METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

1. Sociologia, filosofia socială, istoria ştiinţei, sociologia cunoaşterii, psihologia (socială), etica ştiinţei2. Sociologia şi asistenţa socială3. Cercetarea în domeniul asistenţei sociale

1. Formularea problemei de cercetata. Explorarea teoretică

b. Explorarea terenului

2. Formularea ipotezelor

3. Determinarea variabilelor şi indicatorilor

4. Întrebarea de plecare

5.Preancheta

6. Definitivarea ipotezelor

7. Construcţia metodelor şi tehnicilor

8. Culegerea, prelucrarea rezultatelor, formularea concluziilor cercetării

1. Sociologia, filosofia socială, istoria ştiinţei, sociologia cunoaşterii, psihologia (socială), etica ştiinţei

Sociologii nu pot neglija scrierile de filosofie socială ale unor autori precum: Cellarius, Vico, Turgot, Voltaire,

Rousseau, Condorcet, Lessing, Herder, Schloser, Kant, Fichte, Ferguson ş.a. Este necesar să explicăm natura şi să

înţelegem omul, avea să spună Dilthey. Oamenii « săraci » nu-şi explică teoretic sărăcia, dar ştiu, înţeleg de ce-i pizmuiesc

pe “bogaţi”. Socialul este finit şi infinit, este compus din elemente simple şi din componente complexe. În societate există

determinare cauzală, constrângeri, dar oamenii pot fi liberi. Multe procese sociale au loc cu necesitate, dar ele sunt

constructe istorice şi cotidiene ale oamenilor. Asemenea caracteristici ale socioumanului au devenit “antinomice” atunci

când s-a postulat separarea lor, deşi în lumea socialului ele fiinţează laolaltă. Sociologii nu pot ignora eforturile de

cunoaştere cu onestitate a socialului exprimate în ontologii, gnoseologii, epistemologii, istorii ale ştiinţelor, filosofii ale

ştiinţelor, sociologii ale cunoaşterii, sociologii ale ştiinţei, etica ştiinţei. Cunoaşterea sociologică este cumulativă în sensul

că sociologii constituie treptat o rezervă de cunoştinţe şi experienţe, un stoc disponibil de cunoştinţe la îndemână ce pot

servi ca suport pentru conturarea problematicii de cercetat, a întrebărilor de plecare, a ipotezelor etc., fără a exclude

contactul permanent cu “terenul”, cu societatea reală şi nu cu una mistificată, virtuală. Dacă sociologul se situează într-o

paradigmă (o imagine a socialului, de exemplu, aceea că “societatea este un super-organism”) el poate contribui la

dezvoltarea “ştiinţei normale” (Th. Kuhn) a sociologiei, până când va afla suficiente “anomalii” în cunoaşterea sa, în

teoriile sale, în definirile sale ca să nu mai aibă încredere în ele, să le respingă. Construim teorii, intrăm în ele pentru a le

înţelege ce spun şi la ce ne pot folosi, pricepem ce pot în sine şi atunci când sunt aplicate în practica cercetării, optăm

pentru una sau alta în funcţie de motivele forte ce ne îndeamnă să avem încredere în ele, sau în funcţie de punctele slabe ce

ne îndeamnă să le ocolim, să le respingem.

Istoria ştiinţei ne poate ajuta să pricepem mai bine situaţia complicată şi imprevizibilă a sociologilor, deoarece

vede sociologia în urzeala fină a socioumanului care îmbină, articulează evenimente, fapte, acte, actori. Ea ne poate ajuta

să ne explicăm cum s-a divizat sociologia în numeroase sociologii de ramură (cum au apărut sociologia : rurală, urbană, a

muncii, a organizaţiilor, a dezvoltării, a politicului, a familiei, a educaţiei, a religiei, a devianţei, a loisir-ului, a îmbătrânirii

etc.), cum s-a emancipat (şi) prin inovare, invenţie, creaţie. Istoria ştiinţei ne ajută să identificăm factori ai dezvoltării

socialului favorabili dezvoltării sociologiei – care, la rîndu-i, poate contribui la menţinerea sau schimbarea socialului, să

identificăm ce şi cât separă “cunoaşterea comună” de “cunoaşterea ştiinţifică”, cum se pot fabrica “opoziţii clasice” în

sociologie, cum intervine sociologia în societate (cooperând sau concurând) cu filosofia, arta, religia, ştiinţele naturii, cum

“a încercat şi a făcut erori” dar a avut şi succese atunci când a evitat metafizicizările sterilizante, “idolii”, cum a contribuit

ca societăţile dezvoltate, culte şi civilizate să întreţină respectul pentru sociologie, pentru oamenii şi instituţiile lor.

1

Sociologia cunoaşterii ne arată că nu putem concepe sociologia ruptă de societatea în care se zbate pentru a o

(re)cunoaşte şi pentru a fi (re)cunoscută. Sociologia îşi articulează traiectoria cu devenirea socialului, cu devenirea

societăţilor, grupurilor, indivizilor. Putem face efortul de a surprinde multiplele influenţe reciproce între fenomene şi

procese sociale şi (auto)cunoaşterea societăţii prin sociologie. Onestitatea ştiinţifică ar fi mai mare dacă am urmări epocile

în care s-a putut face sociologie corelate cu efectele cunoaşterii sociologice asupra acestor epoci, fără a neglija faptul că

sociologia este relativ independentă (ea se schimbă şi datorită a ceea ce se petrece în interiorul ei). Este demn de tot

interesul efortul sociologilor cunoaşterii de a contura locul sociologiei şi rosturile ei în societate, în interacţiune cu

politicul, economicul şi culturalul. Societatea influenţează sociologia prin procesualitatea ei şi prin încercările de a se

autocunoaşte prin sociologie. Putem spune că o nevoie socială, o problemă socială împing sociologia înainte, dar

“societatea” poate vrea să se cunoască mai mult sau mai puţin prin sociologie... Dacă spunem “societatea vrea sau nu vrea”

nu spunem mare lucru până nu identificăm care decidenţi, care instituţii, actori individuali sau/şi colectivi îşi fac din

cunoaşterea sociologică un aliat, un instrument, un scop, un crez. După ce s-a instituţionalizat şi au apărut marile nume în

sociologie, traiectoria sociologiei şi a socialului în care aceasta a evoluat nu a mai fost la fel ca în cazul în care Emile

Durkheim sau Asociaţia americană a sociologilor nu ar fi existat...

Şi psihologia (socială) ne poate ajuta să desluşim rostul percepţiilor, reprezentărilor, imaginaţiei, empatiei, ca şi

motivele, interesele sociologilor, să identificăm competenţe necesare pentru a putea face sociologie (spirit de observaţie,

capacitate analitică şi sintetică etc.), să identificăm “tipuri de sociologi” (“de cabinet”, “născocitori”, “colecţionari” de

fapte, “narcisişti”, “vânători de glorie” efemeră etc.). Nu ar trebui să neglijăm rostul entuziasmului sau al apatiei, al

perseverenţei sau delăsării promotorilor disciplinei, cum lucrează sociologul, cum încurajează şi este încurajat de “puterea

spirituală” etc.

Etica ştiinţei vine în sprijinul sociologilor care vor să cunoască efectele (ne)intenţionate ale asumării

responsabilităţii cercetării subiecţilor umani şi a comunităţilor şi societăţilor acestora.

Sociologia exprimă voinţa, dorinţa, preocuparea unei societăţi concrete, ale unor comunităţi concrete de a se

cunoaşte prin sociologie şi de a spune cu onestitate ceea ce cunosc... O lege fundamentală a sociologiei este aceea de a nu

minţi, de a nu ezita să exprime adevărurile pe care ajunge să le cunoască.

Una dintre importantele finalităţi ale sociologiei româneşti la ora actuală este aceea de a face oamenii

comunităţilor să se comporte în cât mai multe împrejurări, cât mai mult cu putinţă ca àctori şi de a face comunităţile

capabile să acţioneze eficient asupra lor înşile, asupra organizării, funcţionării, dezvoltării şi liantului lor. Garanţia

principală a (supra)vieţuirii noastre o aflăm în societatea, în comunităţile din care facem parte. Cunoaşterea sociologică

poate întemeia decizii şi acţiuni constructive dătătoare de noi speranţe. “Re-formarea” societăţii româneşti poate fi

fundamentată pe cunoaşterea temeinică a realităţii, pe încurajarea iniţiativei şi muncii, a supremaţiei legii, egalităţii tuturor

în faţa legii.

2. Sociologia şi asistenţa socială

Dacă le urmărim trecutul, constatăm - fără a generaliza nepermis de mult, dincolo de spaţii sociale concrete şi

perioade istorice distincte pe care le cunoaştem - că aceste două domenii ale cunoaşterii şi acţiunii apar în prima parte a

secolului al XIX-lea, sub formă empirică. Treptat, sociologia s-a instituţionalizat ca disciplină academică, iar asistenţa

socială s-a diferenţiat pe subdomenii definindu-şi intervenţia specifică pe teren. O disciplină de cunoaştere se

profesionalizează cînd devine referinţă pentru practică, pentru activitatea desfăşurată de către un ansamblu de oameni care

exercită profesia, cînd această disciplină le conferă identitate şi face posibilă constituirea lor într-o comunitate

(„comunitatea sociologilor”, „comunitatea asistenţilor sociali”). Calea profesionalizării este lungă, anevoioasă şi trece prin

practicile cotidiene empirice, prin instituţionalizarea unor organisme, a unor servicii, prin formarea iniţială şi continuă a

2

celor care lucrează în domeniu. Reconstituirea unui traseu al „profesionalizării” acestor două domenii de cunoaştere-

intervenţie ar fi o intreprindere dificilă, fiindcă ele s-au şi diferenţiat mult de-a lungul anilor.

La noi în ţară, de pildă, crearea asistenţei sociale se leagă de preocuparea mai sistematizată (după formarea statului

naţional unitar român - 1918) de a combate şi de a preveni mizeria, sărăcia, boala, de a educa muncitorimea (şi ţărănimea,

prin echipele gustiene). Crearea şcolii de formare a asistenţilor sociali („Principesa Ileana”) a însemnat o conştientizare a

nevoii de a lega practica de ştiinţa socialului. Primele diplome în domeniu au fost date însă tîrziu, în perioada interbelică,

obţinerea lor presupunînd parcurgerea unor programe din care nu lipsea sociologia.

Nici sociologia nu a avut un parcurs fără obstacole. Ea s-a instituţionalizat, şi la noi, tîrziu, reuşind să intre în universitate

în 1897, unde a înţeles să se desprindă de aspectele cotidiene ale organizării şi funcţionării socialului (de aceea unii din

interiorul, dar îndeosebi din exteriorul ei, au ajuns să o considere legată de filosofare, să o considere necesară, dar nu şi

suficientă pentru acţiunea socială).

Asistentul social învaţă sociologie fiindcă este interesat de caracteristicile socioculturale ale sărăciei, de modurile de viaţă

ale celor vulnerabili, de obişnuinţele, de rutinele cotidiene, de practicile indivizilor concreţi, ca să poată interveni eficient.

Cine vrea să devină un bun asistent social trebuie să cunoască „anatomia şi fiziologia corpului social”, „morfologia”

acestuia, dar şi contextele, situaţiile, rutinele cotidiene şi, mai ales, multitudinea categoriilor de membri ai socialului cu

comportamente asemănătoare dar şi diferite, pentru a afla soluţii, remedii adaptate, adecvate. Aşadar, cei care se formează

în acest domeniu trebuie să dobîndească - obligatoriu şi inextricabil legate - cunoştinţe şi abilităţi tehnice, sociale şi

manageriale. Mai exact: cunoştinţe teoretice şi tehnice, savoir-faire-uri necesare dobîndirii calificării şi competenţelor de

pătrundere facilă şi cu succes în sistemele de relaţii sociale, în interacţiuni, ştiinţa şi arta de a lucra cu beneficiarii, cu

clienţii, de a identifica, înţelege şi explica nevoi, probleme, de a afla soluţii.

Sociologii şi asistenţii sociali au de construit şi de dezvoltat cadrul instituţional, mediul profesional în care să-şi desfăşoare

activitatea după principii, norme, reguli. Este lungă calea pînă cînd ei ajung să facă expertiză recunoscută de către membrii

breslei şi către cei dinafară (populaţia şi beneficiarii direcţi). Pe această cale, pentru ambele discipline este neavenită

ruptura între cunoaştere şi acţiune. Ambele trebuie să aducă răspunsuri la probleme sociale, să inter-vină eficient. Nici

asistentul social şi nici sociologul nu pot rămîne „consilierii prinţului”, nu pot fugi de „lume”, nu se pot refugia în „turnuri

de fildeş”. Dacă ar trebui să rămînă „pure”, învăţarea sociologiei şi a asistenţei sociale lor nu ar merita o oră de osteneală1.

Sociologii şi asistenţii sociali nu apreciază toţi dimensiunea instrumentală, utilitaristă a disciplinelor lor. P. Bourdieu

spunea - într-o carte de referinţă pentru formarea sociologilor2 - că atunci cînd sociologia devine aplicată şi răspunde

comenzii publice sau private ea îşi pierde libertatea de a alege ce să cerceteze şi pune societăţii întrebările pe care i le

formulează clienţii ... Acolo unde se respectă pe sine, sociologia devine cunoaştere-acţiune, cunoaştere în acţiune,

cunoaştere utilă intervenţiei.

Aici se întîlneşte sociologia cu asistenţa socială care se respectă pe sine (adică îi cuprinde pe cei care se formează ca actori

responsabili ai comunităţii, ai societăţii, cu cunoştinţe de sociologie, economie, politică etc.). Tot aici apar însă şi germeni

ai distanţării lor (dacă sociologii şi asistenţii sociali ar considera că toate cunoştinţele teoretice şi procedurale, savoir-faire-

urile etc. s-ar putea dobîndi doar în sala de curs, doar în bibliotecă, doar în contact cu „condiţiile naturale şi sociale”, cu

persoanele care au traiectorii biografice asemănătoare dar şi diferite, aptitudini, „predispoziţii înnăscute” dar şi dobîndite

etnosociocultural, cu persoane care au sau nu spirit comunitar dobîndit în împrejurări specifice). Intervenţia eficientă cere

calificare şi competenţe căpătate în toate aceste moduri. Intervenţia eficientă în situaţiile dificile în care se pot afla

persoanele şi comunităţile cere ştiinţificitate, tehnicitate, vocaţie, iar asistenţii sociali ar trebui să aibă cunoştinţe de

medicină socială şi statistică, de sociologie şi psihologie etc., nu numai de filantropie, religie etc. Ei trebuie să deprindă şi

să perfecţioneze arta de a iubi semenii, trebuie să pătrundă în cartiere, sate, în case, să ia contact cu femei agresate, cu

1 M. Mauss, Essai de sociologie, Seuil, Paris, 19922 P. Bourdieu, Le metier de sociologue, Minuit, Paris, 1983

3

copii abuzaţi şi vîrstnici singuri, cu persoane cu handicap fizic sau/şi mental, cu şomeri şi alte categorii de vulnerabili, ceea

ce presupune demers empiric, cunoaştere inductivă prin anchete, chestionare, convorbiri, povestiri ale practicilor şi istorii

ale vieţilor. Dacă aspiră spre intervenţie ştiinţificizată, asistenţa socială nu se poate pierde în demersuri individualizate

(fiindcă nici nu există ... ştiinţa individualului). Cunoaşterea ştiinţifică a socialului poate ajuta asistenţii sociali să-şi

adapteze intervenţia la cazuri individuale. Dacă se apropie foarte mult de un beneficiar, de un client, pentru a-i înţelege

problemele, el se suprapune peste munca psihologului şi cea a psihanalistului. Fiind vorba de asistenţă socială, asistentul

social nu are cum să piardă din vedere grupul, comunitatea, societatea, dimensiunea socială a activităţii sale.

Faptul că am reînceput să reconstruim sociologia şi asistenţa socială românească (după 1990) într-o perioadă în

care ambele aveau de redefinit profesia, de recăpătat recunoaşterea socială, instituţională, de luptat pentru locuri pe piaţa

muncii (mare a fost expansiunea domeniului asistenţei sociale, la noi, după 1990...3), faptul că ambele au avut loc în

universitate, chiar la aceeaşi „catedră”, le-a apropiat. A avut impact favorabil apropierii şi faptul că ambele au înţeles să

identifice „boala”, dar şi mediul în care trăia „bolnavul” şi instituţia care avea sarcina să trateze. Socioanaliza promovată la

noi şi-a dat ca sarcină „terenul” pe care oamenii aveau să se confrunte cu toate binefacerile şi problemele construcţiei unei

„noi societăţi” – capitaliste, pe „ruinele celei socialiste multilateral dezvoltate” (după ce decenii la rînd învăţaseră că

procesul „ireversibil” este invers...). Se merge acum şi pe analiza comportamentelor indivizilor concreţi, nu numai prin

raportare la apartenenţe (ideologice), pe analiza situaţiilor, nu numai pe „clase” sociale, pe „aparatele de stat” etc.

Dar s-a întîmplat şi la noi ceea ce cu circa patruzeci de ani în urmă se întîmpla în Franţa (şi în alte ţări

occidentale): proliferarea domeniilor asistenţei sociale şi înmulţirea exponenţială a asistenţilor sociali 4. Atunci s-au

petrecut lucruri importante în raporturile, în relaţiile dintre sociologi şi asistenţii sociali. Sociologii au început să critice dur

pe asistenţii sociali care „foloseau ajutoarele sociale pentru a forţa mîna muncitorilor”, pe asistenţii sociali care ţineau

defavorizaţilor „predici moralizatoare”, care promovau concepţii despre necesitatea „supunerii resemnate” 5, care învăţau

cîteva noţiuni de drept la curs şi le prezentau ca fiind „de la sine”, spunînd defavorizaţilor că „norma” trebuia să fie norma

lor, „familia” - „familiile lor”, că viziunea despre „omul muncii” trebuia să coincidă cu cea despre „bunul muncitor” etc.,

pe scurt, sociologii au început să critice dur asistenţa socială văzută ca un instrument de reproducere socială şi de impunere

a legilor şi normelor. Scrierile sociologilor despre asistenţa socială „dezvăluiau”, „denunţau” ce se întîmpla în domeniu 6.

3 „Deşi au trecut 19 ani de la evenimentele din 1989, politicile sociale din România sunt încă incoerente, ineficiente, sunt reactive si oferă soluţii ad-hoc la crize specifice, au obiective contradictorii, sunt lipsite de viziune, de abordare strategică, nu se bazează pe evidenţe, pe indicatori sociali, nu recurg la monitorizare şi evaluare a programelor curente şi anterioare. Resursele umane din sfera politicilor sociale au fost adesea de slabă calitate şi, oricum, la bază, în structurile administraţiei locale şi în special în mediul rural, au fost insuficient calificate, imobile, prost plătite, numite şi controlate politic; la vârf, la nivelul ministerelor, agenţiilor, direcţiilor, decidenţii, care se presupunea că imprimă o anumită viziune strategică, s-au schimbat continuu, pe criterii politice şi nu de competenţă, sporind efectul de provizorat, de schimbare permanentă generatoare de incoerenţă şi inconsecvenţă (Riscuri şi inechităţi sociale în România, Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice, Septembrie 2009, p.4)4 În revista Esprit, numărul special din aprilie-mai 1972, intitulat Pourquoi le travail social? se remarca - nu fără sarcasm: „Doriţi să fiţi animaţi sociocultural, să fiţi asistaţi social, să fiţi educaţi special, să fiţi sfătuiţi conjugal? Copiii vi-s vaccinaţi la timp? Bugetul vi l-aţi raţionalizat? Sînteţi autonomi? Asistenţii sociali au misia să vă aibă în grijă – poate nu pe dumneavoastră, ci pe alte sute de mii de oameni „defavorizaţi”, „vulnerabili”, mai mult sau mai puţin împrăştiaţi între muncă şi ordine. În şase ani, efectivul lor s-a dublat; iată, sînt 75 000”. Cîteva mutaţii esenţiale au afectat cîmpul profesiilor socialului: ilizibilitatea crescîndă a închiderilor profesionale tradiţionale; cu toate titlurile şi denumirile corpurilor profesionale, salariaţii intervenţiei sociale pot fi în posturi care nu au un specific clar; poate fi chiar o diferenţă între titlurile şi diplomele deţinute de către intervenienţii sociali şi denumirile posturilor utilizate de către angajatori… Exemplul simbolic al acestei mişcări de “deprofesionalizare” este reunirea sub denumirea de „asistent socio-educativ”, a asistenţilor socio-educativi, a asistenţilor sociali, a educatorilor specializaţi etc., deşi aceste meserii au tradiţii istorice diferite; o creştere sensibilă, sub raport numeric, a intervenienţilor sociali care lucrează în contact direct cu publicul-ţintă , dar care în numeroase cazuri au o slabă calificare (nivelele IV, V, VI), faţă de intervenienţii aparţinînd celor patru profesii „canonice”: asistenţii sociali, educatorii specializaţi, animatorii socioculturali, consilierii în economie socială şi familială, care sînt, din ce în ce mai mulţi, în funcţii de control, de gestionare a resurselor umane, de concepere şi de animare a programelor etc.; o puternică presiune asupra vectorului social pentru recunoaşterea ocupaţiilor, slujbelor ajutătoare etc. (CES, ocupare-tineri etc.), ceea ce comportă riscul discalificării unor posturi; o revenire la meseriile de proximitate şi la cele de la domiciliu, adesea constituite pe baza experienţei personale a salariaţilor şi a caracteristicilor lor intrinseci (ca mamă, ca rezident-membru al unei etnii, ca aparţinător al unei generaţii etc.); trecerea progresivă de la gestionarea ocupaţiilor din cîmpul socialului, prin calificare colectivă, la o gestionare a competenţelor individualizate, care se explică prin individualizarea traiectoriilor profesionale, prin concurenţa între insiders-i şi outsiders-i. Această tendinţă este, de altfel, instituită în anumite convenţii colective în care criteriile individualizate de evaluare a competenţei înlocuiesc vechile criterii ale calificării profesionale şi vechimii (din Asistenţa socială în tranziţie, Institutul European, 2005).5 G. Mury „Note sur l’evaluation du travail social”, în numărul amintit al revistei Esprit.6 Sarcina asistentului social era de a gestiona contactele populaţiei cu instituţiile (şcoala, tribunalul, închisoarea, spitalul etc.) care „se reuneau în cartel” pentru a-şi ascunde carenţele şi a-şi masca funcţiile socio-politice (scria J. Donzelot în „Travail social et lutte

4

„Bolnavul mental”, „delincventul”, „toxicomanul”, „homosexualul”, „cerşetorul” etc. au fost numiţi „devianţi” prin

definirea vagă a ceea ce-i despărţea de „normali”. Pe cine servesc asistenţii sociali? se întreba retoric J. Donzelot. Nu

cumva ei construiesc „diferenţele” dintre normali şi anormali ? Nu cumva construiesc ei diferenţa dintre „cererea

manifestă” (a clientului) şi cea „latentă” definită de el (ca expert) şi de către cei care (îi) dau bani? Nu cumva asistentul

social participă la contrucţia „excluderii” pe care apoi trebuie s-o combată?! Asistenţii sociali – îşi încheiau sociologii

criticile – ar trebui să înveţe mai multă sociologie pentru a se putea feri să fie în slujba puterii temporare.

Dar ce sociologie să înveţe asistenţii sociali? În locul sociologiei urcate „pe soclu universitar”, asistenţii sociali

cereau o sociologie practică, inductivă, empirică (asemănătoare celei făcute de F. Le Play) O asemenea opţiune era

criticată însă de sociologii durkheimieni. Un compromis mai realist s-a realizat atunci cînd au început stagiile de practică

ale asistenţilor sociali. Sociologia nu avea acelaşi număr de ore (în planul de învăţămînt al asistenţei sociale) ca biologia

sau medicina, ca psihologia ori pedagogia etc.7, iar din sociologie nu se studia schimbarea socială, devenirea societăţilor

umane, evoluţia indivizilor, a instituţiilor sociale. După o sumară „introducere în ştiinţele sociale”, se studiau cîteva metode

şi tehnici, precum şi „mediile” (familia, şcoala, munca, loisirul), comunicarea de masă, cultura şi civilizaţia. Erau evocaţi

cu precădere Bourdieu, Chamboredon, Durkheim, Marx, Levi-Strauss, Mendras, Gurvitch ş.a.

Fie că este vorba de formarea iniţială, de formarea permanentă, am constatat o preocupare mai susţinută pentru istoria asistenţei sociale, care nu se rezumă pur şi simplu la cursul de istorie, ci înseamnă analiză şi reflexie asupra acestei istorii. De cîte ori am avut ocazia să cer studenţilor să-şi descopere istoria profesiei căutînd prin arhive, în mărturii, participînd la dezbateri - adesea contradictorii - am putut constata un impact real asupra construcţiei lor identitare, personale şi profesionale, am putut constata că studenţii îşi pun întrebări referitoare la profesia lor în zilele noastre. Fără a ne referi la identitatea colectivă, este greu să ne construim o identitate personală. Formarea profesională trebuie să-şi dea şi acest obiectiv, dincolo de transmiterea unor cunoştinţe şi de învăţarea unor reguli tehnice şi juridice. Noi ştim foarte bine, din experienţa lucrului cu persoanele în dificultate, că în astfel de cazuri începem prin a-i face să-şi recapete încrederea în propria lor identitate, în potenţialităţile lor, identificîndu-şi resursele proprii, asigurîndu-şi propriile fundamente, înainte de construcţia capacităţii de a înfrunta riscuri şi de a-şi proiecta viitorul. Ceea ce este adevărat pentru beneficiarii asistenţei sociale, îmi pare adevărat şi pentru profesioniştii acesteia. Fără fundamente identificate şi recunoscute pe care să ne construim capacitatea de a depăşi obstacolele, riscăm să ne cantonăm într-o identitate înfrigurată în loc să ne reafirmăm convingerile şi să ne construim împreună viitorul profesional.

Christine Garcette, Reţeaua Histoire du Travail Social Paris

Directorul unei şcoli de formare a asistenţilor sociali spunea că atunci cînd selectează viitorii asistenţi sociali nu cultura

generală îl interesează, nu aceasta contează, ci capacitatea angajării personale, capacitatea şi disponibilitatea de a-şi asuma

riscuri, de a pierde timp şi chiar bani. „Criteriile de personalitate rămîn pentru noi principale” 8 (regimul de internat sau

semiinternat avînd şi menirea ca formatorii să controleze eventualul timp liber al celor care se formau ca asistenţi sociali -

deşi, cunoştinţe, a şti să faci şi a şti să fii puteau şi trebuiau dobîndite şi „pe teren”).

Exista, deci, o ruptură şi în privinţa ideologiei formării. Cursul magistral era de folos asistenţilor sociali? Cursurile trebuiau

să plece de la problemele cu care se confruntă pe teren asistenţii sociali? Erau mai utile dezbaterile? discuţiile? etc. Aşa au

apărut în programele asistenţei sociale cursuri despre schimbarea socială, despre liantul social, cursuri privind sociologia

organizaţiilor şi a insituţiilor etc. Asistenţii sociali au cerut mai multă practică, mai mult învăţămînt de tip inductiv, plecînd

de la ce se întîmplă pe teren, dar şi repere teoretice mai clare. Printre sociologi erau destui cei care subliniau importanţa

„sociologiei pure”, iar atunci cînd au avut de făcut cercetare de teren, asistenţii sociali au început să se plîngă de

numeroasele exigenţe metodologice, de faptul că aveau de construit tehnici, de făcut analiza datelor, de interpretat. Ei

resimţeau dificultatea de a face asistenţă socială (de a analiza problemele cartierelor, grupurilor defavorizate, familiile

dezorganizate, copii străzii etc.), resimţeau dificultatea de a vrea obiectivitatea diagnosticării şi de a se focaliza pe

individualitate şi subiectivitate.

Mizele actuale ale sectorului social cer:

politique”, în Esprit, numărul amintit).7 Este vorba de situaţia Franţei, prezentată de J.M. Dutrenit în „Sociologie et comprehension du travail social” (Esprit, p. 232),8 J. Grand, în Esprit, numărul amintit.

5

reafirmarea faptului că asistenţa socială cere profesionişti calificaţi, menţinerea dispozitivului de formare în cadrul universităţii, clarificarea finanţării asistenţilor sociali, o politică clară privind formarea continuă şi formatorii permanenţi, recunoaşterea locului partenerilor în cadrul dispozitivelor de formare, necesitatea pedagogiei alternanţei în formarea sistenţilor sociali, apropierea pragmatică, dinamică şi controlată între universitate şi instituţiile de asistenţă socială, o adevărată politică de cercetare, dinamizarea acţiunii serviciilor în comunităţile teritoriale (în special la sate).

Riscuri şi inechităţi sociale în România, Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice, septembrie 2009

Dacă sociologia voia să fie învăţată de asistenţii sociali, ea trebuia să-i înveţe cum să-şi construiască cadrul teoretic al

problematicii pe care o aveau de abordat şi cadrul metodologic (cum se construieşte titlul temei de cercetat, întrebările de

plecare, ipotezele, tehnicile de culegere a datelor accesibile, tehnicile de prelucrare a acestor date etc.). Confruntat cu

realitatea din ce în ce mai complexă, mai confuză, asistentul social avea nevoie de răspunsuri teoretice la întrebări de

genul: în ce societate trăim? ce ne spun sociologiile oraşului? ale satului? ale cartierului? ale grupurilor şi altor forme de

grupare sociuoumană?etc., pentru a nu se pierde în viziuni parcelare asupra realităţii sociale. Sociologii s-au aplecat mai

mult asupra contextelor, factorilor (economici, sociali, culturali), asupra mijloacelor şi modalităţilor de acţiune

(individuală, colectivă) etc. fără cunoaşterea cărora asistentul social nu-şi putea întemeia intervenţia specifică eficientă.

În anii 1980, politicile sociale (în Franţa) propuneau intervenţii la scara teritoriilor (în timp ce asistenţţii sociali cereau

autonomia intervenţiei, focalizarea pe dimensiunea individuală a intervenţiei). Ei se bazau mult pe demersuri

psihologizante ale problemelor sociale (eşec şcolar, abandon, delincvenţă, şomaj, excludere, marginalizare etc.)9, deşi

aveau nevoie de instrumente metodologice de analiză a mediului, de analiză a relaţiilor, a interacţiunilor, a proceselor, a

fenomenelor sociale. Asistentul social trebuie să-şi explice, să-şi facă inteligibile - pentru el şi pentru alţii - agregarea

factorilor care determină efecte, cauze, actorii în multitudinea constrîngerilor sociale, determinismele comportamentelor,

traiectoriile individuale, rutinele. Abia în aceste condiţii, sociologia a început să fie apreciată ca suport indispendabil pentru

analiza practicilor, situaţiilor, actorilor, politicilor de către asistenţii sociali care fac apel la sociologie ori de cîte ori au de

descris, explicat, făcut inteligibil o biografie, o situaţie, un context, o epocă. Sociologia le este indispensabilă atunci cînd:

au nevoie de referinţe teoretice pentru a analiza situaţii din domeniul lor, cînd vor să-şi explice comportamente colective, de grup, individuale, vor să înţeleagă ştiinţific un context, un proces, un fenomen, au de evaluat persoana în situaţie, au de urmărit o traiectorie individuală într-un grup, într-o categorie socioporfesională, au de urmărit stratificarea şi mobilitatea în şi între grupuri, categorii, medii, se dezbat probleme ale meseriilor socialului în societate, se dezbate relaţia teorie-practică, au de făcut planuri, programe, proiecte, au de stabilit obiective şi activităţi adecvate realizării acestora, au de situat indivul în grup şi grupul în comunitate, în societate, au de explicat comportamente în relaţie cu o populaţie, au de eşantionat (non)eligibili etc.

Sociologia ajută asistenţii sociali să înţeleagă „mecanismele sociale”, „faptele sociale”, schimbarea socială, liantul social,

cind au nevoie de o viziune de ansamblu asupra fenomenelor din comunitatea, societatea în care intervin, cînd resimt

nevoia să înţeleagă dinamica grupurilor, influenţa grupului asupra comportamentului individual, cînd au de identificat mize

ale excluderii, ale marginalizării, interinfluenţele, puterea, autoritatea publică, centralizarea-descentralizarea etc.

Sigur că asistenţii sociali resimt nevoia complementarităţii disciplinelor pe care le fac pe parcursul formării iniţiale şi

atunci cînd intervin pe teren. Sociologia, psihologia, etnologia, economia, statistica etc. sînt complementare. Sociologia îi

ajută „să ia o anumită distanţă” în raport cu situaţiile, evenimentele, comportamentele, cerînd asistenţilor sociali să se

9 J. Ion, Le travail social a l’epreuve du social, col. Pratiques sociales, Toulouse, 1990

6

întrebe ce e „natural” şi ce e construit, cum s-a construit ceea ce acum pare „natural”, cum se poate deconstrui, reconstrui

etc., să se întrebe despre instituţii şi servicii, despre funcţiile lor în comunitate, în societate, despre dinamica lor şi impactul

lor. Cînd apelează la sociologia care oferă asemenea explicaţii şi cadre de inteligibilitate, asistenţii sociali se plîng că

„prezintă socialul în toată complexitatea lui”, că demersul său nu este facil, se plîng de vocabularul, de conceptele utilizate

(mai ales atunci cînd sociologii nu explică pe înţeles multitudinea abordărilor la nivel macro, mezo, micro, de ce este

necesară descrierea, explicaţia şi inţelegerea, de ce e important să analizăm structurile şi funcţiile instituţiilor şi

organizaţiilor, dar şi relaţiile, raporturile, interacţiunile, faptele, fenomenele şi procese sociale10).

3. Cercetarea în domeniul asistenţei sociale

Cunoaşterea problemelor cu care ne confruntăm şi rezolvarea lor se pot ameliora pe măsura progresului teoriilor

şi metodologiilor de cercetare ca şi pe măsura creşterii încrederii oamenilor în puterea lor de a schimba lucrurile în modul

aşteptat de către ei. Sporul de cunoaştere şi succesul acesteia depind de designul cercetării, mai exact, de teoria minimală,

de observaţiile şi contactele iniţiale cu actorii implicaţi de problemele sociale, de variabilele descriptive ale membrilor

grupurilor, „mentalităţilor”, „climatului”, de modurile de culegere a informaţiilor accesibile şi de analiză a lor. Nu putem

opune mediul natural şi mediul sociouman, comportamentul şi semnificaţiile acestuia, inducţia şi deducţia, cantitativul şi

calitativul, cifrele şi cuvintele, legităţile şi schemele valorizante, fără a trunchia, fără a steriliza cunoaşterea11.

Orice problemă socială este construită12. Orice fenomen cercetat poate fi “redat” în mai multe variante. Asistentul

social cercetător co-participă la construcţia unei probleme sociale pentru a o cunoaşte, cerceta, soluţiona, în interacţiune

cu alţi actori implicaţi. Teoria13 la care poate apela este importantă şi utilă, dacă nu este dogmatică şi dacă asistentul social

nu rămâne prizonierul ei. Contactul cu terenul este important şi util dacă asistentul social se va ocupa şi de mentalităţile, de

prejudecăţile, obişnuinţele, rutinele oamenilor etc., fără a neglija, desigur, nici avantajele cunoaşterii cantitative. Asistentul

social se poate îndoi şi de afirmaţiile din cărţi, dar şi de afirmaţiile persoanelor investigate pe teren, pentru a-şi păstra

spiritul liber şi onestitatea ştiinţifică.

Sînt numeroase dezbaterile asupra “problemelor cu care ne confruntăm” şi la care soluţiile se propun „după

ureche”14, după „bunul simţ”. Reflecţiile talk-show-iste asupra „situaţiei în care ne aflăm” nu pot ţine locul demersului de

cunoaştere şi acţiune cu onestitate ştiinţifică, prin care ne putem opune “entropiei sociale” prin informare şi informaţie

adecvată, utilizată cu discernământ, prin acţiune constructivă şi prin imaginaţie creatoare (îngrădită doar de precauţie, de

conştiinţa tuturor efectelor intenţionate şi neintenţionale ale actelor noastre).

Noi cercetăm cu onestitate ştiinţifică şi reţinem ceea ce este general, constant, fără a respinge ceea ce este

particular, unic. Unii resping unitatea şi utilitatea cunoaşterii generalului, ceea ce este la fel de păgubitor ca şi respingerea

cunoaşterii individualului, particularului. Cercetătorul are de identificat o problemă “arzătoare”, are de definit observaţii

relevante în proximitatea oamenilor şi pe baza ideilor emise de către aceştia. El se familiarizează cu cunoştinţele deja

cumulate, cu bibliografia la zi. Cine invocă doar de “legile” aflate de către “marii gînditori ai socialului”, poate fi acuzat că

„bate câmpii”, că este „rupt de realitate”. Cine se va pierde în amănuntele unei situaţii poate fi etichetat ca “eseist”... În

disciplinele socioumane este importantă problema simplificării15 adecvate, convenabile. Sarcina sociologiei şi a asistenţei

10 Ch.H.Cuin şi F. Gresle în Istoria sociologiei, Institutul European, 2002; Ph. Corcuff, Noile sociolgii, Institutul European, 2005 etc.11 Membrii comitetului de cercetare asupra metodologiei (din cadrul Asociaţiei Internaţionale a Sociologilor) au arătat că ar trebui să dispară astfel de disjuncţii, fiindcă nu există o „metodă universală”, ci un pluralism metodologic în beneficiul cunoaşterii solide şi a acţiunii eficiente (K. M. Van Meter, Théorie et/ou méthode ?, în R.L.S.S., nr.139/1994, p. 25). 12 P. Champagne ş.a., Initiation à la pratique sociologique (cap.2, „Object sociologique et problème social”, pp. 53-101), Dunod, Paris, 1989.13 Este necesară cunoaşterea şi stăpânirea tuturor teoriilor sociologice, deci şi a teoriei etichetării, a interacţionismului simbolic, a etnometodologiei, a analizei discursului, a pragmaticii, a intertextualităţii şi indexicalităţii etc. 14 La un Congres Naţional de sociologie şi asistenţă socială (Bucureşti, decembrie 2000) primul ministru de atunci recunoştea că neîmplinirile „tranziţiei” se datorează şi faptului că aceasta s-a făcut fără sociologi şi fără asistenţii sociali... 15 G. King ş.a., Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi, 2000

7

sociale este de a surprinde cât mai convenabil realitatea socioumană complexă şi proteiformă, iar după ce i-au înţeles

bogăţia, plenitudinea, să o prezinte simplificat, sintetic. Ele trebuie să fie deopotrivă generale şi specifice, să prezinte

categorii, cauze, factori, acte etc. dar şi cazuri particulare; şi ceea ce este etern şi ceea ce e particular16. Un şomer, o bandă

de delincvenţi, un sat sărac etc. sunt cazuri particulare ale cunoaşterii. Prin cercetarea mai multor cazuri, se poate ajunge la

un grad de generalitate a cunoaşterii care poate fi o referinţă mai temeinică pentru intervenţia eficientă următoare.

Generalizările nu trebuie să şteargă importanţa particularului, dar detalierea exagerată a unui caz particular riscă să ducă la

pierderea din vedere a ansamblului. Explicăm şi înţelegem mai bine de ce a fost trimis în şomaj un oţelar moldovean sau un

miner oltean, dacă vom şti de ce sunt trimişi în şomaj oamenii în România, în Europa etc., care sunt criteriile selectivităţii

şi vulnerabilităţii la şomaj în general (desigur, că şi împrejurările privatizării unui combinat de utilaj greu, sau ale

disponibilizării minerilor prin “ordonanţe de urgenţă” - care au făcut ca unii mineri să facă grevă în subteran pentru a fi

scoşi în şomaj …).

Este greu de surprins, de explicat şi de făcut inteligibilă o realitate socială complexă. De aceea simplificăm şi exprimăm

viaţa socioumană prin idealtipuri şi modele. Unele variabile sînt observabile, altele neobservabile (dar nu le putem omite,

ca şi cum nu ar exista). Nimeni nu are în minte o “familie monoparentală”, o “bandă de delincvenţi”, un “sat izolat”, o

“comunitate defavorizată” etc. Avem conceptele care le denumesc şi relaţiile dintre concepte, ceea ce ne dă posibilitatea

re-prezentării realităţii lor. Modelul17 „seamănă” cu o “realitate socioumană”, re-prezintă acea realitate simplificat. Putem

pleca de la o realitate, de la ipoteze, de la (pre)judecăţi, de la idei (pre)concepute mai mult sau mai puţin clare, mai uşor sau

mai greu exprimabile şi putem construi modele mentale, reprezentări informale despre realitatea socioumană sub diferitele

ei aspecte.

Modelele formale înseamnă o realitate simplificată, pusă într-o anumită formă: matematică, verbală etc. Modelele

matematice sunt mai precise decât modelele verbale, fiindcă nu lasă loc ambiguităţilor în ceea ce priveşte semnificaţia

simbolurilor utilizate18.

Modelul „mediază” între:

câmpul teoreticului

câmpul empiricului câmpul metodologicului

Un model care poate rezuma „problema locuinţelor” ar trebui să articuleze coerent (pe lângă istoricul aşezării, rolul

statului, al comunităţii, al locuitorilor înşişi), rolul factorilor economici, sociali, corelaţia ocupării cu habitatul,

constrângerile pieţii imobiliare, (dez)echilibrele între cererea şi oferta de locuinţe etc.) folosind grafice, histograme,

cartograme, cartodiagrame, diagrame în bare, benzi, sectoare, poligoane de frecvenţă, curba lui Gauss etc. Este important

să reţinem caracteristici fundamentale şi predictibile, dar să nu pierdem din vedere caracteristici nesistematice, aleatoare.

Dacă vom construi un model de „monitorizare” a şomajului în Iaşi, în fiecare lună, vom constata diferenţe de la o lună la

alta, unele abateri datorîndu-se, „ca peste tot” la noi, „restructurărilor”, „asigurării stabilităţii macroeconomice”,

16 Idem, p. 5317 Toţi folosim modele, problema este aceea a alegerii între modele diferite (B. P. Zeigher, Theory of Modelling and Simulation, New York, Wiley Publication, 1976).18 Marcus, S. (coord.), Modele matematice şi semiotice ale dezvoltării sociale, Ed. Academiei, 1986.

8

MODEL

„privatizărilor” etc., altele influenţei unor investitori faliţi, sau unui incendiu care distruge o unitate productivă etc. Desigur

că fiecare pas definit poate fi făcut cât mai explicit prin operaţionalizarea conceptelor.

În limitele permise de explorarea terenului şi de contactul cu persoanele implicate vom avea de identificat:

• care este problema ?

• de către cine este formulată ? cine spune că există o „problemă socială” ?

• care le sunt argumentele ?

• cine oferă informaţiile accesibile ?

• a încercat cineva să o rezolve ? cum ? când ? cu ce rezultate ?

• cine şi cum apreciază importanţa problemei ?

• cine resimte impactul problemei ?

• cine ia deciziile de soluţionare a ei ? etc.

Asistentul social cercetător :

- îşi conturează o problematică de studiu,

- îşi clarifică întrebarea de plecare (prin explorare teoretică şi prin contactul direct cu oamenii implicaţi în

situaţia problematică respectivă,

- îşi conturează o ipoteză,

- îşi conturează cadrul operatoriu (determinând variabilele şi indicatorii),

- construieşte tehnicile de culegere a informaţiilor şi le aplică,

- face analiza (cantitativă şi calitativă) a datelor,

- formulează concluziile,

- conturează propuneri, soluţii, noi perspective de intervenţie.

În activitatea de cunoaştere prin cercetare, asistentul social cercetător se ghidează după codul deontologic al profesiei, după

valorile şi idealurile de care este convins că se poate apropia:

respectul demnităţii umane

considerarea oamenilor ca membri competenţi,

concept dimensiuni indicatori

recidivă

temporala

numarul de condamnari

durata totala petrecuta in penitenciar

caracteriala

adaptarea la regimul de detentie

perceptia asupra institutiei penitenciarului

grupala

integrarea in grupul detinutilor

desconsiderarea celor aflati in libertate

sistem penitenciar

institutionala

reguli,norme

organizare

personal

restitutiva activitati educative

punitivaregimul de detentie

9

convingerea că societatea poate şi trebuie să ofere fiecăruia un loc de „membru competent”, de actor social,

convingerea că fiecare fiinţă umană are valoare unică, indiferent de apartenenţa etnică, socială, sex, vârstă,

credinţă religioasă, nivel de pregătire şcolară, status,

convingerea că fiecare are dreptul la viaţă demnă, decentă (dacă respectă şi recunoaşte acelaşi drept

celorlalţi),

datoria de a-şi pune toate cunoştinţele, abilităţile, competenţele în serviciul persoanelor, grupurilor,

comunităţilor defavorizate, excluse,

obligaţia de a păstra secretul profesional,

responsabilitatea de a se informa corect asupra principiilor exercitării profesiei, asupra bazelor juridice ale

activităţii sale, asupra textelor de referinţă pentru el,

dreptul la un minim de dotare necesar desfăşurării în bune condiţii a întregii sale activităţi19.

1. Formularea problemei de cercetat

Ce este o problemă socială? La modul cel mai general, este o „abatere” constatată între o situaţie prezentă

nesatisfăcătoare şi o situaţie ulterioară de dorit. „Şomajul”, de exemplu, este o problemă socială cu consecinţe grave atât

pentru cei direct implicaţi cât şi pentru societate, în ansamblul ei. Omul fără loc de muncă nu are salariu, lipsa banilor în

casă antrenează o suită de privaţiuni dureroase pentru el, familia lui, apropiaţii lui; comunitatea, societatea resimt şomajul

ca pe o problemă grea, agravantă, fiindcă au investit în formarea unor oameni care sunt acum neproductivi. O problemă

socială este declarată ca atare de către membrii implicaţi ai comunităţii, societăţii, de către “societate”, de către

decidenţi, de către practicieni, de către profesioniştii tratării şi soluţionării acesteia. Asistentul social este unul dintre cei

care participă la elucidarea problemelor sociale, la definirea şi “tratarea” lor, în parteneriat cu reprezentanţi ai politicului,

ai administrativului etc., în proximitatea tuturor celor implicaţi. Cuvântul cu care surprinde problema respectivă este unul

din vocabularul curent, “şomaj”, dar asistentul social îl va construi astfel încît să desemneze, să circumscrie cât mai multe

şi mai importante componente ale problemei (un concept nu surprinde realitatea socială în deplinătatea ei, ci o

„aproximează”). Conceptul este un „instrument” al metodologiei de cercetare care are rostul de a traduce mintal realitatea

de cunoscut (am putea să ne imaginăm demersul de cunoaştere prin cercetare ca pe un joc de cărţi, în care „cărţile” sunt

conceptele, jocul putîndu-se desfăşura dacă jucătorii cunosc-recunosc „valoarea” fiecărei „cărţi”). Este important să

definim adecvat conceptele (fără a avea pretenţia că dăm definiţii complete, cu gen proxim şi diferenţă specifică, o dată

pentru totdeauna). Nu există „reţete magice” pentru formularea conceptelor, însă acest lucru nu se poate realiza fără o

explorare bibliografică, fără contactul exploratoriu cu terenul de investigat.

1.a. Explorarea teoretică

Contează mult dacă pentru problematica cercetată există o bibliografie amplă sau nu s-a scris aproape nimic. Cărţile,

studiile, articolele au rostul de a ajuta asistentul social să-şi fundamenteze şi aprofundeze reflexiile asupra problemei de

studiat. Nu se poate citi totul, dacă ne gândim la posibilităţile de informare actuale. De aceea, de real folos se poate dovedi

un ghid al explorărilor teoretice în care desfăşurăm întrebarea de plecare, îi asociem toate cuvintele-cheie, iar pentru

fiecare identificăm o bibliografie selectivă (o listă cu cărţi, studii etc.) pe baza explorărilor bibliografice în biblioteci, în

centre de documentare, la sediile unor instituţii implicate de problema cercetată, cu ajutorul Internet-ului etc. Este

important să folosim dicţionare diferite, enciclopedii, reviste de specialitate. Când am conturat o listă de lucrări putem

avea în vedere data apariţiei lor, pe ce îşi întemeiază autorii afirmaţiile, care este câmpul abordat, ce metodologie au

19 Grila de reflexie etică a asistentului social îi cere să aibă răspunsuri clare la întrebări de genul: ce persoane sunt implicate de cercetare ? ce probleme au ?ce valori, norme trebuie să respect ? cunosc legile domeniului ? cunosc motivele persoanelor ? cunosc consecinţele pozitive ale intervenţiei mele ? ce consecinţe negative ar putea avea această cercetare-intervenţie? etc.

10

utilizat, care sunt ideile esenţiale, concluziile etc. Bibliografia selectivă consultată va trebui prezentată în finalul raportului

de cercetare (numele autorului, prenumele – întreg sau iniţiala, titlul – cu caractere italice, locul apariţiei, editura, anul

apariţiei lucrării – dacă e vorba de mai multe cărţi ale aceluiaşi autor, apărute în acelaşi an, pot fi notate cu a, b etc.; de

exemplu: Ion Ionescu, Sociologia dezvoltării comunitare, Editura Institutul European, Iaşi, 2004). În cazul unui studiu, se

va preciza: numele autorului, prenumele (întreg sau iniţiala), anul apariţiei, titlul studiului (între ghilimele), titlul revistei,

volumului în care a apărut, numărul, anul, paginile; de exemplu: Golea Nicoleta, „Asistarea socială a unei adolescente

dependente de alcool”, în volumul Practica asistenţei sociale, Editura Napoca Star, 2008, pp. 57-73).

1.b. Explorarea terenului

Situarea în proximitatea colectivităţii teritoriale, a membrilor acesteia, este condiţia sine qua non a înţelegerii în

profunzime, din interior a problemei de investigat. Aceasta presupune contactul direct cu mediul colectivităţii teritoriale

respective, cu oamenii ei (de exemplu, cu şomerii dintr-un cartier sau oraş monoindustrial, cu membrii familiilor

monoparentale, cu tineri între 14-25 ani fără acte de identitate etc.). Este important să avem în vedere şi persoanele aflate în

relaţie cu persoanele investigate: profesioniştii, practicienii domeniului, patronii, primarii, aleşii locali, lucrătorii în

instituţii specializate de asistenţă socială etc., cu persoane din cele mai diverse (sub)grupuri ale colectivităţii teritoriale

respective pentru a identifica varietatea punctelor de vedere asupra problemei explorate. Cercetătorul multiplică punctele

de plecare către contactele iniţiale precum şi canalele comunicaţionale. El poate apela şi la telefon, dacă este cazul, dar cu

maximă rigurozitate, înregistrând numele şi prenumele persoanei contactate, ideile abordate, asigurîndu-se că a ales un

interval în care persoana e realmente disponibilă să răspundă, dispusă să acorde un timp pentru discuţie, în timpul

convorbirii telefonice să se comporte ca şi cum ar avea interlocutorul în faţă (să se prezinte, să fie concentrat, precis,

politicos, convorbirea să conţină introducerea, discuţia propriu-zisă şi concluziile). Contactele exploratorii pentru

identificarea corectă a problemei de investigat pot fi mai numeroase sau mai reduse, nu există o reţetă (uneori pot fi

contactate zece persoane, alteori două-trei cazuri investigate în profunzime pot aduce mai multă şi mai consistentă

informaţie decât zece cazuri abordate superficial). Contactul cu persoana investigată poate dura o oră, o oră şi jumătate (să

avem grijă că transcrierea înregistrării poate dura mult mai mult...). Convorbirea, interviul exploratoriu trebuie să fie

deschise, nondirective iar pe parcursul lor cercetătorul să aibă o atitudine de neutralitate binevoitoare, de empatie, de

comprehensiune, încât să favorizeze sinceritatea interlocutorului.

2. Formularea întrebării de plecare

În legătură cu o problemă socială, întrebările pe care şi le pune asistentul social pot fi numeroase. În cazul şomajului,

acestea pot fi: care este rata şomajului? Ce criterii de selecţie operează atunci cînd se pune problema concedierii? Care

este situaţia şomajului în rândul tinerilor? Care sunt cauzele (des)creşterii şomajului într-un anumit interval de timp? care

sunt consecinţele şomajului de lungă durată? etc. Adesea este de preferat să reţinem una dintre ele într-o cercetare, pentru

a putea răspunde adecvat, cu seriozitate (decât să răspundem superficial la mai multe). Întrebarea de plecare trebuie să fie

precisă şi clară. Care sunt dificultăţile întâmpinate de persoanele fără acte de identitate? Care sunt motivele tentativelor de

sinucidere? Care este evoluţia veniturilor salariale în ultimii patru ani? Care sunt funcţiile actuale ale instituţiilor de

protecţie a copilului? Care este etiologia delictelor de omor în România postcomunistă? etc. Întrebarea de plecare

formulată va fi „faza lungă” ce va lumina calea de cunoaştere prin multitudinea informaţiilor bibliografice cât şi printre ...

„meandrele concretului”. Este important ca o asemenea întrebare să nu „ceară” răspunsuri prin „da” sau „nu”. Cercetătorul

trebuie să conştientizeze cine sunt şi unde sunt localizate persoanele care îi vor furniza informaţii accesibile, trebuie să

vadă dacă nu are nevoie de aprobări pentru a le contacta (de exemplu, în cazul unei cercetări asupra persoanelor care

consumă droguri, aflate în spital), să vadă dacă va putea obţine informaţii pertinente în condiţiile în care nu cunoaşte 11

limbajul specific al persoanelor contactate (de exemplu, dacă urmează să se ocupe de surdo-muţi dar nu cunoaşte limbajul

acestora, sau de imigranţii asiatici angajaţi la o intreprindere de textile din oraşul B., cărora nu le cunoaşte limba şi nici

obiceiurile). Tema de studiat şi întrebarea de plecare apar la capătul unui relativ îndelungat proces de explorare a

bibliografiei şi a terenului. Adesea opţiunea pentru un titlu, pentru o întrebare de plecare într-o anumită formă este dificilă

şi descurajantă. Sigur că gradul de elaborare a unui titlu de temă, a unei întrebări de plecare depinde mult de capacitatea

cercetătorului de a “condensa”, de a “comprima” situaţia cunoştinţelor în domeniu, depinde de experienţa sa de cercetare

pe teren. Asistentul social îşi precizează cadrul de referinţă al cercetării (teoretice şi de teren): care este comunitatea

teritorială abordată: un bloc? un cartier? un sat izolat? Care este intervalul temporal în care desfăşoară cercetarea: o zi?

o săptămână? un an? Este vorba de un „agregat nominal” („copiii abuzaţi”?, „minorii delincvenţi” etc.)? Îşi focalizează

atenţia pe sincronia sau diacronia unui fenomen? etc.

3. Determinarea variabilelor şi indicatorilor

Pentru a determina echivalenţii empirici ai conceptelor operatorii din întrebarea de plecare şi din ipoteze, traducem în

limbajul observaţiei, concretizăm în itemi elementele accesibile. O variabilă este o caracteristică, un atribut ale unui

fenomen observabil în realitatea socioumană cotidiană. Variabila dependentă (de exemplu, creşterea cheltuielilor pentru

protecţia copilului) variază în funcţie de variabila independentă (de exemplu, numărul copiilor în dificultate dintr-o

instituţie de profil). Putem introduce o variabilă intermediară (de exemplu, intervenţia organismelor europene care cer

rezolvarea problemelor copiilor abuzaţi). Indicatorii precizează variabilele, fiind referenţi empirici mai precişi, identificaţi

pe baza explorării terenului şi a literaturii de specialitate privind domeniul abordat.

4. Preancheta

Asistentul social trebuie să conştientizeze cine sunt şi unde sunt persoanele care îi vor furniza informaţii accesibile, să

vadă ce informaţii pertinente poate obţine dacă nu cunoaşte limbajul - verbal, nonverbal, corporal etc. - al persoanelor.

Situarea în proximitatea colectivităţii teritoriale este condiţia sine qua non a înţelegerii în profunzime a problemei de

investigat. Aceasta presupune contactul direct cu colectivitatea teritorială respectivă, cu oamenii ei (de exemplu, cu şomerii

dintr-un cartier sau oraş mic, cu membrii familiilor monoparentale, cu tineri între 14-25 ani fără acte de identitate etc.).

Este important să avem în vedere şi persoanele în relaţie cu persoanele investigate  : profesionişti, practicieni ai domeniului,

patroni, primari, aleşi locali, lucrători la DMPS etc.). Este important contactul cu persoane din cele mai diverse subgrupuri

ale colectivităţii teritoriale respective pentru a avea în atenţie varietatea punctelor de vedere asupra problemei explorate.

Cercetătorul multiplică punctele de plecare către contactele iniţiale precum şi canalele comunicaţionale (poate apela şi la

telefon, dacă este cazul, dar cu maximă rigurozitate, înregistrând numele şi prenumele persoanei contactate, ideile abordate,

asigurîndu-se că a ales un interval în care persoana este realmente disponibilă şi dispusă să-i acorde timp pentru discuţie, în

timpul convorbirii telefonice comportîndu-se ca şi cum ar avea interlocutorul în faţă. Contactele exploatării pentru

identificarea unei probleme de investigat pot fi mai numeroase sau mai reduse, nu există o reţetă, uneori pot fi contactate

10 persoane, alteori două-trei cazuri investigate în profunzime pot aduce mai multă şi mai consistentă informaţie decât 10

cazuri abordate superficial. Contactul cu persoanele investigate poate dura o oră, o oră şi jumătate cu fiecare. Cercetătorul

poate opri investigatia atunci cînd alte persoane abordate nu-i mai aduc informaţii noi. Tema de studiat şi întrebarea de

plecare apar la capătul unui relativ îndelungat proces de explorare a bibliografiei şi terenului. Adesea opţiunea pentru un

titlu, pentru o întrebare de plecare într-o anumită formă este dificilă şi depind de capacitatea cercetătorului de a „condensa”

cunoştinţele în domeniu, de experienţa sa de cercetare.

6. Construcţia ipotezelor

12

Pivot al cercetării este şi ipoteza pe care o formulăm plecând de la temă şi de la întrebarea de plecare. Ipoteza este

rezultatul conceptualizării teoretice pe baza contactului cu actorii implicaţi, în situaţie, a temei abordate. Ea este puntea ce

leagă elaborarea proiectului de verificarea rezultatelor lui şi se prezintă ca un răspuns anticipat, ca un enunţ declarativ ce

indică o relaţie plauzibilă anticipată între fenomenele explorate. Ipoteza trebuie să fie clară, precisă, să evite ambiguitatea,

să fie plauzibilă (adică în raport cu fenomenul pe care îl implică), căutând să surprindă cu o anumită certitudine corelarea.

Ipoteza trebuie să fie verificabilă (la capătul cercetării, o vom confirma sau infirma, prin studii de caz, prin anchete, prin

experimentare etc.), adică atunci când o formulăm să distingem entităţi despre care avem informaţii accesibile şi le punem

în relaţie (nu putem emite o ipoteză despre… sexul îngerilor). Este de preferat să cautăm date care s-o invalideze, să

căutăm ipoteze rivale, contraipoteze.

Exemple de ipoteze:

1. Sistemul penitenciar esueaza adesea in indeplinirea rolului reeducativ si restitutiv asumat cu referire la cei pe care justitia ii

condamna la executarea unor pedepse privative de libertate.

1.a Inchisoarea reduce sansele celui condamnat de a-si gasi un loc de munca

1. b. Inchisoarea reduce sansele celui condamnat de a se reintegra in comunitate

1.c Inchisoarea este o adevarata scoala pentru infractori.

1.d Exista pericolul ca stilul de viata si valorile inchisorii sa fie “exportate” in comunitate.

2. Esecul sistemului penitenciar este reflectat de amploarea luata de fenomenul recidivei.

2.a Una dintre cauzele recidivei o reprezintă efectele colaterale ale încarcerării asupra individului.

2.b Detinutii constienti de aceste efecte colaterale, sînt dificil de reeducat.

7. Construcţia metodelor şi tehnicilor

Pledăm pentru o pluralitate metodologică în sociologie, fiindcă fiecare metodă are rostul ei : metoda inductivă

surprinde dinamicile micro-sociale, metodele calitative dau seama de procese în desfăşurarea lor, analiza discursului

permite construirea reprezentărilor realităţii, toate fiind la fel de legitime ca şi acelea care folosesc cifre, numere. Insistenţa

constiturii de paradigme metodologice opuse ţine, după P. Bourdieu (Réponses, Paris, Seuil, 1992) de „fetişismul

metodologic” (metodologia este văzută în sine, fără legătură cu obiectul cunoaşterii, cu problemele sociale reale). Acest

« metodologism » este un « obstacol în calea cunoaşterii», ţine de opoziţiile făcute în scop didactic (« de către pedagogia

ordinară a profesorilor obişnuiţi», idem, p. 219), fiind păgubos pentru cercetare, perpetuînd şi canonizînd opoziţii fictive

între autori, metode şi concepte. «Există un număr de false dezbateri moarte şi îngropate (intern/extern,

calitativ/cantitativ) fiindcă profesorii au nevoie de ele pentru a trăi, le permit să-şi facă planuri de curs şi seminar»

(ibidem, p. 157). Sociologia este « supusă unor reguli cărora se supun şi alte ştiinţe: este vorba de a produce sisteme

explicative coerente, ipoteze sau propoziţii organizate în modele capabile să dea seama de un vast număr de fapte

observabile empiric şi susceptibile de a fi refuzate de modele mai puternice, carea se supun aceloraşi condiţii de coerenţă

logică, de sistematicitate şi falsifiabilitate empirică. Cînd vorbesc cu prietenii mei chimişti, fizicieni sau neurobiologişti,

sînt frapat de similitudinile între practica lor şi a mea. O zi tipică din viaţa sociologului, cu tatonările sale, cu analizele

sale statistice, cu lecturile din articolele de specialitate şi discuţiile cu colegii, seamănă foarte mult cu cea a unui savant

obişnuit» (Bourdieu, 1992, p. 159). H. Becker (1993) et M. Blumer (1984) (citaţi de J.-M. Berthelot, « Dualisme et

pluralisme en sociologie », în Bulletin de méthodologie sociologique, nr. 31/1991) gîndesc, de asemenea, că este o eroare

perpetuarea opoziţiei între Şcoala de la Columbia şi Şcoala de la Chicago, între anchetă şi monografie, între analiza

statistică şi analiza interpretativă (care sînt utilizate complementar, nu concurent). « Limitele unei metode sînt adesea forţa

alteia, iar combinînd metodele se poate obţine ceea ce-i mai bun din fiecare, depăşind deficienţele particulare  » (Denzin,

N., The Research Act, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1989, p. 117).

Deşi mulţi afirmă că esenţiale sunt observaţia şi convorbirea, nu există restricţii sau reţete în selectarea metodelor şi

tehnicilor (din dicţionarele metodelor şi tehnicilor sociologice). Selectarea tehnicilor cele mai adecvate unei cercetări ţine

de relaţiile iniţiale şi pe parcursul cercetării cu actorii implicaţi, cu cei selectaţi să răspundă. Poate este util să reamintim că

13

eşantionăm persoane, dar şi medii, situaţii, fapte, procese; nu toate mediile sunt la fel, nu toate faptele sunt la fel de

importante pentru o anumită cercetare. Insist asupra continuităţii între „cercetarea ştiinţifică” şi “cunoaşterea profană”

(între care nu există o prăpastie de netrecut, dacă admitem că oamenii s-au emancipat, sunt actori care contează, nu sunt

doar “alegători”, “contribuabili”, „nişte indivizi”, „nişte consumatori”, „nişte ţărani” etc.). Sociologul are o formare

(iniţială şi continuă) în ştiinţele sociale, dar el este un om, deci construieşte şi ţine un discurs de „un anumit grad” despre

sociouman. Relaţia lui de cunoaştere cu ceilalţi implicaţi de cercetare este una negociată, începând de la contactul iniţial şi

continuînd pe tot parcursul cercetării. Relaţia negociată respectă codul cercetării fiinţelor umane, chiar dacă în situaţii,

relaţiile dintre oameni sunt complexe şi schimbătoare (cercetarea poate avea efect asupra fenomenului, contextului,

situaţiei, persoanelor - cel puţin asupra celor participante la cercetare). Am înclina să spunem că aceasta este una dintre

particularităţile principale ale “sociologiilor constructiviste”, o caracteristică de bază a “cercetării-acţiune”, a “evaluării

calitative a situaţiilor”, a “cercetării-participante”, a “cercetării colaborative”, a “etnografiei critice” etc. Este important să

ne întrebăm de ce a fost important să alegem fiecare persoană din eşantion. “Eşantioanele utile” sînt astfel construite încât

permit obţinerea informaţiilor pe care nu le-am putea obţine altfel, dar respectînd şi alte exigenţe ale construcţiei de

“eşantioane reprezentative”. Ele vizează cu precădere tipicalitatea indivizilor, activităţilor, situaţiilor (alegem “un caz”, un

număr redus de persoane, familii etc. după ce aflăm că acestea sunt tipice într-o comunitate). Se înţelege că pentru a putea

proceda astfel este nevoie de o foarte bună cunoaştere a gradului de omogenitate-eterogenitate a comunităţilor studiate şi

este necesar să ne asigurăm că vom construi un eşantion cu variaţie maximală în raport cu studiul pe care-l facem. Este

mai dificil accesul în comunităţile închise, pentru care nu avem date (este greu să contactăm, să “investigăm” sociologic şi

să conlucrăm cu şomerii daţi afară de la mai multe locuri de muncă, cu “excluşii”, cu “toxicomanii care au probleme

psihiatrice” etc.). Dar şi aceste grupuri, persoane pot fi importante pentru relevanţa cercetării noastre, aşa cum sînt şi

cazurile critice, cazurile extreme (persoanele pe care nu le iau în seamă “eşantioanele mari”). Desigur că este importantă

investigarea “persoanelor-cheie” etc.

Atunci când culegem datele, informaţiile, este de folos să ne punem în locul celor care ne răspund, în locul celor cu care

dialogăm, pentru a încerca să vedem cum am reacţiona noi înşine într-o atare situaţie. Acest fapt ne poate ajuta să

construim şi ghidurile instrumentelor de cercetare (construite “în bibliotecă”, în timpul preanchetei, ameliorate pe

parcursul cercetării etc.). Sociologii cu experienţă indică folosirea triangulării (să culegem informaţii de la indivizi diferiţi,

în situaţii diferite, cu metode diverse). Urmărim să pricepem situaţii particulare şi indivizi în situaţii, nu numai socialul cu

“rază medie” sau mare de cuprindere. Facem analiza datelor culese pe eşantioane mari, din statistici, facem tabele, matrici,

scheme, reţele, grafice etc., dar fără a pierde din vedere particularul în toată bogăţia sa. Este realmente util, dacă-l

respectăm, “planning”- ul culegerii informaţiilor utile cercetării:

Ce vreau să

aflu?

De ce? Ce informaţii

accesibile culeg?

De unde? De la cine? Termene

(întrebările)

Aşa cum arătam, conexiunile între componentele acestui design al cercetării sunt importante. Acest model poate fi mai

simplu:

14validitate

scopuri

întrebări de plecare

cadruconceptualmetode

sau cît mai complicat:

8. Culegerea, prelucrarea rezultatelor, formularea concluziilor cercetării

Epistemologia constructivistă ne îndeamnă să facem fiecare pas în cercetare cu maxim discernământ şi onestitate

ştiinţifică. Ce vrem să realizăm prin cercetarea noastră: să descriem o situaţie? să pricepem un fenomen? să explicăm un

fapt? Ce ar putea invalida o descriere? Inexactitatea înregistrării, incompletitudinea datelor etc. - deci vom căuta să evităm

aceste neajunsuri. Dacă interpretăm, dacă încercăm să înţelegem o situaţie, impunem propriul nostru “cadru de

inteligibilitate”? Dacă procedăm astfel, dacă nu ajungem (nu vrem) să pricepem semnificaţiile date de persoanele implicate

de situaţia studiată, dacă nu “punem în paranteză” teoriile la care ne referim etc., concluziile vor fi incerte, rezultatele pot fi

invalidate. Nu putem elimina “efectul cercetătorului” (acesta nu-şi poate elimina valorile, aşteptările, interesele etc. pe

parcursul unei cercetări), dar putem analiza în ce constă acest efect, această influenţă, în ce măsură ar putea influenţa

comportamente, situaţii, concluzii (H.S. Becker spunea că în medii normale, cercetătorul nu are cea mai mare influenţă

asupra persoanelor investigate în context; această influenţă poate fi ceva mai mare în timpul convorbirilor).

Fiind vorba de o cercetare sociologică ce are de respectat exigenţe epistemologice, metodologice, etice, atunci

când avem de prezentat şi de argumentat raportul de cercetare procedăm metodic: Care a fost scopul cercetării? Dar

15

concluzii,date,

soluţii

validitate

întrebări de plecare

cadru conceptual

metode şi tehnici

scopuri scopuripersonale

ale actorilor

finanţare

probleme, nevoi reale

relaţii cu persoanelecontextul

competenţele

etica şi deontologia cercetării

imaginaţie sociologică

date preexistente

intuiţie

cercetări anterioare

teorii existente

experienţă personală

factori contextuali,condiţii (ne)(re)cunoscute,

efecte (ne)intenţionate

obiectivele? Pentru ce cadru conceptual am optat? De ce? Ce întrebări de plecare am construit? Cum am cules datele? La

ce concluzii am ajuns? etc. În raport nu prezentăm nimic nelegat de cercetarea întreprinsă (nu facem o cercetare pentru a

arăta ce multe teorii cunoaştem sau ce calcule sofisticate ştim să facem; dacă respectăm toate exigenţele demersului

constructivist, volumul de material este şi aşa enorm). Este important să evităm “efectul de faţadă”: să scoatem în evidenţă

ceea ce este impresionant, să ascundem ce e indezirabil (“efectul Potemkin”)... În prezentarea unui raport de cercetare,

important este să fim coerenţi de la un capăt la celălalt, să se vadă că totul are sens (ne putem ghida şi după modul în care

procedează evaluatorii proiectelor atunci când completează „fişele de eligibilitate” şi „fişele de evaluare”).

prezentăm un rezumat (un fel de “foaie de parcurs”, cu câteva rânduri în care spunem ce? de ce? cum? am

cercetat);

introducerea este ceva mai detaliată (arătăm, în mare, ce facem pe parcursul întregii cercetări);

descriem contextul actual, îl facem inteligibil pentru noi şi pentru ceilalţi;

prezentăm pe scurt cercetările preliminare, preancheta;

enumerăm principalele întrebări de plecare şi ipotezele arătând de ce am optat pentru ele, cum le-am

construit;

prezentăm pe scurt tehnicile (de eşantionare, de culegere a informaţiilor, de analiză a datelor);

prezentăm concluziile, rezultatele cercetării;

arătăm de ce sunt valide;

identificăm implicaţiile, impactul cercetării,

modalităţile de diseminare a rezultatelor,

notăm bibliografia selectivă şi

anexele (planificarea cercetării, adresele, contractele de parteneriat, autorizaţiile, ghidurile tehnicilor folosite,

lista celor intervievaţi, programările, fotocopii ale unor fişe de observaţii, imagini etc.).

Am cules date, informaţii accesibile, le prelucrăm, sintetizăm rezulatele, concluziile cercetării. Cum ştim că rezultatele,

concluziile noastre sunt valide? Validitatea se referă la exactitatea, la verosimilitatea, credibilitatea unei descrieri,

concluzii, interpretări, explicaţii (J. M. Berthelot, Sociologie. Epistémologie d’une discipline, De Boeck Université,

Bruxelles, 2000, pp. 317-449).

9. Design-ul cercetării acţiune

Am înşirat câteva argumente introductive pentru o posibilă cale cercetare în domeniul asistenţei sociale. Voi da două

exemple de cercetare.

Închiderea fabricii C. a fost decisă cu mult timp înainte, dar a fost pusă în act în trei etape: 1991, 1993, 1994. Pe cine mai

interesează fabricile? Pe cine interesează ce se petrece concret în lumea muncii? Mass-media şi poeţii, cineaştii, dramaturgii, dar

şi cântăreţii au alte subiecte, „mai frumoase”... Atunci când au aflat zvonul că s-ar putea închide fabrica, muncitorii de la C. au

chemat sociologii să studieze de ce aceasta „trebuie” închisă din moment ce avea comenzi, obţinea profit, era dotată cu mijloace

şi tehnologii noi, muncitorii îşi iubeau munca şi se adaptau rapid noilor exigenţe. Sociologii s-au documentat asupra conţinutului

modernizării întreprinderilor, au căutat să vadă: cine - şi în numele cui - ia decizia de închidere a fabricii şi de concediere a

muncitorilor, ce lume se prăbuşeşte astfel printr-o decizie, ce decizii au fost luate anterior şi de ce s-a ajuns aici pe baza lor, ce

sens dau toţi cei implicaţi faptului amintit, de ce viaţa concretă a persoanei, sentimentele oamenilor concreţi trebuie să se şteargă

în faţa “logicii economice”, a „logicii afacerilor” etc. Ei s-au informat asupra contextului economic, asupra situaţiei din ramura

construcţiilor de maşini, din zonă, asupra istoriei fabricii, asupra muncitorilor pe secţii, sectoare, pe sexe, vârste, loc de rezidenţă

etc., asupra situaţiei sindicatului, asupra “ambianţei” din fabrică, au urmărit ce s-a întâmplat înainte de închiderea fabricii, în

timpul şi după închiderea acesteia, au urmărit cum s-a făcut reconversia şi ce s-a întâmplat cu foştii muncitori ai fabricii C. la trei

ani de la evenimentul care le-a marcat existenţa. Sociologii au căutat să ajungă de la deciziile politice (inter)naţionale, la

experienţa trăită, la incidenţa ei asupra conştiinţei individuale, asupra comportamentului situaţional cotidian. De aceea echipa de

cercetare a fost complexă, pentru a reuşi să surprindă şi „resorturile” economice, politice, economice, sociale, dar şi „trăirile”

16

persoanelor. Sociologii au căutat să obţină informaţiile accesibile generale, contextuale, în situaţii, de la toţi actorii implicaţi, din

cât mai multe surse disponibile (inclusiv din analiza interviurilor şi a reportajelor TV), au urmărit şi fire care nu se văd... Aşa au

aflat, de pildă, că pentru marile firme P. şi R., fabrica C. era „una între multe altele”. Planul managerial al marilor firme urmăreşte

valorificarea optimă a capitalului, construirea unor strategii (defensive şi ofensive) în lupta de concurenţă internă şi internaţională,

retehnologizarea, reorganizarea etc. Pe scurt, „marile firme” fac “opţiuni strategice” împreună cu decidenţii politici, cu acţionarii,

cu partenerii, în actualele condiţii interne şi internaţionale, nu au cum „lua în seamă” „istoriile vieţilor” muncitorilor concreţi...

În virtutea unor astfel de „decizii strategice” fabrica C. a fost închisă. „Moartea” îi fusese “programată” de mult, dar nu a fost

anunţată muncitorilor. A început prin transferul de comenzi către alte unităţi, care meritau “întărite”... Sociologii au remarcat de

la început distanţa între raţionamentele şi raţiunile economice, gestionare, tehnice, pe de o parte, viaţa şi trăirile persoanelor

concrete, pe de altă parte. De mai multă vreme conducerea fabricii C. devenise o simplă “curea de transmisie” între deţinătorii de

capital. Deciziile erau luate departe de muncitori, chiar ascunse acestora, ca să nu fie compromis “planul strategic” conform one

best way. “La închiderea fabricii, toţi se simţeau deposedaţi de ceva ce le aparţinea, de ceva care a făcut parte din viaţa lor. Ei

nu s-au gândit niciodată că viaţa ar putea urma o logică total diferită de cea a lumii lor” (D. Linhart, op. cit., p. 41). Viaţa

fabricii a fost marcată de istoriile personale, iar acestea de devenirea fabricii... Sociologii nu au venit să spună că nu trebuie

„mondializare”, „restructurare”, „planuri de reinserţie”, că nu trebuie închise fabrici etc., ci au căutat să explice de ce salariaţii

sînt concediaţi, de ce concediaţii cărora li s-au propus soluţii convenabile (şi în marea majoritate au luat viaţa de la capăt)

sufereau, se plângeau şi trăiau tot ce li se întâmpla ca pe o nedreptate, chiar la mulţi ani după ce fabrica fusese închisă (D. Linhart,

op. cit., p. 61). “În loc să tragem învăţăminte exemplare, «reţete» de urmat, am descoperit vieţi zdrobite, suferinţă prezentă şi la

trei ani de la închiderea fabricii. Eram în prezenţa unei populaţii care nu-şi revenea, care nu reuşea să întoarcă fila vieţii,

rămânea rănită în profunzimile ei; o populaţie cu identitate zdrobită [...]”(D. Linhart, op. cit., p. 16).

Fabrica C. a luat fiinţă şi a trăit extensia „taylorismului” şi a „fordismului”, anii de “avânt”, de creştere economică etc. Şefii au

cerut muncitorilor onestitate, loialitate, încredere în conducere. În fabrică s-au consolidat treptat, convivialitatea, viaţa de colectiv,

solidaritatea muncitorească. Salariaţii păreau să se simtă ca într-o familie protectoare în fabrică, în “lumea C.”, construită parcă

pentru veşnicie. Ei lucrau împreună, mâncau împreună în pauze, la prânz, se întorceau acasă împreună, discutau, glumeau, îşi

dădeau curaj unui altora, se sprijineau...

Acestea toate rezultau din analiza răspunsurilor date de către muncitori între 1991-1996 (şi la trei ani de la închiderea fabricii). În

general, nostalgia este retroactivă şi omul preţuieşte ceva atunci când nu mai are (“ce mult te-am iubit!”). Să nu fi fost însă C. la

fel ca alte “fabrici clasice” (muncă grea, activitate constrângătoare, la fel în fiecare zi, obositoare fizic, cu orar epuizant etc.)?

Desigur că aşa a fost şi în această fabrică, dar salariaţii ei au reţinut că bunicii, părinţii lor au lucrat acolo, că şi copiii lor veneau

să lucreze în vacanţe acolo, nu atît ca să “facă un ban”, cît pentru a lucra împreună cu părinţii, sub ochii taţilor bucuroşi că într-o

zi copiii le vor lua locul (de altfel, o mare breşă în “lumea C” s-a produs atunci când conducerea nu a mai permis copiilor

angajaţilor să intre în fabrică, ci a plătit o agenţie care să angajeze sezonieri, prin concurs...; nu era vorba de banii pe care i-ar fi

câştigat copiii lor, ci de faptul că taţii nu mai avea rol de „maiştri”, nu-i mai puteau proteja, nu le mai puteau garanta viitorul...).

În fabrica C. au pătruns alte şi alte “cuceriri” ale gestionării muncii, salariaţilor, ale ştiinţei şi tehnicii etc. Sociologii au constatat

că muncitorii s-au adaptat, că şi ei...s-au bătut pentru mai mult timp liber... Sindicatul le era puternic, eficient, prezent, vigilent,

preocupat de bunăstarea muncitorilor, aşa că... a reuşit (aşa cum reuşise să obţină salarii mari, salopete gratuite pentru toţi

muncitorii, prime, concedii suplimentare, sporuri de vechime, transport gratuit, mese bune şi la preţuri mici la cantina fabricii,

excursii, bal-musette etc.). Muncitorul trăia ca într-un “cocon”: “era luat în primire la cinci dimineaţa de către autobuzele care îi

aduceau la muncă. Aici era preluat de alt sistem de încadrare, i se spunea ce are de făcut, cum, cât, i se servea masa la cantină

tot în colectiv; îi era luat în primire şi timpul liber, vacanţele erau organizate magistral [...]” (D. Linhart, op. cit., p. 43). Sigur că,

legislaţia - care a instituţionalizat sindicatele - le-a slăbit acestora puterea, fiindcă şefii sindicaliştilor au devenit un fel de

funcţionari cu diverse sarcini care-i supraîncărcau, făcîndu-i să-şi piardă eficienţa, să-şi reducă relaţiile directe cu muncitorii

(esenţa vieţii sindicale)...

Dacă a fost vorba de o lume construită istoric şi cotidian de către toţi cei implicaţi, de ce această lume a fost ştearsă doar de către

“managerii modernizării”? De ce conducerea a ajuns să fie preocupată doar de bani, fiind insensibilă la partea umană? De ce în

loc de modernizare fără excludere, s-a exclus fără să se modernizeze? (F. Ginsbourger, La gestion contre l’entreprise, La

Decouverte, Paris, 1998, p. 42).

Dar cine erau salariaţii “condamnaţi de mondializare”? Formau ei un grup omogen, o “comunitate”, o “comuniune”? Pe baza

datelor culese, sociologii au putut face distincţie între salariaţii dependenţi de fabrică, bine instalaţi, în slujbe bune, într-o fabrică

17

în care regulamentele erau clare, cunoscute şi respectate, salariaţii conştienţi de contribuţia lor la devenirea fabricii, preocupaţi să

facă bine ceea ce fac, să răspundă tuturor solicitărilor, străduindu-se să fie “pozitivi”, “fiabili” etc. Ei au constatat acest lucru în

toată perioada “dezinformărilor” dintre 1991-1996 (până în ultima clipă nu li s-a spus că “fabrica va fi închisă”, de teama să nu se

producă revolte ce ar fi făcut ca producţia să scadă...; li s-au făcut tot felul de promisiuni; chiar preşedintele ţării spunea – înainte

de a fi ales! – că nu va accepta închiderea fabricii C. ...). Şi reacţiile angajaţilor fabricii au fost diferite. Unii membrii ai

conducerii şi-au dat demisia. În locul lor au fost numiţi imediat succesori care ... au acceptat „deciziile strategice”. Distincţiile

între muncitori s-au acutizat când a început “nebunia criteriilor de selecţie”. S-au conturat clar: grupul celor “fuzionali”,

conformişti, pentru care fabrica a fost a doua familie (cei puţin calificaţi, fără diplome, încrezători în conducere, convinşi că din

fabrica C. vor ieşi la pensie, iar copiii lor le vor lua locul); muncitorii cu o orientare mai individualistă, dar dependenţi identitar de

fabrică; muncitorii care erau ataşaţi de fabrică, dar care acceptau că fabrica se poate închide, lăsîndu-se luaţi de valul

evenimentelor etc. Unii au crezut că fabrica nu se va închide (“nu ne lasă pe noi statul”)... Cînd au fost puşi în faţa faptului

împlinit, au început grevele, manifestaţiile etc. (în alte părţi, la vestea concedierilor, muncitorii au distrus maşini, materiale, au

ocupat locuri simbolice - piaţa primăriei, au chemat televiziunea etc.; salariaţii unei fabrici de vîscoză au ameninţat că vor

deversa acid sulfuric în apă pentru a produce o catastrofă ecologică; salariaţii unei fabrici de bere ce urma să fie închisă au

ameninţat că vor arunca fabrica în aer; în alt loc muncitorii au ameninţat că vor da foc fabricii, în alte locuri s-au legat cu lanţuri

de maşini, de porţile întreprinderii etc.). Toţi au reţinut însă (chiar la trei ani după închiderea fabricii!) că nu li s-au prezentat

informaţii clare (“măcar dacă am fi ştiut...”), că au fost dezinformaţi sistematic, că au fost concediaţi prin “proceduri expeditive”,

că nimeni nu le-a explicat clar de ce au fost luate deciziile de închidere a fabricii etc.

Pierderea “lumii C.” a fost anunţată de către salariaţi în casă, în familie, de faţă cu copiii. Copiii au înţeles că trebuie

“să scape de o astfel de lume” (când muncitorii de la C. făceau grevă, în 1994, liceenii din zonă au făcut manifestaţii “care au

marcat o adevărată ruptură între generaţii” - D. Linhart, op. cit., p. 47).

“Diktatul modernizării”, “condamnarea fără apel” a muncitorilor “clasici” s-a făcut în virtutea noii “one best way”,

conform “regulilor jocului mondializării”. Numai că în acest „joc”, omul nu este o resursă productivă la fel ca celelalte...

Oamenii nu pot fi respinşi cu totul de la decizie, nu pot fi „văzuţi” doar atunci când e nevoie de ei, în rest - trataţi ca „fantome

omniprezente”... Nu poate fi privilegiată doar logica afacerilor fără să fie puse în discuţie şi modul de funcţionare a pieţii muncii,

modul de recrutare, modalităţile de gestionare a întreprinderii, legitimitatea deciziei de concediere a muncitorilor şi de închidere

a fabricii etc. Deciziile nu se pot lua departe de locul în care urmează să aibă impact concret şi ele nu pot avea la bază doar raţiuni

tehnico-financiare... Sociologii au constatat că, adesea, chiar şefii fabricilor, chiar şefii ramurii industriale respective erau excluşi

de la decizie, deciziile fiind luate chiar independent de „logica industrială”... Raţionalitatea financiară – având în centru banul gol

– câştigă în dauna principiilor de ordin social... “Vidul social - spune Y. Barel în La société du vide, Seuil, Paris, 1984 - înseamnă

apariţia distanţei de netrecut între bază şi vârf, între local şi global, distanţă creată de uzura, de dispariţia a numeroase canale,

a mediatorilor şi a codurilor de comunicare. «Baza» nu mai ştie unde e «puterea», cum să o caute şi cum să i se adreseze pentru

a se face înţeleasă, pentru a o influenţa”. Iar “puterea” face din trecut “tabula rasa”, “managerii” trimit angajaţilor “scrisorile

ruşinii” (prin care sunt anunţaţi că vor pleca în şomaj); dacă unii dau preaviz, alţii aliniază echipa de lucru şi dau plicurile de faţă

cu colegii care rămîn, “manieră care aminteşte de povestirile de război şi de execuţiile imediate”. “Eu am plâns, am avut crize –

spunea un muncitor supravieţuitor al valurilor de concedieri. Vedeam plecând tovarăşii de muncă unul câte unul, iar eu eram încă

acolo...; aş fi vrut să plec împreună cu ei” (citat în D. Linhart, op. cit., p. 77). “Supravieţuitorii” trăiesc “teribile stări de stres”, îşi

pierd motivaţia muncii, se retrag, se închid în sine, au impresia că sunt trădaţi, au sentimentul culpabilităţii. În condiţiile

concedierilor şi al incertitudinilor privind viitorul, stresul se banalizează, oamenii îşi pierd stima de sine, demnitatea, “idealul

colectiv” se dizolvă. Dacă trecutul colectiv este şters, în fapt se prăbuşeşte o întreagă lume cu regulile, normele, valorile,

obişnuinţele sale, cu forţa sa, cultura, realizările şi amintirile sale. Unii se îmbolnăvesc grav, fac depresii (numai într-o fabrică ce

urma să se închidă au avut loc 57 de sinucideri...). Au loc separări de familie, divorţuri, unii ajung în stradă. “Coborârea în infern”

este lentă şi nu se termină odată cu închiderea fabricii... (F. Abécassis, P. Roche, Précarisation du travail et lieu social; des

hommes en trop?, Harmattan, Paris, 2001).

Ce vor de fapt “managerii” actuali? Nu suportă rutinele? Dar sociologii arată că acestea sunt utile (P. Berger şi Th.

Luckman spun că oamenii sunt “condamnaţi, în permanenţă, să-şi producă un cadru stabil al propriilor conduite”), nu se

confundă cu sclerozarea, cu rigidizarea. Condamnă metodele de lucru? Organizarea muncii? Dar sociologii au constatat că în

“noile firme”, “post-industriale”, rămân majoritatea “elementelor trecutului”, doar că muncitorii sînt numiţi “operatori”,

“colaboratori”, “şefii” – “manageri”, şefii de echipă – “animatori” sau “supervizori” etc. Ei au constatat că adesea e vorba de un

18

“new look” al “unităţilor” în care se face “coaching”, “reporting”, “benchmarking”, “reenginering”, “consulting”, au loc

“briefing”- uri … Se trece de la o lume cu reguli stabile, la o lume în care “muncitorii industriali” resimt frica, degradarea…

Sigur că oamenii trăiesc în maniere diferite concedierea, şomajul, reconversia (D. Demazierè, La sociologie du chomâge, La

Decouverte, 1995), după cum sunt pensionaţi înainte de vârstă, iau salarii compensatorii şi pleacă, se recalifică, continuă să

lucreze în domeniu - dar la multe sute de kilometri distanţă de fabrica în care au lucrat etc. Mulţi rămîn cu nostalgia certitudinilor

(certitudinea că sunt utili, eficienţi, că pot asigura viitorul copiilor, că pot păstra valorile de referinţă etc.) şi afirmă: “ nimeni nu-i

la adăpost azi”, “toată lumea e ameninţată”, “nu eşti sigur că vei mai găsi de lucru” . Unul din meritele sociologiilor

constructiviste este acela că nu rup faptele de ordin economic de cele de ordin social şi individual. Ele fac efortul de a intra chiar

în familii pentru a face inteligibilă drama celor concediaţi.

Ambii soţi lucrează în fabrica C. de mai bine de 20 de ani. Au doi copii la şcoală (care învaţă cu cei ai colegilor lor de

muncă), au rate la locuinţă. Unul dintre părinţii soţului este în spital şi necesită îngrijire costisitoare. Vestea închiderii fabricii

provoacă frisoane în familie. Vor fi şi ei concediaţi? Amândoi? Doar unul? Care? Ce face sindicatul? Ce face conducerea? Aşa

cum s-au format în fabrică, ambii se implică în manifestaţii, greve. Copiii trăiesc experienţa dureroasă a contactelor cu prietenii ai

căror părinţi au fost deja concediaţi. Femeia este din ce în ce mai stresată, ia medicamente antidepresive dar mulţumeşte cerului

că nu sunt concediaţi ei… Apoi răul se produce: soţul este concediat! Femeii i se face rău, este internată, îşi revine, reia lucrul. Nu

se poate ţine pe picioare când se apropie de fabrică. Apoi dezastrul: este şi ea concediată! Atmosfera în casă este îngrozitoare.

Băiatul îşi ia angajamentul să înveţe şi în acelaşi timp să lucreze pentru bani, fata spune că renunţă la toate proiectele... Apoi

fabrica s-a închis. Odată cu ea a dispărut “lumea C”…

Sociologii au analizat planul de reconversie pentru muncitorii de la C. şi au constatat că era unul dintre cele mai bune

din câte văzuseră: muncitorii concediaţi primeau o indemnizaţie de două sute de mii de franci, cei de peste 50 de ani erau

pensionaţi, câteva sute au acceptat să lucreze în alte unităţi ale firmelor P. şi R. Conversia celorlalţi urma să fie făcută de către o

agenţie specializată. În final, majoritatea persoanelor şi-au găsit o altă slujbă: 215 s-au recalificat în construcţii, 279 – pentru

domenii apropiate meseriei avute, 262 au fost pensionaţi ulterior, 350 au plecat la unităţi ale P. şi R., 34 au urmat diferite proiecte

personale, 18 şi-au creat propriile afaceri etc. Agenţia S. primise foştii salariaţi ai fabricii C. în stare de şoc (oamenii nu

pricepeau ce li se întâmplă, refuzau să creadă, se simţeau umiliţi…). Cei concediaţi vedeau în agenţia S. o “unealtă” a celor care

au închis fabrica, de aceea se adresau revendicativ angajaţilor: “Să ne găsiţi de lucru!”, “Asta vă e treaba!”, “Să ne luaţi aşa cum

suntem!”. O asociaţie care se ocupă cu reconversia, cu reinserţia profesională a celor concediaţi nu are doar sarcina de a le găsi

locuri de muncă; personalul ar trebui să asculte oamenii concediaţi, să dialogheze cu ei, să-i pregătească, să-i remonteze psihic,

să-i ajute, să-i acompanieze. Or, sălile agenţiei au devenit neîncăpătoare pentru sutele de concediaţi care nu ştiau să completeze

fişe, să facă CV-uri, nu ştiau să se prezinte la interviuri, imigranţii nu ştiau (bine) limba, vârsta era un handicap pentru cei mai

mulţi (cine angajează persoane de peste 45 de ani?), angajatorii din zonă nu voiau să audă de cei de la C. fiindcă le mersese vestea

de duri, violenţi, revendicativi... “Scopul celor de la S. – avea să spună mai târziu un muncitor – era de a se debarasa cât mai

repede de oameni ca să primească comisionul” (op. cit., p. 134), fără să se intereseze de ce se întâmplă cu oamenii pe termen

lung... Toţi au avut impresia că formările propuse erau mai mult o compensare, o dezvinovăţire, un mijloc de a detensiona, nu

soluţii de viaţă pentru cei concediaţi. “Banii şi formarea au fost moduri de rezolvare a conflictului...”. Totul s-a desfăşurat într-un

climat de urgenţă, de presiune. Unii concediaţi ai C. au făcut cursuri de pregătire în meserii necerute de nimeni... Cei mai mulţi şi-

au spus însă: “Mai bine decât nimic!” şi au luat viaţa de la capăt. Discutând cu cei care, timp de trei ani de la concediere şi-au

căutat, şi-au inventat noi repere, sociologii au aflat că majoritatea avea nostalgia fabricii C, oamenii aveau dificultăţi de identitate,

se închiseseră în ei, au trăit evenimentele ca pe o dezrădăcinare. Au fost şi oameni care “au rămas pe dinafară”. Sociologii nu au

avut multe informaţii despre aceştia, “nu pentru că istoriile lor ar fi fost lipsite de interes, ci pentru că sociologii nu sunt înarmaţi

să-i facă să vorbească despre eşecurile lor, despre handicapul, frica şi angoasele lor” (p. 177), mai ales când interlocutorii

tăceau, se uitau în gol, lăcrimau, plângeau, aruncau priviri disperate, iar sociologii nu-i puteau ajuta, deşi discutau cu ei despre

soluţiile posibile, le ascultau istoria vieţii. “Social drama of work”, după cum spunea E.C. Hughes (Le regard sociologique, Paris,

EHESS, 1999)…

(După D. Linhart, B. Rist, E. Durand, în lucrarea Perte d’emploi, perte de soi, Eres, colecţia “Sociologie clinique”, 2002)

Exemplu de cercetare-dezvoltare în comunitate

19

Regiunea şi situaţia ei. Majoritatea nu cunosc probabil această parte a ţării, ce se întinde de-a lungul coastei sudice a Z., între

oraşele A. şi Z., în provincia G., pe o suprafaţă de 70 km lungime şi 15 km lăţime, având o populaţie de circa 100 000 locuitori,

majoritatea (68%) aparţinînd ramurii ortodoxe a bisericii reformate, 4% celei romano-catolice, iar restul altor culte protestante.

Populaţia este cunoscută ca fiind una foarte religioasă. O parte a acestei regiuni aflate de-a lungul coastei este acoperită de păşuni,

interiorul este acoperit de păduri, păşuni şi parcele cultivate. Majoritatea satelor de aici sunt situate însă între zona cu păşuni şi

cea cu păduri. Sunt cinci oraşe cu o populaţie între 5 şi 10 mii locuitori şi 10 oraşe şi sate cu o populaţie cuprinsă între 5000 şi

500 locuitori. Fiecare comună are propriul său consiliu comunal. Acum circa o sută de ani, cea mai mare parte a populaţiei trăia

din agricultură şi pescuit. În prezent doar 25% din populaţia activă masculină mai lucrează în agricultură, iar pescuitul a dispărut

datorită secării lacului Z. 45% din populaţia activă masculină se ocupă cu artizanatul şi mica producţie industrială. Regiunea a

devenit o zonă de loisir destul de frecventată, iar închirierea camerelor pentru turişti constituie acum o sursă importantă de venit

pentru numeroase familii.

Condiţiile economice sunt mai puţin favorabile decât în majoritatea celorlalte regiuni ale ţării. Cele mai multe ferme sunt mici, cu

parcele înguste şi dispersate. Păşunile sunt mlăştinoase din cauza lipsei drenajului corespunzător, iar drumurile bune sunt rare.

În cele mai multe cazuri, fiii agricultorilor rămân lîngă ferma părintească. Atunci când se însoară, ei sunt obligaţi să-şi caute de

lucru în industrie sau în construcţii, însă, fără o formare profesională adecvată, ei devin muncitori necalificaţi, cu salarii mici.

Cei mai mulţi agricultori nu cunosc avantajele metodelor moderne de cultivare a pămîntului sau creştere a animalelor. Unii ridică

obiecţii religioase împotriva noilor metode (de exemplu, însămânţarea artificială ori vaccinarea contra bolilor infecţioase). A fost

conceput şi aplicat parţial un program local de ameliorări în agricultură (program ce viza creşterea suprafeţei cultivate prin

regrupare, drenaje etc. însă un proiect pentru întreaga zonă a fost respins de către agricultori).

Populaţia creşte datorită sporului natural, însă numărul locurilor de muncă nu a crescut. În consecinţă, ar trebui create noi surse de

ocupare. Ocupaţiile nonagricole absorb puţină forţă de muncă. Dezvoltarea comunităţilor ar trebui accelerată, fiindcă schimbările

din viaţa economică sunt însoţite de transformări şi în modul de viaţă, în modul de a gândi, în structura socială, într-un cerc

benefic ce se autoîntăreşte.

Întrebarea iniţială, miza principală a cercetării-acţiune a fost aceea de a şti dacă populaţia va fi capabilă, măcar în parte, să-şi ia

viaţa în propriile mâini (în condiţiile în care, majoritatea valorilor culturale ale zonei aveau să dispară lăsând în urmă un gol, în

care se puteau ivi sciziuni sociale, familiale, individuale). Agentul dezvoltării comunitare, guvernarea provincială, au văzut

necesitatea de a ajuta populaţia zonei. A fost pusă pe picioare Fundaţia pentru organizarea şi dezvoltarea zonei V.N.O.

Cum am menţionat, biserica joacă un rol important în viaţa populaţiei de aici. Locuitorii cred că omul trebuie să se conformeze

doar „cuvântului lui Dumnezeu”, de aceea sunt foarte neîncrezători în orice autoritate care se bazează pe „consideraţii tehnico-

raţionale”, sau pe convingerea că omul este şi poate fi stăpânul propriului său destin. În aproape fiecare sat sunt mai multe

biserici. Numeroase dintre ele sunt recente şi au făcut dizidenţă în sânul vechii biserici (ca urmare a unor diferenţe de dogmă).

După fiecare sciziune au urmat tensiuni, au apărut simţăminte ostile între credincioşi. Fiecare biserică a insistat pe organizarea

unor activităţi independente, a vrut să aibă propriile cluburi ale tinerilor şi tinerelor, ale bărbaţilor şi femeilor. Cele mai înstărite

au vrut să aibă propriile şcoli, propria asistenţă socială.

Este greu ca în astfel de comunităţi să vii cu ideea unui program de dezvoltare. S-a încercat prin:

interacţiuni informale: discuţii în cadrul unor întâlniri interpersonale pentru a se ajunge la acorduri în privinţa

situaţiei şi nevoilor, pentru a se degaja modalităţi de acţiune, pentru a se ajunge la iniţiative de rezolvare a unor

probleme identificate;

decizii formale luate de către consiliile bisericii (membrii acestora fiind lideri informali recunoscuţi, iar biserica -

cea mai nimerită instituţie pentru luarea de decizii formale aici; ascultate au fost şi persoanele în vârstă, dar de la

ele nu aştepta nimeni răspunsuri creatoare la problemele actuale.)

Majoritatea satelor zonei au trăit izolate până în urmă cu 15-20 ani când au pătruns şi aici mijloacele de transport. Locuitorii au

avut respins străinii şi obiceiurile străine. În zonă au fost însă imigranţi, iar numărul lor a crescut în ultimii ani, o mare parte a

activităţilor nonagricole fiind organizate şi conduse de către aceşti „străini”. Ca urmare a creşterii rolului administraţiei publice

locale au venit şi numeroşi funcţionari în zonă. Aici au ales să trăiască şi numeroşi pensionari veniţi din alte părţi.

20

Consiliul bisericii a rămas însă în mâinile populaţiei autohtone, dar un număr tot mai mare de „străini” au devenit membri ai

cluburilor, ai organizaţiilor din zonă. Majoritatea iniţiativelor de introducere a noului a venit de la aceştia, ei fiind primele

persoane gata să coopereze în acţiunile de dezvoltare comunitară. Cu toate că majoritatea membrilor consiliilor comunale erau

autohtoni, mulţi „străini” au dobîndit şi aici responsabilităţi (administraţia publică actuală este complicată şi puţini agricultori sau

meşteşugari – care reprezintă populaţia autohtonă în consiliu – sunt capabili să discute temeinic problemele şi să le înţeleagă

soluţiile adecvate; înainte, reprezentanţii guvernului propuneau ceva, iar membrii consiliilor locale veneau cu obiecţii, fără să

ofere propuneri proprii, constructive; reprezentanţii guvernamentali apăreau ca „duşmanii” comunităţilor).

Să mai amintim un aspect de reţinut: populaţia autohtonă este foarte mândră de ea însăşi şi foarte unită împotriva oricărei

ameninţări exterioare. Aceasta nu înseamnă că elementele moderne nu pătrund în sociocultura lor (tinerii frecventează şcoala, ei

descoperă fapte şi moduri noi de conturare a existenţei sociale; presa scrisă, radioul, televizorul, cinematograful sunt instrumente

importante ale procesului de schimbare, cu toate că bătrânii critică copiii care pierd vremea uitîndu-se la televizor sau merg la

film; “străinii” care vin în zonă introduc, de asemenea, idei, obiceiuri şi aspiraţii noi, fac să slăbească controlul social).

Desfăşurarea cercetării-intervenţie. Agentul dezvoltării comunitare trebuia pregătit să se poată confrunta cu toate aceste aspecte

ale socioculturilor autohtone. Întrebarea sa de plecare a fost dacă membrii comunităţii au nevoi, obiective comune sau

complementare. A constatat pe teren că aveau, aşa că a început prin a-i ajuta să şi le clarifice, să caute mijloace de acţiune pentru

rezolvarea lor (dacă nu reuşea să identifice împreună cu ei interesele, obiectivele comune, mai bine abandona proiectul). În zona

menţionată, existau grupuri cu interese comune. Cele mai vechi erau familiile, vecinii, parohia, iar mai noi - grupurile organizate

ale agricultorilor, cluburile de fotbal etc.

Fundaţia de care aparţinea agentul dezvoltării comunitare era autonomă şi avea propriul său executiv. Ea era finanţată de guvern

şi avea un personal compus din 14 membri (între care un expert agricol, un economist, un psihosociolog, mai mulţi specialişti în

administraţie). Scopul definit oficial al fundaţiei era coordonarea şi stimularea acţiunii tuturor celor interesaţi de dezvoltarea

zonală (prin „toţi cei interesaţi” se înţelege populaţia zonei, serviciile sociale, specialiştii guvernamentali etc).

“Organul suprem” al zonei este compus din primarii comunelor, din liderii ecleziastici, cei sindicali, precum şi din specialiştii

guvernamentali. Acelaşi amestec de reprezentanţi locali şi specialişti dinafară era şi în comitetele pe domenii: agricultură,

industrializare, planificare regională, educaţie, sănătate, asistenţă socială, loisir.

Membrii fundaţiei au asistat comitetele în activitatea lor. S-a început cu identificarea nevoilor şi obiectivelor comune. Iniţial s-a

implicat o mică parte din populaţia locală. Atitudinile cooperante şi acţiunile în cooperare s-au manifestat cu mare greutate.

Adesea membrii fundaţiei au avut primul cuvânt de spus, “au dat tonul”. Să mai amintim că pînă la implicarea fundaţiei erau

puţine experienţele sistematice reuşite de dezvoltare comunitară, iar în zona amintită nu se realizase nici o anchetă sociologică,

nici o cercetare care să identifice cu onestitate situaţia socială în scopul dezvoltării comunitare. Locuitorii zonei şi responsabilii s-

au convins cu greu de problemele existente în zonă şi au acceptat cu greu că e nevoie de ajutor şi din exterior (numeroşi

responsabili şi localnici au avut obiecţii în privinţa denumirii fundaţiei: Fundaţia pentru organizarea şi dezvoltarea zonei...,

însemna că zona nu era organizată şi nici dezvoltată, lucru de care locuitorii nu erau convinşi sau nu voiau să fie). În plus,

populaţia era neîncrezătoare în acţiunile oficiale în zonă. De aceea, agentul dezvoltării comunitare a propus comitetelor să

selecteze o problemă cu care era confruntată localitatea, zona; problema a fost discutată în linii mari; s-a întocmit ulterior o listă

cu asemenea probleme, fiecare membru al comitetelor a fost invitat să reunească la rându-i un număr de concetăţeni pentru a le

discuta, asigurându-se că toate grupurile importante sunt reprezentate. Scopul reuniunilor era acela de a determina natura exactă a

problemelor locale şi mijloacele concrete de a le rezolva. Membrii fundaţiei se reuneau periodic pentru a lua act de ce se

întâmplă şi pentru a desprinde concluzii valabile pentru zonă. Treptat s-a conturat o nouă concepţie în privinţa sarcinilor

fundaţiei: a devenit un serviciu la dispoziţia populaţiei, accentul fiind pus pe stimularea dezvoltării pe baza obiectivelor

identificate şi fixate de către locuitori.

Un proiect-pilot. La un moment dat fundaţia a cerut organului executiv al zonei autorizarea lansării unui proiect-pilot destinat

organizării şi dezvoltării comunitare. Implementarea şi reuşita lui ţineau de capacitatea de a culege şi prelucra toate informaţiile,

datele accesibile despre situaţia locală şi de a le integra într-un ansamblu coerent. S-a început cu un sat considerat ca foarte dificil

(locuitorii spuneau despre ei înşişi: „suntem un sat original, este imposibil să se lanseze ceva nou aici, noi suntem foarte

tradiţionalişti”). La început, în sat a fost o biserică protestantă, dar, cu mai mulţi ani în urmă, consiliul bisericesc s-a scindat,

21

urmat de enoriaşi. 75% dintre locuitorii satului susţineau un partid de extrema dreaptă, majoritatea critica guvernul, opunându-se

cu vehemenţă interferenţelor acestuia în agricultură. Puţini agricultori aveau o formare profesională, mulţi erau ostili metodelor

moderne de cultivare a pământului, satul era în concurenţă cu alte sate ale comunei etc. Pentru a nu tulbura viaţa satului, o mare

cantitate de astfel de informaţii despre sat a fost culeasă mai întâi din surse exterioare. Au fost contactate persoane despre care

consătenii spuseseră că aveau viziunea cea mai clară asupra problemelor satului. Pe baza informaţiilor oferite de către acestea au

fost determinate grupurile mai importante din sat. Au urmat convorbirile cu responsabilii locali. De fiecare dată, li se cerea

opinia: era dorit, era posibil un proiect de dezvoltare comunitară ? Agentul dezvoltării comunitare s-a prezentat în sat ca trimis de

fundaţie cu scopul de a şti dacă poate ajuta satul cu ceva; s-a ferit să apară ca agent guvernamental, s-a străduit să se menţină

echidistant în raport cu grupurile identificate. A vizat tot timpul ameliorarea comunicării între săteni şi discutarea cu obiectivitate

a problemelor locale. A reuşit să implice responsabilii grupurilor religioase. Tinerii au aderat imediat la proiect, ca şi „străinii”.

Numeroase persoane intervievate se arătau însă sceptice în privinţa colaborării sătenilor pentru realizarea proiectului. Resurse de

cooperare existau, dar trebuia creată o situaţie în care acestea să devină şi productive. Agentul dezvoltării comunitare a cerut

persoanelor direct implicate să cheme toţi localnicii la o reuniune pentru a discuta împreună posibilele acţiuni comune. A fost

prezentat proiectul şi au fost consemnate ameliorările identificate de sătenii contactaţi. Au fost atraşi, implicaţi sătenii cooperanţi

şi cu influenţă în sat. La reuniune s-a sugerat ideea unei asociaţii săteşti. Mulţi şi-au exprimat îndoielile că în aceste fel va fi scos

satul din apatie etc., dar în cele din urmă asociaţia s-a creat, a fost ales un comitet provizoriu care a redactat o declaraţie trimisă

tuturor adulţilor satului, a fost ales un comitet din nouă membri, iar un „străin”, directorul şcolii, a fost ales responsabil.

Timp de 4 - 5 ani după aceşti paşi iniţiali, evoluţia a fost încurajatoare: s-a implementat un plan de mărire a satului, în cadrul unui

plan de urbanizare a provinciei; s-a ameliorat substanţial starea drumurilor (cum autorităţile comunale n-aveau bani datorită stării

precare a economiei, ele au cerut asociaţiei să se împrumute de la săteni, cu dobândă; a fost trimisă sătenilor o circulară, au fost

contactaţi mulţi dintre ei, s-a reuşit strângerea unei mari părţi din suma necesară refacerii drumurilor; când au văzut că realmente

se lucrează serios la drumuri, atitudinea sătenilor a devenit mai favorabilă dezvoltării comunitare); s-a construit o grădiniţă pentru

copiii celor două grupuri religioase, cele două biserici implicându-se împreună etc. Efortul colectiv pentru realizarea obiectivelor

comune a cerut un parteneriat multiplu: fundaţia, asociaţia, segmentele comunitare, bisericile, autorităţile publice comunitare,

principiile fiind: contribuţia tuturor după posibilităţi, obiectivele (construirea şi abilitarea drumurilor, podurilor, amenajarea

teritoriului - îndiguiri, irigaţii, construirea de şcoli, spitale, locuri de agrement, dezvoltarea de activităţi productive, întrajutorarea

etc.) să fie stabilite prin implicarea tuturor, resursele să fie utilizate în modul cel mai transparent cu putinţă, contribuţia obligatorie

să se îmbine cu cea voluntară etc.

După A. Houttuyn Pieper, Community organisation in the North West Veluwe, La Haye, Pays-Bas, 1961

22