CUPRINS
MOTIVAREA ALEGERII TEMEI…………………………………………………………….…..1
Capitolul I
I. Aspecte generale privind familia ...............................................................................................3
I.1. Definirea familiei ……………………………………………………………….……………….3
I.2. Structura şi funcţiile familiei contemporane ……………………………………………………3
I.3. Statutul social al familiei în ţara noastră………………………………………………………...5
I.4. Responsabilităţi specifice ale educaţiei copilului în familie....…………………………….……6
Capitolul II
II. Dezvoltarea personalităţii.......................................................................................................... 9
II.1. Definirea personalităţii………………………………………………………….……………… 9
II.2. Formarea si dezvoltarea personalităţii................………………………………………….……..9
II.3. Dialogul familial, factor important în dezvoltarea personalităţii adolescentului………………11
Capitolul III
III. Adolescenţa............................................................................................................................. 34
III.1. Adaptologia adolescentului....................………………………………………………………15
III.2. Adolescenţa.........................……………………………………………………………….…. 16
III.3. Caracteristicile adolescenţei.........................…………………………………………….….…17
III.4. Relaţia părinţi- adolescenţi....................………………………………………………….…... 22
III.5. Autonomizarea adolescenţilor....................……………………………………………….…...22
III.6. Locul percepţiei în cadrul mecanismelor cognitive...................................................................33
Capitolul IV
IV. Metodologia cercetării ........................................................................................................... 34
IV.1. Obiectiv general...................................................................................................................... ..34
IV.2. Obiective specifice.......... ....................................................................................................... ..34
IV.3. Ipoteze........................................................................ .............................................................. 34
IV.4. Participanţi la studiu ...........................................................................................…………….. 34
IV.5. Instrumente de cercetare............................................................................................................ 37
IV.6. Procedura de lucru.......................…………………………………………………………..….39
Capitolul V
V. Analiza si interpretarea datelor .................................................................................................40
Verificarea ipotezelor.................................................................................................…….………....46
Concluzii ..................................................................................................................…………………48
Bibliografie ..............................................................................................................…….………..….49
Anexa.........................................................................................................................…….………….50
1
MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
Moto: "Fiecare copil este unic şi special şi merită să fie iubit indiferent cum este"
John Gray
Adolescenţa este perioada de trecere de la copilarie la viaţa de adult. Dacă prima
înseamnă dependenţa de părinţi concomitent cu o importanţă relativ scăzută a afirmarii de sine, ca
individ dotat cu trăsături unice, cea de-a două presupune o funcţionare autonomă şi o identitate de
sine bine conturată. Inevitabil, adolescenţa aduce cu sine o pendulare între aceste două poluri, adică
o pendulare între nevoile de dependenţă, de aparţine şi de identificare cu ceilalţi şi nevoile de
autonomie şi afirmare de sine.
Prin prezenta lucrare doresc să subliniez rolul important care-l joacă familia în
dezvoltarea personalităţii adolescentului, părinţii fiind persoanele care trebuie să se implice activ în
clarificarea problemelor şi frământarilor adolescenţilor, specifice perioadei adolescenţei.
Considerând că relaţia dintre părinţi şi adolescenţi este o problemă de actualitate
datorită faptului că tot mai mulţi adolescenţi îşi formează o personalitate deficitară, în paginile
cercetării de faţă doresc să descopăr şi să evidenţiez care sunt motivele pentru care acest fenomen
are loc.
La această vârstă are loc desprinderea psihologică a copilului, devenit aproape adult, de
părinţii săi. Nevoia de independenţă, de autonomie îl impinge pe adolescent să îşi caute forme de
exprimare aflate în opoziţie cu normele parentale. Freud, întrebat de o mamă cum să se fie o mamă
bună, a spus „oricum aţi face, nu e bine”. Ceea ce a vrut Freud să spună a fost că indiferent de
modul în care se comportă părinţii, copiii vor avea oricum nevoie să se dezică de ei la un moment
dat, găsindu-le neajunsuri şi vini. Mulţi părinţi se culpabilizează pentru numeroasele certuri şi
neânţelegeri cu copiii lor adolescenţi, considerându-se incapabili şi nepricepuţi în a administra
această relaţie. In realitate, această relaţie, părinte-adolescent, este prin definiţie, aş spune,
împovarată de fricţiuni, rebeliuni, explozii emoţionale, reproşuri şi învinuiri reciproce.
Desprinderea de „trupul” părinţilor nu poate fi decât dureroasă, indiferent cum ar fi părinţii. Sau
nu?
Diferite studii şi cercetari au demonstrat faptul că relaţia părinte adolescent nu poate fi
realizată decât în cadrul matricei familiale, atât modelele de educaţie cât şi calităţile afective şi
instrumentale ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluţia armonioasă a
adolescentului, faţă de care părinţii au o responsabilitate fundamentală.
G. H. Elder a făcut un studiu, în 1962, legat tot de relaţia părinţi-adolescenţi. El a cerut
unui număr de peste 7000 de adolescenţi să aprecieze comportamentul părinţilor lor. La întrebarea
2
despre corectitudine, cele mai pozitive aprecieri au fost cele cele acordate părinţilor consideraţi ca
fiind democratici (care invită adolescentul să participe la discuţii, dar deciziile finale sunt luate de
părinţi) sau egalitari (părinţii şi adolescenţii iau decizii împreună). Cea mai scăzută apreciere au
primit-o părinţii autoritari (care nu se consultă deloc cu adolescenţii). Abordarea democratică pare
deasemenea să contribuie la creşterea încrederii în sine şi a independenţei, întrucat dă copiilor
şansa de a participa la luarea deciziilor şi astfel să câstige experienţa în a lua decizii pe cont propriu
fără a lipsi însă adolescentul de un anumit grad de îndrumare şi control. Totuşi, cercetătorii îi
sfătuiesc pe părinţii care folosesc abordarea democratică în relaţiile cu copiii lor, să nu-şi exprime
afecţiunea într-un mod prea puternic, astfel încât relaţia să nu fie nici prea rece şi distantă, nici prea
intensă şi copleşitoare. Şi asta pentru că adolescenţii care provin din familii prea apropiate şi
excesiv de încărcate afectiv se vor simţi împovăraţi de aceste legături familiale atunci când va veni
vremea să treacă de la dependenţă la independenţă.
Fiziologia copilului poate fi profund marcată de modul în care părinţii răspund
trebuinţelor sale de hrană, protecţie, afecţiune şi îngrijire, după cum dezvoltarea aptitudinilor şi
atitudinilor sale nu se poate face decât în prezenţa ambilor părinţi. Dacă unul din ei absentează din
cămin sau între părinţi există conflicte, copilul va dezvolta tendinţe şi norme contradictorii care
vor împiedica evoluţia sa corespunzătoare.
In secolul XI se consideră că pentru viaţa subiectului uman, copilăria reprezintă un
segment deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea abordărilor, studiilor, scrierilor,
domeniilor; în secolul XX aprecierea importanţei a trecut pe palierul adolescenţă (între copilarie şi
viaţa adultă) - fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu rebeliune, criza de
identitate etc. In culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet, D. (1989); Gergen, K.J. & Davis,
K.E. (1985) au arătat drept cea mai importantă achiziţie în dezvoltarea copilului: structurarea
motivaţiei pentru independenţă şi comunicarea ulterioară a adolescentului. Totodată, cercetări
pertinente ocupându-se de implicaţiile acceptare - respingere conchid în legăturăş cu deficitul de
interacţiune, intercomunicare - ca una din situaţiile posibile.
Sintetic, abordarea afecţiunii (dragoste părintească), petrecerea unui volum de timp
considerabil împreună cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibilă a balanţei
recompenselor mai degrabă decât a critica şi a fi ostil determină o bună imagine a părinţilor în
accepţia copiilor.
La nivel empiric este cunoscut faptul că mama are o mai strânsă relaţie cu copilul sau
adolescentul decât tatăl, dar în paginile urmatoare doresc să evidenţiez faptul că o relaţie afectivă
pozitivă cu ambii părinţii duce la dezvoltarea armonioasă a personalitaţii la adolescenţi, totodată,
voi încerca să validez această afirmaţie printr-o cercetare ştiinţifică.
3
CAPITOLUL I
I. ASPECTE GENERALE PRIVIND FAMILIA
I.1. Definirea familiei
Constituind cea mai veche dintre instituţiile create de om de-a lungul existenţei sale
social-istorice, familia reprezintă o formă de comunicare umana ale cărei relaţii între membrii săi,
de esenţa natural-biologică, spiritual-afectivă şi moral-juridică, permit continuitatea speciei umane
şi evoluţia societăţii. Familia este considerată elementul natural şi fundamental al societăţii,
principiu care apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât şi în actele internaţionale privind
drepturile omului.
Întreaga dezvoltare a umanităţii este indisolubil legată de constituirea şi evoluţia
formelor de colectivitatea umană, dintre care familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai
vechi şi mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării depline a fiinţei umane. Deşi relativ
independenţa în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în
ultimă instanţa şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii pe
care o reflectă.
Studiul familiei s-a impus ca necesitate în epoca modernă, deşi preocupările în acest
sens sunt foarte vechi, iar multiplele definiţii date până acum familiei au încercat să evidenţieze o
serie de aspecte atât de ordin structural cât şi funcţional l.
După Levi- Strauss, familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit
din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice,
economice, religioase şi sociale.
Vincent defineşte familia ca fiind un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite
obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie2.
Berge3 afirma că familia este un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală
influenţează armonia fiecăreia dintre părţi. Familia este unitate de interacţiuni şi intercomunicări
personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră.
I.2. Structura şi funcţiile familiei contemporane
Perenitatea oricărei societăţi este asigurată prin reproducere biologică şi socială, iar
aceste funcţii, de importanţă fundamentală pentru viitorul, ei sunt îndeplinite în cadrul familiei.
___________1 Petruţ Iluţ Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Bucureşti , 2005, p.282 Petruţ Iluţ Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Bucureşti , 2005, p.293 Ibidem 2
4
Astfel, căsătoria şi actul procreerii oferă continuitatea speciei biologice, iar procesul de
socializarea descendenţilor oferă continuitate structurii sociale şi modelului cultural care
caracterizează societatea respectivă.
Pentru orice societate, familia ca instituţie nu este doar o simplă existenţă exterioară ei,
ci mai ales coexistenţa, definită prin caracterul comun al relaţiilor dintre membri.
În toate societăţile cunoscute, indivizii participă în comun la procese biologice şi
sociale, dezvoltă relaţii între ei şi manifestă tendinţe de adeziune la viaţa de grup facilitată de
familie. În ansamblul lor, raporturile familiale reprezintă un tip specific de solidaritate şi integrare
socială care implică indivizii aflaţi într-o interacţiune reciprocă şi permanentă. Pentru acest motiv,
nu relaţiile biologice, deşi foarte importante, ci relaţiile sociale definesc esenţa vieţii de familie.
Această idee nu şi-a făcut loc prea uşor în gândirea istoricilor, psihologilor şi a sociologilor, ci de-a
lungul timpului. Concepţiile mai vechi sunt marcate, de pildă, de o serie de prejudecăţi, care acordă
fie factorului biologic, fie celui spiritual, rolul de bază în structura familiei 4.
Atât pentru Le Play cât şi pentru Proudhon 5, familia este ,,celula de bază a societăţii ,,
de la care emană întreaga ordine sau dezordine socială. Familia constituie deci temelia pe care se
edifică celelalte forme de organizare a vieţii sociale şi care, la rândul lor influenţează familia,
făcând-o să se transforme şi să evolueze în permanenţă.
Ca grup natural caracterizat printr-o mare stabilitate structurală şi evoluţie istorică, ea
reuneşte femei şi bărbaţi, parinţi si copii, bunici, nepoţi şi unchi prin legaturi trainice de căsătorie,
sânge sau rudenie, ca şi prin forme specifice de organizare a relaţiilor dintre ei.
Reprezentând cea mai importantă şi dinamică structură a vieţii sociale, familia este
determinată de legile generale de dezvoltare a societăţii şi de întreg procesul istoric care o
transformă şi o face să evolueze în forme particulare, dar care nu-i modifică esenţa. Apare astfel
clar faptul că nu relaţiile biologice determină esenţa grupului familial, ci în primul rând relaţiile
sociale care influenţează atât caracterul istoric al legaturilor familiale, cât şi organizarea specifică a
acestora, în raport cu modelul social şi cultural al societăţii în ansamblul său.
Se poate considera că familia reprezintă o componentă de bază a oricărei societăţi,
funcţionarea acesteia depinzând în buna parte de realizarea unei funcţionalităţi adecvate a grupului
familial.
În societatea contemporană unele din funcţiile familiei au dispărut, altele s-au diminuat
sau au fost preluate de alte instituţii sociale, ca de exemplu funcţiile pedagogico-educative şi
_____________________
4 Stănciulescu Elisabeta Sociologia educaţiei, Familie şi educaţie în societatea româneacă, Editura Polirom, 2002, Bucureşti, p. 220.5 Neamţu George Tratat de asistenţă socială , Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p. 672.
morale 6.
5
Cea mai importantă funcţie, evaluată astfel de mai mulţi autori este socializarea
copilului, deoarece familia constituie mediul cel mai propice pentru educaţia acestuia, într-o
perioadă în care este susceptibil de a fi influenţat. Căldura şi afecţiunea oferite de părinţi precum şi
legăturile informale stabilite între părinţi şi copiii reprezintă stimulente puternice pentru formarea
deprinderilor şi aptitudinilor copilului, pentru dobândirea capacităţilor sale de integrare socială
adecvată 7.
Socializarea copilului şi stabilizarea personalităţii adultului sunt două funcţii
microsociologice principale, care definesc esenţa şi importanţa familiei conjugale moderne.
Specializarea rolurilor masculine şi feminine în cadrul familiei are drept scop formarea unei baze
de acţiune pentru socializarea copilului şi pentru dezvoltarea personalităţii tuturor membrilor
grupului familial de-a lungul întregului ciclu al vieţii8.
Consacrând principalele funcţii ale familiei (biologic-sanitară, pedagogic-educativă, de
solidaritate familială, de asigurare a nivelului de trai al membrilor săi, de integrare a grupului
familial în societate) statul român reglementează statutul acesteia ca fiind instituţie socială în Codul
familiei, printr-o serie de acte normative cu privire la căsătorie, drepturile sotilor, relaţiile părinţi-
copiii, raporturile de moştenire, adopţiune, alte relaţii personale şi matrimoniale ce izvorăsc din
actul de căsătorie.
I.3. Statutul social al familiei în ţara noastră
Constituind principalul factor al dezvoltării fizice şi intelectuale a populaţiei, familia
influenţează în mod direct şi semnificativ, mai ales prin intermediul funcţiei sale de socializare,
nivelul şi profunzimea conştiinţei morale a descendeţilor în acord cu normele, valorile şi idealurile
societăţii noastre.
Familia este cea care modelează personalitatea copilului, contribuie la formarea unei
atitudini pozitive faţă de muncă, viaţă şi valorile sociale şi cultivă responsabilitatea faţă de actele
proprii în raport cu imperativele participării la viaţa socială. Sarcini de mare răspundere revin în
acest sens familiei şi celorlalte instituţii de ocrotire şi supraveghere, chemate să contribuie la
menţinerea climatului vieţii de familie, la puritatea morală a relaţiilor dintre membrii grupului
familial, la asigurarea unor condiţii materiale adecvate şi a unei ambianţe psihosociale care să
_____________
6 Neamţu George Tratat de asistenţă socială , Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p. 673.7 Salade Dumitru Educaţie şi personalitate , Editura Casa Cărţii de ştiinţă , Cluj- Napoca , 2001, p. 48.8 Minulescu Mihaela Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche Bucureşti, 2006 , p. 75.
6
favorizeze pe deplin personalitatea copilului, formarea sa în conformitate cu cele mai valoroase şi
dezirabile modele de conduită socială.
I.4. Responsabilităţi specifice ale educaţiei copilului în familie
Întreaga acţiune de modelare a personalităţii copilului constituie o operă educativă de
anvergură care antrenează toate direcţiile creşterii şi dezvoltării sale: fizică, psihică, afectivă,
morală şi socială. În această acţiune, rolul părinţilor are o importanţă fundamentală, deoarece nici
un copil nu poate fi dirijat şi educat decât într-o ambianţă definită de afectivitate şi dragoste.
Relaţia părinţi-copiii detine un rol deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi
comportamentale, cât şi în asigurarea unei condiţii psihologice normale. Dar o asemenea relaţie
presupune norme precise care corespund unor obiective ce stau la baza rolurilor părinţilor şi
aşteptărilor copilului, precum:
Dragostea, concretizată în asigurarea protecţiei, securităţii şi orientării copilului, în
formarea unor aptitudini şi atitudini pozitive pornind de la calităţile sale proprii. Dragostea
părintească presupune încredere şi siguranţă din partea copilului, afecţiune şi înţelegere din partea
părinţilor, dar ea nu trebuie exagerată fără riscul de a provoca o serie de dificultăţi evoluţiei
psihologice normale. Cel mai adesea, copiii lipsiţi de dragostea părintească sunt timizi, instabili,
interiorizaţi şi complexaţi, în timp ce capriciul, răsfăţul, lipsa de voinţă caracterizează de cele mai
multe relaţiile exagerate din punct de vedere afectiv între părinţi şi copiii;
Asigurarea unor raporturi relaţionale juste şi echilibrate. Părinţii trebuie să ofere
modele de conduită corespunzătoare, calităţile şi atitudinile lor având o influenţă formativă
decisivă; dimpotrivă, divergentă între act şi cuvinte, între atitudine şi conduită antrenează
incertitudini şi lipsa de discernamânt în aprecierea răului sau a binelui de către copil. Fiind primele
fiinţe cu care copiii se identifică şi faţă de care îşi manifestă afectivitatea, părinţii trebuie să fie
atenţi atât la ceea ce spun, cât şi la ceea ce fac, deoarece eventualele divergente sau neconcordanţe
provoacă dezorientare şi derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalităţii copilului;
Complementaritatea rolurilor parentale. În calitate de ghizi, educatori şi modele de
urmat, părinţii trebuie să alcătuiască în raport cu copilul o unitate inseparabilă care îşi împarte însă
rolurile şi sarcinile. Diferite, dar nu divergente, rolurile tatălui şi ale mamei trebuie să se
completeze reciproc: mama în calitate de factor afectiv al căminului, iar tatăl în calitate de factor
instrumental înzestrat cu deplina autoritate. Inversarea rolurilor parentale apare perturbatoare
deoarece nu mai corespunde imaginii ideale pe care copilul şi-o formează în legatură cu
comportamentul şi actele obişnuite ale mamei sau tatălui, acesta fiind o sursă de dificultăţi
psihologice care se imprimă şi comportamentului ulterior al copilului. Dacă aceste obiective nu
7
sunt îndeplinite sau dacă sunt aplicate în mod unilateral de părinţi, procesul educativ implică o
serie de sinuozităţi.
Se relevă astfel că nu simplă existenţă a familiei permite un proces adecvat de
dezvoltare a personalităţii copilului, ci doar acea familie ale cărei funcţii sunt îndeplinite în mod
normal de ambii părinţi. O familie normală înseamnă pentru copil un mediu afectiv, ocrotitor,
având o alcătuire şi o structură unitară, omogenă9.
Dezvoltarea personalităţii copilului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei
familiale. Atât modelele de educaţie, cât şi calităţile afective şi instrumentale ale mediului familial
creează premise puternice pentru evoluţia armonioasă a copilului, faţă de care părinţii au o
responsabilitate fundamentală 10.Fiziologia copilului poate fi profund marcată de modul în care
părinţii răspund trebuinţelor sale de hrană, protecţie, afecţiune şi îngrijire, după cum dezvoltarea
aptitudinilor şi atitudinilor sale nu se poate face decât în prezenţa ambilor părinţi. Dacă unul din ei
absentează din camin sau între părinţi există conflicte, copilul va dezvolta tendinţe şi norme
contradictorii care vor împiedica evoluţia sa corespunzătoare11.
De asemenea, numeroase studii de psihologie a copilului evidenţiază faptul că
întârzierea achiziţiei limbajului poate influenţa negativ capacitatea sa de a percepe, a gândi şi a
înţelege, după cum interiorizarea de timpuriu a sensului şi conţinutului normelor şi valorilor sociale
îl determină să acţioneze şi să se comporte ca individ integrat social12.
In societatea modernă responsabilităţile familiale ale părinţilor sunt definite de norme
specifice care reglementează condiţiile şi modul lor particular de îndeplinire în fiecare din cele trei
etape de dezvoltare (dependenţă absolută, dependenţă relativă şi independenţă) prin care trece
copilul în cursul formării personalităţii sale. Atât părinţii, cât şi familia ca întreg au misiunea
extrem de importantă de a transmite copiilor norme şi reguli morale de conduită şi de a asigura
internalizarea acestora sub formă de convingeri, atitudini şi motivaţii. În acest sens, pe lângă
comunicarea verbală nemijlocită care favorizează dezvoltarea unor atitudini şi responsabilităţi
corespunzatoare asupra noţiunilor de ,,bine” şi ,, rău”, comportamentul nemijlocit al părinţilor,
exemplele personale oferite de aceştia, exercită o influenţă deosebit de importantă asupra conduitei
copilului.
Se poate considera, din acest punct de vedere, că totalitatea manifestărilor
comportamentale adecvate ale copilului este în funcţie de integralitatea funcţionalităţii familiei, iar
_________________
9 Ciofu Carmen Interacţiunea părinţi- copii, editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 2000,p.45 .10 Ciocan I., Negreţ I., Formarea personalităţii umane, Bucureşti ,Editura Militară, 2000, p. 6811 Germain Duclos, Laporte Danielle, Ross Jaques Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides,
2006, p. 82.12 Dr.Puline Moran de Jouffrey Psihologia copilului, Bucureşti,Editura Teora, 2005, p. 35.
8
conduita morală pozitivă prezentată de copil poartă pecetea influenţelor favorabile exercitate de
anturajul său familial.
Există însă şi situaţii în care absenţa realizării unor funcţii ale familiei, în special a celei
pedagogic-formative, determină tendinţe neconforme cu normele de conduită valorizate pozitiv de
societate, copilul manifestând tendinţe de marginalizare şi deviantă care au un impact negativ
asupra dezvoltării armonioase a conduitei13.Majoritatea anomaliilor sale psihice, afective sau
caracteriale provin din absenţa realizării funcţiilor familiei şi responsabilităţii părinţilor, familia
reprezentând din acest punct de vedere un fel de ,, personalitate colectivă ” a cărei armonie sau
dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii copilului, în sănătatea şi echilibrul său psihic.
_____________________
13 Dr.Puline Moran de Jouffrey Psihologia copilului, Bucureşti,Editura Teora, 2005,p. 36.
9
CAPITOLUL II
II. DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII
II.1. Definirea personalităţii
Personalitatea14 este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.
Voi examina pe scurt conceptele- cheie din această definiţie:
Organizarea dinamică. Problema centrală a psihologiei este formarea structurilor sau
ierarhiilor de idei şi deprinderi care ghidează în mod dinamic activitatea. Integrarea şi alte procese
organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii. Termenul
,, organizarea ” pe care îl întâlnim în definiţie implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai
ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivă.
Sisteme. Un sistem este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O
deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătură, un concept, un stil de comportare.
Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele psihofizice
latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intră în acţiune.
Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate tendinţe determinante. Ele exercită
o influenţă directoare asupra tuturor actelor adaptative şi expresive prin care personalitatea ajunge
să fie cunoscută.
Psihofizic. Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este exclusiv mentală sau
exclusiv nervoasă, ci atrage după sine funcţionarea atât a ,, spiritului” cât şi a ,, trupului”.
Comportament şi gândire. Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice
persoanei şi sunt unice pentru aceasta. Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot
ceea ce poate un individ să facă; ceea ce el face în principal este să se adapteze mediului, să
reflecteze asupra lui, să încerce a-l stăpânii.
II.2. Formarea şi dezvoltarea personalităţii
Personalitatea, după cum afirma Allport15, e prezentă în viaţa individului uman, dar
numai potenţial din momentul naşterii, în mod concret începând să dea primele semne ale
existenţei sale în jurul vârstei de trei ani, contur precis căpătând abia la maturitate. Cu toate că prin
intermediul factorului genetic şi congenital fiinţa umană constituie un ansamblu de virtualităţi, ca
__________
14 Allport G. Structura şi dezvoltarea personalităţii ,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică ,1991 p. 60.15 Allport G. Structura şi dezvoltarea personalităţii ,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică ,1991 p. 63.
10
expresie a unei programări, nou-născutul nu e o persoană şi nu are, cu atât mai mult, o
personalitate.Personalitatea constă într-un tot de trăsături.
În formarea personalităţii, care e o construcţie, factorul genetic serveşte acesteia ca
temelie, şi după cum se ştie orice construcţie are o bază solidă, o temelie. După naştere, ambianţa,
îndeosebi cea socială, capată o pondere din ce în ce mai mare în modelarea personalităţii, implicit a
persoanei16. Tot după naştere, în procesul de personalizare intervine şi factorul psihic, acesta
avându-şi geneza în raportul organismului cu mediul, dar constituindu-se în factor independent17.
La formarea personalităţii concurează deci factorul organic, factorul social şi factorul
psihic, factorul organic acţionând ca potenţialitate. Factorul social şi factorul psihic sunt factori de
întreţinere,de actualizare sau de reprimare şi de modelare.
Principalul mijloc de construire a personalităţii este constituit din învăţare motivată,
ajungându-se la diferenţierea progresivă a comportamentului; prin crearea unui mod de
comportament, a unei stereotipii dinamice, a unui sistem prin intermediul căruia acţionează
persoana, se realizează o anumită personalitate. În realizarea sa aceasta parcurge două stadii
principale: stadiul personalităţii de bază care se formează prin interacţiunea primară a copilului cu
familia; şi stadiul personalităţii individuale care se formează prin interacţiunea cu grupurile sociale.
În prezent personalitatea a devenit un ideal al pedagogiei, scopul educaţiei constând în
mare parte în formarea şi dezvoltarea personalităţii. Dar formarea personalităţii vizează o modelare
nu doar pasivă, ci una activă, iar acest proces angajează doi factori: factorul modelator şi factorul
de modelat; factorul modelator implica la rându-i: modelatorul şi modelul18.
În primi ani ai copilului, modelatorul şi modelul constau în aceleaşi persoane, şi anume
părinţii copilului. Odată cu vârsta şcolară modelul se schimbă: acesta e acum învătătorul şi mai
târziu profesorul, iar odată cu pubertatea modelul poate fi luat dintr-un roman, dintr-un film, dintr-o
piesă de teatru. Odată cu creşterea, copilul modelat se comportă ca un factor activ, implicându-se
din ce în ce mai mult în procesul de modelare. În toate cazurile, în formarea personalităţii, în afara
modelatorului propriu-zis, acţtionează întreaga ambiantă fizică şi socială, perioada în care nu mai
intră în discuţie numai formarea, ci şi dezvoltarea personalităţii19.
Dezvoltarea personalităţii are loc din exterior prin acţiunea susţinută a unui educator,
concomitent cu acţiunea din interior, prin autodezvoltare, ştiut fiind faptul că procesul de
autodezvoltare e continuu.
_________________
16 Pavelcu, Vasile Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p.53.
17 Linton R. Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti ,Editura ştiinţifică, 2004, p. 38.18 A., Necula Psihopedagogie, Iaşi, Editura Spiru Haret, 2000, p. 62.19 Minulescu Mihaela Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche Bucureşti, 2006 , p. 80.
11
Perioada de pubertate, urmată de cea a adolescenţei, este perioada când copilul, datorită
creşterii spiritului de observaţie şi maturizării gândirii, nu mai ia ad literam ceea ce i se spune, ci
începe să-şi formeze păreri care foarte adesea nu mai concordă cu cele ale părinţilor.
Încercările acestora de a-şi impune punctul de vedere facând apel la autoritate
părintească nu fac decât să zdruncine însăşi temelia autorităţii20.
Eliberaţi de sub tutela învăţătorului şi obligaţi să răspundă cerinţelor mai multor
discipline, fiecare reprezentată de un profesor de specialitate, tinerii îşi lărgesc mult orizontul şi
încep să facă aprecieri critice şi comparative în ceea ce priveşte felul de predare şi la comportarea
fiecăruia. Memorarea devine din ce în ce mai logică, iar reprezentările despre lucrurile şi
fenomenele despre care învaţă devin şi ele din ce în ce mai bine conturate. Paralel cu simţul critic
se dezvoltă şi cel autocritic, dar nu în egală măsură deoarece au tendinţa să fie foarte îngăduitori cu
ei însişi şi foarte severi cu ceilalţi. Uneori li se pare fie că adulţii exagerează, fie socotesc că aceştia
nu apreciază la justa valoare acţiunile lor, încercând să le minimalizeze importanţa.
Apar din ce în ce mai des autoaprecierile relative la felul de a se purta şi a se îmbrăca.
Demarcaţia dintre băieţi şi fete devine mai precisă, fiecare având conştiinţa sexului sau şi a
anumitor particularităţi psihice şi fizice care decurg de aici.
Personalitatea puberului începe să se desăvârşească de la vârsta de 11 - 12 ani, dar
aceasta poate fi influenţată negativ dacă educaţia o va mutila din punct de vedere afectiv, întrucât
germenii egoismului, timidităţii, fricii şi neâncrederii găsesc un teren propice. Depinde în cea mai
mare măsură de adulţi să impiedice apariţia acestor sentimente, să încerce să sădească delicateţea,
sensibilitatea şi nu în ultimul rând siguranţa în forţele proprii.
Copiii sunt în general receptivi la frumos, motiv pentru care, pentru atingerea acestui
scop, unul din mijloacele cele mai bune îl constituie sentimentul estetic care trebuie transmis
copilului, sentiment prin intermediul căruia se poate obţine o modelare a personalităţii, în special
pe plan afectiv, de acea mai înaltă calitate. Ordinea şi curăţenia, muzica, desenul, pasiunea pentru
colecţii, literatura, traforajul, excursiile sunt o parte din formele frumosului accesibile copilului,
pentru ca adolescentul să-şi dezvolte personalitatea normal şi armonios.
II.3. Dialogul familial, factor important în dezvoltarea personalităţii adolescentului
Cercetarea problemelor implicate în dialogul familial vizează ameliorarea raporturilor
dintre membrii unor familii, evidenţierea efectelor negative ale unora dintre măsurile şi metodele
pedagogice folosite de părinţi, şi recomandă noi atitudini părinteşti. Raportarea adolescentului la
_________________
20 Germain Duclos, Laporte Dnielle, Ross Jaques Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides 2006,p. 85.
12
familie urmareşte precizarea atât a locului pe care adolescentul îl ocupă în viaţa grupului familial,
cât şi a funcţiilor normale ale acestui grup prin care acesta devine factor de securitate, de educare a
sentimentelor, de iniţiere în viaţa socială şi spirituală.21
Tulburările de adaptare de origine familială care se datorează carenţelor manifestate în
acţiune educativă a unor familii, impun găsirea unor răspunsuri adecvate la o serie de întrebări
referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, la consecinţele pe care actele şi atitudinile părinţilor
le pot avea asupra personalităţii în formare a adolescentului. Severitatea excesivă, de exemplu, la
care recurg în mod frecvent unii părinţi în raporturile lor cu adolescenţii, are drept consecinţă
creşterea unor adolescenţi fie apatici, indiferenţi, lipsiţi de iniţiativă, fie impulsivi, recalcitranţi,
revoltaţi. Aceşti părinţi care nu reuşesc să rezolve probleme curente ale educaţiei adolescenţilor lor
altfel decât prin aplicarea unor aspre pedepse şi măsuri de interdicţie, se află de fapt în faţa eşecului
propriei lor autorităţi. Ca şi părinţii prea severi, cei indiferenţi nu-şi dau îndeajuns de bine seama de
faptul că în raporturile lor cu adolescenţii trebuie să ştie să se apropie de aceştia, dar în acelaşi timp
să păstreze o oarecare distanţă, deoarece numai atunci când se păstrează anumite limite în
apropierea de adolescenţi se poate asigura menţinerea prestigiului şi autorităţii părinteşti.
Părinţii indiferenţi sunt dezamăgiţi atunci când văd cum proprii adolescenţi se
înstrăinează de ei căutând în altă parte satisfacţii şi împliniri, de aceea este deosebit de important ca
părinţii să fie în pas cu dezvoltarea psihică actuală a adolescenţilor lor, să menţină un dialog
intelectual şi afectiv mereu deschis.
Părinţii temători sau chiar anxioşi, depresivi sau cei egocentrici, nu reuşesc să întreţină
acest dialog deoarece nu vor sau nu sunt capabili de empatie vis-a-vis de proprii adolescenţi,
pentru a adopta la nevoie punctul de vedere al acestora, pentru a înţelege trăirile şi preocupările
specifice vârstei şi firii lor.
De felul în care se desfăşoară dialogul familial depinde, în mare măsură, constituirea
sentimentului de siguranţă al adolescentului atât de important pentru dezvoltarea armonioasă a
personalităţii sale, pentru formarea unor raporturi echilibrate ale acestuia cu lumea. În condiţiile
unui mediu familial excesiv de autoritar sau de indulgent, echilibrul psihic al adolescentului se
zdruncină ivindu-se pericolul dezvoltării unor nevroze. Astfel, ,,supraprotecţia autoritară”22, prin
frecvente interdicţii impuse adolescentului, primejduieşte dezvoltarea spiritului de independenţă şi
de responsabilitate ale acestuia, transformându-l într-o personalitate anxioasă, dominată de
sentimentul fricii şi al inferiorităţii personale. Adolescentul trebuie să se simtă acceptat în familie,
iar a se simţi acceptat înseamnă a se şti iubit, fapt ce presupune nu numai dovezile de tandreţe din
partea părinţilor, dar mai ales acea tonalitate generală afectuoasă şi binevoitoare care trebuie să
_____________
21 Rudica Tiberiu Dialogul familial, Bucureşti, Editura Pedagogică şi didactică, 2000 ,p. 6322 Tiberiu Rudica Dialogul familial, Bucureşti, Editura Pedagogică şi didactică, 2000 ,p. 62
13
impregneze toate raporturile dintre adolescent şi anturajul său familial.
De-a lungul cercetării pe care am efectuat-o în sprijinul prezentei lucrări, am constatat
că o parte dintre adolescenţii care sunt în mod frecvent copleşiţi cu daruri de către părinţi nu au
convingerea intimă că sunt iubiţi de către aceştia. Adolescentul are nevoie de certitudinea că
părinţii sunt bucuroşi de existenţa sa. Faptul de a se simţi iubit, de a fi izvor de bucurie pentru
părinţi şi pentru toţi ceilalţi din grupul familial, constituie un factor securizant de mare importanţă.
A respinge un adolescent care se prinde afectuos de gâtul părintelui, a-i impune tăcere în momentul
în care el arde de dorinţa de a-şi expune propriile frământări sufleteşti, a nu-i primi mângâierile şi
sărutările, înseamnă a-i arăta că te poţi foarte bine dispensa de el, înseamnă a-i refuza dragostea şi
a-i arata că nu-l iubeşti.
Alături de şcoală, familia reprezintă un principal instrument de reglare a legăturilor
adolescentului cu mediul, ea urmând să contribuie la formarea sentimentului solidarităţii sociale, în
vederea unei corespunzătoare integrări viitoare în mediul profesional şi în întreaga viaţă socială în
general.
Nu mai puţin importante pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii adolescentului
sunt şi influenţele exercitate de tată care, prin intermediul autorităţii pe care o deţine, are menirea
de a echilibra relaţiile din interiorul familiei, de a întreţine sentimentul de siguranţă în grupul
familial, de a conduce adolescentul către acceptarea regulilor educative, în special în privinţa
băieţilor deoarece tatăl reprezintă un model cu privire la felul în care un bărbat trebuie să se
comporte în viaţă. În ochii adolescentului tatăl este fiinţa care domină lumea exterioară, care ia
decizii în problemele cele mai importante ale familiei, din acest motiv adolescentul are, în prezenţa
acestuia, un sentiment de siguranţă, sentiment care-i va inspira adolescentului dorinţa de a
deveni ,,ca tata”. Cum autoritatea tatălui nu exprima o dovadă a lipsei de afecţiune, adolescentul
aşteaptă şi de la tatăl său, nu doar de la mama, tandreţea şi afecţiunea atât de necesare în
dezvoltarea armonioasă a personalităţii adolescentului. Din nefericire însă, sunt cazuri în unele
familii, în care rolul tatălui este complet denaturat, unde se relatează cu satisfacţie deosebită ca
adolescenţii lor ,,ştiu de frica tatălui”23. Tatăl nu trebuie să devină un mijloc de a-l intimida şi speria
pe adolescent, întrucât tatăl care înspaimântă riscă să formeze la fete frica de bărbaţi, iar la băieţi
refuzul de a-i semăna.
Tensiunile, neînţelegerile din mediile familiale influenţează, în special copiii
preadolescenţi (10-11, 14-15 ani) care, datorită reactivităţii lor afective crescute, lipsei unei solide
experienţe de viaţă şi a unui spirit critic insuficient dezvoltat, resimt foarte puternic situaţiile
conflictuale, traumatizante din mediul familial. Observaţiile şcolare curente evidenţiază faptul că
______________________
23 Dr.Puline Moran de Jouffrey Psihologia copilului, Bucureşti,Editura Teora, 2005, p. 38.
14
mulţi dintre elevii adolescenţi cu dificultaţi de integrare şcolară provin în mare parte din mediile
familiale cu deficienţe grave de ordin educativ, deficienţe determinate de raporturile
necorespunzătoare dintre părinţi, de lipsa de autoritate morală, de dezacordul dintre principiile
afişate de ei şi conduita reală manifestată. Aceşti părinţi prezintă de regulă atitudini extreme: fie
dezinteres total pentru problemele şcolii şi educaţiei, fie suprasolicitarea capacităţilor copilului, în
scopul împlinirii propriilor ambiţii şi vanităţi.
15
CAPITOLUL III
III. ADOLESCENŢA
III.1. Adaptologia adolescentului
Adolescenţa este subiectul privilegiat şi controversat al psihopedagogilor, generator de
opinii şi discuţii contradictorii. Unii o consideră ,,vârsta ingrată”, alţii, dimpotrivă, ,,vârsta de aur”;
pentru unii ea este ,,vârsta crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei”, în timp ce pentru alţii
este ,,vârsta marilor elanuri”; este ,,vârsta contestaţiei, marginalităţii şi subculturii”, dar şi ,,vârsta
integrării sociale”; este ,,vârsta dramei, cu tot ce are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu” - decretează
unii. Alţii ripostează că este ,,vârsta participarii la progresul social”; cei mai mulţi o consideră ca
fiind în totalitate o ,,problemă moral-psihologică”, dar sunt şi unii care cred că este aproape în
exclusivitate o ,,problemă socială”.
Diversitatea opiniilor referitoare la adolescenţă derivă din complexitatea în sine a
acestei etape din viaţa omului, cu o dinamică excepţională în timp, cu multideterminari şi
multicondiţionări, dar şi din poziţia oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul
perioadelor evolutive ale vieţii. Locul lui în sistemul relaţiilor sociale este mai bine conturat şi
precizat decât cel al puberului. Totuţi adolescentul oscilează din punct de vedere al
comportamentului între copilarie şi maturitate, fiind însă întors mai mult cu faţa spre adult.
La ieşirea din copilarie şi începutul adolescenţei, ca şi în tot decursul acestei perioade,
avem în faţa noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalităţi cu trăsături în plină formare.
Adolescenţa propriu-zisă se caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepţiei
despre lume şi viaţă, prin clarificarea şi intensificarea elaborării idealurilor omului, printr-o mare
dezvoltare a laturii cognitive, afective şi voliţionale a personalităţii.
Adolescenţa este o perioadă de tranziţie între vârsta copilariei şi adultă, perioadă care
se caracterizează prin importante modificari fizice, dar mai ales psihice (emoţionale), cerebrale şi
sociale24. Fară a fi bine delimitată, se consideră că se sfârşeste odată cu încetarea creşterii
organismului, adică între 18-20 chiar 24 de ani.
Modificările fizice începute în timpul pubertăţii se continuă în această perioadă, fiind
foarte evidente în ceea ce priveşte creşterea staturală şi ponderală, precum şi în dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare, fiind mai puţin evidente modificările fiziologice şi ale maturizării
neuro-gonadale, însoţite de capacitatea de procreare.
Creşterea cunoaşte unele particularităţi legate de sex, realizându-se în final aspectul
masculin sau feminin al tipului constituţional. Este perioada în care capacitatea imunologică şi de
______________________
24 Badiu Gheorghe, Papari , A. Adaptologie la stress uman, Constanţa. Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, 1999,
p.225.
16
adaptare la stres atinge maturitatea caracteristică adultului. Adaptările la solicitarile impuse de
efortul fizic, în special la băieţi, sunt foarte eficiente şi adecvate. Capacitatea cognitivă
progresează, culminând cu capacitatea pentru gândirea abstractă, care se extinde şi asupra altor
persoane; se produce maturizarea dezvoltării morale, spirituale şi emoţionale şi apar noi aspecte
interpersonale în relaţiile cu părinţii şi cu alte persoane.
III.2. Adolescenţa
Adolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioada de numeroase şi
profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc., perioadă a dezvoltării, în care dispar
trăsăturile copilariei, cedând locul unor particularităţi complexe şi foarte bogate, unor manifestări
psihice individuale specifice.
Pe planul dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre echilibru şi spre adoptarea unei
conformaţii apropiată de cea a adultului; în schimb, în plan psihologic, transformările sunt extrem
de rapide, spectaculoase şi de maximă complexitate, cu salturi la nivelul unor funcţii, cu evoluţii
mai lente la nivelul altora. Diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite şi noi modalităţi
de relaţionare cu cei din jur, forme originale de înţelegere şi adaptare. Traversarea acestei perioade
nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existenţa unor conflicte şi trăiri
dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspiraţiilor şi
cu tendinţa de a evita teama faţă de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de viitor.
Adolescenţa cuprinde trei perioade distincte:
1. preadolescenţa (14-16 ani)
stabilizarea maturizării biologice;
dezvoltarea conştiinţei de sine;
viaţa psihică este intensă, plină de conflicte interioare exprimate prin stări de
agitaţie, impulsivitate, anxietate;
domină dorinţa de afirmare personală, care focalizează interesele către
activităţile care îi reprezintă;
2. adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani)
din punct de vedere biologic se constată o anumită fragilitate, atât nervoasă,
cât şi somatică;
intelectualizare intensă;
atitudini de independenţă;
acceptă responsabilităţi multiple;
17
tânărul trece printr-un proces intens de socializare a aspiraţiilor,
manifestărilor vocaţionale şi profesionale;
3. adolescenţa prelungită (tinereţea)(18-20/25 de ani)
tânărul îşi câştigă total independenţa;
predomină activităţile intelectuale;
se dezvoltă stilul personal şi conduita definitorie personalităţii;
tânărul luptă pentru statutul profesional, dar şi pentru cel social (el fiind
capabil în această perioadă să îşi întemeieze o familie) .
III.3. Caracteristicile adolescenţei
1. dezvoltarea conştiinţei de sine;
2. afirmarea propriei personalităţi;
3. integrarea treptată în valorile vieţii.
1. Dezvoltarea conştiinţei de sine
Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţă că existenţa proprie se
deosebeşte substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare care trebuie preţuită şi
respectată.
Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască şi să se autoevalueze în raport cu
realizările sale şi ale altora. El se întreabă adeseori, ,,cine sunt eu?”, iar răspunsurile ce şi le dă se
bazează pe maturizarea intelectual-afectivă foarte evidentă pentru unii adolescenţi, chiar de la 16
ani, iar pentru alţii la 18 ani.
Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea
subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea
lor cu lumea în mijlocul căreia trăieşte 25. Cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine este atins de
adolescent atunci când el se poate privi ca subiect al activităţii sociale, ca membru al colectivului.
Un factor de seamă al conştiinţei de sine îl constituie activitatea şcolară şi natura relaţiilor cu
adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului.
O caracteristică a adolescenţei este şi proiectarea idealului în viitor; un aspect al acestei
preocupări este interesul pentru profesia pe care o va îmbrăţişa, determinându-l la reflecţie asupra
vieţii sale interioare. Capacitatea de a se preocupa de propria persoană nu înseamnă însă fuga de
societate. Caracteristica principală a adolescentului este un puternic impuls către acţiune.
_____________
25 Neamţu George Tratat de asistenţă socială , Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p. 372.
18
Acum dispar dorinţele vagi şi apar ţelurile bine conturate, visarea ia forme conştiente.
Aspectele generale ale întregii perioade evidenţiază o serie de caracteristici ce aduc o notă de
specificitate în raport cu celelalte etape ale dezvoltării umane.
Adolescentul este confruntat obiectiv şi subiectiv cu schimbări multiple legate de
maturizarea sexuală şi de descoperirea dimensiunilor realităţii sociale. Apartenenţa la o anumită
familie şi la un anumit grup presupune adaptarea şi depăşirea situaţiilor infantile, de frustrare,
nesiguranţă şi dependenţă. La aceasta se adaugă cunoaşterea propriului potenţial, a vocaţiilor,
lucru care permite adolescentului să-şi manifeste atitudinile şi preferinţele.
În dezvoltarea conştiinţei de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea
identificării caracteristicilor organice, pe care adolescentul încearcă să le perceapă în profunzime şi
cu un fel de admiraţie. W. James surprinde dialectica dezvoltării conştiinţei de sine şi a distanţei
care se creează între ,,eu” şi ,,sine “. Eul este cel ce cunoaşte şi este conştient, sinele reprezintă
latura cunoscută. Sinele poate fi material (atunci când se referă la tot ce posedă adolescentul ) şi
social (când se referă la rolul, statutul, identitatea adolescentului) 26.
El este astfel expresia activităţii psihice în care se remarcă mai ales sfera emoţiilor şi
dorinţelor. Atât în cazul sinelui cât şi al eului, percepţia adolescentului poate îmbraca o formă
negativă sau pozitivă. Când intervin eşecuri şcolare, când estimarea de sine este scăzută, tânărul are
tendinţa de a se subestima, nu are încredere în forţele proprii şi nu manifestă iniţiativă şi
perseverenţă în activitate (motivaţie şi voinţa deficitară).
Succesele, o familie suportivă, valorizarea propriului potenţial duc la încredere în sine,
la dorinţa de a se afirma şi realiza. În obţinerea acestei imagini pozitive, adolescentul se raportează
la cei din jur şi la atitudinea acestora faţă de el. Apariţia conflictelor şi a frustrărilor în această
perioadă este frecventă. Apar astfel tensiuni în procesul căutării de sine şi raportarea la modul de a
fi şi a se comporta a acelor din jurul lui sau în îndeplinirea rolului, statutului, a relaţiei dintre
vocaţie şi exercitarea anumitor meserii.
Aceste tensiuni pot fi minimalizate dacă familia posedă metodele educaţionale optime şi
adecvate adolescentului. Adevărul cel mai important în relaţia dintre părinte şi copil rămâne
deschiderea comunicării dintre cei doi.
Enumăr câteva dintre stilurile educaţionale, încercând să evidenţiez care ar fi cel mai
potrivit în această perioadă.
1. stilul autocratic - adolescentul nu are voie să-şi exprime nici o
opinie sau să ia singur vreo decizie;
___________
26 Petruţ Iluţ Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Bucureşti , 2005, p.96.
19
2. stilul democratic - adolescentul contribuie cu judecata proprie, îşi impune
propriile păreri şi opinii, dar deciziile trebuie vizate de părinţi;
3. stilul echilibrat - părinţii şi copiii joacă acelaşi rol în emiterea opiniilor, dar
şi luarea deciziilor (participare egală).
Stilul echilibrat este cel mai adecvat, el permiţând valorizarea adolescentului,
dezvoltându-i respectul faţă de sine, responsabilitatea, menţinând optima comunicarea dintre
părinte şi copil.
Când conflictele şi frustrarile îmbracă forme acute şi când acestea se prelungesc în timp,
pot apărea tulburări comportamentale (abandon şcolar, furt, minciuna, violenţa etc), tulburări
emoţionale (depresie, anxietate).
Pe fondul acestor distorsiuni psihice pot apărea premisele delincvenţei juvenile care pot
duce tânărul până în pragul crimei, consumului de droguri, furtului etc. Tot din aceste motive
suicidul pare să caracterizeze o anumită categorie a tinerilor de această vârstă. Dramele
nerezolvate, marile nerealizari ale vârstei sunt factorii cei mai importanţi care creează premisele
suicidului. Considerat un fenomen grav, suicidul nu poate fi tratat decât terapeutizând tânărul de la
primele semne (tristeţe, apatie, izolare).
O altă problemă a adolescenţilor rămâne abuzul sexual, cu toate consecinţele ce decurg
din acest fenomen.
Adolescentul se constituie pe sine prin continue căutări şi diferenţieri faţă de alţii,
proces nelipsit de tensiuni şi conflicte. Personalitatea adolescentină nu evoluează linear, ci cu
oscilaţii, cu perioade de inegalitate şi chiar dizarmonii din care se pot dezvolta structuri pozitive
sau negative.
2. Afirmarea propriei personalităţi
Descrierea, oricât de schematică, a ,,portretului” adolescenţei nu poate ignora problema
originalităţii ca atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorinţa de originalitate reprezintă,
din punct de vedere psihologic, o caracteristică esenţială a adolescentei, numita tendinţă a afirmării
de sine, tendinţa de afirmare a propriei personalităţi.
Dorind să atragă atenţia asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul
căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forţele proprii sunt considerate superioare faţă de
ale celorlalţi oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaştere de sine. Acesta doreşte ca
toate acţiunile sale să fie cunoscute şi apreciate de adult.
Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenţii cautând să se
evidenţieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferenţiază, care scoate în relief
propria persoană. Vizibilă este şi o altă expresie a tentaţiei originalităţii în adolescenţă -
20
limbajul ,,colorat”, presărat cu expresii ,,căutate”, cu neologisme şi arhaisme. Adolescentul îşi
alege cu grijă cuvintele, utilizează din abundenţă citate şi expresii celebre, maxime şi cugetări
savante despre care insinuează că i-ar aparţine. În privinţa limbajului, adolescenţei îi este proprie şi
tendinţa de ermetizare a acestuia, de folosire a unei vorbiri ,,cifrate”, şi anume, a unei vorbiri
populate de expresii argotice. De obicei, circulaţia acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în
grupuri spontan constituite şi combaterea acestui fenomen necesită eforturi educative prelungite.
În strânsă legatură cu limbajul, tentaţia originalităţii se exprimă şi în corespondenţa
adolescenţilor, caracterizată prin aceeaşi ,,ploaie” de citate, prezentă în limbajul lor.
Dominanta pentru tentaţia originalităţii la această vârstă este prezenţa spiritului de
contradicţie. În special discuţiile dintre adulţi, la care iau parte şi adolescenţii, ajung repede să fie
monopolizate de întrebarile iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de
contradicţie. Nu de puţine ori, adolescentul se contrapune în discuţie chiar când e conştient de
faptul ca nu are dreptate. El e mobilizat atunci de aceeaşi statornică tentaţie de a atrage atenţia
asupra sa, de a se afirma, de a fi luat în seamă.
Adolescenţii manifestă tendinţa de a se afirma nu numai individual ci şi în grup: vor să
activeze, să se distreze împreună. Ei sunt atraşi şi de viaţa politică; în politică adolescentul vede o
înaltă activitate socială.
3. Integrarea socială
Esenţa integrării sociale constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai activ la
grupul căruia îi aparţine (clasă, şcoală, marele organism social). Cu cât înaintează în vârsta, cu
atât el este mai obiectiv în judecăţile sale, aprecierile efectuându-se în funcţie de criteriile sociale
pe care şi le-a însuşit. Dorinţa de a cunoaşte valorile sociale şi culturale se manifestă riguros şi
tenace. Integrarea adolescenţilor în aceste valori ale colectivităţii contribuie la formarea concepţiei
despre lume şi viaţă.Datorită experienţei de viaţă limitată şi a lipsei unor criterii de autoapreciere
corectă, adolescenţii au nevoie de consiliere şi îndrumare discretă, fiind sprijiniti să-şi formeze
idealul de viaţă, să-şi perfecţioneze judecăţile morale şi să-şi ridice nivelul conştiinţei şi al
conduitei morale.
De regulă, adolescenţii se confruntă cu probleme de genul:
● Teama de a-şi asuma responsabilitatea: o relaţie de prietenie presupune o
responsabilitate faţă de celălalt partener care, printre altele, trebuie ajutat atunci când are nevoie.
● Teama de a nu fi manipulat: astfel de persoane sunt deosebit de atente să
observe comportamente de manipulare chiar acolo unde nu este cazul.
● Teama de a nu-l deranja pe celalalt: datorită acesteia relaţia între cei doi se
depreciază întrucât se instalează un zid care nu le mai permite să-şi împartăşească sentimentele.
21
Foarte mulţi oameni îşi petrec viaţa încercând să-şi atingă scopurile, iar adolescenţa este
doar primul pas spre împlinirea lor. În toate societăţile au existat şi vor exista legături între părinţi
şi copii (mamele se ocupă în special de copii la vârste mici), în toate societăţile copiii vor considera
părinţii responsabili de necesităţi, reuşite şi insuccesele lor.
Relaţiile între părinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social; ele au la
bază statuarea comunicării în care se realizează un model, un patern de conduită. În cadrul acestor
relaţii, părinţii încearcă să socializeze copiii, contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de
interrelaţionare din copilarie; ambele părţi ale ecuaţiei au nevoie de deprinderi, abilităţi sociale
pentru facilitarea intercomunicării.
Dacă în timpul copilăriei părinţii sunt cei care iniţiază efectiv copilul în stabilirea
relaţiilor în familie, extinse apoi la grupul de joacă, în timpul adolescenţei părinţii nu mai reuşesc
să supravegheze minorii decât cu mare dificultate. În copilarie, procurarea de jucării, alimentaţia,
curăţenia, conversaţia reprezintă apanajul exclusiv al adultului. În adolescenţă, tinerii aspirând la
un alt statut decât cel de ,,copil”, se împotrivesc dorinţei părinţilor de a nu întârzia, de a avea grija
deosebită pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu persoane rău intenţionate, periculoase, de a nu-şi
crea şi adopta modele ,,facile”. Părinţii vorbesc şi transmit enorm copilului în perioada micii
copilării, ei învaţă efectiv să vorbească, să participe la dialog27. Copiii pun întrebari la care părinţii
încearcă să răspundă; ei ar trebui să ofere răspunsuri cât mai adecvate dezvoltării psihice a
copilului.
O serie de studii audizează abilităţile parentale de conduită, regulile ca şi drepturile
părinţilor în speranţa decelării efectelor asupra educaţiei, asupra creşterii şi statuării unor stiluri,
moduri de comportament. În fond, mulţi autori scriu despre binomul ,,acceptare – respingere” ca
fiind cel mai important în interrelaţia părinţi-copii (inclusiv adolescenţi).
Fluctuaţiile inerente sociale, economice induc modificari şi diferenţieri culturale
în ,,aparatul” psiho-moral de conduită, de comunicare între părinţi şi copii. Acesta conţine abilităţi,
capacităţi de interrelaţionare dar şi nevoia permanentă de a cunoaşte evoluţia socială şi individuală
a copilului, puberului, adolescentului.
Abordarea afecţiunii (dragoste părintească), petrecerea unui volum de timp considerabil
împreună cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibilă a balanţei recompenselor
mai degrabă decât a critica şi a fi ostil determină o bună imagine a părinţilor în accepţia copiilor28.
Dacă, dimpotrivă, copiii sunt respinşi de părinţi (reacţiile sunt diferite tată / fiu,
mamă/fiică) ei au mai multe sanse să evolueze la pubertate si adolescentă spre: delincventă,
_________________
27 Pavelcu, Vasile Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p.93.
28 Linton R. Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti ,Editura ştiinţifică, 2004, p. 108.
22
agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme). În consecinţă, şansele lor sunt
mai reduse de ,,a vira” spre conduite civilizate, de a fi prietenoşi, de a avea capacităţi de
comportament civilizat, de a fi cooperanţi, de a purta de grija altora.
III.4. Relaţia părinţi - adolescenţi
Adolescenţa reprezintă o cotitură în dezvoltarea unui individ, domeniul intereselor sale
de până atunci amplificându-se şi deplasându-se spre alte zone de interes. Până la această vârstă
adolescentul nu dovedea preocupări pentru rolul pe care-l putea juca în societate, la adolescent
remarcându-se apariţia conştiinţei sociale, moment în care el devine conştient că este membru al
unei colectivităţi. Din acest moment se străduieşte să câştige stima colegilor, profesorilor, a
părinţilor şi fraţilor mai mari şi devine extrem de sensibil la influenţa lor.
Părinţilor le este uneori greu să creadă în capacitatea tinerilor lor de a acţiona în mod
independent. În realitate, adolescenţii sunt foarte rar expansivi în prezenţa lor şi comunică foarte
dificil cu ei. Această dificultate de a comunica provine din faptul că în toată această perioadă tinerii
acumulează noi capacităţi mintale şi îşi doresc să se desprindă de căminul oferit de părinţi, să se
afirme şi să devină autonomi29.
În pofida aerului independent, adolescentul are nevoie de dragoste, înţelegere şi respect.
Toate aceste necesităţi sunt, însă, ascunse şi de aceea este necesară o deosebită atenţie la maniera în
care se comunică cu adolescentul. Pentru ca adolescentul să-şi dezvolte respectul de sine, ambii
părinţi trebuie să-l accepte aşa cum este, cu forţele şi limitele personale. Acest lucru nu împiedică
pe părinţii să aibă aşteptări, numai că aşteptările trebuie să se ţină cont de personalitatea care se
dezvoltă în fiecare zi sub ochii lor. Tânărul încearcă continuu să se definească, o face uneori într-un
mod neaşteptat, dar întotdeauna plin de energie şi exuberanţă. Adolescenţii simt nevoia de a păstra
o distanţă fizică între ei şi părinţi lor, deoarece pubertatea imprimă şi caracterul sexual raporturilor
dintre oameni şi deschide calea fantasmelor oedipiene. Din acest moment, micile drăgălăşenii de
familie pot apărea oricând sunt împreună, dar niciodată de faţă cu prietenii, de aceea părinţii trebuie
să găsească noi mijloace de a-şi exprima afecţiunea pentru copilul lor, deşi le este greu să
depăşească acest moment şi să renunţe la anumite forme de intimitate cu copiii30.
Pentru un adolescent este foarte important să cunoască trecutul familiei sale,
indiferent în ce fel de familie trăieşte, tradiţională, monoparentală sau recompusă. Este regretabil
___________________________________
29 Bandiu ,A Dan, Rădulescu Sorin M., Voicu-Marin Adolescenţii şi familia, Bucureşti , Editura ştiinţifică
si Enciclopedică, 2000, p. 39.
30 Ibidem 30
23
că, uneori, adolescenţii sunt rupţi de trecutul lor doar pentru că părinţii se simt vinovaţi de unele
alegeri personale sau pentru că nu reuşesc să găsească explicaţii ale acestor alegeri. Adolescentul
trebuie să-şi înţeleagă trecutul, înainte de a-şi construi viitorul. Pentru a crea legături între membri
unei familii, aceştia trebuie să desfăşoare împreună cât mai multe lucruri. Adolescentul se
defineşte prin comparaţie cu ceilalţi membri ai societăţii pe care o frecventează; capată
sentimentul responsabilităţii, al datoriei şi de obicei, include învăţătura între sensurile vieţii. Este
momentul în care adolescentul îşi alege un idol, devine conştient de personalitatea altuia dar şi de
propria personalitate; apar hobby-urile precum filatelia, muzica, electronica, cinematograf, sport,
internet, valoarea morală şi estetică a acestor preocupări începând să depăşească interesul pur
intelectual 31 .
Adolescenţa este perioada în care apare preocuparea pentru tinerii de sex opus, având
ca suprem ţel dorinţa de a plăcea. În acest scop se modifică interesul pentru îmbrăcăminte, coafură
şi, în general, pentru felul în care arată. Ei trebuie să se adapteze noii imagini a siluetei lor şi, de
obicei, nu sunt satisfăcuţi de felul cum arată.
Unii adolescenţi devin brusc hiperindependenţi şi din acest motiv intră în conflict cu
şcoala şi părinţii. Alternează perioade în care se cred omnipotenţi, cu perioade în care se îndoiesc
de calităţile şi posibilităţile lor, mai ales, când compararea cu performanţele grupului îi plasează în
inferioritate. Adolescenţii sunt intransigenţi, emit judecăţi aspre despre părinţi şi profesori,
idolatrizează vedete ale vieţii sportive şi muzicale, cărora ar dori să le reediteze succesul.
Afirmarea cu orice preţ în faţa grupului constituie o preocupare de seamă a adolescentului.
Caracteristica acestei perioade de dezvoltare este scăderea comunicării cu membrii
familiei şi crearea de relaţii în medii extrafamiliale, când adolescentul se desparte psihologic de
familie şi îşi stabileste propria identitate, preferând compania colegilor şi prietenilor în locul
familiei. Iniţial, cel mai bun prieten faţă de care îşi testează ideile şi competenţele este de acelaşi
sex, faţă de acesta îşi manifestă ataşamentul îmbrăcându-se la fel, imitându-i gesturile, preluând din
preocupările lui.
In acest timp părinţii se obişnuiesc greu cu noul tip de relaţii ale adolescenţilor, au
senzaţia de frustrare şi se simt marginalizaţi de către proprii adolescenţi.
III.5.Autonomizarea adolescenţilor
Cunoaştem cu toţii că adolescenţa este o perioada ce face tranziţia între copilărie şi
maturitate (de la 12 la 18-20 de ani). Unii o consideră o etapă ,,ingrată” marcată de uimitoare
___________________________________
31 Germain Duclos, Laporte Dnielle, Ross Jaques - Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides,
2006, p. 80.
24
schimbări corporale şi psihologice. Cert este că, pe plan psihologic, adolescenţa este caracterizată
de conturarea intereselor profesionale, de activarea instinctului sexual, de ,,efervescenţa”
relaţională şi socială, dorinţa de libertate şi autonomie, pe fondul amplificării vieţii afective. Apare
o anume distanţare faţă de părinţi şi apropiere (camaraderie, dragoste) faţă de alţi adolescenţi.
Daniel Offer a făcut în 1969 un studiu bazat pe interviuri cu 73 de adolescenţi şi
părinţii lor. Offer era de părere că prea multe dintre concluziile despre adolescenţi sunt bazate pe
cazuri extreme şi, în mod deliberat, a ales pentru studiul său adolescenţi care nu erau consideraţi ca
fiind o problemă pentru părinţii lor şi pentru comunitatea în care trăiau32. Au fost efectuate 6
interviuri cu fiecare subiect, timp de trei ani, s-au administrat teste proiective şi alte teste.
Concluziile au fost următoarele: neînţelegerile cu părinţii au atins un maximum în clasele a 7-a şi a
8-a de şcoală dar, chiar şi atunci, aceste neînţelegeri nu erau grave. 88% din băieţi au considerat că
modul în care sunt disciplinaţi de părinţi este unul corect şi au fost înregistrate doar câteva plângeri
mai serioase despre părinţi (dintre care disciplina aplicată arbitrar a fost cea mai frecventă). Cei
mai mulţi părinţi erau multumiţi de comportamentul copiilor lor. În timp ce numărul maxim de
rebeliuni în rândul acestor adolescenţi s-a înregistrat în jurul varstei de 12-13 ani, cele mai multe
discuţtii contradictorii despre coafura şi haine în jurul vârstei de 13-14 ani, iar cele despre maşină
în jurul vârstei de 16 ani (care este, în Statele Unite, vârsta legată pentru şofat), Offer a ajuns la
concluzia că, per ansamblu, cei mai mulţi dintre adolescenţi împărtaşesc aceleaşi valori ca şi
părinţii lor. El a concluzionat că nu se poate vorbi de un conflict între generaţii.
Douvan şi Anderson au făcut şi ei un studiu extensiv asupra adolescenţilor, în 1966, şi
au concluzionat că patru sunt aspectele relaţiei parinte-adolescent care favorizează autonomia
adolescenţilor 33.
Acestea sunt:
a) interesul şi implicarea părinţilor;
b) intensitatea emoţională a interacţiunilor din cadrul familiei;
c) gradul şi natura comportamentului în cadrul familiei ;
d) natura autorităţii parentale.
Eu ai considerat că un adolescent are cele mai multe şanse să atingă un oarecare grad de autonomie
în condiţiile în care: părinţii manifestă un grad moderat de interes sincer pentru copiii lor; relaţiile
din interiorul familiei nu sunt nici reci, nici intense; părinţii permit o anumită cantitate de conflicte
(ascultându-şi copiii când aceştia îşi explică punctul lor de vedere); adolescenţii participă în
procesul de luare a deciziilor. Cercetătorii au descoperit deasemenea că fetele fac progrese mai
___________________________________
32 Germain Duclos, Laporte Dnielle, Ross Jaques - Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides,
2006, p. 92.
33 Dr.Puline Moran de Jouffrey-Psihologia copilului, Bucuresti,Editura Teora, 2005, p. 45.
25
constante decât băieţii în obţinerea independenţei. În schimb băieţii sunt mai critici cu părinţii.
Adolescenţii arată fizic ca nişte adulţi dar, ca experienţă de viaţă şi mai ales
emoţional, sunt vulnerabili. Apare dorinţa de a fi trataţi ca nişte persoane responsabile şi libere dar
în realitate sunt imaturi şi pasibili de greşeli. Îşi desfăşoară ,,aripile ca să zboare” dar nu
întotdeauna aterizează lin. Ei înşişi sunt uimiţi de forţa şi energia lor dar este uneori o dezlănţuire
fără o direcţie precisă, puţin haotică. Sigur că ei sunt diferiţi ca zestre genetică, ca temperament, ca
mediu educativ şi reacţionează în maniera proprie ceea ce face destul de dificilă găsirea unor tipare
şi reţete de relaţionare.
În orice caz, toate studiile efectuate confirmă importanţa hotărâtoare a comunicării
empatice (în care te străduieşti să-l înţelegi pe celălalt fără să-l judeci sau să-l etichetezi (întrucât
acest comportament blochează comunicarea, celălalt se închide sau caută alţi parteneri de dialog,
nu întotdeauna cei mai indicaţi) ci să te identifici, în spirit, cu partenerul de dialog pentru a găsi cea
mai bună soluţie de ieşire din impas sau de rezolvare a unei probleme.
Acest fapt necesită timp şi răbdare, disponibilitatea de a lua în serios probleme aparent
neserioase cum ar fi, de pildă: O adolescentă spune: ,,M-am certat cu prietena mea fiindcă am
impresia că mă crede urâtă şi plictisitoare. Am văzut-o glumind cu o altă colegă. Se distrau de
minune şi pe mine mă ignorau” Această mărturisire indică un complex de inferioritate (format prin
cumul), perceput foarte dureros şi care se poate amplifica, în funcţie de circumstanţe, mergând
chiar până la tentative de suicid.
Când adolescenţii suferă dezamăgiri şi pierderi, nouă ni se par mici dar pentru ei sunt
mari. Uneori au nevoia să plângă sau să fie mâhniţi ca o modalitate de a accepta limitele şi
graniţele lumii. După ce plang se vor simţi mai eliberaţi şi mai bine. O parte esenţială a comunicării
este ascultarea.
Mulţi adulţi fac greşeala de a presupune că doar ei trebuie ascultaţi de către
adolescenţi numai în virtutea ascendentului vârstei şi a obişnuinţelor sociale. Mai mult decât atât
pot să pretindă supunere necondiţionată. Adolescenţii nu numai că trebuie ascultaţi cu atenţie dar,
în cele mai multe cazuri trebuie încurajaţi să se deschidă sufleteşte. În multe situaţii ei au o serie de
frământări interioare adunate şi într-o oarecare măsură refulate astfel încât a vorbi despre acestea
echivalează de multe ori cu a le clarifica, a le evidenţia şi a le înţelege astfel încât să le poată
extrage din ,,ascundere”, din starea de amalgam nediferenţiat către lumina reflectorului conştiinţei
care poate oferi soluţii, mai ales dacă intervine ajutorul unui adult.
Acest ajutor nu înseamnă a intimida, a ţipa şi a deţine controlul pentru ca acestea duc
la doua extreme comportamentale:
a. închidere în sine şi complexe de inferioritate
b. revoltă şi eliberarea agresiva a tensiunilor interioare spre exterior.
26
Cea mai importantă parte a meseriei de părinte este dragostea dar şi timpul şi energia
cheltuită pentru a-ţi ajuta copiii. Deşi iubirea este o condiţie sine qua non a relaţiei părinte-
adolescent, dacă adulţii nu înţeleg nevoile copiilor, nu-i pot ajuta în mod efectiv34. De multe ori, în
afară de soluţiile propuse, adolescenţii au mai mare nevoie de înţelegere tacită, mângaiere şi puţină
aprobare. Prea multe sfaturi îi pot obosi sau copleşi.
Nevoile adolescenţilor nu sunt aceleaşi pentru toţi şi nici aceleaşi în timp. Ele se
modifică atât pe orizontală cât şi pe verticală. Această dinamică complexă necesită vigilenţă, timp,
empatie şi capacitate de acţiune.
Comunicarea cu adoscenţii nu este o corvoadă ci o oportunitate de inţelegere mai
profundă a vieţii, a conexiunilor interumane, a creşterii interioare şi evoluţiei spirituale35.
Mulţi părinţi care nu se implică activ atât în susţinerea materială cât şi psihologică a
copiilor nu-şi dau seama de bucuriile şi satisfacţiile pe care le pierd. Trebuie să mai avem în
vedere şi faptul că limbajul nu este singura formă de comunicare.
Există şi comunicarea nonverbală (mimica, gestul) precum şi cea paraverbală (tonul
vocii, ritmul vorbirii, inflexiunile vocale ş.a.) 36. Dacă, de exemplu cel cu care vorbeşti se încruntă e
posibil să nu fi înţeles ce i-aţi spus, dacă îşi încrucişează braţele ne arată că simte nevoia să se
apere ori se simte stângaci, mutarea greutăţii de pe un picior pe altul indică nerăbdare ş.a.
Psihologii mai spun că, atunci când comunică, oamenii nu percep semnale doar
raţional. Freud a vorbit de comunicarea de la inconştient la inconştient spunând prin aceasta că
oamenii sunt capabili să perceapă şi stimuli subtili, neconştientizaţi la nivel raţional (cum ar fi de
exemplu mirosul unei persoane şi semnificaţia lui).
Există actualmente, în lume, o îngrijorare privind educaţia şi modul corect de
comunicare cu elevii respectiv cu adolescenţii. În fiecare an creşte numărul rapoartelor privind
violenţa în şcoală, boala deficitului de atenţie, folosirea drogurilor, apariţia sarcinilor la vârste mici
ori problema sinuciderilor.
Părinţii pun sub semnul întrebării atât vechile metode de educaţie cât şi pe cele noi.
Unii consideră că aceste probleme provin din faptul că le permit şi le oferă prea multe copiilor în
timp ce alţii cred că aceste dificultăţi au apărut ca urmare a schimbărilor negative din societate37.
Cert este că parinţii dar şi dascălii trebuie să-şi modernizeze metodele de educaţie şi
de comunicare pentru a creşte copii cooperanţi, optimişti, puternici dar miloşi.
_________________
34 Linton R. Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti ,Editura ştiinţifică, 2004, p. 58.35 Pavelcu, Vasile Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2001, p.83.36 A., Necula Psihopedagogie, Iaşi, Editura Spiru Haret, 2000, p. 92.37 Minulescu Mihaela Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche Bucureşti, 2006 , p. 102.
27
Iata câteva principii noi:
1. Dezvoltarea şi nu supunerea voinţei este baza formării încrederii, cooperarii
şi sentimentelor de compasiune. În trecut copiii erau controlaţi prin dominare şi făcuţi să creadă că
sunt răi şi trebuie să se supună. Se administrau pedepse severe care să genereze frica. În realitate
ameninţarea cu pedeapsa întoarce copiii împotriva părinţilor şi-i determină să fie neascultători.
Adolescenţii recunosc imediat un comportament abuziv şi nu-l tolerează ci se
răzvrătesc. Ei încep să-şi asculte părinţii doar când aceştia învaţă cum să-şi asculte copiii.
Asta nu înseamnă că părinţii trebuie să-şi piardă rolul dominant.
Chiar dacă adolescenţii tânjesc să scape de controlul părintesc e clar că lipsa acestui
control ar conduce la o dezvoltare nesănătoasă.
2. Recunoaşterea deschisă a următoarelor 5 mesaje pozitive:
a. E normal să faci greşeli şi să poţi învăţa din acestea ;
b. E normal să nu fii la fel cu ceilalţi (cod genetic diferit, mediu de creştere
diferit, temperament diferit) ;
c. E normal să-ţi exprimi sentimentele negative;
d. E normal să vrei anumite lucruri .
E normal să spui nu dar nu uita că adulţii sunt cei care decid (legal vorbind, părinţii
decid pentru copiii lor minori).Dacă adulţii vor utiliza o comunicare eficientă vor dezvolta
deprinderile pentru o viaţă de success.
Aceste deprinderi sunt: preţuirea de sine, iertarea, răbdarea, capacitatea de a amâna
primirea răsplăţii, cooperarea, respectul, capacitatea de fi fericit.. Trebuie de asemenea să nu uitam
că în mintea şi inima fiecărui copil există schiţa perfectă a dezvoltării lui ulterioare (cei care sunt
credincioşi pot admite ca ei fac ceea ce pot iar Dumnezeu face restul; cei ce nu cred în Dumnezeu
pot înlocui conceptul cu cel de cod genetic).
3. Obstacolele vieţii întăresc copiilor forţa şi capacitatea de a scoate din ei tot
ceea ce este mai bun. Părinţii nu au menirea de a înlătura dificultaţile ci de a asigura sprijin şi
iubire.
4. În fiecare copil se află sămânţa reuşitei. Rolul adulţilor este acela de a furniza
un mediu sigur dar stimulator care sădea copilului şanşa de a-şi exprima potenţialul pe care îl are.
Nu există o recompensă mai mare în viată decât aceea de a-ţi vedea copiii împlinindu-şi visele şi
simţindu-se împăcaţi cu ei înşişi.
5. Când comunicaţi o comandă, în loc de a spune Să nu faci X spuneţi aş vrea
să faci Y. Dacă spuneţi ,,Să nu faci” stârniţi în copil îndemnul de a face exact ce le-aţi cerut să nu
facă. Acest fapt se explică prin aceea că oamenii receptează nu doar conştient ci şi subconştient un
mesaj.
28
La acest nivel negaţiile nu funcţionează. Studiile privind sugestiile şi autosugestiile au
remarcat, pe de o parte, că acestea au un impact puternic dacă sunt repetate şi, pe de altă parte că
trebuie întotdeauna formulate într-o manieră afirmativă.
6. Adulţii nu sunt întotdeauna perfecţi dar îşi dau silinţa şi îşi asumă
responsabilitatea pentru greşelile pe care le fac. Când adolescenţii refuză să coopereze nu este
momentul ca adulţii să-şi dezvăluie sentimentele (supărare, frustrare, dezamăgire) ci să-i asculte pe
copii38. Trebuie să identificăm ce simt şi ce vor adolescenţii. Ei vor recepta mai bine o cerinţă, după
ce părinţii au ascultat obiecţiile şi împotrivirile lor. Să nu uitam că adulţii îi pot învăţa pe copii să
fie responsabili demonstrând, la rândul lor, responsabilitate.
7. Când adolescenţii se dovedesc de încredere li se poate acorda mai multă
libertate. Au nevoie mai ales de libertatea de a gândi diferit şi a-şi forma propriile opinii. Ei nu se
dezvoltă corespunzator daca nu au suficient sprijin pentru a-şi manifesta potenţialul şi a fi ei înşişi.
În concluzie, o bună comunicare cu adolescenţii presupune co-împărtăşirea
semnificaţiilor din cuvinte, gesturi şi sentimente astfel încât mesajele să fie corecte. Aceasta
implică efortul de a înţelege adolescentul şi de a coopera în găsirea unor soluţii. Ascultarea activă
este cheia unei bune comunicări. Alegerea momentului potrivit este, de asemenea importantă. Să
nu uităm de comportamentele care inhibă comunicarea.
Acestea sunt: ambiguitatea, dialogul surzilor (nimeni nu ascultă), sfatul necerut,
stereotipurile verbale (limbajul de lemn), ameninţarea, lipsa de respect (insulta, indiferenţa).
Multi adulţi încearcă să controleze prea mult activitatea adolescenţilor în timp ce alţii
le dau prea multă libertate. Este nevoie de exersare, de încercări şi erori pentru a perfecţiona o bună
şi eficientă comunicare. Să nu uităm ca adolescenţii nu mai sunt copii şi că fiecare an ce-i apropie
de maturitate necesită o libertate din ce în ce mai mare în paralel cu asumarea consecinţelor
faptelor şi a responsabilităţii pentru acestea.
Un set de recomandări orientat spre optimizarea relaţiilor adolescenţi-părinţi
1. Intercomunicarea va fi mai eficientă dacă adultul va ocupa poziţia „alături de
adolescent”.
2. Relaţiile de colaborare trebuie să predomine în familie, deoarece ele înlesnesc
formarea sistemului de reprezentări şi comportamentul sociocentric al părinţilor şi
al adolescenţilor.
E necesar să aplicăm consecvent în activitatea şi viaţa familiei formulele de tipul: „Noi
___________________________________
38 Germain Duclos, Laporte Dnielle, Ross Jaques - Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides,
2006, p. 104.
29
facem”, „Noi decidem”, „Noi dorim”, „Noi aşteptăm, „Noi realizăm”, „Noi credem”, „Noi
tindem ”, „Noi continuăm”, „Noi ambii nu avem dreptate”, „Noi planificăm etc.
3. În intensificarea autocontrolului şi combaterea fermă a emoţiilor şi sentimentelor
astenice cu caracter distructiv (în primul rînd, eliminarea sau transformarea celor mai periculoase
emoţii: invidia, răzbunarea şi gelozia) s-au dovedit a fi eficiente următoarele remedii:
a) afirmaţiile pozitive (autosugestiile) de tipul: „Eu sunt bun, calm, obiectiv”,
„Eu mă respect, fiindcă nu doresc să fac nimănui nici un rău”, „Eu vreau ca toţi să fie fericiţi”, „Eu
sînt mărinimos’, „Eu sunt atent”, „Eu sunt în stare să fac multe lucruri bune”, „Consider răzbunarea
drept act impulsiv, negîndit şi nu răspund la el”, „Nu sînt gelos(-oasă), deoarece prietenul meu este
generos, înţelept şi confirmă aceasta numai prin fapte frumoase” etc.;
b) dezvoltarea capacităţii de control şi autocontrol prin însuşirea exerciţiului
„stop-acţiune”, ce constă în „stoparea mintală” a lanţului de evenimente, acţiuni în corelaţie cu
sine, estimarea lor minuţioasă prin intermediul autochestionării (adică ne punem singuri un şir de
întrebări) de tipul: „Ce faci?”, „Cum faci?”, „De ce?”, „Faci bine?”, „Eşti satisfăcut?”, „Cum
reacţionează cei din jurul tău?”, „Nu ţi-e ruşine pentru vorbele sau faptele tale?”, ,,Cum ar proceda
o altă persoană în locul tău?”, „Ce simte partenerul?” etc.;
c) formarea capacităţii de a te privi de la o parte, „cu ochi străini”, în scopul
autodeterminării în acţiuni şi comportament.
4. Însuşirea căilor psihofiziologice de canalizare a stării de tensionare afectivă prin
intermediul culturii fizice (antrenamentului fizic): alergări uşoare, plimbări, jocuri în
grup sau în perechi: ping-pong, fotbal, volei etc.
Este necesar să ştim că mişcarea, activitatea fizică nu numai că este fundamentul
sănătăţii somatice, ci şi contribuie la relaxarea emoţională. Sub influenţa exerciţiilor fizice şi
mişcării active se produce în creier o anumită cantitate de substanţă ce acţionează asupra tonusului
vital, făcîndu-ne calmi, vioi, energici, rezistenţi, şi, prin urmare, canalizîndu-ne iritarea. Totodată,
trebuie să reţinem că iritarea nu poate fi depăşită doar prin intermediul autoreglării fiziologice, cum
cred acei care îşi concentrează forţele asupra perfecţionării fizice.
5. Cultivarea sentimentului de empatie, orientat spre formarea unui climat familial
cordial, binevoitor şi stabil.
6. Studierea literaturii de specialitate pentru acumularea cunoştinţelor respective.
7. Organizarea raţională şi interesantă a vieţii de familie, ce include următoarele
exigenţe (foarte concis):
stima şi ajutorul reciproc;
repartizarea obligaţiunilor (ţinînd cont de starea sănătăţii, vârstă, gen,
ocupaţii, interese şi aspiraţii ale membrilor familiei);
30
organizarea sărbătorilor, călătoriilor cu familia (în sânul naturii, la teatru,
expoziţii etc.);
relaxarea emoţională prin intermediul exteriorizării emoţiilor şi sentimentelor
stenice (zâmbet, bucurie, umor, veselie etc.) în baza procedeelor cunoscute: glume, bancuri,
scamatorii (uneori), diminuări sau exagerări intenţionate;
formarea atitudinii pozitive faţă de viaţă.
8. Diferenţierea situaţiei de conflict, ce constă în necoordonarea sau necoincidenţa
intereselor, de conflictul propriu-zis, care conţine reproşuri, ofense, ceartă etc.
9. Cunoaşterea şi conştientizarea structurii şi mecanismului de declanşare a
conflictelor.
10. De reţinut că iniţiatorul concilierii este persoana care posedă bărbăţie şi curaj şi
acela la care sistemul reprezentări sociocentrice deja funcţionează, exteriorizîndu-se într-un
comportament sociocentric, constructiv, socio-afectiv.
11. Dezvăţaţi-vă să „căutaţi” vinovatul în situaţiile dificile, de intercomunicare şi în
alte acţiuni şi evenimente familiale.
12. Concilierea poate avea loc pe două căi:
a) directă - presupune o discuţie deschisă, sinceră;
b) indirectă - prin utilizarea diverselor pretexte (întrebări cu caracter practic,
invitaţie).
13. De reţinut că egalitatea în familie este întotdeauna relativă, deoarece omul este o
fiinţă biopsihosocială, cu particularităţi respective, care-i centrează funcţiile şi activitatea. Căminul
familial şi colaborarea adevărată se poate realiza numai datorită eforturilor tuturor membrilor
familiei.
14. Evitarea diferitelor structuri de gândire distorsionată, privitoare la exercitarea
rolului de părinte de tipul: „totul sau nimic”, când lucrurile sunt văzute în categoria „alb-negru”.
Dacă scopul acţiunii nu este atins în totalitate, există tendinţa de a considera acţiunea unui eşec
total.
15. Evitarea generalizărilor exagerate: tendinţa de a vedea un singur eveniment
negativ ca fiind reprezentativ pentru întreg comportamentul individului.
16. Accentuarea elementelor pozitive, evitând subestimarea individului şi a
comportamentului acestuia.
17. Evitarea „salturilor” directe spre concluzii, evitarea interpretărilor negative, chiar
dacă nu există fapte sigure care să susţină convingător o anumită concluzie sau decizie.
31
18. Evitarea etichetării şi etichetării eronate, care este o formă extremă de
generalizări exagerate. În locul explicaţiei propriei erori se ataşează o etichetă negativa de tipul:
„Sunt un ratat”, „Sunt un fricos”, „Sunt un învins” etc.
19. Este necesar ca şi părinţii, şi adolescenţii să reţină:
comportamentul este orientat spre un scop, este motivat şi trebuie să fie
înţeles în contextul său social;
apartenenţa la grupurile sociale este o necesitate a individului, atât a
adolescenţilor, cât şi a părinţilor, care trebuie să fie respectată;
adolescenţii îşi dezvoltă un plan al vieţii care ghidează deciziile lor
comportamentale şi care deseori nu corespunde cu viziunea părinţilor.
20. De reţinut: comportamentul negativ şi conflictele pot fi manipulate mai eficient
discutând problema, ceea ce presupune familiarizarea adolescenţilor şi părinţilor cu un ansamblu de
cunoştinţe ce vizează cultura intercomunicării.
Analiza relaţiilor adolescenţi-părinţi au permis depistarea a trei aspecte importante ce
trebuie reţinute:
a) atât părinţii, cât şi adolescenţii nu posedă cultura discuţiei şi nu delimitează
hotarul dintre discuţie şi ceartă;
b) fiecare parte se consideră nevinovată în declanşarea conflictului;
c) la baza conflictelor familiale se observă unul şi acelaşi mecanism, pe care l-am
numit generalizarea şi reactualizarea trecutului, care nu este conştientizat la timp de ambele părţi.
Primul aspect ne obligă să diferenţiem discuţia de ceartă.
Discuţia este un schimb reciproc constructiv de informaţii, impresii, opinii, aprecieri
critice, propuneri orientate spre realizarea unui scop.
Deci, discuţia vizează procedeele de atingere a unui scop comun pentru părinţi şi
adolescenţi, constituind un detaliu al intercomunicării. Este o modalitate eficientă de a influenţa
gândurile, atitudinile şi conduita partenerilor.
Cearta constituie o ciocnire a scopurilor, intereselor, valorilor şi calităţilor unor
persoane. Discuţia evită aprecierile negative, pe când cearta presupune acuzarea, desconsiderarea şi
chiar înjosirea persoanei.
Cultivarea abilităţilor şi deprinderilor de comunicare începe în familie. Analiza unor
discuţii înregistrate ne demonstrează că schimbul reciproc de opinii şi convingeri se desfăşoară
într-o formă amabilă, chiar şi în cazul prezenţei controverselor39. Cearta denotă o contestare a
motivelor, scopurilor, valorilor partenerului, în situaţiile tensionate, însoţite de izbucniri ale
_________________
39 Ciofu Carmen Interacţiunea părinţi- copii, editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 2000,p.75 .
32
emoţiilor egocentrice, oamenii îşi concentrează atenţia asupra lor, uitând de partener. Nici părinţii
şi nici adolescenţii, în astfel de situaţii, nu fac excepţii.
În situaţiile conflictuale ambele părţi se gândesc numai la sine, ţin cont doar de
propriile dificultăţi, nu iau în seamă starea şi emoţiile partenerului.
Adulţii (pedagogii şi părinţii) trebuie să ţină minte că forma, stilul şi conţinutul
raporturilor familiale determină formarea unor trăsături de caracter la copii.
Cercetările efectuate, sinteza observaţiilor permite să menţionăm că atât părinţii, cât şi
adolescenţii percep acut necesitatea de a cunoaşte arta comunicării, de a se antrena în dialoguri şi
discuţii.
Ambele părţi înţeleg că:
capacitatea de a se menţine în limitele discuţiei nu poate substitui structura
complexă a culturii comunicării şi că adevărata artă psihologică a intercomunicării pre-
supune susţinerea partenerului în vederea respectării acestor limite;
spiritul de observaţie, atenţia, reţinerea şi tactul reprezintă calităţile umane
ce determină eficienţa şi controlul comunicării, constituind şi baza psihoprofilaxiei
conflictelor;
este necesar de conştientizat mecanismul conflictului în scopul dirijării lui
(evitării, soluţionării şi transformării caracterului distructiv al acestuia în unul constructiv);
simetria relaţiilor interpersonale diminuează simţitor capacitatea partenerilor
de a asculta, de a se auzi şi de a se înţelege reciproc;
procedeul cedărilor se bazează pe un sistem de imagini monocentrice şi nu
duce la rezultate stabile, fiindcă partea care cedează consideră că a făcut totul pentru a evita
conflictul şi nu învaţă a înţelege partenerul, iar partea care se foloseşte de cedare se
obişnuieşte a ţine cont numai de emoţiile şi sentimentele proprii;
relaţiile afective, mecanismul şi scenariul situaţiilor conflictuale se repetă şi
se consolidează pe parcursul anilor.
Aşadar, părinţii şi adolescenţii obţin rezultate pozitive în cultura comunicării numai
dacă înţeleg şi conştientizează necesitatea de a refuza elementele, mecanismul şi scenariul
conflictelor, de a cunoaşte şi a practica un nou
Aşadar, părinţii şi adolescenţii obţin rezultate pozitive în cultura comunicării numai
dacă înţeleg şi conştientizează necesitatea de a refuza elementele, mecanismul şi scenariul
conflictelor, de a cunoaşte şi a practica un nou stil de comunicare, bazat pe stimă reciprocă şi
empatie.
33
III.6. Locul percepţiei în cadrul mecanismelor cognitive
Percepţia ocupă locul central în cadrul mecanismelor psihice informaţional-
operaţionale de prelucrare primara a informatiilor, si aceasta deoarece senzatiile în stare pura nu
exista decât în primele zile ale existentei sau în cazurile patologice, iar reprezentarile, care urmeaza
în ordine ontogenetica dupa ele, nu sunt, în extremis, decât tot perceptii trecute, reactualizate si
refolosite în functie de necesitatiile prezentului.
La fel de importante sunt perceptiile si pentru mecanismele psihice informational-
operationale de prelucrare secundara a informatiilor. Gândirea, memoria, imaginatia sunt greu de
conceput în afara perceptiei. Trecând dincolo de sfera mecanismelor psihice si intrând în cea a
activitatii psihice, este aproape imposibil sa se desfasoare o activitate psihica, oricât de simpla sau
oricât de complexa ar fi aceasta, fara suportul perceptiv. Perceptia permite a lua cunostinta de
mediu si a interactiona cu acesta sau a actiona asupra lui. Mai mult, se afirma ca perceptia este
punctul de plecare al oricarei activitati umane, inclusiv al construtiei unei civilizatii.
Astazi studiul perceptiei a depasit cu mult granitele psihologiei generale, patrunzând
în psihologia sociala, nu doar pentru simplu fapt ca exista si o perceptie sociala, ci mai ales pentru
ca percetia joaca un rol cu totul deosebit în planul interactional si integrativ-grupal. Psihologia
muncii si îndeosebi psihologia inginereasca ar fi pur si simplu "pierdute" fara impilcarea perceptiei
în sarcinile si activitatile de munca. De fapt, cele patru faze ale perceptiei, si anume detectarea,
discriminarea, identificarea, interpretarea, au fost descoperite si amplu cercetate mai întai în
psihologia inginereasca, ele fiind legate de sarcinile de supraveghere ale panourilor si tablourilor
din industria automatizata.
Cu toate ca perceptia este extrem de importanta pentru întreaga cunoastere umana si
pentru varietatea comportamentelor umane, destinul ei în psihologie a fost destul de sinuos.
Cercetata mai întâi, nu ca o problema de sine statatoare, distincta, ci în cadrul alteia mai largi si
anume a problematicii învatarii, abordata multa vreme la nivel intrauman, ipostaziata de unele
curente si orientari psihologice, minimalizata sau chiar negata de altele, perceptia si-a câstigat cu
greu un statut propriu în psihologie.
Adolescenţii consideră, de exemplu, că problemele prin care trec ei, sentimentele pe
care le au, experienţele pe care ei le traversează sunt unice. Adolescentul, în acelaşi context al
gândirii egocentrice, îşi creează un auditoriu imaginar (de exemplu îşi poate vorbi în oglindă ore în
şir imaginându-şi cum ar vorbi ceilalţi despre el). Tot de egocentrismul cognitiv ţine şi explicarea
tendinţei de a transforma imposibilul în posibil (multi tineri îşi imaginează că sunt imuni faţă de
regulile morale ale societăţii şi astfel pot să îşi asume riscuri nebănuite).
34
IV. METODOLOGIA CERCETĂRII
IV.1. Obiectiv general
Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze faptul că o relaţie pozitivă părinte-
adolescent conduce la dezvoltarea armonioasă a personalităţii adolescentului .
IV.2. Obiective specifice
- Evidenţierea caracteristicilor de personalitate la adolescenţii investigaţi
- Evidenţierea aspectelor unei relaţii afective pozitivă cu părinţii, care ajută la
dezvoltarea încrederii în propria persoană la adolescenţi.
- Evidenţierea aspectelor de percepţie a relaţiei dintre, părinţi-adolescenţi în funcţie
de genul biologic al părintelui.
IV.3. Ipoteze
- Se prezumă că o relaţie pozitivă părinte-adolescent se corelează direct cu indicatorii
de personalitate ai adolescentului.
-Se prezumă că existenţa unei relaţii afective pozitivă cu părinţii conduce la
dezvoltarea încrederii în propria persoana la adolescenţi.
- Se prezumă că există diferenţe în ce priveşte percepţia relaţiei părinţi-adolescenţi în
funcţie de genul biologic al părintelui.
IV.4. Participanţi la studiu
Lotul de subiecţi a fost alcătuit din N = 60, 30 subiecţi de gen feminin şi 30 subiecţi
de gen masculin ( Tabel 1.Figura 1). Categoriile de vârstă se încadrează între, 35-65 de ani. (Tabel
2, Figura 2).
În ceea ce priveşte nivelul de studii avem 2 participanţi cu studii gimnaziale, 3
participanţi absolvenţi ai şcolii profesionale, 27 absolvenţi de liceu cu diplomă de bacalaureat şi 28
subiecţi cu studii superioare. (Tabel 3, Figura 3).
Tabel 1-Frecvenţa de apariţie în funcţie de genul biologic
Nr.Crt.
Subiecţi Număr de subiecţi Procent
1. Feminin 30 50%2 Masculin 30 50%
TOTAL 60 100%
35
Figura1 - Diagrama de structură în funcţie de genul biologic
În sprijinul cercetării efectuate, am chestionat un lot de subiecţi N = 60, dintre care 15
subiecţi au vârste cuprinse între 35-45 de ani, 18 subiecţi se încadrează în grupa de vârstă 45-55
de ani, cea de-a treia grupă alcatuită din 27 subiecţi încadrându-se în categoria de vârstă 55-65 de
ani.(Tabel 2, Figura 2).
Tabel 2-Frecvenţa de apariţie în funcţie de vârsta
Nr.Crt.
Vârsta subiecţi / grupă
Număr de subiecţi Procent
1. 35-45 ani 15 25%2. 45-55 ani 18 30%3. 55-65 ani 27 45%
TOTAL 60 100%
36
Figura 2 - Diagrama de bare în funcţie de vârstă
Tabel 3 -Frecvenţa de apariţie în funcţie de nivelul de studii
Nr.Crt.
Nivelul de studii /subiecţi
Număr de subiecţi Procent
1. Gimnazială 2 3,3%2. Şcoala profesională 3 5%3. Bacalaureat 27 45%4. Studii superioare 28 46,7%
TOTAL 60 100%
În ceea ce priveşte nivelul de studii avem 2 participanţi cu studii gimnaziale, 3
participanţi absolvenţi ai şcolii profesionale, 27 absolvenţi de liceu cu diplomă de bacalaureat şi 28
subiecţi cu studii superioare. (Tabel 3, Figura 3).
37
Figura 3 - Diagrama de structura în funcţie de nivelul de studii
IV.5. Instrumente de cercetare
În cadrul cercetarii efectuate am construit un chestionar având ca tema Percepţia
relaţiei parinţi-adolescenţi, chestionar conţinând 2 dimensiuni (prima dimensiune cuprinde itemii
de la 1 la 15 şi se numeşte Relaţia afectivă cu adolescenţii iar a doua dimensiune cuprinde itemii
de la 16 la 30 şi se numeste Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul
familiei). Modalitatea de a răspunde a subiecţilor investigaţi este sub forma de scara Likert în cinci
puncte şi anume:
1.niciodată 2.rareori 3.uneori 4.deseori 5. întotdeauna
Validarea chestionarului s-a facut prin:
1. Metoda experţilor - chestionarul a fost realizat la început din 35 de itemi, iar în urma
verificarii lui au rezultat următoarele, şi anume:
Au fost eliminaţi 5 itemi deoarece s-a constatat că nu au corespuns nici uneia dintre
dimensiunile respective, rămânând astfel 30 de itemi.
Au fost eliminaţi următorii itemi:
La dimensiunea " Relaţia afectivă cu adolescenţii"a fost eliminaţi itemii:
Adolescentul meu îmi reproşează că nu reuşesc să-l înţeleg.
Conduita faţă de adolescentul meu este adecvată.
Îl las pe adolescentul meu să-şi execute pedeapsa până la sfârşit.
La dimensiunea "Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei" au
fost eliminaţi itemii:
Certurile dintre soţ-soţie au loc în faţa adolescentului nostru.
38
În educaţia adolescentului meu se implică ambii parinţi.
2. Testul de fidelitate - metoda test-retest
Pentru a evalua gradul în care scorurile obţinute la chestionar sunt stabile de la o
administrare la alta, am folosit metoda test - retest. Astfel am aplicat chestionarul pe un eşantion de
60 de subiecţi, adică 30 de familii cu vârste cuprinse între 35-65 ani.
După un interval de două săptămâni am administrat testul aceloraşi subiecţi. Între
cele două teste există un coeficient de concordanţă semnificativ:
Rf = 0,757, ceea ce reprezintă că scorul este mai mare decât 0,70 şi că testul este
sensibil la caracteristicile măsurate.
Test Retest B
Corelaţia Pearson
0,757 0,757
Subiecţi evaluaţi
60(30 de familii cu vârste
cuprinse între 35-65 ani. )
60(30 de familii cu vârste
cuprinse între 35-65 ani. )
Al doilea instrument de cercetare folosit este chestionarul HSPQ (high school
personality questionnaire) -pentru investigarea trăsăturilor de personalitate la adolescenţi. Acest
chestionar este compus din 142 de itemi, modalităţile de a răspunde sunt în numar de trei, iar
respondentul trebuie să aleagă o singură variantă de răspuns.
Dimensiunile sunt reprezentate de:
Scala a -schizotimie-ciclotimie apare o creştere a sociabilităţii şi o reducere a însingurării.
Scala b- inteligenţa, eficienţa intelectuală, o creştere stadială de la 11 la 15 ani.
Scala c- forţa eului, creşterea nu este semnificativă pentru nici unul dintre sexe.
Scala d- flegmatic-excitabil de la 11 la 17 ani, la ambele sexe se notează creşterea identităţii şi
suficienţei personale, o scădere a excitabilităţii şi nesiguranţei.
Scala e- submisiv-dominant la ambele sexe de-a lungul perioadei creşte dominanta dar cu un
model diferit: dacă la fete are loc mai întâi o creştere între 11 şi 17 ani, la băieţi continuă creşterea
tendinţei de dominare de la 18 la 23 de ani în timp ce la fete se produce o stagnare, chiar o uşoară
tendinţa la unele fete spre submisivitate: pentru toată perioada de vârstă scorurile sunt mai scăzute
în general ca ale băieţilor.
Scala f- taciturn-expansiv, expansivitatea creşte de la 11 la 17 ani, apoi apare o tendinţă spre
aplatizare între 17 şi 19 ani apoi apare o perioadă de declin.
Scala g- încrederea în propria persoană - nu apare nici o tendinţă semnificativă.
Scala h- parmia- therectia uşor declin al timidităţii de-a lungul vârstei.
39
Scala i-premsia-harria; în adolescenţa timpurie băieţii prezintă o creştere clară pe măsură ce devin
mai realişti, cu încredere în sine, mai hotărâţi; creşterea la fete este mai semnificativă între15-18
ani .
scala j- coasthenia de la 11 la 17 ani uşor declin în coasthenia zeppia.
Scala o-încredere-subtilitate o tendinţa de creştere a scorurilor în perioada 11-17 ani relativ puţin.
Scala q2 -dependenţa independenţa la fete apare un declin semnificativ.
Scala q3-controlat- necontrolat o tendinţă de creştere mai semnificativă de la 15 la 23 ani o
tendinţă generală de descreştere; la fete de culpabilizarea înregistrează scoruri mai mari; băieţii
devin de-a lungul adolescenţei în mod semnificativ mai puţin neliniştiţi fetele sunt mai
conservatoare şi fară a prezenta cu adevărat radicalism, există tendinţa de creştere a scorurilor.
Scala q4- relaxare tensiune în adolescenţa timpurie o creştere la ambele sexe.
IV.6. Procedura de lucru
Cercetarea a fost efectuată în oraşul Şimleu Silvaniei pe parcursul a două săptămâni în
intervalul 14-28 ianuarie, şi au fost investigate 30 familii având în componenţă un copil cu vârsta
cuprinsă între 14- 18 ani, adolescenţii investigaţi fiind în număr de 30.
Datele obţinute în urma aplicării chestionarelor au fost introduse în programul de
statistică psihologică SPSS versiunea 14.0, obţinându-se tabele de frecvenţe a răspunsurilor , tabele
ale indicatorilor statistici, diagrame de structura şi histograme.
Chestionarele au fost aplicate prin autoadministrare, pentru evitarea nonrăspunsurilor.
Ultima fază a lucrării a cuprins extragerea concluziilor finale cu privire la ipotezele
formulate pentru atingerea obiectivelor iniţiale.
40
V. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR
Analiza primara a datelor
A. Dimensiunea ,, Relaţia afectivă cu adolescenţii”
La dimensiunea 1: ,,Relaţia afectivă cu adolescenţii ” observăm că avem o
distribuţie unimodală, modul având valoarea 68. Media este de 62,6 ceea ce înseamnă că
răspunsurile subiecţilor se încadrează în cvartila 2, adică părinţii percep că au o relaţie
afectivă bună cu adolescenţii lor.(tabel 1, figura 1).
Tabel 1. Dimensiunea 1 "Relaţia afectivă cu adolescenţii"
Număr subiecţiPrezenţi 60
Lipsă 0Media 62,667Mediana 64,500Mod 68,00Abatere standard 7,1109Coeficient asimetrie -1,460Coeficient boltire 2,237
Cvartile25% 58,25050% 64,50075% 68,000
Figura 1. Histograma pentru dimensiunea 1 ,, Relaţia afectivă cu adolescenţii"
41
Observăm că avem o curbă asimetrică negativ (Coeficientul de asimetrie -1,46) şi
leptokurtica (Coeficientul de boltire 2,23), ceea ce înseamnă că subiecţii au optat pentru scoruri
mari, evidenţiind o percepţie bună asupra relaţiei cu adolescenţii.
Scorurile obtinuţe de subiecţi în ce priveşte dimensiunea "Relaţia afectivă cu
adolescenţii" relevă faptul că părinţii percep relaţia afectivă cu adolescenţii lor ca fiind bună, deci
se poate afirma că există o implicare activă a părinţilor în educaţia şi problemele inerente ale
adolescenţei, implicarea în problemele acestora fiind importantă pentru ei.
Părinţii sunt interesaţi să îşi ajute adolescenţii în rezolvarea problemelor, ţin cont de
necesităţile şi părerile acestora când se iau decizii în cadrul familiei, ceea ce conduce la o relaţie
afectivă bună părinte- adolescent, părinţii fiind suport afectiv pentru adolescenţii lor. Părinţii
percep relaţia cu adolescenţii lor ca fiind bună.
B. Dimensiunea ,, Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei"
La dimensiunea 2: ,, Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei
" observăm că avem o distribuţie unimodală, modul având valoarea 70. Media este de 58,76 ceea
ce înseamnă că răspunsurile subiecţilor se încadrează între cvartila 1- 2, adică părinţii au o
percepţie asupra relaţiilor interpersonale şi rolurilor asumate în cadrul familiei de intensitate
bună. (tabel 2, figura 2).
Tabel 2. Dimensiunea 2 ,,Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei "
42
Număr subiecţiPrezenţi 60
Lipsă 0Media 58,767Mediana 63,000Mod 70,00Abatere standard 11,234Coeficient asimetrie -,867Coeficient boltire -,562
Cvartile25% 46,25050% 63,00075% 67,000
Figura 2. Histograma pentru dimensiunea 2 ,, Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei"
Observăm că avem o curbă asimetrică negativ (Coeficientul de asimetrie -,867) şi
platikurtica (Coeficientul de boltire -,562), ceea ce înseamnă că subiecţii au optat pentru
scoruri medii, evidenţiind o percepţie medie asupra relaţiilor interpersonale şi rolurilor asumate în
cadrul familei.
Scorurile obţinute de subiecţi în ce priveşte dimensiunea ,, Relaţiile interpersonale şi
rolurile asumate în cadrul familiei" relevă faptul că în familie există o percepţie medie asupra
rolurilor asumate în cadrul acesteia.
Adolescenţi nu îşi mai petrec timpul liber cu părinţii lor ci în compania prietenilor cu
care deseori se identifică şi cărora le adopta polii de interes, explicaţia fiind aceea că adolescenţa
este perioada în care copiii vor să devină independenţi de părinţii lor, să ia propriile decizii,
moment în care rolurile în cadrul familiei nu mai sunt clar stabilite.
Analiza chestionarului ,,Percepţia relaţiei părinţi- adolescenţi”
În ce priveşte ,,Percepţia relaţiei părinţi-adolescenţi” observăm că avem o distribuţie
unimodală, modul având valoarea 133. Media este de 121 ceea ce înseamnă că răspunsurile
subiecţilor se încadrează în cvartila 2, adica părinţii au o percepţie asupra relaţiilor cu copiii lor
adolescenţi bună. (tabel 3 , figura 3).
43
Tabel 3. Analiza chestionarului ,, Perceptia relaţiei părinţi- adolescenţi"
Număr subiecţiPrezenţi 60
Lipsă 0Media 121,433Mediana 129,000Mod 133,00Abatere standard 17,814Coeficient asimetrie - 1,115Coeficient boltire -,290
Cvartile25% 103,00050% 129,00075% 133,750
Figura 3. Histograma chestionarului ,,Percepţia relaţiei părinţi- adolescenţi"
Observăm că avem o curbă asimetrică negativ (Coeficientul de asimetrie -1,115) şi
leptokurtica (Coeficientul de boltire 290), ceea ce înseamnă că subiecţii au optat pentru scoruri
mari, evidenţiind o percepţie bună asupra relaţiilor cu adolescenţii lor. Datele obţinute ne indică
existenţa unei percepţii a relaţiei părinţi-adolescenţi bună, ceea ce conduce la o relaţie afectivă
bună părinte-adolescent, părinţii fiind suport afectiv pentru aceştia.
44
Existenţa unei percepţii bune, a părinţilor asupra relaţiei cu adolescenţii lor, ne indică
existenţa unei relaţii afective de un nivel bun, părinţii prin datele obtinuţe ne evidenţiază faptul că
se implică activ în rezolvarea problemelor adolescenţilor .
ANALIZA CHESTIONARULUI HSPQ
(HIGH SCHOOL PERSONALITY QUESTIONNAIRE)
Lotul de subiecţi chestionaţi în ce priveşte chestionarul HSPQ, a fost alcătuit din N =
30 adolescenţi, 12 subiecţi de gen feminin şi 18 subiecţi de gen masculin
( Tabel 1.Figura 1). Categoriile de vârstă se încadrează între 14-18 ani. (Tabel 2, Figura 2).
Tabel 1-Frecvenţa de apariţie în funcţie de genul biologic
Nr.Crt.
SubiecţiNumăr de
subiecţi/adolescenţiProcent
1. Masculin 18 60%2. Feminin 12 40%
TOTAL 30 100%
Figura1 - Diagrama de structura în funcţie de genul biologic
Lotul chestionat este alcătuit din 12 subiecţi de sex feminin şi 18 subiecţi de sex masculin.
( Tabel 1.Figura 1). Categoriile de vârsta se încadrează între, 14-18 ani.(Tabel 2, Figura 2).
45
Tabel 2- Frecvenţa de apariţie în funcţie de vârsta
Nr.Crt.
Vârsta subiecţi / grupă
Număr de subiecţi Procent
1. 14 ani 3 10 %2. 15 ani 5 16,7 %3. 16 ani 10 33,3 %4. 17 ani 9 30 %5. 18 ani 3 10 %
TOTAL 30 100%
Figura 2 - Diagrama de bare în funcţie de vârsta
Categoriile de vârstă se încadrează între 14-18 ani, aceasta fiind considerată în
lucrarea de faţă vârsta adolescenţei, având în vedere că perioada adolescenţei durează până la
vârsta 22-24 ani. (Tabel 2, Figura 2).
Eşantionul de adolescenţi chestionaţi este alcătuit din: 3 subiecţi cu vârsta de 14 ani,
5 subiecţi având 15 ani, 10 subiecţi având 15ani, 9 subiecţi având 16 ani şi 3 subiecţi având 18 ani,
eşantionul chestionat având numărul de 30 de adolescenţi.
V.1.Verificarea ipotezelor46
Pentru verificarea ipotezelor 1 şi 2 am realizat corelaţia
între ,,SCALELE CHESTIONARULUI HSPQ" (scala B aceasta reprezentând eficenţa
intelectuală, scala G reprezentând încrederea în propria persoană şi scala E reprezentând
submisivitatea ) şi dimensiunea ,,RELAŢIA AFECTIVĂ CU ADOLESCENŢII " a
chestionarului ,,PERCEPŢIA RELAŢIEI PĂRINŢI-ADOLESCENŢI".
CORELAŢIA PEARSON
Scala b Scala g Scala e DIM 1
Scala b
Corelaţia
Pearson
1,000,360*
,362* ,384*
Sig. (2-tailed ) , ,048 ,046 ,036Număr subiecţi 30 30 30 30
Scala g
Corelaţia Pearson ,360*
1,000 ,061 ,368*
Sig. (2-tailed ) ,048 , ,747 ,045Număr subiecţi 30 30 30 30
Scala e
Corelaţia Pearson
,362* ,061 1,000 ,389*
Sig. (2-tailed ) ,046 ,747 , ,034Număr subiecţi 30 30 30 30
DIM 1
Corelaţia Pearson
,384* ,368* ,389* 1,000
Sig. (2-tailed ) ,036 ,045 ,034 ,Număr subiecţi 30 30 30 30
Corelaţia este semnificativă la nivelul de 0,05 (2/ two-tailed )
Observăm corelaţii semnificative între Scala B aceasta reprezentând
eficienţa intelectuală , Scala G reprezentând încrederea în propria persoană, Scala E reprezentând
submisivitatea şi Dimensiunea ,, Relaţia afectivă cu adolescenţii ” din chestionarul PERCEPŢIA
RELAŢIEI PĂRINŢI-ADOLESCENŢI fiind o corelaţie semnificativă la un prag de 0,05.
De asemenea, se observă că există corelaţii pozitive ,, 384, 368, 389 „ între scorurile
obtinuţe de subiecţi în ce priveşte dimensiunea ,,Relaţia afectivă cu adolescenţii” comparativ cu
cele obţinute în ce priveşte scalele B aceasta fiind reprezentată de eficienţa intelectuală, G fiind
reprezentată de încrederea în propria persoană iar scala E fiind reprezentată de submisivitate
ale chestionarului HSPQ.
47
Ceea ce evidenţiază că relaţia afectivă pozitiva a părinţilor cu copiii lor
adolescenţi,conduce la eficienţă intelectuală, încrederea în propria persoană şi dezvoltarea
submisivităţii. Ceea ce duce la concluzionarea că indicatorii de personalitate se corelează direct cu
relaţia pozitivă părinte-adolescent, dar şi faptul că relaţia afectivă pozitivă a părinţilor cu
adolescenţii conduce la dezvoltarea încrederii în propria persoană, validându-se ipotezele 1 şi 2.
Pentru validarea ipotezei 3 am realizat testul Levene. Testul Levene s-a
realizat între chestionarul percepţia relaţiei părinţi- adolescenţi şi genul biologic al părinţilor
adolescenţilor.
Testul Levene- Percepţia relaţiei părinţi-adolescenţi / gen biologic
Subiecţi /sexNumăr subiecţi
Media celor două grupe
M
Abaterile standard ale celor 2 grupe
SD
Eroarea studiuluimediei
feminin 30 66,300 2,842 -,519masculin 30 59.033 8,214 1,499
Testul T pentru eşantioane independenteTestul Levenepentru
egalitatea variantelor
T – test pentru egalitatea mediilor
95%intervalul de
încredere
F Sig. t dfSig.
(2-tailed )diferenţa
medie
diferenţaerorii
standard
limita inferioară
limita superioară
Variante egale
18,11 ,000 4,579 58 ,000 7,2667 1,5870 4,0899 1,0443
Variante inegale
4,579 35,85 ,000 7,2667 1,5870 4,0475 1,0486
Media (M=59, SD=8,214) pentru valorile testului în ce priveşte predispoziţia
părinţilor de gen masculin asupra relaţiei afective cu adolescenţii , este mai mică astfel / t = 4,579
(testul t), df =58(gradele de libertate), Sig.two tailed p=0,000 (pragul de semnificaţie), faţă de
părinţii de gen feminin (M= 66,30, SD=2,842).
Valoarea semnificaţiei pentru Testul Levene este p=0,000 , deci mai mică de 0,05,
ceea ce înseamnă că există diferenţe în ceea ce priveşte percepţia relaţiei părintelui de gen
feminin, evidenţiind o mai bună percepţie a relaţiei cu adolescenţii lor, comparativ cu
părintele de gen masculin, ceea ce duce la confirmarea ipotezei 3, potrivit căreia există diferenţe
semnificative în ce priveşte percepţia relaţiei părinţi-adolescenţi în funcţie de genul biologic al
părintelui, în sensul că mamele au o mai mai bună percepţie a relaţiei lor cu copilul adolescent,
comparativ cu părintele de gen masculin.48
CONCLUZII
Pentru verificarea ipotezelor cercetării, au fost utilizate două instrumente de lucru
chestionarul pentru investigarea Percepţiei relaţiei părinţi-adolescenţi şi al doilea instrument
folosit este chestionarul pentru investigarea personalităţii HSPQ (high school personality
questionnaire).
Dupa analiza chestionarului Percepţia relaţiei părinţi-adolescenţi, a fost efectuată
corelaţia scorurilor cu datele obtinuţe prin aplicarea chestionarului pentru investigarea
personalităţii HSPQ.
Analiza tabelului de corelaţie evidenţiază o corelaţie pozitivă între
dimensiunea ,,Relaţia afectivă cu adolescenţii” şi: scala B aceasta
reprezentând eficienţa intelectuală, Scala G reprezentând încrederea în propria persoană, Scala
E reprezentând submisivitatea, acestea fiind scalele chestionarului HSPQ, pentru investigarea
personalităţii la adolescenţi.
Existenţa acestor corelaţii pozitive, demonstrează că strânsa legatură între relaţia
afectivă pozitivă a părinţilor cu copiii lor adolescenţi, conduce la eficienţa intelectuală,
încrederea în propria persoană şi dezvoltarea submisivităţii.
Dezvoltarea personalităţii adolescentului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei
familiale. Atât modelele de educaţie, cât şi calitaţile afective şi instrumentale ale mediului familial
creează premise puternice pentru evoluţia armonioasă a adolescentului, faţă de care părinţii au o
responsabilitate fundamentală.
Testul Levene evidenţiază existenţa unor diferente semnificative în percepţia relaţiei
părinţi-adolescenţi în funcţie de genul biologic al părintelui.
Prin analizarea tabelelor reiese că există diferenţe semnificative între părinţi, în
sensul că subiecţii de gen feminin evidenţiază o mai bună percepţie a relaţiei cu copiii lor
adolescenţi, comparativ cu părinţii de gen masculin.
În cercetarea de faţă, validarea ipotezelor demonstrează faptul că adolescenţii
apropiaţi pe plan afectiv de părinţi, dezvoltă o personalitate normală, părinţii reprezentând suport
afectiv pentru adolescenţii lor.
De asemenea, de-a lungul cercetării efectuate, am observat că în familiile în care
părinţii sunt interesaţi şi se implică activ în rezolvarea problemelor adolescenţilor, şi ţin cont de
necesităţile şi părerile acestora când iau decizii în cadrul familiei, aceastea conduc la o relaţie
afectivă bună părinţi-adolescenţi şi armonie în familie.
49
VI. BIBLIOGRAFIE
1. Allport, G.: Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1991;
2. Badiu, Gheorghe, Papari, A. : Adaptologie la stress uman, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna,
1999, Constanţa;
3. Bandiu, Dan, Rădulescu, M., Sorin, Voicu, Marin: Adolescenţii şi familia, Editura ştinţifică
şi Enciclopedică, 2000, Bucureşti;
4. Ciocan, I., Negret, I.,: Formarea personalităţii umane, Editura Militară, Bucureşti , 2000;
5. Ciofu, Carmen: Interacţiunea părinţi- copii, Bucureşti , Editura Amaltea, reeditată 2000;
6. Germain, Duclos, Laporte, Danielle, Ross, Jaques: Încrederea în sine a adolescentului,
Editura House of Guides, 2006;
7. Linton, R.,: Fundamentul cultural al personalităţii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 2004;
8. Ilut, Petrut: Sociopsihologia şi antropologia familiei, Bucureşti, Editura Polirom, 2005;
9. Minulescu, Mihaela: Relaţia psihologică cu copilul tău, Bucureşti, Editura Psyche, 2006;
10. Dr.-Moran de Jouffrey Puline: Psiohologia copilului, Bucureşti, Editura Teora, 2005;
11. Neamţu, George Coordonator: Tratat de asistenţă socială, Bucureşti, Editura Politom, 2003;
12. Neculau, A., coordonator: Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2000;
13. Pavelcu, Vasile: Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura Didactica şi
Pedagogică, Bucureşti, 2001;
14. Salade, Dumitru: Educatie şi personalitate, Cluj- Napoca, Casa Cărţii de ştiinţă, 2001;
15. Stănciulescu, Elisabeta: Sociologia educaţiei, familie şi educaţie, Bucureşti, Editura
Polirom, 2002;
16. Tiger, Paul D.: Descoperirea propriei personalităţi, Bucureşti, Editura Teora, 2002;
17. Rudica, Tiberiu: Dialogul familial, Editura Pedagogică şi didactică, Bucureşti 2000;
18.Verza, U., Şchiopu: Psihologia vârstelor, Editura EDP, Bucureşti, reeditată 2003;
19. Zlate, Mielu: Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti, 2004 (ediţia a treia).
50
VII. ANEXĂ
Anexa nr.1
PERCEPŢIA RELAŢIEI PĂRINŢI –ADOLESCENŢI
sub forma de scara Likert
Vă rugăm citiţi cu atenţie fiecare propozitie şi indicaţi prin încercuire care din cele 5
răspunsuri vi se potrivesc personal. Răspunsurile dumneavoastră sunt confidenţiale.
Dimensiunea I. Relaţia afectivă cu adolescenţii
1 Copilul meu adolescent se simte în siguranţă când este cu mine .
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
2 Copilul meu adolescent are încredere să-mi povestească întâmplările sale.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
3 Copilului meu adolescent, i se oferă atenţia de care are nevoie.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
4 Copilul meu adolescent îmi spune că sunt un model de viaţă pentru el.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
5. Copilul meu adolescent, mă consultă atunci când apar situaţii în viaţa lui, ce necesită
luarea unei decizii importante.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
6. Consider că-i acord copilului meu adolescent, toata afecţiunea de care are nevoie.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
7. Consider că-i acord copilului meu adolescent, suport cu privire la formarea atitudinilor
pozitive.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
8. Consider că-i acord copilului meu adolescent, suportul necesar pentru formarea
aptitudinilor în conformitate cu calităţile sale.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
9. Am încredere în copilul meu adolescent, să-i spun anumite confidenţe.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
10. Copilului meu adolescent i se cere părerea, când se iau decizii şi consecinţele afectează
întreaga familie.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
11. Îmi ajut copilul meu adolescent când are de rezolvat o problemă .
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
51
12. Discut permanent cu copilul meu adolescent, cu privire la situaţiile delicate, probleme,
subiecte ce-l frământă.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
13. Consider că-i satisfac, copilului meu adolescent nevoile financiare .
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
14. Când greşeşte , îi aplic copilului meu adolescent pedepse uşoare pe care le înţelege şi
le acceptă.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
15. Copilul meu adolescent mă consultă cu privire la cariera pe care doreşte s-o urmeze.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
Dimensiunea I I . Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei
16. Mergem în vacanţe împreună cu adolescentul nostru.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
17. Când au loc evenimente importante pentru familie , copilul meu adolescent ia parte la
ele.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
18. Aniversările copilului meu adolescent au loc în familie şi apoi cu prietenii, colegii lui în
oraş.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
19. Copilul meu a dolescent îmi cere părerea în legătură cu vestimentaţia lui .
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
20. Timpul meu liber îl petrec împreună cu copilul meu adolescent.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
21. Sunt obiectivă atunci când analizez nivelul performanţei şcolare a copilului meu
adolescent.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
22. Copilul meu adolescent are clar stabilit programul timpului liber.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
23. Copilul meu adolescent mă ajută la treburile casnice ,atunci când este necesar şi nu
ripostează.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
24. Sarcinile copilului meu adolescent sunt clar stabilite în familie.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
25. Fiecare membru al familiei ştie cu exactitate, sarcinile care le are de îndeplinit, în cadrul
familiei.
52
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
26. Copilul meu adolescent îmi prezintă prietena/prietenul, atunci când are o relaţie
afectivă.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
27. Discut cu copilul meu adolescent, problemele apărute în relaţia lui afectivă.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
28. Copilul meu adolescent are stabilite clar anumite responsabilităţi în familie.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
29. Copilul meu adolescent îmi cere părerea atunci când îşi face schimbare de imagine.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
30. În week-and copilul meu adolescent împreună cu noi realizează unele activităţi.
1. niciodată 2. rareori 3. uneori 4. deseori 5.întotdeauna
Sex:
Vârsta:
Mediul de provenienţă:
Ocupaţie:
Etnie:
Numărul de copiii:
Studii:
Anexa nr.2
Itemi pentru o posibilă comunicare în perioada adolescenţei, din ambele sensuri: de la
părinţi către adolescenţi, şi de la adolescenţi spre părinţi, itemi cuprinşi în câteva reguli
generale.
Abilităţile Parentale de Conduită, Regulile pentru părinţi şi adolescenţi în speranţa
decelării efectelor asupra educaţiei, asupra creşterii şi statuării unor stiluri, moduri de
comportament. In fond, mulţi autori scriu despre binomul acceptare - respingere ca fiind cel mai
important în interrelaţia părinţi-copii (inclusiv adolescenţi).
REGULI PENTRU PĂRINŢI REGULI PENTRU ADOLESCENŢI
Respectaţi intimitatea adolescentului Respectaţi intimitatea părinţilor
Daţi sfaturi dar şi exemple de comportare Păstraţi confidentele, secretele
Arataţi afecţiune faţa de adolescent Nu intraţi în relaţii sexuale cu părinţii
Incurajaţi ideile (căutările) adolescentului Luaţi în considerare drepturile părinţilor
Demonstraţi ajutorul emoţional (afectiv) Fiţi politicoşi cu părinţii, mai ales când sunteţi în
53
public, în grup
Păstraţi secretele încredinţate Sprijiniţi dorinţele lor în absenţa
Nu fiţi exagerat de posesivOferiţi cadouri şi felicitari pentru ziua lor de naştere
Încercaţi să trataţi adolescentul ca pe un tânăr adult responsabil
Priviţi în ochi părinţii în timpul conversaţiei
Uitaţi-vă în ochii lui în timpul conversaţiei Vorbiţi cu părinţii despre probleme sexuale şi moarte
Oferiţi adolescentului cadouri şi felicitări de ziua naşterii
Invitaţi prietenii în casă
Sprijiniţi adolescentul când nu este prezent (în absenţă)
Discutaţi cu părinţii despre politică şi religie
Vorbiţi cu adolescentul despre probleme sexuale şi moarte
Consultaţi-vă cu părinţii în problemele personale (intime)
Abordaţi cu adolescentul problemele de politică şi religie
Respectaţi aprecierile şi evaluarile părinţilor chiar dacă sunt demodate
Consideraţi-vă responsabil de comportamentul adolescentului
Nu va criticaţi părinţii în public
Nu criticaţi aspru alegerile prietenilor adolescentului
Acceptaţi supravegherea generală (şi grija) părinţilor
Aceste drepturi parentale circumscriu instituţiei conduitei părinteşti, comunicării între 2 segmente
diferite ca vârstă, statut şi rol social, nivel de informare şi cultura se referă generic la:
1. Dreptul de a decide unde şi cu cine să locuiască minorul;
2. Dreptul de a hotărâ în legatură cu educaţia şi obligaţia, îndatorirea de a se ocupa de
educaţia minorului;
3. Dreptul de a pedepsi în limite rezonabile;
4. Dreptul şi obligaţia de a proteja şi apară minorul;
5. Dreptul de a administra proprietatea minorului;
6. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţământul pentru tratamente medicale ale
minorului;
7. Dreptul de a consimţi sau refuza în legătură cu adopţia;
8. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţământul la căsătoria unui minor între 16 si 18
ani;
9. Dreptul de a se comporta într-un litigiu ca apărător al intereselor copilului;
10. Dreptul de moştenire a proprietăţii după deces. (M.Argyle & M.Henderson, 1985).
54
55