuse si capabile de asemenea
activitati;
c) O retea de comunicare sustinuta printr-un organism care
faciliteaza intrunirile intre “semeni” si inregistrarea dorintelor
in materie de educatie;
d) O retea de adrese ale persoanelor profesioniste sau amatoare,
capabile de “servicii educative” diferite chiar la nivelul unui
“anuar”.
In comditiile societatii contemporane , dezvoltarea educatiei
nonformale angajeaza “noile mass-media” care intervin din ce in ce mai
mult in sprijinul educatiei: presa scrisa, radio-televiziunea, sistemele de
retele video si de calculatoare- cu profil scolar, universitar, etc. Aceste
mijloace, perfectionate si modernizate din punct de vedere tehnologic,
vizeaza nu numai “difuzarea” surselor educatiei, ci , in primul rand,
“determinarea unui tip superior de invatare” prin asumarea unor
obiective-continuturi si metotdologii adecvate, valorificate de cadre
didactice specializate in proiectarea si realizarea instruirii nonformale.
Obiectivele specifice acestui tip aparte de instruire nonformala
vizeaza:
ridicarea nivelului genereal al educatiei prin “difuzarea
programelor in scoli isolate sau incadrate necorespunzator”;
25
ridicare nivelului de pregatire a cadrelor didactice, din unele scoli
sau zone, prin calitatea exemplara a modelelor pedagogice propuse;
extinderea proceselor de invatare sistematica pana la nivelul
organizarii programelor universitare prin intermediul televiziunii;
completarea cunostintelor in domenii care solicita un grad ridicat
de operativitate a informatiei: limbi straine, stiinte socioumane,
matematica, biologie, tehnologie, etc;
stimularea “alfabetizarii functionale” in domenii productive care
solicita perfectionarea si chiar (re)-calificare profesionala continua.
26