+ All Categories
Transcript

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”Liga Medicilor din Republica Moldova

Asociaţia de Filozofie şi BioeticăCentrul de Promovare a Democraţiei şi Toleranţei din Republica Moldova

ION MEREUŢĂ

Filozofia patologieişi dezvoltării

societăţii noastre

Chişinău, 2003

CZU: 17:616-058M59

Recenzenţi:Gheorghe Rusnac – profesor universitar, academician, rectorul Universităţii

de Stat din MoldovaVasile Ţapoc – doctor habilitat în filozofie, profesor universitar, şeful

Catedrei de filozofie şi metodologie a ştiinţei, Universitatea de Stat din MoldovaBoris Melnic – profesor universitar, academician al AŞ a RMConstantin Eţco – doctor habilitat în medicină, profesor universitar, şeful

Catedrei de sănătate publică, management şi psihopedagogie, USMF„N. Testemiţanu”, academician al Academiei “Noosfera” din Moscova

Lucrarea evidenţiază prin prisma cogniţiei omului şi societăţiimoldoveneşti unele maladii sociale şi ale sociumului.

Autorul expune şi argumentează necesitatea formării Homohumanitas, a gândirii noosferice şi a intelectului universal, o viziuneproprie privind edificarea unei ecologii sociale şi dezvoltarea umanădurabilă în Moldova.

Lucrarea este destinată studenţilor, rezidenţilor, doctoranzilor,profesorilor, medicilor, politologilor, oamenilor politici, tuturor celor caresunt preocupaţi de problemele dezvoltării societăţii moldoveneşti.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a CărţiiMereuţă, Ion

Filozofia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre / Ion Mereuţă. - Ch.:S. n., 2003 (Tipogr. AŞ a Rep. Moldova). - 235p.

Bibliogr. p. 233-235 (79 tit.)ISBN 9975-9655-5-5200 ex.

17:616-058

© Ion Mereuţă, 2003

Cuprins

Prefaţă ................................................................................................................................................. 6Cuvântul autorului ............................................................................................................................. 7

Capitolul I. Universul, sociumul şi Moldova ............................................................................... 151.1. Aspecte socio-cognitologice ale apariţiei şi dezvoltării statului

şi sociumului moldovenesc ..................................................................................................... 171.2. Viziuni cognitologice ale evoluţiei societăţii moldoveneşti ..................................................... 34

Capitolul II. Aspecte filozofice şi cognitologice ale fenomenelorşi maladiilor societăţii moldoveneşti ................................................................................... 47- Actualitatea filozofică: omul, societatea şi maladia ............................................................. 47- Maladia socială şi maladia societăţii .................................................................................... 47- Depresia economică şi criza social-economică .................................................................... 48- Maladia sau criza sistemică a puterii de stat ........................................................................ 49

2.1. Cognitologia socială a maladiilor societăţii moldoveneşti ....................................................... 502.1.1. Maladia dezinformării relative ............................................................................................... 502.1.2. Intoleranţa .............................................................................................................................. 512.1.3. Desfrâul şi dezmăţul .............................................................................................................. 512.1.4. Extremismul şi separatismul .................................................................................................. 542.1.5. Birocratismul .......................................................................................................................... 562.1.6. Nihilismul .............................................................................................................................. 572.1.7. Sociopatiile ............................................................................................................................ 582.1.8. Invidia .................................................................................................................................... 602.1.9. Egocentrismul şi egoismul ..................................................................................................... 612.1.10. Gerontocraţia şi conservatorismul ....................................................................................... 622.1.11. Indiferenţa şi absenteismul .................................................................................................. 632.1.12. Mercantilismul: mita, corupţia şi abuzul ............................................................................. 632.1.13. Sărăcia .................................................................................................................................. 642.1.14. Trădarea ................................................................................................................................ 652.1.15. Ura ........................................................................................................................................ 652.1.16. Maladia selecţiei inversate ................................................................................................... 662.1.17. Maladia inutilităţii profesionale postfuncţionale ................................................................ 662.1.18. Mândria, prostia şi nebunia ................................................................................................. 672.1.19. Neîncrederea ........................................................................................................................ 682.1.20. Frica socială ......................................................................................................................... 682.1.21. Nemulţumirea ...................................................................................................................... 682.1.22. Parazitismul .......................................................................................................................... 692.1.23. Favoritismul ......................................................................................................................... 692.1.24. Meschinăria şi obscurantismul ............................................................................................ 702.2. Cogniţia filozofică a maladiilor sociale ................................................................................. 702.2.1. Narcomania şi toxicomania ................................................................................................... 702.2.2. Alcoolismul ............................................................................................................................ 712.2.3. Maladiile psihice .................................................................................................................... 732.2.4. Cancerul ................................................................................................................................. 732.2.5. Tuberculoza ............................................................................................................................ 742.2.6. Maladiile sexual-transmisibile şi HIV SIDA ......................................................................... 742.2.7. Homosexualitatea şi prostituţia .............................................................................................. 752.2.8. Handicapul ............................................................................................................................. 752.2.9. Malformaţiile congenitale ...................................................................................................... 76

2.2.10. Diabetul zaharat şi maladiile metabolice ............................................................................. 772.2.11. Stresul ................................................................................................................................... 772.2.12. Hipodinamia ......................................................................................................................... 772.2.13. Alte maladii cu caracter social ............................................................................................. 782.3. Cogniţia fenomenelor sociale .................................................................................................... 782.3.1. Fenomenele demografice: naşteri, decese, migraţii ............................................................... 782.3.1.1. Scăderea natalităţii .............................................................................................................. 782.3.1.2. Creşterea mortalităţii ........................................................................................................... 792.3.1.3. Migraţiile ............................................................................................................................. 802.3.2. Îmbătrânirea societăţii ............................................................................................................ 812.3.3. Şomajul .................................................................................................................................. 822.3.4. Cerşitul şi copiii străzii .......................................................................................................... 94

Capitolul III. Cogniţia omului, a vieţii, sănătăţii şi morţii ........................................................ 953.1. Cunoaşterea Eu-lui propriu ....................................................................................................... 953.2. Omul şi viaţa ............................................................................................................................. 963.3. Omul, sănătatea şi calitatea vieţii ............................................................................................. 993.4. Omul, natura şi ecologia ......................................................................................................... 1073.5. Omul şi necesităţile ................................................................................................................. 1083.6. Omul, dorinţa şi posibilitatea .................................................................................................. 1113.7. Omul şi munca ........................................................................................................................ 1123.8. Omul şi libertatea .................................................................................................................... 1143.9. Omul şi legislaţia .................................................................................................................... 1153.10. Omul, pluralismul şi pragmatismul ...................................................................................... 1163.11. Omul, poporul şi patria ......................................................................................................... 1183.12. Omul şi solidaritatea socială ................................................................................................. 1203.13. Omul şi religia ....................................................................................................................... 1223.14. Omul şi blasfemia ................................................................................................................. 1233.15. Omul şi cultura ...................................................................................................................... 1233.16. Omul şi sentimentul .............................................................................................................. 1243.17. Omul şi norocul ..................................................................................................................... 1253.18. Omul şi fericirea .................................................................................................................... 1263.19. Omul şi frumosul .................................................................................................................. 1283.20. Omul şi adevărul ................................................................................................................... 1283.21. Omul, gândirea şi tehnologiile informaţionale ..................................................................... 1293.22. Omul şi soarta ....................................................................................................................... 1313.23. Omul şi moartea .................................................................................................................... 1313.24. Sufletul şi nemurirea lui ........................................................................................................ 133

Capitolul IV. Aspecte filozofice ale dreptului medical ............................................................. 1394.1. Unele aspecte istorice ale responsabilităţii în activitatea medicală ........................................ 1394.2. Erorile şi greşelile medicale. Responsabilitatea morală a activităţii medicale ....................... 1424.3. Controlul etic al experienţelor biomedicale ............................................................................ 1514.4. Responsabilitatea penală şi activitatea medicală. Culpele ..................................................... 1564.5. Respectarea secretului profesional (confidenţialitatea) .......................................................... 182

Capitolul V. Viziuni de raţiune noosferică, supravieţuireşi dezvoltare umană durabilă a societăţii noastre ........................................................... 188

Încheiere ......................................................................................................................................... 230Articole, studii şi lucrări de referinţă ............................................................................................. 233

Dedic această lucrareşcolii filozofice din Moldova,

cugetătorilor medici

Nu există nici o deosebire între filozofie şi medicină, tot cecuprinde prima, întâlneşti în a doua: abnegaţie, pudoare, modestieîn îmbrăcăminte, judecată, calm, fermitate, curăţenie, tonsentenţios, cunoaştere a folositorului şi trebuinciosului în viaţă,dobândire a ceea ce purifică, dezbărare de superstiţie,superioritate divină.

Hipocrate

6

ION MEREUŢĂ

Filozofia este medicina sufletului

P r e f a ţ ă

Despre filozofia individului, a naturii, a biosferei, a societăţii s-ascris mult. Sunt deja afirmate filozofia istoriei, filozofia dreptului, înultimul timp prinde contururi filozofia mediului ambiant etc.

Încercarea, pentru prima dată, de a aduce la rampă problemelefilozofice ale patologiilor individului, ale maladiilor sociale şi mai alesale maladiilor sociumului, este un pas înainte în socio-cognitologie şifilozofia ecologiei sociale. Şi acest pas este marcat prin apariţia filozofieipatologiei umane şi a societăţii. Autorul porneşte de la formarea statuluişi a sociumului moldovenesc, apelează la filozofia istorică, trasând caleade la domnie la democraţie, pluripartidism şi parlamentarism pentruca, trecând respectivele fapte prin viziunea sa ca om, ca medic, ompolitic şi filozof, să identifice maladiile societăţii noastre şi să caute oieşire din situaţia în care s-a pomenit aceasta, inclusiv raportând-o laaspectele moderne ale dezvoltării umane durabile şi ale supravieţuirii.Astfel, autorul propune mecanisme de realizare a concepţiei dezvoltăriiumane durabile şi de supravieţuire a omului – gândire şi intelect global,raţiune noosferică, toleranţă socială, educaţie şi cultură, integrareeuropeană şi mondială etc.

Consider că lucrarea profesorului universitar Ion Mereuţă„Filozofia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre” va îmbunătăţigândirea filosofică contemporană din Republica Moldova.

Totodată, această monografie apare, semnificativ, în anul 2003 –Anul Dimitrie Cantemir.

Sper că lucrarea va atenţiona societatea noastră asupra problemelorce ne frământă şi trebuie soluţionate pentru dezvoltarea societăţiinoastre.

acad. Mihai Cimpoi,preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova

7

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Cuvântul autorului

Moldova, ţară de veacuri pătimită, frământată, plânsă şi chinuităatât la hotare, cât şi în inima ei...

Secole la rând, marii noştri cărturari au descris Moldova în cronici,în lucrări fundamentale, în poezii. Unul dintre aceştia a fost domnitorulDimitrie Cantemir – om politic, diplomat, filozof, spirit enciclopedic(cunoştea 11 limbi), membru al Academiei din Berlin – o personalitatede anvergură europeană. Tocmai de aceea, cu ocazia celor 330 de anide la naşterea ilustrului înaintaş, guvernul moldovean a declarat anul2003 ca fiind „Anul Dimitrie Cantemir”.

„Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”) a lui Cantemir –lucrare antologică, scrisă în latină la solicitarea Academiei din Berlin –reprezintă o oglindă în care vedem Moldova de acum 300 de ani. „Ţaraaceasta are un văzduh aşa de senin, scrie D. Cantemir, încât uneori sevede în asfinţit Ceahlăul. Vremea este cumpănită şi apele şi pădurilesunt aşa împărţite, încât belşugul se revarsă de pretutindeni...”. Şi, cadovadă, marele Cantemir continuă: „Merele din Ţara de sus şi mălaiuldin Ţara de jos n-au coajă. Mierea şi laptele curg ca o sfântă manăpentru muieri şi prunci şi vinul chihlimbariu spumează în cupe de lutpentru oşteni cu zale şi plete... Livezile-s cât nişte păduri. Iazurile se ţinlanţ, vitele cresc fără număr în suhaturi...”.

Peste aproape două secole, un alt cărturar, Mihail Sadoveanu, scria înlucrarea sa „Drumuri basarabene” că vede „Moldova cea veche de la munţipână-n Nistru şi la mare, cu cetăţi de piatră şi plină de sate de-a lungulapelor... Lanuri, turme şi prisăci, o ţară ca o grădină, pe care au dorit-o toţi”.

Această idee este un laitmotiv şi la D. Cantemir. „Mulţi crai şiîmpăraţi au întemeiat la hotarele Moldovei vremelnică stăpânire –ungurii şi leşii, turcii şi tătarii. Cu toţi aceştia, zice Cantemir, au avutmoldovenii multe valuri, în vremea când îşi apărau ei slobozenia lor...”

Într-adevăr, sfânt şi frumos pământ a avut şi are Moldova, darrareori oamenii de pe acest pământ s-au bucurat din plin de bogăţiilesale. În toate timpurile, „trupul frumos” al Moldovei a sângerat, iarpoporul a plâns. Nu o dată, acest „trup frumos” a fost „ciopârţit”,„împărţit”, în zilele noastre „rana sângerândă” a Moldovei fiind Nistrulşi enclava separatistă din stânga lui. Poporul, ca să supravieţuiască, aplecat capul, căci, spune o vorbă din bătrâni, „capul plecat sabia nu-ltaie”. Această „cuminţenie” a răzleţit, a dispersat acest popor, astfel

8

ION MEREUŢĂ

încât, astăzi, moldovenii pot fi lesne caracterizaţi de versul „moldoveniicând se strâng, (…) la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă”.O altă trăsătură a moldovenilor este că întârzie să ia deciziile adecvate– nu în zadar, de secole, dăinuie zicala „mintea moldoveanului cea depe urmă”. Dar poate, totuşi, în veacuri ceva se va schimba şi „cei tari sevor smeri, şi cei umiliţi se vor înălţa...!”

Gândirea filozofică moldovenească îşi are la origini înţelepciuneaţăranului moldovean. Ţăranul răzeş din Moldova era deştept, înţelept,avea un mod deosebit de a gândi. Desigur că, la modul general, ideilefilozofice au fost determinate de situaţia social-politică a unei sau alteiepoci, precum şi de dezvoltarea formaţiunilor social-economice, adicăde evoluţia sociumului. Astfel, în sec. XVII-XVIII, la baza gândiriifilozofice au stat aspiraţiile de libertate şi lupta pentru independenţă.

Un reprezentant al gândirii filozofice din acea epocă este NicolaeMilescu Spătarul. El a dezvoltat concepţiile filozofice, promovândideea de luptă pentru libertate şi valorile iluminismului, a dezvoltatgândirea ştiinţifică naturalistă, unele principii ale dezvoltării sociale,ale progresului social şi ale prieteniei dintre popoare.

Precum am menţionat mai sus, un cărturar de vază al epocii a fostDimitrie Cantemir. Ca filozof, el a dezvoltat idei în domeniul logicii,eticii, literaturii, istoriei, politicii ş. a. De asemenea, Cantemir a fostpreocupat de ideile teologice şi cele privind natura. AcademicianulT. Ţârdea nota, în acest context, că „importanţa ideilor lui D. Cantemirdespre univers şi logică constă în apărarea tezelor lui Aristotel”. Un altreprezentat al gândirii filozofice din sec. XVIII este Amfilohie Hotiniul,care a dezvoltat gândirea filozofică moldovenească în domeniilegeografiei şi matematicii.

În secolul XIX gândirea filozofică din Moldova a fost, în mare,determinată de scriitorii epocii. În afirmarea iluminismului în Moldovaun rol deosebit l-au avut scriitorii Gh. Asachi, Andronache Donici,A. Russo, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Stamati şiC. Negruzzi. Totodată, o importanţă deosebită au avut-o şi narodniciimoldoveni Z. Arbure-Ralli, N. Zubcu-Codreanu, I. Maisiodams,M. Negrescu, V. Varzari, V. Dicescu, C. Ursu, L. Frunză ş. a. Şinaturaliştii moldoveni din prima jumătate a secolului XIX –A. Grosu-Tolsoi, A. Denhiuc, Ia. Cihal, C. Vârnav, T. Stamati,A. Hâjdău – au contribuit la dezvoltarea gândirii filozofice. În a douajumătate a secolului XIX, concepţiile filozofice au fost marcate,dezvoltate şi consolidate de personalităţi precum C. Stamati-Ciurea,

9

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

B. Petriceicu Hasdeu şi, desigur, de Mihai Eminescu, autori ai căroridei filozofice erau democratice şi progresiste.

La sfârşitul sec. XIX, ca urmare a răspândirii lor în toată lumea,şi în Moldova pătrund ideile marxiste. Încetul cu încetul, prinde contururigândirea filozofică marxistă, urmată de cea marxist-leninistă, care s-aafirmat în special după cel de-al doilea război mondial. În aceastăperioadă, gândirea filozofică a fost determinată de orânduirea social-politică comunistă şi de directivele Partidului Comunist. Toateafirmaţiile filozofice erau scrise şi aduse pe altarul ştiinţei înconformitate cu articolele 6 şi 7 ale constituţiilor republicilor sovietice.Gândirea filozofică se plămădea în academiile de ştiinţe. Analizeştiinţifice şi filozofice au fost efectuate şi la Academia de Ştiinţe dinRepublica Moldova, dar şi în alte instituţii de învăţământ superior.Un rol important l-au avut lucrările lui F. Verţanu, M. Bulgaru, S. Coandă,Gh. Bobână, A. Babii, D. Căldare, Gh. Rusnac, N. Cojocaru, V. Ţapoc,N. Mihai, A. Ursul, P. Vizir, T. Ţîrdea, P. Rumleanschi ş. a.

Lucrările filozofice elaborate şi publicate mai târziu au fostinfluenţate de filozofia ciberneticii şi a informatizării societăţii, cei maiimportanţi reprezentanţi ai acestui curent fiind A. Ursul şi T. Ţârdea.Lucrări importante în dezvoltarea gândirii filozofice au semnat I. Sârbu,A. Jolondcovschi, I. Fonari şi mulţi alţii. Studiile acestor filozofi suntcunoscute, fiind publicate în revistele de profil din diferite ţări, astfelîncât putem spune că, la acea etapă, şcoala filozofică din RepublicaMoldova a reuşit să se afirme pe plan internaţional. Ulterior, au apărutlucrări importante ale savanţilor-filozofi A. Zavtur, A. Roşca, P. Pascaru,A. Timuş, V. Moşneaga, Gh. Rusnac ş. a. Sunt studiate problemelefilozofice în domeniul religiei şi al ateismului (A. Babii, V. Gajos,L.Crişanov, I. Ţurcanu), în domeniul esteticii (T. Melnic, A. Suslov,I. Cojocaru, G. Vasilescu), au apărut lucrări în domeniul filozofieidreptului (A. Galben, N. Andronic ş. a.).

Un eveniment deosebit pentru viaţa ştiinţifică din RepublicaMoldova a fost crearea, de către academicianul T. Ţârdea, în cadrulCatedrei de filozofie a USMF „N. Testemiţanu”, a cursului de bioetică.Cu concursul şi sub diriguirea dumnealui, filozofia a căpătat dimensiuneainterdisciplinară şi s-a dezvoltat la tangenţa filozofie-medicină-bioetică,aceste preocupări soldându-se cu lucrări importante, între care le putemmenţiona pe cele semnate de P. Berlinschi, E. Păpuşoi, C. Eţco. Un roldeosebit în studierea problemelor de deontologie medicală l-au avutI. Ababii şi Gh. Ghidirim.

10

ION MEREUŢĂ

În ultimii ani, au apărut şi s-au format şi medici-filozofi mai tineri.Au văzut lumina tiparului mai multe lucrări ce au ca tematică sistemelede sănătate, problemele medico-sociale ale dezvoltării umane durabile,problema securităţii sănătăţii populaţiei, a supravieţuirii omului, aspectefilozofice ale dreptului medical, ale cunoaşterii omului, ale vieţii,sănătăţii şi morţii. În lucrarea de faţă, am încercat să dezvolt o nouăconcepţie filozofică, şi anume filozofia maladiilor şi a fenomenelornegative ale sociumului moldovenesc, filozofia patologiei umane şi apurificării sociumului. Aceste idei ar putea fi şi o soluţie pentru viitor.

De ce, totuşi, am făcut această incursiune în trecut? Fiindcă nedorim cu toţii să fim oameni moderni şi să construim o societatemodernă. Dar modernitatea nu poate exista fără un fundament solid,iar acest fundament, în cazul filozofiei, sunt filozofii clasici, pe caretrebuie să-i studiem şi să-i cunoaştem.

Istoria omenirii ne argumentează evoluţia atât a omului, cât şi acivilizaţiei. Acest proces, considerăm, a fost evolutiv. Teoriile luiDarwin, Lamarck au demonstrat acest lucru. Atât dezvoltarea Omului,cât şi a Sociumului au fost apreciate de creier, de nivelul dezvoltăriilui şi a moralei. Este evident că omul nu are simţul moral, chiar de lanaştere, cum susţine Kant, dar considerăm că simţul moral, atitudineamorală a omului faţă de om, după cum susţine şi Spencer, este unrezultat al evoluţiei.

Aşadar, societatea, trecând prin diferite etape de dezvoltare, ar trebuisă progreseze evolutiv. Aceasta se referă atât la Om, la Eul său, cât şi laSocium. Omul pentru om trebuie să fie Om, nu lup potrivit dictonului„Homo homini lupus”. În cazul acesta, chiar la un nivel înalt dedezvoltare a Sociumului, vom vorbi daor de „semicivilizaţie”. Cauzeleacestui fenomen pot fi diverse. Noi am căutat explicaţia acestui fenomenşi la Comenius, la Kant, Rousseau, Pestalozzi, la alţi gânditori, precumşi în gândirea deterministă a lui Bacon, John Locke şi Spencer, şi trebuiesă menţionăm că substratul anatomic al intelectului şi al spiritului desigureste dobândit prin naştere, prin aspect biologic, dar dezvoltarea lor esteapreciată evolutiv şi social. De menţionat că rădăcinile biologice,caracteristice pentru fiecare individ, au şi o latură deterministă.

Analizând comportamentul oamenilor în Socium, putem afirma căei fac binele şi tot ei fac răul. Maladiile societăţii, răul îşi au, considerăm,începutul tot de la om, iar omul apreciază comportamentul, acţiunilesau inacţiunile cu ajutorul creierului său. Anume creierul este factoruldeterminant în aprecierea binelui şi dezvoltării societăţii umane fără

11

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ură, agresivitate, crimă etc. Aceste vicii ale Sociumului apar atunci cândcreierul se decerebralizează şi acţiunile sale sunt apreciate de părţileinferioare, poate „biologice”, ale sale.

Susţin întru totul ideea academicianului Mihai Drăgănescu dinRomânia care susţine, la rândul lui, gândurile acad. Gr. T. Popa că„într-o vreme, la Atena sau la Roma, conducătorii trebuiau să cunoascăbine poezia şi atletismul, în timpul Renaşterii, ei trebuiau să cunoascătot aşa de bine logica, gramatica şi filozofia, iar în timpul nostru ar fiindispensabil ca ei să cunoască creierul”.

Creierul apreciază conştiinţa umană. Considerăm că factorii derisc în apariţia maladiilor sociumului, a fenomenelor sociale nefaste,a tuturor relelor este creierul. Dacă creierul se va dezvolta în direcţiastructurilor superioare, atunci nu va fi loc pentru violenţă, ură, crimăşi teroare, nedreptate etc.

Esenţa acestei lucrări este evidenţierea răului din societatea noastrăşi, prin regândirea firii umane, a sporirii înţelepciunii, să dezvoltămsocietatea noastră şi umanismul, să intrăm în lumea inteligibilului.

Ca om, ca cetăţean, ca medic, ca deputat în parlamentul RepubliciiMoldova de legislatura a XXII-ea, ca pedagog în şcoala superioară,ca cercetător ştiinţific, om politic şi funcţionar de stat, am cunoscutcetăţeanul Moldovei – omul cu durerea lui fizică şi spirituală,necazurile şi necesităţile lui. De asemenea, am simţit îndeaproapeproblemele grupurilor de cetăţeni – sănătoşi, bolnavi, handicapaţi,socialmente vulnerabili.

Anume medicina, secondată de cunoştinţele din domeniulfilozofiei, politicii şi sociologiei, m-au ajutat să identific maladiasomatică atât la un individ, cât şi la un grup de oameni, şi să înţelegcare este maladia socială ce afectează grupurile mari. Activitateapolitică, implicit, întâlnirile cu oamenii, m-au făcut să înţeleg maladiilesociumului. Astfel, am ajuns la concluzia că maladia individului,maladiile sociale şi maladiile sociumului se constituie în patologiaîntregii societăţi. Şi anume filozofia, ca regină a ştiinţei, le poatepercepe, depista şi trata. În paginile ce urmează, am încercat să redauaceste aspecte cognitive ale patologiei societăţii noastre, aşa cum le-am perceput la această perioadă de dezvoltare a Eu-lui meu.

Consider că apariţia acestei lucrări va fi oportună în “AnulDimitrie Cantemir”. Aş fi bucuros, dacă lucrarea întrucâtva ar interesacetăţenii Moldovei în dezvoltarea comunităţii noastre.

Autorul

12

ION MEREUŢĂ

Discurs rostit la cea de-a de 65-ea aniversarea academicianului Teodor Ţârdea

Mult stimaţi profesori universitari, academicieni!Colegi! Onorată asistenţă!Domnule academician Teodor Ţârdea!Sunt copleşit de emoţii, fiind împreună cu dvs., personalităţi

notorii ale culturii, ştiinţei şi medicinei naţionale contemporane, laacest popas în timp – 65 de ani din ziua naşterii academicianului TeodorŢârdea. Să-mi fie iertată îndrăzneala de a vorbi despre rezultateleştiinţifice ale domnului academician şi, evident, despre filozofia dinlume şi din Republica Moldova.

Majoritatea filozofilor s-au născut în familii nobile, preponderentcu rădăcini sociale burgheze – slujitori ai cultelor, politicieni, juriştişi matematicieni, fizicieni, cazuri ca cel al lui Johann Fichte, careprovenea din părinţi cu o modestă condiţie ţărănească, făcând rareexcepţii. Aveau origine grecească, evreiască, portugheză sau germanăşi, pentru a deveni filozofi, studiau şi activau la Londra, Paris, Romaetc. Recurgând la o paralelă cronologică însoţită de deducţii filozoficeîn timp, începând cu filozofii presocratici, urmaţi de Socrate, Platon,Aristotel, continuând cu filozofii Evului Mediu, apoi cu gânditori caLeibnitz, Kant, Hegel şi ajungând până la Bergson şi Croce, am dedusurmătoarele în marea epopee a gândirii umane profesionalizate:

• Toţi erau însetaţi să cunoască „Cartea lumii”;• Majoritatea aveau tangenţă cu natura, cu biologia şi, mai ales,

cu medicina;• Unii, precum Socrate şi Aristotel, chiar s-au născut în familii de

medici;• Alţii veneau în filozofie din teologie, fizică şi matematică, sau

din politică, precum Heraclit şi Seneca.Ei nu erau filozofi, ci au devenit filozofi prin faptele lor. În

antologiile filozofice se poate citi, „printre rânduri”, că politica vedelumea prin prisma puterii, iar filozofia – prin puterea raţiunii şi aînţelepciunii. Dar toţi – filozofii pre- şi socratici – apelau la fiziologie,biologie, medicină pentru a-şi deduce gândurile filozofice. Ei au studiatnoţiunile de intelect, voinţă, respect, datorie, om ca scop, virtute şidobândirea acesteia, caracter şi legi morale, determinism universal,libertate umană, încredere şi progres uman, om şi societate, popor şiiubire de patrie, idee de adevăr şi frumos. De asemenea, au avut ca

13

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

preocupare diferite aspecte ale artelor, logica, ideea de frumos, lumeaspiritului, Dumnezeu şi istoria, lumea ca reprezentare şi ca voinţă,relativitatea cunoaşterii, ordinea şi progresul, fenomenele spirituluiomenesc, legea cauzalităţii universale, fundamentul inducţiei, credinţaîn existenţa lumii exterioare, valoarea logica a silogismului, utilitarismul,incognoscibilul şi limita fetişismului universal în spirit, legile evoluţiei,factorii mentali ca factori ai evoluţiei, libertatea şi determinismul, emoţiaestetică, artistică şi morală, puterea vieţii şi a acţiunii, corelaţiile filozofie-religie-ştiinţă, filozofie-ştiinţă, noţiunea de suflet, principiile deveniriipsihice, legile dezvoltării psihice, instinctul, inteligenţa, intuiţia, obligaţiaumană, pragmatismul şi corelaţia religie-meliorism-pragmatism,cunoaşterea intuitivă şi interdependenţa ei faţă de cea intelectuală, adevărul,natura şi spiritul, infinitatea conştiinţei, societatea ca sistem şi altele.

Onorată asistenţă!Se observă corelaţia dintre pregătirea profesională şi deducţiile

ştiinţifico-filozofice.Acest studiu „în paralel”, cu permisiunea dvs. şi a domnului

academician, o să-l efectuez raportat la personalitatea filozofuluicontemporan Teodor Ţârdea. Vine dintr-o familie de gospodari deprin părţile Sorocii, din miracolul fizico-matematicii, trece prin politicăşi ajunge în medicină, filozofie şi bioetică. E greu şi e riscant, dar,fiind discipolul domnului filozof-academician, o să încerc să identificîn mod cronologic ideile filozofice şi conceptele aduse pe altarul„Cărţii lumii” de către domnul profesor T. Ţârdea:

1. Teoriile filozofice ale informatizării societăţii, alesociocognitologiei.

2. Problemele filozofice ale progresului tehnico-ştiinţific.3. Omul şi informatizarea, conceptul civilizaţiei tehniciste.4. Existenţa omului şi problemele supravieţuirii umane.5. Dezvoltarea umană durabilă, problemele securităţii umane.6. Bioetica şi biopolitica.7. Problemele filozofice ale interacţiunii şi interconexiunii dintre

diferite ştiinţe.8. Teoriile de noosferizare a personalităţii şi lumii, dezvoltarea

noosferică, noosferologia.9. Problemele sinergeticii, ale linearităţii şi autoorganizării.10. Ecologizarea conştiinţei umane, ecologia socială, etica

ecologică, conştiinţa ecologică.

14

ION MEREUŢĂ

11. Biodiversitatea şi globalizarea etc.Astfel, se observă o corelaţie directă între educaţia familială,

profesională şi evoluţia gândului filozofic al academicianului T. Ţârdea.Personalitatea academicianului T. Ţârdea se înscrie în istoria

filozofiei din Republica Moldova, alături de filozofi ca A. Ursul,N. Mihai, P. Rumleanschi ş. a.

Putem afirma că dl T. Ţârdea, filozof contemporan din RepublicaMoldova, a dezvoltat ideile filozofice ale altor gânditori, aflându-seînsă aici, acasă, în patrie, alături de neam şi popor.

Parafrazându-l pe Kant, care, deşi nu a părăsit niciodată locul debaştină, Königsbergul său natal, a dus faima gândirii filozofice înlume, din Legea Fundamentală a raţiunii practice pure, sau imperativulcategoric, vă spun:

Domnule academician, T. Ţârdea!Făptuiţi sănătos şi mai departe! Aşa ca maxima voinţei domniei

voastre să poată fi totdeauna, în acelaşi timp, principiu al unei legiuniversale... Lucrările dvs. să dăinuiască în veacuri. Nici tumultulanilor, nici neantul uitării să nu le ascundă...

Aşa sa vă ajute Dumnezeu!

Al dvs. discipol în filozofie,Ion Mereuţă, d.h.m., prof. univ.

28.08.02

15

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Capitolul IUniversul, sociumul şi Moldova

Societatea este forma superioară de mişcare a materiei. Asuprasocietăţii acţionează atât factorii externi – lumea înconjurătoare, natura,universul cât şi factorii specifici societăţii, adică cei sociali.

La premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare anaturii se referă mediul geografic şi populaţia, susţine academicianulT. Ţârdea. Dar, din punct de vedere filozofic, acest mediu geografictrebuie raportat iniţial la univers şi ulterior la mediul ambiant naturalşi artificial.

Universul, mediul ambiant corelat cu viaţa creează biosfera.Aceasta, la rândul său – percepută, transformată şi perfecţionată deom, de raţiunea lui – dă naştere la o nouă calitate a biosferei, şi anumenoosfera. Ea apare la cel mai înalt grad de dezvoltare a sociumului şia omenirii. Procesul de studiere atât a universului, a mediului ambiant,cât şi a sociumului, a noosferei, este determinat de procesul decunoaştere. Anume studiul universului, sociumocognitologia şinoosferologia, trebuie să stea la baza noii gândiri filozofice universale,pentru ca el, omul, să paotă supravieţui pe mapamond. Considerămcă, pentru început, trebuie să stabilim problemele – universul, lumeaşi Republica Moldova, apariţia statului moldovenesc şi evoluţia lui înistorie, apariţia şi dezvoltarea sociumului moldovenesc. Toate trebuieprivite prin prisma mediului geografic, a schimbărilor produse de-alungul veacurilor, şi a mediului populaţional, care a fost specific pentrupoporul nostru şi societatea moldovenească.

Într-adevăr, în conştiinţa noastră universul este unul. Credem căuniversul este totul – el este infinit, imobil, există şi va exista. Nu-lpoţi aprecia nici în timp, nici în spaţiu, căci el nu se mişcă şi nu aremargini, este infinit, nu creşte şi nu se micşorează. Lui nu i se adaugănimic nici nu i se ia nimic. Acest infinit nu are componente, părţi carear fi concepute în raport cu ceva. Lucrurile în afara lui nu există. El,universul, parcă nu este materie, parcă nu are formă şi nici configuraţie.El nu este nici determinat, nici determinabil. Totul este în unul. Şiacest unul este universul. El, universul, nu este margine, nici formă,nici materie, nici suflet. În el, indivizibilul nu se deosebeşte de divizibil,simplul – de compus, iar centrul – de circumferinţă. Aici, infinituleste tot ce poate să fie. Punctul nu se deosebeşte de cerc, finitul – de

16

ION MEREUŢĂ

infinit, cel mare – de cel mic. Aici, fiecare lucru este în fiecare lucru.Universul cuprinde toată existenţa. Toate lucrurile sunt în univers şiuniversul este în toate lucrurile. Noi suntem în el, el este în noi. Acestneant univers este etern. El este neant şi este aceea ce este în afara acestuia.

Filozofii care au găsit această unitate s-au bazat pe multitudineaştiinţelor, dar şi pe înţelepciunea şi adevărul cunoaşterii. Universulîntreg, necuprins cu gândul şi vechi în timp, se constituie din stelesau sori, din planete ce se rotesc în jurul lor şi comete. Sunt 5691 destelele vizibile cu ochiul liber şi 108 milioane de stele ce pot fivizualizate optic. Unele sunt aşezate într-o spirală uriaşă, la mijloculcăreia se află sistemul solar, din care face parte şi planeta noastră.Extremităţile sistemului solar apar ca un fluviu, numit Calea Lactee.Distanţa dintre stele e măsurată în ani-lumină. Cea mai apropiată stease află la o distanţă de 4,2 ani-lumină de la Soare. De la Soare la Pământsunt 500 de secunde-lumină sau circa 149,5 mln. km.

Sistemul solar este compus din Soare şi nouă planete mari, cu 28sateliţi ai lor, şi alte 1152 planete mai mici sau asteroizi.

Pământul îşi are locul său în sistemul solar alături de Mercur,Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluton. Luna, singurulsatelit al Pământului, se deplasează în jurul acestuia la o distanţă mediede 384.392 km, făcând o rotaţie timp de 27 zile 7 ore 43 min. terestre.

La ecuator, pământul are o rază de 6377,4 km, iar la pol – de6356,1 km. Ecuatorul e de 40.070,364 km, un meridian având40.003,423 km.

Suprafaţa Pământului e de 509.950.714 km2,, dintre care 29,2% esteuscat şi 70,8% – apă. Înălţimea maximă deasupra nivelului mării este de8848 m, iar adâncimea maximă – de 10.480 m. Orbita Pământului e de939.120.000 km. Viteza de deplasare a Pământului e de 29,77 km pesecundă, orbita fiind parcursă în 365,24 zile medii, care constituie un an.Perioada de rotaţie este de 24 de ore, viteza medie fiind de 465 m/s laecuator şi de 310 m/s în România şi Republica Moldova.

Poate că au trecut milioane de ani de când Pământul s-a desprinsde Soare şi au trecut milioane de ani până când planeta noastră aajuns să fie aşa cum o ştim astăzi. Pe măsură ce se răcea, Pământul seschimba, prin urmare şi geografia a fost în permanentă schimbare.Cele mai importante etape în evoluţia Pământului se numesc ere şiacestea au fost după cum urmează: Arhaică – 1200 mln. ani; Paleozoică– 450 mln. ani; Mezozoică – 150 mln. ani; Noozoică – cca. 9850 mln.ani. În cele din urmă, s-au creat continentele actuale – Eurasia, Africa,

17

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Australia şi Oceania, cele două Americi, Antarctida. Pe aceste continenteau apărut rase şi popoare: rasa mediteraneană, cu ramurile: indo-europenii (germanii, anglosaxonii, romanicii, celţii, slavii, iranienii,indienii), semită şi hamită. Rasa galbenă – fino-ugrii, care i-a dat pefinlandezi, laponi, maghiari, bulgari, samoezi, mongoli, chinezi,japonezi, turci. De asemenea, au apărut rasele malaieză, americană,negroidă. Reprezentanţii acestor rase au împărtăşitdiferite religii:creştină – ortodocşi, catolici, protestanţi; mahomedană – suniţi, şiiţi;hinduşi; israeliţi; budişti; păgâni.

Aceste popoare au avut diferite graiuri, după înrudirile lor – limbiindo-europene cu ramurile indo-iranică, romanică, germană, slavă,baltică; limbi semito-hamite; limbile popoarelor caucaziene; japonă-coreană; sud-mongolice; malaiezo-polineziene; americane; limbileafricane; limbile interiorului Africii; limbile dravidiene etc.

Limbile cu circulaţie mare – chineza, hindi, engleza, rusa,germana, franceza, japoneza, spaniola, italiana, malaeza, polona,portugheza, româna, araba, scandinava, ceha, olandeza.

Actualmente, în lume sunt cca 240 de state.

1.1. Aspecte socio-cognitologice ale apariţiei şi dezvoltăriistatului şi sociumului moldovenesc

Cea mai lungă şi mai obscură perioadă a preistoriei este reprezentatăpe teritoriul Moldovei, ca pretutindeni în lume, de paleolitic. În paleolitic,caracterizat prin condiţii vitrege ale climei cuaternarului pe teritoriulEuropei, în spaţiul carpato-dunărean, precum şi în cel ce cuprinde Prutulşi Nistrul, are loc procesul de antropogeneză. Anume acum se producetransformarea şi trecerea de la prehominizi la Homo sapiens. Omul sestabileşte la poalele munţilor şi lângă râuri.

În paleoliticul mijlociu – anii 1.000.000–100.000 î.e.n. – se atestăprimele unelte folosite de om, făcute din piatră şi din lemn. Existenţaacestor procese este dovedită de descoperirile arheologice realizate înzilele noastre în diverse localităţi, inclusiv Valea Lungului din judeţulIaşi, România. Perioada paleoliticului mijlociu, în care se dezvoltăcultura Musteriană, aparţine Omului de Neandertal. Anume în acestinterval de timp sunt puse premisele comunităţii gentilice matriliniare.

Paleoliticul superior – a. 40.000–10.000 – este caracterizat printransformarea Omului de Neandertal în neontropul sau Homo sapiensfossilis. Cultura materială a paleoliticului mijlociu – Musteriană –este înlocuită de cultura Aurignaciană, urmată de cultura Gravettiană

18

ION MEREUŢĂ

orientală. Dovezi ale acestora au fost descoperite în unele localităţidin Vest, precum şi în Moldova: la Barda – Dealul Viei, judeţul Băcău,la Dirţu – Ceahlău, judeţul Neamţ, România. În această perioadă,tipul şi aspectele vieţii spirituale se cristalizează, dominând societateagentilică matriliniară.

În mezolitic – a. 10.000–5500 î.e.n. – se produce schimbareaclimei, care devine mai blândă, ceea ce determină şi modificări aleflorei şi faunei. Omul începe să mânuiască arcul şi săgeţile. În aceeaşiperioadă, în Moldova, lângă Ceahlău, judeţul Neamţ, a fost atestatăexistenţa unor triburi campigniene, precum şi a unor grupuri devânători şi pescari aparţinând culturii Romanello-Aziliene. Înmezoliticul târziu, în Moldova, este atestată cultura Tardenosiană.

În neolitic, omul descoperă culturile tehnico-agricole, precum suntorzul şi altele, şi începe să practice creşterea animalelor, domesticindoaia, capra, porcul, cornutele mari. Totodată, în viaţa comunităţiineolitice, un rol important rămâne să-l ocupe vânatul şi pescuitul. Serăspândeşte toporul făurit, roata olarului, războiul de ţesut. În aceastăperioadă se constituie tribul, ca formă de organizare superioară ginţii.Apare cultul mamei. Numeroasele triburi care populează spaţiilegeografice româneşti aparţin, din punct de vedere etnic, grupuluipreindo-european. Aceste triburi au avut diferite culturi materiale –cultura Starcevo-Criş, Ceramica liniară, Vinča-Turdaş, Boian,Gumelniţa, Cucuteni şi altele.

În perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, sporeşteimportanţa uneltelor de aramă. Se dezvoltă păstoritul, este domesticitcalul, apar obiectele de argint. Se răspândesc şi se afirmă graiurileindo-europene. La Sudul Moldovei ia naştere cultura Cernavodă.

În aceeaşi perioadă se instituie cultul Soarelui, marcat de apariţiadiverselor simboluri solare. În Muntenia şi Transilvania se instaureazăcultura Glina, care se extinde şi în Moldova. Aceasta este urmată decultura Otomani, care conduce la apariţia primei epoci a fierului înregiunile româneşti. Cultura Noua a fost reprezentată prin obiecte deos şi de corn, ceea ce confirmă predominarea păstoritului în viaţaeconomică din acea perioadă.

După aramă şi bronz, epoca fierului – a. 800 î.e.n. – a însemnat oetapă deosebită în dezvoltarea societăţii umane, respectiva perioadăfiind caracterizată ca o epocă a democraţiei militare.

Apar primele centre metalurgice aborigene. În sec. VI î.e.n., în adoua jumătate a culturii Greceşti, în regiunile carpato-dunărene sunt

19

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

atestate influenţe scitice. Mortirile şi monedele greceşti pătrund pe întregteritoriul – în special, în zonele riverane, inclusiv în cea a Prutului.

În sec. V î.e.n. apar primele informaţii despre geţi, pe care Herodot,cu prilejul conflictului acestora cu regele perşilor, Darius I (513 î.e.n.),îi numea „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”. Menţionăm că,prin anii 300 î.e.n., armata getică număra cca. 30.000 de oameni.

Geto-dacii sunt o ramură a tracilor care vorbeau o limbă tracă, deorigine indo-europeană. Religia geto-dacilor a fost politeistă,divinitatea supremă a acestora fiind Zamolxe.

Denumirea de Dacia este atestată pentru prima dată la Pliniu celBătrân şi Tacitus, în sec. I î.e.n., când regele dac Burebista creează unstat centralizat al geto-dacilor (întins şi în sudul Dunării, până la actualiimunţi Balcani), unind triburile geto-dacice din regiunile intra- şi extra-carpatice, îi învinge pe celţii din vestul Transilvaniei, supune cetăţilegreceşti din nordul şi vestul Mării Negre şi intervine în războiul dintreCezar şi Pompei (48 î.e.n.). Acum se consolidează sau se construiesc,pe înălţimi, piscuri sau promontorii greu accesibile, numeroase cetăţi şifortificaţii dacice, organizate într-un sistem de apărare. Tezaurelemonetare şi vestigiile arheologice dovedesc vaste relaţii comerciale cuspaţiul Mediteranei de răsărit, o evoluţie spre aşezări de tip urban şi ocertă prosperitate a societăţii geto-dacice în sec. I î.e.n. – I e. n. Unelecetăţi erau şi centre religioase.

Statul s-a destrămat în urma asasinării lui Burebista (44 î.e.n.),triburile dacice unindu-se din nou sub conducerea lui Decebal(87–106 e. n.) într-un stat centralizat, puternic economic şi militar,care obţine unele victorii împotriva armatelor romane. Astfel, a douaEpocă a fierului – 450–300 î.e.n.–106 e. n. – se caracterizează prinafirmarea culturii geto-dacilor. Are loc diviziunea muncii şi ameşteşugurilor geto-dacilor, se dezvoltă arta; de la începutul anilor’80, începe pătrunderea masivă pe teritoriul locuit de geto-daci adinarului roman de argint. Pe plan social-politic, se adânceşteprocesul de diferenţiere socială, prin înlocuirea obştii patriarhale cuobştea sătească şi prin instaurarea democraţiei militare. Se stabilescpremisele statului de tip sclavagist incipient. Această perioadă edefinită de cercetători ca o perioadă clasică a civilizaţiei geto-dacice.Capitala statului condus de Decebal a fost oraşul Sarmizegetusa,principală aşezare dacică din Munţii Orăştiei, situată la o altitudinede cca 1200 m. Sarmizegetusa a fost distrusă la sfârşitul celui de-aldoilea război daco-roman (105–106 e. n.), apoi refăcută de romani.

20

ION MEREUŢĂ

După înfrângerea lui Decebal în 106, regatul dac este desfiinţat şipe o mare parte a teritoriului său se constituie provincia Dacia,administrată de un împuternicit al împăratului roman. Începeromanizarea. Populaţia dacă, încercată greu de două războaie, acumtrebuie să sufere influenţa culturii romane, a limbii şi a obiceiuriloracestora. Limba latină se impune la toate nivelurile provinciei. În celedin urmă, între anii 106–271, se instaurează dominaţia romană în Dacia.În această perioadă, are loc un proces intens de formare a culturii Latinegeto-dacice pe întregul teritoriu locuit de daci. Apare moneda de argintgeto-dacă, venind să confirme dezvoltarea social-economică a populaţieibăştinaşe. Încetul cu încetul, se formează populaţia daco-romană,vorbitoare de limbă latină.

Convieţuirea coloniştilor cu autohtonii (prezenţă dovedităarheologic şi prin numele de pe inscripţii) a impus dacilor limba latinăpopulară. Astfel, din cele 3000 de inscripţii descoperite în Daciaromană, numai 37 sunt în limba greacă. Din 27.000 de nume depersoane menţionate în aceste inscripţii, 75% sunt romane, 13%greceşti, 4% traco-dacice, 4% illirice.

În anul 113, la Roma, este inaugurată Columna lui Traian –simbolul devenirii poporului român. Având o înălţime de 29,78 m,monumentul este acoperit cu basoreliefuri ce evocă 124 de episoadedin luptele împăratului Traian cu dacii.

Într-o inscripţie din anii 117–118 este atestată denumirea deSarmizegetusa, vechea capitală a statului lui Decebal. Acolo, romaniiau întemeiat primul oraş din Dacia, capitala provinciei, colonia UlpiaTraiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. În anul 132, aici este instalatun apeduct. În anul 158, metropola Daciei numără 20.000 de locuitori.

În această perioadă, are loc o împărţire administrativă a provincieiîn Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis, iar între anii167–169 are loc unificarea acestor trei teritorii în Dacia Malvensis.Coloniştii au adus forme de organizare şi de viaţă proprii, caracteristiceunei civilizaţii superioare. S-au construit drumuri, s-a intensificatcomerţul, au înflorit meşteşugurile, construcţiile, mineritul şi agricultura,au apărut noi oraşe – între anii 193–211, în Dacia existau zece oraşe.Populaţia participa activ la viaţa economică şi politică a imperiului. În222–235, în timpul domniei împăratului Severus Alexander, esteatestată, pentru prima dată, Adunarea provincială a Daciei cu sediul laSarmizegetusa. S-au dezvoltat artele şi s-a răspândit scrisul. În sec.II–III în Dacia apar primii adepţi ai creştinismului.

21

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

După asasinarea, în 235, a lui Severus Alexander, şi până lavenirea pe tron, în 284, a lui Diocleţian, la conducerea ImperiuluiRoman s-au perindat, succesiv, peste 25 de împăraţi! A fost o perioadăde stagnare economică şi de instabilitate. Pentru Dacia, situată lahotarele imperiului, această perioadă a fost una de grele încercări şideteriorare a vieţii economice. Totodată, pe teritoriile Daciei seinfiltrează diferite triburi nomade de păstori sarmaţi (populaţie iranianăînrudită cu sciţii), care intră în raporturi strânse cu populaţia autohtonăşi a căror prezenţă în această regiune este atestată până în sec. IV.

În anul 271, înteţirea atacurilor populaţiilor barbare l-audeterminat pe împăratul Aurelian să dispună retragerea armatei şiadministraţiei romane din Dacia, acestea organizând, la sud de Dunăre,o nouă provincie cu denumirea Dacia. Dar, chiar şi după retragereaaureliană, teritoriile vechii Dacii au rămas sub influenţa politică,economică şi culturală a Imperiului Romano-Bizantin.

Populaţia daco-romană de limbă latină, ireversibil romanizată, arămas pe loc, păstrând neîntrerupte legăturile economice, culturale şipolitice cu Imperiul Roman, inclusiv agricultura, păstoritul, vechiletradiţii romane provinciale. Procesul de romanizare a continuat, faptcare a contribuit la menţinerea limbii latine şi a tradiţiilor romane.Astfel, romanitatea locală devine fundamentul transformărilor social-economice, etnice şi culturale ale etnogenezei poporului nostru.

Retragerea romană de pe teritoriul Daciei a marcat sfârşitul relaţieide producere sclavagistă. Următoarea epocă s-a caracterizat prin existenţaobştilor săteşti – comuna vicinală – o formă social-politică de organizarea populaţiei autohtone. Până la 602, populaţia daco-romană cunoaşteun proces de formare şi trecere la orânduirea feudală. În aceeaşiperioadă au loc numeroase ciocniri dintre popoarele migratoare şi daciiliberi. Pe parcursul sec. VII, slavii – popor indo-european din grupulsatem – vor ocupa nişte ţinuturi între cursul superior al Elbei şi Nistrului.

Slavii, aflaţi în stadiul de trecere de la societatea primitivă la ceafeudală, au exercitat o influenţă considerabilă asupra organizării social-politice, asupra limbii, obiceiurilor, vieţii sociale şi culturale aleautohtonilor romanici. Ei au grăbit formarea relaţiilor feudale. În sec.VII-VIII şi chiar X, limba romană se dezvolta de sine stătător. Contactulcu slavii conferă limbii populaţiei un caracter specific în cadrul limbilorneolatine, numeroase cuvinte slave fiind integrate în tiparul fonetic şigramatical al limbii autohtonilor romanici. La sfârşitul sec. X se încheieprocesul, de lungă durată, de formare a limbii şi poporului român.

22

ION MEREUŢĂ

În anii 940–965 apare prima menţiune documentară privind o aşezaremedievală orăşenească de pe teritoriul Moldovei: Cetatea Albă, subnumele de Maurocastron, iar anterior – antica cetate greco-romană Tyras.La sfârşitul veacului X încep problemele legate de biserică. În iulie 1054are loc Marea schismă – separarea canonică a bisericilor creştine de laRoma (catolicism) şi cea de la Constantinopol (ortodoxism). Româniirămân în grupul de popoare care ţin de cultul ortodox.

În această perioadă, în istorie sunt menţionate multe oraşeromâneşti: Alba-Iulia (1097), Bihor (1111), Arad (1156), Bârlad(1174), Cluj (1316), Timiş (1212) etc. Între anii 1310–1352,domnitorul Basarab I întemeiază statul feudal Ţara Românească. În1334–1335 este menţionat oraşul Civitas Moldaviae – Baia.

În anul 1241, nordul şi sudul Moldovei este invadat de tătari,după care întreaga regiune este controlată politic de Hoarda de Aur.Bineînţeles, populaţia autohtonă era nemulţumită de dominaţia tătară.La 1359, voievodul maramureşean Bogdan I descalecă în Moldovaşi, cu sprijinul populaţiei, este recunoscut drept domnitor şi întemeiazăPrincipatul Moldovei care, la sfârşitul sec. XIV, va cuprinde teritoriilepână la Nistru şi Marea Neagră. În timpul domniei lui Bogdan I a fostconstruită Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuţi, cel mai vechi edificiureligios păstrat în Moldova, cu arhitectură getică şi bizantină.

Între anii 1375–1391, în timpul domniei lui Petru I Muşat,Moldova cunoaşte o perioadă de prosperitate economică. În acestrăstimp a fost organizată administraţia şi justiţia; au fost construitecetăţile Şcheia, Neamţ şi Suceava, ultima devenind capitală (1388); afost bătută prima monedă din istoria ţării – groş-ul de argint.

În septembrie 1387, la Lvov, Petru I depune jurământ de vasalitatefaţă de Polonia, recunoscând suveranitatea regelui polon WladislavII Iagiello. Moldova a fost integrată în sistemul de alianţe al statuluipolono-lituanian.

Anii 1400-1432 sunt anii domniei lui Alexandru cel Bun. Mareapreocupare a acestui domnitor a fost consolidarea statului pe plan internşi extern, graniţele lui ajungând până la Nistru şi Marea Neagră, precumşi organizarea lui instituţională. A sprijinit comerţul, a înfiinţat înaltedregătorii boiereşti. În această perioadă, este atestată şi noţiunea de dregătorpersonal al domnitorului: 1408 – paharnic sau ceaşnic, responsabil pentrubăutura necesară la mesele de la curte; 1432 – stolnic, responsabil pentruaprovizionarea curţii domneşti cu alimente, fiind şeful bucătarilor, alpescarilor şi al grădinarilor, şi care gusta bucatele înaintea domnitorului.

23

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

În 1431, sunt atestaţi husiţii, Moldova fiind singurul stat din Europa undehusiţii erau recunoscuţi ca o comunitate legală.

Alexandru cel Bun a aplanat conflictul cu PatriarhiaConstantinopolului, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava şi l-anumit pe Iosif ca Mitropolit al Moldovei; de asemenea, el a întemeiatepiscopiile din Roman şi Rădăuţi şi a ctitorit mănăstirile Moldoviţa şiBistriţa. A contribuit mult la dezvoltarea culturii. Drept dovadă căera iubit de popor vine şi un epitrahil (patrafir) lucrat în Moldova înanii 1427-1431 care, pe lângă temele religioase, are brodat, la capete,portretele lui Alexandru cel Bun şi al soţiei sale, Marena. Alături detoate acestea, Alexandru cel Bun a respins primul atac al turcilor asupraMoldovei (1420).

Între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504, Moldova se află sub domnialui Ştefan cel Mare, fiu al lui Bogdan II. Este una dintre personalităţilede excepţie ale istoriei româneşti, voievod ajuns legendar la scurtăvreme după dispariţia sa. Bun gospodar, remarcabil comandant deoşti, iscusit diplomat, om politic şi de stat, Ştefan cel Mare a întăritautoritatea domnească în Moldova, făcând enorm pentru organizareaşi prosperarea ţării şi a economiei acesteia. El a sprijinit meşteşugurile,negoţul şi târgurile – în această perioadă, se face comerţ cuTransilvania, iar regele ungar Matei Corvin le acordă moldovenilorgaranţii în negustorie. Totodată, a întărit oştimea şi cetăţile,transformând Moldova într-o forţă de prim rang în spaţiul central şiest-european. Stabilitatea internă, rod al unei politici de maximăeficienţă, a făcut din Moldova o forţă militară (poarta creştinătăţii)în faţa pericolului otoman şi un partener respectat în relaţiileinternaţionale. Totodată, Ştefan cel Mare a fost un remarcabilsprijinitor al bisericii şi culturii: a ctitorit numeroase locaşe sfinte,multe dintre care au fost înălţate chiar pe locurile vestitelor sale bătălii;a pus începutul epocii de aur a picturii şi arhitecturii medievaleromâneşti şi moldoveneşti; a sprijinit activitatea de scriere a cronicilorşi cărţilor religioase, chiar după moartea lui fiind editate Cronicamoldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă.

Astfel, sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare, statul moldovenesc acunoscut o epocă de avânt economic, consolidare social-politică,îmbogăţire cultural-religioasă – perioadă ce a reprezentat apogeulstatalităţii medievale moldoveneşti, eforturile diplomatice şinumeroasele lupte purtate de domnitor asigurând independenţa ŢăriiMoldovei. Pentru faptele sale de apărător al creştinătăţii (la victoriile

24

ION MEREUŢĂ

sale adăugându-se şi zidirea a peste 40 de biserici şi mănăstiri înMoldova, Muntenia, Transilvania şi pe muntele Athos), poporul l-anumit „cel Mare şi Sfânt”. A fost canonizat la 20 iunie 1992.

Anii de după domnia lui Ştefan cel Mare au fost marcaţi de lupteinterne pentru tronul domnesc, de trădare sub influenţa forţelor externe(turci, poloni, tătari etc.). Au urmat domniile lui Bogdan, Ştefăniţă, MoiseVodă, Petru Rareş, Iulius Rareş, Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,Bogdan Lăpuşneanu. Iată doar câteva mărturii din acele vremuri.

În februarie 1572–iunie 1574, la tronul Moldovei se află IoanVodă cel Cumplit. În 1574, Ioan Vodă se ridică împotriva turcilor şicere ajutor cazacilor zaporojeni, dar aceştia îl proclamă domn pe PetruŞchiopul. În toamna lui 1577, sprijinit de cazaci, Ioan NicoarăPotcoavă ocupă Iaşii şi se proclamă domn, alungându-l pe PetruŞchiopul în Ţara Românească. Astfel, ca de-atâtea alte ori, moldoveniiluptau între ei, în timp ce şi Ţara Românească, şi Moldova, continuausă fie atacate de turci, tătari şi polonezi.

În august 1595, domnitorul de atunci al Moldovei, Ieremia Movilă,recunoaşte suveranitatea polonă şi declară Moldova ca membrucredincios al coroanei polone. În luna mai, anul 1600, Mihai Viteazul,care domnea în Ţara Românească din 1593 şi care cucerise dejaTransilvania, îl alungă pe Ieremia Movilă şi ocupă Moldova, reuşindastfel prima unire politică a celor trei ţări române. Dar această unirenu a durat decât câteva luni: în septembrie 1600, oastea polonă ocupăMoldova şi-l reinstalează în domnie pe Ieremia Movilă. Poporul serevoltă şi, la 1606, izbucneşte o răscoală ţărănească, dar, cu ajutorextern, Ieremia Movilă o înăbuşă. Lupta pentru tronul Moldoveicontinuă între septembrie–decembrie 1607 şi se dă între fii lui Ieremiaşi Simion Movilă. În cele din urmă, domn al Moldovei devineConstantin Movilă, fiul lui Ieremia Movilă.

În 1611, turcii îşi retrag influenţa şi Ştefan Tomşa devine domn alMoldovei, iar în mai 1615, Alexandru Movilă, sprijinit de nobilii polonezi,îl înfrânge pe Ştefan Tomşa şi devine domn al Moldovei. Acest protectoratpolonez asupra Moldovei s-a păstrat până în august 1616.

În timpul domniilor lui Vasile Lupu (1634–1653) în Moldova şia lui Matei Basarab (1632–1654) în Ţara Românească, s-a dezvoltatatât domeniul agrar, cât şi cel legislativ, în această perioadăîncetăţenindu-se termenii de prescripţie pe vecinii fugiţi, reformăfiscală, dar şi agravându-se obligaţiile fiscale ale ţărănimii.

În anul 1640, apare prima carte tipărită în Ţara Românească. În

25

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

1642, tiparul apare şi în Moldova – cu ajutorul lui Petru Movilă,Mitropolit al Kievului, la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi este adusăprima tipografie. Sinodul de la Iaşi adoptă „Mărturisirea ortodoxă” alui Petru Movilă, publicată la Iaşi, care a fost şi cea dintâi tipăriturădin Moldova. Ulterior, „Cazania” lui Varlaam a fost un factor principalde unificare şi cultivare a limbii române literare.

În mai 1646, apare primul Cod de legi tipărit în limba română –“Pravila lui Vasile Lupu”. În 1673 este tipărită „Psaltirea în versuri”a mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Aceasta a fost prima operăversificată în limba română, una dintre cele mai reuşite tălmăciri înversuri a psalmilor într-o limbă naţională.

În 1675, Miron Costin dă la copiat, în Iaşi, „Letopiseţul ŢăriiMoldovei de la Aron-Vodă încoace”. Călătoria lui Nicolae MilescuSpătarul în China, rezultată cu un jurnal de călătorie – „Călătorii de-alungul Siberiei de la Tobolsk la Nereinsk şi la hotarul Chinei” – şi culucrarea „Descrierea Chinei”, au jucat, de asemenea, un rol deosebit încunoştinţa moldovenească despre lume. În anul 1677, Miron Costinredactează în limba polonă „Cronica Ţărilor Moldovei şi a Munteniei”(Cronica polonă) şi „Istorie în versuri polone despre Polonia şi ŢaraRomânească” (Poema polonă), iar în 1685 – capodopera „De neamulmoldovenilor”, în care face referiri la originea romană a poporului şi alimbii române.

În 1678, în Moldova aflată sub domnia lui Gh. Duca, societateasimte o mare povară fiscală. Se introduc impozite noi, între care goştina– dare care se percepea în oi, porci sau vaci.

În 1705, la Constantinopol, Dimitrie Cantemir scrie primul romanoriginal al literaturii române – „Istoria ieroglifică”.

Un rol important în relaţiile externe ale ţării noastre şi în ceea cepriveşte definirea viitorului ei vector politic l-au avut misiunile în Rusiaale lui David Cobrea în anii 1702, 1705, 1706. În 1707, David Cobreaîntră în slujba ţarului. În 1710, Dimitrie Cantemir devine domn alMoldovei, iar între 2-13 aprilie 1711, este încheiat tratatul de alianţădintre Moldova şi Rusia, semnat la Luck (Luţk) de către Cantemir şiţarul rus Petru I. Ruşii duc război cu turcii, iar la 24 iunie Petru I soseştela Iaşi şi se întâlneşte cu Dimitrie Cantemir. Acesta din urmă se refugiază,după bătălia de la Stănileşti, în Rusia, devenind consilier intim al ţarului.

O dată cu numirea, în 1711, ca domnitor a lui Nicolae Mavrocordat,în Moldova începe regimul fanariot. În anul 1712, Nicolae Costin, fiullui Miron Costin, termină lucrarea „Letopiseţul Ţării Moldovei. 1709–

26

ION MEREUŢĂ

1711”, care a fost cronica celei dintâi domnii fanariote în Moldova.Această lucrare venea imediat după „Descrierea Moldovei de la zidirealumii până la 1601”, de acelaşi autor.

În Rusia, Dimitrie Cantemir scrie “Historia incrementorul at quedecrementorum Aulae Othomanicae” (Istoria creşterii şi descreşteriiImperiului Otoman) şi „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei)– opere fundamentale pentru istoria naţională şi cea universală, care,iniţial, au fost tipărite în germană şi rusă, apoi şi în alte limbi. În1743, Ion Neculce continuă cronica lui Miron Costin şi semnează„Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domniea lui Constantin Mavrocordat”. Precedată de 46 de legende istoricesau „O samă de cuvinte”, această lucrare este o expresie artistică avechii culturi româneşti şi o mare cronică moldovenească.

În anii 1749-1753, Moldova se află sub domnia lui ConstantinRacoviţă, caracterizată prin introducerea unei fiscalităţi dure şiinfluenţa enormă a boierilor greci în viaţa statului.

În 1750, în Moldova apare prima traducere din limba franceză.Acest eveniment a marcat procesul integrării culturale a poporuluiromân la valorile europene.

În anul 1758, tătarii năvălesc iarăşi în Moldova, iar în 1770 armatarusă îi zdrobeşte pe turci la Larga şi Cahul.

În 1772, apar traduceri din Voltaire, iar în 1774-1776, un anonimîncheie „Letopiseţul ţării de la 1773 până la 1774”. În anul 1778, înMoldova a fost găsit un manuscris de matematică; tot în acest an,trupele austriece intră în Iaşi.

În 1790, apare la Iaşi ziarul în limba franceză „Courrier deMoldavie”.

În anul 1802, Poarta Otomană acordă Moldovei un şir de privilegii,prin care confirmă prevederile firmanelor de la 1774, 1783, 1791.Totodată, Constantinopolul stabileşte regimul delegaţiunilor materialeşi fixează durata domniilor la şapte ani. Domnii puteau fi maziliţinumai cu acordul Rusiei şi al Înaltei Porţi.

La 16 mai 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, ţinutul dintre Prutşi Nistru, Dunăre (Braţul Chilia) şi partea de Nord-Est a Bucovineieste anexat de Rusia ţaristă, fiind denumit oficial Basarabia. Motivulalegerii tocmai a acestei denumiri a fost unul politic. AutonomiaBasarabia avea un teritoriu de cca 44.500 km pătraţi, populaţiaautohtonă fiind reprezentată prin administraţie şi prin limbă. Dar, în1828, această autonomie a fost anulată. Între anii 1828–1917,

27

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Basarabia a fost supusă unei colonizări forţate cu ruşi, ucraineni,bulgari, găgăuzi, germani. Deşi componenţa etnică a populaţiei s-aschimbat considerabil, elementul autohton românesc a continuat totuşisă domine. Aceasta în pofida faptului că politica dusă de Rusia înacest teritoriu a fost una de diminuare a importanţei limbii române înşcoli, biserică, instituţiile de stat, viaţa socială şi cea economică, iarstatutul Basarabiei în cadrul Imperiului ţarist era unul de gubernieagrară şi furnizor de materie primă.

În anul 1829, Rusia ţaristă anexează Delta Dunării cu InsulaŞerpilor. La începutul anului 1856, Rusia retrocedează Moldoveijudeţele din sudul Basarabiei – Bolgrad, Cahul şi Ismail – dar leanexează din nou în 1878, după Congresul de la Berlin.

Revenind la unele aspecte istorice, trebuie să menţionăm că, însec. XVIII, statele pe atunci moderne ale Europei sunt în bună parteconstituite de către dinastiile întemeietoare. Imperiul Romano-Germanse restrânge la Germania; Peninsula Iberică e pe 2/3 eliberată demusulmani; Imperiul Bizantin e restabilit în Europa. Sec. XIV aduceimportante schimbări în Vest, dar şi mai mari – în Est (Lituania Mare).Ţara Românească şi Moldova pun barieră hoardelor asiatice; înBalcani, după Serbia Mare (1331-1355), vine ameninţarea otomană.În a doua jumătate a sec. XIV, ţările române rezistă presiunii exercitatede către patru mari puteri: Regatul Ungariei (care stăpânea jumătatedin teritoriul românesc), regatul Poloniei, Hanatul tătar din Crimeeaşi Imperiul Otoman (cel mai nou şi mai primejdios la acea vreme).Muntenia anexa pe atunci Banatul suveran, Amlaşul şi Făgăraşul.Moldovenii sunt în expansiune, ocupând definitiv Ţara Şepeniţuluişi, provizoriu, Pocuţia. La hotarul Dunării şi al mării, de asemenea,ţările române erau în plină expansiune, ocupând porturile genovezeChilia (Licostomo) şi Cetatea Albă (Maurocastron), precum şi toatăDobrogea de la Gura Chiliei până la Balcic. Din nenorocire, turcii,după ce supun vijelios toată peninsula Balcanică, lovesc la hotaruldunărean şi răpesc Dobrogea. În această perioadă, Franţa, de aproape100 de ani, era în război cu Anglia, iar românii duceau război de 100de ani cu turcii. După domnia lui Mircea cel Bătrân, Ţara Româneascăpierde Dobrogea, Turnul şi Giurgiul, care sunt luate de turci, şi leplăteşte acestora un tribut anual. Dar nu toţi domnitorii au respectatacest angajament: mulţi dintre ei, precum ar fi Dan II, Vlad Draculsau Vlad Ţepeş, se aliază cu regii unguri pentru a rupe legăturile devasalitate faţă de Poarta Otomană. Regatul Ungariei ajunge să fie

28

ION MEREUŢĂ

condus de doi români care devin eroi ai creştinătăţii: Ioan Corvin deHuniade şi regele Matei Corvin. Ambii luptă cu turcii pentru a-i alungape aceştia de la Dunăre şi caută să-i aibă în ascultare pe domniiMunteniei şi al Moldovei.

După bătălia de la Baia (1467), Ştefan cel Mare, domn alMoldovei, zădărniceşte planurile lui Matei Corvin şi chiar obţine dela el teritorii în Transilvania (Ciceiul); totodată, anexează ţinutul Putnade la Muntenia. În cumplitele războaie cu turcii, Ştefan cel Mare aizbutit de câteva ori să exercite o supremaţie şi asupra Munteniei, dardomnii puşi de el în scaunul muntenesc îl trădau şi treceau de parteaturcilor. Neajutat de vecini, Ştefan cel Mare pierde cheile Moldovei –Chilia şi Cetatea Albă, cucerite de turci – dar dobândeşte Pocuţia înanul 1490. Domnii Munteniei primesc Geoagiul şi Vinţul, după anul1462, în locul Făgăraşului şi Amlaşului, însă ţara devine vasală Turciei.

La începutul Evului Modern, statele europene sunt pe deplinconstituite ca monarhii absolute: Franţa, Anglia, Spania, Portugalia,Scoţia, Danemarca cu Norvegia, Suedia, Polonia cu Lituania, Ungaria,Muntenia, Moldova. Numai Imperiul Romano-German şi-a păstratorânduirea feudală, iar Italia Nordică a fost dezmembrată în mai multerepublici: Veneţia, Genova, Florenţa etc. Totodată, se consolidau douăputeri asiatice: Imperiul Otoman şi Hanatul Crimeei, care ameninţaurestul Europei. Drept răspuns, românii, ungurii şi polonezii au făcut,din ţările lor, un zid de apărare în faţa Constantinopolului. Dar ImperiulOtoman crea şi o barieră comercială între Europa şi ţările bogate dinpeninsula Arabă, India şi China. Schimbul de mărfuri se efectua prinrepublicile italiene, procesul stagnând după 1453. În această perioadă,portughezii şi spaniolii căutau alt drum spre India. În aceste condiţiiau fost făcute mari descoperiri geografice.

Până în anul 1555, timp de o jumătate de secol, politica Europeieste dominată de două mari puteri – Imperiul lui Carol Quintul (SfântulImperiu Roman de Naţiune Germană) şi Imperiul Otoman. Primuluneşte Spania cu posesiunile italiene, cele burgunde şi ImperiulGerman, formând cea mai puternică putere creştină modernă de peatunci. Ocupat, în Apus, de războiul cu Franţa (Francisc I), Carol Vlasă fratelui său Ferdinand domeniul austriac în lupta cu turcii. Înacelaşi timp, Imperiul Otoman atinge, sub conducerea lui Suleiman IMagnificul, apogeul expansiunii sale: controlează teritoriile de la Donpână la Nil, cucereşte centrul Ungariei şi le menţine ca tributare pecele trei principate carpatice. Şi Polonia atinge apogeul expansiunii

29

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

teritoriale, iar Ţaratul Moscovei, anexând Kazanul şi Astrahanul, sepregătea pentru un mare rol politic în viitor. Pe această canava deinterese politice, apare o mişcare religioasă reformatoare, cu războaielesale confesionale, precum şi o mişcare culturală – Renaşterea.

În a doua jumătate a sec. XVI, ţările române şi principatulTransilvaniei, creat în 1542 din dezmembrarea Ungariei, ajung vasaliai Imperiului Otoman. Domnii Moldovei şi Munteniei sunt obligaţisă intervină în Ardeal din ordinul sultanului şi, astfel, se creează osimbioză politică între cele trei principate care, sub influenţa ideilorRenaşterii, tind spre unirea lor politică în cadrul vechii Dacii.Adevăratul realizator al aceste idei a fost Mihai Viteazul.

În sec. XVII, nu se produc schimbări până la Pacea de la Westfalia(1648), care a încheiat hegemonia spaniolă în Europa, a pus capătcelui din urmă dintre războaiele religioase şi a creat o nouă ordineeuropeană, determinând destrămarea Sfântului Imperiu Roman deNaţiune Germană.

După 1648, Elveţia şi Olanda devin state libere, iar dinastia deHabsburg, stinsă în Spania, îşi măreşte domeniul austriac, în Răsărit, prineliberarea Ungariei şi anexarea Transilvaniei, iar în Apus (după războiulpentru moştenirea Spaniei), prin anexarea Ţărilor de Jos, a Toscanei şi aMilanului. Alte două state care se despart definitiv de imperiu sunt RegatulSardinia (fost Savoia) şi Regatul Prusia, a cărui politică militaristă îl aduce,sub Frederic II, la rang de mare putere. Polonia cedează teritorii întinseRusiei moscovite, care ajunge mare putere europeană sub Petru cel Mare,instalându-se până pe ţărmul Mării Baltice.

În urma Revoluţiei franceze, care a zguduit din temelie Franţa,dându-i regimul voinţei naţionale, se instaurează ca monarhie, în anul1799, apoi în 1804, domnia lui Napoleon Bonaparte. În chingileimperiului său militar era cuprinsă toată Europa Apuseană şi Centrală.În 1812, când oştirile lui Napoleon pornesc spre Moscova, împăratulfrancez avea deja înscrise victorii militare în bătălii cu armatele Prusiei,Austriei sau ale Angliei. Dar campania din Rusia se încheie cu undezastru militar, în martie 1914 Parisul fiind ocupat de forţele aliateale Rusiei, Prusiei, Austriei şi Angliei, care impun abdicarea şi exilullui Napoleon.

Pacea de la Viena (1815) a pus capăt imperiului lui Bonaparte şi,astfel, începe reorganizarea Europei contemporane. „Sfânta Alianţă”s-a prăbuşit, creându-se condiţii pentru construcţia statelor naţionale– Belgia, Serbia, România, Ungaria, Polonia etc.

30

ION MEREUŢĂ

După 1848, în Franţa ia naştere un nou imperiu, condus deNapoleon III, caracterizat prin politica de sprijinire a naţiunilor latine:românii – în 1856 şi 1859, italienii – în 1859-1860, spaniolii – în1870. Astfel, se întemeiază Regatul Italian, prin războiul de eliberaredin 1859 cu Austria şi din 1860 cu regiunea Neapole, dar şi princonvenţii externe (Veneţia, 1866; Roma, 1870). În 1859, are loc unireaPrincipatelor româneşti – Principatele Unite ale Moldovei şi ŢăriiRomâneşti; din 1862, când s-a realizat unirea administrativă şiconstituţională, statul unit a căpătat numele România. Statele germaneformează o confederaţie care, în 1869, se uneşte cu Prusia, se elibereazăde Austria, iar în 1870 alcătuieşte Imperiul German. În 1867, se formeazăAustro-Ungaria. Între 1856 (Pacea de la Paris) şi 1912, marea politicăeuropeană e făcută de cele şapte mari puteri, grupate în două mariconstelaţii: Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) şi DublaAlianţă (Franţa şi Rusia), devenită apoi Cvadrupla înţelegere, prinaderarea Angliei şi trecerea Italiei la Alianţa franco-rusă. Puterile seduşmăneau între ele din diferite motive economice şi culturale.

Trebuie să menţionăm, în acest context, că regiunea transnistreanăa Republicii Moldova a avut o evoluţie istorică deosebită.

În sec. VII î.e.n. – sec. I î.e.n., teritoriul dintre Nistru şi Bug erapopulat de triburi iraniene şi geto-dacice. În timpul înfiinţării Dacieide către Burebista, acest teritoriu a intrat în componenţa Daciei pedurata unui secol şi jumătate. Ulterior, în anul 106 e.n., Traian, cucerindDacia, domină şi pe aceste teritorii, până dincolo de Tyras.

Între sec. XIII–III î.e.n., au loc mari migraţii ale diferitelor popoare,în special ale bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor şi tătarilor.În partea de nord a teritoriului dintre Nistru şi Bug a fost întemeiatstatul Ţara Bolohovenilor – o populaţie veche dacică. În partea desud a acestor pământuri stăpâni erau cumanii, care au fost substituiţide către tătari.

La sfârşitul sec. XIV şi XV, partea de nord a acestor teritorii se aflăîn componenţa cnezatului lituanian, iar partea de sud rămâne subcontrolul tătarilor din Crimeea. Cronicile arată că, în sec. XV-XVII, aicilocuiau populaţii de români, în special, păstori. În 1679, domnitorulmoldovean Duca Vodă este numit domn al Moldovei şi hatman al Ucrainei,iar în sec. XVIII se atestă dominaţia, în acest teritoriu, a Imperiului Otoman.

În anul 1703, ţinuturile Raşcov şi Movilău aparţineau (până la1812) curţii domneşti de la Iaşi. În anul 1774, Rusia îşi extindeteritoriile pe râul Bug, iar în 1792, în urma războiului ruso-turc şi a

31

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Tratatului de pace de la Iaşi, Rusia se extinde la vest de Nistru. Şi cureferire la această perioadă, documentele de arhivă atestă că aici locuiauromâni. Astfel, în anul 1799, în judeţul Tiraspol locuiau 69,2% români,12,2% armeni, 2,5% evrei, 2% ruşi. În 1812, Imperiul Rus anexeazăBasarabia şi hotarul Rusiei se instalează pe Prut. Drept urmare, în adoua jumătate a sec. XIX, acest ţinut este populat, preponderent, deruşi şi ucraineni. Către anii 1905–1906, în judeţul Tiraspol locuiau42,3% români, 21,2% ucraineni, 14,2% ruşi, 9,2% evrei, 4,1% nemţi,3,3% bulgari. În anul 1917 au loc diferite congrese şi adunări alemoldovenilor din Ucraina şi din partea transnistreană. La Tiraspoleste organizat primul congres al moldovenilor (românilor) dinTransnistria, la care sunt înaintate revendicări de ordin naţional şipolitico-administrativ. Toate aceste mişcări s-au soldat cu faptul că,în toamna lui 1917, în Rada ucraineană au fost aleşi doi deputaţi dinpartea a 80.000 de români din partea stângă a Nistrului. Pe parcursulanului 1918, lupta pentru identitate a continuat.

La 24 octombrie 1924, în cadrul RSS Ucrainene s-a formatRepublica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM),cu capitala la Balta. În 1929, capitala este transferată la Tiraspol. Înperioada anilor 1932-1938, în RASSM s-a folosit scrisul latin. La 2august 1940, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice formeazăRepublica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) cu capitalala Chişinău, iar la 4 noiembrie sunt stabilite graniţele dintre RSSMoldovenească şi RSS Ucraineană. În conformitate cu acestea, sudulşi nordul Basarabiei, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi opt raioaneale RASSM sunt trecute în componenţa Ucrainei.

Reîntorcându-ne în timp, sub un alt unghi de vedere, trebuie sămenţionăm că, la 2 decembrie 1917, Basarabia este proclamatăRepublică Democratică Moldovenească, iar la 24 ianuarie 1918 estedeclarată independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării decide unirea întregii Basarabii –ţinuturile dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră – cu România.Acelaşi lucru îl declară Bucovina, la 15 noiembrie 1918. Dar abia în1920 marile puteri – Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – ratificăunirea Basarabiei cu România.

La 26-27 iunie 1940, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, Rusiaîi cere, în mod ultimativ, României să renunţe la Basarabia şi nordulBucovinei. La 22 iulie 1940, România îşi retrage armata şiadministraţia din Basarabia şi Bucovina. Conducerea sovietică

32

ION MEREUŢĂ

destramă aceste teritorii şi judeţele basarabene Hotin, Ismail şi CetateaAlbă, precum şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, sunt incluse încomponenţa RSS Ucrainene. Numai şase din cele nouă judeţe şi şasedin cele 14 raioane ale fostei RASSM (proclamată la 12 octombrie1924) au intrat în componenţa RSSM cu un teritoriu de 33.300 km2.Ulterior, ca urmare a unor tactici ce urmăreau schimbarea componenţeietnice a Moldovei, au loc deportări în masă – 1940-1941, 1944-1948,1946-1947, 1949, 1954-1964 – dar şi o migrare naturală a oamenilor,ceea ce a condus la schimbări semnificative ale structurii populaţieiîn această zonă.

În aprilie 1986 a început perestroika lui Gorbaciov. Pluralismul,libertatea cuvântului, autodeterminarea au condus la aceea că, la 31august 1989, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti adoptă Legea cuprivire la statutul limbii de stat şi revenirea ei la grafia latină. Luptapentru demnitatea naţională a fost laitmotivul vieţii social-politicedin Moldova din acea perioadă. Astfel, în februarie 1990, în Moldovase face simţit aerul libertăţii şi al democraţiei. La 25 februarie şi 10martie 1990 au avut loc primele alegeri libere în Sovietul Suprem alrepublicii. S-a purces la elaborarea şi adoptarea atributelor statale aleRSS Moldoveneşti. La 27 aprilie, acelaşi an, a fost adoptată Legeaprivind drapelul de stat – Tricolorul albastru-galben-roşu, care a fostarborat pe clădirea Parlamentului de către fostul disident GheorgheGhimpu, iar la 23 iunie a fost adoptată Declaraţia de suveranitate aRSS Moldova. La 3 noiembrie este adoptată Stema de stat, carereprezintă un cap de bour, iar la 3 septembrie 1990 este ales primulpreşedinte al republicii – Mircea Snegur. La 23 mai 1991, RSSMoldova devine Republica Moldova, iar la 27 august 1991, în bazadeciziei Marii Adunări Naţionale, a fost adoptată Declaraţia deIndependenţă a Republicii Moldova.

La 21 decembrie a aceluiaşi an, la Alma-Atî, conducătorii a 11 state,foste republici unionale semnează Declaraţia de constituire a ComunităţiiStatelor Independente (CSI). Pe parcursul anului 1992, Republica Moldovadevine membru al ONU şi este recunoscută de către 112 state.

Pe durata a peste un deceniu, statul moldovenesc s-a afirmat pearena internaţională, a devenit membru al diferitelor organizaţiiinternaţionale, la nivel european şi mondial. A continuat să se dezvoltedemocraţia şi libertăţile omului. În anul 1994 au avut loc alegeriparlamentare pe principii pluripartidiste, principiu care a devenit unatribut al democraţiei în R. Moldova. Acest fapt a fost dovedit,

33

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

deopotrivă cu un nivel avansat de maturitate politică, şi la alegeriledin anul 1998, apoi la cele din 2001. Statul şi-a demonstrat viabilitatea,în pofida acelei „răni în corp” care sângerează chiar de la declarareaindependenţei R. Moldova – diferendul transnistrean, războiul dinprimăvara anului 1992 şi consecinţele acestuia... În toţi aceşti ani,s-a încercat unificarea ţării, dar în zadar – separatismul se menţine încontinuare, deşi guvernarea de la Chişinău a căutat diferite metode dereîntregire a teritoriului republicii. Actualul preşedinte al R. Moldova,dl Vladimir Voronin, a propus ca la baza soluţionării diferenduluitransnistrean să fie pusă o nouă constituţie a statului, în care regiuniitransnistrene să-i fie acordat un statut special. Acest proiect estesusţinut de majoritatea organismelor internaţionale, inclusiv OSCE.Să sperăm că problema transnistreană şi integrarea ţării se va soldacu succes. În aşa fel, vom unifica ţara şi poporul.

Toţi se întreabă: ce fel de stat construim noi în Moldova, ce fel desocietate – socialistă sau capitalistă? La prima vedere, întrebarea estecorectă dar, totuşi, aceasta a fost caracteristic pentru mileniul II. Dupănoi, răspunsul ar fi că cetăţenii R. Moldova trebuie să construiască unstat şi o societate constituţională. Şi, într-adevăr, exponentulsuveranităţii şi singura sursă a puterii de stat în R. Moldova este şitrebuie să fie poporul. Construim un stat democratic, bazat pe drept,pe principiul separării celor trei puteri – legislativă, executivă şijudecătorească. Desigur că mass media se va constitui, după cum e şinormal, în puterea a patra.

Ultimele constituţii sovietice, dar şi, ulterior, ConstituţiaRepublicii Moldova, stipulau că drepturile şi libertăţile omului ocupăun loc de frunte în relaţiile interne şi externe ale statului. StatulRepublica Moldova întruneşte unele elemente de bază sau dimensiuniistorico-politice: populaţia, ca element personal, teritoriul ţării, caelement material, şi autoritatea politică exclusivă sau suverană. ÎnConstituţia Republicii Moldova sunt consfinţite drepturile, libertăţileşi obligaţiile fundamentale ale cetăţeanului acestui stat. Nu doar s-audeclarat, ci şi se traduc în viaţă următoarele principii democratice:universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale aleomului; neretroactivitatea legii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor;deţinerea funcţiilor publice doar de către persoanele care sunt cetăţeni aiRepublicii Moldova; protecţia cetăţenilor Republicii Moldova înstrăinătate; protecţia juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor; cetăţeniiRepublicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară; prioritatea

34

ION MEREUŢĂ

reglementărilor internaţionale; accesul liber la justiţie, caracterul deexcepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi.

Trebuie să construim un stat puternic, pe principii democratice,cu o economie puternică bazată pe legile pieţei, şi un stat social, careva promova o politică socială adecvată, prin prisma protecţiei socialea omului. Doar îndeplinirea acestor condiţii va asigura dezvoltareaumană durabilă în Republica Moldova.

1.2. Viziuni cognitologice ale evoluţiei societăţii moldoveneştiSocietatea este un ansamblu unitar de relaţii interumane, istoriceşte

determinate, rezultat al unei forme superioare de mişcare a materiei.Ea se mai caracterizează ca un grup de oameni care trăiesc împreunăşi care sunt legaţi prin anumite relaţii de producţie. Această asocierede persoane formează orânduirea social-economică, excluzând-o pecea sclavagistă. În limba latină, societate înseamnă întovărăşire, unirede oameni, comunitate.

Sociumul moldovenesc a apărut puţin înainte de a lua fiinţă statulmoldovenesc, adică atunci când s-a constituit societatea moldovenească.Desigur că oamenii – principala componentă a acestei societăţi – au fostde diferit sânge. Strămoşii moldovenilor au fost geto-dacii, cărora le-aurmat cultura proto-romană, apoi cea romano-bizantină. La începutulsec. XII, este atestată Ţara Brondicilor, iar în anul 1300 este menţionatădocumentar localitatea Baia – Civitas Moldaviae.

Referitor la problema etnogenezei neamului românesc în generalşi a celui moldovenesc, în special, în literatura de specialitate existămai multe teorii.

În primul rând, menţionăm teoria imigraţionistă sau balcanică alui R. Rösler. Ea este bazată pe următoarele argumente: „Dupăcucerirea Daciei de către romani, populaţia autohtonă a fostexterminată. Între anii 106-271 nu a avut loc un proces de romanizare,ci de colonizare a Daciei. După anii 271-275, la sud de Dunăre, s-aretras majoritatea populaţiei romanizate. Vieţuind, mai multe veacuri,la sud de Dunăre, în Balcani, după sec. IX, populaţia romanizată aimigrat în nordul fluviului. Aceste afirmaţii Robert Rösler le face înlucrarea „Studii româneşti” (1871), cu scopul de a nega continuitateadaco-romanică a poporului român şi pentru a respinge pretenţiilelegitime ale majorităţii româneşti din Transilvania la drepturi politiceegale cu ale ungurilor.

În rândul doi, este vorba de teoria celor două popoare romanice

35

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

sau teoria carpatică, elaborată de către istoriografia sovietică. Aceastanu neagă continuitatea daco-romanică până în sec. XI. Consideră că,în urma migraţiunii slavilor, s-au format două etnii – românii şimoldovenii – şi, respectiv, două limbi. Bineînţeles că, potrivit teorieiîn cauză, în acest proces un rol deosebit l-a avut elementul slav.Respectiva teorie are preponderent un caracter politic, şi tocmai acestadin urmă a determinat trecerile ulterioare ale acestor ţinuturi ba încomponenţa României, ba în componenţa Rusiei şi Uniunii Sovietice.Scopul ei a fost să demonstreze diferenţa etnică dintre poporul românşi cel moldovenesc.

A treia teorie este cea a continuităţii şi este susţinută, pe bazăştiinţifică, de majoritatea istoricilor străini şi autohtoni. Această teorieafirmă că poporul român – cu cultura, limba, profilul naţional unic –este continuatorul direct a populaţiei daco-romanice.

În mileniul II şi până în sec. XIII î. Chr., epoca tracilor, are locdesăvârşirea procesului de indoeuropenizare şi formare a tracilor,inclusiv arealul lor de trai, relaţiile lor, principalele ocupaţii, culturamaterială şi spirituală.

În sec. VIII î. Chr. şi până în anul 106 d. Chr., are loc divizareatracilor, conturându-se epoca civilizaţiei geto-dacice. Apar ocupaţiile şietapele epocii fierului. Civilizaţiile vecine – grecii, sciţii, celţii, bastarnii– au cultura, religia şi evoluţia socială specifică epocii. Apar tendinţestatale timpurii. Are loc unificarea statului geto-dac, sub conducerea luiBurebista. Tot în această perioadă este atestată influenţa elementului romanîn Dacia. Epoca este prelungită prin formarea statului lui Decebal, formareaprovinciei Moesia. Se dezlănţuie războaiele daco-romane, în urma căroraDacia este cucerită de către romani.

Epoca romanizării (106-275) în cadrul provinciei romane Dacia areprezentat etapa decisivă în formarea neamului românesc. Se stabilesczonele stăpânirii romane în Dacia. Romanizarea avea mecanisme şiforţe deosebite – administraţia, armata, coloniştii – iar procesul sedesfăşura în toate sferele: economică, socială, lingvistică, religioasă.Influenţa romanilor se extindea şi asupra dacilor liberi. Epoca se încheiecu retragerea aureliană şi urmările ei specifice.

Anii 271-275–sec. VI constituie o perioadă de continuitate daco-romană. Totodată, în condiţiile primelor valuri de migraţii ale popoarelor,are loc formarea daco-romanilor. Continuă şi procesul de romanizare adacilor liberi, acesta extinzându-se şi în regiunile sudice. Toate acesteevoluţii sunt confirmate arheologic, epigrafic, lingvistic etc.

36

ION MEREUŢĂ

În sec. VI-VIII, romanizarea devine ireversibilă. Este desăvârşitprocesul transformării protoromânilor în români: se conturează definitivmodul de viaţă, ocupaţiile, organizarea social-politică ale acestora. Înaceeaşi perioadă, are loc migrarea triburilor vechilor slavi spre nordulDunării. În anul 602, cade hotarul bizantin pe Dunăre. Are loc migrareaslavilor în Balcani şi, totodată, desăvârşirea proceselor de etnogenezăcare conduc la formarea neamului românesc şi a limbii române.

Procesul de formare a limbii române a cunoscut, de asemenea,mai multe etape. Până la sfârşitul sec. VI, limba latină a avut un caracterunitar în toată lumea romană. La sfârşitul sec. VI, limba latină clasică(scrisă) a rămas limbă oficială a Bisericii apostolice. Limba latinăpopulară sau vorbită, în sec. VIII, s-a divizat teritorial:

a) Latina occidentală în nordul Peninsulei Italice, Galia, PeninsulaIberică;

b) Latina de sud în părţile centrale şi de sud ale Peninsulei Italice,în insulele Sardinia, Sicilia ş. a.;

c) Latina orientală în peninsula Balcanică, spaţiul carpato-danubiano-pontic şi Panonia.

Individualizarea latinei orientale a fost condiţionată de doi factoriimportanţi:

I. Căderea, în 602, a hotarului imperiului Bizantin pe Dunăre,migrarea slavilor vechi în Balcani şi izolarea de alte limbi latine;

II. În Imperiul Bizantin, latina clasică cedează locul de limbăoficială, de stat şi bisericească, limbii greacă. Elina va deveni limbaBisericii ortodoxe, mai târziu acesteia adăugându-i-se şi cea slavă. Înaceastă perioadă, limba a suferit numeroase schimbări fonetice,morfologice şi sintactice. Acest proces a determinat trecerea treptată dela limba latină la cea română. S-au format şi dialectele limbii române –daco-român sau nord-danubian, macedoromân sau aromân,meglenoromân sau meglenit şi cel istroromân. Aceste patru dialecte –care, la rândul lor, au mai multe graiuri – nu afectează în nici un fellimba română, recunoscută de majoritatea şcolilor filologice mondiale.Evident că fondul lingvistic al limbii române are mai multe substraturi:

1. Cel tracic, moştenit din epoca preromană – cca 160-170 decuvinte cu 1400 derivate;

2. Stratul latin (fondul lingvistic de bază) – cca 2100 cuvintelatine şi aproximativ 6000 de derivate.

3. Adstratul slav – cca 1470 de cuvinte slave vechi cu derivatelelor, implantate în limba română de la slavii de sud.

37

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Atât mişcarea naturală a populaţiei, cât şi cultura, limba, religia,au fost şi sunt în permanentă perfecţionare. O informaţie amplă desprepopulaţie şi mişcarea naturală a acesteia ne oferă studierea amănunţităa recensămintelor. În arhivele Rusiei şi României s-au păstrat datecare confirmă existenţa, în diferite timpuri, a civilizaţiei româneşti peteritoriul Basarabiei.

La 1917, societatea basarabeană, aflată sub administraţie rusească,era alcătuită din moldoveni-români – 86%, ruteni – 6,5%, velicoruşi– 1,5%, bulgari – 0,25%, găgăuzi (turci) – 0,25%, evrei – 4,2%, greci– 0,7%, armeni – 0,5%. În această perioadă, ţinuturile noastre nuerau populate de ucraineni, polonezi, germani, cazaci, ţigani. Cătreanii 1858–1868, în componenţa naţională a Basarabiei au apărutucrainenii – 0,5%, polonezii – 0,1%, ţiganii – 0,9%, precum şi altenaţionalităţi. Ulterior, către anii 1862-1871, această componenţănaţională a Basarabiei s-a păstrat constantă.

În perioada 1919-1922, în Basarabia, la acel moment aflată subadministraţie românească, moldovenii-români alcătuiau 64%, ruteniidispăruseră, ruşii – 2,8%, bulgarii – 5,6%, ucrainenii – 9,7%, evreii –2%, germanii – 3,0%, au apărut cazacii – 2,2%, alte naţionalităţi –2,5%. În acest răstimp nu au fost înregistraţi greci şi armeni.

Către anul 1930, în structura populaţiei Basarabiei au fostînregistraţi găgăuzii – 3,4%, grecii – 0,1%, armenii – 0,1%.Dispăruseră cazacii. Ulterior, structura populaţiei s-a schimbatneînsemnat. Către anul 1941, moldovenii alcătuiau 65,6%, ruşii –6%, bulgarii – 6,5%, găgăuzii – 4,2%, ucrainenii – 16,4%, polonezii– 0,3%, evreii – 0,3%, germanii – 0,1%. Nu au fost înregistraţi greci,armeni, cazaci, ţigani. Celelalte naţionalităţi alcătuiau 0,6%.

Către anul 1959, în componenţa etnică a societăţii moldoveneştiau apărut bieloruşii, cu o pondere de 0,2%. Acest raport dintremoldoveni, ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei, ţigani, bieloruşi,polonezi, nemţi, şi alţii (0,3%) s-a păstrat şi între anii 1970-1989.

O problemă specifică a societăţii noastre este cea a etniilor, înspecial a găgăuzilor. Documentele atestă că, în urma Războiului ruso-turc din anii 1768-1774, cca 2000 de bulgari şi găgăuzi din sudulDunării se stabilesc cu traiul în sudul Basarabiei. Aceleaşi documentearată că, în anul 1806, în Basarabia locuiau 498 de bulgari şi găgăuzi.Procesul continuă după un alt război ruso-turc, când, iarăşi, cca 3000de colonişti se stabilesc în sudul Basarabiei. Către sfârşitul anului1817, găgăuzii alcătuiau 0,25% din populaţia Basarabiei, ceea ce

38

ION MEREUŢĂ

constituia, în cifre absolute, 1205 oameni. Doar peste un an, în 1818,numărul bulgarilor şi găgăuzilor a crescut la 19.329 oameni, iar în1850 găgăuzii întruneau o comunitate de 21.553 de oameni, fenomenulfiind într-o continuă ascensiune. Drept urmare, către sfârşitul sec.XIX, numărul găgăuzilor a atins cifra de 57.045 oameni, iar în anul1930 sunt atestaţi deja 98.172 de găgăuzi. În anul 1940, în urmadezmembrării Basarabiei, unele localităţi populate de găgăuzi au fostanexate la Ucraina. Actualmente, găgăuzii dispun de autonomie încadrul Republicii Moldova: unitatea teritorial-administrativă Gagauz-Yeri, condusă de un başkan, care este membru al guvernului.

Conform recensământului din anul 1989, societateamoldovenească, cu o populaţie de 4.335,4 mii de locuitori, era alcătuitădin moldoveni – 64, 5%, ucraineni – 13,8%, ruşi – 13%, găgăuzi –3,5%, bulgari – 2,0%, evrei – 1,5%, nemţi – 0,2%, alte naţionalităţi –1,5%. Majoritatea moldovenilor locuia în spaţiul rural.

Pe parcursul anilor, s-a creat intelectualitatea moldovenească. Cums-a dezvoltat sau cum s-a denaturat „caracterul naţional” almoldovenilor de-a lungul secolelor? Considerăm că acest caracter, înmare parte, este determinat de băştinaşi, dar şi de minorităţile naţionaleconlocuitoare. S-a păstrat ceva din identitatea naţională pură abăştinaşilor? Răspunsul e că, în pofida neantului uitării şi a tumultuluianilor, s-au păstrat tradiţiile care, preponderent, au şi stat la bazaconstituirii sociumului moldovenesc. Cum sunt moldovenii? Auîncercat să-i descrie Cantemir, Puşkin, Eminescu, Alecsandri, alţicărturari din diferite timpuri. Să ne fie iertată încercarea de-a o face şinoi – aşa cum o percepem, ţinând cont de experienţa vieţii noastre,dar şi de deducţiile celor care au vizitat Moldova.

Moldoveanul – frumos la chip şi îngăduitor, se văicără de necaz,dar e foarte muncitor şi ospitalier. Este o fire deschisă – stăruitor lalucru, săritor la nevoie – dar şi invidios pe succesele altuia. Tot ceface, face cu dragoste – şi pentru societate, şi pentru gospodărie. El,într-adevăr, munceşte şi agoniseşte cât trăieşte.

Poporul moldovenesc este iubitor de Dumnezeu, viteaz, nu e lipsitde patriotism, de mândrie naţională şi de neam, e onest, îngăduitor şiprea tolerant. Drept dovadă a acestei din urmă trăsături serveşte zicala„capul plecat sabia nu-l taie”, transmisă din generaţie în generaţie şicare a ajuns până în zilele noastre. Faptul că regretă o acţiune nechibzuităabia după ce o face şi-a găsit reflectare într-o altă vorbă populară –„mintea moldoveanului cea de pe urmă”. Asta mărturiseşte că el deseori

39

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

întârzie cu decizia, mai ales cu cea dreaptă. Invidia îl dezbină şi-istârneşte ura, dar la nevoie, totuşi, se uneşte.

Povestirea lu Creangă „Moş Ion Roată şi Unirea” este actuală şiastăzi. Este adevărat că moldovenii la un colţ de masă plâng, iar la altcolţ – cântă. De ce nu plâng sau nu cântă împreună? Idealul Unirii i-a frământat pe moldoveni secole de-a rândul. În clipele de greleîncercări, de restrişte, ei se pot uni şi dau dovadă de unitate naţională.Prin anii ’60, un scriitor scria în revista „Nistru”: „Moldovenii s-auunit în jurul sărăciei lor...”. Putem afirma că demnitatea umanămoldovenii şi-au păstrat-o în toate timpurile. Ei îşi plâng soarta,tristeţea, bucuria, fericirea. Şi parcă prin cântec de plâns îşi revin...

Societatea moldovenească contemporană are şi ea caracterul său.Dezmembrată pe principii politice, ea oscilează de la dreapta la stânga,de la tricolor la roşu, deocamdată, cu caracter naţional. Şi astăzi, ceicare formează sociumul moldovenesc – deci, poporul cu însuşirile luispecifice – sunt băştinaşii şi etniile conlocuitoare. Identitatea naţionalăs-a contopit cu naţiunea, cu poporul. Prin urmare, se edifică nunaţionalitatea, ci societatea. Poate că acesta este un proces dialectic alsocietăţii contemporane? Deci, nu moldovean, nu rus, nu ucrainean, nuevreu, nu găgăuz, nu bulgar, nu rom, dar cetăţean al Moldovei. Sperămcă autoperfecţionarea societăţii va continua. Optimismul şipragmatismul, încrederea în Dumnezeu, în Sfânta Treime ne va fi călăuzăîn crearea destinului Moldovei şi a sociumului moldovenesc.

Trebuie să menţionăm, aici, că societatea moldovenească a avuto evoluţie destul de interesantă. Am putea s-o definim ca un procesevolutiv de la domnie la democraţie şi parlamentarism.

Domnia a fost o formă de organizare politică internă a Moldoveipână în sec. XVI, dominus însemnând stăpân, conducător, voievodsau mare voievod. Prerogativele domnitorului ţării erau: conducătorunipersonal al puterii legislative, executive şi judiciare. Tot domnitorulera comandant de oşti în timp de pace şi de război, precum şi stăpânal celor mai mari domenii din ţară. Nimic nu prevedea mărginirea saulimitarea puterii domnului. Totuşi, alături de domnie se afla boierimea,care putea influenţa, într-o anumită măsură, puterea domnească.Absolutismul puterii domneşti era în strictă corelare cu felul în caredomnitorul îşi supunea boierimea. Conform legii, domnitorul era alesde boieri şi înaltul cler, dintre membrii legitimi sau nelegitimi aidinastiilor muşatinilor sau cea a bogdăneştilor. Uneori, domnitorul seimpunea prin puterea armată, inclusiv cu ajutorul oştirilor statelor

40

ION MEREUŢĂ

străine. Toţi doreau să fie domni! Unii alergau la turci, alţii la unguri,iar alţii – la moscali. Trădarea era un mod de a fi în acele timpuri...Acest sistem era tragic pentru Moldova – prea frecvente erau lupteleinterne pentru scaunul domnesc. Dacă nu se reuşea în ţară, litigiileerau dezlegate de către forţele rivale străine, deseori vecine. Uniidomnitori – Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare –şi-au numit succesorii la tron în ultimele clipe ale vieţii. Sfatul domnescera un organ cu funcţii consultative şi executive pe lângă domnitor,compus iniţial din marii boieri cu sau fără dregătorii, iar mai târziu –numai din cei cu dregătorii. Dregătoriile erau importante şi secundare.Cele importante erau de stat. De exemplu: vornicul – comandant deoşti şi locţiitor al domnului; logofătul – şeful cancelariei domneşti,purtător al peceţii domneşti; vistiernicul – avea grijă de încasărilebăneşti şi rânduirea cheltuielilor; portarul etc. Din dregătoriilesecundare făceau parte spătarul, stolnicul, paharnicul, postelnicul ş.a. Numărul acestor funcţii în Moldova oscila între 20-30. Mareaadunare a ţării era convocată rar, în cazurile excepţionale. Aici sehotărau cele mai stringente probleme ale ţării – succesiunea la tron,relaţiile cu alte state, problemele fiscale. La aceste adunări participaboierimea, clerul, reprezentanţii din teritorii. Trebuie să menţionămcă, la nivel de organizare administrativ-teritorială, în Moldova existausate dependente, administrate de dregătorii boierilor-stăpâni; satelibere răzeşeşti, reprezentate de sfatul oamenilor buni şi bătrâni înfrunte cu un vătăman. Ţinuturile în Moldova, 24 la număr, erauconduse de pârcălabi, vătămani şi starosti, iar oraşele – de un consiliueligibil, constituit din douăsprezece pârgari în frunte cu un şoltuz.Puterea domnească era reprezentată de pârcălabi. Ţara de Jos şi Ţarade Sus aveau, în frunte, câte un vornic.

După domnie, societatea moldovenească a trecut prin suzeranitateaotomană, iar ulterior, în funcţie de perioada istorică, s-a aflat subinfluenţa şi chiar în componenţa României sau a Rusiei.

Evenimentele social-politice s-a răsfrânt şi asupra culturii şireligiei. Vechile zeităţi geto-dacice în frunte cu Zamolxe au cedat loculzeităţilor romane – Jupiter, Junona, Venus, Minerva, Diana, Liber şiLibertas etc. Panteonul precedent nu dispare completamente,continuându-şi existenţa prin atribuirea unor nume noi zeităţilor vechi.De asemenea, în regiunile oraşelor pontice, s-a păstrat cultul pentruvechile zeităţi greceşti. Provenienţa diversă a coloniştilor a condus larăspândirea unor zeităţi asiatice precum Mithras sau Soarele nebiruit.

41

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

În ciuda faptului că nu a fost oficializată, ci, dimpotrivă, cruntprigonită, religia creştină s-a răspândit pe întreg teritoriul ImperiuluiRoman, inclusiv în Dacia. În diferite perioade istorice, organizareabisericească a depins de diferite suzeranităţi şi, desigur, de diferiteconflicte religioase. Încetul cu încetul, a fost înfiinţată MitropoliaMoldovei. Astăzi, în Republica Moldova, aşa cum nu este întregităţara, este divizată şi biserica: există Mitropolia Moldovei, subjurisdicţia Patriarhiei Rusiei, şi Mitropolia Basarabiei, sub jurisdicţiaPatriarhiei Române. Dar şi în asemenea condiţii viaţa religioasănecesită pace...

Reîntorcându-ne la cele spuse mai sus, conchidem că suveranitateasau puterea politică aparţine poporului şi ea poate fi exercitată în moddiferit. Poporul poate şi trebuie să-şi exercite puterea în mod direct şinemijlocit, prin delegarea puterii unor reprezentanţi ai săi. Acesta esteun nivel nou de dezvoltare a sociumului – într-un asemenea caz,societatea se autoconduce. Anume aleşii poporului trebuie să exercitevoinţa poporului în toate domeniile vieţii. De la domnie la democraţieşi parlamentarism – iată calea pe care a parcurs-o Moldova.Parlamentarismul ca metodă democratică a devenit o necesitate care,ulterior, a fost stipulată în legile fundamentale ale statului şi, desigur, înConstituţie. Primele parlamente au luat naştere în Europa. Întâietatea odeţine Anglia, care a fost urmată de Franţa. La sfârşitul sec. XIII,s-a încercat şi s-a reuşit limitarea puterii monarhice. Mai târziu,parlamentul a devenit instituţia politico-juridică de bază pentru diferitestate. Deci, poporul creează puterea, care este parlamentul, şi aceastăputere slujeşte poporului. Prin parlament se exercită suveranitatea ţăriişi a statului, dar şi transpunerea principiilor democratice în practică.Asta pentru că esenţa parlamentarismului constă în aceea că aleşii vindin popor şi nu trebuie să se depărteze de popor, ci să creeze ointerdependenţă indisolubilă cu acesta. Şi în Republica Moldova, apariţiaparlamentarismului a însemnat un act democratic. Constituţia ţării declarăcă poporul este singurul deţinător al puterii de stat, pe care o exercită atâtdirect, cât şi indirect prin intermediul parlamentului. Anume parlamentuleste singura autoritate legislativă a statului. Numai parlamentul este îndrept să reglementeze relaţiile sociale ce ţin de domeniul legii.

Pluripartidismul, pluralismul politic şi ideologic este o condiţiea democraţiei constituţionale şi trebuie să devină o garanţie a acesteia.În societate, pluralismul impune o multitudine de factori echivalenţi,care nu pot fi reduşi la unitate. În aceste condiţii, nu se admite reducerea

42

ION MEREUŢĂ

forţată a ideilor, concepţiilor, părerilor, aspiraţiilor etc. Democraţiaeste incompatibilă cu monopolismul unui partid, în orice formă ar fiacesta – politic, economic, administrativ etc.

Dezvoltarea sociumului moldovenesc, în mare parte, a fostcondiţionată de apariţia şi dezvoltarea gândirii filozofice. Pentruînceput, un rol deosebit în apariţia premiselor social-politice şispirituale ale gândirii filozofice în Moldova l-a avut însăşi creaţiapopulară – gândirea filozofică teoretică a sociumului lipsea şi ceamai înaltă filozofie era concentrată în înţelepciunea populară. Trebuiede menţionat rolul folclorului ca idee filozofică începătoare. Anumedin folclor, din înţelepciunea populară, s-au inspirat viitorii gânditoriai societăţii moldoveneşti. În acest context, acad. T. Ţârdea subliniazărolul deosebit, în apariţia filozofiei în Moldova, al creaţiei poeticepopulare, adică a protofilozofiei, care a existat înaintea filozofiei caştiinţă. El vorbeşte şi despre locul cronografiei şi literaturii în procesulde constituire a gândirii filozofice, referindu-se totodată la specificulmitico-religios, caracteristic pentru statul feudal moldovenesc.Academicianul spune că cronografia moldo-slavonă din secoleleXV-XVI a jucat un rol primordial în dezvoltarea gândirii filozoficeîn Moldova. Desigur că, ulterior, un loc aparte l-au avut letopiseţelelui Gr. Ureche, M. Costin şi I. Neculce. În Moldova medievală,dezvoltarea gândirii filozofice a fost asigurată de literatura patristică,de cronicile traduse şi transcrise în locaşele bisericeşti. AcademicianulŢârdea vorbeşte despre contribuţia importantă a cărturarului GrigoreŢamblac. Continuatori ai acestuia, care au contribuit enorm ladezvoltarea culturii sec. XVII, au fost Petru Movilă (1596-1646),Varlaam (1590-1659) şi Dosoftei (1624-1693). În sec. XVII-XVIII,dezvoltarea gândirii filozofice în Moldova este legată de concepţiilesocial-filozofice ale lui Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708),Dimitrie Cantemir (1673-1723), Amfilohie Hotiniul (1730-1800).Secolul XIX se află sub semnul iluminismului. Un rol deosebit îndezvoltarea gândirii filozofice l-au avut scriitorii (G. Asachi,C. Stamati, C. Negruzzi, A. Donici, A. Russo, V. Alecsandri,M. Kogălniceanu), naturaliştii (Ia. Cihac, C. Vârnav, T. Stamati,A. D. Denghiuc, A. I. Grosu-Tolstoi), cărturarii (V. Măzăreanu,Ia. Stamati, A. Donici-Ascolo).

Nu putem trece cu vederea, în această lucrare, contribuţia concepţiilorsocial-filozofice ale lui A. Hâjdău (1811-1874), C. Stamati-Ciurea(1828-1898), Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1837-1907), Mihai Eminescu

43

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

(1850-1889). În jumătatea a doua a sec. XIX, gândirea social-filozoficădin Moldova a fost influenţată de narodnicism, mişcare ai cărei părtaşiau fost M. Negrescu, Z. Arbure Ralli, N. Zubcu Codreanu, V. Varzari,V. Dicescu, C. Ursu, L. Frunză etc.

În sec. XX, în special în perioada postbelică, filozofia dominantăîn Moldova a fost cea marxist-leninistă. În acest sens, un rol importantl-au jucat lucrările lui F. Verţanu, M. Bulgaru, S. Coandă, Gh. Bobână,A. Babii, D. Căldare, P. Vizir, R. Aronov, N. Cojocaru, T. Ţârdea,V. Ţapoc, A. Ursul, N. Mihai, P. Rumleanschi, I. Sârbu, A. Jolondcovschi,I. Fonari, Gh. Rusnac, G. Socolov, V. Capcelea, S. Roşca, R. Roşca,A. Zavtur, P. Pascaru, A. Timuş, V. Moşneaga, V. Gajos, L. Crişanov,I. Ţurcanu, T. Melnic, A. Suslov, G. Vasilescu, P. Lucinschi.

Trebuie să menţionăm că, pe parcursul mai multor ani, dezvoltareasocietăţii moldoveneşti a fost determinată de oameni de ştiinţă, decultură, scriitori ş. a. Inspirându-ne din lucrările marilor filologiN. Corlăteanu şi A. Eremia, studiind lucrările ştiinţifice de ultimă orăale acestor autori, trebuie să subliniem că un rol deosebit în dezvoltareasocietăţii moldoveneşti l-au avut şi Eugen Adamovici (1876) – pilot,autor de studii militare, pedagog născut la Lipcani, jud. Hotin,actualmente jud. Edineţ; Nicolae Alexandri (1859-1931) – om politic,scriitor, născut la Chişinău; Eugenia Babad-Cioculescu (1900-1986) –mezzo-soprană, născută la Bălţi; Vasile Badiu (1933-1994) – critic şiistoric literar, născut la Măgurele, jud. Ungheni; Elena Basarab(1902-1981) – solistă de operă, născută la Chişinău; Mihail Bârcă(1888-1973) – compozitor şi dirijor, profesor de muzică, născut laMileştii Mici, jud. Chişinău; Vasile Bârcă (1884-1942) – jurist, doctorîn drept, născut la Ignăţei, jud. Orhei; Serghie Bejan (1879-1954) –profesor de teologie, născut la Bravicea, jud. Orhei; Dimitrie Bogos(1889-1946) – ofiţer, jurist şi publicist, născut la Grozeşti, jud.Ungheni; Vlad Bogos (1893-1950) – medic, primar, publicist, născutla Boldureşti, jud. Ungheni; Pavel Boţu (1933-1987) – poet, publicist,născut la Ciamaşir, reg. Odesa, Ucraina; Leon Casso (1865-1914) –om politic, jurist, publicist, născut la Ciutuleşti, jud. Soroca; CristoforCerkez (1863) – fruntaş al vieţii publice din Basarabia, născut la Bălţi;Ecaterina Cerkez (1894-1948) – scriitoare, născută la Cricova, jud.Chişinău; Ştefan Ciobanu (1883-1950) – istoric, profesor universitar,academician, născut la Talmaza, jud. Tighina; Claudia Cobizev(1905-1995) – plasticiană, sculptoriţă, născută la Sadova, jud. Chişinău;Eugeniu Coca (1893-1954) – violonist, compozitor, dirijor, născut la

44

ION MEREUŢĂ

Cureşniţa, jud. Soroca; Gheorghe Codreanu (1856-1911) – învăţător,publicist, născut la Chişinău; Leonid Corneanu (1909-1957) – poet,dramaturg, traducător, filolog, născut la Coşniţa, Dubăsari; VasileCoroban (1910-1984) – istoric şi critic literar, doctor habilitat înfilologie, născut la Camenca, jud. Bălţi; Anton Crihan (1893-1993) –economist, publicist şi om politic, născut la Sângerei, jud. Bălţi;Vladimir Cristea (1911-1942) – profesor de muzică, născut la Otaci,jud. Edineţ; Eugenia Cruşevan (1889-1976) – jurist, avocat, născutăla Făleşti, jud. Bălţi; Pimen Cupcea (1896–1964) – inginer, agronom,pedagog, născut la Lalova, jud. Orhei; Valeriu Cupcea (1929-1989) –actor, regizor, dramaturg, profesor universitar, născut la Cupcui, judLăpuşna; Eufrosinia Cuza (1856-1910) – solistă de teatru, născută laTârnova, jud Soroca; Oscar Dan (1912-1984) – violonist, profesor demuzică, născut la Bălţi; Alexandru David (1910-1935) – publicist,istoric literar, bibliograf, născut la Bardar, jud. Chişinău; AnastasiaDicescu (1887-1945) – profesoară de canto, născută la Găleşti, jud.Lăpuşna; Liuba Dimitriu (1901-1930) – poet, născută la Ciucur-Mingir,jud. Lăpuşna; Nicolae Dimo (1873-1959) – profesor, academician,născut la Orhei; Alexandru Donici (1806-1865) – fabulist, traducătorşi publicist, născut la Bezeni, act. Donici, jud. Orhei; Nicolae Donici(1874-1956) – astrofizician, născut la Chişinău; Petre Draganov(1857-1928) – bibliograf, publicist, scriitor, născut la Comrat; LazărDubinovschi (1910-1982) – sculptor, artist plastic, născut la Făleşti;Emil Gane (1906-1966) – istoric literar, publicist, arhivist, născut laCobâlca, azi Codreanca, jud. Chişinău; Alexandru Gonţa (1918-1977)– istoric, născut la Glodeni, jud. Bălţi; Gurie Grosu (1877-1943) –teolog, mitropolit al Basarabiei, născut la Nimoreni, jud. Chişinău;Timofei Gurtovoi (1919-1981) – dirijor, pedagog, născut laGrigoriopol; Ion Halippa (1871-1941) – istoric, cercetător, arhivist,născut la Cubolta, jud Soroca; Pantelimon Halippa (1883-1979) –om politic, fondatorul Partidului Naţional Moldovenesc (1917), născutla Cubolta, jud. Soroca; Calistrat Hâncu (1851-1927) – medic,publicist, născut la Durleşti, mun. Chişinău; Gheorghe Heraru(1853-1920) – violonist, născut la Şoldăneşti, jud. Orhei; AndreiHodorogea (1878-1917) – inginer, născut la Slobozia-Horodişte,jud. Orhei; Ion Inculeţ (1884-1940) – om politic, născut la Rezeni,jud. Chişinău; Nicolae Laşcu (1859-1933) – scriitor, publicist, născutla Chiperceni, jud. Orhei; Ioan Livescu (1873-1944) – actor de teatru,regizor, dramaturg, publicist, născut la Ismail, reg. Odesa, Ucraina;

45

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Eugenia Lucezarschi (1881-1955) – soprană, născută la Chilia,reg. Odesa, Ucraina; Nicolae Moroşanu (1902-1944) – geolog,profesor universitar, publicist, doctor în ştiinţe biologice, născut laCuconeştii Vechi, jud. Bălţi; Simion Murafa (1887-1917) – jurist,publicist, născut la Cotiujenii Mari, jud. Soroca; Alexis Nacco(1832-1915) – traducător, născut la Bălăneşti, jud. Ungheni; GheorgheNăstase (1896-1985) – geograf, istoric, publicist, poet, născut laHristici, jud. Soroca; Florica Niţă (1882-1933) – pedagog şi directorde liceu; Sergiu Niţă (1883-1940) – om politic, jurist, născut laPeresecina, jud. Orhei; Ion Osadcenco (1927-1994) – istoric literar,scriitor, publicist, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, născutla Cahul; Vera Panfil (1905-1961) – critic literar, prozatoare, născută laIsmail, reg. Odesa, Ucraina; Gheorghe Păun (1848-1875) – poet,cântăreţ, actor, născut la Făleşti, jud. Bălţi; Ion Pelivan (1876-1954) –om politic, publicist, născut la Rezeni, jud. Chişinău; Teodor Porucic(1878-1954) – geolog, geograf, topograf, profesor universitar, născutla Băcsani, jud. Soroca; Anastasia Rizo (1801-1891) – pedagog, născutăla Răciula, jud. Ungheni; Eugeniu Russev (1915-1982) – istoric şifilolog, doctor în istorie, născut la Cubei, reg. Odesa, Ucraina; Ian Sârbu(1830-1868) – poet, traducător, fabulist, născut la Ignăţei, jud. Orhei;Polihronie Sârcu (1855-1905) – filolog, profesor universitar, născut laStrăşeni, jud. Chişinău; Constantin Stere (1865-1936) – jurist, om politic,scriitor, profesor universitar, născut la Ciripcău, jud. Soroca; VasileStroiescu (1845-1926) – profesor şcolar, filantrop, născut la Trinca,jud. Edineţ; Petre Ştefănucă (1906-1942) – etnograf, folclorist, sociolog,născut la Ialoveni, jud. Chişinău; Orest Tarasenco (1906-1994) – pianist,compozitor, profesor de muzică, născut la Brezoaia, jud. Tighina; PetruUngureanu (1878-1954) – savant în domeniul vinificaţiei şi viticulturii,născut la Boghiceni, jud. Lăpuşna; Ion Vanica (1917-1981) – dirijor decor, născut la Molovata, jud. Orhei; Grigore Vrabie (1982) ingineragronom, născut la Bărboieni, jud. Ungheni şi mulţi alţii.

Considerăm că şi patrioţii, atât prin munca lor profesională, cât şiprin activitatea socială utilă, s-au jertfit pentru ţară. Anume ei au dusfaima Moldovei dincolo de hotarele ei. Şi nu o dată alături de aceştimartiri ai neamului au fost şi medici cu renume. Printre ei trebuie să-lmenţionăm pe marele cărturar şi om de stat, om politic şi savant DimitrieCantemir (1673-1723), anul căruia îl sărbătorim în 2003; G. Mecinikov(Spătaru) (1845-1916), C. Vârnav (1806-1877), Ia. Cihak (1800-1888),N. Sklifosofski (1836-1904), A. Korceac-Cepurkovski (1857-1947),

46

ION MEREUŢĂ

T. Ciorbă (1864-1936), A. Coţovski (1864-1937), N. Dorosevski(1857-1910), V. Volski (1850-1915), V. Crăsescu (1850-1917),N. Zubcu-Codreanu (1850-1878), P. Tutiskin (1868-1937), L. Popov(1881-1919), L. Tarasevici (1868-1927), C. Scrobanski (1874-1946),E. Kurdinovski (1874-1933), I. Sorocean (1900-1964), M. Gehtmon(1901-1973), S. Rubosov (1883-1957), N. Starostenko (1897-1972),N. Anestiadi (1916-1968), S. Krivokiev (1904-1979). De asemenea, ladezvoltarea sociumului moldovenesc, a culturii, ştiinţei şi medicineişi-au adus contribuţia N. Testemiţanu, I. Prisăcari, V. Vangheli,L. Cobilean-schi, N. Gheorghiu şi mulţi, mulţi alţi medici-patrioţi. Ţinemsă subliniem că un rol deosebit în viaţa medicală, dar şi în cea politică aţării, l-au avut medicii-deputaţi în primul parlament al Republicii Moldova.Cea mai „bogată” în medici a fost legislatura a XII-ea (1990-1994), cândalegerile s-au desfăşurat pe circumscripţii electorale. Deputaţii-medici înparlamentul anilor 1990-1994 care, alături de multe alte legi democratice,au votat Independenţa, au fost Eugen Păpuşoi, Aurel Saulea, Ion Prisăcari,Ion Mereuţă, Constantin Ţurcanu, Dumitru Noroc, Elena Balan, PetruChimirciuc, Mihai Popovici, Anton Spânu, Petru Caterev, Andrei Cabac,Platon Sava, Vasile Pasaniuc, Valeriu Jardan, Victor Uncuţă, Vasile Vartic,Vladimir Capangi.

În parlamentul de legislatura a XIII-ea au activat medicii ClaudiaSpiridonov şi Vasile Vartic; în cel de legislatura a XIV-ea – Ion Răzlogşi Leonid Zaharia. În prezent, mandate de deputat în parlamentulmoldovean deţin medicii Eva Gudumac, Iulian Glavan, VladimirEremciuc, Viorel Prisăcari.

Un rol important în trezirea poporului din somnul letargiccomunist, revenirea la tradiţiile seculare, cultivarea la oamenii de rânda sentimentului de neam îl au, desigur, scriitorii. Marii partioţi aineamului Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, NicolaeDabija, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Valentin Mândâcanu şi alţii austat în fruntea luptei de eliberare naţională.

Societatea moldovenească este în permanentă evoluţie şiperfecţionare. Numai prin acceptarea şi aplicarea normelor de viaţăcivilizate, prin perfecţionarea mecanismelor sociale, prin cultură şimuncă vom fi auziţi în Europa şi în lume.

47

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Capitolul IIAspecte filozofice şi cognitologice ale fenomenelor

şi maladiilor societăţii moldoveneşti

Actualitatea filozofică: omul, societatea şi maladia

Maladia socială şi maladia societăţii

După Kant, omul ca fiinţă raţională nu este un mijloc, ci un scopîn sine. El nu poate să trăiască şi nici să făurească singur. În timpulvieţii, omul nu trebuie să se cunoască doar pe sine, ci să se raportezela societate. Deci, corelaţia om-societate este directă şi inversdirecţională. Omul nu poate exista absolut singur, izolat, fiindcăEu-l lui tot nu este singur. Eu-l psihic, raţional este, totodată, şi Eu-lfizic. Atât Eu-l psihic, cât şi cel fizic, corelează cu mediul ambiant,cu factorii naturali şi cei sociali, motiv pentru care acest Eu trebuie săfie conceput şi abordat într-un sistem integral – om, natură, societate.Aceşti factori acţionează asupra Eu-lui pur, îl pot schimba, îl potdeteriora chiar, şi în acest caz poate apărea un alt Eu, în altă ipostază– în starea alterată a sănătăţii sau chiar în stare de boală. Şi tocmaiaceşti factori, în afara Eu-lui său, în Eu-l în sine, pot provoca maladiilesociale, care pot fi definite astfel atunci când afectează grupuri maride oameni. Anume aceşti Eu, modificându-se, acumulându-se în omare parte din noi, formează maladiile sociale. Respectivele stăripatologice distrug şi Eu-l fizic, şi cel psihic. Adică, se distruge stareade bine fizică şi morală, capacitatea şi necesitatea de a munci, fericireaşi chiar voinţa. Aceste stări ale Eu-lui retrag gândirea globală în Eu-lsingular şi, deseori, omul nu mai crede în binele moral, rămâne cusine însuşi şi se gândeşte la infinit, la mântuire. Chiar şi în acestesituaţii Eu-l interacţionează cu societatea, cu omenirea şi aşteaptăalinarea Eu-lui moral şi fizic. Atât în fizic, cât şi în psihic, Eu-l găseşteloc pentru suferinţă şi durere, indisolubil legate de Eu-l în sine. Laaceastă etapă, Eu-l în sine suferă sub toate aspectele – fizic, psihic,moral. Sufletul, indisolubil legat de Eu-l pur, se poate despărţi de Euşi pleca în eternitate, în univers, în nemurire. Omul se mântuieşte şidin Eu-l pur rămâne numai sufletul nemuritor.

Maladiile sociale afectează Eu-l fizic înainte de toate, iar maiapoi – şi Eu-l psihic, moral, care suferă în sine. Dacă o colectivitate

48

ION MEREUŢĂ

are un grad înalt de cultură, ea are grijă de aceste grupuri de oameni,suferind deopotrivă cu ei. Maladiile societăţii afectează preponderentEu-l psihic şi moral, diminuând intelectul: se schimbă dihotomiapsihoemotivului, apare agresivitatea, se naşte răul. Se deregleazăEu-l, cultura lui în sine, scad şi se denaturează principiile general-umane.Se deteriorează gândirea, în aceasta apărând o „opoziţie”, o putere „anegativului”, după Hegel. Pentru acest Eu se creează iraţionalul înspiritul individual, în comportament, în cultura lui, chiar în logică.Spiritul Eu-lui denaturat afectează spiritul obiectiv al societăţii.Pentru Eu-l în care s-a născut maladia nu există moralitate, regulimorale obiective, nu există conduită şi nici chiar drept. Acest Eufără spirit este lipsit şi de raţiune; pentru el nu există statul, poporul,societatea. El nu conştientizează nici necesitatea muncii şi considerăcă libertatea lui este absolută. Gândirea lui patologică se ascunde înea însăşi. El e dispus să satisfacă dorinţele Eu-lui său pur, din caremotiv orice dorinţă o transformă în posibilitate, chiar dacă în acestscop încalcă regulile şi normele sociale. El e gata de agresivitate şide teroare. Acest Eu patologic poate acţiona „infectând” alt Eu curaţiunea lezată. Astfel apare morala răului, care dăunează societăţiiîn întregime.

Depresia economică şi criza social-economicăReformele – politice, economice, sociale – întotdeauna au condus

la deprimare social-economică. Acest fenomen este caracteristic pentruprima perioadă a reformelor. În ultimii ani, Republica Moldova treceprintr-o etapă de transformare a economiei şi de funcţionare a acesteiaîn baza principiilor economiei de piaţă. Deetatizarea proprietăţii destat, restructurarea întreprinderilor industriale, reforma funciară şi acomplexului agroindustrial, nevalorificarea noilor mecanismeeconomice au condus la reducerea, în perioada 1990-2000, a volumuluiProdusului Intern Brut. Rolul industriei în economia naţională a scăzutde două ori. Volumul investiţiilor statului s-a diminuat simţitor întoate domeniile economiei naţionale, în special în agricultură, undeacestea s-au micşorat de 17 ori. Politica investiţională – probabil, înlipsa unei strategii foarte clare – nu s-a încununat de succes. Drepturmare, calitatea vieţii s-a redus simţitor, veniturile reale ale populaţieimicşorându-se de zece ori. Republica Moldova a devenit cea maisăracă ţară din Europa, sărăcia fiind prezentă în toate domeniile vieţii.

49

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Maladia sau criza sistemică a puterii de statCriza profundă în care se află economia Republicii Moldova este

cauzată, în mare parte, de imperfecţiunea mecanismelor economice,dar şi de slăbirea gravă a sistemului administrării de stat. Până în prezentnu sunt definitivate principiile şi infrastructura administraţiei de stat.Am trecut de la sistemul parlamentar la cel prezidenţial, argumentândnecesitatea acestuia tocmai din considerente manageriale. Ulterior, amacceptat sistemul semiprezidenţial, semiparlamentar, ca mai apoi sătrecem completamente la cel parlamentar. Neclaritatea în domeniuladministrării puterii de stat îşi are rolul său în diminuarea economiei şia stării social-politice, deoarece sistemul administrării de stat este unelement principal şi principial în dirijarea efectivă a economiei naţionaleşi dezvoltarea sociumului. Puterea de stat nu trebuie să se izoleze desocietate. Dimpotrivă, scopul Puterii ar trebui să fie interacţiuneacontinuă, interconexiunea şi conlucrarea în interesul întregii societăţi.Anume din aceste corelaţii trebuie să apară acordul social asuprafuncţiilor şi obligaţiilor atât ale statului, ale cetăţeanului, cât şi alesociumului în general. De aici trebuie să pornească contribuţia şiperfecţionarea bazelor legislative şi a sistemului de drept. Sistemul dedrept trebuie să reglementeze drepturile şi obligaţiunile fiecărei puteriîn stat. Adică, principiul separării puterilor trebuie să definească strictfuncţiile fiecărei puteri. Spre exemplu, puterea legislativă trebuie sădetermine politica dezvoltării statului, stabilirea programelorguvernamentale, a politicii fiscale, aprobarea posturilor executive etc.Puterea executivă trebuie să administreze programele guvernamentale,să aplice legile în vigoare, să colecteze veniturile prin impozite, săcheltuiască finanţele conform deciziei puterii legislative etc. Putereajudiciară trebuie să interpreteze legile şi să soluţioneze litigiile. Funcţiileşi obligaţiunile trebuie să fie foarte bine formulate pentru fiecare putereîn parte, pentru fiecare ramură a acestor puteri, pentru fiecare verigăinfrastructurală. Doar astfel vom construi sistemul puterii de stat pecare îl dorim. Legislaţia trebuie perfecţionată, dar nu schimbată radical.De altfel, în Constituţie trebuie să fie reglementate drepturile şiobligaţiunile organelor executive de resort, ale departamentelor etc.Totodată, trebuie să fie clar stipulate responsabilităţile autorităţilor înfaţa poporului. În acest context, ţinem să menţionăm că ar fi necesară şio ideologie statală, orientată spre valorile umane şi spre includereaRepublicii Moldova în procesul mondial de dezvoltare a civilizaţieiumane. Este imperios necesar să ştim ce fel de stat construim: nu

50

ION MEREUŢĂ

capitalist, nu comunist, ci un stat bazat pe drept, o societate aposibilităţilor egale, cu o economie liberală şi, totodată, un stat socialcu o politică socială adecvată.

2.1. Cognitologia socială a maladiilor societăţii moldoveneşti2.1.1. Maladia dezinformării relative

Trecerea de la sistemul comunist la o organizare social-politicădemocratică impune un şir de probleme de natură economică, politică,culturală. În regimul comunist în care am trăit şi am activat, sistemulinformaţional din societate era stabilit şi controlat de partid. Informaţiaavea un caracter politic, adeseori unilateral. Aceasta se producea pemăsura avansării procesului de omogenizare socială, adică, sociumultrebuia să se dezvolte fără conflicte sociale şi procesul în cauză,desigur, impunea depersonalizarea personalităţii. Bineînţeles că însocietatea democratică, unde şi-au găsit loc diferite metamorfozesocial-politice, apar şi se constituie varii identităţi politice, etnice,culturale, religioase. Aceasta este specific pentru o societate pluralistăşi este evident că fiecare grup social, partid, asociaţie etc. promoveazăanumite informaţii – de interes sau doctrinare. Şi în acest caz,informaţia, dacă urmăreşte un anumit interes, poate fi unilaterală.Analizând minuţios, putem spune că informaţia determină procesulgândirii grupurilor sus-menţionate. Substituirea gândirii într-un cazsau altul poate avea un rol decisiv şi chiar poate determina victoriasau înfrângerea. Desigur că, aici, un rol deosebit îl au vicleşugurile,înşelăciunile, camuflările, care ocolesc adevărul şi realitatea, creândastfel dezinformarea. Această dezinformare poate fi parţială sau totală,relativă sau absolută – în funcţie de interesul pe care îl au cei ce orăspândesc. La un moment sau altul „necesar”, dezinformarea poatedeveni un instrument de acţiune şi pentru autorităţile de stat. Spreexemplu, dezinformarea în cazul avariei da la Cernobîl, dezinformareaîn cazul majorării fonului radioactiv, dezinformarea în cazulpneumoniei atipice... Dezinformarea are un rol nefast asuprasociumului şi poate aduce prejudicii enorme acestuia – înainte de toate,pentru că se încalcă dreptul cetăţeanului şi, respectiv, al sociumului,la informare veridică. Dezinformarea poate fi analizată din mai multepuncte de vedere. Este importantă identificarea vocabularului folositpentru descrierea unui fenomen sau altul, precum şi relevarea conţinutuluimesajelor dezinformatoare. Trebuie să specificăm că maladiadezinformării este frecventă în cazurile unor conflicte fie psihologice, fie

51

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

militare sau sociale. Un rol deosebit în dezinformare îl poate aveamass media – radioul, televiziunea, presa scrisă. Această maladie adezinformării atacă şi alterează conştiinţa, discreditează personalitatea,manipulează opinia publică şi poate conduce la izbucnirea unorconflicte, cum ar fi cele interetnice. Într-un cuvânt, dezinformareamanipulează opinia publică, fiind o adevărată armă informaţională,dar şi psihologică. Ea este forma psihologică a subversiunii. Tocmaide aceea suntem convinşi că maladia trebuie depistată şi supusă unei„radiografii a adevărului”.

2.1.2. IntoleranţaFiecare societate tinde să creeze condiţii sociale, politice,

economice, juridice etc. acceptabile pentru convieţuirea diverselorgrupuri sociale, etnice, religioase etc. Acesta este un fenomen socialnecesar şi caracteristic pentru societatea civilizată. Într-o astfel desocietate nu este loc pentru maladia intoleranţei, care poate aveanumeroase manifestări. Intoleranţa apare din invidie, ură, neînţelegere,care deseori pot conduce la conflicte şi confruntări. În principiu,intoleranţa înseamnă neacceptarea, din diferite motive, inclusiv dinconsiderente etnice, a celui de alături, dar şi refuzul de a acceptaadevărul şi noul. Intoleranţa apare în procesul blocării mecanismelorde realizare a procesului social. De altfel, intoleranţa este echivalatăcu ignoranţa, cu discriminarea şi chiar cu unele aspecte alenihilismului, inclusiv cel legislativ. Intoleranţa este o faţeta opusă, cecontravine democraţiei, legalităţii, respectării drepturilor omului însocietate, dezvoltării sociumului în general. Această maladie poateda naştere altor patologii ale sociumului şi chiar poate conduce laconflicte militare... Numai pluralismul, inclusiv cel politic, toleranţaşi democraţia pot trata maladia sus-menţionată.

2.1.3. Desfrâul şi dezmăţulDezmăţ – purtare neruşinată, dezmăţată, imorală; destrăbălare,

deşănţare. 2. Fig. Haos, anarhie; 3. stare de regres.Desfrâu – corupţie, depravare, imoralitate. A duce o viaţă

necumpătată, de plăceri uşoare.În uzul lingual aceste două cuvinte sunt o acuzare, un verdict

defavorizant din punctul de vedere al religiei. Semantica acestor douăcuvinte contravine în întregime tuturor principiilor moralităţii creştine.

Desfrâu – libertatea plăcerilor trupeşti şi morale, care se dezvoltă

52

ION MEREUŢĂ

şi trece în pasiune, în păcatul polimorf. De cele mai dese ori, desfrâuleste un păcat individual, episodic, tranzitoriu. Este o căutare a celor ceau trecut de porţile desfrâului, a celor păcătoşi, trezirea în ei a pasiuniişi căderea în păcat. Este un păcat trupesc care, cu timpul, deterioreazăsufletul. Sufletul se supune logicii păcatului şi provoacă violenţă şimonstruozităţi. Violul este unul dintre cele mai monstruoase păcate –obţinerea plăcerii trupeşti fără a ţine cont de dorinţa altuia.

Perversiunea este o diversificare a păcatului şi poate fi atribuităpersoanelor cuprinse de desfrâu.

Dezmăţ – păcatul deschis, pasiunea publică, păcatul colectiv, careimplică mulţi părtaşi. Dezmăţul presupune dorinţa, ca să vrea şi celdin preajmă să accepte şi să practice păcatul deschis, public, atâttrupesc, cât şi moral. Esenţa e că dezmăţul e un mod de viaţă, oactivitate socială infiltrată în viaţa de toate zilele.

Dezmăţul nu caută păcatul, el există în păcat şi tinde să serăspândească în lumea întreagă, transformându-se într-o ideologie.Dezmăţul e conştientizarea plăcerilor, a pasiunii, ca unică forţă a vieţii.

Dezmăţatul este un suflet corupt, ce tinde să acapareze totul, să poatătrăi liber, fără reproşuri din partea altora şi împăcat cu propria conştiinţă.Acesta ar fi explicaţia termenilor din punct de vedere religios.

O altă abordare ar fi cea psihologică. Ambii termeni vin sădefinească o sociopatie – patologie de origine socială şi culturală.Iată câteva concepte ce stau la baza dezvoltării sociopatiei:

1. O semnificaţie psihosocială, caracterizând efectele patogeneale unui mediu destructurat, care perturbează dezvoltarea şi adaptareaindivizilor şi atrage după sine vulnerabilitatea lor socială.

2. Un tip specific de interacţiune caracterizată prin efectele deatribuire discriminatorie asupra indivizilor diferenţiaţi din punct devedere social sau cultural.

3. O realitate noosferică având o formă distinctă opusă psihopatieişi care este caracterizată prin refuzul constrângerilor sociale,respingerea regulilor, normelor şi valorilor dominante, ca şiimposibilitatea de a stabili un acord.

Toate explică mecanismul de formare a inadaptării sociale şi adisocialităţii individului desfrânat, dezmăţat, deşănţat, destrăbălat etc.Inadaptarea socială se explică prin ansamblul rezistenţelor şi dificultăţilorde integrare şi de participare la sistemele sociale şi la obligaţiile convieţuiriiîn societate. În aşa fel, persoanele căzute în desfrâu sau grupul socialdezmăţat găsesc refugiu în grupurile de marginalizaţi.

53

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Dezmăţul şi desfrâul implică, în concepţia societăţii normale,caracteristica de amoralism.

Amoralismul este un sistem de gândire care se vrea străin şiindiferent la valorile morale. Grupurile de marginalizaţi (persoanelecăzute în desfrâu şi dezmăţ) au un comportament asocial, care nu esteadaptat regulilor vieţii sociale. Acest comportament exprimă o dorinţă,o alegere personală de a trăi „lângă şi în paralel”, în interstiţiile sistemuluisocial, „pentru a-şi păstra libertatea existenţială şi a se proteja de oricedependenţă psihosocială”. E vorba de o conştientizare a alegerii –„asocialitate aleasă”, suportată mai frecvent ca urmare a unui proces deeşec, marginalizare ( handicapuri sociale).

Excluşi din grupurile sociale majoritare, deviatorii caută să-şiîntărească poziţia minoritară în subgrupuri de afiliere cu o coeziuneputernică. Datorită unui fenomen de polarizare, ei pot să se opunănormei dominante şi să menţină o poziţie de ruptură, devenind o sursăde influenţă. Apare un consens social minimal în jurul unui sistem dereguli recunoscute ca legitime, consens din care rezultă fenomenul dedeviere. Grupul marginalizat îşi revendică anumite originalităţi specifice(de ex., transsexualismul, deviere psihică) fie prin practică socială deruptură cu orice identificare socială, fie printr-un mod răsturnat deconformitate – deviere anticonformistă. Instrumente cu care opereazăgrupul marginalizat sunt:

agresivitatea - orice comportament, care răneşte sau aduceprejudiciu altcuiva; agresivitatea este considerată de psihanaliză ca opulsaţie unitară şi independentă, o proiecţie a instinctului de moartesau de distrugere (Freud S.), sau ca o manifestare a dorinţei de putereasupra altuia şi de afirmare de sine.

delincvenţa – diversitatea infracţiunilor sancţionate penal; e vorbade acţiuni agresive şi dăunătoare reprimate legal.

perversitatea – o anomalie a instinctelor, înnăscută sau dobândită;din această categorie fac parte perversiunile sexuale, alături de tulburărica alcoolismul, anorexia sau bulimia. Cei care o făptuiesc nu suntretardaţi şi sunt feriţi de tulburări psihice, dar sunt caracterizaţi prinabsenţa simţului moral, agresivitate împinsă până la malignitate,instabilitate afectivă şi socială, impulsivitate şi tendinţă spreperversiuni instinctive; adică, sunt caracteropaţi.

vandalismul – conduită agresivă împotriva ambiantului fizic,vizând distrugerea, desfigurarea sau scoaterea lui din funcţie.Vandalismul se supune unor motivaţii foarte variate, ceea ca a dus la

54

ION MEREUŢĂ

stabilirea unor categorii diferite: vandalism ritual, ludic, grafitti,ideologic, sabotaj etc.

violenţa – violenţa fizică face să domnească legea celui maiputernic, oprind indivizi sau grupuri mai slabe.

Freud a descris violenţa prin forţa puseului pulsiunii, indiferentde natura acesteia.

Fenomenul de desfrâu şi dezmăţ poate să dispară odată cuschimbarea mediului de viaţă a individului, cu încadrarea luipsihosocială şi educaţională.

2.1.4. Extremismul şi separatismulExtremismul este o altă maladie a societăţii noastre şi se manifestă,

în mod special, în aspect socio-politic. Extremismul nu face bine niciomului, nici societăţii. Încă Pascal scria că „lucrările extreme sunt pentrunoi ca şi cum n-ar fi”. Nici omul nu trebuie să existe pentru extremism,căci acest fenomen a dat naştere răului, războaielor, nazismului...

Socio-cognitologia trebuie să aprecieze separatismul sub diferiteaspecte. Este o maladie de dihotomie a sociumului din toate punctelede vedere. La început apare denaturarea Eu-lui psihic şi moral,separarea unui Eu de alt Eu de pe „teritoriul vital”. Acest Eu patologicnu se supune legilor sociumului. Apare o infracţiune la nivel social,bazată pe nihilismul atât legislativ, cât şi moral, etic, cultural alsocietăţii. Pentru a-şi realiza principiile, separatismul foloseşte diferitemecanisme etnice, etnoculturale, organizaţionale, de protest publicfără bază legislativă, precum şi militare, forţa armată fiind un elementforte al separatismului. Ulterior, separatismul apelează şi la principiide terorism, care se poate manifesta în toate formele existente aleacestuia, atât interne, cât şi externe. Îşi face apariţia şi economiasubterană, iar criminalitatea, care nu are limite nici etnice, niciculturale, nici religioase, devine o „normă” a separatismului. Larăspântia mileniilor, separatismul a devenit o maladie socialăinternaţională. Aceasta ne-au dovedit-o evenimentele ce s-au produsîn ultimii ani pe toate continentele – în special în ţările din Americade Sud, dar şi în multe state europene.

În Republica Moldova, separatismul, generat şi finanţat dinexteriorul ţării, a luat naştere încă în septembrie-octombrie 1989, laTiraspol, Tighina (Bender), Râbniţa. La început, mişcările separatisteaveau un aspect de protest social – adunări, greve, mitinguri, blocareacăii ferate – provocat de adoptarea, de către parlamentul de la Chişinău,

55

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

a legislaţiei lingvistice. Nihilismul, însă, a luat amploare. Sovieteleorăşeneşti şi raionale din regiunea transnistreană a Republicii Moldovaau adoptat hotărâri, legi şi acte normative care încălcau prevederileconstituţionale ale ţării. În consecinţă, au fost comise infracţiuniîmpotriva Republicii Moldova şi a integrităţii teritoriale a acesteia,producându-se dihotomia sociumului moldovenesc. Separatiştiiorganizează referendumuri locale în diferite probleme, inclusiv în ceaa limbilor – astfel, separatismul foloseşte principiile democratice îninteresul meschin de destrămare a statului moldovenesc. Sovieteleorăşeneşti şi raionale adoptă hotărâri de suspendare a articolului 168al Constituţiei pe teritoriul oraşului Tiraspol şi alte localităţitransnistrene – aici, separatismul foloseşte legea inversată. Un grupde oameni care nu respectă şi nu recunosc legislaţia şi Constituţiastatului suveran şi independent Republica Moldova, prin sovietulsuprem de la Tiraspol, declară nule hotărârile administraţiei centralela nivel local. Oare acestea nu sunt infracţiuni de stat? Aici are locdihotomia intelectului social, scindarea societăţii. Pentru apărareaseparatismului, se folosesc grupări militare, agresiunea armată. Astfel,campania militară este un element indisolubil al separatismului, faptconfirmat şi tradus în practică nu doar de enclava separatistă dinRepublica Moldova, ci şi de cele din Cecenia, Gruzia etc. Chiar şi încondiţiile unei înţelegeri, a unor negocieri, separatismul nu-şi respectăangajamentele. Pentru separatism nu există nici legislaţie, nici principiiumane sau morale. Principiile de acţiune ale separatiştilor suntagresiunea, supunerea, măcelul şi terorismul. La rândul ei, agresiuneaunei părţi naşte rezistenţă – uneori, tot armată – a celeilalte părţi,ceea ce conduce la declanşarea războiului, la început civil, ulteriorregional şi chiar mondial. Separatismul este o maladie foartepericuloasă a sociumului. Numai raţiunea omenească, voinţa comunăa societăţii poate rezolva problema şi trata maladia. De aici se poateconchide că separatismul reprezintă o dereglare a existenţei sociale şio denaturare a conştiinţei sociale. Credem că acestea ar fi şi deducţiilelui Marx – că anume dereglarea formaţiunii sociale, a civilizaţiei, aculturii sociale creează separatismul. Este deja demonstrat căseparatismul generează corupţia, căci el nu are nevoie de funcţionareaunei societăţi civile viabile, ci de supremaţia unor legi mafiote. Aceastăparte a sociumului, separată de restul societăţii, degradează şi nu poatesă se autoaprecieze şi să se autoperfecţioneze. În cele din urmă, acestlucru va şi determina destrămarea clanurilor mafiote separatiste,

56

ION MEREUŢĂ

poporul eliminând această „plagă socială”. Separatismul distruge nunumai societatea, cultura, intelectul social, dar şi ritmul social, desprecare scrie academicianul T. Ţârdea, impunând un antiritm social –nişte mecanisme antisociale antisistemice şi antiumane. Are locdesincronizarea societăţii şi a mecanismelor ei. Astfel, separatismulpune în pericol însuşi omul, sociumul, supravieţuirea omului şi aomenirii. El nu încurajează dezvoltarea omului şi a societăţii. Nuacordă şanse de dezvoltare umană, denaturând orice idee de securitatea omului şi a umanităţii. Separatismul este opus mecanismelorglobalizării, ale noosferizării. El tinde spre izolare şi detaşare, creândo stare socială periculoasă – sociopatie izolată. În loc de conştiinţănoosferică, separatismul oferă o conştiinţă limitată, izolată, denaturată.Separatismul duce o parte a sociumului la pieire, iar pericolul cel maimare este că poate să distrugă ţara, regiunea, omenirea.

Raţiunea umană, timpul şi Dumnezeu trebuie să le rezolve petoate. Această soluţie o aşteaptă şi „corpul Moldovei”, deşiseparatismul din Republica Moldova are specificul său – interesulgeopolitic, în această zonă, al marilor puteri, interes confirmat deistorie... Nici tumultul anilor, nici neantul uitării, nici neguravremurilor nu le-a şters din memoria Moldovei. Toţi s-au îndreptat şise îndreaptă spre poarta Europei, care este situată în Moldova.

2.1.5. BirocratismulBirocratismul este o maladie a „cremei” societăţii noaste, de care

suferă unii înalţi funcţionari, ajunşi la putere prin metode meschine,mercantile sau prin protecţionism. Este o stare de exagerare a muncii„de cancelarie” şi de tergiversare a deciziilor, agravată de multitudineade formalităţi. Pentru birocraţi nu este esenţial omul cu problemelelui, ci procesul îndelungat de (non)soluţionare a unei probleme şi undezinteres total pentru necazurile şi necesităţile omului. Birocratismulse referă şi la rezolvarea îndelungată şi nechibzuită a problemelor destat. Clasicii spuneau că rădăcinile birocratismului sunt de originepolitică sau socială. Birocraţii pot să amâne deciziile din punct devedere politic sau social în funcţie de originea lor. În acest caz, putemvorbi despre birocratismul politic, dar considerăm că, pentru ţăriledemocratice în curs de dezvoltare, birocratismul este caracteristic înspecial funcţionarilor publici. În acest caz, birocratismul esteindisolubil legat de mită, corupţie şi protecţionism. Birocratismul estemaladia stagnării: el nu fortifică societatea, nu generează evoluţia ei

57

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

şi nu permite afirmarea capacităţilor omului. Deseori, birocratismulse manifestă prin nihilism, conservatorism sau chiar sabotaj. El nustimulează iniţiativa, ci, dimpotrivă, creează în societate o stare destagnare. Evident că birocratismul trebuie exclus, înainte de toate,din guvernarea ţării, din conducerea întreprinderilor de stat, ainstituţiilor de învăţământ şi de cultură etc. Societatea, prinmecanismele sale de control, trebuie să curme orice manifestare abirocratismului, inclusiv prin adoptarea unor legi şi acte normative.Birocratismul îşi găseşte loc şi în puterea supremă a statului, undeexistă interese de grup, economice, inclusiv private. Birocratismul acontribuit la apariţia unui alt fenomen vicios – protecţionismul, subdiversele lui forme: nănăşism, cumătrism, mercantilism etc. Birocraţianu fortifică sistemul informaţional, ci caută să facă taină din intereselestatului, îngrădind accesul oamenilor la informaţia veridică. De aceea,procesul informatizării sociumului este o armă împotriva birocraţiei.Căci anume informaţia veridică şi procesul de informatizare ne oferăposibilităţi reale, concrete şi eficiente pentru diminuarea acestui flagel.Academicianul T. Ţârdea subliniază că forţa birocratismului estevoluntarismul. Acesta acţionează vulgar, ignorează legile, naşte corupţieşi mituire. Birocratismul şi-a găsit loc în toate sistemele social-economiceale statului. Cu părere de rău, el se poate manifesta şi în ştiinţă, înprocesul pregătirii cadrelor ştiinţifice.

2.1.6. NihilismulNihilismul este o maladie a diferitelor societăţi şi comunităţi. Cu

această boală s-au luptat mulţi oameni de ştiinţă şi de cultură. Omul seîntreabă: „Oare de mine depinde ceva?”, „Pot eu influenţa uneleevenimente din viaţa politică, economică, socială sau nu?”. Dinnefericire, moldovenii, în toate timpurile, aşteptau „ordinul de sus” şiconsiderau că de ei, de fiecare om concret, nu depinde nimic: cei „desus” adoptă hotărâri, ei le îndeplinesc sau tot ei nu le respectă. Indiferenţaomului, convingerea că de el, astăzi, nu depinde nimic, cultivă însocietate nihilismul politic, fapt care se răsfrânge direct asuprasociumului nostru şi, mai ales, asupra evoluţiei acestuia. În condiţiileeconomiei liberale, omul trebuie să mizeze neapărat numai pe sine însuşi,căci statul nu asigură multe garanţii... Drept urmare, oamenii se izoleazăşi trăiesc cu ziua de azi... Aceasta generează nu numai nihilismul, ci şiabsenteismul politic al moldoveanului. E adevărat că absenteismul înscrutinele electorale este un fenomen caracteristic nu numai pentru

58

ION MEREUŢĂ

Republica Moldova, ci şi pentru multe alte state. În medie, circa75-80% din populaţia diferitelor ţări consideră că de ei nu depindeprocesul politic şi că deciziile, oricum, sunt luate în favoarea intereselorcorporative, a oligarhiilor economice, adică, întru binele celor bogaţi.Este o situaţie întâlnită atât în societăţile postindustriale, cât şi în celeaflate în curs de dezvoltare. După părerea noastră, nihilismul, totuşi,trebuie privit şi sub un alt aspect. Şi confruntarea dintre părţi – guvernanţişi opozanţi, „buni şi răi”, „cei de sus şi cei de jos” – poate generanihilismul politic. Aceasta se întâmplă chiar şi atunci când cei „de sus”au venit la putere legitim, prin scrutin democratic. Cei „de jos” dorescprogres, ameliorarea situaţiei lor şi a celor ce-i reprezintă, iar cei „desus”, pentru a distruge opozanţii, pot pune la cale diferite provocări –incidente politice, sechestrări de persoane, chiar conflicte militare. Înistorie sunt cunoscute şi situaţii de nihilism care s-au încheiat curepresiuni, exterminări, omoruri, inclusiv la comandă. Deci, nihilismultrebuie privit mult mai larg, începând cu sociumul şi terminând curelaţiile dintre „subalterni şi şefi”, adică dintre membrii societăţii.

Dacă într-un stat a fost adoptat şi funcţionează un cadru legislativ,aceste legi şi acte normative trebuie respectate şi îndeplinite, dar nuneglijate. Legislaţia impune şi drepturi, dar şi obligaţiuni. În cazulcând legea există, dar nu se respectă la nivelul statului, la nivelulunităţii teritorial-administrative, putem vorbi de separatism, iar dacăcetăţenii nu respectă legea şi nu îndeplinesc normele legislative învigoare, vom vorbi de sabotaj. Această maladie a fost cunoscută înistorie, în special, în perioada fondării şi formării statelor moderne.Şi noi suntem la începutul creării statului, deşi s-au scurs mai mult de11 ani de la proclamarea independenţei lui! Sabotajul nu este altcevadecât o infracţiune. Într-un stat bazat pe drept, loc pentru o asemeneamaladie nu trebuie să existe. Să nu uităm că democraţia presupune, înaintede toate, responsabilitate. Deci, o balanţă echilibrată! Aceste maladii alesociumului pot fi tratate numai prin educaţie, prin cultură, prin impunereaşi respectarea legii, prin mecanisme de control al respectării legislaţiei.

2.1.7. SociopatiileSociopatiile sunt nişte stări patologice premorbide ale maladiilor

societăţii contemporane. Stresul apărut în relaţiile dintre oameni, dintrecetăţeni şi autorităţile statale, inclusiv administraţia publică locală,demoralizarea la nivel de societate, neîncrederea în ziua de mâine,depresiile oamenilor şi ale grupurilor de oameni determină, în

59

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

majoritatea cazurilor, respectivele stări ale sociumului. Toate acesteaprovoacă apariţia disconfortului psihic – sindroamele psihoastenic,ipohondric, apatic, disforic etc. Astfel, mediul extern şi factorii exogenide natură socială provoacă dereglarea echilibrului socioemotiv aloamenilor, fapt care poate conduce la dereglări mentale şi chiar maladiipsihice. Aici trebuie căutate rădăcinile agresivităţii din colective şisocietate, ale nihilismului legislativ şi normativ al omului. Probabil, totaici se nasc elementele premorbide ale infracţiunilor şi terorismului.Din punct de vedere filozofic, Eu-l se autodistruge, după care încearcăsă deterioreze sociumul. Pe acest fundal, în societate devin tot maifrecvente fenomene ca agresivitatea umană, certurile, disconfortul, frica,furia, stresul, toate acţionând asupra Eu-lui şi denaturând atât fizicul,cât şi psihicul. De asemenea, sociopatiile apar în perioade de tulburărisociale – revolte populare, revoluţii, stare de război, foamete, calamităţinaturale etc. În Republica Moldova, asemenea modificări alepsihoemotivului social s-au înregistrat în diferite stări patologice alesocietăţii, dar mai ales acestea s-au făcut resimţite în perioadadeportărilor în masă din secolul trecut şi în momentele de schimbărisocio-politice, precum au fost schimbarea regimurilor: cel român – cucel bolşevic, cel bolşevic – cu cel român, cel român – cu cel sovietic,cel sovietic – cu cel naţional.

Apariţia sociopatiilor în societatea moldovenească a fost determinatăşi de schimbarea mentalităţii oamenilor – atât a intelectualităţii, cât şi aţărănimii. Şi una, şi cealaltă au fost speriate, deportate, înfricoşate detot şi de toate, maltratate, izolate şi făcute să se închidă în sine, ceea cea favorizat sociopatiile sociumului moldovenesc. Această atmosferă acreat o mentalitate şi o gândire specifică. Proprietatea privată era, iniţial,acceptată, apoi anulată, printr-un proces de naţionalizare forţată. Ţăranulşi-a distrus Eu-l fizic şi psihic, iar sărăcia, în condiţiile proprietăţiicolective, „înflorea”. În societate, a fi cinstit echivala cu a fi prost şisărac. Încetul cu încetul, furtul proprietăţii colective şi de stat a devenitun imperativ al vieţii şi al timpului. Dacă nu furai, nu erai gospodar!Concomitent, în Eu-l psihic s-a instaurat neîncrederea în ziua de mâine,chiar şi unii băştinaşi trăind după principiul „azi trăim, azi mâncăm”,până nu demult, străin moldovenilor. El i-a denaturat Eu-l psihic. Acestproces a fost stimulat şi de apariţia fenomenului inutilităţii personalităţii.Sindromul inutilităţii profesionale şi sociale persistă mai ales la etapelereformării societăţii. Suntem convinşi, însă, că vor trece ani şi, princultură, educaţie şi muncă vom reveni la normal.

60

ION MEREUŢĂ

2.1.8. InvidiaInvidia este o maladie extrem de periculoasă pentru individ şi

societate. Ea face parte din morala răului şi este premorbidul multorrele. Credem că invidia se naşte o dată cu individul, este caracteristicăpentru majoritatea oamenilor şi se ascunde în Eu-l său. Este prezentă latoate popoarele şi nu face excepţie nici pentru sociumul moldovenesc,dimpotrivă. Moldoveanul, dintotdeauna, a fost invidios. Vecinul esteinvidios pe vecin, ţăranul – pe ţăran, profesorul – pe profesor etc. Vorbalui Hesiodos: „Olarul e mâniat pe olar şi dulgherul pe dulgher, cerşetorulpe cerşetor, cântăreţul pe cântăreţ”. Din aceste cuvinte ale filozofului,este evident că invidia apare într-un grup de oameni apropiaţi – vecini,rude, oameni de aceeaşi profesie, de aceeaşi naţionalitate...

Moldoveanul, chiar dacă compătimeşte pe cineva, tot una invidiazăşi, astfel, suferă dublu. De cele mai multe ori, el nu arată acest lucru.Poate că anume invidia este cauza dezbinării, a răzleţirii, a neuniriimoldovenilor. Totodată, invidia, furia, mânia distruge sănătateaoamenilor. Ţinta lor este ficatul... Un mare medic, savant şi filozofmoldovean spunea: „Patologia ficatului la moldoveni nu este cauzatăde factorii alimentari sau de vin, ci de invidie…”. Invidia poate fi distrusănumai prin cultivarea unor relaţii prieteneşti, de compasiune, de suferinţăşi de fericire unică. Condiţia este ca această prietenie să fie curată şitrainică. Unde apare nenorocirea, invidia nu-şi găseşte locul. Ea apareatunci când se înregistrează o reuşită, un succes. Marele scriitor, ompolitic şi de stat, ambasadorul Vasile Alecsandri, scria: „De tot ce seînalţă, invidia-i legată, în urma strălucirii stă umbră tupilată”. Într-adevăr,când unul dintre semeni, din acelaşi sat, reuşeşte într-un fel sau altul –în carieră, în cultură, în administraţie, în afaceri etc. – ceilalţi trebuie săpună umărul şi să-l ajute. Iar la noi se întâmplă invers: îl trag înapoi, îicaută greşeli, îi scornesc vorbe, îl bârfesc şi îl dispreţuiesc. E adevărat,omul nu poate să se ascundă. Problema e că celorlalţi, care se uită, vădşi analizează, trebuie să le fie străină această maladie. Dar, vorba luiVauvenargues, „Invidia acuză şi judecă fără dovezi, ea măreşte defectele;ea are denumiri enorme pentru cele mai mici greşeli; ea exagerează şiofensează”.

În societatea noastră, o acţiune sau o inacţiune a unui om este,imediat, urmată de aprecierea şi judecata altui om; de regulă, aceastăjudecată nu este una compătimitoare, ci plină de răutate. Credem că„nu trebuie să judeci tu întâi pe cineva, tu fă-ţi mai bine judecata ta, şiiată, numai atunci, vei învăţa ce-nseamnă judecata cuiva”. Într-adevăr,

61

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

„să judeci e uşor pe cineva, când judecata-ntrece înţelepciunea ta”.Invidia apare între cele mai apropiate persoane, dar şi între grupurilede oameni. Moldovenii din ţară se urăsc, se invidiază, iar cei caresunt în afară – căci lumea e împânzită de moldoveni care lucrează pealte pământuri – se organizează în comunităţi, sunt uniţi, se ajută unulpe altul. De ce moldovenii nu apreciază la justa valoare personalităţileautohtone şi întotdeauna, drept exemplu, aduc personalităţi străine?Şi Mihai Eminescu, la 12 octombrie 1881, scria că nu înţelege deunde vine asta: „Acest popor, de-o sănătoasă barbarie, de-o rarădeşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare ainimii, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, nu este de recunoscut!Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mairecunoaşte dacă s-ar ridica din morminte”. Un cărturar din Moldovaspunea: „La noi, ca să fii apreciat, trebuie să mori!”. De ce se întâmplăastfel? Credem că nu numai din invidie. Acelaşi Eminescu scria: „Pedeasupra poporului nostru, s-a superpus o pătură străină fără tradiţii,fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, ne-a escamotat lucrulcel mai scump pe care un popor îl are, simţul său istoric, simţul dedezvoltare continuitivă şi organică, acel simţ pentru care în fiecare anavem o zi mare: moşii”.

Marele Eminescu înţelegea că anume la ţară – acolo, pe moşii, cubătrânii satelor, unde se vorbeşte limba ţării – sunt păstrate datinilestrămoşeşti, obiceiurile, cultura. Acolo există adevărata atitudinenaţională. De aceea suntem convinşi că numai prin educaţieminuţioasă, prin cultură, prin muncă, prin spiritul colectivităţii, prinunirea de neam vom învinge invidia.

2.1.9. Egocentrismul şi egoismulEgocentrismul şi egoismul se observă în societatea noastră la diferite

niveluri, dar e mai pronunţat în vârful piramidei statale. Această starede spirit este evidentă în politică – în partide şi mişcări politice, înprocesul de guvernare. Dominaţia intereselor şi sentimentelor personaleeste un atribut al luptei pentru putere, dar nu numai. Unii îşisupraapreciază potenţialul şi calităţile. Ei doresc ca Eu-l lor să fie„apex”, dar de multe ori acest Eu nu are bază. Egocentrismul şi egoismulcorelează direct cu individualismul şi carierismul. Această stare de spirit,această tendinţă de a raporta totul la sine, la propria persoană, trebuiedezrădăcinată. Trebuie să excludem din E-ul nostru judecata prin prismaintereselor şi chiar a sentimentelor personale.

62

ION MEREUŢĂ

2.1.10. Gerontocraţia şi conservatorismulDespre arta dirijării şi educaţiei s-a scris mult. Omul şi procesul

conducerii implică multe generalităţi şi multe particularităţi.Conducătorul şi puterea sunt un tot întreg, dar pot exista şi separat.Cea mai periculoasă, însă, este separarea de oameni. Managerul şidurata aflării lui la putere este o problemă pe cât managerială, peatât morală. Vârsta conducătorului şi exercitarea puterii poateinfluenţa direct dezvoltarea colectivului, determinând progresul sauregresul acestuia. Un lucru extrem de dificil este stabilirea durateiaflării managerului la putere. Când şi la ce vârstă conducătorul numai este eficient şi devine conservator? La ce vârstă el se opuneprogresului? Când apare conservatorismul în conducere? De ce înunele ramuri ale economiei naţionale se instaurează gerontocraţia?De ce nu există o limită, o perioadă fixată? De ce nu se produce, latimp, schimbarea conducerii: la noi, omul, dacă vine la putere, laputere moare!

Am căutat timp îndelungat răspuns la aceste întrebări. Considerămcă Oxenstierna este cel care, acum multe secole, a dat răspunsuladecvat: „Cei care precedă vor să împiedice progresul celor careurmează”. Deşi cei care vor veni, peste un anumit timp, se vortransforma şi ei... Fiindcă, vorba lui Pascal, „tot ce se perfecţioneazăprin progres, piere tot prin progres”. Cu toate acestea, însă, trebuie săexiste o consecutivitate – nu de promoţii, ci de durată adecvată,progresivă. La momentul potrivit, dacă conducătorul dă semne deconservatorism, el trebuie schimbat cu altul care să promovezeprogresul. Ştiinţa a calculat că, pentru un manager, perioadă de progreseste de 5-7 ani (!!!). În acest răstimp el are idei, programe, entuziasm,putere fizică, motivaţie şi, deci, generează progresul. Această perioadăe urmată de conservatorism şi, spre final, chiar de regres. Desigur căcele expuse mai sus nu sunt o legitate absolută – există şi excepţii,manageri care toată viaţa sunt promotori ai progresului. Pe aceştia,sociumul trebuie să-i reconfirme, la fiecare 5-7 ani. Totul depinde depersonalitate, de capacităţile intelectuale, morale şi, evident, fiziceale individului. Aceste afirmaţii nu se referă la funcţiile elective, ci lacele administrative, corporative, în special cele din sfera ştiinţei,culturii, medicinei, învăţământului etc. În ceea ce priveşte funcţiileelective, mai ales la nivel de stat şi guvern, totul este legitim în măsuraîn care se respectă principiul democratic: alegeri – putere – exercitareaei. Poporul îi are pe acei conducători, pe care-i merită. Deci, cum e

63

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

poporul, aşa sunt şi conducătorii. Iar procesele de care am vorbit maisus sunt indisolubil legate de autoprogresul şi autoperfecţionareasocietăţii noastre.

2.1.11. Indiferenţa şi absenteismulMaladia indiferenţei în societate se manifestă în luarea de atitudini.

Indiferenţa se poate manifesta faţă de aproapele tău, faţă de un alt om,faţă de un bolnav, faţă de cel ce suferă, faţă de munca ta, faţă deobligaţiunile tale profesionale şi civice, faţă de responsabilitatea moralăşi chiar juridică etc. La nivelul societăţii, indiferenţa se observă în cadruldemocraţiilor. În societatea noastră, indiferenţa faţă de ţară, faţă de stat,faţă de viitor se observă la alegerile locale şi cele parlamentare. Cetăţeniinu-şi exprimă votul, provocând indiferenţa faţă de acest procesdemocratic. Absenteismul este o maladie a inconştienţei sociale. Putems-o tratăm numai prin educaţie generală, estetică, juridică. Dar şi prinmotivarea iubirii faţă de patrie, prin patriotism şi, dacă nu înregistrămsuccese, prin normă juridică.

2.1.12. Mercantilismul: mita, corupţia şi abuzulO maladie sau, mai bine spus, o tendinţă negativă a societăţii

noastre este mercantilismul sub toate formele. Acest fenomen estecaracteristic pentru perioadele de reforme, mai ales pentru ţările încurs de dezvoltare. El este indisolubil legat de mituire, corupţie şicriminalitate. Un rol deosebit în afirmarea mercantilismului îl ocupădiferite forme de protecţionism. Maladia în cauză este direct legatăde procesul de educaţie a cetăţenelor, pe de o parte, şi a funcţionarilorpublici, pe de altă parte. Astăzi, în societatea noastră funcţioneazăprincipiul „unul dă şi altul ia”. Incultura şi vinovăţia sunt valabileatât pentru cel care propune şi dă mită, cât şi pentru cel care acceptămita, devenind astfel corupt. Aici, sunt potrivite cuvintele luiMachiavelli, care scria că, „după cum cel care corupe îl învinge pecel care primeşte, tot aşa cel care nu primeşte învinge pe cel care vreasă-l corupă”. Acesta trebuie să devină un principiu de corelaţii dintreoameni în societate. Mituirea şi corupţia care domnesc în societateanoastră trebuie tratate prin cultură, educaţie, drept şi mai ales prinmetode economice. Cauzele acestor fenomene sunt, pe de o parte,sărăcia, iar pe de altă parte – dorinţa unora de a trăi în lux. Cei caredoresc să-şi satisfacă toate mofturile acumulează avere prin corupţieşi abuzuri. Corupţia şi abuzurile au fost răspândite în toate regiunile

64

ION MEREUŢĂ

lumii şi au o istorie veche. Este paradoxal, dar, în momentul cândcorupţia deschide uşile şi intră în structurile statale, apare, la propriuşi la figurat, fenomenul hoţiei. În asemenea condiţii, hoţia devine oadevărată instituţie de stat. Istoricul Urechia, într-o lucrare de-a sa,scria că „hoţii erau înţeleşi totdeauna cu ispravnicii şi zapcii. Cu dânşiiîmpărţeau prăzile lor. Puţini din hoţi erau aduşi la judecata Divanului,căci ispravnicii le dădeau drumul pe bani”. Efectuând o paralelă şi odeducţie, trebuie să menţionăm că şi posturile administrative sevindeau (poate se vând şi astăzi), iar preţul lor se negocia în diversemoduri. Mercantilismul sub orice formă – mită, corupţie etc. – a dusşi duce la agonisirea averii şi formarea clasei bogate în societate.Sociumul trebuie să lupte cu toate mijloacele împotriva acestor maladiicare, în cele din urmă, duc societatea spre marginea unei prăpăstii.Dacă societatea nu le combate la momentul oportun, se pot crea condiţiipentru delimitarea unor grupuri sociale foarte bogate şi a unor grupurifoarte sărace. În cele din urmă, se poate crea o situaţie excepţională,chiar revoluţionară.

2.1.13. SărăciaCea mai mare ruşine a societăţii noastre este sărăcia. O ţară cu un

pământ mănos, cu oameni harnici şi gospodari ca Moldova, nu poate fisăracă. Cu toate acestea, ea este astăzi una dintre cele mai sărace ţăridin Europa! Sărăcia apare atunci când un individ sănătos, apt de muncă,nu se poate întreţine pe sine şi pe familia sa. De ce depinde acest lucru?Sărăcia este consecinţa atât a politicii economice şi sociale a statului,cât şi a comportamentului individului, al cetăţeanului. Statul trebuie săcreeze condiţii şi să asigure locuri de muncă pentru fiecare cetăţean, săgaranteze şi să efectueze însuşirea de a atrage la muncă şi de a garantaexistenţa, şi nu subzistenţa. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţiioptimale, atunci sărăcia este doar o consecinţă a dorinţei individului(de ex.: trândăvia). Cel ce munceşte nu poate să fie sărac. Cauzelesărăciei trebuie să le căutăm, pentru început, în noi înşine, iar apoi – înrelaţiile Eu-lui cu statul şi societatea.

Un adevărat flagel pentru societate şi o consecinţă a sărăciei înţara noastră este cerşitul, care a devenit o maladie cronică a societăţiinoastre şi, totodată, o ruşine naţională. În plus, sărăcia poate fi însoţităde toate pacostele, inclusiv de discordie, invidie şi un nivel sporit alinfracţionalităţii. Un popor sărac este sortit morţii. Vorba filozofului: „Emai preferabilă moartea aducătoare de linişte decât sărăcia”.

65

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Fiind un element al haosului social-economic, problema sărăciei vaputea fi rezolvată obiectiv tot de societate. Sociumul va da naştere laconducători care vor duce poporul spre prosperitate economică. Anumeunitatea dintre conducătorii apţi şi un popor care-şi doreşte un viitor maifrumos vor eradica sărăcia din viaţa noastră. Căci salvarea de sărăcie nustă ascunsă în ajutoarele materiale şi în creditele din exterior. Ea este înnoi, în poporul Moldovei, în investiţii naţionale, în munca noastră de zide zi pentru făurirea unei vieţi mai bune.

2.1.14. TrădareaTrădarea a fost o maladie caracteristică pentru diferite timpuri şi

societăţi. Societatea moldovenească a resimţit-o permanent, de la perioadadomniei până la cea a democraţiei... Trădarea încrederii şi a prieteniei,trădarea de ţară s-au întâlnit şi se mai întâlnesc şi astăzi. Trădătorii suntadevăraţi cameleoni, au un fototactism social dezvoltat, însă, în cele dinurmă, ei devin odioşi chiar şi pentru cei care, până nu de mult, îi preferau.Trădarea poate apărea din slăbiciune, din interese mercantile, iar însocietatea noastră – mai mult din invidie. Mulţi devin amabili, isteţi şilinguşitori dar, în principiu, suferă de laşitate; la aceştia, trădarea poatedeveni o normă. Trădarea poate fi generată şi de ură. Toate aceste viciis-au manifestat în momentele critice pentru societate – conflicte, războaieşi chiar alegeri. Totuşi, în cele din urmă, trădătorii sunt pedepsiţi de cătreadevăr şi ei suferă, trădându-se pe ei însuşi, pe Eu-l lor şi cerând iertare...

2.1.15. UraNici ura nu este o maladie străină societăţii noastre. Iniţial,

oamenii se cunosc între ei, ulterior – devin apropiaţi, mai apoi –prieteni, iar în cele din urmă ajung să se urască şi pot deveni chiarduşmani. Un filozof spunea că „cel mai apropiat prieten, într-o anumităipostază, poate să te urască şi să-ţi devină duşman de moarte”. Seurăsc între ei mai ales oamenii care locuiesc împreună, care trăiescsau muncesc aproape unul de altul. Această maladie a societăţii s-aresimţit, în special, în procesul de reformare a economiei naţionale,de privatizare etc. Prietenul l-a urât pe prieten, fratele pe frate, copiiipe părinţi şi viceversa. Deseori, mai ales în momentele de distribuirea averilor, este prezentă lăcomia din care, de asemenea, poate apăreaura. Lăcomia şi ura pe mulţi i-au dus la pierzanie. Sirius spunea că„sărăciei îi lipsesc multe, dar lăcomiei îi lipsesc toate”. Lăcomia poategenera nu numai ură şi mânie, dar şi multe alte rele.

66

ION MEREUŢĂ

În ultimul timp, în societatea moldovenească, ura se manifestă înprocesul democratizării şi al instaurării pluripartidismului. Lupta întrepartidele politice, între guvernanţi şi opoziţie este vădită atât în perioadaelectorală, cât şi în cea a exercitării puterii. Divizarea în ai noştri şistrăini se păstrează continuu şi ura ia amploare sub toate aspectele.

2.1.16. Maladia selecţiei inversateAceastă maladie a fost şi este vădită în societatea moldovenească.

Cumătrismul şi nănăşismul a fost caracteristic pentru societateasovietică, doar că se manifesta într-un mod ascuns. Se menţine şiacum, dar în proporţii mai mici, această diminuare fiind determinatăde schimbarea relaţiilor în societate, dar şi de denaturarea unor principiigeneral-umane. În societatea noastră, nimeni nu se poate afirma dacănu este cumătru, nepot sau ginere al unei persoane „importante”...Problema e că tinerii care nu au asemenea relaţii pierd interesul de amai persevera. Cum spunea Eminescu, tânărului nu i se mai zice:„Învaţă sau munceşte ca să înaintezi!”, fiind potrivită zicala: „Conspiră,calomniază şi vei ajunge om mare!”. Aceasta este caracteristic pentruunele componente ale societăţii mai ales după 1995. În perioadarespectivă, mediocritatea, încetul cu încetul, a început să distrugătalentele. La posturile înalte te poate ridica numai motivul financiaral algoritmului, rubedeniile sau mercantilismul. Carierismul sebazează pe protecţionism. Tocmai de aceea, în anii ’90 ai secoluluitrecut, un filozof politic spunea că „în Moldova poţi să ajungi cineva,să te afirmi, numai dacă întruneşti trei condiţii – minte, bani, noroc”.

2.1.17. Maladia inutilităţii profesionale postfuncţionaleSociumul, creând condiţii pentru edificarea posibilităţilor şi

şanselor egale pentru cetăţeni, îi evidenţiază pe unii – după meritsau, uneori, în pofida absenţei acestuia. Şi dacă la etapa de selecţiea conducătorilor de diferit nivel vorbeam despre maladia selecţieiinversate, aici se produce un alt fenomen, şi anume maladiainutilităţii profesionale postfuncţionale. Este vorba despre omul cares-a aflat la putere, la conducere. Acest individ poate să aibă anumitemerite, distincţii, deseori guvernamentale sau profesionale. Maladiasus-menţionată se extinde asupra acestor persoane în perioadapostfuncţie. Şi aceasta este determinată de socium. Anume el,sociumul, acceptă o asemenea stare de lucruri. Un preşedinte deţară, un preşedinte de parlament, un prim-ministru, un ministru, un

67

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

viceministru, un şef de departament etc., care a activat o perioadăde timp într-o funcţie guvernamentală în numele statului şi îninteresul societăţii, devine, din diferite motive, inutil... Şi aceastase întâmplă atunci când acest om a atins cele mai mari înălţimiprofesionale, când poate să activeze cel mai eficient întru binelesocietăţii. Dar el este exclus şi considerat inutil. Unde este logicasociumului?

Societatea trebuie să creeze instituţii de consultanţi, de experţi,de audit etc., integrând aceste persoane în activităţi social-utile, şi nuizolându-le. Dacă statul nu creează asemenea condiţii, aceştiprofesionişti sunt aspiraţi de structurile de business, celenonguvernamentale, lucru care, deseori, provoacă dezbinări însocietate, ură, nemulţumire şi denaturarea stării de sănătate. Trebuiesă înţelegem că, ignorând ex-funcţionarii de stat, sociumul diminueazănivelul dezvoltării comunităţii respective. Şi credem că sociumul vaajunge la concluziile respective.

2.1.18. Mândria, prostia şi nebuniaMândria persistă în societatea noastră acolo unde intelectul şi

educaţia unui om lasă de dorit. E adevărat, poţi să te mândreşti cucopiii, familia, colectivul în care activezi, cu ţara ta. Dar maladiatrebuie concepută şi văzută prin incultură şi îngâmfare. De obicei,îngâmfarea distruge fericirea celui cu minte şi aşa puţină. Moldoveniispuneau şi spun că „prostului nu-i stă bine, dacă nu e şi fudul”. Putemobserva, din mass media, că în societatea noastră există fenomene caprostia şi nebunia. Prostia reprezintă răutatea societăţii, incultura şilipsa de educaţie etc. Ea poate fi detectată la acei care, întotdeauna,afirmă că doar ei au dreptate şi numai ei deţin adevărul în ultimăinstanţă. Dacă, în Republica Moldova, cele trei condiţii ale succesuluisunt inteligenţa, banii şi norocul, atunci de ce unii cu văditecaracteristici ale prostiei sunt lăsaţi chiar să ia decizii?.. Este greu deînţeles şi de suportat. Încă Seneca spunea că nu poate suporta proştiila conducere, iar Aristotel afirma că marea greşeală este promovareaproştilor la putere. Proştii, deseori, se linguşesc pe lângă cei deştepţi,ca să lumineze şi ei. Dacă sursa dispare, dispar şi ei, căci sunt odeşertăciune. Cu părere de rău, leac pentru prostie nu este. Alături deprostie, există nebunia, fiindcă este molipsitoare. Prostia şi nebunianu au vârstă. Principiul moldovenesc „prost să fii, noroc să ai” esteunul vremelnic şi nu atrage după sine progresul şi creativitatea. Este

68

ION MEREUŢĂ

un element al stagnării, al conservării şi al denaturării realităţii. Şiaceste maladii trebuie tratate prin proces educativ, cultural şi prinmuncă.

2.1.19. NeîncredereaÎntr-o societate, oamenii au diferite relaţii. Neîncrederea apare între

oameni, între oameni şi organele abilitate ale statului etc. Neîncredereaîn apropiatul tău, în coechipierul tău, în rude, colegi, în tine... Nu-lcredem pe cel care se-ncrede în noi, pe cel care are încredere în noi etc.Deseori se spune că primejdia poate rezulta chiar din încredere. Şi iarăşicreierul şi sufletul sunt determinanţii. Dacă sufletul a fost jignit o dată,apoi anume aici îşi găseşte locul neîncrederea.

Neîncrederea în sine duce încet la o depresie, la o denaturare aEu-lui, chiar la un premorbid de boală. Apare neîncrederea în ziua demâine, în binele Eu-lui, al familiei şi chiar al supravieţuirii.

Neîncrederea dă naştere fricii, care îl poartă pe om, îl cheamă ladrum. Din cauza neîncrederii au părăsit ţara sute de mii de oameni.

Dar care sunt factorii ce provoacă neîncrederea?Ea apare în noi, în relaţiile sociale, din cauza imperfecţiunii lor şi

a societăţii.

2.1.20. Frica socialăEste caracteristica fiecărui individ şi, la anumite etape, a societăţii.

Acest lucru a fost demonstrat încă de I. P. Pavlov. El scria că fricaeste motorul principal al comportamentului uman. Ideea a fostconfirmată şi de către Guglielmo Ferrero, care scria că: „Frica estesufletul universului viu. Universul nu intră în sfera vieţii decât pentrua-şi face spaimă sieşi. Animalele sunt fiinţe mereu în sfere de alarmă:ele fug prin natură, fug unele de altele. Ele au frică şi provoacă frică...În culmea naturii şi a vieţii, omul este fiinţa care are şi produce maxi-mum de frică; este singura fiinţă vie care are ideea, obsesia şi teroareamarelui întuneric în care se precipită torentul vieţii: moartea. Şi el arefacultatea de a fabrica instrumente pentru distrugerea vieţii”. Săraculuiîi este frică de frig şi de foame, iar bogatului – de justiţie.

2.1.21. NemulţumireaÎn toate societăţile există nemulţumiţi: unii - de puterea ţării, alţii –

de susţinerea ei, ceilalţi – de sine înşişi etc. Nemulţumirea care se referăla un individ este înţeleasă, dar ea se poate extinde la grupuri de oameni.

69

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Atunci apare nemulţumirea, pe de o parte, şi nedumerirea, pe de altăparte. Toţi se întreabă „de ce?”. Doresc eliberarea de trecut.

2.1.22. ParazitismulParazitismul este o relaţie interactivă între reprezentanţi de specii

diferite în care parazitul exploatează şi cauzează pagube gazdei sale,integrităţii fizice şi metabolismului său, ca şi alimentaţiei şireproducţiei sale, dar, în general, fără s-o omoare, cel puţin nu prearepede; în care gazda dezvoltă mecanisme de protecţie pentru aminimaliza efectele celuilalt sau pentru a se debarasa de el.

Selecţia a favorizat la paraziţi adaptări morfologice, fiziologiceşi comportamentale tot mai potrivite nişei lor. Vlăstarul tânăr, produs,îngrijit şi alimentat de părinte, trăieşte ca parazit al acestuia, care poatefi afectat de el. Acest tip de relaţie se înscrie în cadrul reproducerii şial comportamentului parental al speciei.

Etologii disting mai multe feluri de parazitism comportamental. Înparazitismul alimentar simplu, un animal forţează un exemplar din altăspecie să-i dea prada (de ex.: cum procedează fregatele şi skuaşii faţăde păsările de mare). În parazitismul de reproducere, subiectul încarcăo altă specie cu grijile pentru progenitura sa, cum este cucul sau văduvaafricană, care încredinţează ouăle altor familii de păsări.

Parazitul nu este acceptat decât dacă el prezintă un minimum deadaptare morfologică şi comportamentală. În parazitismul social,parazitul nu aduce prejudicii gazdei, ci organizării şi eficacităţii socialea grupului său. Deşi este o existenţă, ea nu există. Fenomnulparatismului se întâlneşte îndeosebi la nivel familial şi chiar social.

2.1.23. FavoritismulFavoritism – acordare abuzivă şi nemeritată de favoruri. Este un

termen ce ţine de psihologia socială, termen ce caracterizează o laturăa comportamentului indivizilor într-un grup – favoritism ingroup(introgroup).

Manifestarea favoritismului se identifică într-un anumit grupsocial. Favoritismul introgroup este o strategie de comportare întrediferite grupuri, bazată pe tendinţa de a avantaja grupul său(introgroupul) în defavoarea altui grup (outgroup).

Există două explicaţii a efectului favoritismului introgroup/discriminarea outgroupului. Prima se bazează pe teoria identităţii sociale:subiectul îşi creează emoţii (păreri) pozitive despre ingroup pe contul

70

ION MEREUŢĂ

negării outgroupului şi pune astfel în evidenţă valoarea personalităţiisale. Efectul favoritismului introgroup nu este altceva decât rezultantacomparării intergrupale. Membrii introgroupului sunt consideraţi „maibuni” (mai deştepţi, mai frumoşi) decât membrii outgroupului.

O influenţă mare asupra favoritismului introgroup/discriminareaoutgroupului o are frica subiectului faţă de sancţiunile membrilorintrogroupului. Favoritismul introgroup este şi mai pronunţat cândsituaţia subiectului i se pare neclară, confuză.

2.1.24. Meschinăria şi obscurantismulÎn ultimul timp în societatea noastră se simte lipsa de milostivire, de

generozitate, de compasiune, bunătate, etc. Un tânăr nu mai ajută pe obătrânică, nu-i mai oferă locul în transportul în comun, n-o maicompătimeşte. Au apărut aşa fenomene ca meschinăria şi obscurantismul.

Meschinăria este lipsă de generozitate la unii indivizi aisocietăţii, lipsa de nobleţe sufletească. Egoismul, josnicia, murdăriasunt parametrii de bază ce caracterizează meschinăria.

Aceşti oameni au capacitatea de a fi superficiali în tot ce fac şispun. Aşa caractere ca nobleţea, generozitatea lipsesc subiectului dat.Subiectul îşi axează activitatea pe lucruri şi valori lipsite de importanţă,de semnificaţie, pe banalităţi.

Obscurantismul se caracterizează ca o stare de retardare culturală,ca o atitudine ostilă faţă de tot ce reprezintă progres.

Fenomenele paranormale ce se petrec în viaţa de zi cu zi ar puteafi atribuite de asemenea obscurantismului.

În psihofilozofie, exemplul clasic de obscurantism este: esenţavieţii – obscurantism transcedental.

Obscurantismul nu este un sinonim al confuziei. Confuzia seatribuie neştiutului, nepreciziei, neclarităţii. Ea poate fi uşor rezolvată,lămurită. Obscurantismul e necunoscutul, ceea ce nu poate fi de celemai multe ori perceput, lămurit, clarificat, raţionalizat. (Aşa fenomeneparanormale – telekinezia, ocultismul, hipnoza (parţial) etc.)

2.2. Cogniţia filozofică a maladiilor sociale2.2.1. Narcomania şi toxicomania

Narcomania, o maladie care afectează circa 25% din populaţiade pe mapamond, a ajuns şi pe meleagurile lui Badea Mior. Oamenifără Eu-l propriu, aflaţi în amorţire, în somn… Omul nu mai este om– el este dependent, demoralizat şi dezechilibrat. El nu are libertate în

71

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

nici un fel de acţiuni – numai dependenţă de „substanţa vieţii lui”.Narcomania afectează personalitatea, calităţile ei. Are loc o deformaremorală şi fizică a personalităţii – falsitate, meschinărie, simulare,refuzul de a îndeplini lucrul social-util. Personalitatea sau societatea– cine se face vinovat de existenţa acestui flagel? Care sunt factoriice-l provoacă? Noi spunem că toţi îşi au rolul său: factorii psihologici,sociali, ereditari, habituali. Fiind dependent, psihic şi fizic, de droguri,narcomanul trece printr-o etapă de foame narcotică, după care survinestarea de adaptare, de toleranţă. Aici se distruge personalitatea.Narcomania are mai multe aspecte – sociale, juridice, medicale. Dinpăcate, această maladie socială, inclusiv a societăţii moldoveneşti,afectează toate vârstele. Copiii de până la 15 ani, care sunt viitorulRepublicii Moldova, constituie 0,5% sau 24 din cei circa 5000 denarcomani înregistraţi în ţara noastră. Iar cei apţi de muncă, cu vârstecuprinse între 19 şi 30 de ani – cei care trebuie să producă, să participeactiv la munca social-utilă – constituie 73% sau circa 3600 denarcomani! Cum i-am educat? De ce au devenit narcomani? Cinepoartă vina? Unde şi când s-a produs golul în educaţie? Este ridicolcă în rândurile narcomanilor sunt şi femei – circa 500 la număr sau10,5%! Dar ce va fi cu copiii din familiile de narcomani – în anul2002, în asemenea cupluri se născuseră 1121 copii? Ce personalităţivor da aceste familii Moldovei?

Narcomanii parazitează pe spatele societăţii. Din 4871consumatori de droguri, 4385 nu lucrează. Cine să-i hrănească, cinesă-i îmbrace? Narcomania nu alege nici specialităţile, nici apartenenţaetnică, nici nivelul de studii. Este semnificativ că, din cei 4871 denarcomani, moldovenii au constituit 1706, ruşii – 2282, ucrainenii –510, găgăuzii – 68, bulgarii – 48, ţiganii – 76, evreii – 25, altenaţionalităţi – 152. Narcomanii prezintă un grup social periculos –mulţi dintre ei devin infractori sau sunt purtători ai unor maladiisociale, inclusiv HIV SIDA sau maladiile sexual-transmisibile.

La această grupă socială a narcomanilor se adaugă şi toxicomanii.Şi aici, dependenţa faţă de „substanţa vieţii lor” este predominantă.

2.2.2. AlcoolismulEste o maladie socială gravă, care afectează individul, familia,

societatea sub toate aspectele. Alcoolismul se dezvoltă sub acţiuneamai multor factori – socio-demografici tradiţionali, etnoculturali şiindividuali psihologici. Sociumul moldovenesc este bazat pe relaţiile

72

ION MEREUŢĂ

moldovenilor băştinaşi cu etniile conlocuitoare, care formeazăpoporul moldovenesc. De aici rezultă şi problemele specifice,particularităţile demografice şi culturale ale beţiei habituale, şifactorii psihologici şi biologici ai consumului nesistematic de alcool.În Republica Moldova, consumul nesistematic de alcool este de 2,2 orimai mare la bărbaţi decât la femei. La bulgari, spre exemplu, consumulde alcool este de 1,1 ori mai frecvent la femei decât la bărbaţi.

În Republica Moldova, frecvenţa maximă a beţiei habituale seatestă la persoanele cu vârsta între 19 şi 24 de ani. Frecvenţaconsumului nesistematic de alcool la această vârstă, în funcţie denaţionalitate, este următoarea: ruşi – 37±4%, moldoveni – 37±1%,ucraineni – 35±2%, bulgari – 25±3%, găgăuzi – 24±3%. A fostdemonstrat că frecvenţa mai mare a beţiei habituale în localităţilerurale este caracteristică pentru moldoveni (64±1%), fiindcă ei locuiescmai mult la sate, celelalte grupuri etnice predominând în aşezărileurbane. Consumul de alcool nu este în strictă corelare cu nivelul destudii, totuşi, intensitatea beţiei habituale este mai ridicată la cetăţeniicu studii medii. Locuitorii Moldovei consumă alcool indiferent deprofesie, dar predomină cei care muncesc fizic.

Când apare beţia? Este dureros să constatăm, dar iniţierea înprocesul de consumare a alcoolului se produce la 16-17 ani, iar uneorişi mai devreme. Desigur că familia trebuie să aibă un rol decisiv încombaterea beţiei. Din păcate, anume la familiile de moldoveni seatestă o educaţie incorectă în acest sens – 88,8±0,7%, devenind extremde evidentă şi actuală relaţia cauză-consecinţă. Beţia înseamnădestrămarea familiei, conflicte familiale şi sociale, infracţionalitate.Trebuie de menţionat că, în cazul apariţiei alcoolismului, există şiproblema antecedentelor ereditare patologice atât pe linia tatălui, câtşi pe cea a mamei; de asemenea, nu pot fi ignorate patologiile dintimpul naşterii, traumatismele, afecţiunile neurotice la copii, fobiileşi stările premorbide. Frecvenţa cea mai mare a acestor patologii seatestă la găgăuzi, minimă – la moldoveni.

Actualmente, Republica Moldova se situează printre primele cinciţări din Europa la consumul de alcool şi la numărul de psihozealcoolice. Fiecare al cincilea spitalizat este alcoolic. Alcoolul a devenitun factor serios de acţiune nefavorabilă şi chiar vătămătoare asuprasănătăţii fizice şi psihice a populaţiei, o cauză a destrămării familiilor,a comportamentului neadecvat, a creşterii agresivităţii şi criminalităţiiîn societate.

73

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

2.2.3. Maladiile psihiceBoala psihică este caracteristică pentru un Eu omenesc. Cauza

dereglării poate fi însuşi Eu-l pur, dar mai frecvent această situaţie econdiţionată de relaţiile Eu-lui cu sociumul. Tocmai aici, lainteracţiunea dintre Eu cu alt Eu şi cu Noi, cu societatea, cu factoriisociali, poate apărea dereglarea psihică. Starea psihică a oamenilordetermină psihicul uman, iar la general, psihicul universal al omului.Anume la interacţiunea dintre Eu şi Noi, Eu şi lumea, Eu şi mediulambiant stă conştiinţa şi raţiunea umană. În orice zi, la orice pas aldezvoltării sale, al ontogenezei, omul este provocat de lumeaînconjurătoare. Cu cât provocările sunt mai puternice, cu atât maimultă raţiune şi conştiinţă se cere de la om. Aici întră în acţiune şicaracterul, voinţa, forţa Eu-lui propriu-zis. În procesul de dezvoltarea Eu-lui pur şi a sociumului, anume în evoluţie, s-a dezvoltat şicogniţia. Da, într-un anumit moment, unele relaţii, comportamente,reacţii inadecvate pot fi atribuite inconştientului, dar aceasta, totuşi,este caracteristic pentru Homo Sabilis. La etapa actuală, psihiculomului, ca şi psihicul sociumului trebuie să fie determinat nu deinconştientul biologic, ci de conştient, de raţiune. Dacă lipsesc acestedouă componente, apare patologia psihicului. AcademicianulA. Nacu, având la bază cercetările sale, spune într-o lucrare căinconştientul este laboratorul psihicului uman. Despre maladia psihicăputem vorbi numai atunci când acest Eu este lipsit de conştiinţă: Elnu este El, fiindcă nu ştie că este. ProfesorulM. Revenco califică această stare ca discernământ. Anumediscernământul determină comportamentul bolnavului – un Euinadecvat, cu conştiinţă şi raţiune. Dar când Eu-l fizic şi psihic, mental,devine numai Eu fizic, fără conştiinţă… Deseori acest lucru are locspontan, de la sine. Eu-l psihic poate fi creat şi influenţat de către maimulţi factori exogeni şi endogeni. Un anumit loc în această privinţă îlare confortul sufletesc, viaţa socială şi spirituală satisfăcătoare, norocul,fericirea, creativitatea personalităţii.

2.2.4. CancerulÎn sec. XX, cancerul a răpit 6 mln. de vieţi omeneşti anual. Această

maladie este caracteristică pentru Eu-l pur, dar e în directă corelaţiecu sociumul. La început, apare dereglarea fizicului, cu deteriorareaunui organ sau sistem, iar în consecinţă se denaturează şi Eu-l moral– dereglări psohoemotive, de comportament, fobii, depresii, disforii

74

ION MEREUŢĂ

şi chiar sinucideri. Anume din denaturarea psihicului şi fizicului rezultăhandicapul oncologic. Alături de afecţiunile cardio-vasculare, cancerulrămâne, şi la începutul mileniului III, cauza principală a îmbolnăvirilor,precum şi a morţii şi suferinţei oamenilor. Deseori, aceste suferinţesunt îndelungate şi chinuitoare şi se manifestă prin durerea cronică şipermanentă, imobilizarea omului bolnav, ceea ce, iarăşi, conduce ladenaturarea Eu-lui fizic şi moral. În Republica Moldova, anual, seîmbolnăvesc de cancer cca 7000 de oameni. În fiecare an, aceastămaladie ia vieţile a cca 5600 de cetăţeni ai ţării. Sunt înregistraţi 40.000de canceroşi. Mai mult de 2/3 dintre aceştia suportă suferinţe cronice,cu diferite niveluri de durere. Alinarea suferinţelor bolnaviloroncologici este esenţa tratamentului paliativ. Rolul major al societăţiieste atât depistarea cât mai timpurie a acestei maladii, de cele maimulte ori, incurabile, cât şi alinarea suferinţelor bolnavilor. De aici, aapărut necesitatea fondării hospisurilor. Din păcate, cancerul va rămâneşi în acest secol o problemă a ţării moldave, a Europei, a întregiilumi. Toate acestea justifică şi argumentează lupta anticancer şiparticiparea sociumului la aceste acţiuni.

2.2.5. TuberculozaEste o maladie care a bântuit prin secole şi a răpit multe vieţi

omeneşti. De asemenea, este o problemă medico-socială, a societăţiiîntregi, deoarece acest Eu infectat pune în pericol sănătatea şi viaţaaltor oameni. Determinată de factori economici şi sociali, fizici şibacteriologici, tuberculoza corelează direct cu sărăcia, cu malnutriţia,cu frigul, foametea etc. Focarele tuberculozei sunt grupurile socialmentevulnerabile, penitenciarele, acolo unde Eu-l psihic este afectat, posibil,iniţial. Şi în acest caz, comunitatea, puterea locală şi statală, trebuiesă-şi asume nişte responsabilităţi în scopul combaterii maladiei.

2.2.6. Maladiile sexual-transmisibile şi HIV SIDAAceste maladii pun în pericol sănătatea şi viaţa multor oameni.

Ele vizează comportamentul, cultura sexuală a omului. Atât sifilisul,care a bântuit în sec. XIX-XX, răpind multe vieţi omeneşti, cât şigonoreea, trihomoniaza ş.a., rămân actuale şi la începutul mileniuluiIII. Aici se adaugă SIDA. Substratul patologic atât moral, psihic, câtşi fizic al acestor maladii, este comun. Sunt afectaţi, în egală măsură,adulţi, tineri şi chiar copii. Maladiile în cauză, deseori, corelează cualcoolismul, narcomania, toxicomania şi alte vicii sociale. Care este

75

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

soluţia, cum să luptăm cu aceste maladii? Numai prin cultură, prineducaţie şi prin muncă le putem învinge. Să începem din familie,continuând la şcoală şi în colective, ridicând nivelul de cultură alminorilor, dar şi al adulţilor, adică al societăţii în întregime.

2.2.7. Homosexualitatea şi prostituţiaSexualitatea este indisolubil legată de natura omului. Activitatea

sexuală nu este neutră şi, din punct de vedere moral şi biologic, eaeste benefică, dar numai fiind consensuală. Plăcerea sexuală, spuneAristotel, subminează raţionalitatea; de asemenea, remarcă filozoful,ea este premisa anxietăţii ce persistă în anumite religii: dacă sexuleste iraţional, atunci el este o ameninţare la adresa omului şi aautorităţii. Pe parcursul dezvoltării omenirii, sexualitatea a fostdeterminată de legităţi. Numai creştinismul a avut interdicţii. Sexulpoate fi periculos pentru oameni: SIDA, boli venerice, avort,contracepţie, cuplu steril, fertilizare artificială etc.

Homosexualitatea a apărut din relaţia costuri–beneficii–satisfacere.Ulterior, au apărut schimbările şi deteriorările Eu-lui fizic şi moral. Lafel a evoluat şi prostituţia: la început, predominau aspectele materiale,pe parcurs patologicul extinzându-se şi asupra Eu-lui moral. Cum altfelpoate fi explicat fenomenul bărbaţilor la comandă?

Schimbările psihoemotive sunt vădite. Homosexualitatea şi prostituţiaîntotdeauna au fost ţinta moralei. Omenirea chiar a adoptat legi împotrivaacestor două maladii-fenomen ale vieţii omeneşti. Homosexualitatea estenu numai împotriva moralei, ci şi împotriva naturii. Are loc dereglareapsihologică, dereglarea comportamentului cu orientare sexuală inversată.Cum a apărut acest fenomen biologic de diversitate? Indiferent de felulîn care-l explică medicina – factorii genetici, factorii nefaşti exogeni, ceihormonali endogeni sau cei induşi exogeni – credem că, totuşi, este vorbade denaturarea psihologică şi morală a Eu-lui. Eu-l devine altfel şi doreşteun Eu de acelaşi sex. Menţionăm că atât Selye (1950), cât şi Freud (1905),precum şi alţi psihanalişti, considerau că acest Eu s-a schimbat în urmaunor condiţii externe existente.

2.2.8. HandicapulHandicapul este o maladie a societăţii, specifică pentru Republica

Moldova: există circa 150.000 de invalizi, dintre care mai mult de12.000 sunt copii. Omul cu dizabilităţi, cu deficienţe de sănătate,prezintă o problemă nu numai pentru el însuşi, pentru familia lui,

76

ION MEREUŢĂ

pentru grupul social din care face parte, dar şi pentru societate înîntregime. Omul cu handicap pierde capacitatea de sănătate. Eu-l săueste distrus, fiindu-i afectat şi psihicul, şi fizicul. Aceşti oameni trebuiesă-şi găsească locul în societate. Anume aceasta este filozofia existenţeilor. Dacă ei se găsesc pe ei înşişi, aduc prinos societăţii, se integreazăsocio-profesional, atunci cerinţele lor de la socium sunt minime. Încaz contrar, necesităţile lor devin preponderente şi societatea trebuiesă le acorde tot sprijinul. Problema integrării handicapaţilor în societatesub toate aspectele trebuie să devină o politică de stat. Aparenecesitatea de adaptare, de ajustare şi, desigur, de acomodare. Toateacestea confirmă teoria lui Darwin. Consecutiv, apare problemareadaptării, a recuperării şi reabilitării. Integrarea ca proces socialeste indisolubil legată de procesul de reabilitare medicală, psihologică,profesională atât individuală, cât şi colectivă. Reabilitarea individualădepinde de integrarea funcţională, comunicaţională a individului îngrup, în colectiv, în societate. Handicapul trebuie prevenit sub toateaspectele şi la diferite niveluri – în familie (atunci când se planificănaşterea, apoi intrauterin, apoi la naştere), la creşă, şcoală, liceu,instituţie de învăţământ superior. De asemenea, trebuie însuşitemăsurile habituale de prevenire a handicapului – în stradă, în procesulde muncă etc.

2.2.9. Malformaţiile congenitaleÎn ultimul deceniu, patologiile malformaţiilor congenitale au devenit

o problemă atât clinică, cât şi socială la copii. Dragostea dintre doi, Eu şiEu, trebuie să dea viaţă unui nou Eu – sănătos fizic, psihic şi mental. Dar,deseori, noul Eu este lipsit de această stare de bine fizică şi psihomorală.

Pe an ce trece, cresc indicii morbidităţii, mortalităţii şi invalidităţii lacopii. Se păstrează indici înalţi ai mortalităţii infantile şi perinatale.Sănătatea Eu-lui nou-născut în primul an de viaţă este deteriorată. 59%din copii suferă de anomalii congenitale şi diferite afecţiuni perinatale.Se atestă o întârziere în dezvoltarea fizică la 17, 6% din copii. La 25,3%se apreciază acuitate vizuală scăzută; la 2,2% – acuitate auditivă scăzută;scolioză şi defecte ale vorbirii – la 4,1% şi, respectiv, 9,5% din copii.Invaliditatea primară la copii ajunge la 13%. Cauzele sunt diferite –patologie neurologică, afecţiuni psihice. Retardul mental se atestă la 70%din copii. Şi aceasta este societatea noastră de mâine!

La nou-născuţi, mai frecvent, se atestă patologia glandei tiroide(hipotiroidism), greutate mică la naştere, hipotrofie, anomalii

77

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

congenitale, cretinism ludemic (defect mental cu afectarea dezvoltăriifizice şi surdo-muţie). Se observă creşterea morbidităţii perinatale şiîn perioada copilăriei.

2.2.10. Diabetul zaharat şi maladiile metaboliceAceste maladii sunt determinate de patologia Eu-lui pur la nivel

de individ – de metabolism, de dereglările sanogenezei, decompensare. Corelaţia este directă – se alterează fizicul, iar mai apoişi psihicul. Apare dependenţa, ca o condiţie pentru a prelungi viaţa.Raţiunea vieţii şi a existenţei devine insulina. În consecinţă, apar omultitudine de probleme legate de supravieţuirea Eu-lui, adăugătoarela viaţa cotidiană. Aceasta condiţionează şi denaturează moralitateaindividului, schimbă corelaţiile acestuia cu lumea înconjurătoare,inclusiv intelectul lui, moravurile, comportamentul, voinţa etc.

2.2.11. StresulStresul este o maladie caracteristică omului modern. Lipsa de timp,

multitudinea de probleme care solicită soluţionare aduc în faţa omuluio avalanşă psihoemotivo-habituală, familială şi socială. Drept urmare,omul nu mai poate fi cu Eu-l său. Tot timpul, la orice pas, factoriiexogeni conduc la situaţii excepţionale, la conflictul social şi,concomitent, la cel psihioemotiv şi de autodistrugere. În cazul cândstresul este combativ, Eu-l nu se distruge, apărând noi mecanisme desanogeneză. Dacă stresul este necombativ, negativ, Eu-l se distrugeatât psihic, cât şi fizic, şi atunci apare premorbidul bolii. E suficientsă reapară speranţa, motivaţia, ca să reapară mecanismele specificede autopăstrare a Eu-lui pur, care se mobilizează sanogenetic, iar stresulnecombativ se schimbă în cel combativ sau pozitiv. Să nu uităm căanume stresul necombativ determină Eu-l denaturat psihic şi fizic,evidenţiind tristeţea acută, depresia, distrugând armonia personalităţiişi modificând perceperea lumii de către Eu-l pur. Aceste situaţii potsta la baza agresivităţii, furiei, depresiei şi izolării. Pe acest fundalpot apărea şi alte maladii.

2.2.12. HipodinamiaEste o maladie a contemporanietăţii, a comodităţii şi confortului,

determinată de mişcări maşinale, de tehnicile şi tehnologiile noi, deîndeletnicirile profesionale ale omului contemporan. Încă Aristotel,studiindu-l pe Anaxagora, scria că „toate fiind amestecate laolaltă,

78

ION MEREUŢĂ

mintea le-a imprimat mişcare şi le-a despărţit”. Mişcarea, într-adevăr,este atributul vieţii. Însăşi viaţa este mişcare sub toate aspectele.

Omul contemporan, care are acces la ultimele tehnologii menitesă-i satisfacă necesităţile şi, mai ales, dorinţele, tinde spre confort. Pareciudat că anume acest confort duce la hipodinamie, la insuficienţă demişcare, ultima creând condiţii pentru apariţia maladiilor în general şia celor cardiovasculare, în special. În pofida exercitării unor profesiunisolicitante ca judecători, funcţionari de stat, contabili, programatori etc.,omul e supus hipodinamiei şi riscurilor de îmbolnăvire. Hipodinamiatrebuie substituită prin cultură fizică, printr-un mod sănătos de viaţă,prin turism şi cultură înaltă, prin folosirea raţională a timpului liber etc.

2.2.13. Alte maladii cu caracter socialÎn Republica Moldova sunt maladii şi afecţiuni caracteristice

pentru anumite grupuri de populaţie. Ele capătă un caracter endemicpentru anumite zone geografice şi chiar la nivel de republică. Aiciputem enumera afecţiunile cardio-vasculare, care au o morbiditate şio mortalitate înaltă, maladiile pulmonare cronice, bolile cronice aleaparatului locomotor şi traumatismele (habituale, profesionale şi maiales rutiere), maladiile cronice ale ficatului, caracteristice pentru ţaranoastră, maladiile cronice digestive, afecţiunile sistemului urinar şiinsuficienţele renale etc.

2.3. Cogniţia fenomenelor sociale2.3.1. Fenomenele demografice: naşteri, decese, migraţiiSocietate e mereu în mişcare. Stările ei diferă în timp şi spaţiu.

Promotorul schimbărilor, ca număr şi structură, ale societăţii, alecolectivului este evenimentul demografic, care poate fi apreciat ca ounitate statistică şi reprezintă schimbarea calitativă sau cantitativă prinunele evenimente demografice – naştere, deces, schimbare a loculuide reşedinţă, a stării civile, a locului de muncă etc. Suma evenimentelordemografice similare produse într-o perioadă de timp – un an, zeceani etc. – raportată la populaţia teritoriului reprezintă fenomenedemografice ca natalitatea şi mortalitatea. Aceste două fenomenedetermină dinamica naturală a populaţiei.

2.3.1.1. Scăderea natalităţiiNatalitatea reprezintă indicatorul cel mai mobil, mai flexibil al

fenomenelor mişcării naturale a populaţiei şi deseori se află în corelare

79

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

directă cu situaţia economică. Dacă starea economică a unei ţări saucomunităţi este satisfăcătoare, natalitatea este constantă sau are tendinţede creştere. Republica Moldova, care are o stare economică precară şieste una dintre cele mai sărace ţări din Europa, înregistrează un indicemic al natalităţii. De ce? Explicaţia e simplă: ţara nu are o politică de statde susţinere a natalităţii, a sănătăţii mamei, o politică socială adecvată amamei şi copilului, a familiilor tinere. La nivel de stat nu sunt abordateproblemele demografice şi cele privind fondul genetic al ţării.

Ar fi util să menţionăm că, în ultimii ani ai sec. XX şi începutulsec. XXI, natalitatea manifestă o tendinţă de evidentă scădere în toateţările lumii. Totuşi, se atestă o foarte mare variabilitate a natalităţii înfuncţie de ţări şi continente. Dacă media mondială a natalităţiiconstituie 27%, în ţările puternic dezvoltate economic ea se cifreazăla 16%, iar în ţările mai puţin dezvoltate – la 31%. Dintre continente,cei mai mari indici ai natalităţii se înregistrează în Africa (46%), Asiade Sud (34%), America Latină (32%). Cele mai mici valori se constatăîn Europa (14%) şi America de Nord (16%).

Situaţia natalităţii în Republica Moldova este alarmantă. Trebuiesă ne îngrijoreze ritmul scăderii natalităţii în diferite perioade. Dacă,în 1950-1985, indicele respectiv s-a diminuat de 1,8 ori, apoi în anii1985-1996 – doar într-un deceniu! – acesta a scăzut de 1,9 ori. Ce-idrept, în ultimii doi ani, se atestă o mică ameliorare a natalităţii, deşisporul natural al populaţiei, în majoritatea raioanelor, rămâne negativ.Scăderea natalităţii a condus la sporul natural negativ pe toată ţara.Este un indice alarmant, care pune în pericol însăşi fondul genetic alţării şi existenţa forţei de muncă în viitorii ani. Aceasta se referă latoată populaţia Republicii Moldova, la toate etniile conlocuitoare şi,mai ales, la băştinaşi. Dacă cele 64% de moldoveni se vor micşora,ne putem trezi ca un grup etnic să dispară chiar acasă, la baştină! Deaceea, cu mari speranţe, dar şi cu mare îngrijorare, vom aşteptarecensământul din primăvara anului 2004. Iar faptele expuse trebuiesă-i pună în gardă pe toţi – de la opincă până la vlădică.

2.3.1.2. Creşterea mortalităţiiMortalitatea generală reprezintă celălalt aspect al mişcării naturale

a populaţiei. Actualmente, pe glob, mortalitatea generală este apreciatăla o valoare medie de 10%, în funcţie de continente cea mai ridicatăfiind în Africa (15%), iar cea mai scăzută – în America de Nord (8%).În Europa, valoarea medie a mortalităţii este de cca 11% .

80

ION MEREUŢĂ

În ţara noastră mortalitatea generală s-a majorat de la 6,4% (1960)până la 11,6% (1996). Este alarmantă situaţia la capitolul mortalităţiila persoanele apte de muncă, precum şi în ceea ce priveşte mortalitateala domiciliu. În majoritatea ţărilor dezvoltate, acest indice este de6%, pe când în Republica Moldova cifra în cauză e de 85–90%, înfuncţie de raion. Indicele respectiv arată că majoritatea populaţieiRepublicii Moldova decedează la domiciliu, fără a-i fi acordatăasistenţa medicală necesară.

Consecinţele majorării mortalităţii sunt mai vădite în spaţiul rural,numărul populaţiei la sate micşorându-se considerabil. Astfel, migraţiacelor tineri apţi de muncă în străinătate, alături de îmbătrânireapopulaţiei şi mortalitatea înaltă, fac ca satele noastre să devină pustii...Şi la soluţionarea acestei probleme trebuie să-şi aducă aportul educaţia,familia, instituţiile medicale şi, desigur, autorităţile de stat.

2.3.1.3. MigraţiileMigraţia este o necesitate a sociumului, căci omul nu poate fi

imobilizat. Forma mobilităţii populaţiei în spaţiu dintr-o unitategeografică în alta, cu schimbarea domiciliului de la locul de originela locul de destinaţie, este reprezentată ca mişcare migratoare. Ea secompune din migraţia internă şi migraţia externă. Migraţia internăeste determinată de schimbarea domiciliului în interiorul geografic alRepublicii Moldova. Noţiunile de „sosiţi şi plecaţi” au un caracterconvenţional. Evidenţa migraţiilor externe internaţionale e înfăptuităde Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, baza acesteiafiind sistemul de vize şi permise. Emigranţi se consideră persoanelece au primit permis de plecare din ţară pentru a se stabili cu domiciliupermanent peste hotare. În ultimul timp, dinamica migratoare are uncaracter ascendent. Ea este condiţionată de deplasările populaţiei înteritoriu sau în afara lui, chiar la nivel de ţări şi continente.

În Republica Moldova, procesele migraţioniste – în special, celeexterne – s-au evidenţiat după anul 1990. O analiză a acestora identificătrei etape de migraţie externă:

1. plecarea ruşilor în anii 1990-1991;2. plecarea evreilor în 1991-1992-1993;3. plecarea moldovenilor şi revenirea altor etnii după 1995.Datele neoficiale atestă plecarea a cca 1 milion de băştinaşi în

străinătate. Oamenii părăsesc ţara lor în cazuri excepţionale – război,foamete, terorism, represiuni etc. Dar de ce pleacă moldovenii? Care

81

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

sunt factorii ce-i determină să-şi părăsească ţara? Răspunsul este:sărăcia, lipsa locurilor de muncă, salariile mizere care nu acoperăminimumul de existenţă şi soluţionarea necesităţilor vitale, neîncredereaîn ziua de mâine etc. Poate oare Moldova să-şi aducă feciorii şi fiiceleacasă? Să sperăm că da. Dar pentru acesta trebuie să creăm toatecondiţiile economico-sociale şi chiar morale, să ne recăpătămîncrederea în noi înşine, în poporul nostru, în Moldova noastră.

2.3.2. Îmbătrânirea societăţiiOmul, întotdeauna, a căutat să rezolve problema longevităţii vieţii.

Cum să trăiască mai mult? Răspunsul l-au căutat medici, biologi,fiziologi, filozofi şi chiar teologi...

Astăzi, putem spune că există un singur remediu de a trăi maimult – menţinerea cât mai îndelungată a bătrâneţii. Numai o bătrâneţelungă şi activă poate prelungi viaţa. Longevitatea vieţii omului pepământ se majorează şi, drept urmare, ponderea bătrânilor în populaţiaglobului creşte. Acest fenomen este argumentat şi prin faptul că, înanul 1975, bătrânii reprezentau, pe mapamond, 5,6% din populaţie,iar în anul 2000 – 6,3%! În Europa, acest raport e de 12,3% şi,respectiv, 14,3%, ceea ce denotă îmbătrânirea populaţiei europene.Între anii 1980 şi 1991, numărul populaţiei de peste 75 de ani a crescutîn toate ţările Uniunii Europene, cota maximă fiind atinsă de cele dinsudul Europei, unde s-a înregistrat o creştere de 30%.

În anumite timpuri, bătrâneţea era o pedeapsă a spiritului. Ea estecea care izolează personalitatea, elimină omul din viaţa social-activă,îi modifică corelaţia Eu-societate, îi amplifică singurătatea şi suferinţa.Singurătatea, mai ales la bătrâneţe, devine o problemă destul deserioasă. Desigur că pensionarea schimbă personalitatea. Omul aactivat zeci de ani şi a creat un produs social util. Odată cu pensionarea,acest Eu aşteaptă de la societate consideraţie; societatea îi poate oferio activitate profesională specifică sau odihna binemeritată. Însuşiprocesul de pensionare, pentru unii bătrâni, este fatal. Ei nu se potacomoda la un alt mod de viaţă şi, în consecinţă, poate apărea depresia.Bătrâneţea afectează şi Eu-l fizic, şi cel psihic. Eu-l bătrân este specific.Unii (în familie) îşi păstrează Eu-l anterior, alţii (instituţionalizaţi)simt alături prezenţa societăţii, iar cei singuratici nu doresc numaicompensaţii nominative, ci şi o atitudine umană... Singurătatea,dependenţa, imobilizarea denaturează şi mai mult Eu-l bătrânului.Bătrâneţea este obiectivă şi fiecare trebuie să intre în această perioadă

82

ION MEREUŢĂ

a vieţii cu un Eu integru. Eu-l trebuie să accepte dorinţa deveniriiEu-lui bătrân. Atât Eu-l, cât şi sociumul, trebuie să creeze un niveloptim al calităţii vieţii, ceea ce va asigura o viaţă activă, îndelungatăşi chiar utilă pentru societate a bătrânilor.

2.3.3. ŞomajulEste o maladie-fenomen a societăţii noastre, când omul apt de

muncă, sănătos, deţinător al unei profesiuni, nu este încadrat în câmpulmuncii şi, prin urmare, nu este util social. De ce acest om nu-şi găseştelocul în economia naţională? Din cauza cărui fapt el nu profesează şi,deci, nu progresează? De ce nu se realizează relaţia cu sociumul înproducerea bunurilor şi a valorilor? Cine îl respinge?

Răspunsul este unul: îl respinge sociumul, statul care nu-i asigurăloc şi condiţii adecvate de muncă şi, prin urmare, nu-i asigură nicirespectarea dreptului universal şi constituţional. Omul doreşteintegrare, iar sociumul nu-i permite s-o facă. Într-o societate undeeste şomaj, este loc şi pentru perfecţionarea relaţiilor interumane.Şomajul poate fi considerat un fenomen firesc al societăţii liberale,cu economie de piaţă. Social-democraţia ar trebui să asigure toţioamenii cu loc de muncă! Însă corelaţia dintre cererea forţei de muncăşi ofertă nu este egală. Poate că şomajul determină concurenţa pepiaţa forţei de muncă, dar, totodată, acesta este un fenomen negativcare, pe de o parte, vizează personalitatea, iar pe de altă parte – statulşi sociumul. În cazul când statul nu-i oferă cetăţeanului său un loc demuncă, trecându-l în lista şomerilor, este dator să-i asigure minimumulsocial de existenţă (şi acest minimum este luat tot din bugetul statului).În caz contrar, la acest Eu neîncadrat în câmpul muncii – dar care, înmod natural, continuă să aibă necesităţi fiziologice, biologice şi sociale– poate apărea premorbidul patologiilor psiho-fiziologice şi psihice,pe al căror fundal se amplifică infracţionalitatea.

În Republica Moldova, şomajul nu e privit integral, sub toateaspectele, deşi acest fenomen trebuie să aibă un statut social şi juridicaparte. Nici evidenţa şomerilor nu se face la un nivel cuvenit, motivpentru care foarte mulţi şomeri nu se înregistrează la oficiile forţei demuncă.

După declararea, la 27 august 1991, a independenţei statului, înRepublica Moldova erau înregistraţi 78 de şomeri. În 1994 aceastăcifră era de 15.000, iar la 1 ianuarie 2001 – de 34.755 oameni. Cătrefinele anului 2002, numărul şomerilor în republica noastră ajunsese

83

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

la 58.000! Aceştia sunt cei trecuţi în registrele oficiilor forţei de muncă,dar câţi au rămas în afara evidenţei? Şi asta se întâmplă în perioadacând Republica Moldova este una dintre cele mai sărace ţări din lumeşi din Europa! Acesta este criteriul de dezvoltare a sociumuluimoldovenesc. Aici se reflectă, într-un mod reuşit, legea filozoficădespre cauză şi consecinţă. Starea economică precară, lipsa locurilorde muncă, şomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, diminuareabugetului de stat, stresul familial şi social, diferite maladii, deprinderipatologice şi maladii sociale (alcoolism, narcomanie, sinucideri,omoruri, inclusiv la comandă), dovedesc încă o dată existenţa acesteicauzalităţi.

Şomajul este un barometru al stării economice, al mecanismelormacro- şi micro-economice şi afectează economia tuturor ţărilor. Eleste şi un catalizator al „catastrofelor” şi „calamităţilor” omului şi alesocietăţii în întregime. Acolo unde statul are o atitudine deosebităfaţă de politica de angajare în câmpul muncii, fenomenul în cauzăeste redus la minimum. Pentru aceasta, însă, este nevoie deresponsabilitate, de ajustarea normelor de drept şi de respectareadrepturilor universale ale omului.

Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul francez chomage,preluat, la rândul său, din limba greacă – cauma, care înseamnă caldurămare, din care cauză se întrerupea orice activitate. Şomajul poate ficaracterizat ca o stare negativă a economiei, care afectează o partedin populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă.Şomeri sunt toţi oamenii apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru şicare pot fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumite momenteale procesului economic. Ei reprezintă un surplus de forţă de muncăîn raport cu numărul celor angajaţi, în condiţii de rentabilitate impusede economia de piaţă.

Şomajul a devenit o problemă o dată cu dezvoltarea industrială,începând cu a doua jumătate a sec. XVIII, în perioadele de recesiune,când întreprinderile industriale îşi micşorau producţia şi, drept urmare,erau disponibilizaţi un număr mare de muncitori, care deveneauşomeri. Şomajul apare ca un rezultat exclusiv al ofertei de muncă saude forţă de muncă, cererea nefiind luată în considerare. Numaicorelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea câtmai corectă a situaţiei de pe piaţa muncii – dacă există sau nu şomaj.O creştere a ofertei concomitent cu scăderea cererii determină odeteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă. Şomajul, dacă nu a

84

ION MEREUŢĂ

existat până la acest moment, apare, iar dacă exista – creşte. Respectiv,creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-odiminuare a şomajului.

Piaţa muncii nu funcţionează ca o piaţă obişnuită atât din cauzarestricţiilor legislative (patronat, sindicate), cât şi a raportului de forţedintre acestea. Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţiede echilibru, fie în cea de subocupare sau supraocupare. Prin politicilesociale promovate de guvernele tuturor ţărilor, se tinde spre realizareaunui grad de ocupare a populaţiei active cât mai apropiat de ocupareadeplină. Potrivit opiniilor mai multor economişti români şi străini,realizarea unui grad de ocupare deplină este considerată aproapeimposibilă, socotindu-se satisfăcător un grad de ocupare de 97-98%şi, respectiv, de neocupare de 2–3%.

Conform Biroului Internaţional al Muncii, organizaţie din sistemulNaţiunilor Unite, şomer este orice persoană care are mai mult de 15ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

– este aptă de muncă;– nu are loc de muncă;– este disponibilă pentru o muncă salariată;– caută un loc de muncă.În România, Legea nr. 1/1991, republicată cu modificări în Legea

nr. 86/1992, precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele aptede muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibilecorespunzătoare pregătirii lor; deşi în respectiva lege nu se facprecizări, reiese că vârsta este de peste 16 ani.

În martie 1994, şomajul afecta, în această ţară, tinerii în vârstă demai puţin de 24 de ani, femeile, absolvenţii de învăţământ profesional,tehnic de maiştri şi liceal, locuitorii din mediul urban (cu excepţiamunicipiului Bucureşti) şi pe cei care nu au lucrat niciodată sau careau fost concediaţi dintr-o întreprindere a industriei prelucrătoare(textile, construcţii de maşini etc.).

O persoană care, fără să se ţină seama de efectele structurale,cumulează aceste caracteristici, este denumită în genere şomer-tip.

În ceea ce priveşte structura pe sectoare, după toate aparenţele,populaţia ocupată este supraestimată în mediul rural prin îndrumareaajutorilor familiali. Dimpotrivă, industria, localizată în zonele urbane,a concediat 10% din angajaţi, în condiţiile creşterii producţiei cu 1,3%.Aceste concedieri corespund mai mult surplusului de forţă de muncadecât unor reale transformări structurale. La ora actuală, se remarcă o

85

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

rată ridicată de activitate feminină, în comparaţie cu multe ţări vestice– 57,2% faţă de 71,2%, pentru bărbaţi. Totuşi, femeile şi bărbăţii nuau comportamente similare pe piaţa forţei de muncă, femeile avândstatutul de ajutori familiali în proporţie de 24%, faţă de 7,4% la bărbaţi.Şomerii, în proporţie de 52%, iau contact cu prietenii, rudele, colegii,sindicatele pentru a găsi o slujbă sau iau direct legătura cu patronii(45%). Abordarea directa este, deci, preferată de către solicitanţii delocuri de muncă, lăsând la urmă oficiile de forţă de muncă sau anunţurilela ziare. Bucureştenii sunt mult mai înclinaţi (în raport cu provincia) săînceapă o activitate pe cont propriu, urmare a instituţionalizăriiproprietăţii private – 9,3% dintre ei se gândesc să se aşeze pe propriilepicioare. Mai mult, este nevoie de un capital pentru a putea începe oafacere şi, se pare, bucureştenii dispun mai des de acest capital.

Şomajul se caracterizează prin:1. Nivelul la care a ajuns, ceea ce se poate exprima ca: a) absolut, ca număr al şomerilor; b) relativ, ca rată a şomajului, calculată uneori ca raportul

procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată, iar alteori– ca raportul între numărul şomerilor şi populaţia activă saudisponibilă.

În SUA, rata naturală a şomajului este de 5%, faţă de 4% cât era laînceputul anilor 1970 şi 3% după cel de-al doilea război mondial.

2) Intensitatea cu care se manifestă: dacă presupune pierderealocului de muncă şi încetarea totală a activităţii (şomaj total) sau numaidiminuarea activităţii depuse cu scăderea duratei săptămânii de lucruşi scăderea corespunzătoare a salariului (şomaj parţial).

3) Durata, perioada de la momentul pierderii locului de muncăsau diminuarea activităţii depuse până la reluarea normală a muncii.

4) Structura sau componenţa pe categorii de vârstă, nivel decalificare, sex, rasă etc.

Criterii de caracterizare ale şomajului:a) După nivel: - absolut (număr) – relativ (rata)b) După duratăc) După structură: rasă – sex – vârstă – calificare – domeniu de

activitate – grad de pregătireŞomajul se formează pe baza a două mari procese:I. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;II. creşterea ofertei de muncă prin atingerea de către noile generaţii

a vârstei legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra

86

ION MEREUŢĂ

a unor persoane apte de muncă, dar inactive, în condiţiile unei cereride muncă inferioare acestei creşteri.

În cadrul primului proces, în funcţie de cauzele directe care îldetermină, se disting mai multe forme sau genuri de şomaj, dintrecare se menţionează:

a) şomajul ciclic sau conjunctural, cauzat de crize şi conjuncturidefavorabile, trecătoare, dar care se repetă la intervale de timp mailungi sau mai scurte;

b) şomajul structural, determinat de modificarea structuriieconomiei pe activităţi, ramuri şi subramuri sub incidenţa evoluţieinevoilor, crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice;

c) şomajul tehnic, format ca urmare a înlocuirii vechilor tehnicişi tehnologii cu altele noi şi restrângerea locurilor de muncă prinreorganizarea unor activităţi sau firme;

d) şomajul „de ficţiune”. Există întotdeauna persoane care îşischimbă locul de muncă şi sunt înregistrate temporar ca şomeri.Numărul lor poate fi redus prin fluxuri mai bune de informaţii (punândla un loc posturile vacante şi pe şomeri) şi prin instruire;

e) şomajul sezonier. Agricultura, construcţiile şi turismul sunt, înmod special, vulnerabile la variaţiile sezoniere.

f) şomajul rezidual. Acesta este nucleul format din oameni care,în mod virtual, sunt de neangajat, poate din cauza incapacităţii lor dea se integra în lumea modernă.

Cel de-al doilea proces generează şomajul datorită stării economieicare, prin nivelul dezvoltării, dinamica structurală şi alte caracteristicinu poate asigura crearea de locuri de muncă în pas cu creşterea oferteide muncă.

Există o evoluţie ciclică evidentă o şomajului. Pe măsură ce creştecererea, companiile angajează mai mulţi lucrători şi şomajul descreşte.Când nu mai există forţă de muncă disponibilă (când se atinge rata normalăa şomajului), cererea devine generatoare de inflaţie sau de importuri.

În ţările industrializate, şomajul a început să crească din nou laînceputul anilor 1990, atingând o medie de 8% din forţa de muncă în1995 (mai mult decât dublul ratei medii din anii 1960). Rata era maimare în Europa (11%) şi semnificativ mai mică în Japonia (3%), undelocurile de muncă pe viaţă fac parte din cultura acestei ţări.

Structura şomajului ajută la identificarea domeniilor care ridicăprobleme economice. Şomajul pe termen lung (persoanele aflate în şomajde peste şase luni) reprezenta aproape jumătate din şomajul total până la

87

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

începutul anilor 1990, deşi era mai scăzut în Japonia (36% în 1994) şiStatele Unite (20%), unde exista o mobilitate mai mare a forţei de muncă.În 1990, un şomer aştepta în medie zece săptămâni, în Statele Unite,pentru a-şi găsi un loc de muncă, în comparaţie cu un an în Franţa.

Fluctuaţia lunară a şomajului este un bun ghid al evoluţiiloreconomice. Alte cifre, cum ar fi cererile săptămânale de ajutor deşomaj şi anunţurile publicitare pentru posturile vacante, oferă un sprijinutil pentru datele asupra şomajului. Cifrele privitoare la şomajulregional oferă un ghid al şomajului structural, deoarece pune înevidenţă relaţiile dintre pierderile de locuri de muncă şi unele ramuride activitate de muncă, despre care se ştie că se află în declin.

În România, şomajul a început să fie urmărit din februarie 1991şi, în 1999, număra 1.148.000 persoane cu o rată a şomajului deaproximativ 12%.

Politici antişomajPoliticile adoptate vizează diminuarea şomajului prin măsuri ce

se referă la:I. şomeriII. populaţia ocupatăI. Măsurile care se referă direct la şomeri sunt cele ce vizează

organizarea pregătirii şi calificării lor, trecerea la noi forme de ocupare,reglementări juridice privind înscrierea sau plasarea şomerilor.Programele de instruire reprezintă cea mai răspândită categorie demăsuri pentru şomeri.

II. Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop atâtprevenirea şomajului, cât şi reducerea acestuia prin crearea unorposibilităţi de angajare.

Măsura cea mai semnificativă, care se poate lua pe timp limitat,se referă la împărţirea muncii între cei angajaţi şi crearea, astfel, aunor noi locuri de muncă.

O altă măsură o reprezintă programele speciale de creare de locuride muncă, care cuprind o gamă vastă de acţiuni, cum ar fi înfiinţareade întreprinderi în zonele defavorizate, unde rata şomajului este pestemedia pe ţară, acestor întreprinzători acordându-li-se o serie defacilităţi dacă angajează şomeri (de ex., credite cu dobândă mică, deaproximativ 17,5%).

Conceptul de şomajPiaţa contemporană a muncii înglobează mai multe moduri de

combinare a factorului muncă, din punct de vedere al ocupării:

88

ION MEREUŢĂ

Echilibru – oferta şi cererea de muncă sunt egale – ocuparedeplină

Dezechilibrua) subocupare – oferta de muncă este mai mică decât cerereab) supraocupare – oferta de muncă depăşeşte cererea

Echilibrul pieţei muncii trebuie sa fie abordat ca:Echilibrul funcţional – defineşte zona de compatibilitate a

ocupării forţei de muncă şi creşterea productivităţii muncii, încondiţiile strict determinate de producători.

Echilibrul structural – exprimă modul de distribuire a resurselorde muncă pe sectoare, ramuri, activităţi social-economice, profesii,calificări, zone ş.a.

Echilibrul intern – între nevoile şi resursele de muncă, ambelecondiţionate de volumul de munca şi cel al productivităţii.

Formele dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi înţelese numai dupăexplicarea termenilor ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomajinvoluntar.

OCUPARE DEPLINĂ – angajarea a 96-97% din populaţia activădisponibilă, diferenţa de până la 100% fiind considerată şomaj natural.Aceasta reprezintă acel volum şi acea structură a ocupării, a utilizăriiforţelor de muncă, care permit obţinerea maximumului de bunuripentru acoperirea nevoilor oamenilor.

Conceptele de şomaj voluntar şi şomaj involuntar caracterizeazăşi aprofundează şomajul natural.

SOMAJUL VOLUNTAR – constă în neocuparea datoratărefuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit.Un asemenea şomaj arată ca sunt şi persoane care nu pot să se angajezeîntr-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prinnegocieri colective, generează diminuarea cererii de muncă.

SOMAJUL INVOLUNTAR – include persoanele neocupate carear fi dispuse să lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai micdecât salariul existent, sperând că atunci când cererea efectivă demuncă se va mari, va creşte şi nivelul ocupării.

De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celuiinvoluntar, astfel putem încerca să conturăm o definiţie a acestuifenomen.

Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei naţional- un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă cu niveluri şi sensuride evoluţie diferite pe ţări şi perioade, ce are în prezent un caracter

89

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

permanent, dar care nu exclude definitiv existenţa stării de ocuparedeplină a forţei de muncă. Şomajul se mai poate defini ca o stare deinactivitate economică, totală sau parţială, proprie celor care nu auloc de muncă, sunt în căutarea unuia, dar nu-şi pot găsi de lucru casalariaţi. Totodată, nu orice persoană care nu lucrează poate ficonsiderată şomer (de ex., militarii în termen sau persoanele casnice).Şomajul este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii globale şiofertei globale de muncă.

Măsurarea şomajuluiProblema măsurării şomajului este de fapt o problemă de estimare

a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. S-au înfiinţat, pentruaceastă analiză, instituţii specializate care aplică modalităţi specificede înregistrare a şomajului. Principalele caracteristici regăsite la nivelulacestui fenomen sunt: nivelul (mărimea) la un moment dat,intensitatea, durata medie şi structura (componenţa).

I. Mărimea şomajului (nivelul la care a ajuns) reflectă numărulpersoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelorcare sunt apte şi doresc să lucreze. Astfel, măsurarea are loc:

a) în expresie absolută (masa şomajului) – numărul persoanelorcare, la un moment dat, întrunesc condiţiile pentru a fi incluse încategoria şomerilor (numărul persoanelor din populaţia activădisponibilă neocupată).

b) în expresie relativă (rata şomajului) – calculată ca raportprocentual între numărul mediu al şomerilor şi:

- populaţia activă- populaţia activă disponibilă- forţa de muncă (populaţie ocupată + şomaj)- populaţia ocupată- populaţia ocupată ca salariaţiSubevaluarea şomajului – înregistrarea doar a persoanelor care

primesc indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tineriicare încheie un ciclu de învăţământ şi nu au loc de muncă, persoanecare nu au temporar un loc de muncă ş. a.

Supraevaluarea şomajului – înregistrarea ca şomeri şi a altorcategorii (neîndreptăţite) precum: persoanele care încaseazăindemnizaţia de şomaj, dar nu au intenţia de a se angaja; persoanelecare au deja un loc de muncă, dar pretind că sunt şomeri, pentru călucrează la negru; persoane care nu doresc sa muncească din motivestrict personale ş. a.

90

ION MEREUŢĂ

II. Intensitatea şomajului – se calculează prin determinareacorectă a momentului încetării totale sau parţiale a activităţii.

III. Durata sau perioada de şomaj – timpul care se scurge dela pierderea locului de muncă până la reluarea activităţii.

IV. Structura – clasificarea şomerilor după criterii ca: nivelulcalificării, domeniul de activitate, sex, vârstă sau rasă.

Pentru o evaluare corectă a marimii şomajului la un moment dattrebuie să se calculeze:

– intrările – persoane concediate, casnice sau care au terminat unciclu de învăţământ şi nu se pot angaja.

– ieşirile – persoane care găsesc noi locuri de muncă, cele carerevin la vechiul post, cele care nu mai caută locuri de muncă,emigranţii, pensionarii ş. a.

Cauzele şi formele şomajului rezidă în împrejurări nu doar stricteconomice, ci şi demografice, tehnice sau ştiinţifice. El apare ca urmarea unei evoluţii nefavorabile a activităţilor social-economice, datorităsolicitărilor suplimentare de muncă ale noilor generaţii sau datorităsolicitărilor de locuri de muncă ale persoanelor încadrate în vârsta a doua.

Formele dominante de extindere a şomajului întâlnite astăzi sunt:• Şomajul de conversiune – afectează salariaţii care aveau locuri

de muncă stabile până la licenţiere, fără vechime mare în muncă. Laînceputul perioadei de şomaj, ei sunt consideraţi favorizaţi, iar în cazde prelungire a perioadei de şomaj, trec într-o categorie mai defavorizată.

• Şomajul repetativ – îi cuprinde pe acei care cunosc o succesiunede perioade de activitate şi de şomaj, mai afectaţi fiind tinerii şi cei cucalificare joasă.

• Şomajul de excluziune – reuneşte populaţia activă în care suntincluse persoane mai în vârstă, mai puţin calificate sau aflate în şomajde timp îndelungat, indiferent dacă mai primesc sau nu indemnizaţiade şomaj.

În cadrul proceselor de formare a şomajului, în funcţie de cauzeledirecte care îl determină, se disting mai multe forme de şomaj:

1. Şomaj ciclic – expresie a şomajului structural şi sezonier, carese formează în faza de recesiune (criză-depresiune) a ciclului economicsau care decurge direct din restrângerea activităţii economice înanumite anotimpuri ale anului.

2. Şomaj de discontinuitate – se coroborează cu reglementărileprivind concediile de maternitate şi alte aspecte ale vieţii de familie.

3. Şomaj fricţional – efectul dezutilizării marginale a folosirii forţei

91

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

de muncă, care înglobează motive ce determină o persoană să nu accepteun post pentru că salariul primit are o utilitate sub un anumit minim.

4. Şomaj de inadaptare – determinat de imposibilitatea unei părţia populaţiei active, denumită tehnofobă, de a utiliza şi a se adaptatehnicilor avansate actuale care presupun abstracţie, interactivitate, vitezăde execuţie şi flexibilitate deosebite. Acest fenomen poate fi evitat saudiminuat doar prin pregătirea şi orientarea personalului.

5. Şomaj intermitent – este generat de insuficienta mobilitate aforţei de muncă şi de inegalităţile între calificările persoanelor carevor sa se angajeze şi cele solicitate.

6. Şomaj sezonier – se formează datorită restrângerii activităţiieconomice în anumite perioade, sezoane ale anului, în care condiţiileeconomice sunt mai puţin prielnice, el fiind caracteristic agriculturii,construcţiilor şi turismului.

7. Şomajul structural – este determinat de tendinţele derestructurare a economiei sub incidenţa progresului tehnico-economic,crizei energetice, fenomenelor sociale şi politice. Se întâlneşte atât înţările slab dezvoltate, cât şi în cele dezvoltate sau aflate în tranziţie laeconomia de piaţă. Restrângerea lui presupune mari investiţii, recalificareacelor afectaţi, reorientarea învăţământului ş. a.

8. Şomaj tehnic – este determinat de întreruperea activităţii uneifirme din lipsa de comenzi pe un timp îndelungat. Cei afectaţi primescindemnizaţii de şomaj de la firma respectivă. Ieşirea din şomaj areloc odată cu reluarea activităţii.

9. Şomaj tehnologic – este determinat de înlocuirea vechilor tehnicişi tehnologii cu aparate noi şi de centralizare a unor capitaluri. Resorbirealui presupune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu noile cerinţe.

Costurile sociale ale şomajuluiCostul social al acestui fenomen reprezintă efortul total pe care îl

suportă populaţia, economia şi societatea care sunt afectate de şomaj.• La nivelul persoanelor, apar aspecte de natură economică, dar

şi aspecte morale, social-culturale, chiar şi politico-militare.• La nivelul economiei şi societăţii, costul social are în vedere

aspecte ca:- irosirea cantităţii de forţă de muncă;- diminuarea intensităţii dezvoltării economice;- scăderea veniturilor bugetului de stat;- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea

instituţiilor publice din domeniul înregistrării şomajului.

92

ION MEREUŢĂ

Costurile mari care implică şomajul se grupează în:Costuri directe – evaluate sub forma vărsămintelor monetare către

fondul destinat protecţiei sociale.Costuri indirecte – generate de diminuarea globală a producţiei

şi a veniturilor de care ar putea beneficia întreaga populaţie.Aprecierea complexă a acestui fenomen impune surprinderea• Efectelor pozitive (apar pe termen scurt):- incitarea angajaţilor la perfecţionarea profesională;- o mai mare mobilitate şi adaptabilitate a forţei de muncă.• Efecte negative (apar pe termen lung). Datorită acestora s-a

ajuns la concluzia că şomajul este un fenomen negativ, ale cărui costuridepăşesc cu mult avantajele.

Economistul american Arthur M. Okun formulează o lege ce îipoartă numele şi exprimă intensitatea negativă dintre nivelul şidinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termenireali ale Produsului Naţional Brut (PNB), pe de altă parte. Okunconsideră că ridicarea nivelului şomajului trebuie sa fie însoţită de

1. Reducerea duratei (săptă- mînale) a muncii 2. Repatrierea imigranţilor 3. Programe de muncă cu

timp redus şi atipice 4. Scăderea vîrstei de

pensionare

1. Indemnizatii (ajutoare) pentru protecţia socială a ponderilor 2. Orientarea indemnizaţiilor pentru

insertiţia şomerilor în viaţa activă

Raţionalizarea muncii

Politica de diminuare a şomajului şi de utilizare a forţei de muncă

Adoptarea la mediul economic

Dezvoltarea economico-socială

1. Adaptarea pregătirii (calificării) forţei de muncă

2. Creşterea productivităţii şi competitivităţii, recucerirea pieţelor interne şi externe

1. Progrese în domeniul muncii: managementul resurselor umane, cresterea gradului de tehnicitate, ameliorarea condiţiilor de muncă

2. Dezvoltarea economiei şi crearea de mai multe locuri de muncă prin: cheltuieli publice mai mari, crearea de noi locuri de muncă în administraţie, dezvoltarea prestaţiilor de servicii care solicită puţin capital si multă muncă.

3. Creşterea exporturilor şi asistenţei tehnice externe

93

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

reducerea volumului real al PNB, deoarece persoanele ocupateparticipă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomeriinu produc bunuri economice.

Politici de ocupare a forţei de muncăReprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni

pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă,diminuând dezechilibrele şi disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.

Politici pasive de ocupare – pornesc de la nivelul ocupăriiconsiderat dat şi urmăresc găsirea de noi soluţii pentru angajareaexcedentului de forţă de muncă.

Exemple de măsuri adoptate de aceste politici:- reducerea duratei muncii;- diminuarea vârstei de pensionare;- creşterea perioadei obligatorii de şcolarizare;- creşterea locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic;- restricţionarea imigrărilor.Politici active de ocupare – presupun măsuri, metode, procedee

de mărire a nivelului ocupării. Exemple de măsuri de politică activă:- amplificarea şi stimularea investiţiilor;- ameliorarea conţinutului învăţământului;- îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor;- stimularea mobilităţii persoanelor active spre alte locuri de muncă;- încurajarea cercetării ştiinţifice;- extinderea activităţilor economico-sociale şi ecologice.Şomajul se amplifică datorită capacităţilor de producţie nefolosite,

într-un context de recesiune economică profundă şi o strategie detranziţie la economia de piaţă concurenţială. Trebuie avut în vedereefectul distructiv al dobânzilor asupra investiţiilor şi implicit alocupării; rigiditatea salariilor în privinţa scăderii; eliberarea accentuatăa forţei de muncă din motive de retehnologizare şi stagnarea creăriide locuri de muncă.

Aşadar, principalele forme de şomaj întâlnite sunt:- şomajul conjunctural;- şomajul structural;- şomajul tehnologic.

Măsurile de diminuare a şomajului se grupează în:- măsuri ce-i vizează direct pe şomeri;- măsuri ce vizează populaţia ocupată;- alte măsuri.

94

ION MEREUŢĂ

În prezent, rata şomajului în România este de circa 10% peansamblul economiei, existând printre şomeri o mare parte amuncitorilor din ramurile energointensive. Şomajul afectează înprezent foarte mult tinerii şi femeile. Din cauza marii recesiuni încare ne aflăm, şomajul are o tendinţă de creştere de lungă durată.

2.3.4. Cerşitul şi copiii străziiUn fenomen social negativ apărut în societatea noastră este cerşitul.

De ce? Sub influenţa căror factori omul devine cerşetor? Ce schimbăriau loc în Eu-l lui moral? Sau poate cerinţele Eu-lui fizic îl scot pe om înstradă să cerşească? Nu este un caz separat, ci un fenomen socialconstatat pe întreg teritoriul ţării acest om denaturat, schimbat moral şi,nu rareori, fizic, cu un handicap mai des locomotor, cu mâna întinsă...Da, trebuie să fim oameni, trebuie să fim solidari, să împărtăşimneputinţa şi inferioritatea lor, să le ajutăm moral şi material, dar aceastatrebuie s-o facă, înainte de toate, autorităţile statului. Căci sărăcia,necesităţile fiziologice, între care hrana, îi face pe aceşti oameni să iasăîn stradă şi să ceară. Şi mai înspăimântătoare este situaţia când în stradăapare o mamă cu un copilaş în braţe. Stă la o margine de drum şi cerşeştepentru odrasla ei, sau poate pentru ea... Unde-i statul? Unde-i societatea?De ce suntem indiferenţi? Acest fenomen nefast trebuie curmat prinmăsuri organizatorice directe, selective, ale puterilor locale. Aceştioameni trebuie depistaţi şi supuşi unor politici sociale adecvate. Altfel,oare nu este o ruşine când, pe artera principală a municipiului Chişinău,care leagă Aeroportul de centrul oraşului, stau cerşetori, iar delegaţiilestrăine care ne vizitează ţara îi privesc din limuzinele luxoase... Şi prinei, prin aceşti cerşetori, ei privesc la noi toţi, la întreaga Moldovă...Este o ruşine naţională. Ea poate fi combătută, dar este nevoie deresponsabilitate la toate nivelurile, de la simplu cetăţean până la şef destat, şi de dorinţa de a realiza, cu perseverenţă, acest obiectiv.

Un alt fenomen ruşinos al sociumului moldovenesc sunt copiiistrăzii. În societăţile civilizate nu se vorbeşte nici de câini vagabonzi,mite de oameni... De la „Дети подземелья” – la copiii străzii… Şiaceasta se întâmplă la începutul mileniului III! Cauzele sunt aceleaşi– iresponsabilitatea familiei, a puterii locale, a instituţiilor şcolare şi,nu în cele din urmă, a societăţii întregi. Anume golurile în educaţiegenerează apariţia unui asemenea fenomen. Trebuie să luptăm cu toţiiîmpotriva lui – doar prin efortul comun al familiei, şcolii, al societăţiicivile şi al statului îl vom putea învinge.

95

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Capitolul IIICogniţia omului, a vieţii, sănătăţii şi morţii

3.1. Cunoaşterea Eu-lui propriuLimitele premorbiduluiEu-l pur este o lume aparte. El nu participă la naşterea Eu-lui său

şi, de asemenea, nu poate sa împiedice plecarea Eu-lui său din lumeaaceasta. Eu-l pur poate conştientiza aceste lucruri numai în cazul cândEl poate să „discute” cu Eu-l său. De aceea omul are nevoie să discutecu sine însuşi. Totuşi, El faţă-n faţă cu Eu-l său, cu gândurile sale, cusentimentele sale, încă nu înseamnă singurătate. În dialogul cu Eu-lpur, omul analizează, revine la unele momente ale vieţii sale, poatechiar să-şi proiecteze fantezii vizavi de ce şi-ar dori Eu-l pur. Şi anumeîn aceste clipe apare singurătatea benevolă. Nu o dată, această singurătatebenevolă poate fi utilă pentru individ – pentru a se autocunoaşte, pentrua se autoperfecţiona, pentru a aprecia situaţia Eu-lui pur şi a celui moral,dar şi corelaţia Eu-lui cu sociumul. Singurătatea benevolă purifică Eu-l moral, pe când cea forţată poate determina apariţia patologiei, amaladiei care poate provoca nevroza individului şi chiar sociopatiile.Singurătatea benevolă a Eu-lui pur poate determina relaţia religioasă.Anume Eu-l psihic, depăşindu-l pe cel fizic, face ca omul să-şi înţeleagămai bine spiritualitatea: corpul va muri, dar sufletul său va fi fără demoarte, va fi etern.

În aceste clipe de singurătate Eu-l pur, chiar şi separat de El, vineîn legătură cu Dumnezeu. Astfel, chiar şi în singurătate, Eu-l pur nueste singur, ci cu Dumnezeu.

Aceasta este magică terapie a lui Dumnezeu şi a religiei în general.Căci, în momentul când Eu-l pur devine absolut singur, El poatedegenera în patologie – beţie, droguri, nebunie, crimă etc. În acestecondiţii se pot naşte patologiile sociale. Dacă acest Eu nu se găseşte peEl însuşi, El poate deveni patologie pentru sine si pentru socium. AltEu, neizbutind să dobândească ceea ce-şi doreşte, tot poate devenipatologie – iniţial agresiv, nestatornic, iar mai apoi chiar terorist. Aicitrebuie să-şi spună cuvântul cultură, religia, sociumul.

F. Dostoevski scria că „dacă doreşti să cucereşti lumea, cucereşte-tepe tine însuţi”. Noi trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, să neechilibrăm dorinţele cu posibilităţile, aportul adus societăţii cu ceeace oferă societatea fiecăruia dintre noi. Cel mai bine e să faci mult

96

ION MEREUŢĂ

pentru oameni şi pentru societate, şi să nu urmăreşti beneficii directeşi imediate. Munca o să fie pe deplin răsplătită. Principalul e să tecunoşti pe tine şi să te controlezi în orice acţiune sau inacţiune.

În context, apare întrebarea: de ce depinde această stare de bine aEu-lui? De ce apare ura, invidia, intoleranţa, agresivitatea, infracţiunea,criminalitatea, teroarea? Acolo unde Eu-l nu suferă nici moral, nicifizic, unde Eu-l este satisfăcut, iubit şi fericit, nu există substrat pentrupatologii, inclusiv cele sociale.

Poate că studierea Eu-lui sub aspectele dorinţei şi posibilităţilor,ale pragului acestora, poate să ne contureze limitele prepatologice,premorbide ale Eu-lui şi, desigur, profilaxia maladiilor sociumului.

3.2. Omul şi viaţaTotul are o rezervă, cu excepţia vieţii...

O viaţă apare din iubirea dintre un Eu şi un alt Eu, şi poartă însine toată informaţia Eu-lui fizic şi chiar a celui moral. Viaţa se naştedin două vieţi, la dorinţa Domnului, dar, în paralel, dă naştere şi la omoarte. Viaţa şi moartea se găsesc într-un singur Eu care se luptă însine şi în afara lui... A trai şi a muri nu e acelaşi lucru; căci, pe cânduna nu e nimic, cealaltă este speranţă. Poetul Polzidus la Wagner scria:„Cine ştie dacă pe lumea cealaltă a trăi nu înseamnă a muri, iar a murinu e socotit a trai?”.

Viaţa nu poate fi trăită decât o singură dată. Ea merge numai înainte,nu se întoarce înapoi. „Totul în lumea aceasta are rezervă, în afară deînsăşi viaţa – ea trebuie ascultată”, scria Epicurus. Şi fiecare trăieşte nucum vrea, ci cum poate. Anume posibilitatea determină viaţa. Şi cândîncepem să trăim, scria Theophrastus, tocmai atunci murim. Viaţa senaşte o singură dată şi nu există în veci. Viaţa curge şi e în aşteptare fărăun scop real, iar cotidianul nu ne permite să ne aşteptăm moartea. Toţisuntem copleşiţi de problemele mai mari sau mai mici ale vieţii cotidiene.Menandru scria: „Eu spun că cel mai fericit este acela care, după ce aprivit fără întristare lucrurile acestea măreţe – soarele comun, stelele,apa, norii, focul – pleacă iute acolo de unde a venit. Alte lucruri maimăreţe nu o să vadă niciodată. Dacă te vei pomeni într-o mulţime deoameni, cu pungaşi şi jocuri distractive sau de noroc, pleacă cel dintâişi vei avea provizii de drum mai bune şi nu vei fi supărat pe nimeni; celcare va zăbovi, va pierde tot ce a acumulat, va găsi duşmani şi nu vamuri la timpul lui...”. Într-adevăr, viaţa constă din mai multe întâlniricu nenorocirile. Trebuie să ştii cum să le eviţi şi atunci vei şti că viaţa e

97

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

bună şi dulce. Pentru lumea întreagă, viaţa unui om nu costă nimic, iarpentru un singur om – viaţa este totul... Vorba poetului George Coşbuc:„Din codru rupi o rămurea, ce-i pasă codrului de ea, ce-i pasă unei lumiîntregi de viaţa mea, de soarta mea, de moartea mea?”.

În procesul de ontogeneză, viaţa are mai multe componente –copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătrâneţea etc. Dintr-o altăperspectivă, există viaţa individuală, viaţa familială, viaţa intimă, viaţaprofesională, viaţa obşteasca şi politică ş. a. Desigur că viaţa propriu-zisăeste privată şi are un specific individual, dar ea nu se desfăşoară însingurătate. De altfel, încă în Cărţile vechi se spunea că „a trăi cu adevăratînseamnă a trăi nu numai pentru tine”. Într-adevăr, nu poţi să fiiindividualist; trebuie să fii umanist, să iubeşti oamenii şi viaţa lor. „Viaţaunui individ, scria anticul Caton, se aseamănă cu un fier: dacă oîntrebuinţezi – se uzează, dacă nu – o distruge rugina”. Anume astaînseamnă viaţa pentru fiecare om. Sunt oameni ale căror vieţi şi activitatesunt necesare nu numai lui şi familiei lui, dar şi comunităţii, sociumuluişi chiar umanităţii. Aceştia sunt oamenii care şi-au dedicat viaţasemenilor săi, întregii umanităţi. Numele acestor personalităţi au rămaspe veci în analele istoriei universale – nu le-au putut şterge nici tumultulanilor, nici negura vremurilor, nici neantul uitării.

În Panciatantra scrie că „numai acela trăieşte cu adevărat pe lumeaaceasta, de a cărei viaţă atârnă vieţile multora”.

În principiu, viaţa este mai scurtă decât anii pe care noi îi trăim –nenorocirile şi problemele o fac mai lungă. În esenţa ei, viaţa nu estedecât o luptă continuă cu greutăţile. De aceea, probabil, omulîntotdeauna trebuie sa-şi amintească de faptul că viaţa e scurtă şi cătrebuie să se grăbească să facă bine celor din jur. Căci vine un timpcând trebuie să dăm socoteală pentru ceea ce am făcut, cum am făcutşi de ce am făcut într-un anumit fel. Cărţile sfinte spun că nu eimportant cât trăieşti, ci cum trăieşti. Dar oamenii „nu caută să trăiascăcât mai bine, ci cât mai mult”. Viaţa nu trebuie plânsă – ea trebuietrăită, căci ne este dată de soartă şi de Dumnezeu. Deşi are şi Eu-l unrol în determinarea destinului, după părerea noastră, acesta e destulde mic. Nu înţelepciunea conduce viaţa, ci norocul. Din păcate, defoarte multe ori – tot datorită norocului! – în posturi decisive pentrudestinele oamenilor se află mediocrităţi. Un filozof moldoveancontemporan spunea că, dacă vrei să-ţi meargă în viaţă, trebuie săîntruneşti trei componente – minte, bani şi noroc. Iar norocul, la rândulsău, e făcut de către alţi oameni, care au un rol mare în viaţa ta, de tine

98

ION MEREUŢĂ

şi de Dumnezeu. Aşadar, trebuie să ne folosim viaţa pentru a face binealtora, aşa cum vieţile altora sunt de folos nouă.

Viaţa însăşi trebuie sa ne folosească pe noi. Gândurile şi faptelenoastre trebuie să fie în folosul vieţii, al calităţii ei. Fiindcă viaţa estelimitată în timp. E ca o clipă: abia începi să trăieşti şi trebuie să pleci...E ca o floare, ca o frunză, ca un ram care se trece o dată cu sfârşitulverii.

„Viaţa omenească, scria Bossuet, este asemenea unui drum alcărui capăt este o prăpastie groaznică. Suntem avertizaţi despre ea dela primul pas, dar legea este rostită, trebuie să înaintăm mereu... Totuşi,ne mândrim pentru că, din când în când, întâlnim obiecte care nedistrează, ape curgătoare, flori care trec. Ne mândrim, fiindcă luămcu noi şi ceva flori culese în treacăt, pe care le vedem cum se ofilescîn mâinile noastre de dimineaţă până-n seară, câteva fructe pe care lepierdem în timp ce le gustăm…”.

Viaţa este liberă. Ea impune şi libertăţi, şi necesităţi. Acestenecesităţi ne cheamă la luptă. Numai aşa ne perfecţionăm viaţa şi ofacem mai bună.

Fiecare îşi trăieşte propria viaţă. Aristotel scria că „dacă am luaîn consideraţie felurile diferite de a trăi, atunci avem trei feluri devieţi, care ies în relief mai mult ca altele: viaţa amintită înainte, viaţapublică şi, în sfârşit, viaţa consideraţiunilor filozofice”.

Şi tot el continuă: „Mulţimea însă arată o natură servilă, dândpreferinţă unei vieţi animalice; ea poate găsi însă o justificare în faptulcă şi mulţi dintre cei puternici împărtăşesc gustul lui Sardanapal.Naturile nobile, doritoare de acţiune, preferă onoarea. Ea poate ficonsiderată ca fiind scopul urmărit de viaţa publică. Totuşi, onoareaeste prea superficială pentru ca ea să poată fi privită ca bunul supremal omului. Pare că ea aparţine mai mult celor ce onorează decât aceluiacare este onorat. Imaginea pe care ne-o formăm despre bunul supremeste că el e ceva superior omului şi nu ceva care se pierde atât derepede. De aceea, nici onoarea nu este căutată decât fiindcă vrem săne considerăm pe noi înşine buni, căci căutăm să fim onoraţi de ceipricepuţi şi de către aceia care ne cunosc, şi anume sub raportul virtuţii.Dacă o asemenea conduită duce la o concluzie, atunci aceasta este căceea ce este preferabil este virtutea. Aşa încât aceasta ar putea fi maimult privită ca scop al vieţii în comunitatea statului. Dar şi ea pareinsuficientă. Putem să şi dormim, posedând virtutea, sau să nu dămvieţii nici o activitate, sau să avem de suferit de mai rele şi mai mari

99

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

nenorociri, şi acela căruia îi este rezervată o asemenea viaţă nu va finiciodată numit fericit... Al treilea fel de viaţă este cea teoretico-contemplativă. Viaţa îndreptată către câştigul bănesc are ceva nenaturalşi forţat în ea şi bogăţia nu este, evident, bunul căutat. Căci nu estedată decât pentru a fi întrebuinţată ca mijloc pentru un scop. Maicurând ne-am putea decide pentru scopurile arătate înainte, care suntpreţurile pentru ele însele, dar nici ele nu par a fi scopul cel drept,oricât de ademenitoare ar fi”.

3.3. Omul, sănătatea şi calitatea vieţiiSănătatea este comoara cea mai de preţ a fiecărui Eu şi a

sociumului în întregime. Omul lipsit de sănătate este o povară greapentru sine şi pentru cei din jur. Anume sănătatea aduce omuluibucuriile şi fericirea, ba chiar şi norocul. Grija pentru sănătate este odatorie a fiecărui cetăţean, a colectivului, a societăţii. Igiena vieţii şimuncii trebuie să fie condiţii vitale. Munca nu este sensul vieţii, darea constituie condiţia existenţei omului, a dezvoltării societăţii. Forţacare mobilizează omul este ţelul vieţii fiecăruia dintre noi, care trebuieevaluat corect. K. Ţiolkovski şi, ulterior, D. Carnegie, scriau că anumebucuria şi posibilitatea către muncă şi gândire sunt esenţiale „în găsireaşi ridicarea omului”.

Este important să definitivăm sănătatea unui Eu, adică a individului,sănătatea unui colectiv, a unei comunităţi şi, desigur, sănătatea societăţiisau sănătatea globală a sociumului. Sănătatea Eu-lui trebuie privită dinpunct de vedere individual - modul de viaţă, comportamentul, atitudineafaţă de sănătatea proprie, a familiei sau a unui grup mic.

Despre calitatea vieţii se scrie mult. Dar ce constituie de faptcalitatea vieţii? Sănătatea este o componentă primordială a calităţiivieţii Eu-lui, care cuprinde toate elementele de bunăstare a Eu-lui –materială, spirituală şi socială, de confort şi stare de bine –, acesteadeterminând Eu-l, dorinţele şi posibilităţile sale vitale. Trebuie sămenţionăm că această stare a Eu-lui, cu o calitate dorită, estecondiţionată de modul de viaţă, ca expresie a stadiului corelăriiEu-lui şi sociumului, a progresului social în general.

Calitatea vieţii este o totalitate de condiţii ce asigură integritateavieţii mai întâi biologice a Eu-lui, dictată de necesităţi biologice şisatisfacerea lor, urmate de cerinţele de ordin social-economic, indisolubillegate de nivelul de trai material şi spiritual. Aceste condiţii contribuiela instalarea unui echilibru al Eu-lui, dar şi al sociumului.

100

ION MEREUŢĂ

Aşadar, calitatea vieţii trebuie să asigure, necondiţionat,desăvârşirea continuă a Eu-lui, a personalităţii umane. În viziuneanoastră, ea cuprinde:

• Calitatea mediului înconjurător, a ecosistemului, a corelaţieiom-natură;

• Calitatea mediului social – condiţiile de viaţă materiale, relaţiileumane, activitatea socială şi politică, activitatea profesională, stareamorală şi spirituală;

• Condiţiile mediului profesional;• Calitatea mediului familial;• Sănătatea individului şi a colectivului.În acest context, trebuie să vorbim de calitatea vieţii Eu-lui, adică

a individului, calitatea vieţii colectivului şi calitatea vieţii sociumului.Este necesar să studiem atât calitatea vieţii cetăţeanului, a omuluisănătos, cât şi cea a omului bolnav. În această ordine de idei, ar fi utilsă vorbim de calitatea vieţii bolnavului somatic şi calitatea vieţiibolnavului social, care a fost descrisă de mulţi savanţi.

Calitatea vieţii, după noi, este un fenomen complex şi unic, şipoate fi apreciată în raport cu satisfacerea de către Eu al tuturornecesităţilor – fiziologice, de securitate personală şi siguranţă, decontacte umane şi afiliere la diferite grupuri sociale, ierarhice însocietate (atât profesionale, cât şi civile şi administrative), de statutsocial şi respectul sociumului faţă de acest Eu care, în cele din urmă,doreşte să se realizeze. Un rol aparte în aceste necesităţi îl au dragostea,estetica şi, în ansamblu, fericirea. Un moment important ţine decorelarea dintre dorinţă şi posibilitate, asupra căreia ne vom opri, înmod special, mai jos. Totodată, acest Eu trebuie să determine inspiraţiaşi motivaţia: de exemplu, satisfacţia de muncă este condiţionată defactori motivaţionali ca realizarea, aprecierea, responsabilitatea,avansarea şi chiar de însăşi munca. Prezenţa acestor factori depindeşi de caracteristicile personale ale Eu-lui – aptitudinea, capacitatea,caracterul, efortul său în dobândirea satisfacţiei care, în cele din urmă,constituie un element al calităţii vieţii.

La compartimentul terminologie, despre noţiunea de sănătate sevorbeşte de foarte mult timp. După Organizaţia Mondială a Sănătăţii(OMS), sănătatea constă într-o completă stare de bine din punct devedere fizic, mental şi social, şi ea nu se reduce numai la absenţa boliisau a infirmităţii. Deci, putem vorbi de o sănătate bună atunci când,din punct de vedere:

101

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Fizic – persoana se simte bine şi munceşte, se hrăneşte şi seodihneşte bine, îşi desfăşoară cu succes activităţile în familie şi încolectivul de muncă;

Mental – persoana nu este deprimată sau nenorocită şi nici nutrăieşte o prea mare fericire subiectivă;

Social – persoana are o stare bună, se integrează în familie şi încolectiv, în activitatea individuală şi socială.

Starea de sănătate poate fi deplină sau nu, existând şi un nivel desănătate care poate fi atribuit persoanei sau colectivului. Înconformitate cu acest nivel de sănătate, într-o anumită situaţie saumoment, starea sănătăţii poate fi exprimată chiar în termeni cantitativi– durata medie a vieţii, dezvoltarea psihică etc. Starea de sănătateeste deplină atunci când la starea completă de bine nu mai este nimicde adăugat.

Este evident că atunci când se vorbeşte despre sănătate, despreeficienţa prestării serviciilor de sănătate, apare problema aprecieriisau măsurării sănătăţii. Metode tradiţionale de măsurare, de aprecierea nivelului sănătăţii unei populaţii, efectuate cu ajutorul indicilormorbidităţii, mortalităţii şi activităţii unităţilor medicale, au fost tratateîn diferite lucrări de S. Goldsmith (1972), B. Sonders (1964),I. Morizama (1968). Încă în 1965, Centrul naţional de statisticămedicală a editat un îndrumar informativ special pentru modelareamatematică a nivelului sănătăţii populaţiei (US Public Service, 1965).Indicii sănătăţii care se bazează pe teoria probabilităţii de transferaredintr-o stare în alta (procese marc) se schimbă de la „0” până la „1”.Aceasta a fost demonstrat în lucrările semnate de J. Krall (1972),C. Chiang, R. Cohen (1973). Din punct de vedere economic, sănătatea,deseori, este privită ca un capital de sănătate care, atunci când există,aduce posesorului o plusvaloare în formă de salariu sau bunurimateriale (M. Grossman, 1972). Din acest punct de vedere, investiţiileîn sănătate sunt corecte şi justificate.

Pentru a ridica gradul de sănătate cu 1% e necesar de a majoraprestările cu 10%. M. Grossman a calculat că, într-un an, uzura fizicăa unui om e de 2,1%.

Dar cea mai simplă apreciere a nivelului de sănătate şi a eficacităţiiacţiunilor medico-sociale ar fi clasica evaluare a lipsei de sănătateexprimată prin cei 6D (death, disease, disability, discomfort,dissatisfaction, social disruption – deces, boală, incapacitate, disconfort,insatisfacţie, destrămare socială (WH\HS/ Nat Con 78 – 359).

102

ION MEREUŢĂ

Este foarte important să delimităm sănătatea individului şisănătatea colectivului, a societăţii în întregime.

Sănătatea colectivelor trebuie considerată ca un efect al sănătăţiiglobale, al mediului, al diferitelor activităţi social-economice.Sănătatea individuală reprezintă modul de viaţă, comportamentul şiatitudinea faţă de sănătatea proprie sau a grupului, familiei etc. Aiciapare o noţiune şi mai complexă decât sănătatea – calitatea vieţii.Sigur că sănătatea este un atribut important al calităţii vieţii.

În ultimul timp, cercetătorii acordă o mare atenţie problemeistudierii şi aprecierii calităţii vieţii la statutul algic, pornind de la ideeacă, în cazul cancerului, durerea aduce nu numai suferinţe fizice, darşi, în mod esenţial, acţionează asupra diverselor părţi ale vieţii, adicăşi asupra calităţii vieţii bolnavului (Breitbart W., 1989; Portenaz R.,1989; Strang P. et al., 1990).

Pentru aprecierea calităţii vieţii bolnavului oncologic, A. Clark,Lfallowfield (1986) remarcă şase metode esenţiale:

1. Sarcina Karnovski, ce constă din zece întrebări şi se îndeplineştede către medic;

2. Scara analogică liniară de autoapreciere, ce constă din 25întrebări, la care răspunde bolnavul;

3. Indexul „calitatea vieţii”;4. Chestionarul referitor la situaţiile problematice – 142 de

întrebări şi patru capitole;5. Scara adaptării psihosomatice la maladie – 45 de întrebări şi

şapte capitole, la care răspund şi medicul, şi bolnavul;6. Scara pentru depresie şi agitaţie – 14 întrebări şi două subscări.Alţi autori sunt adepţi ai indexului obiectiv şi veridic al calităţii

vieţii.După părerea lui S. Colb (1982), indexul trebuie să fie alcătuit din

cinci întrebări şi anume: implicarea în activitatea de muncă, activitateaîn viaţa de toate zilele, percepţia sănătăţii sale, susţinerea din parteafamiliei şi a prietenilor, concepţia vieţii. Desigur, indexul calităţii vieţiise poate schimba în funcţie de starea şi dispoziţia bolnavului.

În clinicele Italiei, din 1984, se practică indexul oncologicfuncţional al calităţii vieţii, care permite aprecierea a 22 de factori(Bind M. şi coaut., 1991). În funcţie de indexul Karnovski, se iau înconsideraţie aspectele psihologice, sociale şi familiale. Ancheta constădin 22 de întrebări, răspunsurile pot fi date după un sistem de şaptegrade şi, pe parcursul cercetării, bolnavul poate să-şi aprecieze de

103

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

sine stătător starea. Adept al ideii că bolnavii trebuie să-şi evalueze eiînşăşi calitatea vieţii este şi C. Prezaut (1984), care consideră cămedicul trebuie să ţină cont de starea generală a bolnavului, activitatealui, senzaţiile obiective, necesitatea de spitalizare, cantitateaanalgeticelor prescrise şi administrate.

S. Kaasa şi alţii (1988) au cercetat gradul bunăstării psihosocialeşi statutul iniţial satisfăcător la bolnavii de cancer cu ajutorulchestionarului standardizat, ce constă din 12 întrebări: zece întrebărireferitoare la bunăstarea psihosocială şi două – pentru apreciereaglobală a calităţii vieţii. Cercetarea s-a desfăşurat în câteva etape. Şiîn acest caz, bolnavii şi-au apreciat de sine stătător nivelul bunăstăriipsihosociale şi al calităţii vieţii. Potrivit lui D. Tulskz (1990),aprecierea calităţii vieţii la bolnavii oncoginecologici este variată.Metodele şi modurile de cercetare sunt diverse, dar, totodată, exacteşi informative.

Factorii ce determină sănătatea şi morbiditatea populaţieiFactorii de risc şi cancerulDupă ce am caracterizat sănătatea ca o categorie medico-socială

şi economică, este necesar să descriem factorii ce condiţioneazăsănătatea şi morbiditatea populaţiei. În principiu, sănătatea este legatăde trei grupe de factori: de mediu, endogeni şi social-economici. Acestfapt este determinat şi de fiinţa biosocială a omului.

1. Factorii de mediu – factorii fizici (lumina, temperatura,presiunea atmosferică, apa, aerul), factorii chimici (alimentarea,contactul cu pielea), factorii biologici (microorganismele, paraziţii,microbii, virusurile), factorii geografici (altitudinea, formele de relief,clima etc.);

2. Factorii endogeni – ereditate, sex, vârstă, constituţie;3. Factorii economici – mediul social de reşedinţă (urban sau

rural), nivelul şi durata de instruire, profesia şi locul de lucru, modulde viaţă, tradiţiile şi obiceiurile, nivelul de organizare socială, stareaprotecţiei sociale şi medicale, înlesnirile sociale etc.

Aceste trei grupe de factori se află în dependenţă şi condiţioneazăsănătatea omului şi a societăţii în întregime. Din aceste considerente,preocupările medicinei şi mai ales ale medicinei publice s-au orientatspre preventiv şi social, pentru a cunoaşte factorii contabili, de risc,ce condiţionează sănătatea şi cauzează bolile. Astfel, medicina trebuiesă se ocupe de cunoaşterea bolnavului şi a bolii: cu tutorii lor, în

104

ION MEREUŢĂ

medicina publică, cu sănătatea întregii populaţii, cu factorii cecondiţionează morbiditatea etc.

Boala afectează omul bolnav, dar şi colectivul şi societatea, dintoate punctele de vedere, după cum urmează:

Umanitar – testarea persoanei, suferinţe umane, pierderea de vieţiomeneşti etc.;

Familial – destrămarea familiilor, pierderea partenerului de viaţă,afectarea bugetului familial etc.;

Social – lipsa familiei, incapacitatea de muncă în timpul bolii,invaliditatea etc.;

Economic – cheltuieli pentru tratament, recuperarea şi refacereacapacităţii de muncă.

Asupra sănătăţii şi morbidităţii acţionează şi alţi factori socio-economici frecvenţi în ultimele decenii:

• Industrializarea, mecanizarea, automatizarea, irigarea,chimizarea agriculturii;

• Urbanizarea, aglomerările urbane;• Migrarea populaţiei;• Intensificarea circulaţiei rutiere, aeriene, degajarea gazelor de

eşapament;• Poluarea atmosferică cu agenţi fizici, chimici, biologici;• Chimizarea solului şi a apei potabile;• Informatizarea intensivă şi viteza ei înaltă;• Scăderea natalităţii, naşterea copiilor cu vicii congenitale;• Stresul social, frica pentru ziua de mâine;• Îmbătrânirea populaţiei;• Majorarea stărilor de deficit imunologic, apariţia SIDA.Ţinând cont de cele expuse, e necesar ca, la nivel de stat, să fie

elaborat un program special al ocrotirii sănătăţii în Republica Moldova,care să fie implementat în fiecare raion, în fiecare sat. Principiileacestui program ar fi:

• Sănătatea populaţiei să fie pusă în grija cetăţeanului, aautorităţilor locale, a statului şi întregii societăţi. Programul de sănătatesă fie inclus în programul de dezvoltare social-economică a raionului,judeţului, republicii;

• Acţiunile şi activităţile de ameliorare a sănătăţii, având la bazăprofilaxia primară, secundară şi terţiară, asigurarea permanentă a unuimediu sănătos de viaţă.

Acţiunea preventivă la orice act medical:

105

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

• Prestările medicale să fie accesibile pentru întreaga populaţie;• Cadre medicale calificate;• Principiul ştiinţifico-practic;• Participarea activă la păstrarea sănătăţii populaţiei, a medicinei,

a societăţii;• Finanţarea adecvată a actului medical preventiv şi curativ,

recuperarea medicală şi socio-habituală a bolnavilor.Perioada de timp în care trăim se caracterizează prin criza socio-

economică, de altfel, specifică tuturor statelor, mai ales celor din CSI.Criza este invers proporţională cu posibilitatea societăţii de a se adaptala noile realităţi. Schimbările economice s-au răsfrânt în mod directşi asupra aspectului socio-uman, asupra politicii sociale a statului,asupra nivelului de asigurare socială a omului. Sunt necesare reformeîn toate domeniile: doar astfel pot fi identificate pârghiile necesarepentru soluţionarea tuturor problemelor şi autoreglarea societăţii.Reforme necesită şi sistemul sănătăţii. Noi facem primii paşi înrestructurarea economiei şi sferei sociale, de aceea pentru medici,pentru lucrătorii sociali ce se vor ocupa de reforme, pentru manageriiîn medicină este foarte importantă cunoaşterea obiectivelor medicineipublice, a sistemului sănătăţii şi maladiei ca problemă medico-socială.

Dezbaterile pe aceste teme în faţa unei audienţe foarte diferite,actualitatea problemelor, contactul cu studenţii şi cu colegii de meserie,ne-au făcut să sintetizăm aceste date, informaţii. Studiind problemarestructurării sistemului sănătăţii, abordând-o la simpozioane şicongrese naţionale şi internaţionale, am sugerat: în anii 1986-1989 –introducerea diferitelor metode pentru acea perioadă de hozrasciot;în anii 1990-prezent – reforma sistemului sănătăţii.

Pentru a evidenţia problema dezvoltării umane în diferite regiunişi ţări în corelaţie cu sistemul sănătăţii, mai întâi vom trece în revistăsistemele care sunt cunoscute.

Astăzi, sănătatea populaţiei şi fondul genetic al ţării sunt în pericol.Perioada pe care o trăim se caracterizează prin criza social-economicămondială, dar care a afectat mai simţitor tinerele state ale CSI. Se vedecă noi am fost osândiţi de Dumnezeu să trăim şi să activăm în condiţiilereformei economice şi ale cataclismelor sociale… Schimbărileeconomice s-au răsfrânt negativ asupra nivelului de asigurare socială aomului. Dar, precum spuneam, medicina şi asistenţa medicală trebuie,întotdeauna, privite prin prisma protecţiei omului.

Potrivit OMS, natalitatea reprezintă indicatorul cel mai mobil,

106

ION MEREUŢĂ

cel mai flexibil al fenomenelor mişcării naturale a populaţiei. Estenecesar de menţionat că, în ultimii ani ai secolului trecut, natalitatea amanifestat o tendinţă de evidentă scădere practic în toate ţările lumii.Totuşi, se constată o foarte mare variabilitate a natalităţii în anumiteţări, pe anumite continente. Dacă media mondială a natalităţii constituie27%, în ţările puternic dezvoltate economic ea se cifrează la 16%, iarîn ţările mai puţin dezvoltate – în medie, la 31%. După continente,cei mai ridicaţi indici ai natalităţii se înregistrează în Africa (46%),Asia de Sud (34%) şi America Latină (32%). Cele mai mici valori seatestă în Europa (14%) şi America de Nord (16%).

În Republica Moldova situaţia este şi mai alarmantă. Ne pune îngardă ritmul de scădere a natalităţii în diferite perioade. Dacă, în anii1950-1985, acest indice a scăzut de 1,8 ori, cu aceeaşi viteză – de 1,8 ori– el s-a diminuat timp de numai zece ani, din 1985 până în 1996.

A doua componentă a mişcării naturale a populaţiei este mortalitateagenerală. Astăzi, pe glob, mortalitatea generală se fixează la o valoaremedie de 10%, dintre continente cel mai înalt indice fiind înregistrat înAfrica (15%), iar cel mai scăzut – în America de Nord (8%). În Europa,valoarea medie a mortalităţii generale este de 11%, ceea ce se datorează,înainte de toate, îmbunătăţirii situaţiei demografice a populaţiei.

În ţara noastră, mortalitatea generală a crescut de la 6,4% (1960)până la 11, 6% (1996). Natalitatea şi mortalitatea generală formeazăindicii de bază ai sporului natural al populaţiei, ce constituie, înRepublica Moldova, 0,5 la 1000 populaţie (1995).

Mortalitatea infantilă este un indice deosebit de important înevaluarea stării sănătăţii reproductive a populaţiei. Mortalitatea infantilădepinde, în special, de nivelul de trai, de calitatea vieţii şi a asistenţeimedicale, de nivelul de cultură al populaţiei şi venitul intern brut pecap de locuitor. Cea mai elocventă evaluare a nivelului mortalităţii esteoferită de durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere). Mediamondială a acestui indice constituie 60 de ani, cu importante decalajeîntre ţările dezvoltate (80 de ani) şi cele în curs de dezvoltare (57 deani), media constituind 73 de ani. În ţara noastră, durata medie a vieţiiconstituie 65,8 ani (1995), comparativ cu 76,7 ani (1991): 61,8 anipentru bărbaţi şi 69,7 pentru femei, diferenţa fiind de 7,9 ani.

Analiza proceselor demografice ne permit să constatăm cădinamica sănătăţii în Republica Moldova se caracterizează prin:

• Scăderea numărului populaţiei;• Micşorarea fără precedent a natalităţii;

107

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

• Nivelul înalt a mortalităţii infantile şi materne;• Îmbătrânirea populaţiei;• Cronicizarea patologiilor;• Creşterea invalidităţii la copii;• Creşterea dereglărilor psihice;• Nivelul înalt de avorturi;• Înrăutăţirea stării sănătăţii nou-născuţilor şi a copiilor de până

la un an.Biroul de Statistică al Ministerului Sănătăţii caracteriza starea

sănătăţii populaţiei în felul următor:• Micşorarea sporului natural al populaţiei;• Micşorarea natalităţii;• Îmbătrânirea populaţiei (prevalarea cetăţenilor cu vârsta de

peste 60 de ani);• Înrăutăţirea dezvoltării fizice a tineretului;• Cronicizarea patologiilor;• Majorarea numărului bolilor infecţioase (TBC, sifilis, holeră,

difterie);• Mortalitatea înaltă a bărbaţilor apţi de muncă;• Nivelul înalt al mortalităţii infantile şi materne;• Creşterea mortalităţii generale;• Înrăutăţirea stării sănătăţii nou-născuţilor şi a copiilor;• Creşterea invalidităţii. Aceste concluzii sunt confirmate şi prin cercetări ştiinţifice.

Trebuie să conchidem că, în prezent, în Republica Moldova se constatătendinţa de înrăutăţire a stării sănătăţii populaţiei.

Din cele expuse mai sus rezultă că, încă la începutul anilor ’90,noile relaţii economice cereau elaborarea unei noi concepţii de ocrotirea sănătăţii populaţiei, a unui program de trecere şi adaptare a ocrotiriisănătăţii la condiţiile economiei de piaţă – bineînţeles, având ca bază opolitică adecvată de protecţie socială. Acest program, în calitate deConcepţie a medicinei publice (actualitate şi perspective), a fost publicatîn ziarul „Moldova Suverană” în februarie 1997. Concepţiaargumentează implementarea în Republica Moldova a sistemului mixtde sănătate publică, la care ne vom opri în capitolele următoare.

3.4. Omul, natura şi ecologiaNatura este o parte componentă a devenirii omului. Omul este un

produs al naturii, de aceea activitatea lui trebuie să fie în echilibru cu

108

ION MEREUŢĂ

natura. În caz contrar, activitatea omului schimbă biodiversitatea şidemolează legile stricte ale naturii, pe care trebuie să le înveţe şi căroratrebuie să se supună la fel ca şi legilor biologice sau celor sociale. Înaceasta ar consta corelaţia om-natură. Totul circulă în natură, inclusivomul. Marcus Aurelius scria, în acest context, că „din tine purced toate,în tine sunt toate, în tine se reîntorc toate”. Platon spune că „toate lucrurilesunt produse sau de natură, sau de noroc, sau de artă: cele mari şifrumoase, de una sau de alta din primele două; cele mici şi nedesăvârşite,de ultima”. Iar Rousseau spune că „niciodată natura nu ne înşală;totdeauna noi suntem acei care ne înşelăm”.

Într-adevăr, natura îşi are propriile legi, pe care nimeni nu este înstare să le modifice. Încă în epoca primelor formaţiuni social-economice omul a convieţuit cu natura în armonie şi înţelegere. Deci,un om sănătos şi o natură sănătoasă creează un socium sănătos...Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, sinteza substanţelor, brutalitatea faţăde floră şi faună au generat înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ.Între om şi natură, biosferă, nu mai există acel echilibru care asiguraliniştea naturii şi sănătatea omului. Anume natura, ecologia determinăîn mare măsură sănătatea omului. Astfel, având grijă de mediulambiant, omul are grijă de sine însuşi. Această sintagmă trebuieconştientizată de fiecare om în parte şi de întreaga omenire. Probabil,sub acest aspect trebuie privite şi teoriile de globalizare. În acest modoamenii veacului nostru vor avea grijă de continuitatea vieţii sănătoasea generaţiilor viitoare. Natura este casa omului şi el trebuie să aibăgrijă de ea. Credem că omenirea va fi suficient de raţională încât sănu distrugă circuitele naturale, ecosistemele, biodiversitatea etc. Numaiaşa vom dăinui pe Pământ şi în Univers.

3.5. Omul şi necesităţilePentru a-şi menţine viaţa şi calitatea acesteia la un nivel optim,

omul are diferite necesităţi. Noţiunea de necesitate este ambiguă.Necesitatea o putem defini drept o senzaţie de lipsă sau chiar de rău,care îndeamnă omul la efectuarea unor acte indispensabile satisfaceriinecesităţii respective.

Larousse scria: „O nevoie satisfăcută antrenează o stare de bine,pentru că repune în echilibru, în raport cu organismul, o serie de funcţiirămase temporar în suspensie”. Necesitatea este, în mare măsură,condiţionată vital. Ea poate fi o manifestare a dorinţei şi, aici, considerămcă dorinţa este o etapă superioară a necesităţii şi determină alte calităţi

109

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ale vieţii omului. Putem evidenţia cinci categorii esenţiale de necesităţiale omului, plasate la diferite niveluri conform importanţei fiziologicea omului în cadrul sociumului. Despre aceasta a scris, sub o altă formăşi sub un alt unghi de vedere, şi Abraham Maslow.

Necesităţile fiziologice ale omului sunt: a se hrăni, a mânca, a bea,a elimina, a respira, a dormi, a se odihni, a se mişca, a merge, a-şi faceigiena, a menţine temperatura optimă, a se menţine şi a fi sănătos, a nuavea suferinţe, a râde, a plânge, a avea contacte fizice, a se întâlni cualţi oameni etc. Aceste necesităţi sunt fundamentale şi determină naturabiologică a omului. Ele asigură acel echilibru între om şi mediulînconjurător – natura şi sociumul – care, în fond, constituie viaţa. Dacănu este satisfăcută vreuna dintre necesităţi, echilibrul se poate dereglaşi apare alterarea sănătăţii. Iată încă un premorbid al patologiilor lanivel de individ. Iar dacă mai mulţi indivizi se asociază în grup, acestpremorbid se răsfrânge şi asupra societăţii.

Şi necesităţile de securitate ale omului sunt diferite, una dintreprincipalele din această categorie fiind necesitatea securităţiieconomice. Omul are nevoie de siguranţă financiară, el vrea să ştie căare suficiente resurse financiare pentru a trăi. Dacă această necesitatenu este asigurată, apar sociopatiile, depresiile, nevrozele etc. Teamade lipsuri este prezentă la toţi oamenii, dar e mai pronunţată la vârstnici.

O altă necesitate este cea a securităţii fizice. Ea reprezintănecesitatea omului de a se simţi în siguranţă – în casă, afară, în stradă,la plimbare, în timpul lucrului, necesitatea de a fi protejat, de a fisusţinut şi ajutat mai ales în cazul infirmităţii fizice. La această etapăde dezvoltare a societăţii, marcată de amplificarea terorismului localşi a celui internaţional, la om se accentuează frica şi apar sociofobiile.Necesitatea de securitate psihologică presupune necesitatea de a nuavea frică de singurătate, de boală, de viitor şi chiar de moarte. Omultrebuie să fie sigur că statul (prin autoadministraţia locală), asociaţiile,ONG-urile, societatea în întregime îl va susţine şi că el nu va rămânesingur în caz de nenorocire.

A treia grupă de necesităţi o constituie necesităţile sociale. Omulnu poate trăi singur. El are nevoie de o relaţie, de comunicare. Suntmai multe tipuri de necesităţi sociale. Înainte de toate, e vorba denecesitatea de informaţie – omul are nevoie să fie informat desprelumea în care trăieşte, despre ce se întâmplă în sat şi oraş, în ţară şi peîntreg mapamondul. Omul, pornind de la aspectele sale biosociale,are nevoia de a se uni şi a aparţine unui grup social, la nivel civil,

110

ION MEREUŢĂ

profesional, cultural etc. Aceasta se referă şi la familie, prieteni,cluburi, asociaţii, uniuni etc.

O altă necesitate din această grupă este cea de afecţiune, şi ea semanifestă prin nevoia de a iubi şi a fi iubit. Este un aspect al sensuluivieţii omului, cu consecinţele de rigoare. De asemenea, omul arenevoie să se acrediteze în grup, să se exprime şi să fie ascultat. Estenecesitatea de a putea vorbi, de a întreţine o discuţie, de a-şi expuneopinia într-o problemă sau alta. Gândirea însăşi este o necesitate a luiHomo Sapiens. Când un om îşi expune părerea, ceilalţi trebuie să-iofere acest drept la opinie şi să-l asculte. Doar atunci vom putea vorbidespre pluralismul cognitiv – voinţa de a asculta altă persoană şi de alua în considerare ideile şi sugestiile ei. Şi societatea civilă trebuie săse dezvolte în acest sens. În caz contrar, se produce nu numaipolarizarea ideilor, ci şi polarizarea oamenilor, ceea ce poate generapremorbidul de extremitate. Acest principiu are o deosebită importanţăşi în cazul pluralismului politic. Pluralismul cognitiv, în colaborarecu Puterea, trebuie să dea naştere la dialogul social.

A patra grupă vizează necesitatea de autonomie. Aici, se are învedere necesitatea de libertate – de a putea decide pentru Eu-l pur,pentru sine însuşi, de a-ţi hotărî soarta. De altfel, acesta este şi undrept fundamental al omului. Omul şi Eu-l său pur poate fi,concomitent, dependent în plan fizic şi autonom psihologic şiviceversa. Libertatea îşi are locul chiar şi într-un grup, într-ocolectivitate, într-o mişcare social-politică sau partid, într-un ONG.Anume ea, libertatea, chiar şi în condiţiile formulei Eu + Noi sau Eu+ Voi, are posibilitatea de a-şi regla lumea Eu-lui său psihic, propriulunivers. Necesitatea de libertate, de autonomie, cuprinde şi stareaomului de a fi respectat, recunoscut şi apreciat de cei din jur.

În sfârşit, vom menţiona necesitatea de realizare sau necesitatea dea crea, de a fi util. Deseori, în societatea noastră, o persoană, deşi a atinsun înalt nivel profesional şi dispune de un puternic potenţial creativ, esteînlăturată de la luarea deciziilor profesionale utile. Ea este consideratăinutilă, motiv din care se dezvoltă sindromul inutilităţii profesionale –când personalitatea este la apogeul profesional, iar autorităţile, din diferitemotive, nu-i permit să se realizeze. Necesitatea de realizare presupuneactivitatea în familie, activitatea profesională, culturală, politică şi, desigur,dreptul de a avea pasiuni, de a crede în Dumnezeu etc. În cazul cândaceste necesităţi nu sunt satisfăcute, apare starea de alterare a sănătăţiifizice şi psihice – premorbidul patologiilor sociale.

111

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Respectivele necesităţi devin dominante, în special, atunci cândare loc denaturarea Eu-lui fizic sau la bătrâneţe. Şi într-un caz, şi înaltul, mai ales pentru satisfacerea necesităţilor din prima grupă, suntnecesare îngrijirile paliative. La nevoile enumerate mai sus putem adăugaşi necesităţile estetice – de frumos, de bun, de agreabil etc. Simţul esteticse păstrează atât la cei care suferă de dereglarea Eu-lui fizic, cât şi la ceiafectaţi de denaturarea Eu-lui psihic, chiar cu dereglări cognitive.Aceasta este o particularitate a Eu-lui în procesul de dezvoltareindividuală sau de ontogeneză. La etapa respectivă se activizează şinecesităţile spirituale – înţelegerea sensului vieţii trăite şi chiarconştientizarea morţii... Anume la acest nivel, dacă are sentimentul cănu percepe sensul vieţii, Eu-l pur suportă suferinţe, tulburări lăuntricefoarte puternice. Este o etapă a denaturării Eu-lui fizic şi de conştientizarea Eu-lui moral. Se doreşte întâlnirea lui după formula Eu + Voi, maiales, Voi-cei apropiaţi... În această perioadă, apare şi necesitatea delinişte, unde îşi găseşte alinarea şi Eu-l fizic denaturat, şi Eu-l moral.El, omul, se regăseşte pe el însuşi. De asemenea, înainte de decesulautogenic, omul are şi necesităţi religioase. Ruga la Dumnezeu prin prismavieţii trecute... El cere iertare...

În concluzie, trebuie să menţionăm că, iniţial, oamenii au necesităţinaturale motivate, după care îşi doresc folositorul, apoi – comoditatea.La această etapă, necesitatea se transformă în condiţii extravagantede satisfacere a plăcerilor, după care urmează luxul. Aici apareiraţionalul, nebunia, desfrâul, totul degenerând în risipire. Credem căacesta este ciclul de la necesităţi la risipire în cazul când lipseşteraţiunea. Dacă apare mintea cea de pe urmă, se naşte un alt ciclu – îndiferite situaţii, combinaţii şi ipostaze – şi viaţa continuă şi cere, dinnou, satisfacerea necesităţilor...

3.6. Omul, dorinţa şi posibilitateaCa să fii satisfăcut de viaţă, ca să te bucuri că trăieşti, e nevoie ca

dorinţele să corespundă posibilităţilor. Chiar şi o dorinţă moderatăface sărăcia mai mică, echivalând-o cu bogăţia. Democritus scria că„dacă nu vei dori multe, puţinul îţi va părea mult”. Iar Epicurus spuneacă „dacă vrei să faci bogat pe cineva, nu-i spori averea, ci ia-i dindorinţe”, considerând că necesităţile sunt, uneori, şi dorinţe. Anumeele determină calitatea vieţii. Nu trebuie să se întâmple ceea ce doreşteomul, dar ceea ce-i este de folos. Acel care doreşte mai puţin are maimult, căci nu un exces de dorinţe, ci o dorinţă echilibrată aduce

112

ION MEREUŢĂ

fericirea. Trebuie să ne cucerim pe noi înşine, să ne potolim poftele.Credem că toate necazurile vin din dorinţele noastre supradimensionate.Dacă s-ar uni dorinţa cu bogăţia, ar putea să se producă o prostie!Dorinţa omului este întotdeauna în gând. Ea persistă în orice situaţie.Dacă dorinţă nu se împlineşte, omul nu este fericit. În consecinţă, potapărea dereglări ale fizicului şi psihicului, iar situaţia poate fi tratatăca patologică şi ca premorbid al unei maladii. Soluţia? De eliberat dedorinţa irealizabilă, de echilibrat, la Eu-l prepatologic, dorinţa şiposibilitatea, şi atunci binele şi fericirea vor reveni.

Într-adevăr, spiritul omului poate să se păstreze într-un raportnormal cu speranţa şi cu dorinţa, dar trebuie să primeze, întotdeauna,speranţa, iar dorinţa să fie argumentată şi echilibrată cu posibilitatea.Dorinţa trebuie să vină din realitate, să coreleze cu posibilităţile şichiar cu norocul.

La Bruyere, în lucrarea „De l‘homme”, spune: „Viaţa este scurtăşi plictisitoare. Ea e plină de dorinţe, iar noi amânăm pentru viitorliniştea şi bucuriile noastre, pentru o vârstă la care, adesea, cele maimari bunuri, sănătatea şi tinereţea, au dispărut de-acum. Vine alt timpşi ne mai surprinde încă în dorinţe: suntem în ele când ne apucă frigurileşi ne stingem, iar dacă ne-am vindecat, continuăm să dorim”. Însăşiviaţa este lupta cu neajunsurile, cu necesităţile şi cu posibilităţile de ane realiza dorinţele. Atâta timp cât există necesităţi şi dorinţe, existăviaţa. Cât trăim, dorinţele trebuie echivalate cu posibilităţile. Dorinţeledispar o dată cu viaţa...

3.7. Omul şi muncaMunca este întruchipată în om şi, de aceea, credem că Dumnezeu,

natura şi munca l-au creat. În procesul evoluţiei omului, munca a fostşi este un sector primordial al activităţii umane. Toate ce ne înconjoară,în afară de Univers, a fost creat prin muncă. Civilizaţia nu poate existafără muncă. Produsul muncii omului este o creaţie. Totodată, muncaeste o necesitate vitală a omului; ea îl perfecţionează şi pe el, şi viaţalui cotidiană. Toate cele necesare pentru viaţă sunt create prin muncaşi sârguinţa omului. Munca este încununată de succes. Cei ce ostenesc,aceia dobândesc ceva. Un filozof moldovean spunea: „Un pic deinspiraţie, puţină motivaţie şi multă transpiraţie – iată drumulrealizărilor”.

Nici o izbândă nu e posibilă fără muncă asiduă. Munca omuluidetermină nivelul şi calitatea vieţii atât a individului, cât şi a sociumului.

113

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Cei care doresc glorie au nevoie de osteneală. Putem spune că muncaeste o necesitate pentru om, dar şi o activitate social-utilă pentru grupuride oameni şi pentru socium la general. Vorba lui Vergilius:

„Astfel voi, păsări, nu faceţi cuiburi pentru voi;Astfel voi, oi, nu purtaţi lână pentru voi;Astfel voi, albine, nu faceţi miere pentru voi;Astfel voi, boi, nu trageţi plugul pentru voi”.Aceste cuvinte se referă direct la munca omului în societate. El

munceşte şi se foloseşte de rezultatele muncii sale, iar concomitent, elmunceşte pentru oameni şi pentru societate. Prin aceasta se manifestăimportanţa socială a muncii: necesitatea muncii pentru om si pentrusocium pe de o parte, iar pe de altă parte – diversificarea muncii şiutilizarea produsului ei final. Printr-o muncă asiduă pot fi învinse multegreutăţi şi obţinute multe beneficii, căci viaţa nu ne dă nimic fără demuncă. Încă Seneca spunea că „nu există nimic, care să nu poată ficucerit printr-o muncă perseverentă şi o grijă încordată şi atentă”.

Wiliam Pen scria: „Iubeşte munca! Dacă nu vrei să-ţi fie de folospentru prelungirea vieţii, cel puţin, ca medicament, căci e folositoarepentru corp, binefăcătoare pentru minte şi previne afectele rele aleleneviei”. Într-adevăr, şi munca fizică, şi cea intelectuală sunt atributeale vieţii umane. Munca fizică de o intensitate moderată, echilibrată,dozată, corelată cu odihna, este benefică. De asemenea, munca esteun procedeu esenţial de tratament al fizicului, dar şi al spiritului. LaRochefoucauld spunea că „munca fizică echilibrată eliberează omulde suferinţele spiritului; munca îi face fericiţi şi pe cei săraci”. Deci,parafrazând gândurile filozofului, putem spune că eradicarea sărăcieitrebuie efectuată nu numai prin programe, nu numai prin investiţii, cipunând accentul pe muncă. Cu un popor aşa de muncitor, iubitor deoameni şi gospodar, noi nu putem fi săraci! Procesul de muncă îldeşteaptă pe om. Anume munca a perfecţionat natura socială, dar şicea biologică a omului. Munca şi capacitatea omului de a muncidetermină şi sănătatea lui. Munca şi sănătatea sunt în interdependenţăşi interconexiune. Una o stimulează pe cealaltă. Desigur, ţinând contde norme, limite, precauţie şi dozare.

Vorba lui Paracelsus: „Totul în lumea aceasta trebuie sa aibă normă,limită, masă”. O sănătate bună asigură o capacitate de muncă mare şiviceversa. Trebuie să existe corelare şi între munca fizică şi ceaintelectuală. Ele trebuie să fie echilibrate, pentru a păstra capacitatea demuncă, capacitatea de sănătate şi starea de bine a omului. Marele fiziolog

114

ION MEREUŢĂ

I. P. Pavlov afirma: „Toată viaţa-mi plăcea şi-mi place munca intelectualăşi fizică. Simţeam o deosebită satisfacţie atunci când, în ultima,introduceam o oarecare raţionalizare, adică uneam capul cu mâinile”.Anume munca tratează hipochinezia – o maladie a epocii noastre,generată de hipodinamie, la această etapă de dezvoltare şi automatizarea vieţii – dar şi multe alte maladii, stări patologice sau premorbide.Deci, munca are un preţ esenţial – al vieţii şi sănătăţii. Filozofic, amspune că preţul muncii este ştiinţa şi virtutea. Aşa gândea Emerson.Anume ştiinţa şi virtutea sunt preţurile reale ale muncii. Ele nu pot fifurate sau imitate şi sunt obiective.

3.8. Omul şi libertateaAtât omul ca entitate individuală, cât şi popoarele, au aspirat la

libertate, care este o valoare supremă a umanităţii. „Libertatea nu sevinde pentru tot aurul”, spunea Seneca. Libertatea trebuie privită calibertatea Eu-lui pur şi libertatea Eu-lui faţă de lumea înconjurătoare.Omul poate fi liber faţă de sine? Nimeni nu poate fi liber, dacă rămânesclav al corpului său. Şi încă ceva: omul poate fi stăpân pe voinţa sa.Atunci când doreşte libertate la limită, omul afectează libertatea altuiEu şi, nu este exclus, a societăţii întregi. La absolutul libertăţii, omulpoate să-şi supună alţi oameni, lezându-le libertatea. În acest moment,omul poate deveni tiran. Libertatea în relaţia Eu-lui cu societatea trebuievăzută sub diferite unghiuri, unul dintre cele mai importante fiindlibertatea cuvântului. Încă în antichitate se spunea că „nu poate existao nenorocire mai mare pentru oamenii liberi decât pierderea libertăţiicuvântului”. Dreptul la opinie, libertatea presei şi multe alte libertăţişi-au găsit oglindire în Declaraţia universală a drepturilor omului. Omulare dreptul şi este liber să decidă referitor la o idee sau alta, referitor lao acţiune sau alta etc. Dar această libertate este limitată de jurisprudenţăşi de legi. La filozofii clasici, dar şi în toată gândirea filozofică, acestedouă noţiuni – libertate şi determinism – se întâlnesc concomitent.Libertatea nu este ceva dat iniţial, necondiţionat. Ea este o cucerirefinală şi progresivă atât a omului, cât şi a unui stat. Într-adevăr, libertateaare unele limite care-i dau omului posibilitatea de a se hotărî vizavi deo anumită valoare dictată de conştiinţa şi raţiunea sa. Desigur că acţiuneaEu-lui şi determinarea lui este condiţionată de libertate. Libertatea nedă posibilitatea de a ne întrebuinţa timpul după dorinţa şi voinţa Eu-lui,posibilitatea de alege profilul muncii şi al exercitării profesionale. Aiciîşi are cuvântul determinismul. Omul e liber să acţioneze sau nu într-o

115

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

unitate de timp şi să exercite o muncă corespunzătoare. Trebuie săsubliniem, totuşi, că libertatea este relativă. Euripides scria: „Nu existămuritor care să fie liber…”. Duşmanul libertăţii este puterea şiautorităţile, pe de o parte, iar pe de altă parte – limitele acţiunii legilor.Ele constrâng libertatea. Demostenes spunea că „orice rege şi oricetiran este adversarul libertăţii şi al legilor”. Deci, libertatea este limitatăde legislaţie. Dar omul, cu cât este mai liber, cu atât doreşte mai multălibertate. Şi el, omul, trebuie să lupte pentru libertate şi dreptate. Înacest context, Goethe menţiona că „numai acela îşi merită libertatea şiviaţa, care trebuie să le cucerească în fiecare zi”. Aceasta trebuie să ofacă oamenii şi poporul. Muncind zi de zi, conştiincios, cu dăruire desine, cu un înalt profesionalism, putem cuceri libertatea noastră şi făuriindependenţa ţării.

3.9. Omul şi legislaţiaNatura îşi are propriile legi, care sunt stricte şi nu pot fi schimbate.

Aceste legi sunt obiective şi, drept urmare, determină echitatea naturalăşi lupta pentru existenţă: pentru lumină, apă, căldură etc. Şi în lumeaanimală există echitate, legi, luptă pentru existenţă. Dar, după stabilirealegilor în cauză, nu mai este loc pentru haos; totul este strict legiferat.

Echitatea naturală nu-i este străină nici omului, mai ales în domeniulraţiunii umane. Toţi oamenii sunt egali să gândească. Totul depinde deEu-l pur, de posibilităţile lui intelectuale – şi aici trebuie să-şi găseascălocul raţiunea. Omul tinde spre echitate civilă. Toţi trebuie să fim egaliîn drepturi şi obligaţiuni, în special, în faţa legilor şi a actelor normative,în faţa comunităţii şi a civilizaţiei. Toţi beneficiază de legi – şi cei bogaţi,şi cei săraci. De regulă, cei bogaţi nu doresc legi, săracii fiind cei careluptă pentru ele. Cei bogaţi declară dreptatea, dar nu o înfăptuiesc; ceiputernici nu numai că refuză dreptatea: ei sunt ambiţioşi, îşi promoveazăoamenii lor în frunte, apoi fac declaraţii de egalitate. Ei nu înţeleguniversul în amănunte. La orice pas, ei îşi doresc legile lor... şi declarăcă „Noi suntem legea!”. Oamenii vor să fie egali în faţa legii, dar… Ceimari şi bogaţi, încetul cu încetul, îşi instaurează „monarhia”, iar legilerămân pentru cei săraci şi oropsiţi. Esenţa filozofică este că cei bogaţi,simţind luxul şi plăcerea, nu vor să accepte legea; aceasta se observă nunumai la oameni, dar şi la formaţiunile social-economice sau la popoare.

„Natura popoarelor a fost, la început, crudă, apoi severă, maitârziu delicată şi, în cele din urmă, coruptă”, scria Giambattista Vico.După cum vedem, corupţia este ultimul din aceste procese evolutive.

116

ION MEREUŢĂ

Din cruzime, zgârcenie, ambiţie, care sunt trei vicii ce trec ca un firroşu prin întreaga existenţă a neamului omenesc, descinde milităria,negustoria şi curtea, şi, totodată, puterea, bogăţia şi înţelepciunea.Noi credem că, în centrul acestor manifestări, trebuie pus omul; nevoileşi înţelepciunea lui trebuie să fie esenţa tuturor. Înţelepciunea trebuiesă determine îndeplinirea legislaţiei, fiindcă acolo unde esteînţelepciune, este şi autocontrol... Renunţarea la înţelepciunedenaturează raţiunea, ducând la nihilism, iar de aici – la alte viciisociale. De ce el, omul, încalcă legea socială, deşi nu poate încălcalegile biologice? Încălcând legea, esenţa omului este denaturată şiEu-l său rămâne lipsit de înţelepciune, de iubire faţă de om. Acest Eupatologic îşi satisface dorinţele sale, lezând demnitatea, onoarea,sănătatea şi viaţa altui om, şi toate acestea – fără să-l mustre conştiinţaşi fără să-l intereseze societatea. Tocmai crearea statului bazat pe dreptva aduce omul în limitele legislaţiei.

3.10. Omul, pluralismul şi pragmatismulPluralismul admite multiplicitatea în univers şi în societate. În acest

caz, părţile componente sunt de sine stătătoare. Eu-l cel mare este formatdin mulţi Eu-mici şi fiecare dintre aceştia poate avea cu Eu-l mare şi cuEu-mici atât relaţii interne, cât şi relaţii externe. Pluralismul nu acceptătotalul ca un tot întreg, ci acceptă mai multe părţi componente şi este unatribut al democraţiei. El s-a instaurat în sociumul nostru mai întâi înpolitică, prin pluripartidism, care presupune că spectrul politic al ţăriieste constituit din diferite partide. Deci, totul, în socium, este politica, iarfiecare – partidele şi mişcările social-politice. De asemenea, pluralismulnu acceptă monopolismul. Fiecare dintre părţi este de sine stătătoare, arerelaţii cu celelalte părţi şi, de asemenea, cu întregul, într-un sens sau altul.Un alt exemplu al totului ar fi poporul moldovenesc, iar părţile –naţionalităţile care conlocuiesc pe acest pământ. Însăşi ţara este totul,iar fiecare pot fi unităţile teritorial-administrative ale acesteia. Prin esenţasa, pluralismul determină democraţia, dar şi doctrinele sociale. Noicredem în Moldova noastră, credem în religie, în mântuire, căci suntemcreştini. Nu trebuie să fim pesimişti. Mântuirea lumii nu este imposibilă.Trebuie să fim optimişti, căci salvarea există şi ea ne este asigurată. Ceicare nu sunt nici pesimişti, nici optimişti, doresc sau nu doresc ei acestlucru, dar devin meliorişti. Meliorismul nu crede că lumea va fi salvatăşi că această salvare va fi asigurată, dar nici că salvarea este imposibilă– dimpotrivă, ea poate surveni în unele condiţii.

117

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Cel care trebuie să domine în ţara noastră este pragmatismul.Scăpare este! Ea este posibilă cât mai curând. Pentru aceasta, însă,trebuie îndeplinite unele condiţii: unitate naţională, orânduire socială,disciplină de muncă, înţelepciune şi raţiune, linişte în sufleteleoamenilor şi integritatea ţării.

Dezvoltarea trebuie să o vedem în noi, în poporul moldav, înînţelegere, în producere, în lucru asiduu de zi cu zi. Chiar dacă aparmomente de descurajare, mai ales că eforturile, uneori, sunt zadarnice,nu trebuie să ne oprim. Trebuie să ne analizăm greşelile, să excludemoboseala, să găsim raţionamentul, să căutăm punctul de tangenţă alunităţii şi să credem. Doar astfel vom făuri viitorul pe care ni-l dorim.Trebuie să credem în noi şi în unitatea noastră naţională, în ţară şi înviitorul ei. Numai aşa ne putem făuri destinul.

În ţara noastră, pluralismul politic sau pluripartidismul s-ainstaurat în anul 1994, când au fost înregistrate mişcările şi partidelepolitice. La început, acestea nu aveau doctrine bine determinate,situaţia redresându-se după anul 2000. În ceea ce priveşte ziua demâine, toate partidele şi chiar liderii politici, elita politică naţională,sunt pragmatici, în pofida faptului că doctrinele lor politice sunt şi decentru-dreapta şi de centru-stânga, iar unele – de extremă. Înrespectivele doctrine acest tot şi acest fiecare sunt în corelare şiinterdependenţă. Din punct de vedere filozofic, doctrinele sociumuluitrebuie apreciate diferit.

Comunismul – totul este tot pentru fiecare. Este o doctrină monistă,crezând că forma tot, forma unităţii colective, este singura soluţieraţională.

Socialismul – de asemenea, consideră că totul determină sociumul.Dar este stabilită şi corelaţia dinte tot şi fiecare: fiecare nu poate sădetermine ceva pentru tot.

Social-democratismul – acceptă pluralismul. Totul estedeterminant, dar determinant este şi fiecare. Anume el, fiecare, sepoate manifesta pentru tot. Această doctrină este una pragmatică.

Socio-liberalismul – totul devine tot mai puţin. Fiecare devineindividual şi acţionează în limite legislative bine fixate. Libertateaeconomică determină o politică socială adecvată. Şi această doctrinăeste una pragmatică. Noi considerăm că pragmatismul este principiulcare deduce rezultate practice din idei reale. Ideile nu numai că suntreale, dar trebuie să fie utile societăţii şi productive sub toate aspectele– social, economic, cultural, ştiinţific etc. Pragmatismul nu poate exista

118

ION MEREUŢĂ

fără adevăr. El trebuie să fie bazat pe fapte reale şi aceste fapte realetrebuie să fie îndreptate spre omul real din societate. Această doctrinătrebuie să aibă şi un aspect umanist. Adică, să domine ideile de ompentru om şi de solidaritate în societate. Deci, pragmatismul este unsistem filozofic, este o concepţie despre lume.

Liberalismul – totul s-a egalat cu fiecare. Sociumul determinălibertatea, iar libertatea tinde spre absolut. Dar şi legea este absolută.Statul nu dictează, în schimb, dictează legea. Doctrina, de asemenea,este bazată pe pragmatism.

Naţional-creştinismul – s-a afirmat prin aspectul naţional şi religios.Această doctrină se apropie de extremă, dar extremismul nu poate avealoc, fiindcă este stopat de conţinutul religios al doctrinei. Aici, totul şifiecare sunt bine determinate şi se află în relaţii reciproce.

Doctrinele politice şi politica generată de acestea sunt condiţionate,după noi, în mare măsură, de corelarea dintre rolul statului şi limiteleliberalismului în societate. Cu cât e mai mare rolul statului, cu atât emai prezentă politica doctrinelor de stânga, şi cu cât rolul satului sereduce, cu atât se fortifică liberalismul. În ultimii ani, poporul moldava oscilat, vizavi de doctrine, de la dreapta spre stânga. Acesta estealegerea lui şi, cum vrea poporul, aşa va fi.

3.11. Omul, poporul şi patriaCe este omul? Este un „microunivers” care vine şi pleacă...

Apariţia lui este la fel de firească precum dispariţia. Anume el, omul,trebuie să fie în centrul vieţii pe mapamond. Omul este univers fărăculoare, fără graniţe, fără apartenenţă la ceva, el este o fiinţă socială.Omul posedă fizic şi psihic, posedă intelect şi raţiune. La început afost Homo Sabilus, apoi Homo Sapiens, iar acum, poate, în aceastăvreme de restrişte şi de răspântie de milenii – Homo Universalus...Iniţial, el a gândit pentru sine, mai apoi – pentru grupul său, iar acumtrebuie să gândească şi să înfăptuiască pentru omenire. Şi nu în sensuldistrugerii acesteia, ci în cel al evoluţiei, al dezvoltării şi alperfecţionării. Omul nu trebuie să fie lup pentru om, ci om pentruom. Cu toate acestea, cele mai multe rele pe care le suportă omulprovin… tot de la om. Animalele din aceeaşi specie nu se omoarăîntre ele: conflictele sunt hotărâte la nivel biologic – al instinctelor şiluptei pentru existenţă. Dar omul, care posedă raţiune, poate provocamoartea altui om... Dacă omului îi este bine, el nu îl ajută pe aproapelesău, ci îl subapreciază, îl ignoră. Atunci când ajunge pe culmi, undeva

119

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

foarte sus ierarhic, omul nu se recunoaşte pe sine şi nici pe cei care l-auajutat să ajungă acolo sus; dar când îi este din nou rău, se recunoaştepe sine şi-i aşteaptă, îi caută, îi vizitează pe alţi oameni... Omul estetrecutul, prezentul şi viitorul lumii. Dintre oameni, apar şi oameni„mari”. Cei care au reuşit în viaţă trebuie să-i sprijine pe ceilalţioameni, să-i iubească, să-i apere, în caz contrar – cad şi ei. Sunt oamenicare aparţin doar lor, alţii – care aparţin comunităţii, iar alţii – care sededică statului, societăţii, omenirii. Unii văd şi apreciază ziua de ieri,alţii o pricep pe cea de astăzi, iar ceilalţi, cei „mari”, o prognozeazăpe cea de mâine şi de poimâine, deşi, rareori sunt înţeleşi. Majoritateaoamenilor „mari” au conlucrat cu oameni care nu i-au înţeles, nu i-auiubit şi nu i-au apreciat. Cauza? Invidia şi mediocritatea, care au distrusşi distrug talentele. Toţi oamenii, inclusiv cei „mari”, în relaţiile lorreciproce formează un popor. Anume pentru popor, pentru binele lui,se sacrifică oamenii. Dacă poporul e în nenorocire, el va da naştereunor salvatori, a căror menire e să ocrotească poporul. Dacă aceştia n-o pot face, poporul naşte alţi lideri. Liderii poporului nu au dreptul săgreşească, fiindcă greşeala unui om politic şi de stat se soldează cunenorociri ce au consecinţe incalculabile – război, foamete, distrugereaţării şi a fondului ei genetic. Avem suficiente exemple elocvente deacest gen şi în istoria poporului nostru...

Într-adevăr, firea poporului e nestatornică. El poate fi convins, lao etapă oarecare, de anumiţi lideri, dar nu-l putem face să creadă lanesfârşit în ideile acestora. Poporul poate, într-o anumită perioadăistorică, agreea şi accepta o politică de dreapta, iar la etapa istoricăurmătoare – să o nege şi să o urască pe acesta, focalizându-şi simpatiilecătre cea de stânga. Totul depinde de măsura şi puterea convingerii.Încrederea poporului poate oscila ca pendulul ceasornicului: de lastânga la dreapta şi invers. Dacă se opreşte, se întrerupe viaţa politică,nu există progres sau regres, nu există concurenţă şi luptă politică, nuexistă democraţie etc. Totul începe cu omul, se amplifică în popor şi,numaidecât, ajunge la patrie. Aceste noţiuni sunt indisolubile şiformează un tot întreg, un sistem care se autoreproduce, seautoreglează, se autoconduce şi pe care noi îl definim ca societate.

Unde începe patria? Cred că începe din iubirea a doi tineri, din carese naşte un copil. Pentru acest copil, patria începe cu casa părintească, cumahalaua lui, cu vecinii lui, cu oamenii din satul sau din oraşul lui. Deasemenea, patria începe la creşă, la grădiniţă, la şcoală, firul principalcare-l uneşte de patrie fiind părinţii lui, căci ei sunt începutul… Ulterior,

120

ION MEREUŢĂ

odată cu apariţia conştiinţei şi a raţiunii, care determină cunoaşterealumii înconjurătoare, apare satul, comuna, ţinutul, judeţul, ţara, poporul– adică tot ceea ce înseamnă patrie. Ea trebuie să se nască din iubire şiiubirea trebuie să aparţină patriei. Acesta este un lucru sacru. Omul trebuiesă se identifice ca personalitate, să se conceapă ca un element al lumii, aluniversului şi, ulterior, al existenţei sale în familie, în ţară, în patrie. Şiaici, iubirea este inevitabilă.

Fichte scria că „cel ce nu se priveşte, mai întâi de toate, ca veşnic,acela n-are iubire, nu poate iubi o patrie care, pentru dânsul, nici măcarnu există”. Deci, trebuie să credem în sine, în eternitate şi în eternitateapatriei. Şi iubirea de popor şi de patrie trebuie să fie o eternitate. Enecesar să credem în veşnicia lor. Aceasta trebuie să determinelibertatea omului, a poporului, a patriei. Noi nu trebuie să privimaceste categorii prin prisma naţionalităţilor sau a minorităţilor etnice:omul, cetăţeanul Republicii Moldova şi atât. Patria este una pentrutoţi cei care conlocuiesc împreună pe acest plai – moldoveni, ruşi,ucraineni, găgăuzi, bulgari, romi etc. Iubirea trebuie să fie una întreagă.Statul, patria, constituţia, legile organice, bugetul, omul – totul trebuiesă aparţină poporului. Iubirea faţă de patrie trebuie să fie sacră. Eapoate să se manifeste în toate – în procesul de producere, educaţie,cultură, relaţii interumane, relaţii cu statul etc. Patriotismul începe,ca şi patria, acasă, în familie, apoi la locul de muncă. Toate, credem,corelează cu teoriile filozofice ale lui Kant – datoria, respectul, voinţa,morala etc. Da, omul, personalitatea, dispune de autonomie. Dariubirea de patrie trebuie să devină o categorie morală. Dacă moralaeste ştiinţă, apoi, după Kant, omul nu este sfânt, dar umanitatea trebuiesă fie sfântă. În această ordine de idei, credem că şi iubirea faţă depatrie trebuie să fie sfântă. Patriotismul se poate manifesta în orice locîn lume. Avem multe personalităţi care activează şi locuiesc în străinătateşi cred că aceşti oameni îşi iubesc patria şi poporul moldovenesc. Aceastăiubire şi acest patriotism îi frământă mereu, le ţine conştiinţa trează şi-icheamă acasă...

3.12. Omul şi solidaritatea socialăOmul este cea mai de preţ comoară de pe pământ. Tocmai din

acest motiv, principiile general-umane, principiile umanismului, suntprimordiale în relaţiile dintre oameni. De altfel, aceasta determinănivelul dezvoltării sociumului.

Relaţia unui om cu alt om, cu grupuri de oameni, cu societatea în

121

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

întregime ţine de etică – ea studiază principiile morale şi normele deconduită. Iar solidaritatea ţine de traducerea în viaţă a principiilor eticeumane şi a moralei, care stabileşte modul în care respectivele principiisunt aplicate în viaţa cotidiană. Profesorul Eugen Păpuşoi şi profesorulConstantin Eţco califică morala ca ştiinţă a binelui şi regulilor activităţiiumane şi evidenţiază cele două scopuri ale comportării: fericirea saumorala binelui, care a fost promovată de curente filozofice cahedonismul, epicurismul şi stoicismul, şi morala datoriei, promovatăde Immanuel Kant, care susţinea „că nu cel fericit este moral, ci celcare merită să fie fericit”. Aceasta se referă şi la ceea ce priveştesolidaritatea civilă. În societate sunt diferite grupuri de cetăţeni – părţicomponente ale sociumului – de diferit profil, diferit nivel social, diferiteconfesiuni etc. Un mare merit în acest sens îl poate avea deontologia –ştiinţa despre aspectul moral, estetic şi intelectual al persoanei, desprerelaţiile omului în grupul său profesional.

Mulţi filozofi au înţeles solidaritatea în societate ca pe un principiual emoţiei estetice, cea mai complexă şi mai înaltă. Astfel, Jean-MarieGuyou scria că „solidaritatea şi simpatia diverselor părţi ale Eu-luine-au părut că constituie prima treaptă a emoţiei estetice; solidaritateasocială şi simpatia universală ne vor apărea ca principiul emoţieiestetice celei mai complexe şi mai înalte”. A fi solidar înseamnă areacţiona la starea de a fi – „rea sau bună”, dar mai mult „rea” – aaltui Eu. Înseamnă a fi receptiv la durerea altuia, la necesitateaajutorului pe care alt om îl aşteaptă de la tine; înseamnă să împarţiceea ce ai cu alt om, care este ca şi tine, dar, din diferite motive, seaflă într-o situaţie mai defavorabilă. Deci, înainte de toate, trebuie săfim sensibili. Dar întotdeauna există un exces de bine sau de rău caredepăşeşte sensibilitatea noastră. Anume solidaritatea interumană poateaduce fericirea Eu-lui, dar şi cea a sociumului; ne poate aducefrumosul, agreabilul, împăcarea, ba chiar şi coeziunea pe care tottimpul am plâns-o. Mulţi înţeleg solidaritatea numai din punctul devedere al materialului. Totuşi, considerăm că e necesar să vorbim,mai întâi, de solidaritatea morală, care ne creează motivaţii, şi abiaapoi de solidaritatea materială. Trebuie să începem cu compătimirea.La etapa de compătimire a celui suferind, durerea nu pătrunde şi însufletul Eu-lui care se află în stare de bine. Compătimirea este o virtutepe care Eu-l pur o dobândeşte o dată cu experienţa de viaţă. De lacompătimire, trebuie să trecem la o altă etapă, şi anume la solidaritateamorală, iar ulterior – la cea materială. Aici s-ar manifesta principiul

122

ION MEREUŢĂ

uman al devenirii noastre. Solidaritatea trebuie să fie un element alculturii generale şi estetice a Eu-lui, indiferent de locul lui în societate.Viaţa demonstrează că Eu-l sărac material este mai bogat spiritual şi,drept urmare, manifestă mai multă compătimire şi solidaritate decâtEu-l bogat material şi sărac sufleteşte. Deşi nici aceasta nu este olegitate. Nu o dată, Eu-l bogat material ajunge la o limită a conştiinţeicând, fiind luminat de Dumnezeu, de înţelepciune şi raţiune, devinemai compătimitor şi mai solidar. De aici se nasc marii filantropi ailumii.

La Bruyere, în cartea sa „De l‘homme” scrie: „Fiindcă sănătatea şibogăţia le iau oamenilor experienţa nenorocirii, ele le inspiră nesimţirefaţă de semenii lor; pe când cei împovăraţi de propria lor mizerie intră,mai mult prin comparaţie, în aceea a altuia”. Desigur că şi compătimirea,şi solidaritatea sunt condiţionate de emoţii. „Anume emoţia morală,scrie J.-M. Guyou, este cea mai înaltă şi trebuie s-o apreciem ca emoţiesocială. Ea se deosebeşte de emoţia estetică prin scopul pe care-lurmăreşte şi îl impune voinţei – realizarea în individ şi în societate acondiţiilor vieţii cele mai sociale si mai universale”.

Prin solidaritate se pune în evidenţă atât moralitatea şi voinţa Eu-lui,cât şi a cea a societăţii ca organism social. Dacă vom fi solidari, vomînvinge. Aceasta determină şi unirea. În momentele de grea cumpănă,numai solidaritatea poate contribui la soluţionarea problemelor. La etapainiţială de dezvoltare a sociumului moldovenesc, moldovenii au fostsolidari – „s-au unit în jurul sărăciei lor” – şi au învins. Sperăm căfenomene similare vor avea loc şi în viitor.

3.13. Omul şi religiaOmul este o creaţie biologică şi dumnezeiască. Dacă Dumnezeu

a creat lumea prin legea sa, apoi omul trebuie s-o împlinească prinraţiunea sa. Pe mapamond sunt sute de popoare, fiecare având propriasa credinţă. Nu trebuie să căutăm cine are sau nu are dreptate. Raţiuneaomului nu poate să-l cunoască pe Dumnezeu. Noi, oamenii, cunoaştemlumea prin simţuri, cu ajutorul ochilor. Dar nu putemsă-l vedem şi nici să-l atingem pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu putemsă-l cunoaştem doar prin esenţa lui. Cu referire la aceasta, Aristotelscria despre putere în act.

La etapa istorică actuală, au apărut probleme extraordinare. Ceamai arzătoare este lupta între religii – din punctul nostru de vedere, oimoralitate absurdă. Atunci când, în numele credinţei „unora”, se iau

123

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

decizii de a sechestra femei, de a mutila organe genitale, de a amputamâini, de a plasa bombe şi a organiza acte teroriste – într-un cuvânt, dea recurge la crimă – nu mai poate fi vorba nici de umanism, nici demorală, nici de credinţă. Nu rămâne nimic, în afară de un gol... sufletesc.Omul nu mai este om; el este fără de omenie şi fără de Dumnezeu. Dece acest Eu, în care trebuie să fie prezent Dumnezeu, se transformă înalt Eu, fără Dumnezeu, fără moralitate, fără credinţă? E trist că şi însocietatea noastră creştină apare individualismul – în cazul bogăţieipersonale, care devine unitate de măsură pentru oamenii fără demoralitate şi fără de Dumnezeu. Deseori, aceştia nu ascultă de cuvântullui Dumnezeu, ci acceptă materialul în loc de morală şi spirit. Alţii îşidoresc să ajungă în Rai şi, de aceea, acceptă morala duhovnicească.Dumnezeu trebuie să fie fundamentul moralităţii în societatea umană.Nu dorinţa Eu-lui, nu prudenţa lui, nu scăparea de pedeapsa divină –pur şi simplu, în fiecare Eu trebuie să fie Dumnezeu, prin felul de a fi şia trăi al acestuia.

3.14. Omul şi blasfemiaFiecare om crede în Dumnezeul său ori, poate, în alt Eu-zeu al

său, considerând că anume acestui Eu-zeu îi aparţine dreptatea. Şidacă alt Eu nu crede în Eu-l-zeu respectiv, acest Eu comite o blasfemie.Blasfemia este un concept folosit pentru a justifica şi crima. Ea senaşte atunci când un Eu sau afirmaţiile lui ofensează pe alt Eu.Blasfemia poate avea loc numai când există doi Eu care au păreridiferite, iar unul îl ofensează pe celălalt. Afirmaţiile unuia sau altuiadescind din percepţiile lor, bazate pe cunoştinţe, tradiţii, cultură etc.În mare măsură, blasfemia redă o atitudine al Eu-lui, o viziune proprieasupra unor lucruri. Practic, ea dă dreptul la opinie, determină oconvingere şi, poate, chiar libertatea cuvântului. Important e ca acestdialog, cu afirmaţiile şi argumentele de rigoare, să nu conţină ofense.Doar atunci vor învinge intelectul şi raţiunea.

3.15. Omul şi culturaCultura este indisolubil legată de evoluţia umană. Cultura

personalităţii sub toate aspectele şi, implicit, cea a societăţii a fosttransmisă din generaţie în generaţie. Cultura determină nivelulintelectual al individului şi al grupului de oameni ce conlocuiesc peun anumit teritoriu. Academicianul B. Melnic susţine că „cultura arecapacitatea să se dezvolte numai în formele ei fireşti naţionale şi cugreu se poate contopi cu alte culturi”. Numai timpul şi succedarea

124

ION MEREUŢĂ

generaţiilor, depăşind greutăţile inerente, pot realiza acest lucru – ne-odovedeşte istoria neamului nostru. Cultura se poate manifesta prinraporturi de omenie, cumsecădenie etc.

Cultura nu se poate manifesta ca un produs natural; ea determinărelaţiile între oameni. După Heraclitus, „cultura este un al doilea soarepentru cei culţi”, iar Democritus consideră cultura „o podoabă pentrucei fericiţi şi un refugiu pentru cei nefericiţi”.

Cultura nu înseamnă edificii de menire culturală sau MinisterulCulturii... Cultura începe de la cultura iubirii între cei ce, din dragoste,formează o familie, urmează cultura familiei şi a relaţiilor familiale,cultura educaţiei în familie, cultura comportării în familie şi societate,cultura pregătirii bucatelor, cultura servirii mesei, cultura alimentaţiei,cultura vorbirii, cultura dialogului, cultura unei cuvântări, culturavestimentaţiei etc., etc.

Dacă un om este îmbrăcat frumos şi poartă haine scumpe, totuşi,nu putem încă spune că el este cult. Cultura omului poate fi apreciatădoar prin faptele, comportamentul şi atitudinile lui, aceste elementedeterminând cultura omului şi a societăţii. Aici se adaugă culturapolitică a populaţiei, cultura procesului de alegeri, cultura democraţiei,cultura guvernării etc.

Fiind o valoare morală supremă, cultura este în corelaţie şiinterconexiune cu tot sistemul social. Astfel, înaltul profesionalism şiresponsabilitatea, în mare măsură, sunt condiţionate de cultura individului.Aici se adaugă cultura odihnei, a comportamentului, cultura sfereideservirii omului etc. Desigur că trebuie să vorbim şi despre culturaartistică, cultura audiovizualului, cultura teatrului etc. Considerăm căcultura, în principiu, determină nivelul educaţiei. Din cultură vine raţiuneaşi viceversa. Dezvoltarea culturii va continua în toate timpurile.

3.16. Omul şi sentimentulFilozofii clasici au descris, sub aspectul istoriei universale, universul

ca ceva ce cuprinde natura fizică şi cea psihică. Noi considerăm şisusţinem că omul este o fiinţă biosocială, natura lui fizică fiinddeterminată natural, iar cea socială – de socium, de formaţiunea social-economică. Dar există şi o altă lume – cea a spiritului. El, spiritul, îşiare propriul curs de dezvoltare, este strict determinat de Eu-l fizic şi,desigur, este individual. O imagine a naturii umane trebuie să sepotrivească tuturor oamenilor, dar ea suferă diferite modificări. Deci,la general, lucrurile se schimbă, dar referitor la Eu, această imagine

125

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

este una şi aceeaşi fiinţă. Mulţi filozofi medici susţin că sentimentuleste echivalent cu reflexiunea individului. Dar aceasta e valabil doar laprima vedere. De exemplu, Hegel scria că „reflexia, care gândeşte, estecea care face abstracţie de diferenţe şi menţine ceea ce este general,adică ceea ce este activ în aceleaşi moduri, în orice împrejurări şi ceeace trebuie să se arate unor interese identice”.

Noi, filozofii medici, trebuie să înţelegem sentimentul mult mailarg. Vauvenargues scria că „în copilăria tuturor popoarelor, ca şi înaceea a particularilor, sentimentul a precedat întotdeauna reflexiuneaşi a fost cel dintâi învăţător”. Astfel, reflexiunea este mai mult legatăde fizic, de biologic, iar sentimentul – de spirit. Acest lucru se observăşi la unii indivizi bolnavi, al căror Eu fizic este deteriorat – de exemplu,la un bolnav în faza terminală. Dar spiritul este ceva deosebit, multsuperior reflexiunilor. Noi trebuie să folosim această deducţie înprocesul tratamentului paliativ, încurajându-i pe bolnavii terminalisă-şi exprime sentimentele.

La apogeul dorinţei de a-şi exprima sentimentul, omul poate denaturaintelectul şi chiar raţionamentul. Sentimentul aparţine individului. El poatefi pozitiv sau negativ. Sentimentele pozitive determină varii aspecte alespiritului: sentimentul bucuriei, sentimentul dragostei, sentimentul fericirii,sentimentul împlinirii – toate fortifică personalitatea. Mulţi oameni decultură şi de ştiinţă au specificat că sentimentele şi rolul lor în activitateaomului au fost prea puţin studiate. Într-adevăr, „obiectele sunt diferite,iar sentimentul subiectiv este unul şi acelaşi...”, spunea Hegel.

Totuşi, trebuie să subliniem că şi sentimentul are o individualitatestrictă. Goldsmith scria că „nu trebuie să judecăm după sentimentelealtora, după ceea ce am simţi noi dacă am fi în locul lor. Oricât deîntunecată ar fi locuinţa cârtiţei pentru ochii noştri, animalul găseştecasa sa suficient de luminoasă”. Poate că are dreptate filozoful, dar,din punctul nostru de vedere, aceasta se referă în special la lumeaanimală, care posedă numai reflexe, şi în acest caz ea esteincomparabilă cu raţiunea şi sentimentul uman. Anume astfel seexplică dominarea reflexelor la animale şi a sentimentelor la oameni...Considerăm că în aceasta constă diferenţa.

3.17. Omul şi noroculLa începutul anilor ’90 ai secolului trecut, un filozof moldovean

afirma: „Ca să dobândeşti ceva şi să ajungi la ţelul ce ţi l-ai pus, aici,în Moldova, şi oriunde ar fi, trebuie să dispui de trei lucruri: să fii

126

ION MEREUŢĂ

deştept, să ai bani şi, numaidecât, să ai noroc”. Deci, norocul este oparte componentă a succesului, fiindcă numai succesul ne duce sprescop şi spre realizarea lui. Dar pentru a izbuti trebuie să mai şi fiicurajos şi perseverent în acţiuni. „Norocul nu-i ajută pe cei lipsiţi decuraj”, spune un vechi dicton. Curajul este începutul unei fapte, al uneiîncercări sau acţiuni, iar norocul este stăpânul rezultatului scontat. Cutoate acestea, considerăm că, de sine stătător, norocul nu ne va ducespre succes. Încă Philon scria că „trebuie să faci şi tu ceva, nu numaisă-ţi pui nădejdea în noroc”. Norocul nu poate să-i ajute pe cei leneşi şicare nu fac nimic. Poţi să izbuteşti şi să dobândeşti ceea ce-ţi doreştidoar dacă munceşti cu raţiune. Desigur că, de multe ori, norocul îi ajutăşi pe cei cu mai puţină raţiune. Vorba moldoveanului, prost să fii, norocsă ai. Considerăm, totuşi, că pentru a avea noroc trebuie să munceşti.Panficatautza scria că „acolo unde există hărnicia şi hotărârea de aîncepe, unde lenea-i înfrântă, unde înţelepciunea se uneşte cu puterea,acolo e sigur că şi norocul e statornic”. Norocul nu este în permanenţăaproape de om: el este vremelnic, limitat în timp, poate apărea şi apoidispărea. Pentru a şi-l menţine, omul trebuie să muncească, să munceascăşi iar să muncească.

Eunius spunea că „norocul nu însoţeşte pe nimeni totdeauna”. Dacănorocul se află în permanenţă lângă om, acesta se poate prosti, iarintelectul lui – să scadă. De aceea nu trebuie să ne bazăm pe noroc, cipe muncă şi înţelepciune. Căci norocul, aşa cum ţi-a dat, aşa poatesă-ţi şi ia înapoi. Doar dacă fundamentul e construit pe muncă şiînţelepciune, norocul va reveni. Spusele noastre sunt confirmate deCervantes, care scria că „fiecare dintre noi îşi făureşte norocul său”. Încaz contrar, norocul, deşi este orb, cere înapoi ceea ce i-a dat omului,căci tot ce-ţi vine de la noroc este un împrumut. Alături de un norocmare se află, întotdeauna, şi primejdii, fiindcă norocul este dihotomic –la început este bun, iar mai târziu devine rău şi chiar „supărat”. Ca să-l„împăcăm”, trebuie, iarăşi, să muncim. Numai munca şi raţiunea pot sănască un noroc adevărat.

3.18. Omul şi fericireaFericirea este o stare specifică a omului şi ţine de suflet. Omul

se vrea fericit atunci când s-a realizat într-o direcţie sau a rezolvat oproblemă. Deci, trebuie să spunem că fericirea este limitată într-ounitate de timp, nu este permanentă şi continuă, ci efemeră şitrecătoare. Nestatornicia fericirii este determinată de survenirea altor

127

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

probleme, a altor acţiuni care nu au fost rezolvate după necesitateaşi dorinţa omului şi care necesită soluţionare. Atunci când este fericit,omul se crede centrul universului. După ce starea de fericire seconsumă, apare mâhnirea, şi acesta este un ciclu al vieţii omeneşti.Este destul de important ca, atunci când un om este fericit, să nusufere alţi oameni, fiindcă în acest caz fericirea va dispărea.Academicianul B. Melnic menţionează că „nici un fel desuveranitate, autonomie, independenţă şi libertate nu poate să-ţiproducă satisfacţia deplină; noi considerăm că aceasta este fericirea,liniştea sufletească, dacă alături nu suferă alţi oameni...” Iar înSeptuaginta se spune că „în ziua fericirii nenorocirea este uitată, iarîn ziua nenorocirii omul nu-şi aminteşte de fericire”.

Fericirea corelează des cu înţelepciunea, cu omenia, cucumsecădenia, cu iubirea faţă de oameni. Dar, încă Cicero scria că„nu toţi care sunt buni, sunt şi fericiţi”. De asemenea, fericirea nudepinde de bogăţie – nu este fericit cel ce are mult, dar cel care poatefolosi ceea ce are pentru fericirea sa. Fericirea nu corelează directproporţional nici cu puterea: nu toţi acei care sunt la putere se simtfericiţi. În acest context, Seneca spunea: „Este nefericit acela care sesocoteşte foarte fericit, chiar dacă domneşte asupra lumii”.

Mulţi îşi construiesc fericirea pe nefericirea altora: distrug oameni,distrug familii, distrug colective şi chiar popoare... Bhartrhari spuneacă „cei care distrug fericirea altora în folosul propriu sunt diavoli cuchip de om, iar cei care distrug fericirea altora fără folos, nici nu aunume...”. Omul singur, prin muncă, trebuie să-şi dobândească fericirea.În caz contrar, fericirea-i va fi scurtă şi, nu excludem, va fi urmată denenorocire. Până a atinge fericirea, omul este pus la multe încercări,trece prin multe suferinţe, trebuind să depăşească multe piedici şi sărezolve multe probleme. În drumul său spre fericire omul se sprijinăpe alţi oameni, care-l ajută. În cazuri excepţionale, omul îşi dobândeştefericirea de sine stătător. Dar aceasta necesită multă energie, dârzenie,caracter, efort etc. Deseori, cel care a devenit fericit uită de cei carel-au ajutat. Oxenstierna scria: „Omul fericit uită azi pe cel care l-asusţinut ieri şi nu cunoaşte nici măcar numele aceluia care i-a ajutat laînceputul carierei sale norocoase”. Considerăm că oamenii cu funcţiide răspundere nu au dreptul moral să fie fericiţi, atunci când poporultrăieşte în mizerie şi sărăcie. Întru susţinerea acestei afirmaţii, Hugospunea că „cei răi au o fericire neagră”. Trebuie să fim optimişti, săcredem în fericirea noastră, să muncim, s-o dobândim şi s-o apărăm.

128

ION MEREUŢĂ

3.19. Omul şi frumosulOmul întotdeauna a tins spre frumos. Euripides scria că „ceea ce-i

frumos se realizează cu nesfârşită osteneală”. Din aceste considerente,credem că frumosul este un catalizator al procesului muncii. Când elexistă, poţi dobândi mai mult şi într-o perioadă mai scurtă de timp.Toţi trebuie să recunoască frumosul. Încă Democritus afirma că „ceipredispuşi din natură recunosc ceea ce-i frumos şi năzuiesc spre el”.Noi am dori ca toţi oamenii să înţeleagă frumosul, fiindcă el se aflăpretutindeni, doar că trebuie observat, evidenţiat şi acceptat. Putemsă observăm frumosul cu ochii, să-l auzim şi chiar să-l pipăim, să-lconştientizăm stereognostic. Platon spunea că „există o frumuseţe aştiinţelor şi una a virtuţilor”. Într-adevăr, frumuseţea corpurilor, aplantelor, oraşelor etc. este o calitate de impresie transformată ulteriorîn conştiinţa noastră în frumos. Altceva este frumuseţea sufletului,care trebuie cunoscută. Nu în zadar, astăzi, se vorbeşte atât despreliniştea sufletească, despre ecologia sufletului etc. Aceste noţiuni şiconcepte se referă, înainte de toate, la fiinţele însufleţite. În naturăexistă un fel de raţiune, care este modelul frumuseţii fizice, corporale,dar în suflet există o altă raţiune, şi mai frumoasă, spirituală. Într-unsuflet bun şi înţelept, întotdeauna vom găsi dorul de frumos.

3.20. Omul şi adevărulAugustin scria că „adevărul sălăşluieşte înăuntrul omului”.

Giovanni Gentile afirma că „aceasta e adevărat nu numai în sensul încare s-a spus, şi anume că omul în sine însuşi poate găsi adevărul lacare aspiră sufletul său, ci şi într-un alt sens, care e doar consecinţă acelui dintâi, adică, adevărul omului este lăuntric, şi numai privind înacest înăuntru se poate cunoaşte adevărata natură omenească...”. Deci,în interiorul omului este nu numai adevărul uman, ci şi adevărul tuturorlucrurilor.

Adevărul, şi nu minciuna, trebuie să biruie în toate timpurile.Trebuie să subliniem că drumul spre adevăr este greu şi anevoios.Totuşi, dacă iniţial minciuna o ia înainte, timpul neapărat va scoate lasuprafaţă adevărul. Chiar dacă este greu şi amar, adevărul trebuie rostitşi aşezat în capul mesei. Dar viaţa este viaţă. Agathon scria: „Dacăvoi spune adevărul, nu-ţi voi face bucurie, iar dacă îţi voi face bucurie,nu voi spune adevărul”. Adevărul trebuie să fie mai presus de politeţeşi respect. Dar, e adevărat ce scria Demosthenes, că „mult întunericeste înaintea adevărului”. Şi canoanele biblice spun că „numai limba

129

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

care greşeşte spune adevărul”. Minciuna este un păcat, iar adevărul afost, este şi va fi o virtute. Din aceste considerente, adevărul provoacăura, iar linguşirea şi minciuna se bucură de prieteni, deşi aceştia nusunt prieteni adevăraţi. Aristotel spunea: „Îmi e prieten Platon, darmai prieten îmi este adevărul”. Faptul că toţi sunt de aceeaşi părereîntr-o problemă sau alta încă nu denotă existenţa adevărului, deşi nue exclus să fie şi aşa. Dacă adevărul nu poate fi dovedit, minciunapoate dăinui în timp. Dar tocmai timpul va scoate la iveală adevărul.Adevărul cere luptă, dăruire de sine şi prudenţă. El este numai unul –nu pot exista două sau mai multe adevăruri –, nu poate să aibă altereprezentări, nu poate fi alterat de nimeni şi nu se poate afla sub vreoinfluenţă anume. Oamenii trebuie să-l accepte aşa cum este, fiindcăadevărul este obiectiv. Dacă oamenii nu sunt în stare să asculte adevărulacum, pe moment, timpul va rezolva această situaţie.

Adevărul este prezent în orice activitate a vieţii noastre. Un roldeosebit îi revine adevărului în ştiinţă. Chiar dacă, într-un anumitmoment, adevărul ştiinţific este parţial, el trebuie căutat în continuare.Doar astfel adevărul va deveni parte componentă a inteligenţei. Erorile,inclusiv cele profesionale, sunt la suprafaţă, iar adevărul este ascunsîn adâncuri şi trebuie căutat minuţios. Dacă un lucru necunoscut va ficercetat, el va da naştere adevărului.

3.21. Omul, gândirea şi tehnologiile informaţionaleLa etapa Homo Sapiens şi, cu atât mai mult, la etapa viitoare de

Homo humanitas, omul nu poate exista fără o gândire adâncă.Descartes scria: „cuget, deci exist”. A fost demonstrat şi alt principiu- că măreţia şi demnitatea omului se apreciază anume prin gândire.Gândirea este şi o realitate a vieţii omului. Maeterlinck spunea că„noi nu trăim în mod real decât în clipele scurte în care gândim”.Sunt oameni care văd ziua de azi şi o analizează pe cea de ieri. Celmai mare gânditor este acel care gândeşte în asemenea mod, căciceilalţi nu pot vedea astfel realitatea. Şi este foarte important ca omulsă se gândească la bine, în numele prosperării omului şi a omenirii.La Rochefoucauld spunea că „politeţea spiritului constă în a gândilucruri oneste şi delicate”. Fiecare Eu gândeşte diferit şi nimeni nupoate opri gândirea altuia. Dacă cineva i-ar interzice omului săgândească, acesta va gândi şi mai mult! Anume gândirea edificămăreţia omului. Nivelul şi profunzimea gândirii depinde de fiecareEu, de nivelul lui intelectual, de raţiunea sa şi chiar de nivelul

130

ION MEREUŢĂ

dezvoltării colectivităţii sau a formaţiunii social-economice. Nivelulgândirii a corelat direct proporţional cu procesul ontogenezei şi alsociogenezei. Încă în canoanele lui Democritus noi întâlnim nivelurilegândirii şi ale cunoaşterii. Atât metoda empirică, cât şi cea a adevărului,şi-au jucat rolurile în procesul gândirii şi cunoaşterii materiei şi asocietăţii. Noi delimităm, în mod evident, gândirea copilului, gândireaadolescentului, gândirea studentului, gândirea profesorului şi, maiales, gândirea filozofului, care este supremă. Deci, sunt diferite niveluride gândire: la scară individuală, de vârstă şi de profunzime. Există oproprietate deosebită a gândirii omeneşti: având la bază esenţabiologică a omului şi rolul esenţial al reflexului în procesul cunoaşterii,putem afirma că oamenii, la început, simt fără să-şi dea seama, adică,fără să gândească; mai apoi, realizează ce li s-a întâmplat, avândsufletul tulburat şi mişcat, şi doar spre final cugetă. Este esenţial ca,în viitor, gândirea omului, la nivelul de Homo humanitas, să inversezeacest proces. Atunci când oamenii nu-şi pot face nici o idee desprelucrurile îndepărtate şi necunoscute, ei le percep prin intermediullucrurilor pe care le cunosc. Filozofii consideră că tocmai aici ia naşteregreşeala! E necesar să specificăm că gândirea poate fi eşalonată sauierarhizată ca: gândire la nivel habitual, de societate civilă; la nivelprofesional, în exercitarea unei profesiuni; la nivel filozofic, bazatăpe raţiune şi înţelepciune, acesta fiind cel mai înalt nivel al gândirii.Anume prin înţelepciune omul poate prevedea şi prognoza ziua demâine şi de poimâine. Acesta este cel mai mare câştig al omului. Odată cu dobândirea înţelepciunii, omul poate obţine şi fericirea… Dar,să revenim la gândire. Anume acolo unde nu-şi poate imagina, omultrebuie să cunoască procesul gândirii sale. Gândirea este un procesactiv de analiză sistemică bazat pe informaţii, logică, intelect. Atâtnivelul de cunoştinţe, cât şi practica determină procesul şi nivelulgândirii. Acest proces, bazat pe modelele funcţionale ale creierului,necesită informaţii, inducţii şi deducţii, analiză, logică, experimente,practică etc. La această etapă de dezvoltare a societăţii – etapatehnogenă, precum o numeşte academicianul T. Ţârdea – sunt necesareşi noi metode informaţionale de cunoaştere, de memorare şi deprelucrare a informaţiei. Căci de informaţie, de industria şi tehnologiileinformaţionale va depinde succesul omenirii în mileniul care abia aînceput.

Omul reţine informaţia în memorie. Nu toţi memorizeazăinformaţia la fel, dar, la general, omul reţine informaţia cu urechile

131

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

(20%), cu ochii (30%), cu urechile + ochii (50%), iar într-o combinaţiede urechi + ochi + discuţie, informaţia se memorează în proporţie depână la 70%. În algoritmul următor – urechi + ochi + discuţie +reproducere + folosire – omul poate reţine până la 90% din informaţie.Informaţia receptată omul o poate transforma prin cuvinte (10%), printonalitate (35%) şi chiar prin limbajul corpului (55%). Ţinând contde faptul că, în ultimii ani, volumul de informaţie a devenit impunător,au apărut tehnologiile informaţionale: maşinile de calcul, computerelecu diverse programe etc. În aceste condiţii societăţii informaţionaleeste foarte important să nu uităm de omul propriu-zis, care trebuie sărămână centrul tuturor fenomenelor biosociale. Aceasta afirmaţie auargumentat-o academicienii A. Ursul şi T. Ţârdea, iar paradigmainformaţional-civilizaţională a fost analizată sub toate aspectele înlucrările de ultimă oră ale academicianului T. Ţârdea. Rolultehnologiilor a fost relevat şi în lucrările lui D. Belle despre concepţiasocietăţii post-industriale. Este important ca, o dată cu înlăturareamaşinismului şi a tehnicismului, să fie exclusă şi tehnocraţia care iaamploare în ierarhia sociumului.

3.22. Omul şi soartaOmul, când s-a născut, şi-a determinat ontogeneza şi, implicit,

soarta. De soarta care ţi-e scrisă nu poate scăpa nimeni, ea esteindisolubil legată de om. Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.Poate oare omul cu Eu-l său să-şi croiască destinul singur? La primavedere, da, deşi credem că destinul este determinat de divinitate. DacăEu-l nu se realizează, în ce constă problema: în Eu sau în soartă?Afirmarea Eu-lui – fie având performanţe intelectuale, fie nu – se vaproduce doar dacă va dori destinul... Omul trebuie să-şi suporte şi,poate, chiar să-şi înfrunte soarta. Considerăm că soarta poate să-i deaomului nişte avantaje, dar poate şi să-i ia înapoi ceea ce i-a oferit.Dacă e sortit, Eu-l va depăşi orice obstacole şi va învinge. Nimeni nupoate să schimbe destinul – el este „înscris” în Eu-l fiecăruia, trece şise manifestă o dată cu viaţa.

3.23. Omul şi moarteaÎn toate timpurile, omul a dorit să-şi prelungească viaţa şi a studiat

mult în acest sens, străduindu-se să găsească o cale de reuşită. Mulţiau căutat răspuns la această problemă, dar nu au găsit soluţia perfectă.Oamenii de ştiinţă au cercetat mecanismele morţii, le-au argumentat,

132

ION MEREUŢĂ

dar moartea vine de la însuşi Eu-l pur, fiindcă ea este în el. Nimeninu poate fi în afara morţii. Viaţa poate fi prelungită numai prinprelungirea bătrâneţii. Chiar dacă se trage din strămoşi nemuritori,omul nu se poate ascunde de moarte. Ea îl ajunge şi pe cel sărac, şi pecel bogat, şi pe cel viteaz, şi pe cel laş. În faţa ei, toţi suntem egali.Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că suntem muritori şi să acceptemoartea ca pe ceva firesc. Căci moartea nu doreşte decât… o viaţă.„Oamenii, în timp ce fug de moarte, aleargă după ea”, scriaDemocritus. Atunci când survine moartea, are loc o dihotomie – sedesparte fizicul de psihic, sufletul de corp, fapt confirmat de mulţifilozofi. Într-adevăr, moartea, oricât de departe ar fi, este alături denoi. Toţi merg în acelaşi loc – în pământ. „Din pământ venim şi înpământ ne prefacem”, spun cărţile sacre. Septuaginta accentuează că„toţi au ieşit din pulbere şi toţi se întorc în pulbere”. Omul nu ştiecând vine moartea. În stări psihologice dificile, omul o cheamă, daratunci când aceasta vine, omul regretă şi respinge ideea de a nu maifi. Moartea nu aşteaptă ca omul să-şi realizeze dorinţele, ea este crudăşi nemiloasă. Din momentul în care se naşte, omul este însoţit debătrâneţe, în cazul bun, şi de moarte. În Panciatantra scrie că „suntcinci feluri de morţi vii: cel sărac, cel bolnav, cel prost, cel pribeag şicel care veşnic serveşte”. Este evident că moartea vine de la rău şisuferinţe, nu de la bine şi frumos. Omul vede moartea mai aproapeatunci când mor cei apropiaţi. Este tragică situaţia când bolnavul,mai ales cel cronic, conştientizează că va muri. Fiindcă, dacă stabileşteclipa morţii, el moare continuu. Moartea subită este altceva. Omulsuferă până într-un moment – când dispare conştiinţa, când survinecoma. Acest Eu pur este compus din fizic, dar psihicul, mintea,raţiunea, conştiinţa, nici este, nici nu este. El se luptă. Tunelul, timpulacestei lupte pentru viaţă, deseori este lung şi ireversibil. Mulţi aucăutat răspunsul la taina morţii şi i-au studiat mecanismele, alţii s-aupreocupat de principiile reînvierii. Atât tanatologia, cât şireanimatologia au dreptate – filozofii, politologii, medicii audemonstrat-o. Încă K. Marx, în „Critica economiei politice”, spuneacă „omenirea îşi pune în sarcină probleme pe care le poate rezolva,dar problema apare atunci când premisele materiale sunt, sau seformează actualmente”. Aceasta a confirmat-o şi I. P. Pavlov înlucrările sale. Astăzi, moartea, inclusiv moartea creierului, nu maieste o taină. Dar tainele învierii persistă. Moartea clinică a fost studiatăîncă în anii ’30-40 ai veacului trecut. A apărut şi s-a dezvoltat

133

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

reanimatologia – ştiinţa despre reîntoarcerea vieţii şi izgonirea, pemoment, a morţii din Eu-l fizic. Moartea clinică este un procesreversibil al vieţii – pe de o parte, e moarte, iar pe de altă parte, e viaţă– şi reprezintă o balanţă, pe ale cărei talere se află viaţa şi moartea.Dacă acul se opreşte, apare o altă stare, care se numeşte moarteacreierului. Moartea clinică are substrat material, are consecinţe şi estelimitată în timp – aproximativ 5-7 minute între viaţă şi moarte, atâtatimp cât creierul trăieşte, se dă lupta pentru viaţă. Anume moarteaclinică apreciază corelaţia dintre viaţă şi moarte. Anume aici, în acestmoment, fizicul doreşte să se despartă de suflet. Este o luptă dintreEu-l fizic şi Eu-l psihic. În acest caz, chiar Eu-l fizic nu se mairecunoaşte. Corelaţia Eu–Eu este duşmănoasă şi relaţiile Eu–ceilalţi,la fel. Lupta continuă până la pierderea conştiinţei, a Eu-lui raţional.Atâta timp cât se păstrează conştiinţa, Eu-l pur speră la viaţă, deşi, încorelaţie cu alt Eu, nu destăinuieşte dorinţa Eu-lui pur. Anume înmomentul când Eu-l pur conştientizează că survine moartea, cădestinul este necruţător, apare negaţia, furia şi chiar revolta. Euforiadurează o perioadă mică ce este înlocuită de tristeţe, depresie, rareori– de activare dinamică şi logoree. Eu-l pur doreşte dialog, negociericu alt Eu, dar, de cele mai dese ori, se închide în sine. Încetul cuîncetul, Eu-l pur îşi pierde din capacităţile critice. El este lipsit descoarţă cerebrală, de conştiinţă, de raţiune, pierde posibilitatea de acomunica, iniţial, verbal, apoi şi nonverbal. Aici, în acest moment,Eu-l pur se închide în sine. Ar putea să se deschidă doar în cele 5-7minute de moarte clinică; în caz contrar, survine moartea, când Eu-lfizic se desparte de suflet. Cel fizic se transformă materialiceşte, iarsufletul devine etern şi nemuritor.

3.24. Sufletul şi nemurirea luiOmul cu firea sa fizică este de conceput. Ceea ce este material

poate fi cunoscut mai uşor. Eu-l psihic şi mental, moral, este conceputmai greu. Noţiunea de suflet ţine de psihologie, dar sufletul esteindispensabil de Eu-l fizic în timpul vieţii. El, sufletul, reprezintă ototalitate de experienţe psihice ale conştiinţei individuale şi indicănatura cauzalităţii psihice. „Sufletul, la fel ca materia, a rezultat nudin nevoia empirică de explicare, ci din tendinţa spre o construcţieplină de fantezie a contextului general al lumii”, scria W. Wundt.Sufletul ca noţiune generală redă faptele psihice şi interpretarea lorcauzală, cuprinzând natura şi existenţa individuală. Deosebim două

134

ION MEREUŢĂ

direcţii distincte de psihologie metafizică: cea materialistă, caretratează procesele sufletului ca pe efecte ale materiei sau ale anumitorcomplexe materiale, inclusiv elementele creierului, şi cea spirituală– invizibilă şi persistentă. Prima teorie a sufletului califică proceselesufleteşti ca efecte ale materiei şi anumite complexe ale creierului. Ceaspirituală este gândirea, ca fiind construită din atomi similari de ungrad inferior. Atomul sufletesc este descris într-un mod deosebit.

Problema raportului dintre corp şi suflet este una dintre cele maiactuale astăzi. Aceste două forme de cunoaştere trebuie acceptate şi,în consecinţă, va fi acceptat şi principiul paralelismului psihofizic.Fiecărui fenomen fizic îi corespunde un fenomen psihic şi viceversa.„Lumea spirituală este un reflex al lumii corporale”, scria W. Wundt.În acest fel, autorul a dedus semnificarea empiric-psihologică,principiile devenirii psihice, legile generale ale dezvoltării psihice ş.a. Nicolas de Malebranche susţinea că sufletul nu este material, nueste modificarea corpului, ci „o substanţă care gândeşte şi nu are nimicîn comun cu corpul”. La Hegel, lumea spiritului este atotcuprinzătoare:„El închide totul în el, ceea ce l-a interesat pe om şi ceea ce îl vainteresa încă, şi primul lucru pe care trebuie să-l dăm este determinareaabstractă a Spiritului”. Astăzi, spunem despre Spirit că acesta nu esteo abstracţie a naturii umane, că este cu totul individual, activ, viu –este conştiinţa, dar şi obiectul ei – şi că existenţa Spiritului constă înaceea că el se are pe sine însuşi ca obiect. Spiritul gândeşte; el estegândirea a ceva ce este şi gândirea că aceasta este. El recunoaşte, ştie.Ştiinţa, însă, este conştiinţa unui obiect raţional. Spiritul nu areconştiinţă decât în măsura în care există conştiinţa de sine – adică, eunu cunosc un obiect decât în măsura în care mă cunosc pe mine, înmăsura în care îmi cunosc menirea şi în care ştiu; cunosc obiectulmeu şi mă cunosc pe mine – acestea două nu pot fi separate. Spiritulîşi face, deci, o imagine anumită despre sine, despre ceea ce este înesenţa lui, despre ceea ce este natura lui. El nu poate avea decât unconţinut spiritual şi elementul spiritual este tocmai conţinutul, interesullui. Aşa se face că Spiritul ajunge la un conţinut: el nu doar găseşteacest conţinut, ci el se face pe sine însuşi obiect al său, conţinut al luiînsuşi. Cunoaşterea este forma lui, acţiunea lui, conţinutul estespiritualitatea însăşi. Astfel, Spiritul este, prin natura lui, cu sine însuşi,adică este liber.

Natura Spiritului poate fi cunoscută şi prin opusul lui – noicontrapunem Spiritului materia. Să zicem că, după cum greutatea

135

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

formează substanţa materiei, tot aşa libertatea este substanţa Spiritului.Omul crede că libertatea este una dintre multe alte priorităţi aleSpiritului. Filozofia, însă, ne învaţă că toate proprietăţile Spirituluinu pot să se constituie decât prin libertate, că ele sunt doar mijloaceale libertăţii, pe care nu fac decât s-o caute şi s-o producă. Aceastaeste un rezultat al filozofiei speculative şi libertatea este singurul adevăral Spiritului.

Materia este grea, în măsura în care există în ea tendinţa către uncentru – constând din părţi separate care tind spre un centru, ea este,în esenţa ei, compusă. Nu există, deci, o unitate în materie. Ea existăca o multitudine de părţi care îşi caută unitatea. În felul acesta, eatinde să se înalţe deasupra ei însăşi, îşi caută contrariul, opusul ei; eaar dispărea ca atare; totodată, tinde către idealitate, căci unitatea esteidealul. Spiritul, dimpotrivă, este tocmai ceea ce-şi găseşte sensul înel însuşi. Unitatea lui nu este în afara lui, dimpotrivă, se găseşte înpermanenţă în el, este în el, cu el însuşi. Substanţa materiei este înafară de ea; Spiritul, din contra, înseamnă rămânerea cu sine şi tocmaiaceasta este libertatea. Căci, dacă sunt dependent de ceva, mă refer laaltcineva, care nu sunt eu şi nu pot să fiu acest altul. Sunt liber cândsunt cu mine însumi.

Când Spiritul tinde către centrul său, el tinde să-şi perfecţionezelibertatea şi această tendinţă este caracteristica lui esenţială. Când sespune că există Spiritul, sensul e că există un lucru împlinit. Spirituleste ceva activ. Activitatea este esenţa lui; el este propriul său produsşi, astfel, e însuşi începutul şi sfârşitul lui. Libertatea lui nu constăîntr-o existenţă liniştită, ci într-o negare perpetuă a ceea ce îi limiteazălibertatea. Activitatea Spiritului este de a se produce pe sine, de a seface obiectul propriu, de a se cunoaşte. Lucrurile naturale nu suntpentru ele însele, de aceea, ele nu sunt libere. Spiritul se produce înconformitate cu ştiinţa lui despre el însuşi. El lucrează pentru ca ceeace ştie despre el să fie realizat. În acest fel, totul revine la conştiinţaSpiritului despre sine. Când Spiritul ştie că este liber, aceasta este cutotul altceva decât dacă nu ştie. Căci, atunci când nu ştie, spirituldevine sclav şi se mulţumeşte cu sclavia, fără a şti că aceasta nu eceea de ce are nevoie. Sentimentul libertăţii este cel care, înainte detoate, face spiritul liber, deşi acesta este, în sine şi pentru sine,întotdeauna liber.

Referitor la problema în cauză, sfântul Augustin scria:1. „Dacă ştiinţa există undeva; dacă ea nu poate să existe decât

136

ION MEREUŢĂ

într-o fiinţă care trăieşte; dacă ea există întotdeauna şi dacă nu este cuneputinţă ca o fiinţă în care ceva există în permanenţă să nu fie şi eapermanentă, atunci fiinţa în care se află ştiinţa trăieşte veşnic”.

Dacă noi suntem cei care raţionăm – vreau să spun: sufletul nostruraţionează – şi dacă el nu poate să raţioneze corect fără o formaţieştiinţifică; dacă un suflet nu poate să subziste fără ştiinţă, atunci ştiinţase află în sufletul omului.

Ştiinţa există, însă, undeva. Căci ea există şi este imposibil ca cevace există să nu fie undeva. Mai mult, această disciplină nu poate săexiste decât într-o fiinţă vie. Căci, ceea ce nu trăieşte, nu ar putea învăţa;şi această disciplină nu poate să existe în ce nu învaţă. Tot aşa, ştiinţaexistă pentru totdeauna. Căci, ceea ce există şi este etern, există pentrutotdeauna. Că ea există, însă, nimeni nu o neagă. Dacă recunoşti că esteposibil ca o linie dusă prin centrul unui cerc să nu fie mai mare decâttoate cele care nu trec prin acest punct, şi că această demonstraţie aparţineunei discipline ştiinţifice, atunci convin că ea este eternă.

Altă constatare e că orice fiinţa în care se află un element trebuiesă fie permanentă, în mod necesar, ea însăşi, căci nimic din ceea cedurează veşnic nu admite suprimarea fiinţei în care el durează pentrutotdeauna. Când noi raţionăm, raţionează sufletul nostru şi, pentru aface aceasta, trebuie o înţelegere. Corpul însă nu înţelege şi nici nuajută sufletul ca să înţeleagă; când acesta vrea să înţeleagă, el faceabstracţie de corp. Ceea ce înţelege într-adevăr este totdeaunaasemenea lui însuşi, ceea ce nu s-ar putea spune despre corp. Corpulnu poate ajuta sufletul în strădania acestuia de a înţelege; este însămult dacă el nu-l împiedică să înţeleagă. Adaug, fără o formaţieştiinţifică, nimeni nu raţionează corect. Raţionamentul corect estegândirea ce se osteneşte de a-şi duce cercetarea de la ce este sigur lace nu este sigur, dar în suflet nu este nimic sigur când nu este ştiinţa.Tot ce ştie, sufletul păstrează în el însuşi; iar ştiinţa nu tratează niciun subiect care nu se raportează la vreo disciplină – altfel spus, ştiinţaşi fericirea sunt de domeniul sufletului.

Deci, sufletul uman trăieşte în permanenţă.2. „Raţiunea este sau sufletul însuşi, sau ea se află în suflet. Însă

raţiunea noastră este ceva mai mult şi mai bun decât corpul nostru.Corpul este o substanţă şi este mai bine să fii o substanţă, decât să nufii deloc. Raţiunea nu este un neant”.

Mai mult de orice natură este armonia corpului. Ea trebuie să fieinseparabilă de corpul-subiect şi nu trebuie admis nimic care să nu fie

137

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

în subiectul acelui corp, în care domneşte, în mod inseparabil, armonia.Corpul omenesc este schimbător; raţiunea e permanentă. Numimschimbător ceva ce nu este totdeauna în acelaşi fel. Va fi totdeaunaadevărat ca patru cu doi fac şase şi că doi cu doi fac patru. Dar doi nuproduce acest total; doi nu este, deci, patru. Acest raport nu se poateschimba: este un raport raţional. Dacă subiectul se schimbă, este cuneputinţă ca ceea ce se află în el, în mod inseparabil, să nu se modifice.Aşadar, sufletul nu este o armonie cu totul fizică. Moartea nu poate sălovească lucrurile care nu se schimbă (permanente, imuabile). Decisufletul trăieşte veşnic, fie că el însuşi este raţiunea, fie că raţiunea îieste unită în mod inseparabil.

Dacă sufletul este, cum am spus mai sus, subiectul în care,inseparabil, raţiunea se află cuprinsă în virtutea necesităţii ei de a seafla într-un subiect; dacă sufletul nu poate fi decât un suflet viu; dacăraţiunea nu poate fi într-un suflet lipsit de viaţă şi dacă raţiunea estenemuritoare, atunci şi sufletul este nemuritor...

Sufletul este o lume specifică a Eu-lui pur. În momentele dificile,acest Eu se ascunde în sufletul Eu-lui, unde duce un dialog cu diferitedezlegări. Mulţi filozofi au vorbit despre suflet sub diferite aspecte,selectiv relatate mai sus. Considerăm reuşită prezentarea problemeisufletului în filozofia lui Marc Aureliu, împărat şi filozof roman. Elscrie că, pentru om, „nu este refugiu mai tihnit şi mai liniştit ca propriulsău suflet, mai ales când el are în sine însuşi însuşiri a căror privire îlpreocupă pe loc, o linişte desăvârşită, şi calmul acesta nu este altcevadecât armonia sufletească”.

Într-adevăr, despre spirit şi nemurirea acestuia s-a scris mult.Totuşi, dorim să venim cu unele reflecţii proprii asupra subiectului încauză. Sufletul este caracteristic pentru fiecare fiinţă, inclusiv fiinţaumană. El este indisolubil legat de om, de fizicul omului. Sufletul senaşte o dată cu omul, dar cu venirea morţii fizicul moare, se transformă,iar sufletul se desparte de corp, de timp, de fizic, cutreierând universulşi devenind etern. Sufletul este nemuritor. El cutreieră lumea şiuniversul în lung şi în lat, reîntorcându-se şi implantându-se în altEu. Sufletul este greu de perceput material, vizual, stereognostic, darel se vede şi se simte în relaţia cu oamenii. Sufletul are calităţi: elpoate fi bun, blând, dar poate fi şi rău. Totul depinde de fizic, căcisufletul este o reflectare a fizicului. Un om bun nu poate avea sufletrău. Sufletul bun este iubitor de oameni, el adună oameni în jurul său,îi împacă; el doreşte pace, înţelepciune, omenie, dezvoltare, progres.

138

ION MEREUŢĂ

O caracteristică a sufletului este şi reîntoarcerea lui. Sufletul este ca ocorabie a universului. El se reîntoarce în lucrul nostru, în relaţiilenoastre, se poate reimplanta în alt Eu cu o altă calitate, dar, în cele dinurmă, pe pământ dăinuie principiul un om – un suflet. Deci, sufletulare identitate. Chiar prin neant, prin tumult, el se întoarce şi devineiar suflet. Precum se schimbă Eu-l fizic, se schimbă şi sufletul. Stareasufletului este determinată de starea Eu-lui fizic. Anume stareasufletească apreciază, în mare măsură, relaţiile dintre Eu şi Eu, Eu şivoi, Eu şi socium. El, sufletul devine univers. Deci, el este totul. Totulsuntem şi noi. Aceasta e o veşnicie, o eternitate. Mulţi medici filozoficonsideră că sufletul şi corpul sunt un tot întreg şi, în acelaşi timp,fiecare au o identitate. Medicul nu trebuie să trateze numai fizicul,maladia, patologia unui organ sau sistem de organe, dar şi sufletulbolnavului. Căci tocmai sufletul se îmbolnăveşte după deteriorareafizicului, deşi, poate fi şi viceversa. Marele Botkin scria că „viaţasufletească a bolnavului e la fel de importantă precum este anatomiaşi fiziologia într-o patologie”. Anume atitudinea omenească, conduitaadecvată, morala, etica, deontologia favorizează tratamentul sufletului.Considerăm că aceste principii îi deosebesc pe medici de practicanţiialtor profesiuni şi tocmai ele constituie profesionalismul dezinteresat– nu beneficiul material, ci datoria morală dezinteresată în numelevieţii. Nerespectarea acestor principii poate genera iatrogenii, blasfemiişi dereglări psihice. Dacă alţi profesionişti pot greşi cu cuvântul,medicul nu are acest drept. Puterea cuvântului este enormă. Căcianume ea, puterea sugestiei, poate mobiliza Eu-l psihic şi chiar pe celfizic. De aceea considerăm că trebuie să învăţăm continuu artacuvântului.

139

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Capitolul IVAspecte filozofice ale dreptului medical

Responsabilitatea medicului pentru sănătatea şi viaţa bolnavuluieste modul de a fi al fiecărui slujitor al lui Hipocrate, ea fiindechivalentă cu însăşi profesia de medic. Dintotdeauna, morala, etica,deontologia au fost sacre pentru medici, deşi acestea nu erau stipulateîn acte normative sau legislative. Trebuie să menţionăm căresponsabilitatea medicală şi-a găsit oglindire chiar în cele mai vechiscripte ale civilizaţiei.

4.1. Unele aspecte istorice ale responsabilităţiiîn activitatea medicală

În Egiptul Antic – Papirusul Ebers, descoperit în anul 1875, şiPapirusul Edvin Smith, descoperit în 1862. Legile faraonice, CarteaSacră puteau pedepsi pe cel care recomanda sau înfăptuia un tratamentcare conducea la moarte pacientului.

În Mesopotamia – Codul lui Hammurapi, rege al Babilonului însec. XVIII î. Chr., cod de legi care prevedea amenzi pentru tratamentulhazardat, nereuşit (tratamente greşite care aduceau prejudicii bolnavilor).

În Regatele lui Iuda şi Israel – Pentateuhul şi Talmudul reflectauunele fapte medicale – avortul, sterilitatea, declararea bolilorcontagioase, izolarea şi dezinfectarea obiectelor bolnavilor. Mediciievrei erau obligaţi să deţină o diplomă şi aveau obligaţiuni binedeterminate.

În Grecia Antică – lucrările lui Platon şi, mai ales, ale lui Aristotel,conţineau unele stipulări referitoare la responsabilitatea medicală.Aristotel recomanda ca medicul care a greşit să fie chemat în faţaunui areopag şi să fie judecat doar de confraţii săi, subliniind aspecteleteoretice ale expertizei medicale.

Cel mai cunoscut text conţinând principiile etice, deresponsabilitate civică şi medicală, rămâne Jurământul lui Hipocrate(460–377 î. Chr.), care a devenit o adevărată Lege a deontologieimedicale.

În India Antică se întâlnesc texte care tratează aspecte ale eticii şiresponsabilităţii medicale.

Sunt cunoscute Legile lui Mann – cod religios, moral şi socialcare prevedea ca medicul, în cazul unui tratament nereuşit, să fie supus

140

ION MEREUŢĂ

unor amenzi. Aceste principii şi-au găsit oglindire şi în alte legi aleperioadei respective: Lex Aguillia (sec. III î. Chr.); Lex Cornelia –responsabilitatea medicului în caz de abandon al bolnavului, detratament neglijent urmat de moartea bolnavului; Lex Pompeia deparricidiis – o sancţiune specială pentru medic în caz de agravare astării bolnavului pe durata tratamentului.

În Evul Mediu – jurământul medical sau Rugăciuni adresateDivinităţii ale distinşilor personalităţi ale vremii – Moses ben Maimon(Maimonide), discipolul lui Averroes şi medicul sultanului Saladin.Rugăciunea medicului a lui Maimonide a ridicat responsabilitateamedicului faţă de profesiune şi faţă de bolnavi prin comportamentcredibil. Un rol aparte l-a jucat Şcoala medicală de la Montpellier,înfiinţată pe baza şcolii lui Maimonide de către medicii evrei şi arabi.

În perioada trecerii de la Evul Mediu la Renaştere, pe olimpul ştiinţeiîn general şi în medicină, în special, apare personalitatea lui TeofrastParacelsus (1493–1541), alchimist, medic şi teolog elveţian. El aintrodus noţiunea de responsabilitate a medicului pentru prescriereaunui medicament şi a farmacistului – pentru eliberarea acestuia, precumşi cea de responsabilitate a medicului pentru discipol.

Constitutio Carolina sancţiona medicii care, din neglijenţă, aucauzat moartea bolnavului sau care au folosit remedii şi medicamenteneautorizate de comunitatea medicală.

Un alt medic ilustru care a lăsat o urmă impunătoare în medicinăa fost francezul Ambroise Paré (1509–1590), întemeietorul chirurgieimoderne. El a studiat circulaţia sângelui, a introdus ligatura vaselor,responsabilitatea medicală în cazul amputărilor.

Ulterior, responsabilitatea medicală şi-a găsit reflectare în vecheajurisprudenţă franceză – Decizia Parlamentului din Bordeaux (1596)şi Decizia privind reglementarea responsabilităţii chirurgului pentruaccidentele provocate bolnavului din culpă proprie şi răspundereachirurgului pentru faptele sale.

În Ţările Române – prin Pravilele lui Vasile Lupu (1646) şi MateiBasarab (1652), medicul era pedepsit pentru nemeşteşugul său şi puteapierde meseria.

Legiuirea lui Caragea (1818–1819) a fost un cod mai mult civil.Codul Calimah (1833) este un cod civil al Moldovei care, între

altele, reglementează epitropia Casei doctorilor şi tratează aspecteale responsabilităţii medicale. Dacă doctorul încălca Legământul, puteafi lipsit de profesiune.

141

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Societatea modernă occidentală a cunoscut mai multe nume şilucrări care reglementează activitatea medicală şi determină noţiuneade responsabilitate. Dintre acestea, îl menţionăm pe Cesare Bonesanaşi lucrarea sa „Despre delir şi despre pedepse”, care a îmbunătăţitdreptul penal european, contribuind şi la dezvoltarea unor aspecte aledreptului medical.

Codul lui Napoleon a avut o influenţă general-europeană.Responsabilitatea medicală a fost consfinţită prin lege. Ulterior, unelelacune ale acestei legi au fost completate, în Franţa, în anul 1936: afost specificat contractul dintre medic şi bolnav, obligaţiunileprofesionale asumate de părţi, locul activităţii medicului.Responsabilitatea medicală a fost stabilită în funcţie de prezenţaculpei profesionale. Astfel, medicul putea fi urmărit penal în caz deîncălcare a regimului stupefiantelor, de avort, vătămare corporală şiomor etc. Criteriul culpei, în această perioadă istorică, nu a fostdefinitivat.

Ioan Fruma, în lucrarea „Responsabilitatea medicală” (1944), scriacă principiul responsabilităţii pentru daunele provocate trebuie să fiejudecat de orice naţiune civilizată şi că medicii trebuie să poarteresponsabilitate, inclusiv penală.

În Republica Moldova, problema responsabilităţii medicale a fostabordată în lucrările mai multor autori: N. Testemiţanu (1984),E. Păpuşoi (1990), C. Eţco, I. Mereuţă (1994, 1999) ş. a. Lucrarea„Valori morale în medicină”, semnată de profesorii universitari EugenPăpuşoi şi Constantin Eţco, a contribuit la educaţia medicilor,dezvoltarea deontologiei medicale în Republica Moldova.

Monografia profesorilor I. Mereuţă, E. Popuşoi, C. Eţco,O. Lozan, B. Untu, „Reglementarea activităţii medicale” (1999), ascos în evidenţă aspectele juridice ale momentului în ceea ce priveştereglementarea activităţii medicale şi a unor aspecte aleresponsabilităţii în medicină, stipulate în Constituţia RepubliciiMoldova, Legea ocrotirii sănătăţii, Legea privind asigurările medicale,Legea privind minimul garantat şi gratuit de stat, Codul Civil, Codulcu privire la contravenţiile administrative, Codul Penal etc.

Au fost prezentate unele acte constituţionale ale ONU şi OMSreferitoare la drepturile medicului şi ale pacientului. De asemenea, afost publicat, pentru prima dată, proiectul Codului deontologic şi s-apus problema elaborării şi adoptării Codului medical din RepublicaMoldova.

142

ION MEREUŢĂ

4.2. Erorile şi greşelile medicale.Responsabilitatea morală a activităţii medicale

Erorile şi greşelile medicale. Criterii de diferenţiereÎn literatura de specialitate se folosesc diferiţi termeni ce

caracterizează activitatea profesională a medicului, cum ar fi etica,morala, deontologia, eroarea medicală, greşeala medicală, culpamedicală etc. Deseori, diferiţi autori utilizează aceste categorii dindiferite unghiuri de vedere, dându-le o conotaţie diferită. De aceeaam dori – şi sperăm să reuşim – să determinăm mai strict aceste noţiuni.

Noţiunea de etică profesională este întâlnită la diferite profesiunişi determină totalitatea de legi, acte normative, regulamente referitoarela comportamentul corect al celui ce practică o anumită meserie. Eticastudiază moravurile, principiile morale, normele de conduită. Morala,însă, se referă la aplicarea principiilor studiate de etică în viaţa cotidiană,cu menţiunile specifice: morala binelui, morala datoriei. Etica medicalăeste o caracteristică indispensabilă a profesiei de medic îi vizează petoţi medicii, deşi, o dată cu apariţia specializării în medicină, eticamedicală are un specific aparte, în funcţie de specialităţi.

Categoriile de bază ale eticii medicale sunt bine cunoscute –autoritatea profesională a medicului, încrederea pacientului, greşelilemedicale, taina (medicală) profesională etc. Ele au fost descrise şitratate pe larg de către profesorii universitari E. Păpuşoi şi C. Eţco înlucrarea „Valori morale în medicină” (1999), de academicianul T.Ţârdea în „Filozofie şi bioetică” (2000). La unele dintre aceste categoriine vom opri mai jos.

Deontologia studiază obligaţiile pe care le are o anumită persoanăîn exercitarea meseriei. Deontologia medicală întruneşte anumitereguli referitoare la activitatea profesională a medicului, care suntstipulate în anumite coduri deontologice. De obicei, respectivele legiprofesionale sunt adoptate de către colegii ale medicilor, asociaţiimedicale, ligi ale medicilor.

Până astăzi, în literatura de specialitate nu au fost diferenţiatenoţiunile de eroare medicală şi greşeala medicală, deşi s-au făcutmai multe încercări în acest sens. În România, de această problemă s-aupreocupat Almaş Bela Trif şi Vasile Astărăstoae (2000). În studiileautorilor din Republica Moldova, noţiunile în cauză sunt folosite casinonime. Academicienii T. Ţârdea şi V. Berlinschi menţionează căgreşelile medicale sunt „erori apărute în procesul exercităriiîndatoririlor de serviciu”. Se mai folosesc termenii accident, caz

143

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

nefericit etc. Dar, pentru Comitetul de etică, pentru Codul deontologic,precum şi pentru Departamentul de jurisprudenţă medicală esteimportantă definirea acestor noţiuni.

Eroarea medicală, în viziunea noastră, este determinată nu deacţiunea sau inacţiunea medicului, ci de imperfecţiunea ştiinţeimedicale în momentul şi în împrejurările date. Ea nu a putut fiprevăzută, în ciuda atenţiei minuţioase şi perfecte a medicului.

Au fost definitivate erori de fapt şi erori de normă.Erorile de fapt ţin de natura actului medical, de natura lucrului în

sine.Erorile de normă ţin de lacunele în atitudinea profesională, de

domeniul conştiinţei profesionale şi, practic, sunt greşeli medicale. Despre eroare au scris mulţi – şi medici, şi filozofi… Printre

aceştia se numără Nicolas de Malebranche, teolog şi filozof francez,care afirmă că „eroarea este cauza mizeriei oamenilor, ea este principiulrău care a produs răul în lume; ea a dat naştere şi întreţine în sufletulnostru toate relele care ne lovesc şi nu trebuie să nădăjduim o fericiresolidă şi adevărată decât lucrând serios pentru a o evita.

Sfânta Scriptură ne învaţă că oamenii sunt mizerabili numai pentrucă sunt păcătoşi şi criminali; şi ei nu ar fi nici păcătoşi, nici criminali,dacă nu s-ar face sclavi ai păcatului, consimţind la eroare. Dacă esteadevărat că eroarea stă la originea mizeriei umane, este drept căoamenii să facă un efort pentru a se salva de ea.

Desigur că strădania lor nu va fi inutilă şi fără recompensă, deşinu are tot efectul pe care ei şi l-ar putea dori. Dacă oamenii nu vordeveni infailibili, totuşi, ei se vor înşela mult mai puţin; şi dacă nu sevor înşela mult mai puţin, şi dacă nu se vor libera cu totul de relelelor, ei le vor evita cel puţin pe unele.

Nu trebuie să sperăm în viaţa aceasta o fericire întreagă, pentrucă pe pământ nu trebuie să pretindem la infailibilitate; dar trebuie sălucrăm necontenit la a nu ne înşela, deoarece dorim fără încetare săne liberăm de mizeriile noastre. Într-un cuvânt, precum dorim cuardoare o fericire fără a spera, trebuie să tindem cu râvnă lainfailibilitate, fără să pretindem a o avea.

Nu trebuie să ne imaginăm că este mult de suferit în cercetareaadevărului, trebuie doar să fim atenţi la ideile clare pe care fiecinele găseşte în el însuşi şi să urmăm cu exactitate câteva reguli.Exactitatea spiritului nu are aproape nimic penibil; nu este o servitute,precum şi-o reprezintă imaginaţia; şi dacă la început ne este ceva

144

ION MEREUŢĂ

mai greu, apoi curând primim satisfacţii care ne recompensează dinbelşug pentru ostenelile noastre; căci, în sfârşit, numai ea producelumina şi ne descoperă adevărul”.

Filozofii spuneau că eroarea îi însoţeşte pe oameni şi toate suntpline de erori, iar Seneca menţiona că „eroarea nu are limite şi estedăunătoare pentru adevăr”. Este evident că, dacă eroarea rămâne sădăinuie, adevărul nu-şi va face loc. Dar dacă eroarea e conştientizată,atunci e bine, fiindcă noi vom căuta adevărul.

După ce am vorbit despre erori, este timpul să ne referim la greşeli,inclusiv cele medicale.

În orice activitate, greşeala e prezentă dacă e prezentă şi acţiunea.Ea apare atunci când nu dispunem de suficiente cunoştinţe şi nu putemprezice sau prognoza un element al activităţii noastre. Greşeala îlînsoţeşte întotdeauna pe om în activitatea sa habituală şi chiarprofesională. Toţi oamenii pot greşi, chiar şi cei mai înţelepţi, chiar şiprofesioniştii impecabili. Epicharmus scria că „cine greşeşte cel maipuţin, acela-i cel mai bun; căci nimeni nu-i nevinovat, nimeni nu e fărăde cusur”. „Aceasta este o soartă a fiecăruia, ca să greşească”, adaugăDicţionarul înţelepciunii. Este foarte bine să ne vedem şi să ne analizămgreşelile. Deseori, însă, noi ne vedem greşelile abia după ce le-am comis.Nu în zadar, din bătrâni se spune că „e mai bine să înveţi pe greşelilealtuia, decât pe ale tale”. Aici se potriveşte ideea, povaţa şi înţelepciuneamoldoveanului de la sat – mintea moldoveanului cea de pe urmă, caretrebuie să fie prezentă înainte de a înfăptui ceva. Anume acolo unde neconfruntăm cu necunoscutul, cu neştiutul, apare greşeala. Şi dacăEu-l nu-şi vede greşeala, alt Eu o vede instantaneu. Deseori, acest altEu este un oponent, un duşman. De aceea, dacă nu cunoşti ceva până lacapăt, nu trebuie să înfăptuieşti acest lucru. Prin acesta se explică căprofesioniştii greşesc mai rar. Dar, acestor profesionişti le revine şisoluţionarea celor mai dificile cazuri profesionale. De aceea niciprofesioniştii nu sunt scutiţi de riscul de a greşi. Cel ce greşeşte nu-şidă seama că a greşit, conştientizând acest lucru mult mai târziu – deseori,doar faţă de propriul Eu, fără a-şi recunoaşte greşeala public. Cu toateacestea, nu credem binevenit să fugim de nepricepere, crezând că astfelvom fugi de greşeală. Considerăm că trebuie să cunoaştem mai mult.Dacă cel ce a greşit a observat greşeala Eu-lui său, se străduieşte s-otreacă în uitare. Cel deştept şi cel înţelept trebuie să tragă învăţămintedin greşeli, căci cel cu mai puţină minte poate greşi şi altă dată…

Ceilalţi Eu, observând greşeala Eu-lui, o scot la iveală. Totodată,

145

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ar fi politicos să dea şi unele sfaturi utile pentru a preîntâmpinaposibilele greşeli ulterioare. Pot greşi toţi – de la vlădică la opincă.Dar, deşi greşelile lor pot fi echivalente, consecinţele pot fi diferite.Greşeala cuiva care deţine un post responsabil poate fi fatală pentruel, dar şi pentru mulţi alţi oameni. Omul de rând, dacă a greşit, rămânecu greşeala sa, cu problema sa şi cu soarta sa.

Greşelile medicale au cauze multiple şi greu de determinat. Dinacest punct de vedere, greşelile medicale pot fi obiective şi subiective.Poate fi şi cazul greşelii medicale prin abstenţiune, dar ea trebuiediferenţiată de abandon.

Greşelile pot fi comisive, atunci când faci ceva ce nu trebuie, şiomisive, atunci când nu faci ceea ce trebuie. Ele pot fi certe şi îndoielnice,uşoare şi grave, faptice şi logice. Greşelile faptice apar din neconcordanţatotală sau parţială a diagnosticului cu realitatea. Greşelile logice suntrezultatul încălcării regulilor de raţionament medical.

Eroare medicală şi greşeală medicală nu sunt termeni juridici,ci doar profesionali. Ei sunt judecaţi de Codul deontologic şi dejudecata profesională, de etica medicală, de jurisprudenţaprofesională. La aprecierea, definitivarea şi profilaxia greşeliimedicale au contribuit prin studiile lor N. T. Pirogov,V. V. Veresaev,I. D. Davidovski, N. Testemiţanu, E. Păpuşoi, C. Eţco,D. Tintiuc, V. Berlinschi, T. Ţârdea, Gh. Ghidirim, I. Corcimaru,Gh. Ţâbârnă, Iu. Grosu, I. Ababii ş. a.

O datorie profesională a fiecărui medic este păstrarea taineimedicale. Conceptul de taină medicală a apărut acum 2600 de ani şiare un aspect umanist. Încălcarea tainei profesionale poate fi tratatăca greşeală medicală din punct de vedere deontologic, iar în unelecazuri speciale – drept culpă medicală împotriva umanismului.

O categorie indiscutabil legată de greşelile medicale suntiatrogeniile. Putem diferenţia iatrogeniile în diagnostic şi tratament,precum şi iatrogenia medicamentoasă. Iatrogeniile sunt consecinţeale acţiunii sau hiperacţiunii medicilor în procesul diagnosticului sautratamentului şi se constată atunci când acţiunea sau hiperacţiuneadoctorilor devin dăunătoare pentru pacient, prezentând un pericolpentru sănătatea şi viaţa acestuia, şi aduc prejudiciu bolnavului. Dealtfel, după părerea multor savanţi, iatrogeniile trebuie tratate ca greşelimedicale, iar în unele cazuri – ca şi culpe. Diferenţierea o stabileşte,iniţial, Comitetul de etică şi jurisdicţie profesională a Ligii Medicilor,iar în ultima instanţa – judecata.

146

ION MEREUŢĂ

Stabilirea diferenţei dintre greşeala medicală şi culpa medicală estedificilă. Ca principiu de diferenţiere a fost acceptat sistemul de compararea modului de a acţiona al medicului în cauză cu modul în care ar fi acţionat,în aceeaşi situaţie, un medic mai cu experienţă. Medicul care a comisgreşeala sau culpa trebuie să prezinte dovezi că a acţionat conştiincios şică a folosit toate mijloacele pentru tratarea bolnavului.

Experimentul clinicSe face pentru introducerea de noi medicamente, proceduri,

metode de tratament:(1) Medicul poate participa la experimente clinice numai ca o

extindere a activităţilor sale – în cadrul unui program sistematic,organizat în mod competent, cu standardele acceptate ale cercetăriiştiinţifice, în scopul obţinerii de date valabile din punct de vedereştiinţific şi semnificative.

(2) La conducerea experimentului clinic, investigatorul trebuiesă dovedească aceeaşi preocupare şi grijă pentru bunăstarea, securitateaşi confortul persoanei implicate ca şi medicul care acordă îngrijirimedicale independent de orice experiment.

(3) În experimentele clinice terapeutice:A. Medicul trebuie să recunoască existenta relaţiei medic-

pacient şi faptul că judecata profesională şi îndemânarea trebuieexercitate doar în interesul pacientului.

B. Consimţământul voluntar scris trebuie obţinut de la pacientsau de la reprezentantul său legal autorizat, dacă pacientul este lipsitde capacitatea de a consimţi, după cum urmează:

a) dezvăluirea că medicul intenţionează să folosească o substanţăîn curs de studiu sau o procedură experimentală;

b) o explicare pertinentă a naturii medicamentului sau aprocedurii ce urmează a fi folosită, riscurile ce pot apărea şi beneficiileterapeutice posibile;

c) disponibilitatea de a răspunde la orice întrebare în legătură cumedicamentul sau metoda folosită;

d) descrierea medicamentelor alternative şi a altor procedeedisponibile.

• În circumstanţe excepţionale, când dezvăluirea informaţiei înlegătură cu natura medicamentului sau a procedeului experimental,sau a riscurilor, ar putea afecta material sănătatea pacientului şi ar fiîn detrimentul intereselor sale, nu i se va face o atare informarepacientului. În asemenea circumstanţe, astfel de informaţii vor fi

147

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

dezvăluite unui membru responsabil al familiei sau unui prieten alpacientului, în măsura posibilităţilor.

• De obicei, consimţământul pacientului trebuie să fie fixat înscris, cu excepţia cazurilor în care medicul consideră că este necesarsă se bazeze pe un consimţământ în altă formă decât scrisă, din cauzastării fizice sau emoţionale a pacientului.

• Când este necesar tratamentul de urgentă la un pacient incapabilde a-şi da consimţământul şi nimeni cu autoritatea de a o face nu estedisponibil, consimţământul este prezumat.

(4) În cercetarea clinică făcută pentru a obţine date ştiinţifice:A. Trebuie luate măsuri de protecţie adecvate pentru bunăstarea,

securitatea şi confortul subiectului. Ca manieră socială fundamentală,se pune pe plan secundar cercetarea ştiinţifică faţă de grija pentruindividul uman.

B. Consimţământul în scris trebuie obţinut de la subiect sau dela reprezentanţii lui legal autorizaţi, dacă subiectul este lipsit decapacitatea de a consimţi, după cum urmează:

a) o dezvăluire a faptului că se va folosi o substanţă sau procedurăde investigaţie;

b) o explicaţie rezonabilă a naturii procedeului ce va fi folosit şia riscurilor ce pot surveni;

c) disponibilitatea de a răspunde la orice întrebări în legătură cusubstanţa sau procedeul.

C. Minorii sau persoanele incompetente mental pot fi folosite casubiecte doar dacă:

a) natura investigaţiei nu poate fi aplicată persoanelor adultecompetente mental;

b) este dat consimţământul, în scris, de către un reprezentant legalautorizat al subiectului, în circumstanţele în care un adult informat şi prudents-ar oferi în mod rezonabil pe sine sau pe fiul său ca subiect voluntar.

D. Nimeni nu poate fi folosit ca subiect împotriva voinţei sale.E. Folosirea abuzivă a persoanelor instituţionalizate în cercetare

este un mod necinstit de a distribui riscurile cercetării. Se considerăcă participarea este prin constrângere şi nonvoluntară dacăparticipantul este supus la stimulări şi persuasiuni puternice.

Costul prestaţiilorMedicii trebuie să cunoască preţurile şi să nu administreze sau să

prescrie proceduri inutile sau facilităţi de rangul doi. Societatea

148

ION MEREUŢĂ

consideră că cea mai importantă preocupare a medicului este grijapentru sănătatea pacienţilor. Aceasta nu îl exclude pe medic, individualsau prin intermediul organizaţiilor medicale, de la participarea lapolitica socială care poate afecta îngrijirea sănătăţii.

Îndrumări pentru cercetarea fetală(1) Se face doar de către echipe specializate, autorizate, în cadrul

unor programe organizate, la standarde ştiinţifice acceptate, în scopulproducerii de date cu valoare ştiinţifică semnificativă.

(2) Studii clinice corect efectuate pe animale şi femei negravidetrebuie să preceadă orice proiect special de cercetare fetală, când este cazul.

(3) În cercetarea fetală, investigatorul va trebui să arate aceeaşipreocupare pentru făt ca un medic ce tratează fătul într-o procedurăcurativă, fără cercetare.

(4) Trebuie respectate toate regulamentele federale sau statale învigoare.

(5) Nu trebuie admisă plata pecuniară pentru obţinereamaterialului fetal în proiectele de cercetare fetală.

(6) Trebuie să existe comitete de control competente, comisii desupraveghere sau comisii consultative, când este cazul, pentru a protejaîmpotriva posibilelor abuzuri ce pot surveni în aceste cazuri.

(7) Cercetarea pe aşa-numitul făt mort, material fetal macerat,celule fetale, ţesuturi fetale, organe fetale sau placentă trebuie să fieîn acord cu legile statului cu privire la autopsie şi legile cu privire latransplanturile de organe sau donaţiile anatomice. Trebuie obţinut unconsimţământ voluntar avizat, în scris, de la un reprezentant legalautorizat al fătului.

(8) În cercetarea făcută în principal pentru tratamentul fătului:A. Consimţământul voluntar avizat, în scris, trebuie dat de femeia

gravidă, acţionând în interesul fătului.B. Metodele alternative de tratament, dacă există, trebuie evaluate

cu grijă şi explicate pe deplin. Dacă se cunoaşte un tratament maisimplu sau mai sigur, acesta trebuie urmat.

(9) În cercetarea făcută în principal pentru tratamentul femeii gravide:A. Consimţământul voluntar avizat, în scris, trebuie dat de pacientă.B. Metodele alternative de tratament trebuie evaluate cu grijă,

explicate pe deplin pacientei. Dacă se cunoaşte un tratament mai simplusau mai sigur, acesta trebuie urmat. Dacă este posibil, riscul fătului trebuiesă fie cît mai mic posibil corelat cu necesitatea de tratament a femeii.

149

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

(10) În cercetarea făcută pe fătul viu, în principal, pentruacumularea de date ştiinţifice:

A. Consimţământul voluntar şi avizat, în scris, trebuie dat defemeia gravidă în circumstanţele în care un adult prudent şi informatşi-ar putea da, în mod rezonabil, un atare consimţământ.

B. Riscul pentru făt impus de cercetare trebuie să fie cel mai micposibil.

C. Scopul cercetării trebuie să fie producerea de date şi cunoştinţecu semnificaţie ştiinţifică ce nu pot fi obţinute altfel.

D. În acest domeniu de cercetare este deosebit de important de asublinia grija şi preocuparea ce trebuie manifestate faţă de făt. Nutrebuie să existe traumatizări fizice asupra fătului.

Îndrumări pentru transplantul de organePentru medicii care doresc să-şi păstreze cel mai înalt nivel al

eticii medicale:(1) În toate relaţiile profesionale între medic şi pacientul său, prima

preocupare a medicului trebuie să fie sănătatea pacientului. El datoreazăpacientului o loialitate primară. Această preocupare şi devoţiune trebuiesă se manifeste în toate procedurile medicale, inclusiv în acelea careincumbă transplantul unui organ de la o persoană la alta, când şidonatorul, şi receptorul sunt pacienţi. De aceea, trebuie avută grija de aproteja deopotrivă drepturile amândurora şi nici un medic nu-şi poateasuma responsabilitatea unui transplant de organ fără protecţia egală adrepturilor donatorului şi receptorului.

(2) Perspectiva unui transplant de organ nu oferă nici o justificarepentru slăbirea standardului obişnuit al îngrijirii medicale. Medicul trebuiesă acorde pacientului său, care poate fi un viitor donator de organ, aceeaşigrijă ca altor pacienţi trataţi pentru aceeaşi leziune sau boală.

(3) Când un organ vital unic trebuie transplantat, moarteadonatorului trebuie constatată de cel puţin un medic în afară de mediculreceptorului. Moartea trebuie stabilită prin judecata clinică a medicului;în această constatare medicul „etic” va folosi toate testele ştiinţificeacceptate în mod curent.

(4) Discutarea detaliată a procedeului propus cu donatorul şi cureceptorul sau cu rudele cu discernământ sau reprezentanţii legali esteobligatorie. Medicul trebuie să fie obiectiv în discuţia procedeului,dezvăluind riscurile cunoscute şi posibilele întâmplări neprevăzute şirecomandând procedeele alternative disponibile. Medicul nu va încuraja

150

ION MEREUŢĂ

speranţele dincolo de limita justificată de circumstanţe. Interesulmedicului în progresul cunoaşterii ştiinţifice trebuie să fie întotdeaunasecundar faţă de principala sa grijă pentru pacient.

(5) Procedeele de transplantare de organe trebuie înfăptuite:A. Doar de către medici cu cunoştinţe medicale speciale şi

competenţă tehnică prin cursuri speciale, studiu şi experienţă delaborator şi practică;

B. În instituţii medicale cu condiţii adecvate pentru a protejasănătatea şi bunăstarea pacienţilor la procedură.

(6) Transplantul de organe va fi practicat numai după evaluareacu grijă a disponibilităţii şi eficienţei altor posibile terapii.

Ingineria geneticăComunitatea ştiinţifică, medicina organizată, industria, în

colaborare cu guvernul, vor activa pentru prevenirea abuzurilor dinorice sector al societăţii, privat sau public.

Calitatea vieţiiÎn luarea deciziilor pentru tratamentul nou-născuţilor serios

diformi sau al persoanelor sever deteriorate ca victime ale unoraccidente şi boli, sau ale vârstei avansate, primul considerent va ficeea ce este mai bine pentru individul pacient, şi nu evitarea uneipoveri pentru familie sau societate. Calitatea vieţii este factorul caretrebuie luat în considerare în a determina ce este mai bine pentru individ.Viaţa trebuie trăită în ciuda dificultăţilor fizice şi a handicapurilor, excepţiefăcând doar situaţiile când prelungirea ei ar fi inumană şi în afaraconştiinţei. În asemenea circumstanţe, refuzul sau îndepărtarea mijloacelorde susţinere a vieţii sunt considerate ca o atitudine etică în îngrijireanormală a unui individ a cărui boală nu poate fi înlăturată.

În situaţiile disperate ce privesc nou-născuţii, sfatul mediculuitrebuie să fie oricând disponibil, dar decizia de a se face eforturimaxime pentru menţinerea vieţii trebuie să fie determinată de alegereapărinţilor. Părinţii trebuie să fie avizaţi asupra: opţiunilor, beneficiilorscontate, riscurilor şi limitelor oricărei terapii propuse; cum afecteazăpotenţial relaţiile interumane condiţia copilului; se vor da informaţiirelevante şi răspunsuri la toate întrebările lor. Se pleacă de la prezumţiacă dragostea pe care părinţii o poartă de obicei copiilor lor va fidominantă în decizia pe care o iau, în a hotărî ce este mai bine pentrucopiii lor. Este de aşteptat ca părinţii să acţioneze fără egoism, mai

151

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ales atunci când viaţa însăşi este în pericol. Dacă nu există probeevidente ale contrariului, autoritatea părintească trebuie respectată.

Bolile terminaleLegământul social al medicului este de a prelungi viaţa şi de a

alina suferinţele. Când apare un conflict între o parte şi cealaltă,medicul, pacientul sau/şi familia pacientului au latitudinea să rezolveconflictul.

Pentru raţiuni umanitare, după un consimţământ avizat, mediculpoate face ce este necesar pentru a îndepărta durerea severă sau poatesă înceteze ori să omită tratamentul pentru a lăsa să moară un pacientîntr-un stadiu terminal, dar nu trebuie să cauzeze moartea în modintenţionat. În hotărârea dacă administrarea tratamentului ce poate,în mod parţial, să prelungească viaţa este cu adevărat în interesulpacientului, medicul trebuie să ia în considerare posibilităţile careexistă pentru prelungirea ei în condiţii umane şi confortabile şi caresunt dorinţele şi atitudinile familiei sau ale acelora care auresponsabilităţi pentru tutela pacientului.

Atunci când coma unui bolnav într-o stare terminală este fărăîndoială ireversibilă şi există circumstanţe ce permit confirmareaacurateţei diagnosticului, pot fi întrerupte toate mijloacele de menţinereîn viaţă a acestuia. Dacă, după întreruperea sistemelor de menţinere avieţii, moartea nu survine, trebuie menţinute confortul şi demnitateapacientului. Prelungirea sau sistarea reanimării o decid medicii, avândla bază criterii stabilite.

4.3. Controlul etic al experienţelor biomedicaleProblemei experimentelor pe om i-au fost dedicate multe lucrări.

Pe de o parte, acestea au un caracter etico-moral, iar pe de altă parte –juridic. Experimente medicale, manipulaţii, operaţii pot fi efectuateatât pe animale şi cadavre, cât şi pe omul viu. Aceasta se referă şi laexperimentarea preparatelor farmaceutice.

Controlul etic al experienţelor biomedicale a fost elaborat, încăîn antichitate, de medicul roman Celsus, iar mai târziu – de cătreA. Vesolius ş. a. Una dintre personalităţile celebre care a studiatproblema a fost Claude Bernard (1813-1878). În lucrarea sa „Lecţiidespre patologia experimentală”, el a subliniat necesitatea interziceriiexperimentelor pe om, dând prioritate experimentelor pe animale. „Nuputem experimenta pe bolnavii care ne acordă încrederea lor, deoarece

152

ION MEREUŢĂ

riscăm să-i omorâm în loc să-i tratăm”, scria marele Bernard. Principiulînvăţatului: Da! – experimentului pe animale, Nu! – experimentuluipe om – este actual şi în zilele noastre. Sugestii similare sunt expuseşi în lucrarea lui A. Moll „Etica medicală”. Principiile de care s-aucondus aceşti savanţi în afirmaţiile lor erau de ordin moral, etic,deontologic. Primul document care conţinea aspecte legislative alecontrolului etic al experimentelor biomedicale a fost o instrucţiunepentru directorii spitalelor din Prusia, în 1900. Un rol deosebit îndezvoltarea acestui concept l-a jucat lucrarea lui V. Veresaev, construităpe principiul: Nu dăuna!

Desigur, experimentele efectuate contra umanităţii de către mediciifascişti s-au reflectat în Codul de la Nurnberg, în care se stipulează cămedicul are dreptul la experiment doar cu acordul bolnavului.

Ulterior, Asociaţia Medicală Mondială a adoptat o serie dedeclaraţii care au desăvârşit principiul eticii în experienţelebiomedicale – Declaraţia de la Helsinki (1964) şi Recomandărileprivind efectuarea experienţelor clinice asupra omului – cu scopulde a servi drept ghid medicilor.

Toţi bolnavii sunt angajaţi în cercetări ştiinţifice – a arătat-ocorelaţia dintre progresul tehnico-ştiinţific şi cercetările biomedicale.De aceea, această declaraţie are trei compartimente:

1) Principiile de bază;2) Cercetarea medicală asociată cu îngrijirea medicală;3) Cercetarea medicală nonterapeutică incluzând subiecţii umani.Aceste principii etico-morale şi juridice au fost completate cu

Declaraţia de la Tokio (1975), iar în 1985, au fost elaborateRecomandările Internaţionale privind înfăptuirea cercetărilorbiomedicale cu folosirea animalelor.

Desigur că cercetările ştiinţifice biomedicale contribuie ladezvoltarea ştiinţei medicale şi ele au dreptul la existenţă, dar nu îndefavoarea omului.

Cercetări ştiinţifice se numesc diferite cercetări ale medicamen-telor, metodelor terapeutice, tehnicii medicale, care se efectuează înconformitate cu procesul (protocolul) cercetărilor ce apreciază ţelulşi obiectivele, cu participarea voluntarilor sănătoşi şi bolnavi.Cercetările ştiinţifice trebuie să devină o etapă obligatorie a introduceriinoilor medicamente şi metode de tratament în practică. Esenţa esteaprecierea inofensibilităţii lor. Aceste criterii sunt descrise înregulamentul Good Clinical Practice (GCP) şi reprezintă nişte cerinţe

153

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

stricte. Cercetările au anumite faze de cercetare (I–IV). Ele pot fiprospective, retrospective sau secţionale (în cazul folosirii anchetelorindividuale), deschise sau închise, randomizate etc.

Fundamentul controlului etic al experienţelor biomedicale esteetica – categorie filozofică ce determină sistemul valorilor morale alecorelaţiei dintre bine şi rău. Părintele eticii a fost Aristotel, care adescris bazele fundamentale ale eticii în lucrarea sa „Etica cătreNicomed”. Ulterior, aspectele valorilor general-umane au fostdezvoltate în Evanghelia de la Matei, iar şi mai târziu – de Kant.

Cerinţele faţă de controlul etic al experienţelor biomedicale auun caracter internaţional şi au fost stipulate în Declaraţia AsociaţieiMedicale Mondiale de la Helsinki. Controlul trebuie efectuat de cătrecomitetele pentru etică, care activează în numele ştiinţei, voluntarilorşi cercetărilor ştiinţifice. Comitetele trebuie să fie independente,competente, deschise pentru discuţii, obiective, confidenţiale, colegiale.Aceste comitete îşi au propriile regulamente şi metodologie a controluluietic, conţinând metode specifice bazate pe legislaţia în vigoarenaţională şi a organismelor internaţionale.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a emis nenumărate recomandăriîn privinţa cercetărilor ştiinţifice, a standardelor de cercetare.Recomandaţiile OMS pentru comitetele de etică ce efectuează controlulexperimentelor biomedicale TDR/PRD/ETHICS/2000.1. sunt cele maivaloroase în ceea ce priveşte organizarea comitetelor de etică în diferiteţări, inclusiv Republica Moldova.

EutanasiaTermenul eutanasie a apărut la începutul sec. XVII în lucrarea

lui F. Bacon (1561–1626) „Despre meritele şi dezvoltarea ştiinţei”.Bacon descrie eutanasia ca pe o fericire. El scria: „... medicii (...)trebuie să facă totul pentru uşurarea plecării din viaţă a celui care abiamai respiră... Această disciplină trebuie să se dezvolte”.

În interpretare modernă, eutanasie înseamnă uciderea din milă.Aceasta presupune că medicul trebuie să întreprindă măsuri directeprin care survine moartea sau să renunţe la diferite acţiuni ale actuluimedical, ceea ce poate fi calificat ca abandon. Cele menţionate vin încontradicţie cu Jurământul lui Hipocrate – „nu voi încredinţa nimănuiotrăvuri şi nici nu voi îndemna la aşa ceva”.

Într-adevăr, în practica medicală se întâlnesc cazuri când medicinaeste neputincioasă în faţa morţii bolnavului. Aceasta se referă la

154

ION MEREUŢĂ

bolnavii foarte gravi, muribunzi, pentru care mulţi practicieni folosesctermenul incurabil. Din punctul nostru de vedere, acest termen nueste cel mai potrivit, fiindcă el impune abandonul bolnavului.

În literatură se întâlneşte şi clasificarea eutanasiei – activă şipasivă, directă şi indirectă, benevolă sau forţată.

Problema bolnavului în agonie, a bolnavului decerebrat, cu creierrespirator, decorticat etc. rămâne actuală, fiind o chestiune atâtmedicală, cât şi juridică, în special din perspectiva donării de organe.

În lucrările lui E. Saviţki găsim termenii ortotanasia şi distanasia.Distanasia este menţinerea de către medic a vieţii bolnavului,

recunoscut incurabil, cu metode speciale – respiraţie artificială,plămâni artificiali, ficat artificial, aparate ale circulaţiei extracorporaleetc. Cât timp viaţa bolnavului este menţinută prin aceste metode, vommenţiona distanasia, iar când medicul va suspenda activităţile demenţinere a vieţii, vom putea constata ortotanasia.

Distanasia este justificată de însuşi sensul medicinei, corespundetuturor canoanelor etico-morale ale medicului şi determină continuareametodelor reanimării şi terapiei intensive, iar ortotanasia poate suspectao greşeală sau chiar o culpă medicală. De aceea ortotanasia necesităcercetare medicală, criterii specifice şi apreciere juridică. Totdată, estenecesară aprecierea morţii creierului, a criteriilor speciale şi stipulareaacestora în legislaţie. Doar atunci ortotanasia va fi justificată şi mediculreanimatolog va fi în drept să întrerupă reanimarea şi terapia intensivă.

O problemă medicală, dar şi socială deosebită, este tratarea paliativăa bolnavilor oncologici cu caracter avansat, depăşit, a bolnavilor din grupaclinică IV. Datorită dezvoltării ştiinţei medicale, a oncologiei, a preparatelorantitumorale şi citostaticelor, aceşti bolnavi trăiesc o perioadă destul deîndelungată. Totuşi, bolnavii cu cancer avansat în fazele terminale suntincurabili, motiv din care sarcina noastră primordială constă în acordareaajutorului medical calificat muribunzilor. Tot mai mult se vorbeşte denecesitatea deschiderii Hospis-urilor – instituţii medico-sociale undebolnavii gravi se află înainte de moarte.

Tratamentul paliativ cuprinde tratarea, în cazul cancerului, adurerii clinice, dispneei, intoxicaţiei, vomei, diareei etc. În stadiileterminale, vom vorbi nu de tratament, ci de alinarea suferinţelor.Bolnavul muribund este şi el om şi trebuie să moară asemeni un om.Tocmai de aceea, atitudinea medicinei, a oamenilor, a societăţii înîntregime faţă de această problemă denotă dezvoltarea sociumului şia culturii umanităţii.

155

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

În ultimul timp, se vorbeşte tot mai mult de necesitatea acceptăriieutanasiei de către societate. În lucrarea „Viitorul valorilor morale”(2000), A. C. Grayling, unul dintre susţinătorii eutanasiei, spune:„Atunci când suntem convinşi că eutanasia este calea corectă, miloasă,umană, trebuie să o aplicăm”.

La rândul nostru, considerăm că eutanasia este amorală atât dinpunct de vedere medical, cât şi din punct de vedere religios. Viaţavine şi trebuie să plece singură, fără intervenţia altor oameni(I. Mereuţă, 1993).

ClonareaÎn cea de a doua jumătate a sec. XX s-a dezvoltat vertiginos

genetica şi biologia moleculară. Studierea genelor şi a cromozomilora făcut posibilă dezvoltarea ingineriei genetice în medicină, iar înanii ’90 s-au reliefat trei direcţii ale dezvoltării acesteia:

1. Clonarea genelor oamenilor sănătoşi şi bolnavi în celulele altororganisme cu scopul studierii bazelor moleculare ale patogenezei maladiilorereditare şi pentru elaborarea unor metode eficiente de tratament.

2. Sinteza substanţelor biologice active – hormoni, fermenţi,interferon, imunoglobulină, vaccinuri. Cu ajutorul biochimiei au fostsintetizate substanţe active ale sometotropinei umane, insulinei,interferonului, imunoglobulinelor.

3. Terapia genetică a maladiilor ereditare – s-a dezvoltat biologiamoleculară şi genetica moleculară.

Cu referire la problema genomului uman s-au desfăşurat deja zecide conferinţe, congrese, simpozioane etc. Au fost publicate lucrări îndomeniul biologiei, imunologiei, hematologiei, oncologiei, maladiilorinfecţioase, microbiologiei, virusologiei etc.

Din punct de vedere legislativ, problema clonării apare sub diferiteaspecte: pe de o parte, clonarea celulară, imunologică, a ţesuturilorşi a organelor, iar pe de altă parte – clonarea omului.

În ceea ce priveşte clonarea celulară a ţesuturilor şi organelor umane,credem că aceasta va deschide o nouă perspectivă în ştiinţa şi practicamedicală. Va fi posibilă şi accesibilă transplantarea ţesuturilor, precumşi, sperăm, reabilitarea persoanelor cu handicap locomotor etc.

Dar, organismele juridice internaţionale s-au pronunţat categoricîmpotriva clonării omului, de aceeaşi părere fiind majoritateamedicilor. Considerăm că clonarea omului poate provoca numeroaseprobleme atât etice, cât şi socio-umane. Tocmai din acest considerent,

156

ION MEREUŢĂ

chestiunea în cauză trebuie să fie stipulată în viitorul Cod medical, înalte legi şi acte normative.

Aspecte religioaseÎn activitatea sa, medicul întâlneşte diferiţi bolnavi care

împărtăşesc diferite religii sau confesiuni religioase. De aici rezultăşi atitudinea suferinzilor faţă de viaţă, boală, tratament, unele remediimedicale şi medicamente. Un subiect aparte îl constituie chestiuneatransfuziei de sânge, mai ales în stările critice. Cum trebuie să acţionezemedicul? Desigur că, dacă e vorba de o transfuzie de componenţi desânge în mod planic, medicul trebuie să informeze pacientul desprenecesitatea transfuziei şi să-i ceară consimţământul. Dar dacă e vorbade o stare critică – şoc hemoragic, spre exemplu – medicul trebuie săia o atitudine corespunzătoare pentru cazurile de urgenţă, vitale. Căciomul, indiferent de concepţiile lui religioase, are dreptul la asistenţămedicală. Aceasta e stipulat atât în actele legislative şi normative, câtşi în cele morale, şi devine o componentă de bază a existenţei umaneşi a profesiunii de medic.

* * *La etapa actuală de dezvoltare a societăţii, în general, şi a

medicinei, în special, controlul etic al experienţelor biomedicaletrebuie să fie în atenţia atât a Ministerului Sănătăţii, cât şi a asociaţiilorobşteşti, inclusiv a asociaţiilor medicale.

4.4. Responsabilitatea penală şi activitatea medicală. CulpeleRăspunderea penală este o instituţie a dreptului penal care, alături

de celelalte două instituţii fundamentale ale acestuia, infracţiunea şisancţiunea, reprezintă componentele de bază ale întregului sistem dedrept penal.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şireprezintă consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.Răspunderea penală ar putea fi interpretată ca o consecinţă juridică asăvârşirii infracţiunii care constă în obligaţiunea de a supune persoanamăsurilor de constrângere juridico-penale.

Prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane de asuporta o anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune. Putemspune că, pentru existenţa răspunderii penale, este nevoie de adetermina caracteristicile ei, care constau din:

157

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

– Existenţa infracţiunii;– Subiectele răspunderii penale;– Conţinutul răspunderii penale;– Obiectul răspunderii penale.Cauzele răspunderii penale sunt:– Ilegalitatea acţiunii;– Fapta săvârşită cu vinovăţie.Teoria dreptului deosebeşte trei tipuri de ilegalitate penală: directă

– interzicerea nemijlocită de către legea penală a acţiunii respective;mixtă – recunoaşterea acţiunii interzisă de legea penală în legătură cuaceea şi cu atât cu cât ea este recunoscută ilegală de către alte ramuriale dreptului; condiţionată – acţiuni care, în condiţii obişnuite, suntsocial pozitive şi provoacă prejudiciu numai în cazuri relativ rare, dincare cauză reglementarea cu norme de drept nu este posibilă.

Acţiunile şi încălcările ilegale ale obligaţiilor profesionale medicalepot fi atât directe, cât şi condiţionate. Directă este ilegalitatea acţiunilorconţinute în încălcarea de către lucrătorii medicali a obligaţiilor specialeprevăzute de lege de a acorda ajutor bolnavului.

Aceste acţiuni au fost numite terapie incorectă. Ilegalitateaacţiunilor nu este atât de vădită nu numai din cauză că legea penalănu conţine norme speciale care să interzică astfel de acţiuni. Legeapenală se răsfrânge doar asupra ilegalităţii acţiunilor ce provoacămoartea şi dăunează sănătăţii omului.

Specificul activităţii medicale nu permite de a analiza asemeneaurmări ca o condiţie suficientă pentru recunoaşterea acţiunilor(inacţiunilor) lucrătorilor medicali drept ilegale. De aceea survenireamorţii sau înrăutăţirea sănătăţii pacientului, chiar şi în prezenţa legăturiicauzale a acestor urmări cu acţiunea (inacţiunea) lucrătorilor medicali,nu ne dă suficiente motive pentru a o aprecia ca fiind ilegală. Estenecesară o a treia condiţie – incorectitudinea acţiunii medicale.

Scopul activităţii medicale constă în tratarea oamenilor prin metode,mijloace, manipulaţii şi intervenţii medicale ce au o bază ştiinţifică.Aceasta înseamnă că, la baza unui act medical, trebuie să stea cunoaşterealegităţilor biologice ale organismului omenesc, care să permită acţiuneaasupra lor în sens pozitiv şi prezicerea din timp, cu un grad cât mai înaltde probabilitate, a rezultatului tratamentului. Tocmai de aceea aplicareametodelor şi mijloacelor nefondate ştiinţific nu poate îndreptăţi scopulîn care a acţionat reprezentantul profesiei medicale. Astfel, ilegală seconsideră acţiunea săvârşita de lucrătorul medical în scop de tratament,

158

ION MEREUŢĂ

care nu corespunde regulilor şi metodelor existente în ştiinţa medicalăşi se găseşte în legătură cauzală cu urmările, survenite pentru pacientîn formă de producere a morţii şi dauna adusă sănătăţii. Aceasta esteimportanţa regulilor existente în medicină pentru calificarea acţiunilormedicale ca ilegale. Următoarea problemă care necesită rezolvare esteconcretizarea înţelesului de reguli ale medicinei. Pentru aprecierealegalităţii acţiunilor medicale e necesar să avem o închipuire exactădespre faptul dacă acţiunile examinate corespund sau nu regulilormedicinei. Însă regulile şi metodele de tratament existente în medicinănu sunt o categorie axiomatică. Dacă le vom recunoaşte astfel, vomlipsi activitatea medicală de caracteul său creativ. Regulile ştiinţeimedicale sunt determinate de nivelul dezvoltării medicinei la o anumităperioadă de evoluţie a acesteia. Pe parcurs, însă, apar noi reguli şi metodede tratament, sunt respinse concepţiile vechi, se schimbă metodele,manipulările şi operaţiile cunoscute. Apar noi concepţii de tratament.

În aşa mod, aprecierea corectitudinii acţiunilor medicale trebuiesă se facă în funcţie de nivelul stării de dezvoltare a medicinei înmomentul săvârşirii lor, dar nu în momentul anchetei şi examinăriijudiciare a cazului penal.

Este foarte important ca nivelul cunoştinţelor minimal necesare,ce trebuie aplicate la efectuarea unui act medical, să fie identic pentrutoţi lucrătorii medicali. (Ex.: nivelul cunoştinţelor medicale ce stă labaza efectuării unui act medical concret nu trebuie să fie diferit încazul unui profesor sau al unui medic de la un spital de circumscripţie).Tocmai aceasta determină aşa-numitele standarde medicale, dar şi elesunt relative şi dependente de foarte mulţi factori.

Aprecierea ilegalităţii acţiunilor include încă un moment. Dacănivelul cunoştinţelor medicale supuse aplicării este determinat de însăşiacţiunea, apoi caracterul şi sfera aplicării lor nemijlocite se constatăprin raportarea la subiectul acestei acţiuni. Adică, nivelul cunoştinţelormedicale ale lucrătorului medical sunt determinate de categoria saprofesională: medic, asistentă, felcer. Aceasta şi apreciază nivelurileasistenţei medicale.

Cele expuse mai sus permit concretizarea, în continuare, aconceptului de nivel minim necesar de cunoştinţe medicale,profesiogramă etc.

Nivelul minim necesar de cunoştinţe medicale este un complexde cunoştinţe obligatorii pentru lucrătorul medical din grupa şicategoria profesională corespunzătoare, care-i permite şi-l obligă să

159

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

aprecieze necesitatea efectuării unor acţiuni medicale ce se referă lasfera aplicării directe de către reprezentanţii altei categorii sau grupeprofesionale. Adică, neposedând la perfecţie metodele de tratamentale patologiilor ginecologice, medicul-chirurg e obligat să posede acelminim necesar de cunoştinţe care-i permite să hotărască necesitateaconsultării ginecologului.

Culpa şi răspunderea penală apare atunci când o faptă medicalăeste făcută cu vinovăţie şi determină un prejudiciu adus sănătăţii sauchiar vieţii, iar între faptă şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate.Despre culpă se poate vorbi în următoarele condiţii:

l. Existenţa unei datorii profesionale;2. Neîndeplinirea acestei datorii făcute cu vinovăţie;3. Apariţia unui prejudiciu datorat acţiunii sau inacţiunii;4. Demonstrarea legăturii cauzale între fapta medicală şi prejudiciu.Chiar în situaţiile de prejudiciu mortal, dacă nu se poate demonstra

legătura cauzală, nu poate apărea imputabilitatea.Concepţiile juridice de până acum au considerat culpa

profesională ca:– o încălcare a unei obligaţii de diligenţă şi prudenţă, de zel,

promptitudine şi competenţă a medicului;– o lacună pe care un alt medic, în aceleaşi condiţii şi circumstanţe

de lucru, nu ar fi comis-o;– o încălcare a regulilor profesionale, de toţi admise, prin neatenţie,

neglijenţă şi imprudenţă;– o neprevedere urmată de prejudicii, deşi, în condiţiile date,

subiectul trebuia şi putea să prevadă aceste prejudicii.În SUA şi Marea Britanie funcţionează anumite standarde ce se

referă la încălcarea prin multiple modalităţi neglijente a regulilorprofesionale, judecate după un mod special.

Conţinutul culpei medicale poate fi variabil: abateri de laumanismul medical, abateri de la prudenţa comună medicală, greşelide tehnică medicală.

Aprecierea culpei medicale se face prin observarea lipsei deprevedere care înfrânge o regulă profesională medicală, în condiţiiledeplinei libertăţi de alegere a medicului. Dacă există condiţii obiectivecare restrâng libertatea de acţiune a medicului şi determină prejudiciulîn ciuda prevederii (medicul fiind epuizat sau bolnav), nu vom fi înfaţa unei culpe.

Nu toate prejudiciile survenite în urma unui act medical sunt

160

ION MEREUŢĂ

consecinţa unei greşeli sau culpe medicale. Chiar în prezenţa unormultiple omisiuni, unui lucrător medical nu i se poate incriminaprejudiciul, dacă nu este prezent raportul de cauzalitate. Existămultiple situaţii în care victimele unor agresiuni mor ulterior în spitaldin cauza unor leziuni ce se agravează, realizând situaţia juridică devătămare corporală cauzatoare de moarte. Nu de puţine ori,reclamantul cere efectuarea expertizei medico-legale, incriminândineficienţa actului medical. În formulările organului de urmărire penalăcare ordonă expertiza se cere a se aprecia dacă atitudinea (conduita)medicală a fost oportună, suficientă.

Culpa medico-penală, asemenea altor culpe, poate fi de mai multeforme:

– Culpa comisivă – constă într-o stângăcie, imprudenţă,nepricepere, lipsă de dibăcie, nepăsare faţă de cerinţele bolnavului,temeritate nejustificată de o necesitate, folosirea inadecvată acondiţiilor de lucru sau o uşurinţă în activitatea medicală care reclamăatenţie şi prudenţă deosebită.

– Culpa omisivă – apare atunci când bolnavul îşi pierde şansa devindecare sau supravieţuire datorită neexecutării unor acţiuni necesare.Omisiunea însăşi poate apărea din indiferenţă, nebăgare de seamă,neglijenţă. Este culpabilă dacă între ea şi prejudiciu există legătura cauzală.

– Culpă tehnică – rezidă într-o alegere greşită a procedurilortehnice, într-o delegare către o persoană nepotrivită a unor obligaţiisau în delegarea obligaţiilor proprii unor alte persoane, încălcândprincipiul potrivit căruia atribuţiile delegate nu se delegă.

– Culpa corelativă – constă în încălcarea unei datorii decofraternitate privind solicitarea şi obligaţia de a răspunde la un consultinterclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformarea despre soartabolnavului sau prin nesupravegherea corectă şi adecvată a subalternilor.

Din alte puncte de vedere, culpa poate fi:– imediată – când între greşeală şi prejudiciu nu se interpune

nici un factor cu caracter de condiţie;– mediată – când între greşeală şi prejudiciu se interpune

activitatea culpabilă a unei terţe persoane sau chiar a bolnavului.Criteriile clasice folosesc terminologia augmentativă şi diminutivă

pentru culpă, împărţind-o în: lata – gravă; levis – medie, pentru unom obligat la o prevedere medie; levissima – pentru un om obligat lao prevedere excepţională.

Criteriul de apreciere a culpei este raportarea la atitudinea

161

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

profesională normală – rezonabilă – a unui alt medic care, în aceleaşicondiţii de lucru, nu ar fi comis culpa. Din punct de vedere juridic, seţine seama de capacitatea subiectului de a fi acţionat liber şi decapacitatea lui de a răspunde pentru prejudiciul creat.

Comisiile de expertiză medico-judiciare primesc ordonanţele deefectuare a expertizelor de la judecători sau de la organele de urmărirepenală ca urmare fie a solicitării acestora din partea victimei sau afamiliei ei, fie a solicitării presupusului făptuitor.

Acuzele incriminative de culpă sunt, uneori, multiple, făcându-sepentru omisiune şi comisiune deopotrivă, fie pe criterii duble sau triple,în funcţie de conţinutul culpei (incompetenţă, neglijenţă, încălcareaprudenţei comune). Răspunsurile comisiilor de expertiză medico-legală sunt detaliate pentru fiecare acuză în parte, confirmând uneledintre ele şi infirmând altele.

O clasificare a formelor culpei medico-penale poate fi dedusădin însuşi conţinutul culpei. Se diferenţiază astfel:

1. Culpa dolosivă (înşelăciune) – intenţionată.2. Culpe contra umanismului medical – prin violarea datoriilor

de umanism incluse în exercitarea funcţiei medicale, lipsind oricecaracter intenţional.

3. Culpe contra prudenţei comune – prin nerespectarea regulilorde prudenţă ce se impun tuturor oamenilor, caz în care răspundereaeste angajată ca pentru oricare om.

4. Culpa pentru practică neautorizată.5. Culpe în exerciţiul profesiei care privesc tehnica medicală –

prin încălcarea regulilor ştiinţifice stabilite de profesiune.

Culpa dolosivă – intenţionatăCulpa intenţionată este comisă cu voinţa de a împlini actul care

determină paguba şi cu dorinţa de a se produce consecinţele. Dolulconstă în acţiunea cu scopul de a aduce altuia un prejudiciu.

Spre deosebire de neglijenţă, când actul cauzator de prejudiciu estecomis deoarece făptuitorul nu reuşeşte să facă ceea ce o persoanăprudentă şi rezonabilă ar face, culpa intenţionată implică intenţia de aface rău. În acest caz, apariţia prejudiciului nu este strict necesară pentruresponsabilitate, aceasta declanşându-se doar pentru că actul în sinepresupune un mare risc de a-i leza pe alţii. Acţiunile judiciare bazate petemeiul culpei intenţionate au un caracter deosebit, deoarece permitreclamantului o flexibilitate procedurală, altminteri indisponibilă.

162

ION MEREUŢĂ

Pentru medicul ce comite o culpă intenţionată consecinţele suntdeosebit de grave. Deoarece intenţia este elementul esenţial şi înprobarea crimelor (infracţiunilor), multe culpe intenţionate, pe lângăresponsabilitate civilă, implică responsabilitate penală. Judecarea unuiact criminal poate avea drept consecinţă pentru medic retragereadreptului la practică medicală. Vom analiza cele mai frecvente culpeintenţionate.

1. Afrontul şi molestarea (insulta, jignirea, maltratarea şibrutalizarea)

Afrontul şi molestarea reprezintă o combinaţie a două culpeintenţionate. Afrontul este o atitudine care pune o persoană în pericolulrezonabil de a fi atinsă într-o manieră insultătoare, provocatoare sauinjurioasă din punct de vedere fizic. Molestarea este atingerea însăşiîn desfăşurare. Ambele acte sunt făcute fără autorizare legală saupermisiune personală.

(1) Actul intenţionat este comis de medic fără consimţământulbolnavului. Exemplul clasic este cel al chirurgului care scoate firelede la o plagă la degetul unui copil şi care nu poate executa corectoperaţiunea, deoarece copilul este permanent agitat. Ca să-l liniştească,chirurgul loveşte copilul cu mâna, lăsându-i vânătăi vizibile. Curteade judecată a considerat că a fost vorba de afront şi molestare. Osituaţie diferită, însă, apare în cazul în care copilul – a cărui limbădilacerată era cusută de chirurg – îşi înfige dinţii în degetul acestuia.Încercând, fără succes, să-şi elibereze degetul prin forţarea apăsătoruluide limbă în gura copilului, chirurgul a plesnit copilul peste obraz.Reclamaţia părinţilor pe temeiul de afront şi molestare nu a fostconsiderată valabilă, apreciindu-se că utilizarea forţei a fost utilă şiadecvată în aceste circumstanţe. În respectivele situaţii,responsabilitatea medicului pentru lovirea unei persoane este similarăcu responsabilitatea unui om obişnuit.

O situaţie asemănătoare este operaţia făcută de un medic fărăconsimţământul bolnavului. În acest context, drept exemplu se aducecazul unui pacient care consimţise la o explorare instrumentală subanestezie şi s-a trezit operat. Concluzia juridică a fost: culpăintenţionată, deoarece nu fusese vorba de nici o operaţie în informareaprealabilă explorării instrumentale sau înainte de anestezie, neexistând,deci, nici un consimţământ.

(2) Medicul a obţinut consimţământul pentru un anumit scop,dar scopul a fost depăşit cu mult.

163

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

(3) Medicul acţionează în limitele consimţământului, dar,deoarece nu execută o îngrijire obişnuită, consimţământul nu este făcut– după o informare corectă, apărând noţiunea de înşelăciune (doi),permisiunea de intervenţie fiind invalidă. Un exemplu ar fi cazul încare o pacienta a consimţit că medicul ORL-ist să-i extirpe un polipdin urechea stângă, dar acesta a considerat, după adormirea pacientei,că cealaltă ureche avea mai multă nevoie de intervenţie chirurgicală.

Când urgenţa îl împiedică pe medic să obţină consimţământul,nu este vorba de nici un fel de responsabilitate. Se citează situaţiaunui obstetrician care intervine pentru o bănuită sarcină ectopică, darconstată că sarcina era normală, însă că femeia avea apendicită acută.El a scos apendicele şi, ulterior, a pretins să fie plătit pentruapendictomie. Deşi pacienta a refuzat să plătească, pretinzând că eaşi-a dat consimţământul pentru o altă operaţie, judecătorul a datdreptate chirurgului-obstetrician, arătând că pacienta şi sarcina ar fiputut fi în pericol dacă apendicele nu ar fi fost scos.

2. Defăimarea (ponegrirea şi calomnierea)Defăimarea este injurierea cu rea-credinţă a reputaţiei altei persoane.Defăimarea scrisă se numeşte libellus, iar cea orală – scandalum.

Un element de probă unic în cazul defăimării este publicarea, carenecesită ca afirmaţia defăimătoare să fie făcută către o terţă persoană,şi nu doar către defăimat. Se citează cazul unui medic care îi comunicăunei paciente, printr-o scrisoare, că ea suferă de o boală venerică, iarfemeia arată scrisoarea la două-trei prietene. Mai târziu, în prezenţaunui prieten, ea discută diagnosticul cu medicul, ca ulterior să-l deaîn judecată pe acesta sub acuzaţia de încălcare a secretului medical.Judecătorul a arătat că nu poate fi vorba de nici un prejudiciu, deoarecepacienta îşi făcuse singură public diagnosticul.

Faţă de acuzaţia de defăimare există câteva maniere de apărare.a) O apărare absolută este demonstrarea adevărului unei afirmaţii.

Acuzatul are datoria de a dovedi că afirmaţia era adevărată.b) Anumite afirmaţii, ca cele făcute în timpul procedurii judiciare

sau cele prin care un medic discută cu alt medic tratamentul unuipacient, sunt absolut privilegiate, acordându-se medicului apărareabsolută în cazul acestora. Ca exemplu se cunoaşte cazul mediculuide familie care l-a anunţat în mod inexact pe un pacient că acesta aravea sifilis, datorită unei greşeli de laborator. Acuzaţia de defăimarefăcută de pacient împotriva medicului de laborator a fost respinsă dejudecător, considerându-se că era vorba de o afirmaţie privilegiată,

164

ION MEREUŢĂ

deoarece medicul de laborator avea datoria de a informa medicul defamilie.

c) Există afirmaţii justificate pentru un privilegiu calificat, dacăau fost făcute în scopul protejării intereselor medicului, ale pacientuluisau ale unei terţe persoane. Exemplul cunoscut este al medicului care,bănuind că pacientul său are sifilis, dar aşteptând confirmarea prinanalize de laborator, îl anunţă pe proprietarul hotelului unde era cazatpacientul că acesta ar putea avea o boala contagioasă, iar pacientul esteforţat să se mute. Deşi, mai târziu, s-a aflat că bolnavul nu avea sifilis,judecătorul a decis că medicul nu era responsabil de defăimare, avânddatoria de a dezvălui informaţia în interesul public.

3. Sechestrarea de persoanăSechestrarea de persoană implică restrângerea libertăţii unei

persoane, făcută în afara legii. Medicul care forţează un pacient sărămână în cabinet până îşi achită nota de plată sau până semneazăanumite acte poate fi acuzat de sechestrare de persoană. Cel maifrecvent asemenea acuzaţii vin de la pacienţii internaţi împotrivavoinţei lor în spitalele de psihiatrie. Într-un caz, un psihiatru a fostgăsit responsabil pentru că a aplicat tratament unei femei care fuseseinternată involuntar. În ciuda faptului că internarea era permisă de unstatut al respectivului stat american, Curtea de judecată a susţinut că:„Deoarece psihiatrul a privat femeia de posibilităţi de comunicare cuun avocat sau cu o rudă, acţiunile sale au constituit sechestrare depersoană – rezultată din restrângerea ilegală a libertăţii ei – precumşi afront şi molestare, deoarece pacientei i-a fost administrată omedicaţie pe care ea nu a dorit-o şi la care nu a consimţit, depăşindu-seceea ce era permis de statutul medical al internării”.

Abuzul de atitudine este situaţia în care se reproşează unui medicfolosirea în mod greşit a unui barem de internare, pentru a spitalizape cineva fără justificare medicală.

4. Încălcarea intimităţiiÎncălcarea intimităţii apare în condiţiile în care afirmaţia

defăimătoare este adevărată, dar există două condiţii suplimentarecare incumbă responsabilitatea:

a) încălcarea vieţii private – când pacientul este subiectul uneipublicităţi nedorite, ca în cazul medicului găsit responsabil pentru căa permis unui prieten, care nu era medic, să urmărească o naştere încasa reclamantei parturiente.

b) dezvăluirea nejustificată de informaţii confidenţiale. Aceasta

165

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

are triple consecinţe: daune civile, pedeapsă penală şi pierdereadreptului de practică medicală.

Nu pot fi subiectele acţiunii de încălcare a intimităţii dezvăluirileprivilegiate. Astfel, privilegiul se referă la copii bătuţi sau chinuiţi depărinţi, dar este recomandabil ca privilegiile să fie exercitate cuprudenţă.

5. Inducerea în eroareInducerea în eroare poate fi de două feluri:1) Intenţionată – frauduloasă sau deceptivă;2) Neglijentă.În ambele cazuri trebuie să se facă dovada că este vorba despre o

expunere falsă a unui fapt prezent sau trecut şi că aceasta a fost crezutăde persoana care reclamă prejudiciul. Ambele categorii de inducereîn eroare se împart în:

1) prezentări pentru a face un pacient să urmeze un tratament;2) prezentări cu privire la rezultatele tratamentului.Inducerea în eroare preoperatorie este o entitate care va putea fi

folosită mai ales în anii viitori, datorită faptului că există o categoriede pacienţi care au fost informaţi de către medici şi prin mass mediacă s-au practicat o sumedenie de intervenţii chirurgicale care nu eraunecesare, cu un prejudiciu potenţial. Medicul care induce în eroareasupra naturii sau rezultatelor tratamentului pe care l-a aplicat va firesponsabil de fraudă (înşelăciune), chiar dacă nu a fost neglijent înaplicarea acestui tratament. Prezenţa fraudei îi permite unui pacientsă înceapă o urmărire judecătorească după scurgerea termenului deextincţie obişnuit.

6. Ultragiul (ofensă, insultă, ameninţare) medicului faţă de clientPentru definiţia ultragiului, sunt necesare patru condiţii:– actul sau atitudinea trebuie să fie intenţionată şi fără deferenţă

(fără consideraţie) faţă de cealaltă persoană;– atitudinea trebuie să fie jignitoare şi extremă;– conduita trebuie să determine stres emoţional sever;– reclamantul trebuie să fie un membru apropiat al familiei care

să fi fost de faţă în timpul unei asemenea conduite.Exemplu (din literatură):Un soţ a dat în judecată un medic şi un spital de bolnavi cronici,

deoarece a fost abandonat cazul soţiei sale – bolnavă incurabilă. El areclamat că, în consecinţa acestui abandon, a fost forţat să asiste ladurerea şi la agonia soţiei sale muribunde. Curtea a acceptat reclamaţia,

166

ION MEREUŢĂ

considerând că medicul a comis culpa de ultragiu prin indiferenţă şilipsă de asumare de responsabilităţi, obligându-l pe reclamant să asistela chinurile terminale ale soţiei.

Culpe contra umanismului medicalPrin esenţa sa, profesiunea medicală trebuie să arate respect faţă de

persoana umană, de aceea medicul trebuie să se abţină de la intervenţiilepericuloase, cu riscuri excesive, ce ar putea periclita viaţa pacientului,chiar dacă acesta este de acord sau o cere în mod expres. Obligaţiileîntemeiate pe respectul libertăţii umane sunt cele care generează, prinneîndeplinirea lor, culpele contra umanismului medical. Dintre acesteafac parte nerespectarea secretului profesional, neinformarea bolnavuluiînainte de intervenţie, neobţinerea consimţământului şi chiar refuzulde a acorda îngrijiri medicale.

Deoarece funcţia medicală este o noţiune juridică, iar umanismul– una morală, instanţele judecătoreşti sunt apte de a delibera, fărăconcursul experţilor, violarea unor atare datorii în conformitate cudreptul comun. Posibilitatea apare prin însuşi faptul că medicul nu şi-a dus la îndeplinire obligaţiile pe care trebuia, atunci când aveaposibilitatea şi libertatea, să le îndeplinească.

În interesul vindecării sau salvării bolnavului, medicul are dreptulde a sechestra bolnavul, de a acţiona asupra lui chiar prin constrângere,fără a suporta vreo responsabilitate. În interesul bolnavului, mediculpoate să-l dezbrace pe acesta, să-l imobilizeze, să-i reţină obiectelepersonale sau corespondenţa (mai ales în cazul bolilor psihice). Altfel,paguba pe care bolnavul şi-o cauzează lui însuşi sau unei terţe persoaneva putea fi pusă în sarcina medicului psihiatru sau a subalternilor carenu l-au supravegheat satisfăcător.

Abandonarea unui bolnav pe motiv că boala este ireversibilă şică nu se mai poate face nimic oricum este, de asemenea, o culpăcontra prudenţei comune.

Aceste culpe sunt aplicabile tuturor profesiunilor, neavând înrealitate un specific medical bine determinat. Ele pot fi comise deorice om şi rezultă din violarea regulilor de prudenţă comună sau debun-simţ. De obicei, instanţele nu au nevoie de experţi pentruaprecierea unor astfel de culpe.

Din categoria cazurilor ultracunoscute fac parte următoarele:a) chirurgul lipsit de experienţă care execută o operaţie delicată

şi dificilă, în ciuda nepregătirii sale;

167

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

b) operaţia executată la membrul sănătos în timp ce membrulbolnav rămâne neatins; extracţia măselelor sănătoase;

c) medicul care nu verifică stabilitatea mesei de operaţie sau deexaminare, din care cauză bolnavul cade şi se răneşte;

d) uitarea unor corpuri străine în organismul pacientului dupăoperaţii chirurgicale.

Culpa medicalăCulpa profesională constă în nerespectarea regulilor privind exerciţiul

profesiei medicale prin nepricepere sau abateri de la reguli. Culpele potproveni din neglijenţă, nepăsare sau imprudenţă – nerespectarea unormetode şi procedee specifice. Definiţia juridică de culpă medicală pretindeca cel aflat în culpă să fie medic şi fapta sa să fie comisă în exerciţiulprofesiei medicale. Nu se pot aplica regulile pentru această culpă dacă autorula îndeplinit accidental acte ale unei profesiuni pe care nu este capabil să opractice şi pe care nu o practică de obicei.

Nu se poate imputa o culpă unui medic care a săvârşit un actnestatuat cu certitudine din punct de vedere ştiinţific.

În literatură sunt făcute diferite clasificări ale culpei profesionale,dar mai utile considerăm viziunile autorilor Almoş Bela Trif şi VasileAstărăstoae (2000).

A. Culpa profesională prin nepregătire (nepriceperea, ignoranţa,neştiinţa, impartiţia, incompetenţa)

Acestea apar în procesul de precizare a diagnosticului sau în aplicareatratamentului, ori de câte ori activitatea medicului este desfăşurată fărăca el să aibă cunoştinţele necesare sau având cunoştinţe greşite.

În general, se consideră că ignoranţa este o greşeală fundamentalăa medicului, la fel de gravă ca necinstea. În situaţia de urgentă, impartiţiapoate deveni fatală pentru bolnav şi, prin urmare, este criminală. Înultimii ani, datorită avalanşei informaţionale, competenţa medicului seobţine cu greutate: pe lângă cunoştinţele elementare acumulate conformunei programe analitice în timpul cursurilor din facultate, al examenelorde calificare şi perfecţionare şi al concursurilor profesionale, estenecesară o dorinţă permanentă de a fi la curent, prin documentare, cuactualitatea medicală. După cum am arătat mai devreme, problemaacumulării experienţei prin practică, alături de studiul permanent, sepunea încă în antichitate. Afirmaţii de genul: „Puteţi s-o folosiţi fărăfrică – e doar din plante...” sunt aproape hilare în gura unor medici caretrebuie să ştie că tot din plante sunt curara, stricnina, aconitina.

168

ION MEREUŢĂ

Atitudinile binevoitoare ale medicului, dorinţa de a face bine,dorinţa de a fi receptiv la pretenţiile bolnavului (frica de spital, teamade injecţii ş. a.) nu au valoare şi nu pot exonera de răspundereatitudinile care dovedesc nepriceperea.

Neasumarea riscului util datorată incompetenţei ia forma judiciarăa culpei prin pierderea unei şanse de vindecare sau supravieţuire abolnavului. Această suprapozare de omisiune şi comisiune este omanifestare particulară a responsabilităţii medicale. Un caz de privarede şansă prin ignoranţă combinată cu neglijenţă.

Aprecierea culpei prin nepricepere se va face în raport cu:specialitatea şi experienţa medicului, condiţiile de lucru, împrejurărileşi faptele deja existente în momentul intervenţiei medicale. Nu sepoate cere unui specialist să aibă cunoştinţe în toate domeniile şi nu ise poate reproşa că ignoră puncte de vedere salutare, dar încăneclarificate. Se cere însă oricărui medic să cunoască atitudineanecesară de urmat în situaţii de urgenţă şi să poată pune un diagnosticobişnuit în orice situaţie, indiferent de specialitatea practicată.

Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor bolnavului, dar şi ca să seprotejeze în sensul responsabilităţii, medicul poate apela la consultul unuicoleg de aceeaşi specialitate sau la un alt medic cu o altă specialitate.

Trimiterea la un eşalon superior nu trebuie să reprezinte o dovadăde competenţă limitată, ci o atitudine care recunoaşte doar limitatehnicităţii locului iniţial de diagnostic şi tratament. Nu trebuie trimisecazurile în mod abuziv, aceasta constituind o parte a medicineidefensive, cu cheltuieli nejustificate de gravitatea cazului, doar pentrua reprezenta „o umbrelă” contra responsabilităţii.

B. Culpa profesională prin imprudenţă (neprevederea)Imprudenţa constă în comiterea unei activităţi pozitive, fără a

prevedea că pot apărea consecinţe ilicite, deşi se putea şi trebuia să seprevadă acest lucru. Constituie imprudenţă:

– aplicarea oricărui tratament chirurgical sau chimioterapie fărăcunoaşterea contraindicaţiilor;

– aplicarea de seroterapie şi medicaţie la persoane care au prezentatfenomene de intoleranţă la aceste substanţe;

– expunerea bolnavului la riscuri inutile prin executarea uneiintervenţii chirurgicale neimpuse de urgenţă, atunci când nu sunt ladispoziţie utilităţile necesare pentru securitatea actului operator,confortul bolnavului şi confortul medicului;

– lăsarea în funcţiune a unor sisteme de drenaj şi aparate în ciuda

169

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

schimbării stării fiziologice a bolnavului (în secţiile de anestezie-reanimare sau de rinichi artificial).

O problemă cunoscută este cea a intervenţiilor de lux. Nu estevorba de operaţii estetice, ci de operaţii ce pot fi temporizate.

Medicul care posedă un simţ adecvat al faptelor, bazându se pecompetenţă, atenţie şi prevedere, îşi dezvoltă o putere de anticipare,denumită uneori fler al situaţiilor dificile.

Temeritatea profesională este opusă prevederii şi chiar prudenţei,ea neavând o altă justificare decât urgenţa sau starea de necesitate.

Imprudenţa, prin incapacitatea rezonabilă de a prevedea, constituieo formă simplă a culpei profesionale, care se referă la încălcareacapacităţii medii, normale, de prevedere a profesionistului, precum şide posibilitatea de a fi prevăzut.

Cazul fortuit apare atunci când nu există nici o posibilitate deprevedere.

Prevederea profesională normală reprezintă capacitatea medie aoricărui profesionist de a lua măsuri adecvate oricărei situaţii, în raportcu posibilităţile concrete de prevedere ale specialităţii sale şi cuexperienţa sa profesională.

Prevederea maximă este cerută în profesiunea medicală, pecriteriul diferenţei între riscul acţiunii şi riscul prevederii.

Practica medicală este grevată de către riscurile asumabile, iarmedicul trebuie să fie prudent în actele şi atitudinile sale – neefectuareaunor examene care ar fi permis diagnosticul corect, mânuireainadecvată a secretului medical, delegarea sau încredinţareaimprudentă a atribuţiilor personale.

Culpa prin neprevedere este imputabilă în situaţii neobişnuite,când medicul este incriminat fie că nu a prevenit bolnavul despreunele riscuri, fie că, prevenindu-l brutal şi prezentându-i şansele reale,bolnavul se sinucide.

Incapacitatea rezonabilă de a prevedea este exemplificată demedicul care se prezintă la o intervenţie chirurgicală de urgenţă fărăinstrumentar complet şi pense hemostatice, din care cauză bolnavulincizat face hemoragie şi decedează. În acest caz, este evidentăincapacitatea rezonabilă de a prevedea consecinţele actului său.

C. Culpa profesională prin neglijenţă (neatenţia)Condiţiile juridice ale imputabilităţii neglijenţei includ constatarea:– de a nu fi făcut ceea ce orice om rezonabil, în aceleaşi condiţii

de lucru şi în aceleaşi împrejurări, ar fi făcut;

170

ION MEREUŢĂ

– de a nu fi evitat un act profesional pe care orice profesionist debună-credinţă l-ar fi evitat în aceleaşi condiţii.

Formele de manifestare a neglijenţei sunt: graba, superficialitatea,îndeplinirea lipsită de conştiinciozitate a obligaţiilor legitime. Pot fineglijenţe:

– nestabilirea corectă a anamnezei – lipsa dialogului cu bolnavul;– neexecutarea unui examen clinic corect – bolnavul este consultat

fără a fi dezbrăcat;– neefectuarea unor examene paraclinice de rutină;– neluarea tuturor măsurilor de asepsie în vederea unei operaţii.Neglijenţă nescuzabilă poate fi considerată trecerea cu vederea a

datelor clinice sau a rezultatelor de laborator. Este un element stridentuşor de înlăturat din practica medicală prin exigenţa medicului faţăde sine însuşi. Dacă medicul a acţionat în conformitate cu regulilepracticii medicale din acel moment, dând dovadă de sârguinţărezonabilă în împrejurările date, nu va putea fi găsit vinovat chiardacă alţii, în împrejurări similare, au adoptat o altă conduită.

O situaţie specială o constituie administrarea substanţelor cupotenţial alergizant sau a seroterapiei. Grija cuvenită – rezonabilă –include şi anamneza referitoare la alergia la o anumită substanţă.

Într-un caz, un medic a administrat unui pacient cu conjunctivităun colir cu penicilină, iar ca urmare pacientul şi-a pierdut vederea laacel ochi. Medicul nu a fost găsit responsabil deoarece, urmândstandardul necesar de îngrijire, îl întrebase pe bolnav dacă acesta maifăcuse penicilină şi dacă avusese vreo reacţie, iar acesta negase.

Neglijenţe grave sunt considerate:– nediagnosticarea unor boli sau a stărilor ce preced iniţierii unui

tratament a cărui aplicare poate genera o agravare a bolii iniţiale sauchiar decesul bolnavului;

– neizolarea bolnavilor contagioşi şi neprevenirea membrilorfamiliei acestor bolnavi asupra necesităţii profilaxiei, eventual prinimunizare; la acest tip de neglijenţă se adaugă, pe lângă responsabilitateacivilă delictuală, şi responsabilitatea penală;

– neefectuarea terapiei antitetanice la plăgile potenţial-tetanigene;– injectarea de medicamente cu perioadă de utilizare depăşită;– injectarea de alte substanţe decât cea dorită, numai pentru că

fiolele au fost puse în mod neglijent, una lângă alta.Lipsa de interes pentru activitatea profesională, indiferenţa faţă

de bolnav şi lipsa de grijă fată de relaţia medic-pacient sunt, uneori,asociate neglijenţei.

171

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

D. Culpa profesională prin uşurinţăCondiţiile teoretice ale culpei prin uşurinţă sunt:– autorul, săvârşind o anumită acţiune sau inacţiune, ştie că nu a

luat toate măsurile de precauţie necesare, dar speră, în mod uşuratic,că va putea evita rezultatele nefavorabile ale activităţii sale;

– producerea rezultatelor negative determină un prejudiciu adusbolnavului, care este legat cauzal cu uşurinţa medicului.

Modalităţile de apariţie a uşurinţei sunt:– subestimarea riscului acţiunii medicale;– supraestimarea posibilităţilor de acţiune.Se consideră uşurinţă următoarele situaţii:– efectuarea unor injecţii sau puncţii greşite sau neadecvate;– apariţia de efecte nedorite – arsuri, după antiseptice, diatermie,

radioterapie;– apariţia de efecte secundare notorii – trecute în prospectul

medicamentului – prin nerespectarea dozelor maxime (surditate dupăstreptomicină, agranulocitoză după cloramfenicol);

– trecerea cu vederea a condiţiilor precare de lucru – ignorareamurdăriei, neverificarea sterilizării.

Lacuna profesională este definită de o anumită etiologie. Cauzelelacunelor profesionale sunt neglijenţele prin care nu se prevăd urmărilenegative ale actului medical sau uşurinţa cu care se efectuează gesturileprofesionale, subestimând riscul acţiunii sau supraestimând posibilităţilepersonale şi sperând că nu se vor produce urmările negative previzibile.

Lacune profesionale medicale sunt:– reprezentarea greşită a populaţiei asupra posibilităţilor medicinei

la un moment dat;– lipsuri instructive care determină fuga de răspundere – teama

de a efectua anumite manevre de către începători;– lipsa conştiinciozităţii faţă de îndeplinirea anumitor acte

profesionale;– lipsa de atenţie faţă de conţinutul social-uman al relaţiei medic-

pacient, nemulţumirea din partea bolnavului;– trăsăturile de caracter ale medicului – ex.: egocentrismul,

infatuarea – care generează nemulţumire, umilinţă, descurajare;– neutilizarea sistemului de formare şi perfecţionare, care duce la

depăşirea competenţei, la formarea mâinii pe seama bolnavului, lamentalitatea potrivit căreia bolnavul este făcut pentru medic şi numedicul pentru bolnav;

172

ION MEREUŢĂ

– neutilizarea, în mod constructiv, a spiritului critic şi autocriticca o profilaxie a acuzelor pentru responsabilitate;

– acceptarea de a da îngrijiri medicale în condiţii care potcompromite actul medical.

E. Culpa din omisiune (inacţiunea, abstenţiunea)Medicul este responsabil când acţionează, dar şi când nu

acţionează, pentru tot ce face şi pentru tot ce refuză să facă.Refuzul de a acorda asistenţă medicală unui bolnav aflat într-o

stare disperată sau unei persoane grav accidentate constituie o încălcareevidentă a îndatoririlor profesionale, care incumbă responsabilitatedisciplinară, civilă şi penală pentru medic.

Definiţia culpei din omisiune precizează: atitudinea unei persoanede a se abţine – voluntar sau involuntar – de la îndeplinirea unei obligaţiide a acţiona pentru a împiedica producerea unui prejudiciu.

Regulile generale sunt aceleaşi ca şi în cazul culpei prin comisiune,deosebindu-se:

– omisiunea intenţionată;– omisiunea neintenţionată.Omisiunea intenţionată apare atunci când autorul a luat decizia

de a nu acţiona, pentru că a dorit să se realizeze paguba. Aceastaconstituie întotdeauna o culpă, având la bază voinţa de a vătăma şiobligând, întotdeauna, la reparaţii.

De fiecare dată când un efort aproape neglijabil este singurul modde a evita producerea unui prejudiciu considerabil pentru cineva, celcare nu a dus actul la îndeplinire, lăsând voluntar să se producăconsecinţa negativă evitabilă, va fi responsabil. Este citat cazulfarmacistului care acceptă să vândă unui bolnav un medicament îndoze evident toxice.

Omisiunea neintenţionată poate fi:– în acţiune;– pură şi simplă.Abstenţiunea în acţiune apare când autorul s-a situat voluntar

într-o împrejurare ce implica obligaţia de a acţiona pentru împiedicarealezării interesului altuia.

Farmacistul sau medicul care nu ia toate măsurile de precauţienecesare pentru a face imposibilă confuzia între substanţele pe care leadministrează, sau medicul care nu ia toate măsurile de asepsie învederea unei operaţii, săvârşesc culpa din omisiune în acţiune,omologată cu neglijenţa.

173

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Abstenţiunea pură şi simplă apare când autorului, pur şi simplu, ise reproşează faptul de a nu fi acţionat, lăsând să se realizeze uneveniment la a cărui producere nu a contribuit cu nimic. Omisiunea nuse referă la activitatea vreunei persoane. În această situaţie, dovedirearesponsabilităţii este mai dificilă, datorită greutăţii de a stabilicauzalitatea. Responsabilitatea pentru omisiunea pură şi simplă se vaadmite numai dacă s-a omis ducerea la îndeplinire reglementată de untext de regulament sau de lege.

Conform principiilor de definire a culpei prin neglijenţă, dacă unindivid prudent şi diligent s-ar fi abţinut în condiţii similare, instanţanu trebuie să reţină vreo culpă în sarcina medicului acuzat de omisiune.

Se consideră, astfel, că medicul aflat la domiciliu, fiind chemattelefonic pentru a îngriji un bolnav a cărui stare nu este gravă, nucomite o culpă dacă refuză.

Însă, refuzul aceluiaşi medic, chemat să ligatureze arterele unuirănit, este culpabil. Va fi, de asemenea, culpabil refuzul singuruluimedic de pe o navă în deplasare de a acorda îngrijiri medicale unuibolnav, chiar dacă acesta nu se află într-o stare gravă.

Simpla reticenţă a medicului poate constitui o culpă, chiar dacăautorul omisiunii nu avea obligaţia legală de a preveni. A fost găsitculpabil medicul care, fiind chemat să viziteze un copil bolnav desifilis, a omis să atragă atenţia doicii care îl alăpta de posibilitateacontagiunii.

Omisiunea de a informa bolnavul sau aparţinătorul asupra stăriide sănătate sau asupra riscurilor actului medical ce urmează să fieefectuat constituie culpă.

Condiţiile culpei din omisiune:– omisiunea medicului trebuie să constea într-o imprudenţă,

neglijenţă sau neprevedere, culpabilă pe criteriul abstract al comparăriicu un medic cu diligenţă şi prudenţă normală;

– omisiunea trebuie să se refere asupra unei obligaţii juridice dea acţiona, chiar în afara textelor formale de lege, pe baza principiilorde drept, a regulilor de convieţuire socială, de bună-credinţă, auzanţelor şi regulilor profesionale.

Ori de câte ori se relevă neducerea la îndeplinire a obligaţiei de aasista medical o persoană aflată în primejdie sau omisiunea prevederiiîn exercitarea profesiei, apare imputabilitatea.

Culpa din omisiune medicală cuprinde următoarele cazuri:a) Refuzul răspunderii la solicitare;

174

ION MEREUŢĂ

b) Refuzul intervenţiei – neasumarea de riscuri;c) Refuzul de a trata în continuare – abandonul bolnavului;a) Refuzul răspunderii la solicitareSe defineşte prin trei caracteristici:1. Nedeplasarea la locul unde se află persoana în suferinţă – implică

uneori un caracter intenţional, dar cel mai des, un caracter neglijent.2. Îngrijirile pe care medicul le-ar fi acordat bolnavului i-ar fi

salvat viaţa acestuia sau ar fi împiedicat înrăutăţirea stării lui.3. Dacă nu ar fi promis că se va deplasa la locul unde se află

persoana în suferinţă, bolnavul sau rudele lui ar fi putut chema un altmedic, care i-ar fi acordat ajutorul necesar.

Subliniem importanţa punctului 3, deoarece simplul refuz de aacorda asistenţă medicală – motivat obiectiv – nu duce la imputabilitate.

Se citează ca exemplu obstetricianul care a promis unei femei să oasiste la naştere, iar atunci când a fost chemat, o dată cu declanşareatravaliului, a omis să se ducă, cauzând astfel un prejudiciu pacientei.

Medicul de circumscripţie este obligat să acorde primul ajutormedical la domiciliul bolnavului şi să răspundă la chemări, când existăurgenţă sau pericol imediat, dacă bolnavul se află în directa sa arondaresau dacă în apropiere nu există un alt medic.

b) Refuzul intervenţieiAtunci când medicul se află în faţa bolnavului, iar starea acestuia

impune o atitudine medicală, o manevră, o intervenţie chirurgicalăsau simpla administrare de medicamente, neasumarea riscului acesteiatitudini de către medic, în mod nejustificat, duce la imputabilitate,dacă abstenţiunea generează un prejudiciu.

Lipsa de asumare a riscului oportun, generată de comoditate, fricănejustificată, competenţă restrânsă, se apreciază în comparaţie cuatitudinea unui medic diligent şi competent, care ar fi acţionat înaceleaşi condiţii.

c) Abandonul bolnavuluiTextele de legi prevăd că medicul care a început un tratament are

obligaţia de a-l continua până la completa însănătoşire sau ameliorarea bolnavului sau până când acesta trece în îngrijirea altui medic.Bolnavii consideraţi nevindecabili vor fi trataţi cu aceeaşi grijă şiatenţie ca şi bolnavii vindecabili.

Medicul se poate retrage de la caz doar dacă este împiedicat deexistenţa unui motiv legitim (forţă majoră, caz fortuit), altfel fiindrăspunzător de abandon.

175

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Instanţele au stabilit culpabilitatea de abandon pentru mediculcare a refuzat să mai urmărească un copil operat de apendicită, pemotiv că s-a certat cu părinţii acestuia. Îndeplinirea corectă aatribuţiilor impunea avizarea familiei asupra necesităţii supravegheriiîn continuare şi înlocuirii imediate cu un alt medic.

Afirmarea culpabilităţii necesită:– stabilirea neglijenţei de a indica un înlocuitor, pe lângă refuzul

de a îngriji bolnavul în continuare;– apariţia unui prejudiciu pentru bolnav, legat direct de refuzul

continuării tratamentului.Poate fi urmărit pentru abandon şi medicul unei instituţii,

întreprinderi sau companii care întrerupe îngrijirile medicale acordateunui salariat al aceleiaşi instituţii.

Externările pripite, nejustificate de interesul bolnavului sauîmpotriva principiilor profesiunii medicale, pot constitui cazuri deabandon.

Înlocuirea unui medic cu altul se face după următoarele principii:– cu ştirea conducerii spitalului sau secţiei;– ţinând seama de interesele generale ale bolnavilor.Este posibil ca înlocuirea unui medic cu altul să se facă numai în

baza acordului celor doi medici, fără acordul prealabil al bolnavuluişi fără avizul conducerii spitalului. Dacă medicul înlocuitor acţioneazărezonabil, conform regulilor profesiei şi principiilor ştiinţei medicale,cu deferenţă şi diligenţă, nu apare imputabilitatea pentru mediculînlocuit, deoarece acesta ar fi acţionat la fel.

Dacă un medic lasă în locul său un medic lipsit de experienţă saucu competenţă restrânsă, apare imputabilitatea pentru neglijenţă sauimprudenţă.

Medicul care face serviciu de gardă la domiciliu nu are voie săplece de acasă fără să numească un înlocuitor şi fără să indice adresaşi telefonul unde poate fi găsit.

Imputabilitatea constatată în asemenea situaţii are o tentă deimputabilitate obiectivă, dacă nu se ia în considerare apariţiaprejudiciului pentru definirea culpei. În consecinţă, nu va apăreaculpabilitatea pentru abandon, chiar dacă medicul a părăsit serviciulde gardă de la domiciliu, în condiţiile în care nu s-a produs nici unprejudiciu bolnavilor.

În cazurile de urgenţă, spre deosebire de alte persoane aflate defaţă, orice medic are datoria de a interveni în folosul bolnavului sau

176

ION MEREUŢĂ

accidentatului, chiar dacă nu este specialist în traumatologie, intoxicaţiiacute, urgenţe cardiovasculare sau neurologice.

Prejudiciul cauzat prin lipsa cunoştinţelor de specialist va fiîntotdeauna mai mic decât acela pricinuit prin neasistarea bolnavului.

Sustragerea fără motiv de la îndatorirea de a acţiona pentrusalvarea vieţii bolnavului nu trebuie să fie motivată de cazurilenenorocite, în care eşecul este neimputabil, deoarece activitatea a fostîndeplinită ireproşabil.

Medicul trebuie să fie stăpân pe deciziile sale şi să-şi poată impuneatitudinea faţă de familie sau anturaj, în scopul salvării vieţiibolnavului. Dacă bolnavul sau familia nu acceptă prescripţiile, mediculva fi exonerat de răspundere.

La această etapă a dezvoltării societăţii, a relaţiilor medic-pacient,e necesar de elaborat şi de adoptat Codul medical cu toatecompartimentele sale.

De asemenea, responsabilitatea medicului poate şi trebuie să fiestipulată în lege. Totodată, să nu uităm că există responsabilitate moralăfaţă de societatea civilă, faţă de principiile general-umane, faţă deCodul deontologic, faţă de Jurământul lui Hipocrate etc.

Responsabilitatea juridică poate fi:– disciplinară;– administrativă sau civilă;– civilă, contractuală;– penală (culpe medicale, culpe medico-economice).Responsabilitatea juridică mai poate fi:– individuală;– comună (în echipă);– pentru subalterni;– responsabilitatea juridică a spitalului sau a unităţii curativ-

profilactice;– responsabilitatea medicului pentru întocmirea actelor medicale;– responsabilitatea unităţii curativ-profilactice pentru eliberarea

actelor medicale.

Mecanisme de profilaxie a greşelilor şi culpelor medicaleObligaţia profesională şi morală a medicului este respectarea

drepturilor omului şi, în special, a drepturilor pacientului. Considerămcă atitudinea umană faţă de bolnav, neparticiparea la acţiuni care ardiminua indicii sănătăţii acestuia (inclusiv experimentele), acordarea

177

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ajutorului medical tuturor bolnavilor (indiferent de rasă, viziuni politiceşi religioase), respectarea demnităţii umane, protejarea sănătăţiioamenilor, abţinerea de la acţiuni care ar înjosi demnitatea profesionalăş. a., sunt postulate ale eticii medicale şi principii ale activităţii de medic.

În viziunea noastră, profilaxia greşelilor şi culpelor medicale arconsta din:

– perfecţionarea continuă a cunoştinţelor medicilor – atât teoretică,cât şi a manoperelor specifice profesiunii şi specialităţii respective;

– aprecierea corectă de către medic a riscului manipulării,intervenţiei, procedurii de diagnostic, având la bază starea somato-funcţională a bolnavului şi inofensivitatea procedurilor medicale.

Medicul este obligat să determine riscul profesional şi să segândească la profilaxia acestuia. Totodată, medicul trebuie sătransforme riscul inoportun, imprevizibil şi incontrolabil în riscoportun – evidenţiat, controlat, evaluat şi micşorat în interesulbolnavului.

Riscul profesional medical trebuie raportat la următoarele condiţii:– riscul se acceptă numai în interesul bolnavului;– acceptarea riscului nu trebuie să aibă efecte umane negative

previzibile;– riscul trebuie justificat social;– riscul trebuie să rezolve o problemă de necesitate medicală;– riscul unei investigaţii, manipulări, nu trebuie să fie critic.Cu cât medicii vor micşora riscul, cu atât greşelile şi culpele

medicale vor fi mai puţine.Regulile de profilaxie a riscului:– competenţa deplină profesională a medicului;– onestitatea profesională;– îngrijire, atenţie conştiincioasă faţă de bolnav;– vigilenţă profesională;– capacitatea medicului de a rezolva situaţii dificile chiar cu

acceptarea unor riscuri pentru sine în interesul bolnavului;– devotament permanent faţă de bolnav şi de profesie etc.Mecanisme de evaluare a riscului:– informarea pacientului despre riscul la care poate fi supus şi

acceptarea consimţământului acestuia.Necesitatea luării consimţământului pentru orice act reprezintă

un drept al bolnavului, dar şi un act de securitate pentru medic, fărăînsă a constitui un privilegiu al acestuia.

178

ION MEREUŢĂ

Există consimţăminte prezumate prin însăşi prezentarea pacientuluila o consultaţie medicală. Este de la sine înţeles că o femeie care solicităun examen ginecologic se va supune manevrelor concrete incluse întehnica obişnuită de examinare. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă încazul unei fetiţe care, după apariţia pubertăţii, este supusă primuluiexamen ginecologic. Indiferent de indicaţia acestuia, este necesarăexplicarea cu blândeţe a gesturilor ce urmează a fi făcute de către pacientaînsăşi şi de către medic, explicare făcută în prezenţa mamei sau chiarde către aceasta, pentru a nu leza dreptul la informare al fetiţei minore,chiar dacă există consimţământul mamei.

Se presupune că bolnavul care cere o consultaţie de boli interneştie ca trebuie să se dezbrace pentru aceasta, dar dacă el refuză să ofacă, nu va exista imputabilitate pentru medic în condiţiile unuidiagnostic incomplet sau eronat. Consimţământul dat numai pentruanumite explorări tehnicizate, fără a parcurge calea obişnuită, legitimăde investigare a bolnavului, nu este valabil, deoarece se încalcăreglementările exprese ale profesiunii şi artei medicale. Rigorileprofesiunii medicale nu pot fi înlăturate de dorinţele personale alepacienţilor: copieri de reţete emise de alţi medici cu alte ocazii; eludăride examene clinice cerându-se doar examene paraclinice – eventual,foarte complicate şi scumpe; cereri concrete pentru un anumemedicament sau pentru un anumit tratament, nejustificat şi neindicatde raţionamentul medical; ameninţări cu urmărirea pentruresponsabilitate în cazul neîndeplinirii unui anume gest solicitatimperios de către pacient etc.

Atitudinea faţă de consimţământ decurge din timpul acumulăriianamnezei pacientului. Este util ca medicul să ţină cont că:

– intervenţia de necesitate vitală nu cere avertizarea asuprariscurilor;

– intervenţia utilă cere avertizarea riscurilor grave;– intervenţia de lux cere avertizarea tuturor riscurilor.În afecţiunile cronice şi tratamentele uzuale, unde consimţământul

este prezumat prin însăşi faptul că bolnavul s-a adresat la medic, dacăse va apela la orice act medical deosebit, necunoscut până atunci depacient, se va cere un consimţământ expres.

Degrevarea de luare a consimţământului apare în condiţiile bolilorinfecto-contagioase sau în cazul bolnavilor psihici, unde interesul generaldomină interesul individual, iar medicul are obligaţia de a salvgardainteresul colectivităţii prin instituţionalizarea bolnavului.

179

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Când bolnavul refuză o anumită explorare sau intervenţie, estenecesară discuţia cu familia pentru lămurirea situaţiei şi obţinereaconsimţământului în folosul bolnavului. Dacă bolnavul se află înimposibilitatea de a-şi manifesta liber voinţa, se poate obţineconsimţământul chiar de la familie. Dacă familia nu este de acord cuintervenţia pe care bolnavul a refuzat-o după informarea prealabilă,refuzul se va consemna în scris, detaliindu-se că bolnavul şi familiasunt conştienţi de consecinţele ce pot decurge din refuz. În situaţiilebolnavilor cronici, respectarea voinţei bolnavului este esenţială, daralegerea sau refuzul unei anumite atitudini medicale trebuie trecuteîn foaia de observaţie a fişei medicale.

Pentru intervenţiile laborioase, pentru tratamentele chirurgicaleestetice există formulare-tip de consimţământ în scris.

Chiar externările din spital făcute la cerere necesită semnăturabolnavului, pe lângă menţionarea concretă a conştienţei riscului. Mediculnu va putea fi urmărit pentru că refuză o externare care incumbă riscurivitale, deoarece acceptarea ar reprezenta un abandon al luptei pentru viaţabolnavului. Din datele literaturii americane aflăm că:

Jurisprudenţa americană se confruntă cu o revoluţie aconsimţământului, deoarece juriştii tineri şi prezumţioşi abordeazădreptul de a hotărî asupra vieţii, ignorând orice reglementare acodurilor profesionale medicale, punând pe primul plan legile ordinare.Se pune problema unei abordări morale generale atunci cândjurisprudenţa este în plină transformare şi când se consideră căpacientul poate beneficia, de exemplu, de eutanasie. Mediatizareacazurilor de bolnavi dependenţi de aparatură şi îngrijire medicalăcronică, difuzarea unor filme artistice cu situaţii concrete, imaginatedupă cele reale, au dus la modificarea noţiunii de consimţământ înaprecierea cazurilor de responsabilitate medicală.

Diverse modalităţi de a interveni sunt stipulate în regulamentelede deontologie medicală:

– Dacă subiectul unei situaţii de urgenţă nu are capacitatea de aconsimţi, fiind inconştient, minor, debil mental sau bolnav psihic –consimţământul se va lua de la familie sau de la reprezentanţii legali(tutore, curator).

– Dacă aceştia nu pot fi găsiţi, existând riscuri vitale printergiversarea intervenţiei, medicul se va consulta cu alţi medici şi vordecide împreună.

– Dacă nici acest lucru nu este posibil, medicul va hotărî de unul

180

ION MEREUŢĂ

singur utilitatea intervenţiei. Neobţinerea consimţământului nu esteun motiv de abstenţiune. Conştiinţa profesională a medicului, interesulsocial primează în circumstanţele cu prognostic.

Conştiinţa profesională a medicului poate să depăşească ignoranţabolnavului sau imposibilitatea lui de exprimare, chiar şi în cazultransplanturilor de importanţă vitală. În manualele serioase de urgenţemedico-chirurgicale sunt descrise diversele modalităţi de abordare apacienţilor, în funcţie de naţionalitate, cultură sau religie, pentru a nucrea situaţii litigioase. Spre exemplu, membrii cultului religios „Martoriilui Iehova” nu numai că refuză transfuzia de sânge, nu numai că teacţionează în judecată dacă o aplici faţă de un reprezentant al confesiuniilor, ci, chiar în condiţiile unei transfuzii de sânge autorizate de consiliulmedicilor, încearcă prin orice mijloace să întrerupă transfuzia. Noiconsiderăm că, în cazul când există riscuri vitale, medicii au dreptul săapere metodele recunoscute de tratament stipulate în legislaţia medicală.Tocmai de aceea, manipulările, manoperele, operaţiile, metodele dediagnostic şi tratament pentru a căror efectuare este necesarconsimţământul bolnavului, trebuie stipulate în legislaţie.

Consimţământul bolnavului este prezumat – implicit, tacit – deprezentarea la medic sau internarea în spital pentru actele medicalecurente şi procedurile uzuale.

În cazul extinderii investigaţiilor paraclinice, procedurile careimplică o doză crescută de risc (puncţia sternală, puncţia-biopsie demăduvă osoasă din creasta iliacă, puncţia-biopsie de ficat, puncţia-biopsie de rinichi, biopsia musculo-cutanată ş. a.) vor necesita unconsimţământ special. Nu este nevoie întotdeauna ca acesta să fiefăcut în scris, fiind suficientă, în majoritatea cazurilor, acceptareatehnicii în prezenţa celorlalţi bolnavi, a asistentelor sau a unui membrual familiei. În funcţie de temperamentul bolnavului, se vor aviza înmod special membrii familiei şi se va purcede la consimţământul subsemnătură al investigaţiei.

Literatura deontologică deosebeşte câteva forme aleconsimţământului:

– consimţământ absolut – luat ca o necesitate absolută;– consimţământ implicit – dedus din comportamentul anterior al

bolnavului;– consimţământ adecvat – în funcţie de subiectul bolnav;– consimţământ explicit al partenerului – pentru situaţii care

afectează coabitarea din cadrul unui cuplu sau procrearea;

181

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

– consimţământul cu martori;– consimţământul scris – modalitate valoroasă de exonerare de

răspundere;– consimţământ pentru utilizarea ţesuturilor sau organelor

decedatului – obţinut după moartea bolnavului, de la membrii familiei,dacă el nu a cerut aceasta expres încă din timpul vieţii.

Definirea juridică a consimţământului este: acord de voinţă expressau tacit, dat de un om cu discernământ, care să nu fie viciat prinînşelăciune (doi), reprezentând concordanţa între voinţa internă şicea declarată a bolnavului, în condiţie suspensivă (potestativă).

Maniera de obţinere a consimţământului trebuie să fie neviciatăde intimidare, şantaj sau înşelăciune. Consimţământul obţinut pe bazăde informare prealabilă este o dovadă a conştiinţei profesionale amedicului, a respectării de către acesta a principiilor loialităţii, utilităţiişi gradării. Medicul nu va leza facultatea de a alege a bolnavului,bazându-se doar pe principiile slujirii în exclusivitate a drepturiloracestuia şi ale corectitudinii.

Conţinutul informării trebuie să fie exclusiv veridic.Forma informării prealabile trebuie să fie simplă şi inteligibilă.

Bolnavul va trebui să fie capabil să explice manevra la care se supune.Amploarea informării va fi adecvată amplorii gestului medical.

Datorită riscurilor imprevizibile, prin care pot apărea complicaţiinebănuite, nici o informare nu este, teoretic, exhaustivă. Medicul nupoate fi obligat să informeze bolnavul asupra tuturor situaţiilor posibileteoretic, pe criterii statistice, ci trebuie să facă o informare suficientă,legată de situaţia concretă a bolnavului.

Maniera de prezentare a informării va cere şi o tentă de optimism,pentru a obţine concurenţa benefică a factorului psihic printr-opsihoterapie individuală.

Este imposibil de prevăzut deznodământul unui act medical încondiţii deosebite. Cu atât mai puţin se pot da soluţii pentru cazurileîn care bolnavul este acela care solicită un act riscant, pentru că eldoreşte – nu medicul – ca acest lucru să aibă loc. Medicul nu poatefi obligat să accepte nişte riscuri care primejduiesc viaţa bolnavului,chiar dacă acesta şi-a exprimat consimţământul în scris. Totuşi,bazându-se pe arta şi îndemânarea sa, calculând ecuaţia risc-beneficiupentru sănătatea bolnavului, prin prisma conştiinţei sale profesionale,medicul poate accepta să acorde asistenţă medicală în acele condiţii.

Cazurile de responsabilitate pentru eutanasie, din anul 1994, ale

182

ION MEREUŢĂ

celebrului medic american Jack Kevorkian, au avut la bază nişteconsimţăminte valabile din punct de vedere juridic, dar încă discutabiledin punct de vedere moral. De altfel, în 1999, el a fost închis, în urmaunui proces de răsunet mondial.

Existenţa consimţământului nu-l eliberează pe medic deresponsabilitatea pentru greşeală şi culpă. Dacă, în lipsa obţineriiconsimţământului, medicul va duce la bun sfârşit actul riscant, va puteafi acuzat de nerespectarea principiului consimţământului; dar dacă nuva obţine consimţământul şi va proceda neglijent, va putea fi atacat înjustiţie pe ambele temeiuri. În responsabilitatea de tip contractual,informarea prealabilă asupra riscurilor este făcută foarte minuţios.Aceeaşi manieră este practicată în cazurile de responsabilitate pentrurezultat în chirurgia plastică, ortodonţie, ortopedie etc.

Bolnavul care solicită efectuarea unei operaţii estetice este obligatsă completeze un formular foarte detaliat asupra riscurilor inerenteintervenţiei, imediate şi de perspectivă. Asumarea riscului de cătrepacient este simultană cu asumarea riscului de către medic, ducând laexonerarea de răspundere fără procedură litigioasă. Spre deosebirede aceasta, în chirurgia de necesitate, cu riscuri vitale pentru bolnav,consimţământul este implicit. Totuşi, nu se vor face decât operaţiipaliative, amânându-se amputaţiile largi, dacă riscurile nu suntiminente. Aceste operaţii se vor face numai după ce bolnavul aredevenit conştient, când se va putea face prealabila informare cuscopul de a obţine consimţământul în continuare.

4.5. Respectarea secretului profesional (confidenţialitatea)Datoria de a preveni iatrogeniileLa baza respectării secretului medical stă dreptul fundamental al

individului la intimitate şi confidenţă. Secretul medical este o condiţiede bază a relaţiei medic-pacient, un echilibru între conştiinţaprofesională, pe de o parte, şi încrederea bolnavului, pe de altă parte.

Concluzia justiţiei americane este o ilustrare dramatică atransformării arhetipului tradiţional al medicului, din medic-vindecător, în noul model de medic-protector al publicului. Cu ocaziaunei alte decizii dificile, jurisprudenţa americană a stabilit că, atuncicând psihoterapeutul prevede că pacientul lui reprezintă un pericolpentru o altă persoană, el are datoria de a acţiona cu grijă rezonabilăpentru protecţia prezumtivei victime.

Datoria legală de a preveni este dificil de definit. Se pot cita câteva

183

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

cazuri de neglijenţă medicală prin lipsa de comunicare a unor date:omisiunea de a comunica diagnosticul de tuberculoză pacientului –expunând-o astfel pe soţia acestuia şi pe ceilalţi membri ai familiei;frauda în informare – spunând unui vecin al unui bolnav de variolă căboala ar fi necontagioasă; neglijenţa de a informa membrii unei familiidespre faptul că febra tifoidă şi scarlatina unui coabitant îi pot infecta.

Deşi, aparent, problemele ţin doar de domeniul eticii, implicaţiilejuridice sunt deosebit de grave, iar deciziile finale ale justiţiei nu suntîn măsură să mulţumească pe toată lumea.

Argumentul principal de susţinere a datoriei de a preveni este potenţialasalvare a unei vieţi umane. Contraargumentul este că se distruge integritatearelaţiei medic-pacient prin încălcarea confidenţialităţii.

Atunci când se încalcă confidenţialitatea pot apărea următoarelesituaţii: indivizii se vor abţine de la a cere ajutor prin tratament; ceicare sunt deja în tratament nu vor mai fi sinceri cu psihoterapeuţii, înconsecinţă, scăzând eficienţa terapiei; scăderea numărului celor aflaţiîn tratament va determina creşterea crimei violente. S-a mai evidenţiatcă posibilitatea de a prezice violenţa este inexactă, deşi medicii suntdispuşi să facă tot mai multe preveniri pentru a se conforma datoriei dea dezvălui. În această eventualitate, unii medici vor fi dispuşi să-iinterneze pe toţi pacienţii violenţi, ducând la o mare creştere a internărilorcivile inutile şi a privărilor de libertate abuzive. Problema s-ar putearezolva dacă prevenirea ar fi stipulată ca un drept opţional, şi nu ca odatorie. Pentru ca pacientul să fie în continuare încrezător, sepreconizează ca încă de la începutul psihoterapiei terapeutul să-şiinformeze pacientul despre datoria lui de a dezvălui.

Noţiunea de practică rezonabilă permite psihoterapeutului să-şiexercite cel mai adecvat raţionament, bazându-se doar pe conştiinţasa, neimplicând vreo responsabilitate, chiar dacă există şi alte opiniiprofesionale.

Criteriile de apreciere pentru neglijenţă medicală sunt particularizateîn cazul psihoterapeuţilor şi al medicilor psihiatri. Sarcinapsihoterapeutului de a menţine încrederea pacienţilor este esenţială, iardezvăluirile fără just temei îl vor putea supune urmăririi judiciare pentruîncălcarea confidenţialităţii şi tulburarea intimităţii. Asumarea risculuieste prezentată după cum urmează în jurisprudenţa americană:

– Numărul crescut de preveniri poate să scadă numărul internărilornedorite, deoarece o prevenire este un pas mai puţin drastic decât ointernare pentru siguranţă, dar poate avea acelaşi efect protector.

184

ION MEREUŢĂ

– Riscul internărilor preventive inutile este un preţ rezonabil cemerită a fi plătit pentru salvarea vieţilor posibilelor victime.

– Deciziile luate – atitudinea terapeutică de urmat, gradul depericulozitate al bolnavului, nivelul de respectare a intimităţii şi datoriamedicului de a preveni – sunt, prin ele însele, activităţi de psihiatrie.Prin urmare, cei mai potriviţi pentru a suporta gravitatea unor deciziisunt chiar medicii psihiatri şi psihoterapeuţii.

Noţiunea de medic-protector public este deosebit de clară şinecontroversată în situaţiile de raportare a bolilor contagioase, aplăgilor împuşcate sau a copiilor bătuţi sau chinuiţi.

Alte câteva excepţii de la confidenţialitate ar mai fi:a) încălcarea confidenţialităţii pentru binele bolnavului, forţând

deciziile terapeutice prin indiscreţie.b) încălcarea confidenţialităţii faţă de medicul solicitat pentru

consultul interclinic. Se pune problema dacă un medic care practică ospecialitate mai îngustă trebuie să afle tot ceea ce ştie medicul curantal pacientului. Noi suntem de părere că da, căci opinia contrară estediscutabilă, implicând o moralitate duplicitară ce poate sugera douăniveluri diferite de practicare a medicinei.

c) încălcarea confidenţialităţii pentru a nu leza o terţă persoană,neimplicată şi nevinovată. Sunt cunoscute cazurile când medicul oinformează pe fată că logodnicul ei este homosexual sau când mediculanunţă o femeie că soţul ei se tratează de o boală venerică. Cândprevenţia priveşte cazuri benigne, este mai greu de estimat riscul publical unor asemenea situaţii. Datoria de a preveni autoritatea nu poateexonera de răspundere medicul acuzat de încălcarea confidenţialităţii,dacă este privită doar ca o datorie morală şi nu este specificată într-unregulament juridic. Moraliceşte vorbind, este greu să fii exonerat dejustiţie când devii, din confident, delator.

d) încălcarea confidenţialităţii la controalele de rutină, făcută demedicii care examinează angajaţii unei întreprinderi sau de cei care facexaminări periodice la şoferi, sau la cei asiguraţi pentru sănătate. Acestanu este un caz obişnuit de responsabilitate, înainte de toate, datoritănaturii deosebite a relaţiei medic-pacient, existând de fapt un contractîntre instituţie şi medic. Neraportarea şoferului de autobuz epilepticduce la înşelarea întreprinderii şi la punerea în pericol a securităţiitransportului (P. Dutca, 2000). Dacă medicul datorează loialitate faţăde o instituţie, nu are dreptul de a încălca confidenţialitatea în alte situaţiidecât atunci când acordă consultaţii pentru acea instituţie.

185

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Confidenţialitatea medicală are raporturi deontologico-juridicevariabile în funcţie de stat, de sistemul educaţional şi de tradiţii. Deşiexistă o tendinţă unificatoare pe plan general, în ceea ce priveştedestăinuirea diagnosticului de boală incurabilă, există diferenţenotabile. Legiuitorul trebuie să dea dovadă de foarte mult tact, iar celce pune în practică legea are nevoie de o manieră iscusită deinterpretare, deoarece există maniere de reacţie foarte diferite faţă dedezvăluirea diagnosticului (respingere, justificare paralogică,culpabilizare cu subiectivizarea bolii). Argumentele pentru destăinuireclară şi extinsă a incurabilului sunt tot atât de numeroase ca şi celepentru ascunderea obstinată a adevărului. Atitudinea eclectică,modelată după personalitatea bolnavului şi a familiei, este cea mairecomandabilă după experienţa noastră. Indiferent de anii de practicămedicală şi de conştiinciozitatea medicului, dezvăluirile pot producereacţii psihologice nebănuite cu consecinţe potenţial incriminativejuridic. Medicul va trebui să delibereze cu minuţiozitate pe ocriteriologie psiho-medicală, ţinând seama de inserţia socio-profesională şi familială a bolnavului incurabil. Literatura deontologicăsugerează câteva modalităţi:

– nu se comunică diagnosticul celor care nu au bănuit deloccaracterul inefabil al evoluţiei bolii şi celor care au, pe moment, ostare generală bună;

– se sugerează cu prudenţă celor cu caracter puternic, care apreciazădemnitatea adevărului mai mult decât subiectivismul tragic;

– se spune diagnosticul celor care l-au intuit deja sau celor carerefuză tratamentele şi intervenţiile salvatoare;

– orice comunicare va avea ca scop doar beneficiul bolnavului –cooperarea la tratament, reintegrarea în familie şi societate, măcarpentru o perioadă.

Maniera de comunicare este greu de stabilit, fiind adaptată inclusivla psihologia medicului care face comunicarea. Nu este de neglijatconsultul interclinic cu un psiholog, psihiatru sau psihoterapeut anteriorutilizat de bolnav, pentru a obţine recomandări utile în ceea ce priveştemaniera de comunicare a diagnosticului de boală incurabilă.

Aici informarea trebuie individualizată, iar la bază – se va puneprincipiul deontologiei oncologice. Este preferabil să nu se facădezvăluirea, dacă ea nu este justificată, riscul comunicării fiind maimare. Uneori, pentru a nu se pierde speranţa, se eludează cu bunăştiinţă cunoaşterea adevărului.

186

ION MEREUŢĂ

În concluzie, ţinând cont de cele expuse în capitolul de faţă, vommenţiona că sunt necesare:

– Excluderea aspectelor intenţionale din practica medicală –afrontul, molestarea, defăimarea, sechestrarea de persoană ş. a.

– Excluderea posibilităţilor, condiţiilor în care medicul ar fisubiectul infracţiunilor de ultragiu, insultă, ameninţare şi defăimare.

– Asigurarea medicilor pentru greşeală (asigurarea riscului).În cadrul unor organizaţii profesionale, medicii îşi asigură riscul – fieprofesional, în cazul necesităţii consultaţiei unui specialist mai avansat,fie financiar, în cazul când sunt obligaţi să plătească paguba adusăsănătăţii bolnavului. Paguba trebuie stabilită de comisia de experţimedico-legală şi chiar de un arbitraj.

– Responsabilitatea medicului şi responsabilitatea bolnavului.Este necesară adoptarea Legii despre profesiunea de medic, în care săfie stipulate drepturile şi obligaţiunile profesionale ale acestuia. Înparalel, este oportună şi adoptarea Legii despre drepturile şiobligaţiunile pacienţilor. Responsabilitatea reciprocă poate fireglementată de contractul respectiv între două părţi. Contractul trebuiesă conţină următoarele aspecte: contract între medic şi bolnav, contractîntre bolnav şi unitatea curativ-profilactică. Medicul deja are contractde muncă cu administraţia unităţii curativ-profilactice. Aici, apareproblema responsabilităţii în echipă (a echipei operatorii, a secţieirespective, a catedrei etc.). De asemenea, se stipuleazăresponsabilitatea pentru încălcarea contractului.

– Responsabilitatea pentru rezultat. În unele cazuri, contractulstipulează anume asemenea tipuri de responsabilitate.

– Informarea permanentă a pacientului şi a rudelor saleapropiate despre starea sănătăţii lui. Medicul este obligat să deainformaţia despre evoluţia şi dezvoltarea naturală a bolii.

– Respectarea standardelor prestărilor medicale. Are dreptulde a profesa medicul care posedă diplomă şi deţine licenţă de activitatemedicală într-un anumit domeniu. Liberalismul medical presupunelibera accesibilitate a medicului de a profesa în specialitatea sa şilibera alegere de către pacient a medicului şi instituţiei medicale.Medicul, de sine stătător, stabileşte diagnosticul şi indică tratamentul.În cazul însănătoşirii, totul se sfârşeşte cu bine. Dar sunt cazuri cândare loc agravarea bolii, chiar decesul. De aceea, la insistenţa juriştilor,în unele ţări au început să fie introduse standardele medicale. Eleimpun, pentru o patologie anumită, un tratament anumit cu un volum

187

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

strict determinat. Desigur că aceste standarde nu sunt perfecte şi nupot include particularităţile clinice şi de tratament, dar, din punct devedere juridic, ele sunt definitorii. Standardele sunt diferite în diferiteţări; totodată, există standarde internaţionale minime. În acestecondiţii, apare standardizarea criteriilor de apreciere a calităţiiprestărilor de sănătate.

– Perfecţionarea cunoştinţelor medicilor în domeniul medico-legislativ.

Acum câţiva ani, în medicina naţională a început elaborareastandardelor naţionale medicale, care sunt pregătite pentru viitorulsistem al medicinei prin asigurare, pentru aprecierea costului prestăriimedicale. În jurisprudenţă sunt stipulate alte standarde.

În literatura internaţională au fost descrise trei niveluri destandarde juridico-medicale:

Nivelul I. Standardul cere o îngrijire rezonabilă şi adecvatăpe care o execută medicii şi chirurgii titulari în situaţia dată.

Nivelul II. Standardul compară tratamentul folosit de mediccu cel practicat de medici şi chirurgi din aceeaşi vecinătate. Suntcomparate rezultatele de diagnostic şi tratament din centre similare.

Nivelul III. Standardul impune criteriul de comparaţie cumedici şi chirurgi situaţi la acelaşi nivel general de practică.

Standardele tipice de diagnostic şi tratament care sunt pregătitede Ministerul Sănătăţii pentru medicina prin asigurare sunt imperfecteşi nu pot fi tipizate şi folosite în practica expertizei greşelilor şi culpelormedicale. De aceea trebuie elaborate standarde şi niveluri specificenaţionale, adoptate prin lege. Doar atunci ele vor avea putere juridică.

Respectarea standardului de către medic duce la neimputabilitate,chiar dacă survin complicaţii, inclusiv moartea pacientului.

Trebuie diferenţiate standardele medicale pentru diagnostic şi,respectiv, tratament. Ele vor servi pentru determinarea costuluiprestării medicale şi pentru dezlegarea litigiilor dintre compania deasigurări cu instituţia medicală şi medic. Juriştii încearcă să stabileascăstandarde medico-juridice şi pentru a diferenţa greşeala de culpamedicală.

Aceste standarde trebuie stipulate în legislaţie, dar, înainte deaceasta, ele trebuie elaborate de medici şi jurişti şi adoptate la un forştiinţific comun.

188

ION MEREUŢĂ

Capitolul VViziuni de raţiune noosferică, supravieţuire

şi dezvoltare umană durabilă a societăţii noastre

1. Nevoia de gândire globală, intelect universal, noosfericPrecum un om este un Eu în sine, precum o ţară, un popor, o

naţiune sunt şi ele un Eu propriu-zis, şi mapamondul, lumea cupământul este tot un Eu. Şi în cazul acestui Eu totul trebuie să fiesuperlativ, global, infinit, etern. Globul pământesc este şi el unorganism care, în univers, se autoreglează şi se autoperfecţionează.Acest Eu al lumii are şi fizic, şi material, şi suflet. Anume acest intelectal Eu-lui universal luminează şi călăuzeşte dezvoltarea lumii: pe de oparte, fauna şi flora, iar pe de altă parte – omenirea. Eu-l universaltrebuie să dispună de gândire, morală, cultură, raţiune în numeleautoconcervării şi autoperfecţionării. El trebuie să devină unul, carenecesită să fie ocrotit. Aceasta se va întâmpla atunci când un intelectuniversal cu o gândire globală îl va stăpâni: pe de o parte, Eu-l liber,iar pe de altă parte – Eu-l pacific. Un Eu caută pacea în sine însuşi şi,pentru a se apăra, trebuie s-o vadă şi în alt Eu. Aici, respectarea unuiEu şi a altui Eu trebuie să fie echivalente. Credem că aceasta estedeterminat şi de legea evanghelică: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-iface”. Aceasta este legea tuturor oamenilor. Poate că respectivulprincipiu, legitim şi uman, trebuie să definească dezvoltarea umanădurabilă, în care se reflectă atât securitatea Eu-lui pur, cât şi cea aEu-lui universal. În acest caz, vom vorbi nu numai de supravieţuireaunui om sau a unui popor, ci şi de supravieţuirea umană, globală.Poate aici, la această tangenţă, va apărea Homo Universalis.Considerăm că, pentru el, vor fi caracteristice cultura universală,raţiunea universală, intelectul universal, dragostea faţă de lume,libertatea Eu-lui universal, eternitatea etc. Anume intelectul universaltrebuie să determine sufletul lumii: el trebuie să lumineze universul,să călăuzească flora şi fauna, mecanismele interacţiunilor,multiplicitatea fizicului şi a psihicului uman. Giordano Bruno scriacă „există trei feluri de intelect: cel divin, care este totul; celelalteparticulare, care devin totul; cel al lumii, care face totul”, deoarecetrebuie ca între extreme să existe acest fenomen mijlociu care esteadevărata cauză eficientă, extrinsecă şi intrinsecă a tuturor lucrurilor

189

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

naturale. Pentru acest unu al universului trebuie să fie unul alintelectului universal. Prin aceasta s-ar afirma adevărul unui tot întregşi, desigur, unitatea lui. Poate aceasta şi este înţelepciunea universală,infinitatea şi divinitatea. Numai adoptând un mod de gândire globalăşi posedând un intelect universal putem supravieţui în această perioadăimportantă a dezvoltării umanităţii.

Dar care ar fi reperele conceptuale ale perfecţionării sociumului?Credem că, în primul rând, este necesar:

• Formarea intelectului viitorului Homo Humanus sau HomoUniversalis. Aceasta se poate realiza numai prin educaţie: a celor doioameni ce se iubesc, a părinţilor tineri, a membrilor familiei, a copiluluila creşă, apoi la grădiniţă şi la şcoală, la facultate, în societate. De laprimele zile de viaţă, în acest Eu trebuie să fie cultivate principiilegeneral-umane şi, în special, principiul Eu-l pentru Tot şi viceversa.Acest intelect al omului trebuie să fie social şi global;

• Formarea culturii individuale şi sociale a familiei şi societăţii.Cultura iubirii, cultura relaţiilor interumane, cultura în stradă, la

serviciu, în familie, cultura alimentaţiei, cultura mesei, cultura pregătiriibucatelor, cultura sănătăţii, cultura profesională etc. trebuie să devinănorme ale vieţii. Cultura omului şi a sociumului au interconexiuni. Încentrul culturii trebuie să se afle omul şi, în acelaşi timp, cultura trebuiesă se afle în centrul omului. Astfel, cultura omului trebuie să fie pentruom. De asemenea, este necesară formarea culturii personalităţii HomoSapiens şi Homo Humanus, Homo Universalis; a culturii societăţii,culturii politice a scrutinelor electorale şi referendumurilor etc. Căcicultura este cea care indică nivelul dezvoltării sociumului, depotrivă cuiubirea omului de către om. Omul trebuie să devină iubitor de oameni– iubirea faţă de tot ce ne înconjoară, faţă de baştină, părinţi, fraţi şisurori, faţă de ţară, de societate, de omenire. Considerăm că anumeiubirea determină patriotismul - iubire faţă de tot ce faci pentru tine,pentru familie, pentru societate. Acolo unde este iubire, e loc de bunătate,generozitate, curaj, simpatie, caritate şi fidelitate.

Munca trebuie să devină o necesitate pentru om, anume ea trebuiesă-l perfecţioneze. O muncă bazată pe profesionalism, pe tehnologiimoderne – acesta ne este viitorul şi aşa trebuie să-l percepem.

2. Nevoia de înţelegere socială şi toleranţăEste evident că dezvoltarea intelectului universal, global, depinde

de intelectul Eu-lui în sine. Anume astfel, din nivelul dezvoltării

190

ION MEREUŢĂ

conceptului intelectual universal al unui Eu în evoluţie, se va formaintelectul colectivităţilor şi chiar al omenirii. Dar Eu-l intelect universalse poate forma numai în socium şi aceşti Eu şi Eu trebuie să seînţeleagă, să stabilească o interconexiune a intereselor lor. Aici estenecesară o condiţie de succes, care poate fi numai toleranţa. La Bruyerescria că „oamenii nu se suferă decât cu greu unii pe alţii şi sunt puţinînclinaţi să se apropie reciproc. Ei sunt atât de plini de ideile lor, încâtnu mai este loc pentru ale altora”. Poate că este corect să vorbim, cumspunea V. Tişkov, de etica intelectuală. Noi trebuie să-i învăţăm petoţi Eu cum să se apropie unul de altul, altfel spus, este necesarăconştientizarea şi aplicarea toleranţei în societate. Numai atunci, şiEu-l mic, şi Eu-l mare, şi Eu-l intelectual, şi Eu-l social, se vor ascultaunul pe altul. Aşa vom izgoni răul din societatea noastră. Nu avemnevoie de cruzime, de agresiune, de antisemitism, de naţionalism, defascism, de discriminări, de terorism, de separatism... Avem nevoiede raţiune socială, de înţelegere, de linişte, de intelect social, depluralism cognitiv. Suntem de acord cu consideraţiile lui V. Tişkov,potrivit cărora „toleranţa reprezintă caracteristica personală sau socialăcare presupune conştientizarea faptului că lumea şi mediul social suntmultilaterale, deci, părerile privind lumea sunt diferite şi nu pot, darnici nu trebuie să tindă spre unicitate sau spre folosul cuiva”. Deci,Eu-l pur trebuie să suporte ideea celuilalt Eu şi împreună să decidă,cu înţelegere şi intelect, problema care-i frământă pe ei şi pe socium.Dacă nu va exista toleranţa, va apărea intoleranţa, care poate generaneînţelegeri, conflicte şi chiar violenţă în societate. Conflictele apar,deseori, între etnii, între stat şi societate, şi anume aici avem nevoiede înţelegere şi toleranţă. Pluralismul cognitiv, ascultarea părţilor,răbdarea, chibzuinţa, înţelepciunea şi iubirea, înţelegerea şireciprocitatea trebuie să ne conducă spre toleranţa socială. Înmomentul crizelor sociale, ba chiar şi economice, guvernarea, pe deo parte, şi societatea, pe de altă parte, au nevoie de dialog social. Dardialogul trebuie să fie permanent şi continuu. În plus, iniţiatorul dialoguluisocial trebuie să fie Puterea, reprezentanţii guvernării. Anume Putereatrebuie să adune la masa rotundă a tratativelor partidele parlamentare,cele extraparlamentare şi pe cele de opoziţie, organizaţiilenonguvernamentale cu diferit gen de activitate, întreaga societate civilă.După noi, doar un asemenea dialog poate constitui mecanismul desoluţionare şi profilaxie a posibilelor conflicte sociale şi, desigur, condiţiaprogresului şi a dezvoltării statalităţii şi stabilităţii relative a sociumului.

191

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Din acest motiv, şi în societatea sovietică se încerca introducereatermenului de pluralism cognitiv, deşi acesta, în mare măsură, eradeclarativ.

Organismele internaţionale încearcă să promoveze toleranţa şiînţelegerea în societate având ca bază Carta Naţiunilor Unite, DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului, Actul constitutiv al UNESCO, pacteinternaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, drepturileeconomice, sociale şi culturale; diferite convenţii privind drepturilecopilului sau ale refugiaţilor, privind eliminarea tuturor formelor dediscriminare în societate ş. a. Spre exemplu, Conferinţa generală aUNESCO din 16 noiembrie 1995, rezoluţia 5.61, a adoptat Declaraţiaprincipiilor toleranţei. În document se subliniază că toleranţa esterespectul, acceptarea şi aprecierea bogăţiei şi diversităţii culturilorlumii noastre, a felurilor noastre de expresie şi manierelor de exprimare,a calităţii noastre de fiinţe umane. Ea este încurajată prin cunoaştere şideschiderea spiritului, comunicare şi libertatea gândirii, a conştiinţei şicredinţei. Toleranţa înseamnă armonia diferenţelor. Ea nu e doar oobligaţiune de ordin etic, ci şi o necesitate politică şi juridică. E o virtutecare face ca pacea să fie posibilă şi care contribuie la înlocuirea culturiirăzboiului cu o cultură a păcii.

Toleranţa nu e nici concesie, nici condescendenţă ori indulgenţă.Toleranţa este, înainte de toate, o atitudine activă generată derecunoaşterea drepturilor universale ale persoanei umane şi ale libertăţilorfundamentale ale acesteia. În nici un caz toleranţa nu poate fi invocatăpentru a justifica violarea acestor valori fundamentale. Ea trebuie să devinăun mod de viaţă pentru indivizi, grupuri de oameni şi state.

Toleranţa este responsabilitatea care susţine drepturile omului,pluralismul (inclusiv pluralismul cultural), democraţia şi statul dedrept. Ea implică respingerea dogmatismului şi absolutismului şiconfirmă normele enunţate în instrumentele internaţionale cu privirela drepturile omului.

În conformitate cu respectarea drepturilor omului, a practicatoleranţa nu înseamnă nici a tolera nedreptatea socială, nici a renunţala propriile convingeri, nici a face concesii în această privinţă. Easemnifică acceptarea faptului că fiinţele umane, care se caracterizeazănatural prin diversitatea aspectului lor fizic, prin situaţia lor, felul deexprimare, comportamente şi prin valorile lor, au dreptul de a trăi înpace şi de a fi cele care sunt. Ea semnifică, de asemenea, că nimeninu trebuie să-şi impună propriile opinii altuia.

192

ION MEREUŢĂ

Un rol deosebit în procesul de cultivare a toleranţei în societatetrebuie să-i revină societăţii civile, dar şi statului.

Toleranţa la nivel de stat implică insistent dreptatea şi imparţialitateaîn materie de legislaţie, de aplicare a legii şi de exersare a puterii judiciareşi administrative. Ea cere, de asemenea, ca fiecare să poată beneficia deşanse economice şi sociale fără nici o discriminare. Excluderea şimarginalizarea pot duce la frustrare, ostilitate şi fanatism.

În scopul instaurării unei societăţi mai tolerante, statele trebuiesă ratifice convenţiile internaţionale privind drepturile omului şi, încaz de necesitate, să elaboreze o legislaţie nouă care să garantezetratament şi şanse egale vizavi de diferite grupuri şi indivizi din carese constituie societatea.

Este esenţial, pentru armonia internaţională, ca indivizii,comunităţile şi naţiunile să accepte şi să respecte caracterul multiculturalal familiei umane. Fără toleranţă nu vom avea pace, iar fără pace nuvom avea nici dezvoltare, nici democraţie.

Intoleranţa poate lua atât forma unei marginalizări a grupurilorvulnerabile şi a excluderii lor din orice fel de participare la viaţa socialăşi politică, cât şi cea a violenţei şi discriminării acestora. Dar, dupăcum se afirmă în Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, „toţiindivizii şi toate grupurile au dreptul de a fi diferite”.

Dimensiunile sociale ale toleranţei trebuie să fie îndreptate atâtasupra individului, cât şi asupra grupurilor de oameni, a sociumului înîntregime.

În lumea modernă, toleranţa e mai necesară ca oricând. Noi trăimîntr-o vreme marcată de mondializarea economiei şi accelerareamobilităţii, a comunicării, integrării şi interdependenţei, migraţiilor şideplasărilor de mare amploare ale populaţiilor, urbanizării şi mutaţiilorîn sfera formelor de organizare socială. Din moment ce, în nici o partea lumii, nu există o situaţie care să nu se caracterizeze prin diversitate,creşterea intoleranţei şi confruntărilor constituie o ameninţare potenţialăpentru orice regiune. Şi nu e vorba aici de o ameninţare ce s-ar limita lao anumită ţară, ci de o ameninţare universală.

Toleranţa e necesară atât între indivizi, cât şi în cadrul familiei şicomunităţii. Promovarea toleranţei şi modelarea atitudinilor faţă dediferite opinii, în sensul unei deschideri reciproce şi al solidarităţii,urmează să aibă loc în şcoli şi universităţi, precum şi prin intermediuleducaţiei nonformale, acasă şi la locul de muncă. Mijloacele deinformare în masă sunt pe măsură să joace un rol constructiv în acest

193

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

sens, favorizând dialogul şi dezbaterile libere şi deschise, propagândvalorile toleranţei şi evidenţiind pericolul indiferenţei faţă deexpansiunea ideologiilor şi grupurilor intolerante.

După cum se afirmă în Declaraţia UNESCO asupra rasei şiprejudecăţilor rasiale, urmează a fi întreprinse măsuri în vederea asigurăriiegalităţii în demnitate şi drepturi pentru grupuri şi indivizi, pretutindenioriunde este necesar. În acest sens, o atenţie deosebită va fi acordatăgrupurilor vulnerabile dezavantajate din punct de vedere economic sausocial, astfel ca să le fie asigurate protecţia legii şi măsurile sociale, maiales în materie de locuinţă, muncă şi sănătate.

Trebuie să fie efectuate studii ştiinţifice speciale şi să fie instituitereţele anume care ar fi în stare să coordoneze reacţiile comunităţiiinternaţionale la această sfidare planetară, atât prin intermediul unoranalize, conform metodelor ştiinţelor sociale, ale cauzelor profundeale acestor fenomene şi ale măsurilor eficiente care urmează a fi luatepentru a le face faţă, cât şi prin cercetare şi supraveghere, în sprijinuldeciziilor statelor în materie de politică generală şi de implementare aregulilor normative ale acestora.

Un rol important în cultivarea toleranţei în societate trebuie să-laibă educaţia, care este mijlocul cel mai eficient pentru a preveniintoleranţa. Prima etapă, în sensul educaţiei pentru toleranţă, e de ainstrui fiecare persoană din societate vizavi de drepturile şi libertăţilesale, pentru ca acestea să fie respectate, şi de a promova voinţa de aproteja drepturile şi libertăţile altora.

Educaţia în sensul de a fi tolerant trebuie să fie considerată unimperativ prioritar; iată de ce trebuie să fie promovate metodelesistematice şi raţionale de predare a toleranţei care să se adreseze lasursele culturale, sociale, economice, politice şi religioase aleintoleranţei, surse care tocmai constituie cauzele fundamentale aleviolenţei şi excluderii. Politicile şi programele toleranţei trebuie săcontribuie la dezvoltarea înţelegerii atât între indivizi, cât şi întregrupurile etnice, sociale, culturale, religioase şi lingvistice şi întrenaţiuni.

Educaţia în domeniul toleranţei urmează a viza contracarareainfluenţelor care ar duce la frică şi excluderea altora şi trebuie să-iajute pe tineri să-şi dezvolte capacităţile de a-şi formula o părereproprie, de a avea o reflexie critică şi de a judeca în termeni etici.

Noi ne luăm angajamentul de a susţine şi a pune în funcţiuneprogramele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale şi educaţiei

194

ION MEREUŢĂ

pentru toleranţă, drepturile omului şi nonviolenţă. Ceea ceînseamnă de a acorda o atenţie deosebită îmbunătăţirii instruiriiînvăţătorilor, programelor de studii, conţinutului manualelor şicursurilor şi a altor materiale pedagogice, inclusiv a noilortehnologii educaţionale, în vederea instruirii unor cetăţeni activişi responsabili, deschişi spre alte culturi, capabili să apreciezevaloarea libertăţii, respectarea demnităţii umane şi diferenţelordintre ele, şi care să fie în stare să prevină conflictele sau să lerezolve prin mijloace nonviolente.

3. Nevoia de implementare a valorilor democratice fundamentaleConsiderăm că sociumul moldovenesc trebuie să fie constituit pe

principii democratice, iar hotărârile adoptate de societate – să aibă labază valori globale umane, durabile. De asemenea, considerăm căorânduirea spre care trebuie să tindă sociumul moldovenesc este unasocial-democratică, bazată pe filozofia umană care îşi are originea înantichitate, apoi în etica creştină, în ideologia progresului şi iluminismului.Valorile fundamentale spre care credem că trebuie să tindă sociumulmoldovenesc urmează să fie corelate cu valorile fundamentale ale social-democraţiei – libertate, egalitate şi solidaritate.

Libertatea este un drept al fiecărui om, indiferent de caracteristicilelui personale, originea socială sau economică – libertatea şi dreptul dea alege, inviolabilitatea persoanei, libertatea cuvântului, libertateaconştiinţei şi, desigur, a dorinţelor, dreptul la asociere liberă etc. Dar,libertatea trebuie să fie limitată de condiţia de a nu aduce prejudiciialtor oameni, societăţii, mediului ambiant etc.

Egalitatea este o condiţie a libertăţii. Toate fiinţele umane trebuiesă fie egale între ele ca valoare. Trebuie exclusă asuprirea; să nuprimeze dreptul celui mai tare şi mai mare, ci dreptul general al omului(drepturi egale ca valori umane). Aceasta înseamnă nu numai egalitateamaterială, dar şi a libertăţilor formale. Toţi suntem egali în faţa legii,toţi avem dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Femeile şi bărbaţii, tineriişi vârstnicii trebuie să aibă posibilităţi egale de acces la bunurilemateriale şi spirituale ale societăţii.

Realizarea libertăţii şi a egalităţii trebuie să întrunească o condiţie:drepturile unora nu pot să ducă la încălcarea drepturilor altora. Întreaceste valori trebuie să existe un echilibru. Şi această balanţă apare încazul când societatea îşi asumă responsabilitatea pentru membrii săi,sau când membrii sociumului au grijă unul de altul, se controlează şi

195

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

se susţin reciproc. Atunci apare nu numai responsabilitatea individuală,dar şi cea colectivă, şi această responsabilitate trebuie transformatăîntr-o solidaritate şi o sărbătoare a spiritului. Într-o societate solidară,oameni se respectă, contribuie la progresul social, la binele comun,ceea ce, în final, se răsfrânge şi asupra individului. Anume aceste treiprincipii trebuie să existe, să funcţioneze concomitent în viaţa şi îndezvoltarea sociumului, şi să se completeze reciproc. Dacă doar unuldintre aceste deziderate va dispărea, vor fi denaturate principiile social-democraţiei în general.

4. Nevoia de o idee naţională modernăStatele, la diferite etape istorice, au necesitat diferite idei care au

consolidat societatea. Ideile naţionale depindeau de situaţiile social-politice şi geopolitice.

În condiţiile geopolitice actuale şi de perspectivă ale RepubliciiMoldova – edificarea unui stat democratic bazat pe drept, pe oeconomie de piaţă şi o politică socială adecvată, a unui stat multietnicşi multiconfesional, cu problema transnistreană, „statute speciale” aleunor teritorii etc., – este nevoie de o idee modernă, care ar uni toatăsocietatea şi ar fi acceptată în Europa şi în lume. De fapt, ideea încauză stă la baza Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldovadin 27 august 1991. Este necesar ca băştinaşii şi reprezentanţii etniilorconlocuitoare pe de o parte, iar guvernarea şi Opoziţia, pe de altăparte, să se consolideze şi să se unească în jurul ideii prosperării ţării.Astfel, considerăm că ideea naţională trebuie să includă următoareleprincipii:

1. Statul trebuie să fie unitar. Nici federalizarea, nici confederaţia,nici statutele speciale acordate unor regiuni nu vor rezolva problemaintegrităţii ţării. Divizarea teritorial-administrativă adecvată, stabilireaşi delegarea funcţiilor puterii şi administraţiei locale, stabilirea şidivizarea bugetelor – toate acestea trebuie să fie stipulate în Constituţie.De asemenea, în Constituţie trebuie să fie consfinţită existenţa statuluiunitar Republica Moldova, cu o singură cetăţenie – cetăţean alRepublicii Moldova. Totodată, trebuie să fie stipulate garanţiileconstituţionale ale etniilor conlocuitoare, precum şi excluderea oricărorforme de discriminare – etnică, confesională, sexuală etc. Toţi suntemcetăţeni al statului Republica Moldova şi ne bucurăm de aceleaşidrepturi şi obligaţiuni. Doar acest principiu stă la baza cetăţenieiEuropei!

196

ION MEREUŢĂ

2. Unitate naţională. Populaţia băştinaşă şi etniile conlocuitoaretrebuie să formeze o unitate naţională – poporul Moldovei.

3. Dialog social continuu. Acest dialog, în condiţiile informăriiveridice a societăţii, trebuie să fie permanent între Putere şi Opoziţie.Şi drepturile Opoziţiei trebuie să fie stipulate în Constituţie. Deasemenea, acest dialog se va desfăşura neîntrerupt între stat şi societateacivilă. Anume acest dialog social trebuie să relanseze principiulreciprocităţii şi al interdependenţei în societatea moldovenească.

4. Justiţie adecvată. Trebuie să implementăm principiul „toţi suntegali în faţa legii”.

Ţinând cont de cele expuse mai sus, considerăm că ideea naţionalămodernă – unitatea naţională – indiferent de naţionalitatea,confesiunea, sexul şi vârsta celor ce locuiesc în Republica Moldova,ar fi cea mai adecvată perioadei pe care o traversăm.

5. Nevoia de înţelepciune a omului şi a sociumuluiÎnţelepciunea Eu-lui apare o dată cu acumularea cunoştinţelor şi

avansarea raţiunii. Înţelepciunea se naşte în Eu-l pur, se acumuleazăşi devine mare atunci când acest Eu gândeşte nu pentru sine, nu pentruun grup de oameni, ci pentru întreg sociumul. Eu-l trebuie săagonisească înţelepciunea în evoluţie, în dezvoltare, iar sociumul –să creeze condiţii pentru a învăţa şi a pricepe lucrurile. Ca urmare,Eu-l poate crea şi fericirea proprie, şi cea a societăţii anume prinînţelepciune, raţiune şi pricepere. Doar în acel caz Eu-l pur va dispunede o gândire justă şi va întreprinde acţiuni corecte. El va făuri pentrusocium bucuria, fericirea, dreptatea. Acest Eu, împreună cu un altEu, vor constitui nu fiecare, ci noi, şi anume aşa vor făuri viitorul. Iarviitorul fericit va deveni înţelepciunea societăţii şi a poporului.Filozofii scriau că „mulţimea înţelepţilor este mântuirea lumii, iar unîmpărat cu minte este bunăstarea poporului”. Dacă sociumul are mulţiînţelepţi, credem că aceştia, prin înţelepciunea pe care o deţin, nu potsă-l ducă la pieire. Căci înţelepciunea e generatoare de belşug, bunătate,bunăstare şi înţelegere. Filozofii mai spun că bătrâneţea determinăînţelepciunea. Iar noi avem mulţi bătrâni...

Totuşi, nu vârsta, ci mintea, cunoştinţele şi priceperea vădescînţelepciunea. Acolo unde este înţelepciune, nu trebuie să aparăconflicte interminabile. Dacă acestea apar, trebuie soluţionate cuînţelepciune. Dar în societatea noastră persistă nu numai conflicteinterumane, ci şi conflicte politice, militare, cu vărsări de sânge...

197

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Acolo unde există înţelepciune trebuie să existe şi responsabilitate– morală şi judiciară – trebuie să existe o cultură înaltă şi să domineprincipiile general-umane. Cred că cei înţelepţi au dreptul să decidăsoarta celorlalţi... Înţelepciunea trebuie să ne ducă înapoi la om care,după cum spuneam, trebuie să fie în centrul universului.Antropocentrismul trebuie să fie laitmotivul sociumului şi al existenţeiumane, ba chiar şi al omenirii. Înţelepciunea umană trebuie să accepteacest concept universal, de altfel, pentru însăşi geneza omului, pentruexistenţa şi eternitatea lui.

6. Nevoie de dezvoltare umană durabilă şi securitateProblema supravieţuirii a fost şi va fi mereu actuală pentru om.

Principiul de bază al dezvoltării umane durabile şi al supravieţuiriieste securitatea omului şi a omenirii în general – stabilitatea îndezvoltare, eliminarea pericolelor şi catastrofelor globale, asigurareasiguranţei activităţii omului şi umanităţii. Aceasta se referă la toaterelaţiile: om–om, om–socium, om–progres tehnico-ştiinţific,om–natură şi biosferă, om–cosmos, omenire–planetă, univers etc. Doarîntrunind aceste condiţii vom putea vorbi despre securitatea globalăplanetară. Desigur că securitatea internă, naţională, a fiecărui stat,precum şi securitatea grupurilor de ţări, a continentelor, îşi găseştelocul său în securitatea globală.

Trebuie să menţionăm că Concepţia evoluţiei umane, elaborată subegida ONU la mijlocul anilor 1990, are un caracter global şi se bazeazăpe transformările umanistice de reorganizare a comunităţii mondiale, peaprofundarea bazelor democratice ale statelor, în special ale celor aflateîn etapa de tranziţie. Este pentru prima dată când această Concepţie seextinde în afara cadrului tradiţiilor dominante de-a lungul anilor – deprevenire a iminenţei securităţii economice la nivelul ţării. Noua abordarea Concepţiei se caracterizează printr-o extindere semnificativă aprincipiilor ei, care cuprind potenţialul uman şi adiţional. Astfel, lasecuritatea economică se mai adaugă securitatea alimentară, ecologică,socială, politică, personală a omului şi protecţia sănătăţii lui.

Statul independent Republica Moldova este membru al ONUdin anul 1992. În perioada anilor 1989-1992, Republica Moldovaîşi declară şi consolidează independenţa în spaţiul de succesiune alfostei RSS Moldoveneşti, modificând statutul instituţiilor statale,adoptând importante documente ce ţin de atributele unui stat (Limbade Stat, Drapelul şi Stema de Stat). Pe parcursul a 12 ani de

198

ION MEREUŢĂ

independenţă, Republica Moldova şi-a consolidat statalitatea, s-aafirmat pe arena internaţională, a devenit membru al diferitelororganisme internaţionale. Tranziţia la economia de piaţă a devenitstrategia economică a ţării. Strategia politică a fost reprezentată depluralismul politic şi democraţie. Cu toate acestea, în perioada dereferinţă, calitatea vieţii oamenilor nu s-a îmbunătăţit. Criza politicădin anii 1991-1992, apoi cea economică mondială din 1998, aameninţat ţara cu incapacitate de plată a datoriilor externe, cuparalizia sferei economice şi sociale. S-a micşorat durata medie avieţii şi natalitatea, a crescut mortalitatea generală, sporul natural alpopulaţiei înregistrând un indice negativ. O situaţie precară s-astabilit şi în ceea ce priveşte sănătatea copiilor. Au luat amploarebolile sociale, SIDA etc. Aceste fenomene se observă în majoritatearegiunilor globului. De aceea, pentru ONU şi OMS, problemaprimordială a acestei etape istorice a devenit problema supravieţuiriiomului.

În anii ’80-’90, sub egida ONU s-au afirmat două modalităţiconceptuale privind problema supravieţuirii omului: baza primei auconstituit-o consideraţiile de ordin economic, care s-au asociat însistemul de securitate economică (SE) al statului şi comunităţiimondiale în general. Ulterior, acum câţiva ani, a fost promovatăconcepţia evoluţiei umane stabilită la nivel internaţional şi naţional.

Pentru ţările post-socialiste, ambele concepţii au specificul său,determinat de tranziţia la sistemul de relaţii de piaţă, care trebuie luatîn consideraţie pentru definirea, în baza principiilor generale, acriteriilor şi sistemului de indicatori respectiv.

Ambele modalităţi conceptuale se construiesc pe principiilerespingerii (prevenirii) pericolelor cu caracter economic (primaconcepţie) şi pericolelor care ameninţă sfera socială (concepţiasecundă). Din aceste poziţii astăzi, corespunzător fiecărui tip deconcepţie, s-a format sistemul de diferite forme de securitate, careintegral poate fi prezentat drept o piramidă originală a acestora.

În acelaşi timp, interpretarea în plan politico-filozofic a ambelorconcepţii şi a transformării primei în a doua, ridică problema cu privirela raporturile de cauzalitate-efect ale acestor forme şi procese şidefinirea particularităţilor specifice ale diferitelor abordări conceptualeale acestei probleme.

O astfel de analiză relevă necesitatea definirii, în acest context,a unui şir de probleme principial importante. În aspect general, ele

199

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

pot fi ordonate în modul ce urmează, definind totodată esenţa şimotivele (cauzele) principale ale definiţiilor şi evaluărilor respective:

- Logica (dialectica) transformării noţiunilor în acest context.- Genurile de pericole şi tipurile de securitate, relaţiile lor reciproce

şi componentele principale.- Corelaţia noţiunilor securitate umană şi evoluţie umană.- Raporturile între securitatea economică a omului şi securitatea

economică a statului.- Corelaţia între politică şi economie.În documentele ONU, trecerea la o nouă formulare a înţelegerii

noţiunii de securitate umană s-a produs la începutul anilor ’90, o dată cusfârşitul opoziţiei nucleare şi ideologice, a războiului rece dintre celedouă mari puteri. S-a redus pericolul distrugerii nucleare a umanităţii şinoţiunea de securitate a umanităţii s-a transferat din domeniul militar îndomeniul umanitar – al vieţii şi valorilor umane. Dacă, anterior, noţiuneade securitate se referea, în special, la state, în prezent aceasta se referă laoameni. S-a produs deplasarea accentelor: de la securitatea prin înarmarespre securitatea prin dezvoltare ascendentă (stabilă) umană.

Conferinţa internaţională a ONU cu privire la dezvoltarea socială(1995, Copenhaga) a propus comunităţii mondiale şi guvernelornaţionale transferarea atenţiei de la aspectul preponderent militar alsecurităţi umanităţii la securitatea oamenilor.

Conferinţa a recomandat includerea concepţiei securităţiioamenilor în lista problemelor prioritare ale secolului XXI.

Totodată, concepţia securităţii, ca noţiune integrală, asociază şaseconstituente:

- securitatea economică;- securitatea alimentară;- securitatea sănătăţii, inclusiv securitatea ecologică;- securitatea personală;- securitatea socială;- securitatea politică.Raportate la particularităţile social-economice actuale din

Republica Moldova, genurile de securitate menţionate sunt determinatede următoarele probleme-pericole, la a căror bază sunt, în special,cauze sociale şi economice:

- recesiunea crescândă a producţiei şi pierderea pieţelor tradiţionale;- distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific şi dezindustrializarea

economiei;

200

ION MEREUŢĂ

- pericolul pierderii independenţei alimentare a ţării;- majorarea semnificativă a datoriei externe;- criminalizarea economiei;- creşterea şomajului şi diminuarea locurilor de muncă.De aceea, înainte de toate, în cele ce urmează vom examina cele

mai grave pericole ce ameninţă securitatea economică a RepubliciiMoldova.

Atenţia oamenilor politici, a antreprenorilor, dar şi a maselor largiale populaţiei este fixată pe problemele asigurării securităţii economicea Republicii Moldova – condiţie indispensabilă a refacerii economieinaţionale. O asemenea atenţie nu este întâmplătoare: scara pericolelorşi chiar prejudiciile reale deja cauzate securităţii economice a ţăriipromovează această problemă în avanscena vieţii politico-sociale dela noi.

Aici nu pot fi admise superficialitatea şi tentativele de subaprecierea pericolelor ce ne ameninţă. Liderii Republicii Moldova sunt chemaţisă dea dovadă de înţelepciune şi voinţă politică pentru lichidareapericolelor care ameninţă securitatea economică a ţării. În scopulsoluţionării acestei probleme este nevoie de concentrarea maximă atuturor forţelor vitale ale societăţii. Deosebit de important şiresponsabil este rolul ştiinţei în elaborarea concepţiei securităţiieconomice naţionale. De aceea este vitală dezvăluirea esenţei însăşi aconceptului, depistarea pericolelor reale, promovarea unor căi şimetode temeinice şi eficiente de lichidare a lor (prevenire, diminuare).

Pentru soluţionarea acestei probleme există modalităţi conceptualeproprii. Precum demonstrează practica mondială, asigurarea securităţiieconomice este garantul independenţei ţării, condiţia stabilităţii şiactivităţii eficiente a societăţii, a succesului. Aceasta este regulaprincipală, care nu cunoaşte excepţii. De aceea asigurarea securităţiieconomice trebuie să fie prioritară.

Evident, securitatea economică, în virtutea semnificaţiei eiprincipiale, se include organic în sistemul securităţii de stat, alăturide asemenea constituente importante cum sunt asigurarea uneicapacităţi solide de apărare a ţării, menţinerea înţelegerii în societate,protecţia mediului ambiant. Aici totul corelează şi o direcţiecompletează pe alta: nu poate exista, chiar şi într-o ţară prosperă,securitate militară în cadrul unei economii firave şi ineficiente, aşacum într-o societate dezbinată de conflicte sociale nu poate fi nicisecuritate militară, nici economie eficientă. Subliniind o asemenea

201

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

interdependenţă şi condiţionare reciprocă, trebuie totodată de luat înconsideraţie că rolul decisiv în acest sistem îi aparţine securităţiieconomice.

Din primii ani de existenţă a Republicii Moldova ca statindependent, au apărut pericole care i-au pus în primejdie securitateaeconomică, a cărei asigurare, aşa cum s-a mai remarcat, ţine de unelepriorităţi de importanţă majoră şi este prerogativa exclusivă a statului.

Aplicativ pentru Republica Moldova, se evidenţiază trei elementeale securităţii economice:

Independenţa economică, care în condiţiile actuale ale diviziuniiinternaţionale a muncii, cu toate că nu are un caracter absolut, însăpresupune controlul statului asupra resurselor naţionale şi asigurareacompetitivităţii statului nostru în sistemul economic european şi mondial.

Stabilitatea economiei naţionale, care presupune protecţiadreptului la proprietate, crearea de garanţii pentru antreprenoriat,stoparea factorilor care destabilizează situaţia (criminalizareaeconomiei, disproporţiile sociale nocive în repartiţia veniturilor etc.);

Capacitatea de autoinstruire în baza potenţialului propriu demuncă, de resurse, tehnico-ştiinţific şi spiritual, crearea unui climatfavorabil pentru investiţii şi inovaţii, creşterea nivelului profesional,instructiv şi cultural al populaţiei ţării.

Aşadar, se poate trage concluzia că securitatea economică este ototalitate de condiţii şi factori care asigură independenţa economieinaţionale, stabilitatea ei, capacitatea de reînnoire permanentă şiautoperfecţionare.

În cadrul unei asemenea abordări conceptuale şi având în vederesituaţia socio-economică din Republica Moldova, datoria supremă astatului şi funcţia-cheie a acestuia constă în asigurarea stabilităţiisocietăţii, autoconservarea şi dezvoltarea ei, respingerea pericolelorposibile care pot să ameninţe securitatea ţării. În acest context, de oimportanţă decisivă este prevenirea pericolelor care abia se concep,în germene, şi nu urmarea pasivă a evenimentelor. Astfel, rolul statuluitrebuie să crească.

În opinia lui D. Wulfenson, preşedinte al Băncii Mondiale,„dezvoltarea are nevoie de un stat eficient, care are rol de catalizator şiajutor, ce stimulează şi completează activitatea businessului particular şia unor persoane aparte. Desigur, dezvoltarea bazată pe rolul dominant alstatului a suferit eşec. Însă un rezultat analogic va fi şi ca urmare a uneidezvoltări fără stat – această concluzie reiese, absolut clar, din agonia pe

202

ION MEREUŢĂ

care a suportat-o poporul în colapsul unor state ca Liberia şi Somalia.Istoria dispune de numeroase exemple care confirmă că statul nu este unlux, ci o necesitate vitală. În lipsa unui stat eficient, atât dezvoltareaeconomică, cât şi cea socială, este imposibilă.

Construirea unui stat mai eficient pentru menţinerea uneidezvoltări mai stabile şi reducerea sărăciei, menţionează Wulfenson,nu va fi un lucru uşor. Într-un şir de situaţii, multe persoane vor aveaun interes motivat de menţinere a statului aşa cum este el, indiferentde costul bunăstării ţării în întregime. Învingerea opoziţiei acestorava cere timp şi eforturi politice. Sarcina constă în deschiderea şiextinderea posibilităţii reformelor cu respectarea riguroasă a etapelorde reformare şi utilizare a mecanismelor de compensare a pierderilor.

Chiar şi în cea mai nefavorabilă situaţie, subliniază D. Wulfenson,paşii în direcţia unui stat mai eficient pot influenţa semnificativbunăstarea lui economică şi socială. În timp ce noi suntem în pragulsecolului XXI, chemarea adresată statelor constă nu în diminuarearolului lor până la nesemnificativ, nu în dominaţia asupra pieţei, ci dea începe a face aceşti paşi mici”.

În continuare, pentru a realiza o astfel de abordare în practică,este necesar de a defini sistemul de indicatori ai securităţii economice.Asemenea indicatori, fiind cuantificaţi, vor permite de a semnalizadin timp despre pericolul care ameninţă şi de a lua măsuri pentrupreîntâmpinarea acestuia.

Caracteristica distinctivă a indicatorilor securităţii este valoarea-limită a lor. Apropierea de valoarea-limită admisibilă atestă o creşterea ameninţării stabilităţii social-economice a societăţii, iar depăşireavalorilor-limită – intrarea societăţii într-o perioadă de instabilitate şiconflicte sociale, adică subminarea securităţii economice (SE).

În prezent, în Republica Moldova, valorile-limită ale SE suntdiferite, în funcţie de componentele acesteia. Astfel, ele sunt comparativjoase în ce priveşte ritmurile inflaţiei, rata şomajului înregistrat, nivelulasigurării cu locuinţe. La limita cea mai periculoasă se află recesiuneaproducţiei, distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific, acumulareadatoriei externe. Totalitatea pericolelor care pot ameninţa această sferăpoate fi repartizată în pericole externe şi interne:

Pericolele economice externe pentru Republica Moldova includ:- dependenţa extrem de înaltă a economiei naţionale (cel puţin

90%) de importul resurselor energetice, absenţa alternativelor deasigurare cu energie;

203

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

- creşterea dependenţei de importare a tehnicii în cadrul recesiuniiindustriei proprii, a bazei de cercetare, experimentare şi de proiectare;

- majorarea rapidă a nivelului datoriei de stat: 1994 – 38,5% PIB,1996 - 49,9%;

- diminuarea poziţiilor Republicii Moldova pe pieţele CSI în cepriveşte mărfurile sale tradiţionale.

Dacă ameninţările externe afectează semnificativ imaginea ţăriiîn lume, pericolele interne influenţează direct şi pot conduce lainstabilitate şi conflicte sociale.

În situaţia actuală de criză pentru Republica Moldova, pericoleleinterne care ameninţă securitatea ei economică sunt:

- restrângerea posibilităţilor financiare şi politice ale stalului înalegerea strategiei social-economice şi realizarea ei în practică;

- descreşterea producţiei, distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific,deformarea structurii producţiei şi structurii sectorului de producţie,existenţa în economie a numeroaselor întreprinderi neviabile;

- creşterea instabilităţii dezvoltării economice (dinamica PIB, venituldin exporturi etc.) în urma reducerii cotei-parte în domeniul industrial,precum şi dependenţa crescândă a sectorului agrar (posibilităţi reduse dechimizare, irigare etc.) de condiţiile schimbătoare ale climei;

- nivel redus al investiţiilor (sub 10% în raport cu PIB), scurgereacapitalului peste hotare, gradul înalt de uzură a utilajelor în majoritateaîntreprinderilor;

- cota înaltă (mai mult de 40%) a sectorului tenebros în economieşi criminalizarea acesteia;

- pericolele sociale - reducerea considerabilă a nivelului de trai,agravarea sănătăţii generale a populaţiei, atenuarea motivării de muncă,diferenţierea marcată (I, II) a grupurilor sociale ale populaţiei dupănivelul veniturilor.

O atenţie deosebită merită şi ameninţările externe cu caracterinstituţional, principala dintre acestea fiind slăbiciunea statului înrealizarea funcţiei lui esenţiale în economia de piaţă – de reglementarea acţiunilor subiecţilor economici prin intermediul proiecţiei juridice,judiciare şi garantării respectării contractelor şi acordurilor încheiate.Ieşirea din situaţie este crearea unei legislaţii civile contemporane şifortificarea sistemului judiciar, executarea deciziilor judiciare.

Asigurarea securităţii economice este o sarcină care se bazeazăpe interesele naţionale şi de stat pe termen lung şi trebuie realizată nudoar de organele administrării de stat.

204

ION MEREUŢĂ

O semnificaţie deosebită capătă conştientizarea acestei problemede către partidele politice şi organizaţiile sociale, precum şi de toatepăturile populaţiei. Înţelegerea faptului că interesele personale, cele degrup şi cele ale ţării sunt interese comune; elaborarea unor directive şiacţiuni oportune menite să lichideze pericolele interne şi externe –acestea sunt nişte procese social-psihologice extrem de complexe, caretrebuie să evolueze în funcţie de tradiţiile istorice, nivelul existent degospodărire şi cultură politică în ţară, de încrederea populaţiei în stat.

Următorii doi-trei ani vor deveni, probabil, critici pentruRepublica Moldova: sau procesele de criză se vor dovedi a fiireversibile şi, în acest caz, îi va reveni rolul de ţară de categoria atreia, cu o viaţă stagnantă de periferie; sau se va reuşi depăşirea situaţieiactuale şi, în perspectiva apropiata, ea îşi va găsi propria nişă înspaţiul economic şi spiritual al Europei.

În contextul problematicii examinate se pune, în mod firesc,problema corelarării noţiunilor securitatea omului şi evoluţia umană.

Aceste noţiuni sunt apropiate şi interdependente, dar nu şi identice.Incontestabil, între evoluţia umană şi securitatea omului există relaţiide reciprocitate: progresul într-un domeniu extinde posibilităţile pentruprogres într-un alt domeniu şi invers; evoluţia umană reprezintă onoţiune cu mult mai amplă, definită de ONU ca proces de extindere aposibilităţilor de alegere pentru oameni (indicii dezvoltării umane,PIB pe cap de locuitor, sănătatea, instruirea).

În ceea ce priveşte noţiunea de securitate a omului, asemeneaaltor noţiuni fundamentale (cum este, de exemplu, libertatea omului)- este mai uşor de definit lipsa securităţii decât prezenţa acesteia, înspecial conform anumitor indicatori.

În orice caz, problema securităţii omului întruneşte două aspecte:— libertatea de orice ameninţări, cum este foamea, bolile,

represiunile;— protecţia de caracterul brusc, încălcarea anormală a condiţiilor

vieţii de zi cu zi în familie, la locul de muncă, în societate.Totodată, mai există o caracteristică distinctivă a acestor două

noţiuni, care constă în aceea că evoluţia umană presupune realizareastrategiei ei, în special, la nivel de stat şi naţional (cu toate că uneleaspecte sociale ale ei ţin de individ), apropiind această abordare deconcepţia securităţii economice, în timp ce securitatea omuluiantrenează un spectru vast de probleme fundamentale ale activităţiivitale nemijlocite a omului.

205

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

În calitate de concluzie vom menţiona că, într-o asemeneainterpretare, ameninţarea securităţii omului poate exista la orice nivelde venit naţional şi la orice nivel de dezvoltare a societăţii.

Altfel spus, această problemă este actuală pentru orice ţară, chiarşi una bogată şi cu o democraţie dezvoltată, însă în ţările care trăiesccriza statalităţii, a economiei sau a spiritualităţii, lipsa securităţiipopulaţiei creşte incomparabil.

Acumularea, într-o astfel de ţară, a lipsurilor umane – sărăciei,foamei, bolilor, criminalităţii, inegalităţii etnice, xenofobiei (ura faţăde străini) – e în stare să producă explozii sociale şi acte de violenţă.Respectivul pericol poate fi generat nu numai de persoane aparte,grupuri de persoane (criminalitatea, conflictele etnice) sau partidepolitice, dar şi de statul însuşi.

Istoria atestă numeroase cazuri când statul în care s-a acumulatmasa critică de probleme ce ţin de securitatea politică, economicăsau personală, devenind un stat cu un risc major de criză naţională,eşua fie spre o aventură militară externă, fie spre violenţă împotrivapropriei populaţii.

Însă, în ambele cazuri, soldaţii şi poliţia nu vor substitui reformelesociale şi economice. Tot aşa cum ajutorul umanitar de scurtă duratăsau acordarea de credite externe nu vor putea înlocui concentrarea delungă durată a eforturilor şi resurselor ţării pentru asigurarea uneidezvoltări stabile.

Cu toate că între aceste constituente ale securităţii populaţiei existărelaţii de reciprocitate, este firească întrebarea: care securitate estemai importantă?

La o examinare detaliată, aceste şase componente ale securităţiiomului pot fi structurate în două grupuri:

- libertatea de necesităţi (sărăcie);- libertatea de frică (risc).La baza ambelor libertăţi, indiferent de modul de examinare, se

află securitatea economică – deci, populaţia dispune de veniturisuficiente pentru satisfacerea necesităţilor vitale: venituri fie provenitedin muncă productivă şi bine remunerată, fie, în calitate de măsurăextremă, din susţinerea socială, finanţată de către stat.

O altă întrebare este: care sunt relaţiile dintre securitatea economicăa omului şi securitatea economică a statului? Adică, cum interacţioneazăsecuritatea economică a statului şi procesele de evoluţie umană?

Răspunsul, în prima aproximaţie, poate fi: pericolele ce pun în

206

ION MEREUŢĂ

primejdie evoluţia umană stabilă (existenţa posibilităţii de alegerepentru oameni), care ameninţă bunăstarea oamenilor sunt generate,înainte de toate, de starea de criză a economiei şi de derivatele unornenorociri sociale cum ar fi: inflaţia, şomajul, veniturile mici,subalimentarea, ocuparea cu implicaţii riscante a forţei de muncă(inclusiv în economia subterană), sărăcia, sănătatea nesatisfăcătoare,nivelul de instruire redus, criminalitatea, suicidurile.

Securitatea politică este doar la prima vedere separată desecuritatea economică. Din istorie se ştie că, de regulă, cataclismelepolitice, regimurile totalitare etc. sunt produsul unei anarhii economie,al disperării sociale a populaţiei ţării, în cazul în care statul însuşi,institutele puterii de stat, bugetul de stat, balanţa de plăţi etc. suntîntr-o stare deprimată.

Acţiunile de prevenţie, întreprinse de stat în această situaţie, potfi diferite: de forţă, politice, juridice, economice, organizatorice etc.

În Concepţia ONU privind securitatea umană un loc deosebit îlocupă securitatea ocrotirii sănătăţii. Sănătatea a fost, este şi va fibogăţia fiecărui popor, condiţia de existenţă a planetei Pământ îngeneral. Oamenii sănătoşi produc bunurile materiale, iar maladiile,afectând sănătatea, acţionează direct şi nefavorabil asupra producţiei.Iată de ce sănătatea este o noţiune nu numai medicală şi socială, dar şieconomico-financiară. Medicina cu prestările ei de sănătate reproduceforţa de muncă şi acţionează direct proporţional asupra venituluinaţional, a PIB-ului şi a sistemului economic în întregime.

Care ar fi reperele conceptuale ale politicii dezvoltării umanedurabile în viziunea noastră? Noi le-am reflectat în diferite studiiştiinţifice, în special, în lucrarea „Spre mileniul III: dezvoltarea umanădurabilă şi problemele medico-sociale în Republica Moldova”.

Concepţia politicii sociale în domeniul dezvoltării umane durabiletrebuie să fie protecţia socială şi dezvoltarea durabilă a omului pe deo parte, iar pe de altă parte, edificarea societăţii posibilităţilor egale.Ţelul guvernării în domeniul politicii sociale trebuie să fie protecţia,ajutorul social şi asigurarea socială şi medicală a securităţii sociale apopulaţiei Republicii Moldova. Credem că guvernarea şi metodele eitrebuie schimbate evolutiv. De asemenea, credem că e necesar caMinisterul Sănătăţii şi Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi aFamiliei să fuzioneze, la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii, înMinisterul Bunăstării Sociale, în al cărui vizor să fie atât politicaasigurărilor sociale, cât şi cea a asigurărilor medicale.

207

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Principii strategice:1. Responsabilitatea personală a cetăţeanului, statului şi

patronatului (de stat şi privat);2. Adoptarea sistemului de protecţie socială existent în relaţiile

de piaţă, prin modificarea legislaţiei;3. Elaborarea Codului protecţiei sociale în RM;4. Solidaritatea societăţii în asigurările sociale;5. Formarea societăţii posibilităţilor egale.Direcţiile activităţii:1. Dezvoltarea durabilă a omului în RM;2. Stabilirea prin lege a minimului social pentru toată populaţia

şi corelaţia lui cu procesele inflaţioniste;3. Combaterea sărăciei;4. Crearea unor noi locuri de muncă;5. Securitatea ecologică şi protecţia sănătăţii publice;6. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă;7. Combaterea şomajului;8. Politica adecvată faţă de tineret:

a. Spaţiu locativb. Studiic. Politica creditar-bancarăd. Echitate socială şi medicală;

9. Protecţia, ajutorul social şi asigurările sociale pentru grupurilesocial-vulnerabile;

10..Păstrarea, ameliorarea, asigurarea sănătăţii populaţiei;11. Diminuarea invalidităţii şi handicapului;12. Optimizarea vieţii profesionale şi familiale;13. Consolidarea familiilor;14. Dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei;15. Dezvoltarea culturii;16. Educaţia femeii şi a bărbatului;I7. Protecţia bătrânilor.Dezvoltarea durabilă a omului în Republica Moldova:• Continuarea democratizării societăţii;• Securitatea ecologică;• Securitatea economică;• Securitatea energetică;• Securitatea alimentară;• Securitatea socială şi individuală a omului;

208

ION MEREUŢĂ

• Securitatea sănătăţii omului;• Asigurarea protecţiei sociale.Minimul social:Este necesară elaborarea Legii privind minimumul de servicii şi

asistenţe sociale garantate de stat, indiferent de grupurile sociale,vârstă, apartenenţă religioasă etc. În respectiva lege urmează să fiespecificate corelaţiile cetăţean şi şansa socială, responsabilitateastatului, patronatului de stat în faţa cetăţeanului (bolnavului,individului cu handicap, angajatului etc.)

Combaterea sărăciei:Elaborarea unui program special de combatere a sărăciei, care ar

cuprinde minimul de existenţă socială garantat de stat şi grupurile depopulaţie care trebuie tutelate de stat (persoanele de vârsta a treia,familiile cu un singur părinte invalid, invalizii singuri, şomerii).

Nivelul sărăciei:Om sărac este invalidul, familia sau un grup de persoane care nu

poate să trăiască echivalent cu cerinţele minimului de existenţă (vieţii).Acest program trebuie să aibă o durată de 4-5 ani.

Principiile trebuie să fie:• Promovarea unei politici adecvate pentru integrarea combaterii

sărăciei în activitatea de producere şi asigurarea cu noi locuri de muncă;• Identificarea cauzelor sărăciei omului şi eliminarea ei de către

societate, organele respective obligate cu funcţii obşteşti şi de stat;• Evidenţierea statistică a oamenilor săraci:• Minimul alimentar.Crearea unor noi locuri de muncă:Acest principiu trebuie să fie în atenţia organelor abilitate şi a

guvernului prin:• Dezvoltarea şi stabilitatea microeconomică;• Procesul de adaptare socială dinamică şi echitabilă;• Deschiderea de noi întreprinderi;• Politica adecvată creditar-bancară a antreprenoriatului;• Lărgirea întreprinderilor existente;• Reprofilarea, integrarea şi reorientarea profesională a şomerilor;• Politica nouă de încadrare în câmpul muncii – cererea de specialişti,

pregătirea cadrelor, integrarea în producere, profesiuni noi;• Politica adecvată în direcţia folosirii forţei de muncă (tineret etc.)Securitate ecologică şi protecţia sănătăţii publice:- Conştientizarea impactului mediu-om-sănătate;

209

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

- Asigurarea păstrării balanţei ecosistemelor (apa, aerul, solul,îmbunătăţirea indicilor de bază a chimizării, radioactivitatea alimentarăetc.);

- Educaţia ecologică a populaţiei;- Elaborarea legislaţiei ecologice.Asigurările sociale şi reforma lor în direcţiile:- Protecţia şi asigurarea bătrâneţii;- Diminuarea invalidităţii (program social) şi acordarea de

asigurări sociale pentru invaliditate, dar şi prevenirea invalidităţii încâmpul muncii specifice;

- Asigurări pentru pierderea întreţinătorului;- Asigurări pentru şomaj, pentru graviditate şi maternitate, pentru

moarte (cei fără tutelă, înmormântare etc.);- Asigurările trebuie să fie obligatorii sau facultative, de stat,

municipale, judeţene, profesionale, internaţionale etc.;- Asigurările sociale trebuie să fie corelate cu ajutorul social

(identificarea categoriilor sociale vulnerabile etc.).- În domeniul sănătăţii este necesară asigurarea securităţii sănătăţii

oamenilor atât în sensul profilaxiei, cât şi în sensul tratamentului.Este necesară continuarea reformei şi formarea pieţei medico-farmaceutice. Trebuie evidenţiate: medicina de stat, asigurareasănătăţii şi tratamentului diferitelor grupuri de populaţie şi de bolnavicare trebuie să rămână sub tutela statului, formarea pieţei asigurărilorde sănătate – obligatorii şi facultative. Este nevoie de definitivareamecanismelor de autoreglare a acestor componente şi dezvoltareamedicinei private. De asemenea, este necesară diminuarea invalidităţiişi elaborarea unei noi concepţii în acest sens – stabilirea invalidităţiisau a handicapului fizic şi mental nu după grupele de invaliditate, ci înfuncţie de pierderea procentuală a capacităţii de muncă profesionale.Respectiva concepţie trebuie să fie reflectată şi tradusă în viaţă de olege organică şi alte acte normative.

În domeniul sănătăţii (asigurări medicale):• Continuarea reformei şi formarea pieţei medico-farmaceutice în

RM (medicina de stat, prin asigurare, privată), dezvoltarea industrieifarmaceutice indigene etc.;

• Trecerea la medicina prin asigurare (acceptarea de cătreparlament a amendamentului propus asupra Legii de asigurări şiadoptarea mecanismului de trecere la medicina prin asigurare în RM);

• Diminuarea invalidităţii (elaborarea unei noi concepţii, propuse de noi);

210

ION MEREUŢĂ

• Minimul garantat şi gratuit de stat (medicina de stat) trebuie săfie pentru următoarele grupuri de populaţie (care trebuie să fie subtutela statului), domenii şi afecţiuni:

* Mama şi copilul* Cancerul* Tuberculoza* Psihiatria* Alcoolismul, narcomania, toxicomania* SIDA* Infecţia renală cronică* Operaţiile de transplant* Operaţiile pe cord* Diabetul zaharat* Handicapaţii* Populaţia de vârsta a treia* Şomerii* Tineretul studios* Participanţii la lichidarea consecinţelor avariei de la Cernobîl* Participanţii la conflictul militar de pe Nistru* Asistenţa maladiilor de urgenţă (necesită o reformă specială)* Asigurarea cu medicamente şi protecţia cetăţeanului

(consumatorului)Politica sănătăţii în acest domeniu trebuie divizată în

următoarele:Grupurile de bolnavi invalizi, în cazul cărora costul

medicamentelor şi articolelor medicale trebuie compensat completîn condiţii de ambulator:

− Invalizii de război− Bolnavii de pe urma avariei de la Cernobîl− Copiii de până la 6 ani− Handicapaţii din copilărieBolnavii cu:− Diabet zaharat, fenilcetonurie, nanism hipofizar− Cancer− Astm bronşic− SIDA− Hemoblastoze− Reumatism, lupus eritematos− Sifilis, tuberculoză

211

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

− Operaţii pe cord− Epilepsie şi schizofrenie− Maladii psihice− Bolile Behterev, Parkinson− Miastenie− Afecţiune medulară Mor− Transplant renal sau al inimii− Handicap (copii)Securitatea, igiena şi sănătatea la locul de muncă:Informarea muncitorului (angajatului) despre securitate, igienă

şi sănătate la locul de muncă:• Securitatea sănătăţii la locul de muncă;• Cultura locului de muncă şi a procesului de producere;• Lupta cu factorii nocivi (de risc) care provoacă maladii somatice,

infecţioase şi profesionale;• Lupta cu maladiile profesionale (program special pentru fiecare

proces de muncă profesională);• Lupta cu invaliditatea profesională etc.Egalitatea bărbatului şi a femeii:• Muncă egală - salariu egal;• Egalitate în obţinerea locului de muncă, locului în societate;• Egalitatea în protecţia şi asistenţa socială şi medicală (maladii,

invaliditate, accidente şi maladii profesionale, şomaj, ajutoare familialeetc.);

• Echitate în regimul muncii în întreprinderile de stat şi celeprivate;

• Egalitate în deschiderea întreprinderilor economice sociale şiagrare;

• Starturi şi şanse egale (şcoală, studii, locuri de muncă, tehnologiinoi, securitate socială, responsabilitate familială, evoluţie a intelectului,ameliorarea imaginii femeii).

Principiul egalităţii genurilor trebuie să devină primordial însocietate. Sociumul este cel care trebuie să creeze o nouă mentalitatedespre locul şi rolul femeii în societate. Femeia este mamă, soţie,educatoare, conducător, funcţionar public şi chiar om politic, căci areacest drept. Drepturile ei sunt egale cu cele ale bărbaţilor. Rolul femeiiîn societate este enorm: însăşi dăinuirea vieţii pe pământ depinde defemeie. Parteneriatul dintre femeie şi bărbat trebuie să fie prezent şiîn familie, şi în societate, şi în procesul de conducere la diferit nivel.

212

ION MEREUŢĂ

Este vorba de schimbarea nu doar a atitudinii faţă de femeie, ci şi acomportamentului. Atât el, cât şi ea trebuie să-şi revizuiască locul şirolul în societate. Totodată, sunt necesare şi anumite legi pentruimplementarea principiului echităţii sociale a femeii şi bărbatului. Înceea ce priveşte accesul femeii la conducerea statului, cred că e nevoiede efectuat schimbări în Codul Electoral, în Legile despre partidelepolitice şi cea despre guvern. Poate astfel, prin dictatul legii, va fiechilibrată balanţa dintre genuri, căci, deocamdată, cadrul juridic dejure şi de facto nu reflectă întru totul realitatea. Deci, însuşi sociumultrebuie să stabilească şi să promoveze egalitatea genurilor, care e oproblemă actuală pentru statele europene, dar şi pentru întreaga lume.

Încă la 16 noiembrie 1998, Consiliul Europei a adoptat o declaraţieprivind egalitatea între femei şi bărbaţi. Comitetul de Miniştri alConsiliului Europei a recomandat şi el acest lucru. Principiul egalităţiigenurilor a devenit o preocupare a zeci de ONG-uri, comitete regionaleşi chiar internaţionale. Inechitatea genurilor atrage după sine şi alteprobleme: femeia şi sărăcia, femeia şi natalitatea, sănătatea femeii,asistenţa mamei şi copilului, planificarea familiei şi sănătateareproductivă, prevenirea şi excluderea violenţei faţă de femei, femeiaşi conflictul armat, femeia şi economia etc. În paralel, o importanţătot mai mare capătă mecanismele instituţionale de promovare a femeii,a drepturilor ei, Codul căsătoriei şi familiei etc.

La ora actuală, într-o serie de legi ale Republicii Moldova, precumsunt Codul Muncii, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, existăstipulări despre egalitatea femeii şi a bărbatului. Respectivele completăriau fost făcute cu ajutorul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,având ca bază legislaţia Uniunii Europene, inclusiv Convenţia Europeanăa Drepturilor Omului şi Convenţia internaţională privind eliminareatuturor formelor de discriminare faţă de femei. Urmează ca societatea sătraducă aceste principii în viaţă şi să excludă discriminarea sexuală suborice formă (de ex., discriminarea în legătură cu graviditatea). Pentruaceasta, este necesar de îmbunătăţit statutul femeii şi de renunţat laideologia dominantă a unuia dintre sexe.

Combaterea şomajului:• Identificarea şomerilor după vârstă, teritoriu, sex, profesie, etc.;• Micşorarea duratei şomajului pentru fiecare şomer (evidenţa

nominală în timp, reprofilare şi reangajare în câmpul muncii);• Deschiderea noilor locuri de muncă;• Studierea noilor mecanisme de diminuare a şomajului (pregătirea

213

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

specialiştilor bugetari numai la comanda statului, reglementareapregătirii specialiştilor în instituţiile private de învăţământ pornind dela cererea şi oferta de braţe de muncă într-un domeniu sau altul);

• Formarea fondului special pentru şomaj;• Plătirea echilibrată tineret - viaţa profesională;• Adoptarea Legii despre şomaj şi a mecanismelor şi actelor

normative pentru diminuarea acestuia.Lupta pentru diminuarea invalidităţii şi handicapului:• Elaborarea unei noi concepţii de expertiză a vitalităţii, având la bază

nu grupele de invaliditate, ci pierderea în % a capacităţii profesionale;• Prelungirea duratei concediului medical în legătură cu

incapacitatea temporară de muncă;• Lupta cu maladiile cronice ce provoacă invaliditatea;• Diagnosticul prenatal şi genetic al malformaţiilor congenitale;• Reabilitarea bolnavilor cu handicap, reorientarea lor profesională

(dacă e nevoie) şi reintegrarea în procesul de producere (programeconomic specific la nivel naţional, regional etc.).

Dezvoltarea resurselor umane:• Supravegherea proceselor demografice;• Ameliorarea sporului natural al populaţiei;• Diminuarea mortalităţii generale;• Diminuarea malformaţiilor;• Diminuarea invalidităţii şi încadrarea invalizilor în câmpul muncii;• Politica adecvată de pregătire a cadrelor şi evaluarea lor.Protecţia maternităţii:• Determinarea adecvată a concediului de sarcină şi de maternitate,

asigurat cu subsidii de stat;• Asigurarea medicală gratuită;• Asigurarea cu medicamente pentru perioada respectivă;• Asigurarea salariului pe perioada maternităţii.Protecţia bătrânilor şi a unor grupuri sociale speciale:• Bătrâneţe asigurată;• Pensii adecvate;• Asistenţa medicală şi farmaceutică adecvată;• Protecţia socială a unor grupuri specifice: familii cu un părinte,

familii cu un bătrân şi cu un invalid sau handicapat, alocaţiile familiale.Politica în domeniul educaţiei:• Continuarea reformei în instruire şi educaţie.În condiţiile când Republica Moldova şi populaţia ei se află într-o

214

ION MEREUŢĂ

stare dificilă, când e pusă în pericol existenţa umană şi fondul genetical ţării, în contextul Concepţiei ONU privind evoluţia umană, a politicilorecologice regionale şi globale, ar fi oportună crearea unui consiliu specialpe lângă şeful statului – Consiliul naţional pentru bunăstarea poporuluişi dezvoltarea umană durabilă în Republica Moldova.

7. Nevoia de o familie sănătoasă şi o familie-standardFamilia este celula societăţii şi anume ea stă la baza sociumului.

„Pentru cei cu suflet nobil pământul întreg este familia lor”, se spune,filozofic, în Panciatantra. Astăzi, noi avem nevoie de o familie-standard sub toate aspectele. Pentru aceasta, e necesar să creăm valorilemorale ale familiei: începând cu relaţiile între soţ şi soţie, părinţi şicopii, copii, părinţi şi bunici, căci aici se concentrează toate relaţiilehabituale, sociale, economice, morale şi chiar sexuale. Problemelepsihoemotive, claustrofobia şi tensiunile familiale – beţia, violenţa şiincestul, maltratarea – trebuie prevenite, blocate şi înlăturate. E necesarca în familie să nu apară starea de criză, care poate să distrugă relaţiilefamiliale şi chiar să provoace divorţul.

Într-adevăr, pe seama familiei sunt puse multe probleme sociale.În societatea moldovenească se creează, anual, cca 26 mii de familiinoi, dintre care, după un anumit timp, 13 mii de cupluri divorţează.În condiţiile familiei-standard – model pe care dorim şi suntem obligaţisă-l creăm în ţara noastră – nu trebuie să fie loc pentru conflicte. Înfamilia-standard trebuie să existe un lider, dar la un loc de cinste săstea cedările reciproce, iar copiii să fie educaţi şi uniţi în jurul părinţilor.Ca şi în societate, şi membrii familiei-standard au nevoie de libertate:viaţa merită să fie trăită şi toate relaţiile trebuie să fie reciproce. Anumeîn căsnicie şi, mai mult, în familia-standard vor fi valorificate valorilefamiliei contemporane şi viitoare. Esenţa familiei-standard este nudoar respectarea tradiţiilor, ci şi raţiunea, înţelegerea, iubirea,desăvârşirea relaţiilor sociale şi economice, controlul activităţii sexualeşi al fertilităţii femeii. Din această înţelegere-iubire trebuie să se nascăcopilaşii, la baza educaţiei cărora trebuie pusă înalta morală de omcontemporan. Relaţiile copiilor cu părinţii, ca şi drepturile şi obligaţiunilemorale şi juridice, devin extrem de importante. Părinţii singuratici trebuiesă fie o problemă soluţionată şi pentru familie, şi pentru societate. Totfamilia trebuie să rezolve problema natalităţii şi cea a sporului naturalal populaţiei. Căci, doar o familie sănătoasă determină existenţa uneigeneraţii sănătoase şi, ulterior, a unei societăţi sănătoase.

215

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

8. Nevoia de edificare a statului moldovenesc bazat pe dreptAm menţionat mai devreme că omul este o fiinţă biosocială şi se

supune întocmai legilor biologice, care sunt determinate de filo- şiontogeneză. În ceea ce priveşte viaţa socială şi interacţiunea Eu-lui cusociumul, trebuie stabilite legi şi acte normative care să fie respectateşi îndeplinite de către om care, în raport cu statul, este cetăţean, înorice acţiune sau inacţiune. În viziunea noastră, statul bazat pe drepttrebuie să specifice clar drepturile şi responsabilităţile omului-cetăţean.Pe de o parte, omul-cetăţean, iar pe de altă parte – societatea şi statul.Statul, de asemenea, trebuie să aibă drepturi şi obligaţiuni faţă decetăţenii săi. Toţi trebuie să fie egali în faţa legii, precum suntemegali în faţa lui Dumnezeu. În asemenea condiţii, nu se vor dezvoltacorupţia şi infracţionalitatea, alte delicte şi încălcări, şi va fi asiguratăcivilizaţia sociumului, autoreglarea şi autoperfecţionarea lui. Se vor creapremise pentru amplificarea proceselor de educare şi culturalizare însocietate. Un principiu esenţial al statului bazat pe drept trebuie sădevină delimitarea şi conlucrarea celor trei puteri – legislativă,executivă şi judiciară. Acest proces a demarat deja în societatea noastră,iar în paralel se efectuează şi reforma judiciară – organizarea, formareainfrastructurii, determinarea funcţiilor şi obligaţiunilor ierarhieijudiciare. Principiile în cauză sunt stipulate în Constituţie şi în diferitelegi organice şi acte normative. Totodată, este necesară ajustarealegilor, a actelor normative şi a stipulărilor legislative la legislaţiaeuropeană şi internaţională. Aceasta este o primă condiţie pentruprocesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şiîn circuitul democratic mondial în general. Astfel, am putea vorbidespre globalizarea jurisprudenţei şi a legislaţiei în numele umanităţii,adică despre o gândire globală.

Credem că anume această gândire globală poate duce la apariţiaintelectului global, la instaurarea securităţii globale, la dezvoltareadurabilă a lumii, la eliminarea corupţiei, a mafiei şi terorismului. Înacest context, credem că este nevoie şi de ajustarea legislaţiei medicalenaţionale la cea europeană, precum şi de integrarea sistemului naţionalde sănătate în sistemul european al sănătăţii. Un punct de pornire alacestui proces poate fi elaborarea legislaţiei medicale mondiale în toateprivinţele, începând cu pregătirea cadrelor medicale şi terminând cuexercitarea actului medical sub toate aspectele. Menţionăm că, dinpunctul nostru de vedere, la baza realizării tuturor acestor conceptetrebuie să stea Declaraţia universală a drepturilor omului.

216

ION MEREUŢĂ

9. Nevoia de realizare a drepturilor omuluiAlături de Europa şi întreaga lume, Republica Moldova a păşit în

mileniul III ca stat suveran şi independent, ca subiect al dreptuluiinternaţional. În contextul dezvoltării umanităţii şi al progresului tehnico-ştiinţific, se vorbeşte tot mai mult despre dezvoltarea umană durabilă,despre supravieţuirea omului şi a sociumului. Filozofii încearcă să propunăomenirii noi căi de evoluţie, noi concepte – noosferizarea, globalizarea,biodiversitatea, dezvoltarea umană durabilă etc. În centrul atenţiei acestorconcepte este pus OMUL şi existenţa lui. Într-adevăr, omul este şi trebuieapreciat ca principalul motto al lumii. Concomitent, apar problemeledrepturilor şi obligaţiilor omului, care în mare măsură determinăsupravieţuirea lui. Ultima este apreciată şi de obligaţiile omului faţă desine, de socium şi de mediu. Republica Moldova doreşte să devină unstat de drept, tinde să intre în familia ţărilor europene, care au nu numaitradiţii, ci şi un spectru legislativ bine determinat. Consiliul Europei aavut întotdeauna o concepţie unitară şi individuală asupra drepturiloromului, iar Republica Moldova a aderat la nenumărate documente şipacte internaţionale privind drepturile omului, inclusiv la Carta SocialăEuropeană.

Consider că, la această etapă a dezvoltării socio-economice,supravieţuirea omului în Republica Moldova trebuie privită prinprisma politicii sociale. Omul trebuie să fie în centrul tuturor – curesponsabilităţi, obligaţii şi drepturi. După noi, credem că politicasocială ar trebui să întrunească câteva componente de bază: întărireacoeziunii sociale în ţară; garantarea unei protecţii suficiente în securitateasocială, prin favorizarea încadrării în muncă şi formarea drepturilorcelor ce muncesc; protecţia eficace a grupurilor socialmente vulnerabile;lupta împotriva excluderii şi discriminării; o politică adecvatămigraţională; protecţia copilului şi a familiei; integrarea socială ahandicapaţilor; crearea fondurilor de dezvoltare socială.

Dar să efectuăm unele paralele dintre dreptul omului şi realitate.Dreptul la muncăEste unul dintre principalele obiective, având menirea ca angajatul

să-şi câştige existenţa prin muncă liber întreprinsă, cu normă întreagă.Cum se îndeplineşte acest drept în Republica Moldova?Cum se utilizează forţa de muncă în tară?Potrivit informaţiei de care dispunem, în Republica Moldova sunt

înregistraţi cca 38.000 de şomeri. Dar câţi nu sunt înregistraţi?Legislaţia în vigoare prevede susţinerea financiară a şomerilor, iar

217

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

pentru organizarea activităţii de întreprinzător – acordarea de cătreoficiile forţei de muncă a unor surse financiare sub formă deîmprumuturi în sumă de 5.000 lei, pe un termen de 12 luni. Trebuiede instituit practica târgurilor forţei de muncă, pregătirea profesionalăîn privinţa valorificării resurselor umane. Fondul pe şomaj planificatpentru anul 2002 era de 111.245,7 lei. Considerăm că aceste finanţetrebuie utilizate pentru încadrarea şomerilor în câmpul muncii – doarei sunt apţi de muncă! Aceasta trebuie să fie o strategie a statului. Încaz contrar, cetăţenii apţi de muncă vor continua să caute de lucru înstrăinătate. Astăzi, cca. 800.000 de moldoveni muncesc, majoritateailegal, în diferite ţări ale lumii. Şi ei ar fi putut produce şi ridicaPIB-ul ţării noastre!

Dreptul la condiţii de muncă echitabileSe respectă oare în ţara noastră prevederile legislative referitoare

la durata timpului de muncă, dreptul la concediu, eliminarea riscurilorocupaţiilor profesionale, acordarea de indemnizaţii pentru condiţiilenocive de muncă, de plăţi şi produse alimentare suplimentare? Deşitoate aceste reglementări şi-au găsit reflectare în legislaţie, considerămcă nu sunt respectate suficient, iar societatea, colectivele, cetăţeniimai au mult de muncit în acest sens.

Dreptul la securitatea şi igiena munciiAsigurarea exercitării efective a dreptului la securitate şi igienă la

locurile de muncă este primordială. În Republica Moldova, sunt oarerespectate pe deplin regulamentele securităţii şi de igienă? Măsurile decontrol a sus-menţionatelor regulamente au depistat diferite lacune. Înultimii ani, numărul cazurilor de boli profesionale este de circa 50-60,rareori – de 80-120. Totodată, evidenţa, diagnosticarea şi tratamentulmaladiilor profesionale lasă de dorit. Practic, lipseşte serviciul de patologieprofesională în sectorul rural. Despre aceasta ne vorbesc indicii morbidităţiicu incapacitate temporară de muncă la toate grupurile profesionale.Problema în cauză se referă pe deplin şi la lucrătorii medicali. De aceeaapare necesitatea elaborării unei legi în domeniul maladiilor profesionaleşi a mecanismelor de realizare a acesteia.

Dreptul la salarizare echitabilăAsigurarea unui trai decent al cetăţeanului Republicii Moldova şi

familiei lui depinde de veniturile acestuia. Trebuie recunoscut dreptulomului la un coeficient majorat de salarizare pentru orele suplimentarede muncă. Salariu egal pentru o muncă egală - acesta ar fi principiul debază în cazurile celor ce muncesc. E necesar de elaborat Legea privind

218

ION MEREUŢĂ

minimumul social garantat de stat, indiferent de grupul social, vârstă,apartenenţa religioasă, în scopul combaterii sărăciei. Legislaţia trebuiesă stipuleze responsabilitatea statului, a patronului, a cetăţeanului înaceastă privinţă. Trebuie stabilită cauza sărăciei şi omiterea ei de cătresocietate, organele de stat şi cele obşteşti etc. Un rol important trebuiesă se acorde minimumului alimentar. Cum să trăiască cetăţeanulMoldovei, dacă coşul minim de consum este de circa 1050 lei, iar salariulminim – de 100 de lei lunar?! („Monitorul Oficial al RM”, nr. 59-61din 7.06.2001) În aceste condiţii, cetăţeanul nu trăieşte, ci doar există,şi tocmai de aceea este îndreptăţită problema supravieţuirii omului înRepublica Moldova.

Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţieÎn vederea exercitării efective a dreptului copiilor şi tinerilor,

considerăm că în legislaţie trebuie să fie stipulat, ca vârstă minimă deangajare în câmpul muncii, vârsta de 15 ani, cu specificarea: muncăuşoară ce nu prejudiciază sănătatea. Vârsta de 18 ani poate fi vârstăminimă de angajare în câmpul muncii pentru unele genuri de activitate.De asemenea, pentru aceste vârste trebuie să fie fixate: o durată optimăa zilei de lucru, excluderea noxelor profesionale, o salarizare echitabilă,dotaţii, concedii, o politică elocventă creditar-bancară.

Este oportună majorarea Fondului de protecţie a familiilor cu copiişi alocarea de: indemnizaţii la creşterea copilului, pentru îngrijireacopilului până la 15 ani, indemnizaţii pentru copiii de 1,5-16 ani (pentrucopiii din şcoli, gimnazii, licee, pentru studenţi), indemnizaţii pentrumamele singure care au copii de 1,5-16 ani. Aceste plăţi pot fi asigurateatât din Bugetul asigurărilor sociale de stat, cât şi din Bugetulconsolidat de stat.

Dreptul la protecţia maternităţiiTrebuie stipulată, în legislaţie, durata concediului de maternitate

de cel puţin 14 săptămâni ( concediul plătit 100%), prestări sociale,securitate etc. Să fie stipulată: interzicerea concedierii femeilor de cătrepatronat; acordarea pauzelor pentru mamele ce alăptează, interzicereaangajării în schimbul de noapte a femeilor care au născut recent şialăptează; interzicerea angajării la muncă fizică grea, în subterană saula orice altă muncă cu caracter periculos a femeilor însărcinate sau acelor care au născut recent şi alăptează. De asemenea, e nevoie de:

- Stabilirea adecvată a duratei concediului de sarcină şi dematernitate, asigurat prin subsidii de stat.

- Asigurarea medicală gratuită.

219

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

- Asigurarea cu medicamente în această perioadă, indiferent depatologie.

- Salarii adecvate coşului minim de consum pe perioadamaternităţii plus 50%.

Credem că doar în asemenea mod vom ridica natalitatea, sporulnatural al populaţiei, sănătatea generaţiilor noi şi, ca urmare, vomameliora fondul generic al ţării.

Dreptul la protecţia sănătăţii- ecologie, profilaxia primară a bolilor (apa, aerul, solul,

radioactivitatea etc.);- medicina preventivă, profilaxia primară, secundară, terţiară a

maladiilor şi excluderea factorilor de risc;- profilaxia traumatismelor şi accidentelor;- consultaţii şi educaţie în privinţa ameliorării sănătăţii;- dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale pentru

păstrarea şi ameliorarea sănătăţii, a modului sănătos de viaţă;- profilaxia maladiilor epidemice;- dezvoltarea culturii fizice şi sportului;- profilaxia bolilor profesionale.Dreptul la asistenţa socială şi medicalăFiecare cetăţean trebuie să fie asigurat că, la survenirea riscului

social sau medical, el va fi protejat de stat prin lege şi că această legeva fi respectată.

Cetăţeanul care nu-şi poate întreţine viaţa sau are deficienţe desănătate trebuie să dispună de asistenţă socială şi medicală deplină.Statul trebuie să îndeplinească stipulările constituţionale şi, dacăpretindem să fim stat european, să îndeplinească Convenţia europeanăde asistenţă medicală şi socială de la Paris, 11 decembrie 1953.

Sistemul asistenţei medicale pentru cetăţenii Republicii Moldovaa fost prezentat în nenumărate articole şi monografii ca Sistem mixtal sănătăţii publice în RM (I. Mereuţă, 1994, 1997, 2001, etc.).Concepţia în cauză a fost prezentată şi organelor decizionale alestatului care, însă, au rămas indiferente şi nu au reacţionat lapropunerile făcute. Considerăm că timpul va face dreptate.

Dreptul la securitate socialăMenţinerea unui nivel şi regim de securitate socială satisfăcător.Asigurarea socială şi reforma acesteia în direcţiile de protecţie şi

asigurare a bătrâneţii, a riscurilor medico-sociale.- Asigurări în caz de pierdere a întreţinătorului.

220

ION MEREUŢĂ

- Asigurări în caz de boală.- Asigurări în caz de moarte (cei fără de tutelă).- Asigurările sociale nu exclud şi ajutorul social destinat grupurilor

socialmente-vulnerabile.- Asigurări pentru şomaj.Dreptul persoanelor cu handicap la integrare socialăDupă cum am specificat mai devreme, este necesară elaborarea

unor concepţii, legi şi acte normative, având la bază nu grupele deinvaliditate, ci pierderea procentuală a capacităţii profesionale.

De asemenea, e nevoie de prelungit durata concediului medicalîn legătură cu incapacitatea temporară de muncă până la 6-7-8 luni;de combătut maladiile cronice ce provoacă invaliditatea. Reabilitareahandicapaţilor şi integrarea lor economică, profesională şi socială săse facă prin programe speciale economice, sociale, de învăţământ,pentru accesibilitate etc.

Dreptul familiei, copiilor şi tinerilor la protecţie socială,juridică, economică

Trebuie să asigurăm copiiilor din Republica Moldova un mediufavorabil dezvoltării personalităţii, aptitudinilor lor fizice şi morale.Este necesar să asigurăm copiilor şi femeilor îngrijiri, asistenţă, educaţieşi pregătire. De asemenea, ar fi utilă garantarea, de către stat, a protecţieişi ajutorului pentru copiii fără tutelă până la angajarea în câmpul muncii.

Asigurarea copiilor şi tinerilor cu învăţământul primar şi secundargratuit, şcolarizarea tuturor copiilor etc.

Drepturi egale ale femeii şi ale bărbatului(Vezi conţinutul acestor drepturi la pag. 238)Dreptul la informare şi consultareCetăţeanul Republicii Moldovei trebuie să aibă acces la informaţia

referitoare la aspectele vieţii ţării, comunităţii, dar şi la cea ce ţine deviaţa lui privată; are dreptul să consulte specialişti şi abia apoi să ia decizii.

Dreptul la protecţie în caz de concediere- Cetăţenii Republicii Moldova nu trebuie să fie concediaţi fără

un motiv valabil legat de aptitudinea sau conduita acestora, de cerinţelede funcţionare a întreprinderii (concedii forţate).

- Cetăţenii angajaţi şi concediaţi fără motiv valabil au dreptul la oindemnizaţie adecvată, salariu etc.

Dreptul la locuinţă- În Republica Moldova, trebuie să favorizăm accesul la locuinţă

la un nivel adecvat.

221

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

- Trebuie prevenită şi atenuată lipsa locuinţelor în vedereaeliminării progresive a acestei situaţii.

- Asigurarea cu locuinţă a cetăţenilor, familiilor prin toate formele,inclusiv prin ipotecă.

- Preţul la locuinţe trebuie să fie accesibil pentru persoanelesocialmente vulnerabile.

Toate aceste acţiuni trebuie întreprinse pentru a exclude ruşineanaţională – vagabonzii!

Desigur că atât despre obligaţiunile statului, cât şi despre drepturileşi îndatoririle cetăţenilor se poate vorbi mult. Scopul nostru a fost săproiectăm aceste normative vizavi de problema supravieţuirii omului.Trebuie să menţionăm, în acest context, că ne-am expus şi în altelucrări vizavi de politicile sociale necesare pentru asigurareadezvoltării umane durabile în ţara noastră. Aici, am dori săconcluzionăm, formulând unele principii conceptuale, după noi, alesupravieţuirii omului în Republica Moldova:

• Formarea statului bazat pe drept• Edificarea societăţii posibilităţilor egale• Dezvoltarea continuă a economiei ţării• Stabilirea direcţiilor strategice ale economiei naţionale• Investiţii în macroeconomie• Dezvoltarea businessului mic şi mijlociu• Crearea unor noi locuri de muncă• Responsabilitatea statului, responsabilitatea şi drepturile cetăţeanului• Respectarea legislaţiei şi a mecanismelor acesteia cu efect practic

pozitiv• Îndeplinirea obligaţiunilor civice şi profesionale ale fiecărui cetăţean• Drepturi egale ale bărbaţilor şi femeilor• Orice cetăţean trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga

existenţa printr-o muncă liber întreprinsă• Toţi angajaţii au dreptul la: condiţii de muncă echitabile;

securitate şi igienă la locul de muncă; salarizare echitabilă care să leasigure lor, precum şi familiilor lor, un nivel de trai satisfăcător

• Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie specială împotrivapericolelor fizice şi morale la care pot fi expuşi

• Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie socială, juridică şieconomică corespunzătoare

• Femeile angajate, în caz de maternitate, au dreptul la o protecţiesocială

222

ION MEREUŢĂ

• Orice persoană are dreptul la mijloacele corespunzătoare deorientare profesională în vederea sprijinirii sale în alegerea uneiprofesiuni adecvate intereselor şi aptitudinilor profesionale

• Orice persoană are dreptul la mijloacele corespunzătoare deformare profesională

• Orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile carepermit să se bucure de o stare de sănătate optimă

• Cetăţenii angajaţi şi persoanele aflate în întreţinerea acestora audreptul la securitate socială

• Orice cetăţean lipsit de resurse suficiente are dreptul la asistenţăsocială şi medicală

• Orice persoană handicapată are dreptul la autonomie, la integraresocială şi la participare în viaţa comunităţii

• Familia, în calitate de celulă fundamentală a societăţii, are dreptulla protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare în vedereaasigurării deplinei sale dezvoltări

• Toţi cetăţenii au dreptul la egalitate de şanse şi de tratament înmaterie de angajare şi de exercitare a profesiei, fără discriminare înfuncţie de sex

• Angajaţii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în cadrulîntreprinderii

• Cetăţenii angajaţi au dreptul de a participa la determinarea şiameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă în cadrulîntreprinderii

• Orice persoană vârstnică are dreptul la protecţia socială• Toţi angajaţii au dreptul la protecţie în caz de concediere• Toţi angajaţii au dreptul la protecţia propriilor creanţe în caz de

insolvabilitate a patronului lor• Toţi lucrătorii au dreptul la demnitate de muncă• Toate persoanele cu responsabilităţi familiale şi care sunt

angajate, sau doresc să se angajeze, au dreptul să o facă fără a fi supusediscriminărilor şi, pe cât e posibil, fără să existe un conflict întreresponsabilităţile lor profesionale şi cele familiale

• Reprezentanţii lucrătorilor dintr-o întreprindere au dreptul laprotecţie împotriva actelor susceptibile să le producă prejudicii şitrebuie să li se acorde facilităţi corespunzătoare pentru a-şi îndeplinipropriile atribuţii

• Toţi angajaţii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi înprocedurile de concediere colectivă

223

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

• Orice persoană trebuie să aibă dreptul la protecţie împotrivasărăciei şi a excluderilor sociale

• Orice persoană trebuie să aibă dreptul la locuinţă.Adăugător la cele expuse mai sus, pentru supravieţuirea omului

în Republica Moldova mai este nevoie de:1. Unitate naţională, în scopul dezvoltării şi prosperării economice

a ţării.2. Promovarea valorilor social-democratice, a economiei de piaţă,

asigurând o protecţie socială adecvată.3. Acţiuni prompte, nu potrivit proverbului mintea moldoveanului

cea de pe urmă.4. Eliminarea maladiilor psihosociale ale moldovenilor - invidia,

ura, făţărnicia, orgoliul, dezbinarea, mercantilismul etc.5. Instaurarea, în societatea moldovenească, a principiilor general-

umane: securitatea, pacea, familia, bunăstarea, echitatea socială,legalitatea, ordinea, dreptatea pentru om, stabilitatea, munca, iubireafaţă de oameni şi de ţară, patriotismul, ajutorul reciproc, solidaritatea,unirea, fraternitatea, familia-standard şi căsnicia trainică, iubirea faţăde părinţi, libertatea religiei, excluderea blasfemiei.

6. Educarea tinerei generaţii prin patriotism, jertfire de sine înnumele poporului, cultivarea unei conştiinţe umane planetare.

7. Promovarea gerontocraţiei în unele sfere de activitate.Sper din tot sufletul că aceste valori vor deveni, în viitorul cel mai

apropiat, pilonii pe care se va înălţa şi fortifica societatea moldoveneascămodernă. Cred asta în pofida faptului că, astăzi, mediocrităţile care aubani cumpără fotolii şi posturi înalte, distrugând talentele şi, înconsecinţă, stopând progresul, iar tinerii deştepţi, dar fără de resursemateriale, sunt nevoiţi să părăsească ţara. Orice ar fi, cred în viitorulRepublicii Moldova şi în supravieţuirea poporului ei.

10. Nevoia de integrare în valorile europene şi mondialeDeschiderea Republicii Moldova spre lume a fost posibilă în urma

declarării independenţei şi suveranităţii ţării noastre, idealuri la carepoporul nostru a aspirat dintotdeauna. Republica Moldova a fostrecunoscută de comunitatea europeană şi mondială, realitate confirmatăşi de faptul că ţara noastră este membru cu drepturi depline al ONU, CE,OSCE, al altor organisme politice şi economice europene şi internaţionale.

Astăzi, se vorbeşte mult despre necesitatea aderării ţării noastrela Uniunea Europeană. Trebuie să menţionăm încă o dată că, geografic

224

ION MEREUŢĂ

şi geopolitic, Republica Moldova se află şi întotdeaunas-a aflat în Europa. Deci, nu trebuie „să mergem” în Europa, ci să neracordăm la valorile europene. Şi acest proces a demarat încă în anul1992. La ora actuală, este imperios necesar să ajustăm legislaţianaţională la cea europeană, să dezvoltăm la un nivel european ştiinţa,să apropiem valorile culturale naţionale de standardele europene şi,nu în cele din urmă, să respectăm întocmai legislaţia comunităţiieuropene. Aceste acţiuni trebuie să fie realizate atât de autorităţile destat, cât şi de organizaţiile nonguvernamentale, precum şi de diplomaţiapopulară. Din această perspectivă, un rol decisiv îl pot avea relaţiiledintre agenţii economici. Armonizarea legislaţiei şi crearea unorcondiţii investiţionale atractive, favorizarea investiţiilor şi creareaîntreprinderilor cu capital mixt, mişcarea resurselor umane şi acapitalului etc. trebuie să fie determinante în relaţiile noastre cuexteriorul. Şi aceasta e valabil atât pentru relaţia Republicii Moldovacu Estul, cât şi cu Vestul. Desigur că Republica Moldova trebuie să seintegreze în structurile politice, economice şi de securitate europene.Credem, însă, că ţara noastră, concomitent cu integrarea în Europa,trebuie să construiască relaţii privilegiate cu România, Ucraina, ţărileCSI. Suntem convinşi că doar promovarea unei politici externeînţelepte va favoriza, în cele din urmă, aderarea Republicii Moldovala Uniunea Europeană. Şi doar astfel Republica Moldova îşi va găsilocul într-o Europă prosperă şi stabilă. Iar sensul şi condiţia de bază aacestei integrări trebuie să fie asigurarea intereselor RepubliciiMoldova şi ale poporului ei, cu orice preţ.

11. Nevoia de educaţie şi culturăProcesul de educaţie la nivelul sociumului moldovenesc, dar şi la

nivelul pe care îl dorim a fi de conştiinţă globală, trebuie evaluat pornindde la însuşi omul, cetăţeanul, personalitatea. Aceasta e valabil atât pentruprocesul de formare-dezvoltare continuă a personalităţii, cât şi pentrutoate formele de educaţie – fizică, formală, informală, intelectuală,morală – conform ciclurilor vieţii individului. Un rol deosebit în educaţietrebuie să-l deţină factorii educaţionali – familia, mijloacele decomunicare în masă, instituţiile de învăţământ, instituţiile statului,sociumul în întregime. Omul viitorului – Homo Universalis, HomoHumanitas – pe care urmează să-l formăm în condiţiile noi, nu poate ficreat fără educaţia tehnologică. Ulterior, cunoştinţele omuluicontemporan şi cel al viitorului trebuie implementate în practică. Anume

225

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

procesul de aplicare a cunoştinţelor în domeniul producţiei, în interesulomului şi al societăţii, contribuie la informatizarea sociumului, desprecare vorbeşte în lucrările sale academicianul T. Ţârdea.

Cultura generală trebuie să asigure dezvoltarea personalităţii. Labaza culturii trebuie să stea pregătirea şi orientarea şcolară, profesionalăşi socială. Desigur că omul, cetăţeanul, profesionistul într-un domeniutrebuie să posede cultură de profil, care completează cultura generală,o divizează şi o aprofundează. În acest mod, are loc determinarea şievoluţia structurală a personalităţii umane. Astfel, se pare că viitorulculturii omului va fi cultura de profil, de specialitate. Ea va arătaobiectivele specifice ale activităţii profesionale, care sunt diverse, înfuncţie de exercitarea unei sau altei profesiuni. Anume aşa credem căvom crea ansamblul valorilor spirituale ale sociumului în toate domeniilecunoaşterii şi ale activităţii umane – ştiinţă, tehnologii, artă, economie,politică, filozofie, religie etc.

Eu-l psihic, moral şi material... El duce cu sine tot ce are şicunoaşte – înainte de toate, educaţia, cultura, cunoştinţele, conştiinţa,voinţa, binele etc. Educaţia sufletului, a spiritului, ca şi educaţiafizicului, e necesară pe tot parcursul vieţii omului. În afara educaţieişi a învăţăturii sufletul nu poate fi conceput. Este necesară educaţiaatât a omului, cât şi a sociumului. Victor Hugo scria că „educaţiasocială bine făcută poate totdeauna să scoată dintr-un suflet, oricarear fi el, folosul ce-l conţine”. Deci, putem vorbi despre purificareaeducaţiei şi culturii, ca şi despre ecologia sufletului şi a procesului deeducaţie, considerând că aceasta va fi şansa noastră pentru viitor.

12. Nevoia de “linişte în suflet şi unire în ţară”Unirea... Pe aceste meleaguri, moldovenii au plâns-o în toate

timpurile. Au plâns-o ţăranii şi boierii, împăraţii şi scriitorii, societateaîn întregime. Oftăm la bucurie, oftăm la scârbă, oftăm în cântec, oftămîn bocet... Toţi se tânguie că nu suntem uniţi, dar unirea nu vine de lasine... Moldovenii nu au prins la minte de la moş Ion Roată şi unirea;şi astăzi, ei „la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă…”.Unirea nu trebuie plânsă.... Ea există în fiecare dintre noi. Trebuiecăutată şi găsită neapărat, fiindcă unirea ne va da putere să rezistăm şisă făurim viitorul. Doar prin ea, lucrurile mici se transformă în lucrurimari, visurile pot deveni realitate. Noi nu putem să devenim Noi, căciacest Noi este dihotomic oricând... şi oriunde..., dar principalul seaflă în mintea fiecărui Eu. Adevărata societate moldovenească va putea

226

ION MEREUŢĂ

fi construită doar atunci când în fiecare dintre noi va renaşte geneticunirea. Sociumul va fi determinat atunci când vom simţi că şi fizicul,şi spiritul Eu-lui doresc să fie un Eu – activ ca spirit, ca familie, caşcoală, ca organizare socială, ca societate. Asta trebuie să facem, dacădorim să dăinuim în univers. Trebuie să avem o unitate, un processpiritual care ne va duce la o putere unică, nu la dezbinare şi învrăjbire.Aşadar, accentuăm, credem că unirea e în noi şi trebuie s-o găsim.

13. Nevoia de civilizaţie a sociumului şi a timpului liberÎn societatea moldovenească este necesar să încetăţenim

democraţia şi instituţiile democratice. O dată cu făurirea statului bazatpe drept, este nevoie să fie bine determinate drepturile şi obligaţiunileomului. Societatea va avea nevoie de un stat puternic din punct devedere economic, bazat pe economie de piaţă, unde cererea şi ofertava determina preţul, iar concurenţa va spori calitatea. Dar vom aveanevoie şi de statul social, de instituţii statale care vor promova o politicăsocială adecvată în sensul protecţiei sociale a omului. Omul trebuiesă fie asigurat şi protejat în orice perioadă a vieţii sale, din copilăriepână la bătrâneţe. De asemenea, omul are nevoie de securitate naţionalăşi securitate globală, de aceea politica primordială a ţărilor trebuie săfie construită pe principiul o lume fără înarmare.

Doar în aceste condiţii vom reuşi să edificăm societateaposibilităţilor egale, unde fiecare om va avea aceleaşi posibilităţi înpromovarea ideilor şi a capacităţilor sale.

Un rol important în acest proces va aparţine dezvoltării sociumuluişi civilizaţiei. Nu e vorba doar de procesul producerii, dar şi decivilizaţia timpului liber. Omul trebuie să fie liber în a-şi gestionatimpul. Anume timpul liber de care, de foarte multe ori, duce lipsăomul, va determina relaţiile civilizate ale sociumului. Şi noi trebuiesă râvnim spre realizarea acestor valori.

14. Nevoia de omenie, bunătate şi comportament civilizatSe naşte oare omenia o dată cu omul? Se transmite prin ereditate?

Când şi cum un om devine bun la suflet? Mulţi gânditori au încercat şimai încearcă să răspundă la aceste întrebări. Unii consideră că bunătateaunui om, atitudinea lui umană faţă de confraţii săi, ia naştere din suferinţă.Atunci când un om nimereşte într-o situaţie dificilă, cine primul îl ajută?Cine se apropie primul de un sărac care cere ajutor la o margine dedrum: cel bogat, cel cu studii sau cel bun la suflet?

227

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Aşadar, de ce depinde comportamentul omului în societate: debunătate, de studiile pe care le are, de cultura pe care o posedă sau deomenie? Doar omul este o natură biosocială şi, înainte de toate, sesupune legilor biologice, pe când celor sociale – nu întotdeauna.Totodată, el se supune legilor evolutive, ceea ce confirmă teoriile luiDarwin şi Lamarck. Anume evoluţia, perfecţionarea omului poaterezolva unele probleme ale comportamentului. Trebuie să menţionămcă comportamentul omului este determinat de creier. Creierul vechi –talamusul şi hipotalamusul – apreciază comportamentul impulsiv şiemotiv al omului. Creierul cortical sau scoarţa cerebrală, de asemenea,condiţionată evolutiv biologic şi social, stă la baza raţiunii şi acomportamentul uman – în cazul dat, apreciind „diminuarea corticală”sau „primitivitatea nervoasă” de la barbarie sau semicivilizaţie laraţiune şi comportament omenesc şi civilizat.

Mulţi filozofi au încercat să afle de ce depinde comportamentulomului. S. Freud stăruia asupra rolului sexualităţii în comportamentulomului. Kant susţinea întâietatea simţului moral. Spenser argumentacă simţul moral este un rezultat al evoluţiei. Pavlov afirma că fricaeste motto-ul principal al comportamentului uman, ulterior adăugândacesteia foamea şi sexul. Ferero, studiind personalităţile lumii, asusţinut că frica este „sufletul universului”. Trebuie să concretizămcă, din punct de vedere medical şi neurofiziologic, ura, frica şiagresivitatea au un caracter biologic şi sunt apreciate de funcţia părţiiimpulsive, inferioare a creierului. Desigur, caracterul social alcomportamentului omului, precum şi bunătatea, omenia şicumsecădenia, sunt determinate de scoarţa cerebrală, de conştiinţă,raţiune şi spirit. Omul pentru om trebuie să fie om, nu lup. Senecascria că „atâta timp cât suntem între oameni trebuie să ne comportămca oamenii”. Anume omenia apreciază nivelul de dezvoltare asocietăţii. Moldovenii spun că e foarte greu să fii om – „a fi domn e oîntâmplare, a fi om e-un lucru mare”. Suntem convinşi că Hristos le-a dat oamenilor înţelepciune şi cel mai important principiu alcomportamentului – să ne iubim unii pe alţii. Pentru a implementaaceste principii de bunătate, omenie, de comportament civilizat, trebuiesă aprofundăm cunoştinţele oamenilor, cultura relaţiilor în societate,să ridicăm nivelul intelectual al omului, să dezvoltăm şi să promovămvalorile general-umane.

228

ION MEREUŢĂ

15. Nevoia de credinţă în Dumnezeu, neam, ţară şi viitorÎn această perioadă dificilă, când se modifică nu numai sistemele

economice, sociale şi politice, ci şi cele de valori, cetăţeanul RepubliciiMoldova a pierdut încrederea. În lipsa acesteia a votat, la început,„dreapta”, apoi, din aceeaşi cauză, a ales „stânga”. Cetăţeanul a pierdutîncrederea în ziua de mâine, în stabilitatea relaţiilor economico-sociale,până şi încrederea în neam şi ţară. Aceasta ne-o dovedeşte migraţiamasivă a concetăţenilor noştri în străinătate.

Atunci când nu poţi rezolva o problemă, ea nu trebuie abandonată,ci e necesar de căutat alte metode de soluţionare a acesteia, păstrându-neîncrederea. Căci încrederea este motivaţia, impulsul, energia – ea îţiasigură o jumătate din succes. Anume încrederea este temelia izbânziişi succesul tratamentului, spun filozofii şi medicii. Noi trebuie săreaducem, în conştiinţa concetăţenilor noştri, credinţa în ţară, în neamulnostru şi în Dumnezeu. Aceste mecanisme de reabilitare a încrederiiexistă în fiecare dintre noi, doar că ele trebuie căutate. Pentru a le găsieste nevoie de muncă în beneficiul ţării şi al cetăţenilor ei, spirit desacrificiu şi patriotism, chiar fapte de eroism. Generaţiile de până lanoi au demonstrat că sunt capabile de acest lucru pe parcursul a celorpeste 600 de ani de statalitate. Generaţiilor de astăzi le va fi mai greu,dar despre aceasta vor putea să judece cei care vor veni după noi.Anume ei, tinerii, trebuie să conştientizeze acest fapt, dar şi adulţiitrebuie să educe copiii într-un spirit nou. Pe lângă educaţia formalăsau neformală este absolut necesară educaţia morală – adicăpătrunderea în dimensiunea internă a activităţii de formare, dezvoltarea tinerei generaţii, a personalităţii. Acest proces este profund şi trebuieaccentuat la omul în formare. El trebuie fixat în scoarţa cerebrală afiecăruia – în familie, la grădiniţă, la şcoală, la facultate. Astfel, acestecalităţi se vor transforma în norme ale societăţii. În acest mod vomcrea dominanta dorită – încrederea în noi înşine, în neamul nostru, înţara noastră, în viitor. Anume încrederea în viitor va da naştere uneinoi motivaţii, va declanşa noi cerinţe, conduite şi atitudini atât faţă deoameni, cât şi faţă de ţară, ceea ce va modifica relaţiile umane şi,drept urmare, relaţiile speciale şi interesele se vor apropia. Respectivulfapt va duce la diminuarea reacţiilor agresive, duşmănoase, a intrigilorşi va reînvia patriotismul în fiecare dintre noi. Se vor reafirma tradiţiile,se va crea din nou pulsul progresiv al vieţii sociale şi prosperareasocietăţii. Anume relaţiile umane şi cele personale, familiale,profesionale sunt baza unirii în ţară. Considerăm că realizarea

229

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

principiului expus de către scriitorul Ion Druţă – „limba, istoria şicredinţa sunt cei trei piloni pe care se ţine neamul…” – va contribuila crearea viitorului nostru.

* * *Acestea sunt doar unele viziuni despre dezvoltarea umană

durabilă. Credem că fiecare dintre noi trebuie să conştientizezenecesitatea dezvoltării societăţii moldoveneşti pentru dăinuireanoastră.

230

ION MEREUŢĂ

Încheiere

Pe parcursul evoluţiei sale, societatea moldovenească a traversatdiferite etape. Ele au fost determinate de relaţiile dintre oamenii epocii,precum şi de relaţiile dintre guvernanţi şi mase. Desigur că acesterelaţii s-au format istoriceşte. Relaţiile morale şi de producţie au statla baza constituirii acestui socium – orânduirea socio-economicămoldovenească. Însăşi societatea determină existenţa grupului deoameni – o asociaţie care trăieşte şi făureşte împreună şi care trebuiesă fie uniţi şi înfrăţiţi. Precum principiile de existenţă ale biocenozeisunt autoreglarea şi autoperfecţionarea, considerăm că şi societateatrebuie să se autoregleze şi să se autoperfecţioneze. Aşadar, putemvorbi de o sociocenoză şi, evident, de sociognozie.

În lumea biologică şi animală, legile sunt strict determinate şiviaţa se supune întocmai acestor legi. Liderul devine lider prindemonstrarea forţei şi a instinctelor de vânător etc. Omul trebuieconştientizat ca o fiinţă biosocială; deci, pe de parte, omul se supuneîntocmai legilor biologice ale individului, iar pe de altă parte – legilorsociale ale colectivităţii umane. Legile sociale sunt elaborate de oamenipolitici pentru un grup de alţi oameni. Ele tind spre legi ale societăţiişi omul trebuie să se supună lor şi să le respecte. Omul se adapteazăla orice situaţie, ceea ce confirmă teoriile lui Darwin despre evoluţianaturii. Şi tocmai în această constă nu doar problema naturii, ci şi asocietăţii. Omul se poate adapta şi într-o societate nedemnă, într-unmediu nesănătos. Întru susţinerea acestei afirmaţii vin şi cuvintele luiM. Eminescu: „Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nuînseamnă superioritate organică. În faună este invers: stejarul nu creştela întâmplare, buruienile cresc pretutindeni”. Aşadar, viaţa socialăare nişte particularităţi specifice. Tot Eminescu afirma că „în lumeafizică şi cea morală domneşte numai ceea ce are puterea intrinsecăde-a exista şi domni”. De aici, apare întrebarea: cum e posibil caelementele proaste să domnească şi să stăpânească elementul sănătosşi viguros? Respectivul element se întâlneşte şi în sociumul nostru.Poetul nostru naţional scria că „această filozofie este ciudată. Putereaintrinsecă de-a exista şi domni nu este absolută, ci atârnă de la mediulîn care se exercită”. Mihai Eminescu arată, astfel, că în situaţiaînvingerii, deci superiorităţii numerice, elementele sale viguroase şistatornice vor rămâne jos, iar cele ce se vor adapta mediului nou – alrobiei, linguşirii, trădării, minciunii, vicleniei – vor accede la

231

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

conducere. În asemenea condiţii, elementele demne, sănătoase şi chiarputernice ale societăţii vor avea de suferit; dar, în cele din urmă, înpofida tuturor problemelor şi piedicilor, vor învinge. Căci anume aceioameni sunt susţinuţi de Dumnezeu, care luptă pentru dreptate şiprogres social. Iar lupta, evidentă în acest caz, pentru putere şiinfluenţă, a fost prezentă în toate timpurile şi în toate societăţile. Nufacem excepţie nici noi, dovezile existând cu prisosinţă în toată istoriaevoluţiei societăţii moldoveneşti.

Restructurarea gorbaciovistă a dat naştere la o luptă a vechiului(conservatorismul) cu noul (reformismul). Schimbările social-economice şi politice, confruntările la diferite niveluri, imperfecţiunilelegislative (mai ales ale legislaţiei artificiale a socialismului) audeterminat moartea formaţiunii social-economice din fosta URSS şi,implicit, din Republica Moldova.

În societatea moldovenească, lupta pentru dreptate, suveranitate,independenţă, democraţie s-a soldat cu crearea statului independentRepublica Moldova. Poate că este un noroc al moldovenilor: în lumesunt cca 5000 de etnii şi numai 240 de ţări, iar Republica Moldovaeste una din ele! Chiar în aceste condiţii de frământări sociale, socio-economice şi chiar psiho-fiziologice şi psiho-sociale, societateamoldovenească era paralizată. Viziunile politice includeau atâtconservatorism, cât şi extremism de stânga sau de dreapta. În pofidaunei atare situaţii, au luat naştere, concomitent, democratismul şiliberalismul. La aceste viziuni politice s-au adăugat şi problemele deordin naţional ale populaţiei Republicii Moldova, interesele politice,de grup, economice şi, parţial, etnice. De asemenea, situaţia geopoliticăera influenţată de marile puteri europene şi cele răsăritene. Drepturmare, societatea fierbea ca într-un ceaun şi era nevoie de depăşireaacestei faze de haos social. Situaţia s-a limpezit după alegerileparlamentare directe, democratice, pe circumscripţii electorale.Societatea moldovenească şi-a ales demnitatea naţională – deputaţiai poporului, deputaţi în parlament. Parlamentul era compus dinpersonalităţi cunoscute la nivel local şi republican, specialişti în diferitedomenii, cu adevărat aleşi de popor. Alături de patriotism erau şiambiţiile de mândrie naţională etc. Cetăţenii Republicii Moldovaplăteau impozite, patronatul se ruina şi dădea faliment. În paralel,erau adoptate atributele statului. Poporul aştepta servicii echitabile,dar ele nu apăreau. Cu toate acestea, în acele vremuri, populaţia,societatea în întregime era unită. Aceasta au demonstrat-o prima, dar

232

ION MEREUŢĂ

şi ulterioarele Adunări Naţionale. Poporul era gata să îndure neajunsurişi greutăţi în numele viitorului luminos. Societatea moldovenească aacceptat viitoarele concepţii de dezvoltare: în economie – relaţiile depiaţă; în viaţa politică şi socială – democraţia şi pluripartidismul; însfera socială – asigurările sociale. Societatea moldovenească erasortită să treacă prin multe încercări – reforma social-economică,reforma politică, reforma monetară şi creditar-bancară, reformajudiciară şi conflictul militar de pe Nistru. În viaţa cotidiană au apăruttermeni noi – privatizare, deetatizare, piaţa valorilor şi mărfurilor,antreprenoriat etc.

În viaţa politică se conturează diferite mişcări şi partide, deşi celemai multe dintre ele fără doctrine politice clare. Încetul cu încetul, ÎnRepublica Moldova se constituie clasa politică. Totodată, devine destulde acută şi problema găgăuză, continuă să sângereze ranatransnistreană. Corpul Moldovei rămâne dezmembrat. Ţara esteîmpărţită în două. Se simţea în acest spaţiu interfluvial şi necesitateaa două limbi, ca urmare a luptei dintre două mari culturi – slavă şilatină.

Referindu-ne la ziua de azi, riscăm să afirmăm că oamenii caretrăiesc în perioada reformelor sunt osândiţi, fiindcă reforma înseamnăchin, lipsuri şi îndurare, iar rezultatul acesteia, deseori, este necunoscut.Vorba lui Machiavelli: „Nu există lucru mai greu de făcut, nici maiîndoielnic în reuşită, nici mai primejdios de întreprins decât a introducecel dintâi orânduiri noi”.

Maladia unui bolnav, a unui grup de bolnavi este tratată de medic.Eficacitatea tratamentului depinde de dezvoltarea sociumului şi anoilor tehnologii medicale. Cine, însă, trebuie să trateze maladiilesocietăţii? În această lucrare, am încercat să identificăm maladiilesociumului moldovenesc – bineînţeles, din punctul nostru de vedereşi având la bază cunoştinţele noastre la etapa actuală de dezvoltare.Am subliniat că esenţa tratamentului acestor maladii trebuie să fieeducaţia, cultura şi munca. Ne-ar plăcea să ştim că am reuşit, măcarşi parţial, să răspundem la unele dintre întrebările ce frământă, astăzi,societatea noastră.

Suntem în aşteptarea obiecţiilor şi opiniilor atât a contemporanilor,cât şi a celor care vor veni după noi...

233

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Articole, studii şi lucrări de referinţă

1. T. Ţârdea, P. Berlinschi. Omul şi unele probleme de supravieţuire aomenirii. Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale, 27-28 martie, 1997,p. 3-8.

2. I. Mereuţă, B. Untu, L. Munteanu. Spre mileniul III: dezvoltarea umanădurabilă şi problemele ei medico-sociale, Chişinău, 1999.

3. I. Mereuţă, C. Eţco, R. Mândruţă. Drepturile omului, ale cetăţeanuluibolnav, ale medicului şi problemele supravieţuirii, Chişinău, 1999.

4. Carta Socială Europeană (revizuită), Strasbourg, 5.05.1996.5. I. Mereuţă. Politici sociale necesare, revista „Buna speranţă”, nr. 1, 2000.6. I. Mereuţă. Supravieţuirea şi dezvoltarea umană durabilă în Moldova:

satul şi viitorul lui, (Discurs ţinut la lansarea cărţii „Dângenii”), 28 noiembrie,2001, Chişinău.

* * *

7. Dialogurile platoniciene: „Cratylos”, „Phaidon”, „Phaidros”, „Banchetul”.8. Platon. Republica.9. Aristotel. Metafizica.10. Aristotel. Etica nicomahică.11. Lucreţiu. De rerum natura (Despre natura lucrurilor).12. Seneca. Scrisori către Luciliu.13. Epictet. Manual.14. Marc Aureliu. Către mine însumi.15. Plotin. Enneadele.16. Toma d ’Aquino. Summa Theologiae.17. Giordano Bruno. De umbris idearum. De l`infinitto universal mondi.

Spaccio della bestia triofante.18. Francis Bacon. Noul Organon.19. Thomas Hobbes. Leviathan, Ed. „W. G. Pogson Smith”, Oxford,

Clirendon Press, 1909.20. Descartes. Meditaţii.21. Nicolas de Malebranche. De la recherche de la Verite. Entretiens sur la

Metaphysique.22. Blaise Pascal. Cugetările.23. John Locke. An Essay Concerning Human Understanding.24. Spinoza. Etica.25. Leibniz. Despre originea radicală a lucrurilor.26. David Hume. Cercetare asupra intelectului omenesc.27. Immanuel Kant. Critica raţiunii pure. Critica raţiunii practice. Critica

facultăţii de judecare. Întemeierea metafizicii moravurilor.28. Ion Petrovici. Viaţa şi opera lui Kant, 1936.

234

ION MEREUŢĂ

29. Johann Gottlieb Fichte. Menirea omului.30. Friedrich W. Schelling. Sistemul idealismului transcedental.31. Georg Wilhelm Friedriech Hegel. Fenomenologia spiritului. Introducere

în cursul de istorie a filozofiei. Logica. Prelegeri de estetică.32. Arthur Schopenhauer. Lumea ca voinţă şi reprezentare.33. August Comte. Cours de philosophie positive.34. John Stuart Mill. A System of Logic.35. Herbert Spencer. Primele principii.36. Friedrich Nietzsche. Naşterea tragediei. Ştiinţa veselă. Dincolo de bine şi

rău. Voinţa de putere.37. Alfred Foullee. Evoluţionismul ideilor forţă. Morala ideilor forţă.38. E. Boutroux. Science et Religion.39. Wilhelm Wundt. System der Philosophie.40. William James. The Pragmatism. The Varieties of Religious Experience.41. Benedetto Croce. Estetica.42. Giovanni Gentile. Teoria generale dello spirito come atto puro.43. N. Bagdasar, V. Bogdan, C. Narly. Antologie filozofică. Filozofi străini,

Chişinău, Ed. Uniunii Scriitorilor, 1996.44. B. Melnic. Omul. Geneza existenţei umane, Chişinău, 1998.45. M. Eminescu. Opera politică.46. H. L. A. Hart. Law, Life and Morality.47. William Bernard. Morality, Cambridge University Press, 1972.48. Integrarea umană. (Culegere de lucrări ştiinţifice), Ed. „Prouman”,

Chişinău, 2002.49. Republica Moldova, Chişinău, „Universitas”, 1992.50. Atlas geografic istoric, economic şi statistic, ediţia VIII, Institutul

Cartografic „Unirea”, 1934.50. Anuarul statistic al României, 1933.52. E. Păpuşoi, C. Eţco. Valori morale în medicină, Chişinău, 1999.53. T. Ţârdea. Orientarea noosferică în dezvoltarea durabilă – calea spre

salvarea omenirii.54. T. Ţârdea. Filozofie socială şi sociocognitologie, Chişinău, 2001.55. P. Rumleanschi. Cosmoantropotehnologinformcentrismul ca concepţie

despre lumea dominantă în societatea informaţională.56. Al. Duţu. Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti, Ed.

„Univers”, 1982.57. M. Cimpoi. Cicatricea lui Ulysse, Chişinău, „Lit. artistică”, 1982.58. B. P. Hasdeu. Istoria critică a românilor, Bucureşti, Ed. „Minerva”, 1984.59. C. Eţco. Probleme psihologice ale asistenţei muribundului.60. N. Lungu. Materialele Conferinţei a VII-ea naţionale „Ştiinţă, tehnică,

medicină şi bioetică în strategia de existenţă umană”.61. Th. Simenschy. Dicţionarul înţelepciunii, Chişinău, 1995.62. W. Shibles. An interdisciplinary analysis, London, 1974.63. I. Spielmann. L`ethique hipocratiquie et l`ethique medicale d`aujourd`hui

235

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

în „Archives de l`Union Medicale Balcanique”, 1967.64. Istoria României în date, Ed. „Crai nou”, 1972, sub. red. lui C. Giurescu;

Tipografia Centrală, Chişinău, 1992.65. T. Ţârdea. Elemente de informatică socială, sociocognitologie şi

noosferologie, Chişinău, 2001.66. V. Ojovanu. Forţa înţelepciunii, Chişinău, 2002.67. Ştefan Pascu. Transilvania – inimă a pământului românesc şi leagăn al

poporului român, Ed. „Vatra Românească”, Cluj-Napoca, 1990.68. Şt. Ciobanu. Unirea Basarabiei. Studii şi documente cu privire la mişcarea

naţională a Basarabiei în anii 1917–1918, Bucureşti, 1929.69. Ion Nistor. Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923.70. Ştefan Pascu. Făurirea statului naţional unitar român, 1983.71. Mihail Sadoveanu. Drumuri basarabene.72. Eşanu A., Eşanu V., Fuştei N., Pelin V., Negrei I. Mănăstirea Căpriana,

Chişinău, 2003.73. Dabija N. Moldova de peste Nistru - vechi pământ strămoşesc, Chişinău,

Hyperion, 1990.74. Андроник Н., Иванов В., Татар Г. Государственный суверенитет

Республики Молдова, Кишинев, 2000.75. Гаевская М. С. Биохимия мозга при умирании и оживлении организма,

М. Медгиз, 1963.76. Неговский В. А. Очерки по реаниматологии, Москва, “Mедицина”,

1986.77. Урлане Б. Ц. Эволюция продолжительности жизни, М., “Статистика”,

1978.78. Чечулин С. И. Проблема оживления головного мозга, „Научн. Слово”,

1928.79. Чечулин С. И. Осуществимо ли оживление умершего организма?,

Хим. Физ. жур., 1929.

ION MEREUŢĂ

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRIISOCIETĂŢII NOASTRE

Redactor:Igor Nagacevschi

Coperta:Vitalie Munteanu

Procesare computerizată:Leonid Axinte,Roman Mereuţă

Editor: “Info-Med”Tipar: Tipografia AŞ RM

2003


Top Related