Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
1
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Editorial
Cum se naște o revistă
Totul a început cu o întrebare pusă prin
ianuarie 2008 într-un cerc relativ restrâns:
Cum se poate ca școala noastră să nu aibă o
revistă?! Deși întrebarea era retorică, ambiția și
dorința de a testa propriile cunoștințe și capacități
de organizare m-au determinat să răspund prin
realizarea broșurii ce a purtat numele Dor de
Eminescu. Unii își mai amintesc, poate, de acea
culegere cuprinzând cele mai bune creații literare
ale elevilor, precum și de lansarea de care aceasta
a beneficiat, de frumoasele cuvinte ale invitaților
care ne-au onorat activitatea cu prezența lor
într-un număr neașteptat de mare.
Acesta a fost un început care a confirmat ( dacă
mai era nevoie) că în școala noastră există un
potențial creativ care abia așteaptă să fie
cunoscut, așa cum mugurii vestesc un anotimp
al florilor. Și pentru că totul s-a întâmplat într-o
primăvară, prof. Stelian Sebe a găsit și un nume
potrivit pentru acest proiect: Muguri și flori.
Ca orice început, a fost dificil, mai ales din
punct de vedere financiar. Lipsa sponsorilor ne-a
determinat să scoatem primul număr într-un tiraj
de 100 de exemplare care s-au epuizat, însă în
câteva ore. Am fost astfel nevoită să mai realizez
încă 100 de reviste care au fost primite de elevi
cu același entuziasm. Cererea a fost mai mare,
dar faptul că revistele erau realizate prin copiere
la xerox și legate manual m-a determinat să
renunț la a mai suplimenta numărul deja existent.
Privind retrospectiv, trebuie să recunoaștem că
publicația de care eram atunci foarte mândri era
doar o culegere de creații literare ale elevilor și
dascălilor acestora, oarecum ilustrată și fără să
aibă nicio caracteristică ce definește un serial,
conform normelor specifice jurnalismului.
În cel de-al doilea număr m-am gândit să
grupez creațiile literare după criteriul
debuturi/confirmări, dar și după autor –
elevi/cadre didactice/membri ai Cenaclului de
toate zilele. Așa s-a prefigurat o structură mai
bine organizată a conținutului, ilustrat acum prin
imagini mai sugestive și atractive. Aspectul
revistei s-a îmbunătățit simțitor și prin
colaborarea cu Tipografia Andrew, astfel încât
publicația școlii noastre a putut să se alinieze
celorlalte reviste din Vrancea; rezultatul a fost
obținerea premiului al II-lea la concursul
revistelor școlare organizat în 2009 de Casa
Corpului Didactic Focșani. De la an la an, revista
concepută cu o apariție semestrială și-a ameliorat
conținutul și grafica, ajungând să obțină în iunie
2011 premiul I la Concursul național al revistelor
școlare „Annelise” organizat la Iași. De la un
simplu buchet de muguri și flori literare,
publicația școlii noastre și-a diversificat
conținutul, incluzând și alte tipuri de materiale:
editorial, eseuri despre folclor, articole cu
caracter științific, pagini dedicate limbilor
moderne studiate, materiale ce promovează
rezultatele elevilor la diferite concursuri,
activitatea extrașcolară și, nu în ultimul rând,
divertismentul, toate acestea constituind rubrici
de sine stătătoare. Cert este că acele 250 de
exemplare din numărul 7/2011 au fost total
insuficiente pentru a satisface cererea tot mai
mare, răspunsul pozitiv al elevilor definind, în
ultimă instanță, caracterul reprezentativ al
revistei.
Totul este încă perfectibil, pornind de la lipsa
unui specialist în materie de tehnoredactare și
grafică, neimplicarea suficientă a elevilor în
redactarea revistei, absența sponsorilor și
resursele financiare reduse, iar lista ar putea
continua. Se spune că mai multe capete înseamnă
mai multe idei, iar distribuția sarcinilor (grafică,
domenii ale conținuturilor, selecția lucrărilor,
corectura etc.) s-ar materializa cu siguranță într-o
creștere calitativă a publicației școlii noastre. Ar
fi de dorit o mai mare implicare a elevilor și a
cadrelor didactice în munca deloc ușoară de
realizare a revistei; nu este suficient să se aducă
un material scris pe o coală de hârtie; acesta
trebuie selecționat dintr-o multitudine de lucrări,
corectat, transpus în format electronic, ilustrat
sugestiv, așezat la locul potrivit și la momentul
potrivit, iar ansamblul obținut trebuie analizat cu
ochi critic înainte de a se da comanda bun de
tipar.
Recunoașterea obținută la diferitele concursuri
ar trebui să ne impulsionze spre un lucru de o mai
bună calitate, nu să ne culcăm pe lauri, căci așa
cum totul este într-o continuă schimbare spre
perfecționare, așa și revista noastră trebuie să se
dezvolte și să devină cu adevărat o oglindă fidelă
a școlii noastre, după cum ne-o dorim cu toții.
Redactor coordonator al revistei Muguri și flori,
bibliotecar Gabriela Harea
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
2
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Muguri – debuturi...
Mi-e dor de vară!
Mi-e dor de vară,
Să mă duc la țară,
Să mă joc cu fluturi
Care cer săruturi,
Să alerg din zori
Pe câmp, după flori
Pline de culoare
Ce zâmbesc în soare.
Vară minunată,
Te lași așteptată.
De ce nu vii, oare,
În iarnă, cu soare?
Andreea Stoica – cl. a III-a C
Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru
Toamna
Când zic octombrie, îmi vin în minte două
lucruri plăcute: plăcinta cu dovleac şi culesul
strugurilor rubinii din vie.
După terminarea muncilor de toamnă şi
strângerea recoltelor de pe câmp vine o perioadă
de relaxare, plimbare în parc şi culesul frunzelor
ruginii de pe aleele parcului şi a castanelor de
diferite mărimi şi forme.
Tu cum îţi înveseleşti zilele lunii octombrie?
Cum ţi se umple inima de bucurie în această lună
magică? Dacă ai măcar un răspuns afirmativ la
una dintre întrebările ce vor urma, înseamnă că
ştii să te bucuri de toamnă, de viaţă, de lucrurile
mărunte şi că poţi fi fericit!
Să începem deci! Îţi place dovleacul copt? Dar
gutuile pufoase? Iubeşti ploaia care bate în geam?
Te încântă covorul de frunze multicolore de pe
aleile parcurilor? Savurezi cu plăcere ceaiul
fierbinte? Admiri stolurile de păsări călătoare?
Colecţionezi castane, frunze, fructe de măceşe,
orice ar putea compune un peisaj de toamnă?
Stau în parcul nou renovat din centrul oraşului
alături de bunica mea şi mă bucur de frumuseţea
ultimelor zile de toamnă. Din când în când câte o
frunză ca o pasare de aur pluteşte în aerul cu
miros de fructe coapte. Trilurile păsărelelor sunt
mai puţin auzite, deoarece o parte din ele şi-au
luat zborul spre ţinuturi mai calde.
Razele soarelui sunt mai palide şi de abia se
zăresc pe după umerii copacilor. Globul aurit al
acestuia se întristează cu fiecare clipă ce trece şi
parcă şi-ar exprima părerea de râu pentru că în
curând nu va mai putea să ne bucure şi totodată
să ne aline sufletele. Covorul de frunze moale
foşneşte sub picioarele trecătorilor ce sunt din ce
în ce mai rari. Serenada greierilor din timpul verii
a amuţit. Ei se adăpostesc sub covorul multicolor
de frunze. La orizont un nor pufos încearcă să
acopere soarele, dar încă nu reuşeşte. Copacii,
dezgoliţi de frunze conferă întregii naturi o stare
tristă. Gândul că nu peste mult timp zilele
friguroase vor sosi mă nelinişteşte.
Încerc sa petrec cât mai multe clipe în mijlocul
acestui cadru natural deosebit de frumos şi
interesant.
Din cer încep să cadă picături ca nişte
mărgăritare străvezii din ce în ce mai mari, mai
reci şi mai grele. Nici un om nu îndrăzneşte a-şi
face apariţia pe o vreme ca asta.
Norii trişti îşi varsă lacrimile pe întreg oraşul,
acum pustiu. Merg grăbită cu paşi mărunţi spre
casă alături de minunata mea bunică, care îmi
şopteşte la ureche:
- Zâmbeşte, este o toamnă minunată!!! Carina Georgiana Şurubaru – cl. a III-a C
Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru Fluturașul
Într-o zi, Elena a ieșit să se joace în curtea din
spatele casei. Acolo ea a descoperit un fluture
trist, ce nu putea să zboare.
L-a luat în palma sa ușor și a privit gânditoare
în jurul său: ce era de făcut?
Fetița a adunat petale de toate culorile de la
florile din grădină și le-a suflat peste fluturaș. Ca
prin minune, acestea i s-au lipit de aripi și
fluturașul a început să zboare.
Elena a privit cu mândrie la cea mai frumoasă
făptură pe care a văzut-o vreodată și și-a dat
seama ce tristă ar fi lumea fără culori.
Estera Iancu – cl. a II-a C
Îndrumător prof. Pina Lazăr
Dor de soare
Mă uit prin geamul casei mele
Și ninge, ninge, ninge...
Privesc cu dor în depărtare
Și mă gândesc la bunul soare
Ce m-a-ncălzit mai ieri, la mare,
Apoi mă-ntreb:
Unde e, oare,
Acum, când gerul strânge?
Elena Spănțulescu – cl. a II-a C
Îndrumător prof. Pina Lazăr
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
3
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Natura
Soarele este stăpânitorul lumii,
Dar este şi rege al vremii…
El înconjoară lumea cu o sârmă de aur
Asemeni unui abajur…
Micuţa rândunică venită de departe
Are şi ea ceva aparte:
Taie albastrul cerului ca o săgeată,
Fiind şi foarte rafinată.
Se scaldă în albastrul văzduhului,
Are ea idee ce-i sentimentul chinului? Iată c-a trecut şi toamna,
Lăsând cerul ca de sticlă,
Cu nori grei de bumbac
Și culoare de amoniac…
Raluca Arginteanu- cl. a IV-a C
Îndrumător prof. Gabriela Oloeriu
Lumea copilăriei mele
N-aş putea spune că lumea copilăriei mele
este o lume obişnuită, dar nici o lume de basm.
Pentru mine este lumea pe care mi-o doresc şi în
care-mi place să trăiesc. N-aş schimba-o cu a
niciunui alt copil.
Aş putea nimeri o bunică urâcioasă şi care nu
face cozonaci aromaţi sau, poate, aş avea un tată
sever şi cu chelie, nu unul atât de bun şi cu părul
ondulat ca al meu. Sigur nu mi-ar plăcea nici o
altă mamă. Mama mea mă ajută, chiar dacă
trebuie să se dea peste cap să-mi îndeplinească
dorinţele. Singurul lucru care îmi dă bătăi de cap
sunt condiţiile pe care mi le repetă întruna: să
învăţ bine şi să fiu cuminte. Pe prima dintre ele o
onorez cu succes, dar pe cea de-a doua … jale
mare!
Nu mă pot abţine să nu alerg pe holurile şcolii,
să nu sar până-n tavan. Asta e! După faptă şi
răsplată! Și iar mă suie mama pe Calul Bălan, şi
iar mi-o iau zdravănă şi sănătoasă, că…de…unde
dă mama, creşte! Iar eu am crescut suficient,
chiar prea mult pentru vârsta mea!
În rest, sunt un copil normal, care merge la
şcoală de voie, de nevoie sau de dragul doamnei
învăţătoare. Norocul meu că doamna mă cunoaşte
foarte bine şi nu trebuie decât să spună pe un ton
serios: Anuţă! şi eu am înţeles că am supărat-o.
Nu vreau să supăr pe nimeni, nu vreau alţi
părinţi, nu vreau alţi colegi, nu vreau altă vârstă,
vreau doar să înţeleagă toţi că sunt un simplu
copil.
Ana-Maria Roşu- cl. a IV-a C
Îndrumător prof. Gabriela Oloeriu
Moș Crăciun vine în oraș
De când Zâna Iarnă și-a așternut mantia
argintie, orașul parcă a amorțit. Doar vântul cel
rece colindă necontenit străzile și poartă fulgii de
nea ca într-un dans doar de el știut.
În Grădina publică, un brad înalt și des
așteaptă să fie împodobit. Ca și cum i-ar fi auzit
dorința, oamenii s-au adunat cu mic, cu mare, și
mii de globuri colorate, beteală meșteșugit făurită
și o stea strălucitoare îl transformă în cel mai
frumos brad de Crăciun.
În seara Nașterii Domnului, unul căte unul,
mici și mari, se strâng în jurul pomului,
așteptând, parcă, să se întâmple ceva, o minune,
astfel ca dorințele lor să se împlinească.
Și iată că o stea străpunge norii și crește,
devenind din ce în ce mai strălucitoare. Din
lumina care se revarsă peste oraș se desprinde un
contur binecunoscut de copii: Moș Crăciun. Nu
este o părere, este adevărat, căci Moșul le
vorbește oamenilor care se dezmeticesc și capătă
încredere încetul cu încetul. Acesta le mulțumește
pentru scrisorile frumoase pe care le-a primit și,
deschizând sacul, presară deasupra tuturor un
praf strălucitor. Oamenii se simt deodată mai
apropiați, mai îngăduitori și se privesc cu o
căldură pe care nu au mai simțit-o până atunci.
Moș Crăciun se depărtează ușor, plecând spre
alte zări. Toți se simt mulțumiți, oameni care nu
și-au vorbit niciodată își zâmbesc și își strâng
mâinile, iar copii fac horă în jurul bradului și
dansează fericiți. Nu vor uita niciodată această
seară minunată în care au primit cel mai frumos
dar din lume. Iubirea, înțelegerea și pacea
domnesc peste întregul oraș.
Anna Iulia Grădinescu – cl. a IV-a A
Îndrumător prof. Vasilica Mircea
Toamnă
E toamnă. Soarele, din ce în ce mai palid,
mângâie pământul amorțit și împrăștie raze
sfioase printre norii cenușii. Marea de iarbă se
îngălbenește în bătaia vântului, iar crizantemele
se apleacă, sărutând pământul. Coroanele de
flăcări ale copacilor plâng îngânând cântecul
păsărilor plecate spre alte zări. Un greier pudrat
cu brumă pe aripi își încearcă norocul la vecina
furnică, dar efortul e în zadar.
Doar merele cele îmbujorate și gutuile pufoase
mai zâmbesc copiilor care merg spre școală cu
gândul spre vacanța viitoare.
Diana Bulmău – cl. a IV-a D
Îndrumător prof. Vasilica Moraru
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
4
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Codrule, codruțule!
Frunzuliță, foi de nuc, Tare-mi vine să mă duc
Prin codrul cu frunza rară
Unde-am fost și astă-vară,
Să colind pădurile
Și toate poienile,
S-ascult glasul cucului
Și freamătul codrului,
Să beau apă de izvor,
să văd fluturii cum zbor,
Oile pe deal păscând
Și ciobanii fluierând.
Larisa Lăcanu – cl. a II-a E
Îndrumător prof. Petria Dolia
Iarna
Frumoși sunt brazii sub ninsoare
Și săniile de pe drumuri
Și casele sub nea ascunse
Ce-așteaptă marea sărbătoare.
Deși nu-i soare, ste bine.
Prin zăpadă noi zburdăm,
Cu săniuța de jucăm
Și iarna toți o înfruntăm.
Andreea Teișanu – cl. a II-a E
Îndrumător prof. Petria Dolia
Săniuța mea
Săniuța mea cea mică
Prăfuită, doarme-n tindă.
-Haide, scoală, somnoroaso, Nu e timp pentru odihnă!
De pe deal se-aud copiii;
Am să-mi iau și eu paltonul
Și, cu învoirea mamei,
O să dau la joacă tonul.
Și, cu tălpile lucioase,
Sania mea mică zboară,
Lăsând urme prin zăpadă
De cu zori și până-n seară.
Rafaela Elena Mihăică – cl. a II-a E
Îndrumător prof. petria Dolia
Școala mea
Eu o treaptă am urcat,
Litere am învățat,
Pe caiet le-am înșirat,
Cuvinte noi am format.
Taine vom descoperi
Cărți multe de vom citi.
Probleme o să rezolvăm,
Dacă o să exersăm.
La școală mergem cu drag,
Căci avem de învățat.
Oameni mari noi o să fim,
Doamna noastră s-o cinstim.
Daniela Vasile – cl. a II-a E
Îndrumîtor prof. Petria Dolia
Fulgi de nea
Fulgi de nea ușor se-așează
La fereastra casei mele.
Îmi spun: „Bună dimineața!”,
Eu le zâmbesc cu plăcere.
Căci Crăiasa cea de gheață
Cu gând bun îi trimitea
Pentru a-mbrăca orașul
Într-o plapumă de nea.
Pe brăduțul din grădină Niște fulgi s-au așezat
Și-ntr-o zi foarte senină În gheață l-au îmbrăcat!
Toți pe-afară ne jucăm,
Vine lumea să ne vadă,
Cu săniuța ne dăm,
Facem oameni de zăpadă.
Suntem foarte fericiți
Căci a venit și vacanța
(Nu cu rapidul din Franța,
Ci cu iarna de aici!).
Dar când iarna va pleca,
Dac-o să ne fie dor,
Ne vom spune tot așa:
„Vine anul viitor!”
Anna Iulia Grădinescu – cl. a IV-a A
Îndrumător prof. Vasilica Mircea
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
5
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Comoara de mistere
A fost odată un copil care asculta în fiecare
seară o poveste citită de bunica dintr-o carte mare
pe care o numea Comoara de mistere.
Eu eram acel copil și se făcea în sufletul meu
atâta liniște, numai cu gândul mă plimbam pe
unde bunica mă îndemna cu cuvântul. Pe atunci
multe întrebări îmi puneam despre lumea celor
mari și nu înțelegeam de ce bunica nu putea citi
fără ochelari. Dar îmi aduc aminte de prima zi de
școală, când o doamnă ca o zână mi-a dat prima
carte în dar. Era comoara mea de mistere, era un
abecedar.
De mână cu zâna cea bună, drumul cunoașterii
s-a luminat încet-încet și așa am descoperit că
orice mister se lasă cucerit prin citit. Astfel, am
descoperit o călăuză în lumea mea confuză de
până atunci. Tezaurul nu se găsea sub stânci sau
peșteri ascunse, ci era așternut pe pagini albe, în
cuvinte scrise. Am dobândit libertatea să colind
când doresc prin alte lumi necunoscute, prin
ținuturi îndepărtate, oriunde. Mă simțeam ca un
împărat din basmele cu zmei și feți-frumoși.
Tot din cuvintele scrise am înțeles că pe
drumul cărții se intră cu multă luare-aminte; doar
așa vei avea calea limpede ca un izvor de munte.
Larisa Corneanu - cl. a IV-a D
Îndrumător prof. Vasilica Moraru
Dorința Mihaelei
Mihaela este o fetiță de 11 ani care își
dorește să trăiască într-o lume pașnică.
Într-o seară, ea s-a gândit să-l roage pe Moș
Crăciun să-și îndeplinească dorința. A compus o
scrisoare pe care a trimis-o a doua zi.
În seara de Crăciun, sub bradul frumos
împodobit, fetița a găsit, pe lângă păpușa
așteptată, un săculeț în care se afla un praf auriu
și o hartă a lumii. Fără să stea prea mult pe
gânduri, Mihaela a presărat praful cel sclipitor
peste hartă, apoi a împăturit-o și a pus-o
deoparte.
A doua zi, la televizor, a auzit că de Crăciun,
toate conflictele, toate războaiele din lume s-au
stins. Prezentatorul spunea că acest lucru s-a
întâmplat pentru moment, fiind Crăciunul.
Mihaela a zâmbit misterios pentru că ea știa
mai bine; pacea și înțelegerea vor domni peste
lume mereu de acum înainte: era darul lui Moș
Crăciun.
Miruna Carp – cl. a IV-a A
Îndrumător prof. Vasilica Mircea
Steluța fermecată
Într-o seară, o fetiță privea tristă pe fereastra
camerei sale. Celelalte colege de la cămin
dormeau de mult, dar ea nu reușea, căci
gândurile nu-i dădeau pace. Nu înțelegea de ce
ceilalți copii aveau o familie, o casă, iar ea nu. De
ce era ea altfel?
Deodată, privirea i se fixă pe o stea ce părea
mai mare, tot mai mare, apropiindu-se de ea. În
lumina albă ce se revărsa în noapte, un chip blând
se desluși clar și începu să-i vorbească:
- De ce ești așa de tristă? Fetița, mirată, o întrebă:
- Tu...vorbești?
- Da, am venit aici trimisă de Zâna Stelelor.
- Chiar există așa ceva? Înseamnă că visele mele
sunt adevărate!
- Desigur!
- Dar...am visat că ea este mama mea! Nu-mi
vine să cred!
- Vino cu mine și și o vei vedea cu ochii tăi.
- Bine, dar eu nu pot să zbor!
- Te voi ajuta eu. Prinde-mă de mână și într-o
clipă vom fi în tărâmul stelelor.
Fetița închise ochii, iar când îi deschise se trezi
într-o lume minunată cu mii de stele care îi
zâmbeau și îi făceau loc spre Zâna lor. Aceasta îi
vorbi cu blândețe:
- Copila mea, bine te-am regăsit!
- Ce frumoasă ești, mamă! Te iubesc!
- Și eu te iubesc, draga mea! Vino în brațele
mele, căci mi-a fost așa de dor de tine!
Copila puse ușor capul la pieptul Zânei care o
mângâie pe păr.
Somnul o cuprinse încet pe fetița cea fericită.
Acum nu mai era singură. Domea adânc și un
zâmbet îi împodobi fața luminată de steaua ce
strălucea parcă mai tare dintre miile de stele de
pe cerul întunecat al nopții.
Melek Erdogan – cl. a II-a C
Îndrumător prof. Pina Lazăr Pentru voi Pentru voi, părinții mei Simt c-aș face chiar orice
Căci voi singuri m-ați crescut
Într-o lume-n care greul
Nu-i cuvânt necunoscut.
Și pentru că sunt prea mică,
Din inima-mi de furnică,
Eu vă spun doar „Vă iubesc!”
Alexandra Chiriță – cl. a IV-a A
Îndrumător prof. Vasilica Mircea
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
6
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Fulgul de nea
Este iarnă. Fulgii se joacă prin aer ca un roi
de fluturi albi. Ninge des. Casele s-au acoperit
cu o pânză albă. Am ieșit în curte să admir dansul fulgilor de
nea. Întind mâna și, deodată, o mică steluță
lucitoare se oprește în palma mea. E un fulg de
zăpadă. Îi urez „bun venit” și încerc să-l acopăr
cu cealaltă mână pentru a-l proteja de frig.
Dar în căsuța făcută din mâinile mele e prea
cald pentru el și fulgul de nea s-a transformat
într-o lacrimă. Încerc să prind altul și altul, dar
toți au aceeași soartă.
Îmi pare rău acum că nu i-am lăsat să plece în
drumul lor spre mantia albă ce acoperea
pământul.
Intru în casă și privesc pe fereastra camerei
mele jocul fulgilor de nea. Sunt fericită căci iarna
este anotimpul meu preferat.
Bianca Butnariu – cl. a II-a D
Îndrumător prof. Daniela Gavrilă
În lumea cărților
Cartea, pentru mine înseamnă imaginație,
cunoaștere, ea mă duce pe cele mai înalte vise și
culmi, tot ea mă readuce cu picioarele pe pământ.
Prima carte pe care am parcurs-o cu ajutorul
doamnei învățătoare a fost Abecedarul. După
aceasta, lucrurile s-au întâmplat de la sine,
creându-mi o lume paralelă cu aceea a cărților. Pe
măsură ce am crescut, subiectele s-au dezvoltat,
iar faptul că imaginația se îmbogățește face ca
toate cărțile să devină mai fascinante.
Posibilitatea de a mă transpune în orice personaj
îmi doresc, pozitiv sau negativ, îmi dezvăluie o
libertate la care doar am visat.
Când citești o carte nouă, fără să îți dai seama,
înveți foarte multe lucruri și te descoperi și pe
tine ca persoană.
Tot dintr-o carte am aflat însăși povestea cărții,
de la începuturile ei, până când ajunge în mâinile
noastre. Mă întreb de atunci de ce unii copii se
poartă urât cu ele și le rup, le mâzgâlesc, în loc să
le respecte pentru că lor le datorează posibilitatea
de a-și croi drum în viață.
Chiar dacă o carte nu te va ajuta astăzi sau
mâine, poate te va ajuta peste ani.
Viața e o carte, iar noi o filă din ea.
Ștefania Scăunaș - cl. a IV-a D
Îndrumător prof. Vasilica Moraru
Snow Land
Snow Land este un tărâm foarte depărtat de
Terra, mereu îngheţat, dar plin de viaţă. Se
trăieşte minunat în Snow Land şi mă bucur că am
avut şansa de a mă fi născut aici. Ca să trăiască,
oamenii nu trebuie să plătească facturi, să
cumpere mâncare de la magazin sau să-şi piardă
timpul dormind (cum am înţeles că s-ar întâmpla
la voi). Acestea toate sunt posibile datorită
tehnologiei foarte avansate din ţara mea.
Specializaţi în robotică şi automatică, toţi cei din
familia mea n-au pomenit vreodată despre un alt
loc de muncă, decât în uzinele unde se cultivă
inteligenţa artificială. Cu siguranţă acolo voi
lucra și eu când voi avea vârsta potrivită.
Dacă vreau să vorbesc cu unul dintre prietenii
mei (am renunţat demult la telefon), apăs un
buton şi mă teleportez fix în faţa lui – dacă
primesc acceptul! Ajungem instantaneu la sala de
sport, la cinema sau la piscină. Frigul de afară şi
zăpezile mari nu ne ţin pe loc!
Ajung în fiecare zi la şcoală, dar nu
de-adevăratelea: deschid programul la aceeaşi
oră şi o ascult pe doamna învăţătoare cum predă
lecţia printr-un videoclip.
Toate informaţiile le păstrez pe CD şi pot
reveni oricând la vreo lecţie, dacă nu-mi amintesc
ceva, fie la matematică, la istorie, geografie sau
engleză! Temele mi le scriu la calculator, iar un
robot mi le corectează şi trimite un raport la
şcoală. Mai puţine greşeli, înseamnă teme mai
puţine pentru următoarea zi. Chiar trebuie să fiu
atentă ce răspunsuri aleg… ! Însă o descoperire
în domeniu tehnologic mă ajută să trec mai
repede la următorul nivel.
Am să trimit aceste rânduri spre Terra într-o
capsulă autodirijabilă şi dacă mai doriţi să ştiţi
despre mine şi Snow Land, vă aştept răspunsul.
Doar înlocuiţi mesajul vechi cu cel nou.
În felul acesta verific dacă noua mea invenţie e
valabilă sau nu.
Patrice Sporea – cl. a IV A
Îndrumător prof. Vasilica Mircea
În așteptarea lui Moș Crăciun
Dragă Moș Crăciun, eu mă numesc Indra și
te aștept încă de anul trecut să vii la noi.... Și ce
frumos este atunci când mă uit pe fereastră,
așteptându-te!
Moș Crăciun, nu știu cum faci, dar niciodată nu
știu când vii! Doar cadourile sunt dovada că ai
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
7
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
trecut pe la noi și întotdeauna îmi aduci ce îmi
doresc.
În casă este o atmosferă plăcută, de sărbătoare.
Bunicul mă ajută să împodobesc bradul,
ridicându-mă să pun steaua în vârf.
Ce frumos miroase în casă a cozonac proaspăt
scos din cuptor! Datoria mea este să așez masa
așa că eu trebuie să aduc farfuriile, tacâmurile și
să le rânduiesc așa cum m-a învățat mama,
fiecare la locul său. După ce mâncăm, eu cânt
colinde și, uneori, vin și alți copii să ureze.
Este o mare sărbătoare în toate casele și în
inimile noastre. Suntem mai buni, mai
înțelegători, mai curați.
Întotdeauna voi aștepta Nașterea Domnului și
sosirea lui Moș Crăciun cu aceeași bucurie pe
care o simt acum.
Indra Diaconu – cl. a II-a D
Îndrumător prof. Daniela Gavrilă
Noapte de iarnă
Astăzi ziua-ntreagă
A tot nins și nins;
Parcă mai aproape
Casele s-au strâns.
Dealul singuratic,
Deșteptat de ger,
Numără în șoaptă
Stelele din cer.
Afară este ceață,
Iar totul e pustiu.
Pe jos este doar gheață,
Geamul e argintiu.
Și ninge, ninge, ninge,
Zăpada se adună.
Gerul puternic strânge.
Afară e furtună.
Irina Agherghinei – cl. a IV-a A
Îndrumător prof. Vailica Mircea
Toamna în parc
E toamnă. Parcul freamătă din toată ființa sa. De dimineață până seara, frunzele cad, unele
mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în
aer ca o aripă de fluture. El cer, parcă, ajutor
fiecărui copac care le-a găzduit. Strânse în
grămezi galbene-ruginii, ele încep festivalul
dansului, îndemnate de vântul tomnatic.
Pe întinsul albastru al cerului, printre nori greoi
de bumbac, se ivesc stoluri de păsări. Împinse de
un dor tainic, ele se șterg din zarea plaiurilor
noastre, luând ceva din sufletul nostru și furând,
parcă, soarele.
Câteva raze se chinuie să străpungă pânza
norilor; ele știu că trebuie să încălzească covorul
de frunze multicolore din parc pe care sunt
presărate bobițe de brumă și păsările zgribulite
rămase la noi. Doar crizantemele își mai desfac
petalele aurii, chemând soarele la întrecere. Sunt
mândre că au fost alese de Regina Toamnă să dea
viață parcului și să aducă bucurie în sufletele
celor care îi străbat aleile.
Ați privit vreodată cu atenție parcul, toamna? E
un colț de rai, un tărâm de poveste în care
Toamna și-a revărsat întrega paletă, născând o
adevărată simfonie de culori.
George Bâtrânu – cl. a III-a D
Îndrumător înv. Eugenia Țigănuș
Vara
Este vară. Soarele auriu strălucște cu putere pe
bolta cerească. Glasuri dulci se se aud prin
pădurile de smarald.
O geană trandafirie de lmină mijește prin
umbra deasă a pădurii și încălzește gărgărițele
care se strecoară printre firele catifelate ale ierbii.
Florile colorate umplu poienile și se leagănă lin
în bătaia caldă a vântului de vară. Ici, colo, se
zăresc fluturi pictați, parcă, de un maestru
necunoscut. Simfonia de culori aprinse este
acompaniată de un concert al păsărilor care
începe la primul licăr de lumină, în zori, și
sfârșește când soarele obosit pleacă să se culce.
O căprioară gingașă se apropie sfioasă de
undele reci ale râului cristalin, umezindu-și
boticul cu apa proaspătă și dulce.
Toate minunile le datorăm ție, dragă vară! Bine
ai venit!
Gabriel ȘerbanTimofte – cl. a III-a C
Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru
Fulgul de nea
Este sfârșit de noiembrie. În casă miroase bine
căci mama coace o plăcintă cu mere.Afară, cerul
posomorât este cenușiu și vântul bate surd printre
ramurile golașe ale copacilor. Mă apropii de
fereastră și privesc lung, cu gândul la zilele de
vacanță însorite care s-au dus... Vântul se oprește ca și cum și-ar ține răsuflarea
și din cer încep să cadă steluțe de un alb
strălucitor. La fereastra mea se oprește un fulg
pufos de nea. Îl privesc și... oare mi se pare sau e
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
8
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
adevărat? Nu e un fulg, ci o zână cu aripi de
înger! Mă cheamă să o însoțesc în lumea ei.
Vrăjită, o urmez zburând spre cer și sunete
cristaline se aud pest tot. Mă cuprinde o amețeală
plăcută și tot universul se învârtește în jurul meu.
Dansez și inima îmi tresaltă de fericire.
Cineva mă strigă din depărtare, dar eu nu vreau
să răspund chemării. Mă simt bine alături de zâne
și nu vreau să pierd nici un pas din dansul lor.
Strigătul se aude din nou, mai tare și mai
aproape. E mama care îmi cere să-i aduc ceva.
Trebuie să-i răspund.
Mă întorc repede la fereastră, dar zâna care
dansează nu mai este nicăieri. Pe sticla geamului
văd doar o picătură de apă. Ce păcat! Privesc din
nou cerul, dar parcă s-a întunecat. Fulgii de nea
coboară tot mai mulți, ca o perdea deasă,
așternându-se covor pe jos.
Tristețea mi se cuibărește în suflet. A venit
iarna Diana Calița – cl. a III-a A
Îndrumător prof. Anișoara Vasile
A venit iarna
Din nou sosește iarna
Cu nea strălucitoare, Gătită-n a sa haină
Cu fulgi de sărbătoare.
Ajunul naște vise.
Copiii sunt cuminți;
Pe Moșul îl așteaptă
Alături de părinți.
Plugușorul e-nvățat
De copiii mari și mici
Și-i pe cale de urat
La vecini și la bunici.
Albert Danielescu – cl. a IV-a A
Îndrumător prof. Vasilica Mircea
Bunicul meu
Cincisprezece trepte.Le număr așa,ca să știu... Plecam de la școală și mereu le urcam. Intram
în casă și spuneam: „Sărut mâna, bunicule!”. Dar
acum, cine să îmi mai răspundă?
Mereu mă chema, pe ascuns, în camera lui, și
îmi dădea tot felul de bomboane, fără să știe
mama. Adevărul este că bunic ca al meu nu mai
există. A fost un om deosebit care a lăsat un gol
imens în inimile celor care l-au cunoscut. Dacă aș
scrie mai mult, poate că v-aș plictisi. Aș putea să
aștern șaizeci și șase de pagini despre el....
Privesc spre cerul înstelat și văd o stea care
strălucește mai tare decât toate. E bunicul meu,
care mă veghează de acolo, de sus.
Nu te voi uita niciodată!
Denisa David – cl. a IV-a A
Îndrumător prof. Vasilica Mircea
Pățania Un cățel cam rotofei,
Clăpăug și mărunțel, A pornit-o la plimbarea
Prin grădina ce-i în floare.
Și, cum mergea pe cărare,
Se-apleacă peste o floare
Mândră și mirositoare,
Cu petale gălbioare.
Numai că, dintre petale,
O dungată maronie
Ce purta fotă și ie
Drept pe nasul lui se suie!
Și-l înțeapă, nemiloasa
Și o ia la sănătoasa!
Plânge, bietul cățeluș,
Și se freacă cu lăbuța
Peste nara cea umflată
Și strănută ca de gripă.
Andreea Stoica – cl. a III-a C
Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru
De vorbă cu Moş Crăciun
Afară ninge rar. Moş Crăciun se apropie. A
ajuns şi la ultimă căsuţă unde copilul îşi aştepta
darurile. Convins că e prea târziu să-l mai
găsească treaz, dar şi obosit din cale-afară, moşul
intră, se aşază lângă bradul luminat, când se
trezeşte faţă-n faţă cu o fetiţă în pijamale, fără
somn, care-l ia la întrebări:
- Moşule, da` mata de unde vii? Ţi-am pregătit
biscuiţi şi lapte proaspăt!
- Am făcut un drum lung, din Laponia până la
tine. Cred că puţină mâncare îmi prinde bine.
- Dar cine te ajută să ajungi la toţi copiii?
- Cine, doară, renii mei.
- De ce te iubesc toţi copiii?
- Pentru că le aduc jucării şi le uit greşelile.
- O să mai vii şi la anul, chiar dacă nu sunt mereu
cuminte?
- O să vin câtă vreme mă vei aştepta şi voi primi
scrisorile tale.
- Dar părinţii îţi trimit scrisori?
- Hm…, mai puţine.
- Păi, de ce, doar ei au mai multe nevoi decât
copiii!
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
9
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
- Draga moşului, şi ei au scris cândva scrisori,
doar între timp au învățat bucuria de a dărui şi nu
mai au nevoie de mine. Aşa o să faceţi şi voi mai
târziu.
Fetiţa a căzut pe gânduri, iar când a ridicat din
nou ochii, Moşul nu mai era.
Ce-o fi vrut să spună? O să-l întreb la anul!
Diana Sporea – cl. a II-a C
Îndrumător prof. Pina Lazăr
Pe cer...
Soarele, la geam, zâmbește
Să te scoli voios din pat
Și, încet, el îți șoptește:
Bună dimineața! Ai o zi de onorat!
Soarele încet adoarme
Peste munții de mătasă
Și pe cer iute-i ia locul
Sora Lună cea frumoasă.
Stelele apoi se-adună
Să formeze Carul Mic
Dar mai cade câte una:
Pune-ți o dorință! îți zic.
Gabriela Porumb – cl. a II-a D
Îndrumător prof. Daniela Gavrilă
Kiki
Era o zi minunată de vară. Soarele strălucea
pe cerul de azur.
Bibi, cățelușa mea, avea chef de joacă. I-am
privit ochii blânzi și i-am spus:
-Hai în parc!
A început să dea din coadă, semn că a înțeles ce
i-am spus.
În parc era liniște. Pe bănci, câțiva bătrâni
citeau ziarele. M-am așezat și eu, iar Bibița cea
năzdrăvană a început să caute prin tufele din
spatele băncii.
Am privit-o cu atenție și, ce să vezi? Un pisoi
micuț, cu blana tărcată, privea speriat spre
cățelușa care o cerceta cu multă curiozitate.Am
luat pisicuțul în brațe, mângâindu-l cu drag, iar el
torcea fercit că și-a găsit un stăpân. L-am dus la
bunicii mei, care s-au bucurat și l-au îngrijit cu
drag.
Acum, Kiki este un motan mare și frumos și
este cel mai bun prieten al cățelușei Bibi. Cine
spunea că pisicile nu se înțeleg cu câinii?!!
Alexandru Bârlă – cl. a II-a C
Îndrumător prof. Pina Lazăr
Moș Crăciun
Este iarnă. și ninge ca-n povești. Se apropie
sărbătorile și bucuria copiilor crește pe zi ce
trece.
Într-o seară, mult după ora de culcare, am auzit
niște zgomote în curte, chiar lângă geamul meu.
M-am dat jos din pat și m-am apropiat ușor de
fereastră. Nu se vedea nimic, dar am auzit din
nou un zgomot dinspre horn. M-am ascuns după
masă și am văzut cum un moșneag rotofei scotea
din sacul ce-l purtase în spinare, niște jucării.
- Bună seara, Moș Crăciun!
- Bună, fetița moșului, dar tu de ce nu dormi la
ora aceasta?
- Te așteptam să vii; acum sunt mare și vreau să-l
cunosc pe cel care mi-a adus jucării atâția ani. De
unde vii?
- Vin tocmai din Laponia!
- Dar este un drum lung și greu! Cum reușești să
ajungi într- singură noapte la toți copiii?
- Am o sanie fermecată trasă de niște reni care
zboară ca vântul și ca gândul.
- Dar de unde ai jucării pentru toți copiii?
- Tot anul, spiridușii mei pregătesc mii și mii de
jucării pentru copiii cuminți.
- Dacă ai venit și la mine, înseamnă că și eu am
fost cuminte!
- Sigur că da, eu știu totul pentru că am pentru
fiecare copil câte o carte în care scrie cum s-a
purtat un an întreg, dacă și-a ascultat părinții, pe
doamna învățătoare, dacă a învățat bine...
- Moșule, eu am numai Foarte bine în catalog!
- Mă bucur și vreau să văd aceleași rezultate și la
anul.
- Îți promit că anul viitor voi fi și mai cuminte și
voi învăța și mai bine!
Moșul, obosit de drum, s-a făcut deodată
nevăzut. Afară se auzeau în depărtare niște
zurgălăi care m-au făcut să cred că nu am visat și
că totul a fost real.
Am adormit fericită țănând în brațe păpușa cea
nouă și frumoasă adusă de Moș Crăciun.
Melek Erdogan – cl. a II-a C
Îndrumător prof. Pina Lazăr
Ninge!
Mă uit spre cer cum ninge,
Văd fulgii albi cum zboară,
Plutesc pe la ferestre,
Pe palmă îmi coboară.
.
Vanessa Costea – cl. a II-a E
Îndrumător prof. Petria Dolia
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
10
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Scrisoare către Moș Crăciun
Este seară. Flori sclipitoare de argint s-au
așternut pe geamuri. Luna zâmbește printre miile
de stele ce au invadat cerul. Totul este acoperit cu
o manta albă de nea.
Se apropie Crăciunul și odată cu el vacanța și
mult iubitele jocuri de iarnă. În casă lemnele
trosnesc în sobă. Este liniște. Privesc pe geam
dansul fulgilor de nea și, deodată, o idee îmi vine
în minte: trebuie să vină Moș Crăciun! Oare îmi
va aduce un cadou? Poate că da, poate că nu...
Am fost destul de cuminte? Dar cu școala?
Hmmm, la asta nu m-am gândit! Trebuie să-i
scriu o scrisoare Moșului! Încep chiar acum: Dragă Moșule,
Mă numesc Mihai, sunt un copil cuminte și am note
destul de bune.
Mi-aș dori din tot sufletul să te văd măcar o singură
dată. A multe lucruri să îți spun! Ce păcat că trebuie
să colinzi toată lumea într-o singură noapte... Poate
că o să ne întâlnim vreodată.
Cu drag,
Mihăiță
Sunt foarte bucuros că am scris această
scrisoare și o voi pune chiar mâine la poștă. Îmi
așez ușor capul pe pernă și-mi imaginez ce daruri
frumoase îmi va aduce Moșul...
Mihail Munteanu – cl.a II-a E
Îndrumător prof. Petria Dolia
Iarna
Ninge, ninge mereu. Fulgi mari plutesc în
văzduh și se aștern într-un covor din ce în ce mai
pufos. Zăpada scânteietoare împodobește copacii
cu ghirlande și par ca niște figurine de zahăr.
Deși iarna este cumplită și viscolul frământă
lumea, derdelușul este plin de copii veseli cu
obrajii aprinși. Casele pitite sub căciuli mari și
albe sunt înconjurate de un câmp de cristal.
Este un peisaj mirific: covorul moale de zăpadă
domină pământul care pare adormit. Singurele
urme de viață sunt copii cei zglobii, funul care se
ridică deasupra caselor din sat.
Iarna este ca o zână ce sosește pe meleagurile
noastre în sania ei de argint. Ca o regină absolută,
ea pune stăpânire pe pământ. Cerul devine
posomorât și cenușiu, iar soarele este prizonier în
spatele draperiilor de nori amenințători.
Acest tablou de iarnă pare desprins dintr-un
basm pe care toți copiii îl trăiesc în fiecare an.
Irina Agherghinei – cl. a IV-a A
Îndrumător prof. Vasilica Mircea
Iarna
Uite, iarna a venit!
Pomii de nea au albit.
Străzile sunt luminate
Cu steluțe colorate.
Pe la case se aud
Copii colinde cântând,
Seara, așteaptă cu nerăbdare
Moș Crăciun ca să coboare.
Bianca Neagu – cl. a II-a E
Îndrumător prof. Petria Dolia
Dragă Moș Crăciun Dragă Moș Crăciun,
Tu ești darnic și ești bun.
Aș dori ca tu să vii
Cu sacul plin de jucării
Pentru mine și-al meu frate,
Care ne dorim de toate...
Pentru mine, dacă poți,
O poșetă colorată.
Pentru fratele cel mic,
O mașină cu lumini.
Pentru mama, pentru tata,
Mult noroc și sănătate!
Rebeca Tofan – cl. a II-a A
Îndrumător înv. Giorgeta Rădulescu
Dragă Moș Crăciun,
Încă de anul trecut, de când ai plecat de pe
meleagurile noastre, am început să mă gândesc
la tine. Tot anul mi-am imaginat cum ai să vii, de
Crăciun, cu sania trasă de reni.
Țin să-ți spun că în acest an am fost foarte
cuminte, i-am ascultat pe părinți și pe bunici, pe
doamna învățătoare și m-am străduit să învăț cât
mai bine. Dacă vrei, poți să te uiți în caietele
mele, să vezi ce frumos și ce corect scriu.
Știu că ești tare ocupat în această perioadă a
anului, dar poți să faci o vrajă și și să mă vizitezi
într-o noapte?
Dacă nu poți, mi-aș dori ca măcar de Crăciun,
să treci și pe la mine și, dacă ai în sacul tău, să-mi
aduci un laptop.
Îți mulțumesc și îți promit că voi fi și în
continuare ascultătoare și silitoare.
Cu drag,
Bianca
Bianca Nicolau – cl. a II-a A
Îndrumător înv. Giorgeta Rădulescu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
11
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Marea călătorie a micului
şoricel
Odată, un şoricel s-a gândit să plece în călătorie.
Bunică-sa i-a copt nişte lipii şi l-a petrecut până în
pragul casei. A ieşit şoricelul pe la vremea zorilor din
casă şi s-a întors câtre seară.
- Vai, bunicuţă ! strigă el. Eu sunt cel mai puternic, cel
mai ager, cel mai curajos locuitor din tundră. Până azi
n-am ştiut asta.
- Şi cum de-ai aflat, puiule ? se miră bunicuţa.
- Păi, iată cum. Azi am ieşit din casă şi am mers, am
tot mers, până când am ajuns la mare. Marea e mare-
mare, valurile aleargă pe ea de acolo-acolo. Da eu nu
m-am speriat, ci m-am aruncat în mare şi am trecut-o
înot! Chiar m-am mirat, când mi-am dat seama cât de
bine e să poţi înota.
- Da` pe unde o fi marea aceea? îl ispiti bunicuţa.
- La răsărit de căsuţa noastră, răspunse şoricelul.
- Cunosc eu marea despre care-mi vorbeşti, se pricepu
bunicuţa. Renul a trecut pe acolo şi urma lăsată de
copită s-a umplut cu apă.
- Bine, ascultă mai departe, se ţinea scai şoricelul. M-
am uscat la soare şi mi-am continuat drumul. Când
acolo, răsări înainte un munte înalt, înalt. Copacii de
pe culmea lui atingeau cerul cu vârfurile. N-am cum
să-l înconjor, așa că îmi fac vânt şi l-am sărit! Chiar şi
meu m-am mirat.
- Şi muntele tău îl ştiu, zise bunicuţa zâmbind. După
urma cu apă, se află o moviliţă, iar pe ea creşte nişte
iarbă. Şoricelul a oftat din greu, dar nu s-a lăsat de
povestit.
- Merg şi eu mai departe şi când îmi arunc ochii,
zăresc doi urşi care s-au încăierat la bătaie. Unul alb şi
altul brun. Urşii urlă şi îşi frâng unul altuia coatele. Da
eu nu-s dintre cei fricoşi. Mă arunc între ei şi-i
despart. Chiar m-am mirat, când mi-am dat seama că
am isprăvit cu urşii.
Bunicuţa căzu pe gânduri, dar se dumeri, şi zise:
- Aha, molia albă şi musca – ăştia erau urşii tăi.
Şoricelul nu s-a putu stăpâni şi a izbucnit în plâns.
- Va să zică, eu nu-s puternic, nici ager, nici curajos ?
Am trecut înot o urmă de copită, am sărit o moviliţă,
am despărţit o molie albă de-o muscă şi-atât ?
Bunicuţa zâmbi înveselită peste măsură şi zise:
- Dragul bunicii, pentru un şoricel prostuţ şi mic ca
tine urma de copită e marea în valuri, moviliţa e
munte,iar molia şi musca sunt urşi. Dacă nu te-ai
speriat de toate astea, înseamnă că într-adevăr eşti cel
mai puternic …
Răzvan Coarcă – cl. a IV-a C
Îndrumător prof. Gabriela OLoeriu
Hoața
Vulpea cea șireată mereu fură păsări de prin
ogrăzile oamenilor din sat, iar acum s-a gândit să
facă o vizită bunicilor mei...
Într-o noapte a furat două găini moțate.
Vâzând una ca asta, bunicii s-au gândit să o
prindă; au dezlegat câinele și au pus și o cratiță
cu sarmale lângă ușa cotețului găinilor. Numai că
Nero s-a ospătat bine, apoi s-a dus să facă o
vizită cățelușei vecinilor, iar vulpea, după ce a
mâncat resturile de sarmale, a mai furat o găină...
Bunicii mei l-au certat pe Nero și au mai adus un
ajutor, pe Grivei, câinele lup.
În noaptea următoare, cumătra a venit din nou.
De data aceasta, Nero și Grivei și-au făcut
datoria. Ham! Ham! Ham! s-a auzit, iar roșcata a
fugit cu coada între picioare.
De atunci, vulpea nu a mai venit la găinile
bunicilor, iar Nero a învățat să fie mai vigilent.
Așa am scăpat noi de cumătra cea hoață. Sara Necula – cl. a II-a E
Îndrumător prof. Petria Dolia
Sărăcuțul
Între ghimpi de mărăcine,
În poiana de arin,
Pe un fir de trandafir,
Stă un gândăcel timid.
A ieșit de dimineață
Să se joace cu-n scaiete,
Dar s-a înțepat cu-n spin
Și se-aud doar vaiete.
I-a intrat în picioruș
Țeapa lungă de la spini
Și nu poate să o scoată.
Vai, săracul, ce mai chin! Florinel Mihalcea – cl. a II-a D
Îndrumător prof. Daniela Gavrilă
Dragă Moș Crăciun,
Mă numesc Marius și sunt elev în clasa a II-a.
Nu sunt cel mai silitor elev din clasă, dar nici
codaș nu sunt. Cu toate că doamna învățătoare
îmi este ca o mamă, eu o mai mint uneori și nu
îmi fac întotdeauna temele, lucru care o supără.
Tatăl meu a murit, iar mama muncește de
dimineață până seara pentru ca eu să nu duc lipsă
de nimic. Recunosc că nu sunt mereu cuminte și
ascultător, și mai iau și câte un Bine. Dar să știi,
Moșule, că nu sunt un copil rău; chiar dacă mai
greșesc uneori, îmi iubesc foarte mult mama și
încerc s-o ajut cât pot.
Promit să fiu mai cuminte, să nu mai mint, să
îmi fac mereu temele, pentru ca toată lumea să fie
mândră de mine. Și îndrăznesc să te rog să mă
ierți și să treci și pe la mine în seara de Crăciun.
Sărbători cu bine și multă sănătate! Marius Cernei – cl. a II-a A
Îndrumător înv. Giorgeta Rădulescu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
12
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Dragă Moș Crăciun,
Mi-a spus doamna învățătoare
Să fiu fată silitoare
Și să-ți scriu acum scrisoare,
C-o să vii la noi pe seară,
Coborând din sănioară.
Eu, la pozne, n-am bucluc,
Temele mi le descurc,
Pe mămica o ajut.
Gându-mi stă la jucării,
La rochițe diafane,
Cum au zânele codane.
Deși am o bicicletă,
Îmi doresc și-o trotinetă...
Nu uita de surioare
Care vor jucărioare,
Iar pentru ai mei bunici,
Adu plicuri cu pupici.
Mama vrea o ciocolată
Și tăticul, înghețată.
Te aștept cu nerăbdare!
La mulți ani cu sărbătoare!
Andreea Voitețchi – cl. a II-a A
Îndrumător înv. Giorgeta Rădulescu
Pregătirea pntru iarnă
Mai este o lună până să vină iarna.
Animalele nu au terminat încă pregătirile și toate
se grăbesc.
Veverița adună ghinde, conuri și alune și le
îngrămădește în scorbura ei. Ciocănitoarea a
terminat de „doctoricit” copacii și acum se
îngrijește și de cuibul ei, lipindu-l cu paie și
nămol. Ursul fură ultimele picături de miere din
stupul albinelor, căci la iarnă el va hiberna și are
nevoie de rezerve de grăsime. Mistrețul nu-și
face prea multe griji; el știe că va găsi sub stratul
de zăpadă destule rădăcini cu care să se
hrănească. Iepurașul și căprioara sunt mai
neliniștiți căci iarba se va usca în curând și ei o
vor duce greu; noroc cu pădurarul care nu îi uită
și sigur le va aduce fân, așa cum a făcut și iarna
trecută. Lupii și vulpile vor trebui să colide peste
întinderea de zăpadă ca să caute animale bătrăne
sau bolnave pe care să le vâneze.
Toate animalele forfotesc în pădurea colindată
de vântul de noiembrie. Natura va avea grijă ca
toate vietățile să treacă cu bine și de această
iarnă.
Serafimovici Octavian cl. a III-a A
Îndrumător prof. Anișoara Vasile
Mărțișorul fermecat
A fost odată o fetiță care primise un mărțișor
de 1 Martie. Pentru că era un coșar foarte frumos,
ea l-a purtat toată ziua, iar seara l-a așezat cu
grijă printre celelalte jucării.
Cum a adormit fetița, mărțișorul a sărit jos de
pe raft până la păpușa Barbie și a întrebat-o:
- De ce plângi? Ești așa de frumoasă!
- Sunt supărată pentru că nu-mi mai găsesc
pieptănul! Sunt sigură că ursulețul Winnie mi l-a
ascuns, de necaz că el nu are coadă ...
Ursulețul a sărit ca ars:
- Nu ți l-am ascuns, plângăcioaso, deși ai merita
pentru că m-ai înțepat cu el. Uite, și acum mă
doare lăbuța!
- Nu-i adevărat, spuse Pluto, am văzut eu ce s-a
întâmplat. Fetița a pus din greșeală acul
mărțișorului între jucării și Winnie a călcat pe el.
Iar pieptănul este în sertarul măsuței de toaletă,
nasul meu cel fin l-a mirosit imediat.
Mărțișorul a scos cu grijă acul din lăbuța
ursulețului, și l-a pus la cheiță, apoi a ținut
oglinda pentru ca Barbie să își șteargă lacrimile și
să se facă iar frumoasă...
Cănd zorii au început să se arate, coșarul s-a
agățat singur în pieptul păpușii, pentru că așa se
cade să stea un mărțișor.
Simona Toea – cl. a II-a C
Îndrumător prof. Pina Lazăr
În Deltă
Era o zi călduroasă de vară când bunicii mei
m-au invitat să merg împerună cu ei câteva zile în
Deltă.
Drumul a fost destul de obositor, dar am putut
vedea multe lucruri interesante. Când am trecut
cu bacul la Galați am văzut cât de mare și
impresionantă este Dunărea.
La Mahmudia ne-am plimbat cu barca și am
admirat nuferii albi și galbeni care alcătuiau un
covor de flori străpuns de baletul lebedelor
grațioase. Pelicanii, rațele sălbatice, pescărușii,
egretele se aflau pretutindeni și își căutau hrana:
peștișori, broscuțe, scoici, raci, tot felul de plante.
Seara am mâncat cu poftă din vestitele bucate
lipovenești: borș și saramură din peștele pe care
l-a prins bunicul în acea zi.
Delta este un colț minunat de țară, iar bunicul
mi-a spus că trebuie să o ocrotim pentru ca și
copii noștri să se bucure de frumusețea și
bogățiile ei.
Ștefan Pușcașu – cl. a II-a C
Îndrumător prof. Pina Lazăr
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
13
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
...și flori – confirmări
Două destine
Pe aleea rătăcită
Trec, pentru a câta oară, Un bătrân uitat de lume
Și-un pisoi, la subsuoară.
Și împart un colț de pâine
Și-o privire, uneori,
Împletind două destine:
Un bătrân și un pisoi.
Parcă nevăzuți de lume,
Doar de vânt luați în seamă,
Cu o haină ponosită –
Altă viață, altă dramă.
Renata Flavia Nica – cl. a V-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Amorul de vară
Vântul cu alai de bucurii se indreaptă spre
fortificaţiile sufletului meu.
Fobia mi se adeverea cu cât fluxul de răcoare
îmi invada mai mult viaţa. Mă simţeam aşa de
neajutorată, încât imploram ca Ea să se întoarcă.
Filigranul zăcea trist şi obosit pe birou. Părea că
zilele lui s-au scurs, puţin câte puţin...
Parcă eram la cursele de Formula 1, când sunt
aproape să câştig, adrenalina e la maximum, dar
într-o fracţiune de secundă se năruie totul ... un
adevărat fiasco.
Ştiam că ferocitatea de care dă dovadă era doar
în imaginaţia mea. Dar unde este? De ce m-a
părăsit sau mai bine spus, de ce ne-a părăsit? Nu
ştia cât de mult o iubim?
Parfumuri feerice ale nopţilor acelea, uitate în
jurnalul de lângă veioză...Paşii lor grei, pătează
fără ruşine, amintirea demnă a zilelor de vară ...
Ce amare le resimt!
Mirajul verii mă doboară. De ce a trebuit să
plece aşa de repede? Nu şi-a luat nici ”Rămas
bun!”... În schimb, ne-a lăsat să ne delectăm cu
savoarea acră a toamnei reci şi umede...
Aşa se încheie Vara sufletului meu, urmând un
capitol aspru şi asiduu...
Ramona Mălureanu - cl. a VIII-a B
Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu
Răsăritul soarelui, poţiunea
fericirii
Pe o întindere pustie, unde doar o chitară
cântă în liniştea mării amortite, stau doi
adolescenţi care îşi aruncă privirile spre azuriul
cenuşiu. Le simt gândurile, speranţele deşarte şi
visurile neîmplinite, dar promise în faţa
debandadei furtunoase a naturii. Îi simt în
armonie cu valurile nebune care se izbesc
asurzitor de ţărmul ca o poartă ploioasă şi
gălăgioasă spre cimitirul biciuit de singurătate.
Poate la o asemenea oră ar fi înfricoşător în
mirosul dezgustător de peşte îmbinat cu algele
cleioase depuse pe faleză, mărturie a tuturor
veacurilor ce au vizitat acest loc mirific.
Pe pietrele pustii se zăresc spumele tumultoase
mări care cerne toate secretele depuse aici de
tineri care şi-au jurat iubire pură şi credintă. Pe
dunele de nisip se văd tot felul de deformări
înalte ca o lume minusculă cu prinţese, castele,
peştişori aurii, sirene ce zboară nestingherite prin
vapoarele ancorate în viaţa marină plină de noi
descoperiri, rechinii din plastilină cu dinti fioroși
din bucăţi mici din scoici, bariere de corali ce
dansează în serenada basmului povestit de
valurile bătrâne şi căluţii multicolori de mare ce
duc toate aceste minunăţii, iar pe spatele lor scrie
cu majuscule: LUMEA COPILĂRIEI
Ei bine, povestind toate acestea am uitat să vă
spun ce s-a petrecut cu cei doi tineri care... Au
plecat?! Nu, cum să plece, când ei au venit aici
pentru un scop bine planificat şi anume: aşteptau
minunea vieţii, focul ce arde în nucleul existenţei
umane ce însufleţeşte şi reânsufleţeşte natura şi
toate ramurile ei: pământeşti şi omeneşti.
Aşteptau cu nerăbdare cum aştept şi eu în fiecare
zi Răsăritul Soarelui. Încetul cu încetul, ziua şi-a
recăpătat puterea după micul dejun îndelungat,
văzduhul a căpătat o culoare pictată doar de
acuarelele soarelui. Din rozul ce sfâşiase la
început tot cerul cu nuanţe violete, până la urma a
ieşit un oranj strălucitor învelit în roşul aprins al
curcubeului. Cei doi tineri zâmbesc emotionati cu
o oarecare teamă în ochii albaştri şi căprui.
Chiar dacă soarele străluceşte ca o stea în
noaptea lină de vară, cei doi tineri nu se îndură să
plece, uitând de tot şi toate, limpezindu-şi
privirile în adâncul mării. Nu ştiu nici eu, cum nu
stie nimeni, poate doar ei ştiu dacă sunt prieteni,
tineri îndrăgostiţi sau necunoscuţi ce s-au întâlnit
întâmplător în roua dimineţii.
Bianca Golea – cl. a VII-a A
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
14
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
,,Călcâiul” unui cyborg
Epuizată după lungi cursuri de prezentare a
funcţionalităţii aparatelor de extirpare a tumorilor
în faţa unui auditoriu înflăcărat de rezidenţi din
anul III, mă decisesem să îmi anesteziez neuronii
într-un somn adânc. În aceste vremuri, somnul
este un lux, dar în acelaşi timp şi o pierdere
pentru fiinţele umane rămase pe Terra. Cyborgii
erau deja majoritari şi dominaţia lor nu era
departe.
Savanţii au fost conduşi dincolo de porţile
fanteziei benefice şi au negat aceste simptome
care le măcelăreau raţiunea insidios.
În timp ce emigram în spaţiul nemetamorfozat
de tehnologie, în apartamentul meu, am fost
răpită de un cyborg. Dar nu avea înfăţişarea unuia
obişnuit. Corpul nu era rigid, ţesuturile epiteliale
imitau perfect structura celulelor umane. Era
înfăţişarea a unui om robot care şi-a
metamorfozat trupul într-o maşinărie care i-a pus
capăt legăturii dintre cei doi parametrii
configurativi : trupul şi sufletul. Era un savant
care îşi pierduse mentalitatea contemporană în
vederea faimei de a realiza naţia perfectă.
Singurul organ nefragmentat cibernetic era inima,
care era singura parte dintr-un complex imens de
suturi metalice. Aceasta îmi semnaliza cu o
frecvenţă hotărâtoare unde înspre iphone-ul meu
şi-mi transmitea propunerea de a-l învăţa
anatomia şi de-a contribui la revendicarea şi
anihilarea tuturor factorilor biotici.
Mi-am dat seama că la cea mai delicată
respingere a ofertei puteam fi vaporizată de
razele laser din umărul stâng al acestuia.
Devenisem, chiar dacă invonluntar, omul de care
depindea destinul Terrei. I-am afirmat făţarnic
bucuria şi am stabilit ca în amurg să ne întâlnim
în robotul de tip păianjen trepied în care locuia.
Fiecare oră ce apropia momentul decisiv îmi
străpungea mintea ca un glonţ lăsând virusul
fricii să mă învăluie. Ajunsă la faţa locului,
înarmată discret cu un acid puternic mă
îndreptam, păşind cu grijă spre laboratorul
omului robot. Camera acestuia era îngustă,
împânzită de oxizi care te făceau să-ţi doreşti
ştirbirea simţurilor olfactive.
M-am apropiat de savant, ocupat fiind să-şi
exerseze râsul malefic şi exaltat de bucuria de a-
şi palpa realizarea visului, i- am turnat acidul în
coşul de reglare a temperaturii inimii.
În câteva secunde acesta a căzut lat pe podeaua
de un luciu metalic orbitor şi sfârşi urmărindu-mi
pentru ultima dată lacrimile calde cauzate de
moartea prietenului drag, diagnosticat cu o gravă
boală mintală.
Astfel, fără să declanşez urmări tragice pentru
planetă, mi-am salvat semenii.
Andreea Grigorică - cl. a VIII-a B
Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu Tărâmul nemuririi
Cu pensula ta de mister pictezi, cu
sentimente, pânza de catifea a inimii mele.
În felinarul prăfuit al sufletului, abia acum, o
scânteie a aprins focul iubirii. A fost ceva
neprăvăzut, dar firesc, aşa cum după noapte
urmează zi, după un tunel plin de întuneric,
urmează un ocean de lumină vibrantă.
Viaţa înseamnă iubire, iar iubirea înseamnă o
continuă renaştere şi maturizare. Pe peretele vieţii
tale am zărit înrămat curcubeul speranţelor şi al
viselor celor mai adânci, aflat pe pânza mea, iar
în colţ scria cu litere aurite: „ De dragul iubirii
tale nepreţuite!”
Unul fără altul suntem fără rost, dar împreună,
doi hoinari prin univers, vom da sens şi valoare
cu vântului” dragoste”. Te iubesc..
Ramona Mălureanu - cl. a VIII-a B
Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu
Visul
Miroase a tei și a regina nopții în liniștea
grădinii mele. Stau fermecată pe un pled
recitind o carte cu povești. Când vântul se stârnește încetișor
amestecându-mi paginile cărții, trăiesc miracolul
ce transformă dovleacul în caleașca trasă de cai,
iar casa, într-un castel auriu. Cu pași mărunți
înaintam încet privind cu încântare în jurul meu;
bluza sport pe care o purtam era acum o rochie de
bal, cireșele aninate de urechi sunt boabe grele de
rubin, iar cartea din mâna-mi era evantai
multicolor. Iarba înmuiată în roua dimineții este
acum un covor de smarald pe care picioarele
înnobilate de conduri argintii înaintează
temătoare. Paji înveșmântați în petal de crin se
apleacă în fața mea, deschizându-mi drumul către
tron. Eram o mândră prințesă din poveste și
doream ca toată lumea să o știe și să mă admire.
Dar dorința nu mi s-a împlinit, căci picături
grele de ploaie au inundat gradina casei mele
dintr-o dată, iar visul meu măreț s-a topit.
Ținând în mână cartea cu povești și lăsându-mi
lacrimile să curgă, mi-am spus că și cerul îmi
înțelege tristețea și plânge alături de mine.
Renata Flavia Nica – cl. a V-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
15
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Lumina dintr-o garsonieră
Îmi sprijin trupul slăbit de singurul perete
sacru din odaia arhiplină de vise mucegăite, iar
degetele albe de la mâinile încă needucate de
stilou se înfig în varul sacrificat. Unghiile roase
ori de câte ori vechile obiceiuri din copilărie
aveau de gând să se întoarcă, zgârie brutal
pleoapele gălbui. De jumătate de deceniu, de
când îmi petrec şi îmi manipulez existenţa în
apropierea gării teatrale, nu am văruit niciodată.
De fiecare dată albul mi se părea un pui de hoţ
ascuns în aripi crăpate de îngeri. „Cu alb nu se
purifică pereţii”, mi-am zis. Albul a fost
dintotdeauna pretextul inocenţei mele, dar eu, de
fapt, am visat dintotdeauna la albastrul ceresc.
Albastrul de cerneală. Când eram de-o şchioapă,
îmi mânjeam degetele, băgându-le zilnic în
călimara de deasupra biroului acum moşneag. În jurul meu, zeci de călimări desfăcute şi
jertfite nu stiloului, ci degetelor avide, zac pe
duşumeaua rece, nefamiliarizată cu noile mele
raţiuni de educare a fiinţei. Degetele pătrund în
sticluţele translucide, aproape ovale. Picioarele
desculţe se murdăresc cu albastrul vărsat pe
parchetul vechi, atât de prăfuit – cine mai are
timp de curăţenie? Irelevantă necesitate
lumească. Culoarea alienării mele se răspândeşte
la poalele peretelui ridat, ce savurează zâmbetele
opace pe care le creez pe el de o săptămână. De şapte zile nu mai dispun de coli de hârtie pe
care să le purific. De şapte zile, stiloul îmbătrânit
n-a mai fost în război cu foile goale, nude de
mine însămi. Acum s-au schimbat adversarii.
Doar frontul e acelaşi. Lupta sufletească continuă
între degetele cernelii şi pereţi. M-am apucat de o
nuvelă – prima, de altfel. Ceva cu un oraş de
mimi şi aripi de fluturi. Iar metafore de-ale mele.
Însă, dacă dezumanizaţii aceia de-afară mi-au
otrăvit sufletul cu minciuni iraţionale, care le-au
manipulat minţile aglomerate în necunoscutul
ideilor sumbre, eu n-am să le răspund cu aceeaşi
monedă. Nu. Eu vreau să mă purific, iar
purificarea mea să fie renaşterea decorului pe
care-l remodelez. Cu mâinile şi cu jumătatea de
suflet; cealaltă e pe peronul numărul trei, fiind
călcată de ei în picioare.
Din cauza sau datorită scopurilor mele
spirituale, m-am mutat acum cinci ani în
apropierea unei gări abandonate de suflete curate.
Cele care aleargă acum înlăuntrul unor corpuri ce
numai de oameni sau învătăcei nu pot fi numite,
se aruncă în păcatul neştiinţei. Deşi zgomotele
haotice mi-au spart fereastra sacrificată ploii
autumnale, iar auzul meu întâlneşte, involuntar,
zi de zi, înjurături citadin parfumate, aici am
reuşit să-mi renovez lăcaşul. O garsonieră
bătrânească la etajul al treilea, singura visătoare
de pe un palier de mult nestrăbătut. Bucătăria
zace în prăpastia singurătăţii. De vreo câteva zile
nu i-am mai făcut vizite mesei din lemn cu care
stăteam la taifas. Cu ea şi cu o cană de ceai. Cu
siguranţă chiuveta s-a lipit tot mai mult de
peretele sobru, căutând oblăduire. Perdelele
probabil au fost legănate de loviturile brutale ale
vântului pe care l-am uitat – şi pe el – în gara de
jos. De dedesubtul picioarelor mele, de
dedesubtul standardelor mele.
Când m-am mutat în locuinţa aceasta recent
adoptată, trenurile soseau cu luminile aprinse
acasă, la mama gară care le alinta vagoanele
îmbâcsite de zăpăceala umanităţii. Acum, însă,
farurile abia mai stau aţipite, iar locomotivele
alergice la banala destinaţie scuipă fum,
nemotivat. Au îmbătrânit. Sau e doar o aparenţă.
Oamenii le-au îmbătrânit, povestind iar şi iar
despre aceleaşi rătăciri nemotivate ale sufletelor.
Ei încă pretind că mai cunosc spiritualitatea. Câtă
ipocrizie!
Se aud ciocănituri în uşa bolnavă, cu balamale
învechite şi plictisite de mine. Ciudat, n-am mai
primit vizite de vreo trei ani. Mereu mi-a fost
teamă de rânjetele străine ale singurătăţii, dar am
conştientizat că ea mă creşte. M-a crescut
dintotdeauna, doar că uneori i-am respins
îmbrăţişările, gândindu-mă că voi găsi alinare în
cele umane. Mintea conturează din nou cuvinte în
aer, iar musafirii neinvitaţi nu aşteaptă. Insistă
succesiv, iar auzul meu e destul de stresat de
zgomotele infernale ale celor de afară, aşa că mă
ridic şi mă îndrept spre holul îngust, mucegăit.
Obosită de excese de cuvinte, mă clatin.
Adevărul este că nu am învăţat decat târâtul
pruncilor, nu şi pe cel juvenil, pe care ar fi trebuit
să-l cizelez. Ar fi trebuit. Dar, într-o odaie aşa
scundă şi nespaţioasă ca a mea, mai bine nu te
mai străduieşti să te ridici şi să mergi firesc, în
picioare, tot timpul.
Încerc să descui uşa de la intrare, dar se pare că,
ultima dată, când am fost la librărie să
achiziţionez foi, adica victime de război, am
uitat-o deschisă. Şi-aşa nu mai bagă nimeni de
seamă.
Răspund violent, parcă înşfăcând clanţa în
mână. Două perechi de ochi, zâmbind prea tipic
şi nenatural, mă privesc cu duioşie – acesta îmi
pare sentimentul pe care vor să-l schiţeze. O fi
milă – n-am nevoie să primesc aşa ceva la uşa
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
16
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
mea. Sentimente din astea trebuie returnate
sufletelor care atârnă în faţa mea.
- Maya, putem intra? mă-ntreabă sec Rareş,
încercând să pară binevoitor, analizându-mi însă,
în mod obişnuit celor convenţionali ca el, ţinuta
de casă: un tricou bărbătesc larg, până la
genunchi, împrumutat probabil de la bunicu’, în
cel mai plauzibil caz, o pereche de pantaloni de-
un verde murdar; şi desculţă, cu pete de cerneală
pe glezne şi pe degetele atât de la membrele
superioare, cât şi de la cele inferioare.
- Intră, răspund succint, oftând a nepăsare.
- Şi eu? întreabă celălalt fost coleg de liceu,
aruncându-mi o privire cu un fel de nevinovăţie
retorică, dar searbădă.
- Sunt obosită, încurc numărul persoanelor. Şi tu,
adaug, încercând să-i tai schiţele zâmbetului ce se
vrea perfect.
Aştept să intre mai repede, căci timpul a rămas
şi aici călăul aşa-zisei mele literaturi. Şi aşa e
pură pierdere de vreme să stau cu doi foşti
prieteni din liceu – într-adevăr, au fost cei mai
apropiaţi. Ne croiam zboruri împreună, dar, în
prezent, realizez că erau decolorate şi nemotivate.
Îi conduc în bucătărie. Îi invit plictisit să se
aşeze pe cele două scaune rămase amintire din
copilăria liceală pe care am gustat-o împreună.
Dar e mult de atunci.
Ce vreţi? Ceai, cafea sau conversaţii lumeşti?
întreb rece, studiindu-mi mâinile.
Cei doi mă privesc întrebător. Jalnici. Tipici.
Prea reali, dar inumani. De fapt, realitatea de azi
e o formulă precisă, care rezultă inumanitate –
dezumanizare, mai bine spus. Rareş şi Andrei
încearcă, presupun, să formuleze un răspuns mai
puţin tăios decât întrebarea adresată.
- Maya, am venit doar să te vedem. Ne-am făcut
griji pentru existenţa ta, mai ales când am auzit
că ai renunţat în anul trei de facultate. Medicina
era raţiunea ta fundamentală. Ce s-a întâmplat?
- Da, m-am mutat la etajul trei, în schimb,
ironizez subtil.
- Încetează, Maya. Te-ai rătăcit înlăuntrul
singurătăţii tale. Erai cea mai bună studentă, erai
cea mai vie şi cea mai umană dintre noi toţi! În
liceu voiai să ajuţi oamenii să renască – îţi plăcea
ţie tare mult sa filosofezi, surâde Andrei, dar
gestul mi se pare mai mult decât absurd.
- Cum să învăţ oamenii să renască sufleteşte
dacă nici cei mai buni prieteni nu îmi acceptau
motivele existenţei? Cum să fac aşa ceva dacă
nici măcar tu nu mă înţelegeai? Mi-a fost tăiat
zborul. Chiar şi-n facultate. Iubeam să învăţ, să
mă dedic studiului, dar, când au – pardon, aţi
aflat ca literele sunt parte din mine, m-aţi respins.
Din cauza voastră m-am afundat în nebunia
umană pentru voi, atât de ridicolă! Uitaţi-vă pe
fereastră şi spuneţi ce vedeţi: zevzeci cu măşti
angelice care caută trenuri ce-i vor conduce spre
destinaţii apuse. Toţi pleacă, eu rămân.
Pieptul mi se zbate haotic, iar Rareş, văzând că
din mine izbucneşte adevărul, încearcă să mă
liniştească. Mă îndepărtez, apoi îi iau pe amândoi
de mână, şi-i duc pe frontul de luptă. Îngroziţi, se
uită înspre peretele arhiplin de naşteri de cuvinte.
Adidaşii li se afundă în foi scrise, altele
mototolite. Rareş se îndreaptă spre fereastră,
trage draperiile la o parte şi strigă ca un nebun
înspre mine:
- Ai orbit! Mediul ăsta te-a înnebunit.
Singurătatea dintr-o garsonieră şi-o jumătate de
gară moartă ţi-au ucis fericirea. Pe noi ne
consideri inumani, dar tu te-neci în demonism!
- Nu, Rareş, aici greşeşti! Mă răzvrătesc
împotriva măştilor negre pe care le purtaţi pe
chipurile înstrăinate de voi înşivă!
- Rareş…!, intervine, la un moment dat, Andrei,
vorbind însă în şoaptă.
- Lasă-mă, mă! O să se distrugă aşa!
- Rareş! Priveşte-o pe Maya… Aripi de litere îi
cresc în spate, nu vezi?
Şi ei îmi spuneau că eu sunt cea care
halucinează. Mă întorc cu spatele. Nu văd. Nu
simt. Inuman.
Însă, cei doi insistă succesiv şi-mi spun că, pe
pereţii cu nuvela dedicată mimilor străini, lumina
îmi creşte aripi de cerneală, pe care le dăruieşte
sufletului…
Nu înţeleg, dar aud bătăi de ore angelice, cinci
amurguri la număr, iar în gara de dedesubtul meu
trenurile sosesc în goană…
Adelina Bălan – cl. a VII-a A
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Anotimpul tristeții
Toamna rece a venit,
Peste noi a năvălit
Vântul suflă și doboară
Visele de astă vară.
Frunza plină de rugină
De pe creangă cade lină,
Alături de-ale ei surate,
Acum, triste și uitate.
Toamna stă încoronată,
O regina neîndurată
Peste noi, trei luni domnește
Pân`ce iarna o gonește.
Cristian Sandu – cl. a V-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
17
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Amintirea nepreţuită
Veselia predomină în amintirile mele ca un
zbor de rândunele, ca o lună sclipitoare. Bunicul
meu, o fiinţă veselă şi plină de viaţă, îndulcea
visele copilăriei mele prin poveştile lui. Reda o
lume în miniatură. Avea darul de a da viaţă
oricărei amintiri. Ce frumoase erau acele istorisiri
pe care le spunea seara la culcare!
Mi-a povestit despre copilăria lui. Despre
jocurile minunate de pe uliţe, despre stelele ca
nişte felinare, despre apusul ca o bucurie
nesfârşită şi despre multe altele.
Dar odată totul s-a schimbat: uliţele se sfădeau
între ele cât le lăsa gura căruţelor şi se hărţuiau,
smulgându-şi smocuri de colb cărunt. Copii de
altădată nu mai erau. Erau plecaţi. Dar unde? Toţi
erau acum cuprinşi de negura necunoscutului.
Numai bunciul rămasese singur ca Luna cea
singuratică. Se simţea părăsit, părăsit de prietenii
lui care plecaseră în lumea largă. Atunci trebuia
să-şi ia si el zborul. Dar nu-l lăsase sufletul. Se
simţea înţepenit asemeni unui zmeu în
necuprinsul văzduh. Îl legau atâtea amintiri încât
nu putea să se desprindă de casa părintească şi de
uliţele satului. Amintirea profund rămasă este o
dovadă de prietenie.
Bunicul povestea că într-o zi mergea pe uliţă,
la scăldat, şi a întâlnit un băiat blond, cu ochii ca
marea. Aceştia s-au prezentat, s-au cunoscut şi
mai târziu au devenit cei mai buni prieteni.
Bunicul îşi dorea foarte mult o prietenie
adevărată şi aceasta s-a şi împlinit. S-au ajutat în
periada şcolii, au învăţat împreună, dar anii au
trecut... Prietenul său a plecat la liceu în alt oraş
si bunicul s-a simţit trsist si abandonat. Astfel
trebuia să plece si el.
După douăzeci de ani, când s-au întâlnit şi-au
dat seama că chiar dacă nu şi-au fost alături, au
rămas cei mai buni prieteni.
De aceea eu cred că niciodată nu eşti singur
dacă ai prieteni.
Bianca Rusu - cl. a VI-a D
Îndrumător prf. Anișoara Pițu
Singurătate...
Singurătatea este întotdeauna persoana cu care
vrei să fii. Eşti în centrul atenţiei, fără a fi nevoit
să îţi pui masca şi să faci tot posibilul să fii ca un
licurici în ochii lumii. Eşti plin de adrenalină,
poţi vorbi cu voce tare, poţi sta cum vrei,
mănânci atât cât vrei.
Viaţa e frumoasă. Depinde dacă o priveşti seara,
noaptea sau dimineaţa.
Seara eşti ca un vampir ce trăieşte în lumină:
turbat, disperat, însetat de...somn. Eşti fericit că
eşti în elementul tău, dar ştii că nu durează mult
până ce migrena, stresul şi nebunia te
încătuşează. Îţi spui în gând: în noaptea asta
evadez, trebuie să las mintea dincolo de gratii.
Dar nu poţi... Te zbaţi şi finalmente...adormi.
Noaptea e plină de fantezii periculoase: eşti
regele în jungla oraşului în care te afli! Ea te
ajută să te detaşezi de tarele traiului citadin, să te
dezlipeşti de etichetele cu care ai fost înzestrat
din ziua în care ţi-ai afirmat prima părere.
Coşmarurile nu te ocolesc pentru că ai suferit în
timpul zilei: cu cât suferi mai mult, cu atât te
chinuie. Unii tânjesc după durere pentru că astfel
se întăresc, alţii fug ca să aibă gingășia din
copilărie.
Dimineața eşti înconjurat de propriul spaţiu
cosmic. În el îţi clădeşti refugiul și îţi droghezi
astfel adevăratul “Tu”. Drogul îţi poate invada
mintea catalizând starea de vinovăţie şi ruşine,
destabilizând logica.
Iubirea este inutilă, acum, pentru cicatricile
mele. Faptul că nu-ţi doreşti singurătate nu-ţi dă
dreptul de-aţi asocia sufletul cu o marionetă,
pentru că, dacă ai fi iubit, sforile ar juca liber.
Dar mă simt ca o piesă în plus a colecţiei care
este distrusă.
Gândul acesta mă arde ... Singurătate...
Libertate... Eu... Tu.... Spațiul cosmic...
Andreea Grigorică - cl. a VIII-a B
Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu
Acasă – fereastra în care
soarele răsare
Am lăsat din nou pisica și câinele la intrarea
în casă. Pisicii albe îi strălucesc ochii asemeni unor
smaralde în lumina astrului ce își desface aripile
placate cu argint deasupra acoperișurilor de
lumină. Câinele încearcă să mă muște, să îmi
sfâșie carnea cu dinții murdari de minciună. Nu
vrea să îmi dea drumul, să mă lase din
strânsoarea ce mă sfârșește. Însă îl conving, ca
întotdeauna, spunându-i că mâine voi ieși pe
aceași ușă, iar ele, animalele mele, Naivitatea și
Teama, mă vor aștepta, urmându-mi mereu pașii,
oriunde m-aș duce.
Îmi fac curaj și intru în casă. Mama mă
așteaptă cu o tavă de prăjituri ce mă îmbie într-un
dans al aromelor. Vorbele ei îmi îndulcesc rănile
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
18
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
sufletului de peste zi. Începem să brodăm o eșarfă
a amintirilor, timpul, colecționarul clasic de ore
fiind asemenea unei melodii de fundal ce se aude
cu atât mai departe, cu cât orele trec. În camera
obscură suntem doar noi, cerul a luat foc și
lumina camerelor a fost oprită...Ușor, focul din
șemineu se stinge și el.
Totul e sub stăpânirea înturnericului, dar mai
avem licurici în ochi și chiar dacă iarna a acoperit
cu mantia sa rece tot catul fereastra bucătăriei e
plină de lumină. Și toți vecinii spun că soarele s-a
coborât în casa noastră...
....și refuz să mă gândesc deocamdată că mâine
dimineață voi păși peste prag, iar cu mine vor
păși alături Pisica albă cu ochi de smarald și
Cânele cu dinții murdari de minciună.
Andreea Pătrunjel – cl. a VIII-a E
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Grivei
Cerul cerne ne-ncetat
Fulgi mari de zăpadă.
Pe pământ s-a așezat
Alba pătura bogată.
Este un ger năpraznic.
Grivei se zgribulește,
Ar vrea la căldurică,
Dar nimeni nu-l primește!
De-acum se lasă seara.
Grivei e-ngrijorat
Căci nu-și găsește osul.
Unde l-o fi lăsat?
Își cheamă și amicii
Să caute-mpreună
Și când scurmară groapa,
Mai mulți căței se-adună.
Atunci, Grivei le spune:
-Lăsați, dragi frații mei,
Osul s-a dus... Nu este...
L-o fi mâncat Ciumpei!
Să mergem, dar, la ușă,
Cu toții să facem gură...
S-o îndura mătușa
Să... mirosim friptura!
Alexandra Țopâra – cl. a V-a D
Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu
Iarna
Afară ninge maiestuos, Totul este luminos.
A sosit iarna la noi,
Cu zăpadă și fulgi moi.
La fereastra din camera mea
Privirea îmi alunecă ușor
La dansul fulgilor de nea,
Român uimit de jocul lor.
Cum temele mi-am terminat,
Afară iute am plecat
Căci au ieșit copii pe stradă
Să facă oameni de zăpadă.
Cristina Manta – cl. a V-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Evadarea
Într-o seară, după închiderea bibliotecii, din
câteva cărți uitate pe masă au sărit diminutivele și
augmentativele. Fiecare începu să se prezinte
politicos:
- Bună seara, dragele mele! Eu mă numesc
Augmentativ și am rolul de a „mări” obiectele.
- Bună seara! Eu sunt Diminutivul. Eu
„micșorez” obiectele și încerc să le fac mai
frumoase, mai drăgălașe.
- Îmi pare bine de cunoștință. Dar, știi, eu fac
parte din familia sufixelor.
- Ce coincidență! Și eu! Înseamnă că suntem
rude!
Toată noaptea, diminutivele și augmentativele
au vorbit încât, dacă ar fi stat cineva să asculte,
ar fi crezut că e o clasă întreagă de copii.
Dimineață se auzi cheia răsucindu-se în ușă,
iar neastâmpăratele sufixe abia au avut timpul să
se strecoare la loc în cărțile de unde ieșiseră
seara. Bibliotecara intră și le așeză la locul lor, în
raft. Auzi un chicotit, se uită spre ușă, apoi ridică
din umeri nedumerită și-și văzu mai departe de
treabă. De unde să știe ea ce discuții interesante
se purtaseră acolo toată noaptea...
Vanessa Tudoroiu – cl. a VI-a A
Îndrumător prof. Lazăr Fănuță
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
19
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Apolodor
1.
Într-o zi, întâmplător,
Pe arena de la circ,
Apăru din Labrador
Un pinguin foarte mic.
Apolodor l-au botezat
Și-n cor, la circ, l-au instalat.
Era tenor, cânta în cor,
Spre fericirea tuturor.
2.
Așa trecut-au câțiva ani,
Cântând cu voioșie,
Până-ntr-o zi, când, întristat,
Apolodor a suspinat și-a zis:
„Eu trebuie să plec
Spre frații mei, în Labrador,
Căci mi s-a făcut foarte dor.
Regret nespus,dar n-am ce face,
Dorul nu-mi dă deloc pace.
La circ îmi place foarte tare,
Dar inima mă doare tare.
Dacă nu v-ați supăra,
În Labrador aș pleca.”
Văzându-l domnul dresor
Cât de tare-i este dor,
I-a spus astfel: „Poți să pleci
De e ceea ce-ți dorești.
Deci, tu poți, Apolodor,
Să-ți vezi frații din Labrador.
4.
Apolodor, vesel tare,
Este gata de plecare.
Ce bucurie, ce fală,
Își va vedea țara natală!
5.
A plecat Apolodor
Spre înghețatul Labrador
Prin Spania, Germania,
Grecia, Italia,
Și a mers cât mai departe
Pe cărările înalte
Să-și găsească frățiorii
În oceanele-nghețate.
6.
Un mic popas întâmplător
Sau poate că a fost un vis,
Atunci când ușa a deschis
Și cu glas stins s-a prezentat:
„-Scuzați, eu sunt Apolodor.
M-am rătăcit și-mi este dor
De frații mei din Labrador.
-Poți visa la Labrador,
Dar să știi că nu-i ușor
Să privești spre viitor,
Fără zilnic să citești
Zece pagini de povești.
Și fiindcă ai cutezt
Ora de mi-ai deranjat,
Douăzeci tu vei citi
Până eu mă voi gândi
Cum să nu-ți mai fie dor.”
(N-a visat Apolodor,
E coșmarul tuturor!)
7.
S-a gândit ce s-a gândit,
Și spre zoo s-a grăbit,
Lumea necuvântătoare
S-o pună la încercare:
Ar vrea să-l ajute, oare,
Pe frații săi să-i întâlnească,
Dorul să-i mai potolească?
8.
Aici, când el a ajuns,
Repede a fost strigat:
„-Cine ești, măi, pinguine,
De te plimbi nestingherit
Printre cuștile cu fiare?
-Eu? întreabă el, timid,
Păi, eu sunt Apolodor!
Vreau să merg în Labrador,
Frații să mi-i întâlnec,
Căci de dor mă prăpădesc.
-Oare ești acel tenor
Ce cântă frumos în cor?
-Eu sunt, însă am plecat
De la circ, spre Labrador
Fiindcă o să mor de dor
De frații mei. Dar cine ești?
-Eu sunt cangurul Ilie,
De tine am auzit.
Acum sunt captiv la zoo
Fiindcă un om rău m-a prins.
De m-ajuți să scap de-aici,
Te voi ajuta și eu
Să scapi de dor, și-ți promit
Că ajungi în Labrador.
9.
Apolodor s-a străduit
Și lacătul a desfăcut,
Iar Ilie, țopăind,
Iute l-a îmbrățișat.
„-Acum, hai la Amadeu,
Că-i cel mai fioros leu
Și sigur te va ajuta
Să ajungi în Labrador
La frații de care-ți-e dor.”
Și au plecat toți trei la drum
Peste mări și peste țări,
Până ce ei au ajuns
În frumosul Labrador.
După multe căutări,
Frații el și-a întâlnit.
A fost foarte bucuros
Și s-a prezentat frumos:
„- Voi știți, eu sunt Apolodor,
Fratele vostru, al tututror.
La cor, la circ, au am cântat,
Tenor am fost, dar am plecat
Pe voi să vă-ntâlnesc cu drag
Căci nu mai puteam să rezist
Chiar dacă viața de corist
E-un lucru minunat...”
10.
Pe toți i-a îmbrățișat
Apoi, însă, i-a întrebat:
„-Dragii mei, voi stați aici
Unde noi toți n-am născut
Însă celelalte rude
La Polul Sud acum sunt.
N-ar fi bine-o aventură,
Să plecăm spre ei, în Sud,
Să fim mai mulți și să formăm
Un cor, ca și cl de la circ
Și unde eu voi fi tenor...”
Alex Iordăchescu – cl. a V-a B
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
20
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Ochiul unui alt ochi
Degete calde făcute din sticla ce a fost
spartă de gândul închis și îmbâcsit retează
aripile unui gând precum lumina ce disperă
un corp, făcându-l să sufere, nesuportându-și
ochii. Pustiuri mari aruncă cu nisipuri
momotone într-un ocean gol, ocean a cărui
apă s-a transformat într-o gaură în geamul
iernii.
Se apropie usor gene mari și negre, păduri
întunecoase, ude și pline de mister ce ascund
în ele lumina ce spune mereu: “nu înțeleg”
atunci cand pipăie o pagină albă și nescrisă.
Un cadavru lungit cu tot corpul său pe
realitate stă pe patul mort ce se împrăștie la
orice suflu. Oasele sale împing apa creând
valuri ușoare și slabe, începând să ardă
fierband oceanul, făcând să danseze doar pe
unul din cei doi parteneri veșnic linistiti.
Oasele ard și scot fum de sânge, fum ce
împarte apa în fâșii, lăsându-l să vadă cerul
negru și lăsându-l să strângă întunericul.
Gheața oceanului se sparge repede,
inundând pustiul atunci cand limba gustă din
aroma sa, iar ochiul orb și curios își rupe
genele, scufundându-se la rându-i în puritatea
albastrului.
Valurile aleargă neîncetat cu cadavrul
sfâșiat, rupt și mutilat, ascunzându-l și
protejându-l mereu. Brusc craniul de sticlă,
însângerat își deschide gura și se scurg ușor
pe obrajii tari serpi și viermi lungi ce fug să
adune toate părțile corpului său, făcându-l
din nou ca la început.
Omul se ridică în picioarele sale lungi și
rigide, călcând apa cu ură,făcând-o să
sângereze și să urle la fiecare pas. După ce
marea nu-l mai încăpea și-l scuipa afară,
întunericul îl strânge din toată forța, zgâriindu-l cu gheare negre și ude,
sfărâmându-l ca pe un biscuite fraged și cald
în mâna unui bebeluș curios. Toate
rămășițele lui sunt purtare pe umerii adierii și
ale pustiului până în cel mai adânc și rece
mormânt.
Andreea Grigorică – cl. a VIII-a B
Îndrumător prof. Pompilia Bărbosu
Epitaf
Zbor spre stele ude,
Ca un fluture, spre soare,
Cu teama de a se arde
Când îl atinge...
Cade...
Piere sub glastra de argint
Și își închide ochii sufletului
Visând a neputință...
Alexandra Herghelegiu – cl. a VI-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Câte întrebări nepuse
Câte mâini țes nemurirea?
În ce lume sunt aici?
Câte întrebări nepuse...!
Dar răspunsuri, câte nu-s?
Ce vreau eu? Și... ce vrea lumea?
Ce așteaptă ca să spun?
Unde se-odihnește moartea?
Când termină jocul ei?
Îngerii se tem vreodată?
Demonii au mama lor
Să-i dezmierde, să-i alinte?
De ce sunt așa de răi?
Renata Flavia Nica – cl. a V-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Suflet străin
Diferit ca vântul ce trece și vine,
Ca soarele șoptindu-mi „e bine”,
Diferit ca ploile de vară cu cer senin,
Diferit de acestea mi-e sufletul străin.
Asemeni picăturilor de ploaie reci
Și amintirilor reținute pe veci,
Asemeni cântecului divin,
Mi-e sufletul de tot străin.
Și indiferent că-i foc sau că-s ploi,
Sufletu-mi străin privește înapoi.
Roxana Rogoz – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
21
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Două rățuște
Două rățuște
Cât două găluște
Stau la sfat,
Înotând pe lac:
-Uite, surată,
Spune cea moțată,
Zice-o cloșcă
De la poartă
C-am primit un plic ciudat,
Foarte, foarte colorat!
-Ce era în plic
Vreau acum să zic,
Spune rața bearcă
Ce-nota pe baltă.
-Era o scrisoare
Taman din depărtare
De la o amică,
O rață pitică.
Ne cheamă să zburăm,
Să cutreierăm,
Să vedem și noi
Rațe și rățoi altfel ca la noi.
-Drept să-ți zic, surată,
M-am cam săturat de baltă.
Hai și noi într-o vacanță,
Că suntem cu importanță,
Nu suntem chiar orișicine
Și tu, ca și mine.
Suntem rațe românști
Cum niciunde nu găsești.
Cum stau ele, așa,
Vine cineva,
Și le ia subsuoară,
Și le-aruncă-n oală!
În bucătărie,
Mare nebunie:
Stau două rățuște,
Cât două găluște,
Pe-n platou cu prune-n gură,
Transformate în friptură!
Morala:
Nu te lăsa dus de val,
Că poți să n-ajungi la mal.
Mara Stamatin – cl. a VII-a B
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Maimuțoiul și
babuina
Roberto, maimuțoi de soi,
Se bălăcea într-un butoi
Și se credea de sânge-albastru,
Plutind pe apă ca un astru...
El își vorbea mereu, în sine,
Despre iubire, cu microfonie:
„Iubirea mea-i nemăsurată
Pentru-o babuină din Izmir,
De-a lui Abdul cel mare și hain.
Un drog ușor mi-ar da avânt
Iubirea să i-o tot cuvânt,
Să ne-nrudim, neamuri alese,
Eu, mire, cu multe mirese...”
Iubirea astfel declarată
Fu grabnic și recepționată
De trepăduși și coțofene,
Chiar la Abdul, cuprins de lene. Atunci, temutul babuin
A dat o lege, din senin,
Ca maimuțoiul din butoi
Să se însoare până joi.
Să se însoare de îndată
Cu fiica sa cea nepătată!
Adus în fapt, surprins și amețit,
Roberto a încremenit
Cu gândul dus la vestea care
L-a năucit în graba mare!
Morala:
Iubirea trebuie simțită
Chiar înainte de-a fi definită!
Monica Mocanu – cl. a VII-a B
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Iarna Ca să vezi! Ce-i oare afară?
E iarnă sau primăvară?
Mii de stele argintii
Au acoperit câmpii.
Totu-i alb și luminos
Precum chipul lui Hristos.
Moșul este așteptat
De toți copiii, cu drag,
Dar și cei mai mari așteaptă
Pe Moșul cu barba albă,
Căci și ei au fost cuminți,
Chiar de sunt acum părinți...
Și cum să nu spunem, oare,
Că iarna-i fermecătoare?
Elisa Lazăr-Mușat – cl. a V-a D
Îndrumător prof. Pompilia
Bărbosu
Porcul și purcelul
Un porc ce mereu în nămol a
stat
S-a mutat, mai nou, într-un
palat.
Și-a cumpărat și spații, și argați,
Trecând în rândul celor mai
bogați.
Un purceluș sărac s-a tot gândit
La un loc de muncă bine plătit.
Sperând, și-a zis în gândul lui:
Să-ncerc să merg la mama
porcului!
-Te rog frumos, mamă de porc,
Să mă ajuți să am un job
La fiul tău cel mult iubit
Ce porc măreț a devenit.
Porcul, aflând de ruga lui,
S-a făcut al dracului,
Nu loc de muncă vrând să-i
dea,
Ci sclav la el în cocină să stea!
Noi nu dorim salariați,
Noi vrem argați!
Morala:
Când porc ai fost, porc ai
rămas,
Și nu le da altora peste nas!
Laura Dragnia – cl. a VII-a B
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
22
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Muntele
După drumuri lungi, asemenea zilelor de
iarnă, prin văi, păduri, cărări întortocheate, pe
șosele lungi, asfaltate, am ajuns, în sfârșit, la
munte.
Priveam în gol. Departe, pe ici, pe colo, se mai
zărea câte o pată de zăpadă din care un ghiocel
îndrăzneț își înălța căpșorul. Albul micuței flori
părea un dar lăsat amintire de Regina Gheții.
Timid, pădurea începea să prindă culoare, iar o
mireasmă adusă de vânt îmi alinta nările.
Cerul azuriu se întindea nețărmurit; în mijlocul
lui, soarele trona victorios și își trimitea razele
strălucitoare, încălzind natura cu generozitate.
Brazii nemuritori se înălțau mândri, știind prea
bine că ei sunt singurii care au învins iarna cu
verdele lor veșnic. Ca din jobenul unui magician
au apărut vietăți minuscule care salutau
primăvara mult așteptată. Prin copacii treziți de
vreme, păsări de tot felul cântau triumful vieții.
Un peisaj mirific se întindea în fața ochilor
mei, iar eu mă simțeam mic și copleșit de
frumusețea, armonia și forța muntelui.
George Tudorache – cl. a VI-a D
Îndrumătr prof. Anișoara Pițu
Clopoțelul
Ding, dong!
În dimineața răcoroasă
Clopoțelul îi cheamă
Pe cei mici în clasă.
Ding, dong!
Se aude soneria.
Ies piticii de la ore Arătându-și bucuria.
Ding, dong!
Întrăm acum și noi
Toți, în pas vioi:
Suntem schimbul doi1
Ding, dong!
Cei mai mari elevi
Intră chiar acum
Toți la schimbul trei.
Ding, dong!
Dup-o zi obositoare
Clopoțelul merge
Și el la culcare.
Ioana Galea – cl. a V-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Început de toamnă
Calendaristic, fiica cea roditoare a anului a
sosit. Nu pot să cred că s-a terminat vacanța!
Nicio frunză n-a căzut, ca și cum vara va rămâne
mereu aici, dar cu toții știm că acest lucru nu este
posibil.
Pentru a-mi lua rămas bun de la anotimpul
vacanței mari, am hotărât să îmi îndrept pașii spre
pădure, să-i admir verdele intens și să-i simt
miresmele pentru ultima oară în acest an.
Ce aer curat, ce loc frumos, mă simt ca într-un
tărâm de poveste! Rătăcesc pe cărările pădurii,
iar vântul îmi răscolește rebel părul și gândurile.
Valsul lin al unei frunze îmi atrage privirile și
abia atunci realizez că norii au acoperit cerul iar
lacrimile cerului mi se preling pe față. Ploaia care
a început brusc pare că nu se mai termină.
Un sentiment de tristețe îmi inundă sufletul.
Acum sunt sigură că toamna a venit... Oana Negrea – cl. a V-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Poveste de iarnă
La munte, iarna vnise de mult cu mantia-i albă
de zăpadă; brazii semeți își clătinau încet
podoabele de nea.
Și peste oraș începu să sufle vântul înghețat.
Norii plumburii și semeți acoperiseră cerul.
Fetița, privind pe fereastră, se gândi că i-ar plăcea
să ningă acum, în ajun de Crăciun. Își lipi năsucul
de geamul rece și, ca la o comandă, fulgi mici
începură să danseze, plutind ușor către pământ.
Din ce în ce mai mulți așterneau un covor pufos
de zăpadă. Aproape că nu se mai zăreau crengile
nucului din curte, atât de des ningea.
Un fulg năzdrăvan, mai mare decât toți ceilalți
se lipi de geam. Nu se zărea prea bine printre
ramurile pline de flori ale mușcatelor. Alunecă
puțin mai jos și de aici desluși sufrageria
învăluită în lumină. Bradul de Crăciun se înălța
maiestuos în mijlocul încăperii, strălucind de
frumusețea podoabelor. O față de masă roșie cu
broderii aurii învăluia o masă veche de lemn; pe
ea trona un sfeșnic de argint învăluit în aromele
turtelor cu miere și scorțișoară. Totul era
pregătit. Doar Moșul mai urma să coboare pe
horn, dar numai după ce fetița adormea.
Copila înțelese mesajul fulgului de nea (precis
fusese trimis de Moș Crăciun!) și, zâmbind, se
îndreptă spre camera sa știind cu siguranță că a
doua zi dimineață va gasi sub brad păpușa dorită.
Bianca Vasile – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
23
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Culorile ploii
De pe cerul azuriu de vară a dispărut brusc
soarele. Norii se adună a ploaie, iar vântul
pătrunde orice suflare, purtând cu sine mirosul si
freamătul cald al verii.
Arborii își înfioară frunzele foșnind amețitor
și furtuna cucerește pământul însetat. Imaginile
posomorâte se amestecă în vâltoarea furtunii
amenințătoare. Din cerul fumuriu și sumbru cad
picături mari și reci de ploaie, atât de curate și
străvezii ca lacrima unui izvor.
Ploaia sărută pământul cuprinzându-l în brațele
sale cu șuvoaiele îndrăznețe . Vântul și ploaia se
întețesc sugrumând zăpușeala acestei zile de vară.
Natura suspină prin fulgere, fulgere lungi ce
străbat norii . Doar frunzele se mai mișcă amețite
în pustietatea ploii. Străzile împărtășesc gustul
liniștii fiind spălate de picaturile acestei ploi.
Cuprinsă de vraja ploii, mi-am luat umbrela
cea veche și am plecat la plimbare. Pas cu pas
mergând pe strazi, curcubeul mă întâmpină, iar
ploaia se îndepărtează de pe meleagurile noastre.
Natura se bucură, dându-ne mirosul de aer
proaspăt cu amprente dulci de miresme, de
capsuni, de cireșe și de flori de soc. Nimic nu se
compară cu imaginea naturii de după ploaie, iar
totul capătă viață.
Ploaia pentru mine a prins culoare!
Mădălina Cîmpeanu - cl a VII-a A
Îndrumător prof.Daniela Sporea
Alb, portocaliu, albastru
E galben în albul zileai. Pur, curat, luminos,
perfect. Florile-s albe, albă-i iarba, albă-i viața.
Alb în casă și în suflete. Alb pe fețe arse de soare,
alb în inimi puerile, alb în ochii stinși...
Alb peste tot. Lumina pe ferestre. Puritate în
aer. Apoi, portocaliu: viața, simplitate, iubire,
despărțire. Portocaliu se colorează inimile,
portocalii sunt momentele apuse, portocalii sunt
amintirile vii, portocaliu e abstractul. Apoi
albastr... Noapte, melancolie, strălucire. Luna
lucește. Albastru-i pe hârtie, în fiecare cuvânt, în
fiecare sentiment... cerul zâmbește aburit în fața
albastrului. Albastru îl cuprinde. Îl inundă, îi dă
frumusețea. Doar albastru nestins, aprins, fioros...
... Doar alb, portocaliu, albastru...
Cristina Enoiu – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Spectacol
Totul începe lin, clar, curat. Se ridică cortina.
E primăvară.
O respirație de suflet. Așa începe. Găndurile se
așează uniform, chinuit, cuvintele nu stau pe
hârtie. Un pas în doi. Plutire de parfum îi
înconjoară. Le dă aripi. Luna și soarele le
păstrează parfumul. ... Apoi, gânduri...
Și vine toamna. Aleargă frunzele și în aer, și în
suflete. Și se desprind, și zâmbetele mor. În ochii
celor doi dăinuie o iubire moartă, uitată singură
în primăvară. Liniștea intră ca un îngheț peste
suflete. Luna se înalță înclinând argintiu zările.
Parfumul rece de toamnă îi ia culoarea, îi ia
strălucirea. În întâlnirea a două priviri se
oglindește cerul, și viața, și iubirea uitată.
Zâmbesc amintirile din îndepărtarea înduioșată a
anilor.
La fiecare pas li se deschide o ușă prin
întuneric. Sufletele lor, roase de iubire, se topesc
în negru, ca o scrisoare arsă. La fiecare pas calcă
pe cioburile inimilor lor. Și închid ochii. Iubirea
lor sună vechi și istovit, nimic nu o învie. Poate
spectacolul...
Se trage cortina. Nici n-ai timp să visezi și
spectacolul s-a terminat. Nimic nu-l poate învia.
Cortina desparte trecutul mort de farmecul ațipit
undeva, departe, între două suflete moarte...
....dar e iarnă și tăcerea se limpezște, purtând în
ea suflarea dragostei uitate și a spectacolului
mort.
Cristina Enoiu – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Iarna
Este o zi geroasă de iarnă. Întreaga natură pare
îmbătrânită de povara zăpezii.
O liniște apăsătoare s-a întins pe întreg
cuprinsul. Doar o cioară întunecată ca un cioclu
croncăne, încercând parcă să spună că nu a
încremenit chiar totul.
Soarele își arată dinții și se bucură acum, căci
astă vară ne ascundeam de el la umbră...
Un stol de vrăbii au început să se certe pe o
fărâmă de măncare, dar gâlceava lor nu
încetează; e semn că în curând va ninge.
Și iată că un fulg răzleț coboară ușor, și încă
unul, și încă unul... Cerul a devenit fumuriu și
cerne norii de zăpadă.
Ninge...
Mihai Manta – cl. a V-a C
Îndrumător prof. Daniela Sporea
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
24
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Noutăți de la
Cenaclul de toate zilele
Povestea Martei
Era o zi de toamnă. În trei odăi, trei tăceri
priveau viaţa.
Marta primeşte o veste îngrozitoare; singurul
om pe care-l avea alături de ea trebuia să plece
pentru totdeauna dincolo de lume. Fata cu bucle
cu miros de castane coapte va rămâne singură,
fără Clara, iubita ei mătuşa care era grav bolnavă.
Marta era distrusă. Se gândea la prezent. Se
gândea la viitor – se gândea la ce se va mai
petrece de acum înainte. Cu lacrimi în ochi, fata
palidă ca parfumul violetelor merge în odaia
mătuşii unde aceasta o aştepta nerăbdătoare.
Avea de împărtăşit lucruri ce nu mai fuseseră
spuse niciodată. Dar acum nu avea de ales şi
adevărul năvălea aprins pe obrajii îmbujorați de
suferință.
Mătuşa, sfâşiată de boală şi emoţie, începea
să-şi descarce inima grea ca o lacătă de biserică
pustie.
Cu ceva vreme în urmă, pe când Marta vedea
pentru prima dată lumina zilei, mama sa o
părăsea răpusă de chinurile nașterii. Cu ultimele
puteri i-a împărtăşit Clarei că această fetiţa este
un dar de la Dumnezeu de care ea va trebui să
aibă grija ca de lumina ochilor. Această păpuşă
vie avea să fie crescută de mătuşa ei până la
optsprezece ani când trebuia sa afle adevărul
despre trecutul mamei ei şi când va trebui să
plece pe calea hotărâtă de mama ei cu multă
vreme în urmă.
Marta află atunci că tatăl său, un magnat
foarte cunoscut, o va recunoaşte ca fiică la
împlinirea vârstei majoratului şi că îi va lăsa
acesteia toată averea sa cu condiţia ca ea să se
despartă de persoanele dragi, de numele purtat
până atunci. Aceasta fusese si dorinţa mamei
sale, lăsată cu limbă de moarte.
Marta, răvăşită de cele auzite, se aplecă asupra
mătuşii muribunde, o sărută şi cu vocea sfâşiată,
îi promise acesteia că va face ce-i ceruse mama
sa, închizând astfel tristul cufăr al despărţirilor.
Viitorul, departe de a fi unul luminos, i se
părea Martei un vis urât ce va trebui să o treacă
într-o lume necunoscută de care ea se temea
foarte mult.
Diana Nichitoiu – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anişoara Piţu
Zâmbet
Motto:
Învață să trăiești prin ceea ce ai iubit,
dar ai pierdut.
La răscruce de drumuri se afla sufletul ei.
I se împletesc în minte amintirile, iar chipul,
odinioară vesel, se frânge în lacrimi. Momentele
frumoase i se sting în minte și nu le poate
aprinde. Își dorește ca amintirile s-o însoțească
necontenit, dincolo de singurătate. Prezentul nu îi
poate șterge lacrimile, trecutul îi zânmbește
vechi, viitorul i se înfățișează în față sumbru...
Singură în camera răcoroasă, Irina își privește
viața amar, în tăcere, sughițând. Fata era un artist
„în floare”, care știa să se resemneze, care era
educat de destin... Care învață în fiecare zi să
zâmbească.
Mama ei, o mare scriitoare, îi lăsase ascuns
într-un dulap un manuscris dedicat ei. Dând cu
ochii de el, Irina începu, trist:
„Aveam 13 ani când tatăl meu a murit. A fost
o lovitură destul de grea pentru sufletul meu încă
frăgezit de zâmbetul copilăriei.
Am cunoscut apoi dragostea adevărată...”
Tăcere de șoapte. Irina se oprește. Apoi
continuă: „L-am iubit mult, printre zâmbete ... și am
suferit, printre lacrimi. Am continuat, însă, să
zâmbesc. Amintirile mele au fost întotdeauna vii
în sufletul meu, pentru că le-am păzit cu grijă.”
Lumina soarlui se topește în ficare cuvânt din
manuscrisul mamei. Zarea asfințitului arde
portocaliu și-afară, și-n filele prăfuite.
„Apunea soarele. Priveam cum geamuril se
albăstresc de noapte. În sufletul meu zăceau
nedumerirea, neștiința, necunoscutul. Am învățat
să renunț, să trăiesc prin ceea ce am pierdut...
Am învățat să iubesc trecutul, să îmi trăiesc
zâmbind prezentul și să îmi visez viitorul.”
Stelele se aprind în cer. Pe chipul plâns al Irinei
apare resemnarea zâmbitoare a unui artist.
Zâmbetul ei, ca zâmbetul mamei, păstrează
amintirile nemuritoare. Acum, pe fața Irinei, la
fel ca pe hârtie, mijește aurul vechi al amintirilor.
Cristina Enoiu – cl. A VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
25
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
A fost odata…
Se aprindea clipa de argint a cerului de seară.
Pe la geamurile albăstrii de noapte râdeau merii
îmbrăcați în straiele toamnei. Câte o frunză se
desprindea și cădea legănându-se ca-ntr-un vals.
În casa părintească, fetița cu ochi negri ca pana
corbului și-a culcat coroana de cosițe blonde pe
pernă, așteptând ca ușa camerei să se deschidă.
Așteptarea nu a fost prea lungă, silueta mamei
apărând în pragul visului, iar povestea a început
să curgă lin…
- A fost odată un împarat care stăpânea peste
trei mari și trei țări, a cărui putere nu putea fi
măsurată cu nimeni și care era atât de crud încât
toți se temeau de el. Avea însă o fată care era mai
frumoasă chiar și decât luna de pe cer și căreia ii
oferea orice își dorea.
În timp ce mama, cu voce lină și dulce ducea
mai departe firul poveștii, fetița încerca să nu fie
furată de somn sub mângâierile calde.
- Intr-o zi, însă, copila regelui a început să
tânjeasca după o miere nemaivăzută, făcută din
toate florile de pe pământ. Mulți au fost cei care
au încercat să i-o aducă, până când un fecior de
împărat a reușit să-i îndeplinească dorința. Drept
rasplată, ei s-au căsătorit, iar de nunta lor s-a
auzit peste tot în lume, chiar și pe meleagurile
noastre îndepărtate.
Asa își termina în fiecare seara mama basmul
lângă fetița care adormise și care își mai
amintește și astăzi povestea rostită de glasul
care-i care va rămâne pe vecie în suflet.
Nicoleta Palade - cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Apus de soare în casa bunicilor
Era toamnă. Nici vânt, nici murmur de
frunze nu era. Soarele apunea dincolo de lume,
ducând cu el condurul delicat pierdut de vară.
Bunica cu faţa de pansea albă şi ochi de
chihlimbar privea curtea unde stăteau
abandonate de vara trecută jucăriile nepoţilor
care au plecat la oraş, la şcoală.
Îi era dor. Îi era dor să dezmierde cu degetele
răsfirate ca o frunză desprinsă de pe o creangă,
buclele copiilor cu suflete frăgezite de zâmbete.
Deasupra sa, nucul cu frunze suflate în lumini de
soare şi robit de rod părea la fel de trist.
Noaptea s-a lăsat și, ostenită și tristă de dorul
nepoţilor, se retrage în căsuţa sa, trezită din
melancolie de răcoarea crudă ce-i săruta nările.
Diana Nichitoiu – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anişoara Piţu
Amintiri
Când și când, geamul vreunei camere se
deschide cu o încetineală leșinată și se închide
patetic. Ușa pocni, pălmuind tăcerea. Noaptea
aștepat albastră, inutilă.
Tremurători și luminoși ca stelele de noiembrie,
ochii copilei urmăresc luna, ca și cum albul ei ar
fi o pulbere desprinsă din caietul de versuri.
Iar își aude gândurile vorbind singure, într-o
tăcere superstițioasă. Lumânarea stinsă fumegă
înecăcios și o blândețe vastă lminează ca un
trecut. Sătulă de sentimente și moții, zâmbește
trist și își ține mâinile să nu plângă peste ochi, dar
ochii plâng. Lumini de lună năvălesc peste obrajii
aplecați asupra sufletului.
Își aduce aminte de un cântc vechi, cântat de
buze care au fost, și-un papagal îl cânta mecanic,
cu lgănări de val și amintire. Râsul renaște așa
firesc din lacrimi... Își amintește de clipele când,
din marele belșug ceresc cădeau stele și luceferi
prin veacuri. Când furnzele galbene cădeau,
pluteau și se așezau lin pe pământ. Sau când
ploaia sură era peste tot, în văzduhul toamnei și
în eclipsele vremii.
Toate acestea formeză parfumul ce se duce cu
trecutul. Și rămâne tot o noapte unde nu este
decât singurătate. Fata își mai aduce aminte de
ceva: un „el”. Un anumit „el” vare nu mai avea
nici trup, nici nume. Era privirea din ea, lumina
ei de lună, singurătatea ei înduioșată...
Se sprijină pe același umăr al uitării și adorme
cu lacrimi în ochi și cu vorble lui întipărite în
memorie: „Sufletul tău vorbște cu glas tare; îl
aude oricine...”.
Roxana Rogoz – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Apus de soare în casa bunicilor
Într-o zi frumoasă de vară în care soarele
zâmbea pe cerul ca o floare de nu-mă-uita, citind
,,Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu, îmi
aduceam aminte de vremurile când mergeam la
bunicii mei, petrecând acolo toate vacanţele.
Mi-aduceam aminte de casa buniclior.
Era o casă de lut acoperită, ici colo, cu drăniţă
de brad, cu livadă şi o grădiniţă plină cu flori
înmiresmate. În dosul casei, cam pe deal, se
întindea livada cu prunii si vişinii care coboară
primăvara din cerul albastru în straie mirositoare;
devale se lărgea ogorul în care iese grâul verii ca
o înviere în biserică.
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
26
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Bunica mea era o femeie bătrână, harnică si
foarte isteaţă. Pe obrajii ei vechi izvorau râuleţe
de lacrimi care pentru mine însemnau totul. Era
atâta povară în falnica-i bucurie care-i umplea
sufletul, de-i părea că palmele ei sprijineau un
soare asfinţit.
Chipul bunicului meu era cald si surâsul lui se
ascundea sub buzele mici şi trandafirii. Părul lui
cărunt parcă era o grădină cu crizanteme de un
alb imacualt.
Şi îmi mai aduc aminte de primul apus pe care
l-am văzut în curtea bunicilor mei. Razele de
soare aurii dispăreau încet, încet, aducând lunii
stăpânire peste cer. Acel apus era ca o copilărie
nesfârşită. Nu vroiam să se termine niciodată...
Şi acum, când sunt mare, de fiecare dată când
merg la casa bunicilor mei, retrăiesc momentele
cele mai frumoase din copilăria care a trecut.
Bianca Rusu - cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Apus de soare în casa bunicilor Motto:
Pe catifeaua nopții sunt dantelă vie
Sau în casa bunicilor, șuvița argintie,
Balet improvizat de lună,
Un foșnitor balet de spumă.
În loc să-ți pierzi copilăria, mai bine
întinerești cu copilăria în tine, mai bine păstrezi
casa bunicilor în sufletul tău. Amintirea
„vechiului nostalgic” din casa bunicilor este una
de neprețuit, îmbătrânită în sufletul tânăr, pueril,
al nepotului.
În casa bunicilor se croiesc amintirile. Ea
adăpostește liniștea, pacea, bunicii și nepoții. În
fiecare zi din casa bunicilor, aurul mijește
vechi în umbra verandei. La apus, lumina
trandafirie a înserării lucește roz pe ferestrele
vechi.
Noaptea fură soarele pe nesimțite, lăsând în
fiecare rază pirdută un surâs de bunic și un chiot
de nepot. Ziua se stinge încet, sub ochii
bătrânilor. Umbrele lăsate de soare se odihnesc
sub coroana bogată a cireșului din curte. Rozul
dispare, însă, repede, lumina se stinge și se
instalează suveran albastrul nestins al nopții.
Culoarea se închide, lumina se stinge, bunicii
îmbătrânesc... Vorbele albe ca barba bunicului se
topesc în negrul nopții. Stelele, argintate de
suflarea lunii, rămân să vegheze casa bunicilor,
somnul nepoților și copilăria.
Cristina Enoiu – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Apus de soare în casa bunicilor
Soarele pleacă la culcare dincolo de lume,
ducând cu el condurul delicat pierdut al verii.
Norii lungi și subțiri se aștern din înaltul cerului
până în zarea apusului.
Pe prispă se deslușește chipul de pansea albă al
fetiței îmbracată în rochița nouă ce se scutură
precum o tufă de măceși suprem înfloriți în poala
bunicii cu pletele ninse. De pe buzele arse de
vreme ale bătrânii firul poveștii curge lin, ca un
firicel firav de apă.
Greierii își acordează scripca, îmbătați de
aromele dulci-amărui ale toamnei.
Frunzele nu scot nici un murmur, parcă ar vrea
și ele să asculte basmul care niciodată nu se
isprăvește.
Sub clar de lună, glasul fermecat al bunicii
învăluie totul în mister, până când toată suflarea
adoarme fericită.
Nicoleta Palade - cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Apus de soare în casa bunicilor
Ca un tărâm arămiu s-au așternut frunze
galbene, roșii, portocalii.
Negurile se lasă, perdeluind zările. Vântul adie
din ce în ce mai tare pe miriști și în grădini.
Merele pline încovoaie crenguțele delicate ca
niște cercei cu rubine uriașe. Toamna împrăștie
arome dulci-amărui, miresme stinse.
Privesc pe fereastra scundă din casa bunicilor
picăturile de ploaie ce se ivesc ca niște stele
căzătoare, vestind apusul verii.
Stolul de rândunele s-a înălțat și a pornit spre
alte zări, spre alte lumi, mai calde. Vrăbiile
gălăgioase le petrec și se întrec în a le ura zbor
liniștit.
Nucul din curte s-a grăbit să-și lepede haina,
iar acum tremură în bătaia vântului aspru care
anunță vremuri grele.
Încetul cu încetul, soarele apune obosit și se
lasă noaptea albastră luminată de stăpâna lună.
Ploaia se oprește la fel de brusc cum a început.
Stelele se împrăștie fără număr pe cerul
nețărmurit.
În casa bunicilor mei este cald și bine. Miroase
a mere coapte, a copilărie și a sfârșit de vacanță.
Cătălina Cioară – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
27
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Interviul ediției
Un învăţăcel al timpului - Adelina Bălan
Reporter: Bună, îmi acorzi câteva minute din timpul tău liber
pentru a răspunde la întrebările unui foarte scurt interviu?
Adelina: Sigur, mi-ar face mare plăcere.
R: Se tot vorbeşte prin clasă în ultima vreme cum că ai fi
publicat un prim volum literar. Cum se intitulează acesta şi ce
te-a determinat să lansezi o carte?
A: În primul rând, trebuie să menţionez că sunt abia la început
de drum, sunt doar un simplu învăţăcel care încearcă să nască
zboruri de cerneală cu ajutorul cuvintelor primite de la fiecare
mentor, în parte. Cât despre prima carte… este un volum
colectiv, intitulat „Din cele patru zări” (titlul se datorează
faptului că este o creaţie la care am contribuit patru autoare).
Ar fi o poveste lungă… m-am încăpăţânat să scriu de prin
clasa a doua, de-abia când ştiam să mâzgălesc încercări puerile
ce se voiau adevărate opere de artă. Cu timpul am conştientizat
că iubesc cu adevărat literele, cuvintele, şi am încercat să învăţ
să cresc scriitoriceşte ca, la rândul meu, în viitor, să-i ajut şi pe alţii să crească. Literatura mă defineşte.
R: Să înţeleg că literatura este pasiunea ta principală. Ce alte hobby-uri mai ai?
A: De fapt, literatura e ca o a doua mamă, care mă creşte spiritual. Îmi mai place să ascult muzică, să
îmi petrec timpul pe internet, să citesc, să mă umanizez şi să învăţ să-i iubesc pe cei ce merită cu
adevărat, în afară de persoanele din cadrul familial.
R: Înseamnă că ai o mulţime de prieteni. Sunt şi ei învăţăcei care vor să cunoască literatura?
A: De fapt, grupul meu de prieteni e unul destul de restrâns – ca să fiu sinceră, e format din patru
persoane, dar sunt adevăraţi oameni pe care mă pot baza atunci când simt că mi-am frânt zborurile,
într-o formă metaforică vorbind, desigur. Eu şi amicii mei suntem total opuşi sau, cel puţin,
conştientizăm diferenţele sesizabile care apar între pasiunile şi opiniile noastre. Nu sunt pasionaţi de
literatură, deşi ar avea inteligenţa şi sensibilitatea (să nu uităm şi de sarcasm, că ar fi şi acesta o
aptitudine scriitoricească) necesare unor mici literaţi.
R: De buni prieteni se pare că te bucuri. Cum sunt relaţiile cu colegii tăi de clasă?
A: Mă înţeleg destul de bine cu cei din clasa mea, deşi pot spune că suntem, într-un fel sau altul,
antitetici. Desigur, nu toată lumea mă acceptă, fiindcă sunt într-adevăr o fire dificilă, dar încercăm să
colaborăm şi să ne bucurăm împreună de cei doi ani rămaşi din şcoala generală.
R: Care sunt ambiţiile care îţi doreşti să se împlinească anul acesta?
A: Pe plan sentimental, ar fi foarte multe, majoritatea personale. Pe plan şcolar… ei bine, îmi doresc
să ajung şi anul acesta la Olimpiada naţională de limba şi literatura română, să învăţ şi mai mult, şi să
contribui la împlinirile succesive ale prieteniilor pe care le-am legat în cadrul şcolii.
R: Ai amintit mai sus de cei doi ani rămaşi din şcoala generală. Ce gând îţi trece prin minte când spui
sfârşitul clasei a VIII-a?
A: Mă apucă nostalgia. Serios vorbind, orice început are un sfârşit. Deocamdată nu conştientizez că o
să se termine visele crescute de şcoala generală, de Școala 10, însă este un ciclu firesc al vieţii, care
trebuie încheiat. Sper doar să nu regret nimic şi să construiesc cât mai multe.
R: Şi o ultimă întrebare: care ar fi sfatul sau cuvintele pe care le-ai adresa celor care citesc acest
interviu?
A: Să se caute între ei, să fie Oameni şi să-şi crească toate ambiţiile, chiar dacă le sângerează sufletul.
Într-o zi, astfel, o să ajungă sus.
R: Îţi mulţumesc pentru timpul acordat.
Interviu realizat de Roxana Duca – cl. a VII –a A
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
28
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Recenzie Din cele patru zări
Contrar opiniei curente - în fond, o prejudecată - nu-ţi poţi
întâlni numele pe coperta unei cărţi decât la o vârstă magnifică,
respectabilă, adultă. Ne contrazic însă elevele Adelina Cristiana
Bălan (clasa a VII –a A) şi Alexandra Herghelegiu (clasa a VI –a
C) care au debutat în această toamnă alături de colegele ei de
cenaclu Marina Raluca Baciu şi Raluca Dumitrache.
Din cele patru zări, volum susţinut şi crescut în spaţiul
cenaclier Duiliu Zamfirescu al revistei Oglinda literară, condus
de Gh. A. Neagu, a apărut la Editura Premier, de la Ploieşti, în
luna octombrie a acestui an.
În ce o priveşte pe Adelina Cristiana Bălan, câteva date biografice sunt
necesare pentru a-i înţelege personalitatea. Pasionată de pagina tipărită încă din fragedă copilărie, mai
mult decât jocurile şi jucăriile ei, Adelina s-a aplecat spre scris încă din clasele primare, primele ei
publicaţii găsindu-şi liman în chiar paginile revistei Muguri şi flori. Intrată în competiţia naţională a
Olimpiadei de limbă şi literatură română Ionel Teodoreanu, şi-a exersat cu dăruire condeiul pe sute de
pagini „pictate cu cerneală”. Au fost de fapt pagini vii, în care a vorbit cu sinceritate despre sine prin
alegorii de o neaşteptată vigoare. Scenariile îndrăzneţe, amestec inspirat de liric şi epic, susţinute de un
lexic proaspăt şi fluent, au impresionat doi ani la rând comisiile de la Iaşi, care i-au acordat o menţiune
(în martie 2010) şi un bine-meritat loc II (în aprilie 2011).
În toate cele şase proze publicate în prezentul volum, autoarea sintetizează un dramatism tipic
vârstei căutărilor interioare, dar şi (auto)analize psihologice, creionând portrete extrem de reuşite,
surprinse în dilemele lor existenţiale – de fapt ipostaze ale aceluiaşi eu. Construcţiile epice se deschid
cu o coborâre în abisul neîmplinirilor, al neputinţei şi al angoasei, pentru ca la un moment dat,
inevitabil, să apară o rază de lumină salvatoare. Trandafirul albastru concentrează cel mai bine
viziunea optimistă, în care salvarea vine prin iubire: „un trandafir albastru se ridică, născându-se
adolescentin, din pământul în care inexistase parcă.” Textele au ritm, muzicalitate, într-o curgere
firească a stărilor, de la eros la accente sociale, rezonând la ceea ce i-a oferit, dar mai ales ce nu i-a
oferit viaţa: „Am rămas un pian statornic, îmbătrânit, dar om n-am mai vrut să fiu. Iar lacrimile din
mine au amuţit.” (DoReMi).Confesivă, proza dă adesea dimensiunea labirintică a autobiograficului,
surprinzând şi mişcările delicate ale unui trup fragilizat: „Mă uit în oglinda scundă care aţipeşte lângă
mine. Chip brăzdat de cearcăne.. Alb total. Negrul irişilor mânjeşte reflecţia[…] Pieptul se mişcă
neregulat. Îmi ating inima aceea mofturoasă…” (Muzeul oboseşte).
Prezenţă singulară ca valoare literară printre cei de aceeaşi vârstă, Adelina Cristiana Bălan scrie cu
o uşurinţă specifică doar celor cu mult har, extrăgând din propriul orizont stilistic acele acorduri care
să sune cât mai personal.
Versurile şi proza Alexandrei Herghelegiu reprezintă un pretext pentru a porni o călătorie în lumea
unei adolescente simpatice, îndrăgostită de lumină şi armonie: „Doar o privire de oglindă/ Cu ochii săi
verzi o colindă/ Şi nu putea să se desprindă/ De ochii ei căprui de ghindă.”(Despărţire) Atentă
ascultătoare de suflete, autoarea sintetizează drama unei generaţii care se regăseşte tot mai greu printre
ideile veacului prezent: „Oraşul plânge sub lună,/ Inima-i scrum de ţigară, / Toţi licuricii s-adună/
Acolo, undeva, la ţară.” (Amor citadin) Scene memorabile se derulează aproape filmic în mintea
cititorului, care, cu graţie, este plimbat prin locuri fascinante – la o margine de lume, într-un peisaj
sumbru, unde Poezia nu-şi mai găseşte loc: „Părăsită în ceaţa unei dimineţi răcoroase, poezia pare să
nu fi existat vreodată. Îngerul rămas singur pe stânca rece…pare a fi cenuşa zeilor de odinioară…”
(Aripi plouate de îngeri)
Puterea de observaţie a celor două autoare, dar şi de selecţie a celor observate, filtrul intelectual şi
sensibil prin care ele trec aceste observaţii, ancorarea lor deplină în spaţiul adolescentin, fac din
paginile publicate un imens prilej de admiraţie. E admiraţia pentru curajul de a reflecta la o vârstă atât
de fragedă prin metaforă.
Prof. Daniela Sporea
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
29
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Câte ceva despre... altceva
Să ne cunoaștem țara –
Județul Timiș
„Ţara noastră este un rai pe pământ. Avem ca
bogăţii câmpii mănoase, munţi, ape, mare, codri
şi păduri seculare, subsol bogat în tot ce vrei: aur,
uraniu, petrol, gaze, ape minerale etc., dar ele nu
constituie avuţia noastră cea mai mare, ci poporul
minunat al acestei ţări. Toate acestea reprezintă
motivul pentru care mulţi o doresc şi râvnesc la
ea de două mii de ani” – cuvintele domnului Ioan
Pop de Popa, o importantă personalitate a
medicinii româneşti, prezintă însăşi bogăţia ţării
pe care o avem şi pe care trebuie să o creştem aşa
cum se cuvine. România nu este un simplu stat în
care trăim doar cu prezenţă fizică, România este
ţara care, într-adevăr, reprezintă un colţ de rai pe
Pământ.
Una dintre bogăţiile administrative cu care
poporul român se mândreşte cu desăvârşire este
chiar Timişul, judeţ situat în sud-vest, la graniţa
dintre România şi Serbia, respectiv Ungaria. De
asemenea, se invecinează cu judeţul Hunedoara
la est, cu judeţul Caraş-Severin la sud-est şi, la
nord, cu judeţul Arad. Principala caracteristică a
judeţului sud-vestic este faptul că deţine o
relevantă întindere pe teritorul românesc (3,6%),
clasându-se chiar pe primul loc.
Şi relieful este un aspect relevant al judeţului de
faţă, câmpia fiind predominantă (ocupă, în
principal, partea vestică şi centrală şi pătrunde în
zona dealurilor sub forma unor golfuri în zonele
deluroase, pe văile râurilor Bega şi Timiş). În est,
se întind dealurile premontane ale Pogănişului şi
partea sudică a podişului Lipovei. Din punct de
vedere montan, cel mai înalt punct al judeţului
este reprezentat de Vârful Padeu (1.374 m) al
munţilor Poiana Ruscă, importantă unitate de
relief prin faptul că este unica de origine montană
la nivel judeţean. Cei din urmă sunt formaţi din
şisturi cristaline şi petice de calcare, care au
determinat formarea unor peşteri, – cu
dimensiuni relativ reduse – cea mai
impresionantă fiind chiar Peştera Româneşti,
unde au loc an de an diverse spectacole care atrag
pasionaţii de arta muzicală. Încă din anul 1984,
se organizează în Sala Concertelor o multitudine
de evenimente care atrag diverşi turişti. Într-o
altă secţiune a peşterii se întâlneşte Sala liliecilor,
impresionând prin colonia permanentă de lilieci.
Prin urmare, Peştera Româneşti este o adevărată
atracţie turistică a judeţului Timiş, reprezentând o
veritabilă comoară cu care România se
mândreşte.
Dealurile, spre deosebire de celelalte forme de
relief, nu prezintă o mare importanţă la nivel
teritorial, culmea principală, Vf. Cugla, neavând
mai mult de 311 m. Alte unităţi de relief
reprezentative mai sunt Dealurile Surducului,
care flanchează Poiana Ruscă, dar şi Dealurile
Pogănişului, toate acestea fiind suprafeţe
neîmpădurite.
Judeţul Timiş aproape se suprapune pe câmpia
Banatului; câmpiile, fiind predominante şi
caracteristice acestui judeţ, sunt numeroase şi
prezintă trăsături particulare: se întâlnesc Câmpia
Vingai, Câmpia Jimboliei (înregistrează altitudini
reduse şi este acoperită cu depozite loessoide),
Câmpia Timişului (aici sunt prezente lucrări de
canalizare, îndiguire şi desecare chiar din secolul
al XVIII-lea), Câmpia Birzavei, dar şi Câmpia
Lugojului, care reprezintă însuşi golful prin
intermediul căruia Câmpia Timişului se
prelungeşte spre est.
Clima este de tranziţie, dar prezintă şi influenţe
submediteraneene, temperatura medie fiind de
10,7°C, maxima neavând mai puţin de 41°C, iar
minima, -35,3 °C, înregistrată în 29 ianuarie
1963. Din punct de vedere pluvial, cantitatea
medie anuală de precipitaţii înregistrează la 609,4
mm între anii 1901-1990.
Din punct de vedere hidrografic, judeţul este
traversat de râurile Mureş, Bega şi Timiş.
Piața Unirii din Timișoara
Nici din punctul de vedere al bogăţiilor
subterestre, naturale, judeţul nu se lasă mai
prejos, în subsol găsindu-se zăcăminte de lignit,
bazalt, mangan, argila, ţiţei şi gaze care, fiind
râvnite, se exploatează permanent pentru
diversitatea şi importanţa lor.
Flora şi fauna reprezintă, şi ele, două
caracteristici principale ale judeţului,
impresionând prin biodiversitate; se întâlnesc aici
cerbul carpatin, cerbul lopătar, căpriorul,
mistreţul, fazanul, potârnichea, nevăstuica, iar in
mediul acvatic apar diferite specii de peşti –
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
30
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
crapul, carasul, cleanul, mreana, şalăul, iar
păstrăvul se găseşte în cantităţi aproape infime în
apele de munte.
Judeţul Timiş se remarcă, la nivel naţional,
prin numeroase parcuri şi rezervaţii naturale, care
găzduiesc plante şi animale protejate de lege.
Numai Parcul Natural Lunca Mureşului cuprinde
4 rezervaţii naturale: Pădurea Cenad, Insula Mare
Cenad, Insulele Igriş, dar şi Prundul Mare.
Şi transporturile reprezintă o arie importantă a
judeţului, fiind prezente toate tipurile: feroviar,
aerian, rutier şi naval. Aeroportul Internaţional
Traian Vuia Timişoara este pe locul trei la nivel
naţional; în Timişoara mai există şi un aeroport
“auxiliar”, Aeroportul Utilitar, care urmează să
fie modernizat şi să preia unele curse ale
aeroportului principal. Astfel, şi Timişoara va
deveni o unitate teriotorial-administrativă ce se
va bucura, precum Bucureştiul, de prezenţa a
doua aeroporturi. Transporturile navale sunt
reprezentate de Canalul Bega, navigaţia pe acesta
fiind atestată chiar din anii 1700. În anul 2008, au
început lucrările de ecologizare şi modernizare a
Canalului Bega, astfel încât să fie posibilă
navigaţia Timişoara-Serbia.
Râul Bega
După cum reiese şi din rândurile de mai sus,
Timişoara este oraşul principal al judeţului Timiş,
având o mare importanţă şi prin dimensiunile
sale. Aceasta a avut mari puteri economice în
secolul al XVIII-lea, o dată cu instalarea administraţiei habsburgice, dar a suferit un
relevant declin de-a lungul timpului. De
asemenea, este şi un important oraş multicultural,
clasându-se, şi la această categorie, pe locul 3.
Patrimoniul cultural timişorean, Muzeul de Artă,
de Etnografie, Muzeului Satului Bănăţean,
Teatrul de Păpuşi, Casa de Cultură sunt doar
câteva contexte care asigură un deosebit prilej de
a învăţa şi de a cunoaşte diversitatea culturală.
Timişul este doar unul dintre zecile de dovezi
ale faptului că România, ţara care ne creşte şi pe
care trebuie să o creştem, este, într-adevăr, un
colţ de rai.
Adelina Bălan, Andreea Florea - cl. a VII-a A
Îndrumător prof. Octavian Dragomir
Pasărea
Dodo
Pasarea
Dodo a trăit
de-a lungul
mileniilor pe
insula Mauritius din Oceanul Indian. La numai
două sute de ani la venirea omului în aceasta
regiune, păsările au dispărut, porumbelul fiind
ruda ei de astăzi. Pasărea Dodo cu aspectul său
neobisnuit, este una din cele mai cunoscute specii
dispărute. Engleza uzuală a preluat numele
acestui animal în expresia: “mort, ca o pasăre
Dodo”.
La venirea omului pe insula Mauritius, păsările
erau în număr mare. Cu toate acestea, știm foarte
puțin despre ele.
Picioarele mari, aripile butucănoase, gâtul
scurt și ciocul incredibil de gros și curbat îi
confereau un aspect comic păsării Dodo. Corpul
greoi și dolofan era completat de o coadă scurtă,
formată dintr-un smoc de pene. Deoarece nu mai
avea inamici de care să se ferească, și-a pierdut
capacitatea de zbor. Acesta este un fenomen
frecvent la păsările insulare. In timp ce celalalte
păsări incapabile să zboare erau alergătoare
neobosite, pasărea Dodo se mișca legănat, ca o
rață.
Alimentația era vegetariană, mâncau și semințe
dure. Pentru ușurarea digestiei înghițeau
pietricele. Conform scrierilor, aceste păsări aveau
un dans de curtare acompaniat de mișcari din
aripi, iar perechile petreceau perioade lungi de
timp împreună. Depuneau un singur ou în cuibul
pregătit din iarba, în pădure. Pasărea Dodo a
ajutat la răspândirea unui copac deoarece acesata
se hrănea cu fructul. În stomacul muscular se
spărgea stratul protector, astfel fiind eliberată
sămânța.
A dispărut în anul 1680, la numai două sute
de ani dupa descoperirea ei de către om. Pasărea
Dodo a fost nu numai victima vânătorilor, dar și a
animalelor domestice aduse de om pe insulă.
Deși pasărea Dodo este ruda îndepărtată a
porumbelului de astăzi, primii oameni ce au pășit
pe insulă nu mai văzuseră nimic asemănător. Au
denumit-o “lebăda cu moț” sau “curcan sălbatic”.
Deoarece nu aveau inamici se apropiau fără
teamă de așezările umane, devenind astfel prăzi
ușoare. Păsările au fost ucise cu miile, mai ales
pentru carnea lor.
Florina Drăstaru – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Adriana Călin
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
31
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Genghis Han
Genghis Han (Ginghis Han, Temüügin,
„Întemeietorul“) a fost unul dintre cei mai mari
cuceritori din toate timpurile: a cucerit o mare
parte din Asia, punând temeliile Imperiului
Mongol, personalitatea lui fiind asemănătoare cu
aceea a lui Alexandru cel Mare. În apropierea actualei capitale a Mongoliei,
Ulaan Bator, se năştea, la jumătatea secolului al
XII-lea, în familia lui Yesughei, conducătorul
subclanului kyiat, Temugin, cel care avea să fie
cunoscut lumii întregi sub denumirea de Genghis
Han. Născut cu un cheag de sânge în mână, semn
al predestinării sale de mare conducător,
Temugin vine dintr-o familie ale cărei începuturi
sunt învăluite în legendă. Se spune că străbuna lui
Temugin mărturiseşte soţului său că dintr-o rază
de soare s-a întrupat un tânăr blond, cu ochii
deschişi la culoare, care i-a atins sânul, lăsând-o
imediat însărcinată (este greu de evitat o
comparaţie cu relatarea biblică a Bunei Vestiri).
Într-o altă variantă, Genghis Han s-a născut
dintr-un lup azuriu si o căprioară neagră. O a
treia legendă limitează originile şi legăturile cu
divinitatea ale lui Temugin la un strămoş mongol
luptător în solda împăratului Chinei şi care, în
timpul unui ospăţ, beat fiind, a încălcat cele mai
elementare reguli de etichetă ale Curţii imperiale,
trăgându-l de barbă pe Fiul Cerului. Cu o tinerete foarte agitată, crescând printre
străini, luptând pentru viata sa mereu, fiind luat
prizonier si ducând o viata foarte dură si-a ucis
propriul frate, pe Djamuga, într-o dispută de
vânătoare și a fost nevoit să-și părăseasca soția. În acel moment, nici una dintre confederatiile
tribale din Mongolia nu erau unite din punct de
vedere politic, și căsătoriile aranjate au fost
deseori folosite pentru a consolida alianțe
temporare. Temujin a crescut cu respectarea
climatului politic dur din Mongolia, care includea
războaie tribale, hotie, raiduri, coruptie și
continuă răzbunare între diferitele confederații,
toate impuse și de interferența forțelor străine,
cum ar fi dinastiile chineze la sud.
Religia atribuită hanului era Shamanismul sau
Tengriism, care a fost foarte probabil printre
popoarele nomade mongol–turcice din Asia
Centrala. Dar el a fost foarte tolerant si interesat
de morala și filozofia altor religii. Pentru aceasta,
el a consultat călugări budisti, misionari creștini,
negustori, musulmani și călugari taoiști.
În anul 1206, la 42 ani și după o campanie
militară împotriva unor triburi din estul
Mongoliei, șeful militar Temüügin devine „mare
conducător” (1206-1227), sub numele de
Genghis, al unei populații vorbitoare de dialecte
mongole și turcești. Ginghis a unit triburile
mongole și a reușit să ocupe cu oștile sale teritorii
vaste, spre est, până la Marea Chinei, și spre vest
până la Marea Caspică. Pentru administrarea
acestui imperiu uriaș, Genghis han a emis
decretele necesare sub formă de texte de lege..
Succesorilor săi le-a rămas datoria de a-i
continua opera si încercarea de a cuceri lumea
întreagă, pentru ca pământul să aibă un singur
stăpân, după cum cerul are un singur Dumnezeu.
Condusi de printi geniali, ei se vor război în
China, în Correa, în Asia de sud-est, în Iran și în
India, în Orientul Apropiat, în Rusia și Europa
Orientală suținând o intensa activitate
diplomatică. Timp de mai mult de jumătate de
veac, au facut să tremure Orientul si Occidentul.
Imperiul acoperea mai mult de treizeci de
milioane de kilometri pătrati, de cinzeci de ori
mai mult decat Franta, de trei ori mai mare decat
Statele unite. Impărtirea sa in patru domenii
(tulusuri), consecinta loviturii de stat a lui
Kubilai in 1260 transformă unitatea sa politică
intr-o iluzie, dar aceeasi idelogie si cultura vor
continua sa inspire pe fiecare dintre conducatori
mult timp.
Succesul lui Genghis Han s-a datorat calităţilor
sale de militar, dar şi înţelepciunii sale politice.
Sunt bine cunoscute atrocităţile sale faţă de unele
popoare (spre exemplu, exterminarea tătarilor),
dar nu aceasta a fost constanta acţiunilor sale.
Genghis Han a consolidat armata, a organizat-o
în formaţiuni şi a promovat, la fel ca în toate
celelalte domenii, meritocraţia. A fost cel ce a
trecut societatea mongolă de la stadiul organizării
gentilice la feudalism, cu evidente particularităţi
determinate de specificul societăţii mongole. A
alcătuit primul cod de legi al Mongoliei, „Yasa“.
Genghis Han este din nou considerat părintele
naţiunii mongole, după ce perioada comunistă îl
plasase într-un con de umbră.
Ciprian Tutui, Claudiu Iovu- cl.a VII-a B
Îndrumător prof. Nicoleta Căinap
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
32
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
De la Tulnici la Ojdula
Munții Vrancei, numiți după unii cercetători
și Munții Lăcăuțului, străbătuți de la vest la est de
văile Putnei, Zăbalei și Șușiței, poartă multe
contraste generate de relief și vegetație. Platourile
largi, cu pășuni bogate, l-au atras pe om, l-au
apărat și l-au determinat să rămână stăpânul
acestor locuri din timpuri îndepărtate. Nodurile
orografice prcum Lăcăuț, Goru, Giurgiu, cu largi
„goluri de munte”, te fac să nu le deosebești de
regiunea muntoasă a Tarcăului din nord. În
rupturile de pantă se văd acleași gresii de Tarcău
– marne oligocene - și unele formațiuni cretacice
dezgolite.
În liniștea pădurilor de pe aceste meleaguri s-a
îmbinat istoria cu legenda și poezia. Acesată
cetate de piatră a fost sălaș pentru ca omul „pe-un
picor de plai, pe-o gură de rai” să se înfrățească
cu natura. Astfel a luat ființă cea mai frumoasă
„epopee pastorală din lume”, după expresia lui
Alecu Russo – Miorița.
Farmecul Munților Vranceai îl dau și
împrejurimile. De la Tulnici, localitate situată la
contactul munților cu Țara Vrancei, șoseaua urcă
în serpentine largi Valea Putnei, străjuită la sud
de Masivul Coza, iar spre nord de Munții Zboina
Neagră. Măreția stâncilor ieșite din desișul
codrilor, adâncimea Văii Putnei, ca și a
afluenților, podoaba pajiștilor care apar din loc în
loc îți dau impresia unui parc bine amenajat.
De pe înălțimea șoselei surprinzi la un moment
dat în vale, sub cetinile de brad, zgomotul unei
ape. Cu spumă și stropi argintii aruncați în toat
părțile, Putna se zbate învolburată în albie sub
malurile înalte. Apa își dă drumul de la peste 12
m înălțime, formând „Săritoarea Putnei”, o
spectaculoasă cascadă datorată unei rupturi de
pantă între Masivul Coza, în dreapta, și culmea
Țiua Golașă, în stânga. Întreaga zonă a Cascadei
Putnei, cu poienile însorite și pâraie repezi, este
cuprinsă într-o rezervație peisagistico-floristică
de peste 10 ha.
Mai departe, priveliștea se deschide larg, iar
șoseaua șerpuiește printre molidișurile Munților
Tisaru și Piciorul Greșului.La poiana Lepșii,
Putna primește afluenții, Lepșa unită cu Clăbucul
și Lepșulețul, pe stânga, iar pe dreapta, cele două
Tișițe unite, Tișița Mare și Tișița Mică. Aici s-a
dezvoltat un bazinet depresionar, ocupat în
întregime de localitatea Lepșa. Aici se poate
vizita Păstrăvăria, amenajată pe Putna în scopul
populării apelor de munte cu păstrăv; tot aici este
și rezervația forestieră Lepșa-Zboina.
Din localitatea Lepșa se desprinde către nors-
est o șosea care trece prin pădurile Zboinii Negre
spre Soveja. Mergând în sus, întâlnim o mică
depresiune – Greșu - sat transformat datorită
acțiunii antropice, într-un sat de vacanță.
Mai departe, șoseaua părăsește valea Putnei,
trece peste Lepșa – Potac, ocolește pe la nord
Vârful Mușat, trece cumpăna de ape dintre
afluenții Putnei și Râului Negru. Sus, pe
cumpănă, șoseaua este intersectată de o potecă
de munt care leagă Trecătoarea Oituz de munții
Penteleu, trecând prin „golurile” ori prin pâlcurile
de păduri ale celor mai înalte culmi. De aici, de
sus, se văd Vârfurile Lăcăuțului, la sud, cu un
observator meteorologic, și Stânișoarei, la nord.
Spre vest, latura Munților Vrancei este
completată de munții mărunți ai Brețcului și
Depresunea Târgu–Secuiesc.
La finalul traseului propus, șoseaua coboară pe
valea îngustă a Ojdulei, iar la Tinoasa ajunge în
Depresiunea Ojdula.
Ana Maria Apostu – cl. a VIII-a E
Îndrumător prof. Marelena Soare
Aplicații ale chimiei în medicină
Din cel mai vechi
timpuri, omul este legat
în mod chimic de
cunoaștere, de dorința
de a afla mai mult, de
capacitatea de a
revoluționa lumea în domeniul medicinei,
chimiei, fizicii: de la cele mai uzitate invenții din
1813 precum stetoscopul, cel mai important
instrument în examinarea medicală, ajungem
până la structura ADN-ului, vaccinurile,
anestezia, ș.a.
Cercetătorii încearcă să pună la punct un
produs injectabil refrigerent care să scadă
temperatura corpului în câteva secunde, crescând
astfel șansele de suparviețuire a creierului în
condițiile opririi bătăilor inimii. Criogenia poate
aduce noi speranțe în medicină dacă se va găsi
modul în care, după înghețarea corpului uman,
celulele nu vor mai fi distruse datorită apei ce își
își mărește volumul odată cu schimbarea formei
de agregare.
Așa cum spunea Dimitri Mendeleev, „munca
este marca fericirii de durată”, iar efortul
cercetătorilor în domeniul chimiei și al medicinei
nu face decât să confirme aceasta.
Andreea Pătrunjel – cl. a VIII-a E
Îndrumător prof. Ana Cismaș
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
33
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Un fragment de istorie a
modei... 1.Costumul Burghez Olandez Tipul de frumuseţe preferat era cel al femeii
voinice, pline. Costumul punea în valoare
virtuţile gospodinei prin atributele caracteristice:
boneta strângând părul, eşarfa-pelerină acoperind
decolteul, şorţul indicând activitatea domestică.
Pe cap, părul de culoare întunecată era tras spre
spate, aplatizat pe creştet, lăsând fruntea degajată
şi adunat la spate în coc ridicat, căzând liber doar
pe lateral.
Cămaşa era vizibilă la guler şi manşete, gulerul
era fie bărbătesc, cu sau din dantelă, fie ca o
pelerină plată din pânză transparentă.
Rochia avea mânecile importante, umflate, cu
umărul căzut, cu şliţuri, deseori strânse la cot cu
două panglici, formând două baloane şi cu
manşete expunând încheietura mâinii. Fusta cade
liber pe mai multe jupoane dispărând scheletul de
sârma. Peste fusta de dedesubt era îmbracată o a
doua cu poale deschise ca o tunică. Olanda a
lansat moda jachetei scurte pentru purtat în casă,
de dimineaţă, la lucru, din catifea sau mătase
marginită cu blană.
În picioare se purtau pantofi în genul celor
bărbăteşti.
Bijuteriile erau mari, de forme regulate, de
preferinţă şiruri de perle la gât şi în păr.
2.Costumul în stil clasic francez Supradimensionarea volumelor, pentru a face
persoana vizibilă în spaţiile imense ale sălilor,
era obţinută prin perucă, leonine, tocurile
pantofilor, manşetele voluminoase marcând
gesturi largi - cu mâna eventual sprijinită de
baston. Eleganţa liniilor uşor curbate ale
siluetei era realizată prin croială. Culorile
dominante erau roşul si auriul, veşmintele
dobândind strălucire prin ţesăturile lucioase,
mătase şi fir. Materialele folosite erau
catifeaua şi dantela în mop special.
Pe cap, pe când faţa era rasă, abundenţa
părului era sugerată la bărbaţi de peruca enormă,
leonine, din păr de om sau de cal, uneori mai
lungă pe umărul stâng. În casă era înlocuită cu un
turban sau cu o bonetă de noapte. Pălăria tare
avea borul îndoit, formând tricorn şi era
împodobită cu pană mică de struţ.
Cămaşa era vizibilă la guler şi la manşete, cu
dantelă. Spre a nu fi acoperit de perucă, gulerul a
fost adunat spre faţă, devenind jabou, încreţit
vertical şi prins cu o fundă şi o bijuterie. Cravata
a apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea.
În ceea ce priveşte costumul de damă,
caracteristica era silueta alungita data de coafura
montantă, tocuri, trenă, talia susţinută de corsetul
rigid, mânecile trei sferturi. Atitudinea obişnuită
era uşor aplecată înainte, ca într-un început de
plecăciune.
Pe cap, părul era ondulat în bucle, unele
ridicate pe creştet, altele, lăsate să atârne.
Caracteristic era un plişeu din pânză şi dantelă
apretată aşezat vertical pe creştet, prins de
bonetă. Camaşa se vedea mărginind decolteul.
Corsetul strângea doar talia, decolteul era oval,
mânecile trei sferturi, fusta în două straturi,
deseori cu volane orizontale deschise în faţă,
lasând să se vadă fusta de dedesubt sau ridicate
bufant accentuând şoldurile.
Pantofii aveau tocul ceva mai înalt decât al
celor bărbăteşti. Accesoriile erau aceleaşi: gulerul
şi manşonul de blană, mănuşile şi bastonul pentru
plimbare, bijuteriile masive.
3. Îmbrăcămintea şi încălţămintea celor
bogaţi Aici, omenirea cunoaşte unul dintre marile
momente propulsoare de cultură şi civilizaţie,
datorat Renaşterii italiene. Renaşterea va fi
momentul, iar Italia va fi locul unde vor apărea
primele manifestări ale modei. Acest privilegiu
este revendicat în acelaşi timp de Franţa, Spania
şi Anglia, fiecare pretinzându-şi întâietatea.
Unii autori consideră că momentul apariţiei
modei a fost
declanşat de prima
diferenţiere a
veşmântului
bărbaţilor faţă de cel
al femeilor. Este
vorba de secolul al
XIV-lea, când
costumul bărbaţilor a
devenit mai scurt
decât cel al femeilor.
În Europa Evului
Mediu au fost la
modă tot felul de
podoabe pentru cap, ciudate şi minunate.Femeile
începuseră să poarte nişte pălării înalte, numite
"hennin", care semănau cu turlele de biserică.
Probabil că era destul de greu să intre pe uşi,
deoarece unele pălării aveau aproape un metru
înalţime. Alte pălării aveau forma de coarne de
animale. Altele erau ca nişte aripi de fluture. Se
purtau nişte pantofi cu vârfuri atât de lungi că
trebuia să fie legate de picioarele purtătorului.
Aşa era moda pentru bărbaţi acum vreo 600 de
ani.
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
34
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Unii cavaleri francezi ce
încercau să fugă de armata
inamică erau nevoiţi să taie
vârfurile pantofilor ca să
poată alerga.
Străzile arau atât de
noroioase încât doamnele de
viţă nobilă au început să
poarte pantofi cu tălpi foarte
înalte. Servitoarele erau
adesea nevoite să le sprijine
pe doamne în timpul
mersului.
În jurul anului 1700
erau la modă perucile
pudrate, aluniţele false şi
rochiile cu crinolină,
acestea din urmă uneori incredibil de largi.
Talia Empire, o linie ce demarca talia pornind
de sub bust, a fost făcută cunoscută de către
Josephine, soţia lui Napoleon Bonaparte, care, în
timpul cât soţul ei a fost împărat, începând cu
anul 1804, a favorizat impunerea stilului "clasic"
grecesc şi a făcut să revină rochiile stil toga pe
care le purtau persoanele pictate pe vasele
provenind din perioada
respectivă.
Rochiile Empire
purtate de femei - la
începutul secolului al
XIX-lea - erau adesea
la fel de diafane ca
toaletele de seară de
acum, iar femeile le
purtau cu un fel de
pantalon din ceva
asemănător cu bumbacul care ajungea până la
gambe sau ceva mai jos de genunchi.
La începutul anului 1800, femeile nu erau
singurele interesate să arate bine. În aceeaşi
perioadă a aparut dandy-ul, construit dupa
modelul lui George 'Beau' Brummell, un domn
care insista ca pantalonii să i se potrivească la fel
de bine ca un al doilea rând de piele şi care nu
suporta ca vesta să facă nici măcar o cută.
Gulerul unui dandy era aşa de înalt şi de ţeapăn,
că nu-şi putea mişca nici gâtul.
Anul 1848, supranumit şi anul Revoluţiei,
"forţează" femeile să se acopere cât mai mult cu
putinţă, astfel must have-urile epocii fiind
bonetele şi fustele lungi, mereu murdare de la
târâtul de podele.
Pe la jumătatea anilor 1850 apare crinolina sau
juponul pe cercuri, care dă femeilor o mai mare
libertate de mişcare.
Mijlocul
anului 1870 a
adus cu sine o
revoluţie în
modă, date
fiind apariţia
maşinii de
cusut şi a materialelor sintetice, iar crinolina a
fost înlocuită cu "rochia pe corp".
Sfârşitul anilor 1800 a văzut luând amploare
fenomenul rochiilor cloş. Rochiile erau mai lungi
ca oricând, trebuind să fie ţinute în momentul în
care se traversa strada, spre exemplu, iar acele
robe din dantelă brodată erau acum disponibile
tuturor, nu numai celor bogaţi, datorită producţiei
de masă. Nu existau magazine de confecţii.
Oamenii bogaţi plăteau croitori ca să le facă
haine. Cei săraci le coseau singuri. Oamenii îşi
etalau bogaţia purtând haine scumpe. Cele mai
fine materiale erau produse în Italia, în Spania şi
în Orient. Laura Dragnia - cl. a VII-a B
Îndrumător prof. Nicoleta Căinap
Amprenta lui Ludovic al XIV-lea
în domeniul modei
Începutul modei franceze ca ideal
pentru întreaga Europă
Hainele au fost dintotdeauna imortante în
viața omului. Începând din
timpurile străvechi când
aceștia doreau doar să se
protejeze de frigurul iernii,
până în zilelel noastre când
primul lucru după care ești
judecat este înfățișarea. Se
presupune, că urmărirea
continuă a prefecțiunii, prin
modelarea propriului aspect
fizic, cu scopul de a imita
un ideal de frumusețe, unilateral acceptat de noi
și de cei din jurul nostru, a dus la nașterea
fenomenului de modă.
Astfel, moda era și este un limbaj universal, o
formă de liberatate a cuvântului. Această
liberatate se exprimă prin : îmbrăcăminte,
încălțăminte, accesorii, stilul coafurilor și
machiaj.
Franța este cunoscută ca fiind faimoasă în
industria modei. V-ați îmtrebat vreaodată când și
cum a început istoria modei? Când au avut loc
primele defilări de modă, de ce îmbrăcămintea
creată de designeri este atât de căutată și atât de
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
35
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
scumpă? Sau de ce Parisul este epicentrul modei,
în loc de, să zicem Madrid?
Totul a început acum ceva timp în urmă, în
secolul al XVIII-lea. Motivul pentru care astăzi
apar tendințe noi în fiecare sezon este și motivul
pentru care Parisul a fost considerat epicentrul
modei de mai biine de 300 de ani: flamboaiantul
și împopoțănatul rege Ludovic al XIV-lea al
Franței, Regele – Soare.
Ludovic al XIV–lea avea buzunare adânci,
putere de concentrare scăzută și un ochi educat
pentru estetică. În același timp, avea la dispoziție
sute de artizani talentați și cu un simț înnăscut
pentru stil. Lider indiscutabil al modei europene,
Regelel-Soare a schimbat multe în ceea ce privea
vestimentația.
Din toate timpurile , femeia a fost privită ca cea
mai frumoasă creație a lui Dumnezeu. Femeia a
fost întotdeauna “înrobită” de propria ei
îmbrăcăminte. În zilele noastre, recunoscută ca
un ideal al
frumuseții feminine
este femeia franceză.
Femei ca doamna
Popmpadur și Maria
Antoaneta încheiaie
era vechiului regim,
una din ele în mod
tragic, dar amândouă
afirmându-se până și
în memoria noastră.
În secolul al XVIII-
lea, Secolul
Luminilor, femeia
trăiește o epocă a galanteririe, a înnoirilor care se
constată în domeniul modei. Același secol a adus
cu sine extravaganța modei specifice perioadei
Rococo.
Rococo – sau așa-numita epocă galantă – s-a
caracterizat prin lipsa totală a moderației. Absolut
totul a fost exagerat în această perioadă – realism
exagerat, absolutism exagerat, un cult exagerat al
aristocrației. De asemenea, moda din această
perioadă era rigidă, împodobită și formală, iar
materialelel textile erau grele și etalau designul
curbiliniu, tipic artelor decorative din acea
perioadă. Domnia lui Ludovic al XIV –lea a
dominat epoca, iar alegerile sale în materie de
îmbrăcăminte au stabilit moda.
Moda Rococo este deosebită prin accesoriile
detașabile prin ornarea elaborată și utilizarea
culorilor îndrăznețe, a brocarturilor și suitașelor
din mătase și dantelă.
Îmbrăcămintea de damă era mai stilizată; partea
din față a fustei lungi era despicată, lăsând să se
vadă un jupon. Pe șolduri
fusta era strânsă în cute și
ridicată cu ajutorul unor
benzi de fier. Cele maoi
semnifiative părți ale
rochiei Rococo sunt
crinolina și corsetul.
Crinolina ajunge în
această perioadă la o
asemenea lățime încât face
imposibil mersul, în timp ce, corsetele se purtau
foarte strânse, folosite pentru a conferi siluietei
feminine aspectul de clepsidră. El punea toate
trăsăturile torsului feminin în cea mai bună
lumină. Corsetele fabricate în această perioadă
erau foarte sofisticate și erau considerate
capodopere ale croitoriei. În această perioadă,
corsetele erau împodobite cu multe fundițe și
detalii prețioase.
Pentru prima dată în istoria modei europene sunt
acceptate ornamentele asimetrice. Rococo a
evitat cît a putu de mult liniile și unghiurile
drepte. După o lungă perioadă în care au fost
abandonate, ghirlandele florale sunt din nou la
modă – ba chiat folosite mai mult ca niciodată.
Rochiile și părul sunt împodobite în această
perioadă cu flori, atât naturale cât și artificiale.
Rochia Rococo, în formă de cupolă era mult
mai lată decât cea gen con purtată până în secolul
al XVII – lea,
prima de acest
gen fiind văzută
în anul 1718, la
Opera din Paris.
Modelul acesta
de rochie a fost
acceptat aproape
instantaneu și a
fost purtat pentru
aproape 70 de
ani.
Ideea unei
rochii de acest
gen plecase de la
dorința de
amplificare a contrastului dintre partea inferioară
și talie. Fusta de protecție era adeseori prevăzută
cu o crăpătură pentru a se vedea materialul
somptuos de dedesupt. Materialele cele mai
folosite erau mătasea sau brocartul.
La mijlocul secolului al XVIII – lea fusta este
împodobită cu flori artificiale, panglici și mătase,
încercând să imite decorațiuni de stucco de pe
pereții saloanelor.
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
36
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Pantofii din mătase, cu toc înalt și coafurile
pudrate întregesc portretul femeii Rococo.
Odată
cu secolul al
XVIII–lea și cu
apariția stilului
Rococo, se dă
tonul la
extravaganța în
coafură. Părul se
ridica precum
un adevărat
edificiu fin fixat
cu dispozitive metalice, stratificat, conținând o
meșă de păr și colorat cu pudră pentru păr; era o
coafură a proporțiilor care provoca numeroase
neplăceri doamnelor. Coafurile femeiești erau
exagerat de mari și de grele. Se spune chiar că
gura era situată la distanță egală de păr și de tălpi.
Femeile purtau coșuri cu frute pe cap sau chiar
scene pastorale cu pajiște, fântână, ciobănițe,
chiar corăbii întregi.
În privința stilului vestimentar al bărbatului din
acea vreme nu se
pot spune prea
multe, însă, putem
spune că haina
bărbătească devine
sinonimul
masculin al
crinolinei. Chiar
dacă mânecile și
buzunarele sunt
mai mici, haina
bărbătească este împodobită și brodată din
belșug. Pantalonii sunt mai strâmți decât până
acum, ajungând până sun genunchi, ciorapii sunt
în culori mai cuminți iar tocurile pantofilor mai
joase. De asemenea, și coafurile bărbătești sunt
supuse unor schimbări majore în comparație cu
perioada barocă. Părul e pieptănat pe spate și
prins cu o panglică din mătase, formând așa-
numita “coadă prusacă”. Acest tip de coafură
fusese ordonat de Frederick William I al Prusiei
soldaților săi. Moda aceasta a fost preluată de
către ofițeri, apoi de burghezie iar mai târziu a
trecut granițele către celelalte țări europene. Părul
mai era purtat și creț, cu un tricorn.
Moda Rococo se întinde astfel în toată Europa.
Moda franceză este atât de puternică încât peste
tot, la toate balurile sau manifestările europene, la
Veneția, Roma, Viena sau Berlin, toate lumea e
îmbrăcată la fel.
Miruna Anton – cl. a VIII-a A
Îndrumător prof. Nicoleta Căinap
Vâscul
Vâscul este o plantă
semi-parazită ce crește
pe ramurile sau tulpina
gazdei. Aceasta este o
plantă fără rădăcină,
fixată cu ajutorul unor
ventuze vegetale numite
haustori, luând în mare
parte tot ce îi trebuie de
la arborele pe care îl parazitează. Fructele micuțe,
ca niște perle albe, sunt înconjurate de frunzele
lucioase. Vâscul este o plantă ușor adaptabilă,
rămânând mereu verde. Pentru a se înmulți, este
neapărat ca semințele să ajungă pe crengile
arborilor. Păsările sunt cel mai accesibil mod al
vâscului de a se înmulți. Mierla, una dintre cele
mai mari consumatoare de semințe de vâsc, face
o favoare imensă plantei. Frunctele, acoperite de
o substanță lipicioasă, rămân adesea pe ciocul
păsărilor, care obișnuiesc să își frece ciocul de
ramuri pentru a scăpa de ele. De asemenea,
sămânța nu poate fi digerată de organismul
animalului, fiind eliminată întreagă.
În functie de gazdă, vâscul are diferite calități
curative. Substantele ce se găsesc în vâsc sunt
folosite în prepararea unor remedii, cele mai
cunoscute fiind folosite pentru tratarea
cancerului, a unor boli cardiologice, reumatice.
În folclor, vâscul este considerat o plantă care
aduce noroc și fericire. În trecut, unele popoare
aveau sărbători în care se aduceau și sacrificii în
onoarea sa. Și azi se crede că aceia care se sărută
în noaptea Anului Nou sub o ramură de vâsc vor
avea parte de un an bogat, fericire și bunăstare. Acest obicei își are originea în mitologia
scandinavă. Se spune ca frumosul zeu Balder a
fost avertizat să se păzească deoarece zeul Loki
vrea să-l omoare. Mama lui, zeita Frogg, a
obținut promisiunea tuturor viețuitoarelor că nu
vor atenta la viața fiului sau, dar a scăpat din
vedere modestul vâsc. Loki și-a dat seama de
neatenția lui Frogg și a folosit vâscul pentru
scopurile lui asasine. El a tras asupra lui Balder
cu o săgeată din vâsc și l-a omorât. Zeii s-au
supărat pe vâsc și i-au dat permisiunea lui Frogg
să facă cu planta ce vrea. Dar Frogg, care era
zeița dragostei, nu a vrut să-i facă rău. Ea a
transformat vâscul în simbolul iubirii și a cerut ca
aceia ce se opresc sub o crenguța din această
plantă să se sărute în semn de dragoste și iertare.
Monica David – cl. a VII-a A
Îndrumător prof. Adriana Călin
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
37
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Vulcanii
Vulcanul este o formă de relief geologică (de
obicei, un munte) unde magma (roca din
interiorul Pământului, topită sau transformată în
stare lichidă de către presiune și temperatura
ridicată) erupe la suprafață.
Cel mai înalt vulcan din lume este Mauna Kea
din Hawaii. El se ridică la 10 000 m pornind de la
bază și are 4205 m de la nivelul mării.
Magma este roca lichidă din interiorul
vulcanului. Lava este roca vulcanică care se
curge în afara vulcanului. Lava proaspătă are o
temperatură foarte ridicată, ajungând până la
1200 C°. În timp ce se scurge pe versanți, ea își
schimbă culoarea, din roșie devenind albă, apoi,
răcindu-se, capătă culoarea cenușie.
O serie de vulcani și-au încetat activitatea de
mult, alții, însă, „dorm” o perioadă mai mare de
timp, erupând apoi cu o forță nebănuită.
Bianca Popescu – cl. a III-a C
Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru
My best summer camp!
This year’s English camp was so much fun! It
was a little bit tiring at the beginning, because we
had to wake up very early in the morning, and a
five- hour journey to Cheile Gradistei was a bit
too long! Still, all these were compensated by the
seven days of
the camp.
We had a
lot of
activities, like
horse riding,
swimmig,
paintball,
football and
more, and the most interesting activity for me
was the „ Treasure Hunt”, where we had to find
different hidden things in a large field. Some of
the hidden objects were even lost!
The landscape was gorgeous, a mountain
landscape surrounded by trees and plants, and
also a lot of grass.
We also had Disco from the evening until late
night. But there was an advantage: we could rent
bikes from the reception of the hotel, so our
“journey” became easier.
There were kids from other counties, except
ours, but there was no misunderstanding: only
after two days we were already friends! Our
“teachers” were real British people, each one
having his/ her own group of students with a
certain level of knowledge. I made some good
friends out
there, from
many schools
in our town,
younger or
elder than
me.
So, in
conclusion,
this was the best English camp of all the camps
I’ve been in!
Alexandru Moraru - cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Iulia Prescornițoiu
Știința în jurul nostru
De-a lungul secolelor, învățații au găsit
răspunsuri la multe dintre marile întrebări ale
omenirii, făcând experimente pentru a-și
demonstra ideile referitoare la modul cum
funcționează lumea. Iată câteva dintre acestea:
Vântul se naște datorită mișcării aerului, care
are temperaturi diferite. Când aerul rece, care este
mai greu, întâlnește aerul cald, ușor, are loc un
schimb de poziție: aerul rece coboară pe
suprafața pământului, iar cel cald urcă. Vechii
greci credeau că Eol, zeul vânturilor, le ținea
ascunse într-o peșteră a cărei intrare era blocată
de bolovani. Primul care a încercat să dea o
explicație științifică a fost Aristotel în lucrarea
sa, Meteorologia. Pentru el, vântul era un fum
ieșit din pământ, iar mișcarea sa era dată de
schimbul de aer între nordul rece și sudul cald,
urmărind astfel să lămurească alternanța frigului
și căldurii pe glob.
În trecut, nimeni nu știa cui i se datorează
curcubeul. Unii spuneau că ar fi un semn ceresc,
alții că la capătul fiecărui curcubeu se găsește o
comoară. Primul care a cercetat curcubeul a fost
învățatul ceh Marc Marci care a lăsat să pătrundă
în camera sa un fascicul de lumină printr-o
prismă de sticlă și a observat pe peretele opus o
bandă alcătuită din aceleași culori ca ale
curcubeului, dispuse în aceeași ordine: roșu,
oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet.
Grecii antici foloseau oglinzi mari pentru a
reflecta lumina soarelui pe navele inamice,
încălzindu-le astfel până luau foc.
Călătoria lui Magellan, un mare explorator din
Evul mediu, a confirmat pentru prima dată că
Pământul este rotund, fiindcă pornind într-o
direcție anumită, străbătând mări și oceane, ne
întoarcem de unde am plecat.
David Cosma – cl. a III-a C
Îndrumător înv. Alexandra Abeaboeru
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
38
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Astronomia
Imaginea cerului, noaptea, este una dintre cele mai
frumoase priveliști. Stele nenumărate sclipesc pe
fundalul negru ca de catifea, cometele cu coada lungă
călătoresc printre ele.
Astronomia, știința care se ocupă cu studiul stelelor,
este una dintre cele mai vechi din lume. În Britania, în
jurul anilor 2 800 î. Hr., a fost construit ansambul
Stonehenge, n posibil observator. Pietrele de la
Stonehenge au fost aliniate pentru a marca pozițiile
Soarelui și ale Lunii în diferite anotimpuri.
Deși vedem destul de multe stele cu ochiul liber,
putem vedea mult mai multe cu ajutorul telescopului.
De exemplu, Luna, privită cu ochiul liber, pare mică și
acoperită de câteva umbre. În realitate, acestea sunt
niște cratere și sunt vizibile doar cu un instrument
performant. Ana Preda – cl. a III-a A
Îndrumător prof. Anișoara Vasile
„Oamenii se urăsc pentru că se tem,
se tem pentru că nu se cunosc, nu se
cunosc pentru că nu comunică”
(M.L.King) Într-o lume ca a noastră, în care, din cauza
serviciului sau a diferitelor alte lucruri importante sau
nu, noi nu mai comunicăm. Într-o societate a
rapidității, comunicarea este aproape inexistentă.
Părinții nu mai au timp să le acorde copiilor, aceștia,
la rândul lor, au alte priorități, cum ar fi internetul. Ne
întrebăm mereu de ce nu mai avem prieteni sau de ce
ne împrietenim doar pe rețelele de socializare...
Răspunsul este evident: nu se comunică destul de
mult.
Și totuși, de ce nu se comunicăm destul de mult??
Pentru că ne temem. Dar de ce anume ne este frică?
Poate că ne temem de fizicul unei persoane sau de
reacțiile acesteia, sau de felul cum vorbește. Toate
acestea sunt, însă, aparențe. Nu putem ști cum sunt
oamenii decât dacă vorbim cu ei. De ce în zilele
noastre este atât de dificil să ne facem prieteni noi?
Pentru că, probabil, ne este greu sau teamă să
comunicăm.
Și totuși, de ce ne este teamă? Poate din cauza a
ceea ce auzim în mass-media: lumea este aprigă, rea,
avară... Dar nu trebuie să generalizăm.
Trebuie să începem să comunicăm mai întâi cu cei
apropiați – familia, cu colegii apoi să ne lărgim cercul
de cunoștințe, și, prin activități desfășurate împreună,
să ne cunoaștem și să ne împrietenim.
Pentru a nu deveni sclavii computerului, ai
internetului, al mediului virtual, în general, trebuie să
ieșim din rutina zilnică, să luăm o „gură” de aer
proaspăt, să ne zămbim și să ne întindem mâinile.
Este primul pas spre încredere și o comunicare
eficientă.
Diana Nichitoiu – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Comunicarea în viața oamenilor
„Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru
că nu se cunosc, nu se cunosc pentru că nu comunică”
(M.L.King) Și de ce, oare, comunicarea este atât de
importantă pentru oameni? De ce poate ea să creeze o
barieră între aceștia? De ce oamenilor le este atât de
frică să comunice între ei?
Răspunsul la toate aceste întrebări se află în fiecare
dintre noi și totuși iese cu dificultate la iveală din
cufărul ferecat, inima noatră, pentru a ne dezvălui
adevaratul rol al comunicării.
Cu toții știu că dacă se închid în adâncul sufletului
lor nu e de nici un folos, ba chiar aceasta îi izolează de
lumea reală și îi face să se simtă din ce în ce mai rău
în prezența celorlalți...și totuși fac această greșeală.
De aceea, atunci când suntem deprimați trebuie să
împărtășim problema celor apropiați, să ne deschidem
sufletul, creând astfel un lanț al comunicării.Ssă ne
întoarcem în trecut, când copiii se întâlneau în parc
pentru a se juca și astfel promovau comunicarea
liberă, nu prin telefon sau calculator. Cu cât citim mai
multe cărți , cu atât ne va fi mai ușor să vorbim unii cu
alții pentru că vocabularul va fi mai dezvoltat și nu ne
va mai fi frică de faptul că vom spune ceva greșit.
Prin acste mijloace, noi, copiii de pretutindeni
trebuie să ajutăm comunicarea să reînvie pentru ca
apoi și ea să ne susțină în munca noastră. Nicoleta Palade – cl. a VI-a D
Îndrumător prof. Anișoara Pițu
Cât a citit joi? Ana-i mică, dar citește
Tot mereu, fiindcă dorește
Lucruri multe ca să știe
Despre lumea noastră vie.
Marți, opt pagini a citit
Și deloc n-a obosit.
Mirecuri, de cinci ori mai mult
A citit într-un timp scurt,
Iar joi a citit sub pin
De patru ori mai puțin
Decât miercuri, fiindcă ea
Mai are și a-nvăța.
O întreabă un rățoi:
Ana, cât ai citit joi?
Câte flori are Tomiță? Treizeci și șase de flori
Se-mpart la șase surori.
Florinda, bună fetiță,
Îi dă fratelui, Tomiță,
Jumătate din cât are,
Cu toate că ea-i mai mare.
Tomiță îi mulțumește
Și apoi le socotește,
Dar nu știe înmulțirea,
Nu știe nici împărțirea.
În a treia voi sunteți:
Ajutați-l, că puteți! Florinda Hanu – cl. a III-a A
Îndrumător prof. Anișoara Vasile
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
39
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Ce scriu dascălii noștri Duiliu Zamfirescu
Motto:
“Nici nu e pustiu mai mare
decât al lumii locuite de
oameni, în care nu-ţi găseşti
loc.”
„Abia aşteptăm să mergem
la balul de Hallowen, să rostim
roluri în limba engleză, să
participăm la concursul de
dovleci şi măşti...”
Treceam pe holul şcolii şi nu înţelegeam de ce
nu simţeam acelaşi fior, aceeaşi plăcere. Poate
vârsta, copilăria petrecută în preajma curţii
bisericii satului, legătura „vulgata”pe care o am
cu limba engleză şi cultura altor popoare, poate
gândul că pe 30 octombrie, acum 153 de ani s-a
născut patronul spiritual al şcolii noastre,
scriitorul Duiliu Zamfirescu, vrâncean ca şi noi;
sigur gândul la activitatea pe care încercam să o
realizez cu această ocazie, împreună cu elevii, la
sediul Secţiei pentru Copii şi Tineret Oana-
Diana Renea” al Bibliotecii Judeţene „Duiliu
Zamfirescu” din Focşani.
Mă străduiam să realizez o prezentare atractivă
a acestui eveniment, dar am realizat că nimeni nu
dorea să participe la o astfel de activitate pentru
simplul motiv că nu era distactiv şi pentru că era
Hallowen-ul. Totuşi, am găsit câteva suflete
pătrunse de importanţa scriitorului şi mai ales de
farmecul operei sale (pentru realizarea activităţii
ar fi trebuit măcar să răsfoiască un roman scris de
Duiliu Zamfirescu şi să extragă câteva citate
reprezentative care să fie grăitoare şi pentru
timpul în care trăim).
Împreună am descoperit personalitatea
fascinantă a acestui om de cultură, atât de
controversat în epoca sa şi care a avut o viziune
politică extraordinară. Am descoperit o
personalitate de tranziţie, un om care a avut
curajul să spună adevărul crud în cele mai înalte
cercuri politice şi culturale ale vremii. A pierdut
faima, dar afirmaţiile sale, descoperite peste timp,
ne înfioară şi ne determină să credem că şi atunci
ca şi acum adevărul deranja:
“Ţara noastră este ţara contrastelor, prin urmare,
pentru scriitori, pământul făgăduinţei. Ea cheamă
pe romancieri.”
“Tipul care încă n-a evoluat se întâlneşte alături
cu tipul care a evoluat atât de mult încât e
decadent.” „Cea mai odioasă dintre toate este
tirania literară. Este odioasă şi depravată,
odioasă fiindcă, încătuşând avântul cugetării,
omoară originalitatea; depravată fiindcă încearcă
să răsplătească platitudinea cu onoruri şi cu
bani.”
Nepotul scriitorului, Lascăr Zamfirescu,
afirma:“Ceea ce m-a frapat pe mine din opera şi
activitatea bunicului meu sunt momentele când el
a fost acuzat de către critica vremii despre
discursurile sale la Academie. Se ştie foarte bine
în ce relaţii se afla el cu Titu Maiorescu şi de
aceea îl admir pentru faptul că atunci când
susţinea un lucru, îl susţinea foarte bine.”
“Cu trecerea timpului, au fost (re)aduse în
discuţie documente care pun în lumină un alt
personaj Duiliu Zamfirescu. Mult diferit de
"aristocratul" şi de "impopularul" Duiliu
Zamfirescu”, precizează jurnalistul Şerban
Cionoff care continuă:
„Acest personaj dovedeşte o judecată politică şi
o fineţe a viziunii diplomatice cu totul alături de
prejudecăţile bine pecetluite în conştiinţa
publică.”:
"La graniţele noastre, cataclismul bântuie cu
furie. Două din împărăţiile ce ţin sub jugul lor
provincii româneşti s-au încăierat şi, în războiul
acesta pe moarte sau pe viaţă, fiecare din ele ne
cheamă în ajutor, făgăduindu-ne fiecare
provincie românească pe care o ţine împărăţia
cealaltă".
O tulburătoare premoniţie aflăm în aceste
gânduri care pot reprezenta şi un crez al lui
Duiliu Zamfirescu:
“Bogăţiile noastre sunt urmărite de lumea
civilizată cu un interes mereu crescând şi depinde
de noi ca acest interes să nu ia alt caracter decât
acela al unei colaborări echilibrate între capitalul
străin şi produsele naţionale din care
suveranitatea statului să nu iasă ştirbită.”
“Vă conjur să vă strângeţi în jurul codrilor noştri,
nu numai pentru a-i exploata, ci şi pentru a-i
păstra generaţiilor viitoare, iar solul şi subsolul să
vă fie sfânt pentru că acolo, deasupra straturilor
de petrol, zac osemintele de două mii de ani ale
unui popor care a ştiut să moară, apărându-l...”.
Este necesar să ne cunoaştem înaintaşii pentru
a ne defini, pentru a deveni mai înţelepţi. Orice
cucerire oricât de mică, în timp are consecinţe
deosebite. Avem onoarea de a fi patronaţi, ca
instituţie de învăţământ, de o deosebită
personalitate a literaturii române, scriitorul şi
diplomatul Duiliu Zamfirescu. Observând
părerile exegeţilor, care sunt variate, am
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
40
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
identificat o definiţie a acestui literat:
„personalitate de tranziţie.”
Astăzi, noi, persoane în plină formare, într-o
perioadă de tranziţie, încercăm să identificăm
detaliile acestei etichete, pentru a ne dezvolta o
personalitate complexă şi fundamentată pe valori
imuabile. În această nesfârşită perioadă de
tranziţie în care pare că trăieşte toată lumea,
şcoala românească are o misiune foarte grea, iar
Şcoala „Duiliu Zamfirescu” din Focşani încearcă
să-şi păstreze raţiunea: notele trebuie să reflecte
calitatea competenţelor elevilor şi nu să devină
un ambalaj la modă care ascunde un produs de
calitate îndoielnică.
În loc de încheiere, prefer să citez din poezia
„Glossă”, scrisă de poetul nostru naţional, Mihai
Eminescu:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”
Prof. Pompilia Bărbosu
Postul –semnificaţie religioasă
şi medicală
Postul are atât o semnificaţie religioasă, dar
mai ales un rol medical şi anume acela de a
curăţa organismul uman de toxine şi otrăvuri.
Dacă din punct de vedere religios postul
reprezintă un mijloc de pocăinţă şi mântuire, din
punct de vedere fiziologic este un exerciţiu nu
numai de înfrânare a poftelor trupului ci şi de
întărire a voinţei şi vitalizare a organismului
uman.
Postul indicat de diverse religii este o
înfometare organizată şi practicată după diverse
canoane, care s-au dovedit a avea la bază studii
medicale foarte avansate şi care duc la rezultate
remarcabile.
Sensul laic al postului este abţinerea periodică
de la consumul unor alimente, în scop strict
terapeutic de a păstra sănătatea sau de a trata
unele afecţiuni.
Posturile pot fi mai simple sau mai aspre, şi
trebuie raportate atât la starea sănătăţii
individuale cât şi la necesităţile terapeutice ale
fiecăruia. Astfel, în religia creştină sunt adoptate
mai multe tipuri de post:
-ajunarea desăvârşită, când nu se mănâncă şi nu
se bea nimic, cel puţin o zi întreagă;
- postul aspru sau uscat sau ajunarea propriu-zisă,
cand se mănâncă spre seară, mâncăruri uscate,
pâine şi apă, fructe şi seminţe;
- postul obişnuit sau comun, în care la orele
programate se mănâncă alimente de post;
- postul uşor (dezlegarea), când putem mânca
peşte, icre, putem bea vin, etc.
În religia ortodoxă, dacă adunăm toate zilele
posturilor rânduite de peste an, ele totalizează
aproximativ jumătate din zilele unui an. Posturile
religiei ortodoxe cer un regim alimentar exclusiv
vegetal, singura excepţie constituind-o mierea.
Indiferent ce tip de post este adoptat, postul
bine aplicat aduce fiinţei umane sănătate, minte
limpede şi energie debordantă. În postul prin
înfometare, cele mai importante procese chimice
care apar în organism sunt legate de cantitatea şi
calitatea masei proteice. Proteinele corpului
suferă un proces de autoînnoire, asigurând
organismului un plus de vitalitate. Tot în post,
organismul se debarasează de impurităţi, toxine
ce s-au acumulat prin rinichi sau intestine. De
exemplu în 24 h rinichii purifică 1500 litri de
sânge, eliminând 1,5 litri sub formă de toxine.
S-a constatat creşterea longevităţii oamenilor ce
au o raţie alimentară redusă cantitativ şi
hipocalorică. În postul alimentar total se produce
o autoliză a ţesuturilor proprii şi acest lucru are
următoarele efecte:
- neutralizarea sau oprirea proceselor patologice;
- intensificarea sintezei de compuşi proprii
organismului; - întinerirea organismului, combaterea
îmbătrânirii.
O astfel de alimentaţie cu efecte terapeutice
benefice are şi o serie de reguli care trebuie
ţinute:
- un consum de apă sau alte lichide de minim
2l/zi;
- se interzic absolut cafeaua, alcoolul şi ţigările;
- excluderea alimentelor rafinate;
- consumul pe cât posibil de alimente în stare
proaspătă;
- excluderea sau reducerea consumului de carne;
- evitarea, pe cât posibil, a alimentelor ce necesită
prelucrare termică.
În post ar trebui să ne ghidăm, ca şi în restul
timpului, după proverbele „Mănânc pentru a trăi
şi nu trăiesc pentru a mânca”, „De două lucruri
îşi bate joc omul când le are: tinereţea şi
sănătatea”, „Viciile sunt călăii care te omoară
încet, ca o sabie neascuţită”.
Prof. Adriana Călin
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
41
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Aplicaţia de teren - metodă
eficientă de lucru în geografie
Geografia este interesantă şi eficientă dacă
se învaţă şi pe teren, având în vedere că cea mai
mare parte din informaţia pe care o obţinem în
viaţă este vizuală. S-ar putea spune că o oră de
geografie are eficienţa maximă, dacă se încheie
cu o aplicaţie de teren. Din păcate, de multe ori,
din comoditate, lipsa fondurilor sau a timpului
necesar, distanţelor mari care trebuie parcurse,
această metodă de lucru foarte utilă în geografia
şcolară, este puţin utilizată. Rămâne, aşadar, ca
profesorul de geografie, în funcţie de pasiunea şi
vocaţia acestuia, să hotărască momentele optime
pentru a utiliza această metodă. Astfel, în ultimii ani, la nivelul şcolii, are loc
aplicaţia practică cu tema „Relieful – suportul
activităţilor antropice”, cu elevii claselor a VIII a
. Activitatea se desfăşoară pe Valea Putnei şi
vizează identificarea unor elemente ale cadrului
natural (unităţi de relief, hidrografie, vegetaţie,
faună, soluri), dar şi influenţele elementului
antropic asupra acestora.
Punctul de plecare în această aplicaţie este
oraşul Focşani, situat la 55 m altitudine, în
marginea estică a câmpiei piemontane de la
Curbură, aceasta fiind şi prima unitate de relief
traversată, până la intrarea în localitatea
Boloteşti. S-a mers pe drumul naţional 2D, prima
oprire fiind intrarea în localitatea amintită mai
sus, unde a fost observat contactul dintre câmpie
şi regiunea subcarpatică. Au fost prezentate
principalele caracteristici ale câmpiei piemontane
care urcă uşor spre vest, este netedă, slab
fragmentată şi alcătuită predominant din nisipuri,
pietrişuri şi materiale mai fine spre est,
transportate de Putna, Milcov şi celelalte râuri de
la curbură. A fost analizată rama exterioară a
Subcarpaţilor de Curbură, fiind amintite cele mai
importante dealuri exterioare între care şi Măgura
Odobeşti, cel mai înalt deal de la curbură (996
m). Am subliniat că, deşi Subcarpaţii au, în
general, structură cutată, dealurile externe sunt pe
monoclin (stratele sedimentare sunt necutate şi
uşor înclinate vest-est), Măgura Odobeşti fiind un
hogback. Spre nord-vest s-a putut observa şi
marginea sudică a Platformei Zăbrăuţ, iar spre
nord-est, sudul extrem al Colinelor Tutovei.
Următoarea oprire este în Depresiunea Vidra,
depresiune intracolinară situată pe Valea Putnei,
unde au fost analizate caracteristicile
depresiunilor situate între cele două şiruri de
dealuri subcarpatice şi observate dealurile externe
spre est şi dealurile interne spre vest. Au fost
analizate caracteristicile satului Vidra (structură,
mărime, formă, activităţi economice) şi modul de
utilizare a terenurilor.
La intrarea în satul Colacu, se analizează
elementele Văii Putnei (anvergură, dimensiunile
luncii, terase, meandre, versanţi) şi este
evidenţiată schimbarea structurii stratelor
sedimentare, care devine cutată. Se observă o
modificare a elementelor vegetale (păduri de
amestec) şi a modului de utilizare a terenurilor.
La intrarea în localitatea Bârseşti, sunt observate
terasele Putnei şi este analizat modul de utilizare
a terenului, în zonă cultivându-se cu
preponderenţă porumbul şi speciile pomicole,
mai ales prunul.
Următorul punct de oprire este Depresiunea
Vrancei (localitatea Tulnici), cu aspectul unui
uluc depresionar pus în evidenţă de
particularităţile tectonice majore, pe o structură
cutată, uneori în solzi, aspect ce se întâlneşte şi în
dealurile interne, dezvoltate pe gresii,
conglomerate, marne, etc. Deşi aflat în zona
subcarpatică internă, datorită aşezării în
depresiune, satul Tulnici este după structură sat
adunat, înşirat în mare parte în lungul drumului
naţional. Cultura plantelor este prezentă, dar
activitatea de bază este totuşi creşterea
animalelor. Gospodăriile, bine închegate, au
casele construite din lemn şi acoperite cu şindrilă
(cele tradiţionale), nu au horn (podul este folosit
ca afumătoare); cele mai noi împrumută stilul
greoi al celor din zonele mai joase, fiind ridicate
din bolţari sau cărămidă şi acoperite cu tablă.
Dependinţele sunt numeroase (grajduri,
fânare,bucătării de vară).
Este vizitată şi aria protejată „Cascada Putnei”,
ce cuprinde zona în care Putna traversează
structurile geologice variate şi intens tectonizate,
de la limita bordurii montane. La ieşirea din
spaţiul montan, râul Putna traversează faciesuri
structurale diferite în care a sculptat un sector de
defileu, o cascadă pe care a părăsit-o în urma
mişcărilor tectonice şi o succesiune de trepte şi
marmite ce se desfăşoară pe 76 metri lungime şi
pe o diferenţă de nivel de 14 metri. Aria protejată
Cascada Putnei, ocupă o suprafaţă de 10 ha, fiind
localizată în apropierea localităţii Lepşa, areal
unde râul Putna traversează bordura externă a
Munţilor Vrancei. Din punct de vedere botanic,
pe versanţii stâncoşi se întâlnesc numeroase
specii de plante saxicole, de exemplu: Saxifraga
aizoon, Alyssum saxatile.
Punctul cel mai important al aplicaţiei este aria
protejată „Cheile Tişiţei”, situată în bazinul
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
42
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
hidrografic mijlociu şi inferior al pârâurilor Tişiţa
Mică şi Tişiţa Mare, respectiv Tişiţa după
confluenţa acestora. Limitele acestei rezervaţii
sunt realizate după limitele naturale formate de
cumpenele de apă, pâraie şi culmi: Vf. Condratu
(1493 m), Dealul Crucilor (1039 m), Vf. Tisarul
Mic (1246 m) şi Tisarul Mare (1267 m),
Căciulata (722 m) până la Gura Tişiţei, se
urmează drumul forestier pe malul drept al Putnei
pe o distanţă de 800 m până la viaductul peste
Putna, de unde urcă pe Culmea Vascan, Culmea
Porcului, Stânca Gurguiata (1438 m), Golul
Roibului (1460 m), Culmea Coza cu Vf. Coza
(1628 m). Din acest punct merge pe o culme
secundară până în pârâul Tişiţa Mare, până la
Pârâul Cristianul, apoi urcă din nou pe Tişiţa
Mare până la culmea secundară marcată de borna
175, spre Plaiul între Tişiţe, de unde se îndreaptă
spre vârful Condratu.
Alcătuirea petrografică este variată, fiind
prezente gresii calcaroase, marno-calcare si
conglomerate verzi, şisturi disodilice, marne
bituminoase, conglomerate, calcare, gresii
silicioase, etc. Din punct de vedere tectonic, cel
mai spectaculos punct este „acordeonul”, cum îl
numeşte F. Roman, unde stratele sedimentare
sunt puternic contorsionate, aduse la verticală,
răsturnate, subliniind profundele prefaceri
tectonice din cretacic şi paleogen.
Zona este foarte spectaculoasă datorită
alternanţei de sectoare foarte înguste şi sectoare
mai largi, dar şi datorită peisajului sălbatic şi bine
conservat (în urma inundaţiilor din 2005, drumul
forestier a fost rupt, iar accesul cu maşina nu mai
este posibil). Vegetaţia este abundentă,
cuprinzând specii precum fagul,carpenul,
paltinul, alunul, molidul, bradul. Fauna cuprinde
ursul brun, jderul, cerbul carpatin, dar şi capra
neagră, adusă în anii `80 din Carpaţii
Meridionali, climatul mai rece din zonă
permiţând aclimatizarea acesteia.
Punctul final al deplasării este Depresiunea
Lepşa, aflată la punctul de confluenţă a râului
Putna cu pârâul Lepşa. Ea este rezultatul
eroziunii laterale intense a Putnei si a pârâului
Lepşa, atât în stadiul actual cât şi în stadiile
anterioare. Spre vest se află Depresiunea Greşu,
care s-a format în urma declanşării a două porniri
de teren: una pe versantul drept al Putnei, alta pe
cel stâng, pe povârnişurile Petrei Albe și Piscul
Greşului.
În localitatea Lepşa sunt analizate structura
aşezării (răsfirată), modul de utilizare a
terenurilor, dar mai ales a fost evidenţiată
dezvoltarea turistică a regiunii, în ultimii 20 de
ani, datorată condiţiilor naturale extrem de
favorabile (relief, climă, hidrografie, înveliş
biopedogeografic).
Prof. Octavian Dragomir
Facts about Hallowen !
Halloween is always celebrated on 31 October.
Halloween is one of the oldest celebrations in
the world, dating back over 2000 years to the
time of the Celts who lived in Britain.
Halloween is also known by other names:
All Hallows Eve
Samhain
All Hallowtide
The Feast of the Dead
The Day of the Dead
Halloween is correctly
spelt as Hallowe’en
When Christianity came to England and the
rest of Europe, 1 November became All Saints
Day - a day dedicated to all those saints who
didn't have a special day of their own. They
performed a mass called 'All hallows mass' and
the night before became known as All Hallows
E'en and eventually Hallowe’en or Halloween
It is thought that the colours orange and
black became Halloween colours because orange
is associated with harvests (Halloween marks the
end of harvest) and black is associated with
death.
Black cats were originally believed to protect
witches' powers from negative forces.
The biggest pumpkin in the world tipped the
scales at a whopping 1,446 pounds. This gigantic
gourd was weighed in October 2004 at a
pumpkin festival in Port Elgin, Ontario, Canada.
The record for the fastest pumpkin carver in
the world is Jerry Ayers of Baltimore, Ohio. He
carved a pumpkin in just 37 seconds!
Ringing a bell scares evil spirits away.
To meet a witch, put your clothes on inside
out and walk backwards on Halloween night.
Prof. Iulia Prescornițoiu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
43
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Sfântul Andrei apostolul
românilor
Sfântul Apostol Andrei a fost din Betsaida,
orăşel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona,
din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre
ucenicii Domnului Hristos. Înainte de a fi
Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost
ucenic al Sfântului Ioan Botezatorul. Dar, dacă a
auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus în Iordan,
pe dascălul său Ioan, arătand cu degetul către
Iisus si zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce
ridică păcatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfântul
Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos,
zicând fratelui său Petru: "Am găsit pe Mesia,
care se tâlcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Şi astfel,
l-a tras şi pe Petru spre dragostea lui Hristos.
Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune şi
Apostolul cel dintâi chemat al Domnului.
Din zilele acelea, ca şi ceilaiţi Apostoli, Sfântul
Andrei a urmat Mântuitorului, însoţindu-L pe
drumurile Ţării Sfinte, adăpându-se din izvorul
nesecat al dumnezeieştilor descoperiri pe care le
aducea Mântuitorul. A fost martorul faptelor
minunate săvârşite de Domnul, s-a împărtăşit din
cuvântul dumnezeiesc, dătător de viaţă, al
credinţei celei noi întemeiată de Hristos, şi, mai
presus de toate, a văzut Patimile Domnului, a
plâns moartea Lui pentru noi şi s-a întărit în
credinţă, în ziua Învierii.
La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne spune că,
după Înălţarea Domnului la cer şi după
Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi au mers
în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci,
acestui întâi chemat, i-a căzut sorţul să meargă în
Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu
ţinuturile din jurul Mării Negre, pâna la Dunăre şi
Sciţia (adică Dobrogea noastră) şi până în
Crimeia. Însă, a umblat în aceste locuri nu în
grabă, ci, în fiecare, zăbovind şi răbdând multe
împotriviri şi nevoi, pe toate biruindu-le cu
ajutorul lui Hristos.Tot din Tradiţie, mai ştim că
Sfântul Andrei a avut şi un sfârşit de mucenic,
fiind răstignit, la Patras, lângă Corint, pe o cruce
în formă de X, căreia i s-a spus "Crucea Sfântului
Andrei".
Tradiții de Sfântul Andrei În tradiţia populară, această noapte este cea în
care duhurile malefice - în special strigoii, moroii
şi pricolicii - primesc puteri mai mari decât în
restul anului şi vin printre oameni să le facă rău.
Este un fel de răsturnare a sărbatorii creştine a
Rusaliilor, când prin pogorârea Sfântului Duh
întreaga natură este binecuvântată, iar plantele de
leac îşi măresc puterea.
Este o noapte potrivită pentru vrăji şi farmece,
fetele superstiţioase crezând că acum au şansa să
îşi cunoască viitorul soţ. Tot acum este şi
momentul să se ia măsuri de precauţie pentru a
preîntimpina răul provocat de duhurile necurate
care vin spre a-i speria pe cei vii. Demonii şi
spiritele ce nu şi-au găsit odihna (strigoii) vin cu
puteri sporite şi fac necazuri oamenilor, afectează
fertilitatea pământului şi a animalelor. În noaptea
de “sântandrei”,
oamenii evită să
iasă pe uliţele
satelor, iar băieţii
şi fetele se strâng
şi “păzesc
usturoiul”.
Strigoiul Cel mai temut în noaptea de Sfântul Andrei
este strigoiul. Acesta e un mort ce nu şi-a găsit
odihna, şi care este condamnat să rătăcească
noaptea prin lume. Aceşti morţi fie n-au ajuns în
lumea de dincolo, fie refuză să se mai întoarcă,
dupa ce îşi vizitează rudele de aici, la sărbatori.
Aceştia din urmă sunt “strigoii morţi”, foarte
temuţi pentru că ei pot lua viaţa rudelor apropiate
şi aduce boli şi suferinţe.
Pe lângă aceştia, există şi “strigoii vii”, în
special femei bătrâne care, în noaptea de Sfântul
Andrei, se ung cu untură pe tălpi şi ies prin horn,
pentru a se lupta cu strigoii morţi. Oameni îi pot
recunoaşte a doua zi, după urmele şi zgârieturile
de gheare de pe fată. Dar şi aceştia au puteri
malefice: dacă nu găsesc cu cine să se războiască,
merg pe la casele oamenilor să-i sperie. Oamenii
freacă uşile şi zăvoarele cu usturoi şi îşi înfundă
hornurile, pentru a-i împiedica pe strigoi să intre
în casă.
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
44
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Moroiul
Moroii fie se nasc cu puteri rele, fie sînt oameni
morţi care, pentru păcatele lor, sunt condamnaţi
să devină după moarte suflete rătăcitoare. Unii
spun că moroii ar proveni dintr-un copil mort
nebotezat, ucis sau înmormântat de viu, ori
dintr-un mort neputrezit, căruia nu i s-a făcut
slujba religioasă la îngropare.
Moroii sunt foarte temuţi şi sunt asimilaţi în
unele regiuni vampirilor, pentru că se spune că
sug sângele şi laptele vitelor. În alte părţi ale ţării,
oamenii cred că ei au puteri malefice mai mici şi
nu pot decât să sperie.
Ziua lupului
Conform unor ritualuri străvechi, de ziua
Sfântului Andrei era celebrat Anul Nou al
dacilor, motiv din care această zi mai este numită
şi “Ziua lupului” (dupa simbolul dacic al
lupului). În unele regiuni ale ţarii sărbătoarea se
numeşte “Luparia”. În această zi, lupul devine
mai sprinten şi poate să întoarca gâtul care îi e
ţeapăn în
restul
anului. El
devine astfel
primejdios
nu doar
pentru vite,
dar şi pentru
oamenii care
ies pe uliţă.
În noaptea de 30 noiembrie, lupii se adună, iar
Sfântul Andrei - supranumit “patronul lupilor”,
împarte prada pentru iarna care vine.
Pricoliciul
Un animal mitologic ce se înrudeşte strans în
credinţa populară cu lupul este pricoliciul. El este
un om cu coadă, născut dintr-un incest, strâmb,
pipernicit dar vioi, având mai ales apariţii
nocturne. Pricolicii se pot metamorfoza în lup sau
în câine, dându-se de trei ori peste cap. Ei fac
mult rău: au puterea de a trece prin orice
obstacol, se hrănesc cu vite sau chiar cu copii, şi
vin noaptea să se aşeze pe pieptul oamenilor ce
dorm, îmbolnăvindu-i. Spre deosebire de strigoi
şi moroi însa, ei sunt muritori şi nu se pot
înmulţi.
Colindul Sfântului Andrei
Colo pe grindei,
Crâng de alunei,
Sfântă mănăstire,
Loc de tăinuire,
Şi tămăduire,
Se piteşte-n tei,
Casa lui Andrei,
De la schit la cruce,
Scară care duce,
Din cruce la schit,
Scări de coborât ...
De la schit în sus,
Crucea lui Iisus,
De la cruce-n tei,
Casa lui Andrei,
Cine că-mi venea,
Şi descăleca?
Venea Decebal
Călare pe-un cal,
Sfinţii că-i găsea,
Cu ei că vorbea,
Dar nu se-nchina,
Nici cruce-şi făcea.
La schitul din tei,
Crucea lui Andrei,
Traian că venea,
La slujbă şedea,
Slujba asculta,
Şi îngenunchia,
Şi nu se-nchina ...
Pe murg călărea
Şi calea-şi lua,
La cetatea lui,
A Trofeului ...
Andrei col-la schit,
Uite c-a ieşit
Cu papucii lui,
Talpa Raiului,
Şi potcapu' lui,
Arca cerului,
Cu veşminte sfinte,
Fraţii înainte,
Cu toiag şi cruce,
Candele-n răscruce,
Lumânări aprinse,
Vâlvătăi cuprinse ...
Iară Sânt Andrei
Sub crucea din tei,
Schitul din grindei,
Se roagă mereu
La bun Dumnezeu ...
Prof. Costina Calița
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
45
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Vivat la Muzica!
Animați de dorința de manifestare și afirmare,
elevii talentați și iubitori de muzică au participat,
în luna mai, la cea de-a doua ediție a concursului
de interpretare ”Vivat la muzica!”. La cele două
secțiuni: interpretare vocala și instrumentală, s-
au înscris atât elevi din ciclul primar cât și din cel
gimnazial. Doamna prof. Emilia Nestor
împreună cu d-na prof. Pompilia Bărbosu,
responsabil cu activitățile educative, au jurizat
întrecerea. Elevii premiați au fost răsplătiți cu
diplome și medalii. Cu această activitate a
debutat seria de manifestări din săptămâna 23- 28
mai , dedicată Zilelor școlii.
Iată-i pe câștigători!
Locul I
Fratii Emery clasa a VI-a- piesa „De ce?”
Adreea Gatej clasa a VII-piesa „Salcia”
Florina Drastaru clasa a V-a- Chitara
Adrian Harea clasa I- pian
Locul al II-lea
Bianca Manole- clasa a VII-a- piesa
„Use somebody”
Ramona Tilvar si Cristina Andronache, clasa
a VIII-a – piesa ”Wherewer I go”
Laura Dragnia, clasa a VI-a-piesa „Gradina
mea”
Daniela Costache, clasa a VI-a – chitara
Mihai Sandovici, clasa a VIII-a- pian
Locul al III-lea
Vlad Bibire, clasa a VI-a- piesele ”Mi-o zis
mama” si ”Trandafir de la Moldova”
Sebastian Stefan, clasa a VI-a, piesa ”Plec in
vacanta”
Anca Suliman, clasa a VII-a- pian
Cristina Tutos, clasa a III-a- pian
Felicitări tuturor participanților, colaboratorilor și
vă invităm să vă înscrieți la a III-a ediție care va
avea loc în săptămâna Școala altfel (2-6 aprilie).
Coordonator concurs,
prof. Mitrița Dumitrache
2011 – Anul Internațional al
Chimiei
Organizația Națiunilor Unite, la inițiativa
IUPAC (Uniunea Internațională de Chimie Pură
și Aplicată) și UNESCO, a declarat anul 2011
drept Anul Internațional al Chiniei.
Scopul acestei inițiative este de a trage tinerii
către această știință și de a conștientiza omenirea
cu privire la rolul pe care îl joacă chimia în viața
noastră.
Chimia este una dintre științele naturale
fundamentale care stau la baza tuturor
fenomenelor. Chimia este pretutindeni în jurul
nostru; iată un motiv pentru care este nevoie să
înveți ca să o stăpânești.
Această disciplină a deschis multor elevi ai
Școlii „Duiliu Zamfirescu” calea spre
cunoașterea universului ce ne înconjoară,
constituind „catalizatorul” ascensiunii lor pe plan
profesional. Concursurile și olimpiadele de chinie
constituie experiențe formatoare în dezvoltarea
intelectuală și profesională de mai târziu.
Iată câteva rezulatate obținute de elevii noștri:
2008, Satu Mare, Premiul I Excelență I –
Concursul Național Chimexpert – Vlad Tălmaciu
2008, Botoșani, Mențiune și Mențiune specială –
clasează județul Vrancea pe locul I pe țară la
concursul „Raluca Râpan”
2009, Premiul I – Olimpiada Națională de
Chimie – Vad Tălmaciu
2009 – Focșani – premiul I – Concursul național
„Raluca Râpan” – Cătălin Lazăr
2009 – Iași – Mențiune- Olimpiada de Științe
pentru Juniori – Cătălin Lazăr
2010 – Pitești – Mențiune – Olimpiada Națională
de Chimie – Cătălin Lazăr
2010 – Pitești – Mnțiune specială – Olimpiada
Națională de Chimie – Paul Gafton
2010 – Oradea - Mențiune – Olimpiada
Națională de Științe pentru juniori – Paul Gafton
2011 – Timișoara – Mențiune specială –
Olimpiada Națională de chimie–Andrei Cașu-Pop
Fiecare elev este o individualitate irepetabilă, de
aceea este necesară dimensionarea atentă a
conținuturilor învățării. Aplicând cea mai
potrivită metodă, se poate ajunge la ceea ce orice
profesor își dorește: elevii vor învăța chimia de
plăcere și vor avea și performanțe notabile.
Prof. Ana Cismaș
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
46
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Parteneriat cu familia
Expresia „parteneriat cu familia” nu înseamnă doar
o altă denumire dată unei relații mai vechi, în care
familia era informată, periodic, asupra evoluției
copilului în activitatea școlară, ci este vorba despre o
schimbare de statut al familiei în raport cu școala.
Familiei îi revin acum mai multe drepturi, dar și
sarcini sporite. Nu este însă o descărcare de atribuții
de pe umerii școlii pe cei ai familiei, ci această
sintagmă exprimă necesitatea reală a colaborării între
școală și familie atât în rezolvarea unor sarcini de
susținere materială, cât și în cooperarea în alegerea
unor programe de instruire și educare, pentru
cunoașterea personalității copiilor, pentru orientarea
lor în școală și profesională.
Parteneriatul cu familia înseamnă însă o
reconsiderare a atitudinii învățătorului față de aceasta.
Mai multă transparență, acceptarea observațiilor
pertinente și promovarea sugestiilor privind
obiectivele și prioritățile educaționale, informarea
corectă și operativă sunt îndatotori de seamă ale
învățătorului față de familie. Cadrul didactic este
conșțtient că, sub aspect afectiv, familia are cea mai
mare influență asupra copilului, iar trăirile afective
reprezintă suportul absolut necesar susținerii efortului
de învățare.
Concepția nouă despre învățarea formativă plasează
elevul în centrul acțiunii educaționale și întreaga
activitate la care este solicitat trebuie concepută și
dirijată astfel încât el să poată demonstra că poate
îndeplini programul învățării, educându-se pe sine.
Din această perspectivă se schimbă rolul părinților
față de copilul devenit elev. Așa se face că părinții
înșiși au uneori nevoie de îndrumare în ceea ce
privește modul de urmăriere a îndeplinirii sarcinilor
școlare și, mai ales, a controlului conduitei copilului.
Sunt părinți care au tendința de a se substitui
copilului în efectuarea unor teme prin alte metode
decât cele indicate de învățător și sunt părinți care
manifestă exigențe, pretenții nerealiste, față de copiii
lor, această atitudine reprezentând un puternic factor
perturbator în formarea copilului.
Sunt părinți care știu cum să ajute copiii și, implicit,
școala. Aceștia știu că activitatea de acasă a copilului
trebuie să fie o continuare a celei de la școală.
Climatul de acasă este diferit față de cel de la școală,
dar controlul sistematic și îndrumarea permanentă a
părinților îi responsabilizează pe copii și le dă
încredere în forțele lor.
Sunt și părinți care, conform concepției „l-am dat la
școală, învețe-l dascălul”, consideră că rolul lor în
educația copilului a încetat. Școala și dascălul nu pot
suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte.
Integrarea copiilor în procesul de învățământ este
rodul colaborării apropiate și bogate în conținut între
părinți și învățător.
Parteneriatul școlii cu familia implică o bună
cunoaștere a activității permanente a copilului, căci
acest parteneriat pe copil îl are la mijloc. Atunci când
copilul știe că părinții îi cumosc rezultatele școlare,
programul zilnic, manualele, rechizitele, precum și
schimbările survenite în evoluția sa, atunci când
copilul știe că poate să-și exprime părerile, și
nemulțumirile, el simte că lucrează în echipă atât la
școală, cât și acasă și este capabil de performanțele
atât de dorite de dascăl și de părinți.
Cunoscând cât mai bine fiecare elev, urmărind
îndeaproape evoluția fiecăruia, reflectând cu dragoste
asupra viitorului lor, apelând în permanență la
sprijinul familiei, învățătorul va reuși să asigure
condiții pentru un stra bun, pentru o viitoare implicare
socială.
Înv. Giorgeta Rădulescu
Tehnici de lucru pentru formarea
atitudinilor pozitive ale colectivului
școlar
Există o serie de tehnici utilizate în scopul întăririi
relațiilor în cadrul colectivului de elevi, tehnici ce
reprezintă elemente de apropiere a copiilor, de
cunoaștere și apreciere, și sunt utilizate independent
de activitățile clasei, desfășurându-se pe perioada unei
zile sau a unei săptămâni. Contractul clasei reprezintă un set de reguli
stabilite de comun acord cu clasa întreagă, elevii fiind
propunătorii, dar și cei care trebuie să respecte
regulile. Înaintea unui eveniment (excursie, serbare,
participare la un spectacol, etc.) fiecare elev propune o
regulă (ex.: „ în autocar păstrăm curățenia” sau „pe
pajiștea unde servim masa lăsăm curat”). Numărul
regulilor propuse poate fi mare, dar în final se aleg
câteva mai cuprinzătoare care vor fi scrise sau
desenate pe un afiș. Cel mai important lucru este ca
formularea regulilor să fie întotdeauna pozitivă și să
nu conțină nicio interdicție („nimeni”, „niciodată”, nu
este voie”).
Colegul bun este o tehnică mascată sub forma unui
joc ce constă în alegerea de către cadrul didactic a
unui copil (ceilalți elevi nu vor ști cine este acesta)
care pe perioada unei zile întregi va încerca să facă
doar fapte bune și să-și ajute colegii. În acest timp,
elevii vor încerca să depisteze cine este „colegul bun”,
fiecare aducând argumente în acest sens. Faptele bune
constau în: moduri de adresare respectuoasă, ajutarea
colegilor la îmbrăcat, menținerea curățeniei în clasă,
ștergerea tablei de câte ori est nvoie, ajutarea cadrlui
didactic la împărțirea anumitor materiale ș.a.
Colegul săptămânii – constă în numirea unui elev
care pe parcursul unei săptămâni să prezinte colegilor
hobby-urile sale, obiectele sale preferate, creații
personale, etc. În clasă se realizază o expoziție cu
obictele prezentate de elev. Colegii pot pune întrebări,
urmărindu-se astfel cunoașterea copilului prin
intermediul pasiunilor și preocupărilor sale. Tehnica
se inițiază numai după ce au fost informați și părinții
elevilor, explicându-li-se scopul și derularea acesteia.
Prof. Anișoara Vasile
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
47
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
Să ne destindem puțin...
Elevii sunt înțeleși greșit...
Elevul nu copiază, el se documentează.
Elevul nu citește bilete, se informează.
Elevul nu este neatent la ore, ci studiază
mediul înconjurător.
Elevul nu greșește, el își încercă profesorul.
Elevul nu chiulește, e nevoie de el în altă
parte.
Elevul nu doarme, ci reflectează.
Elevul nu vorbește, el gândește cu voce tare.
Elevul iubește școala, dar în timpul vacanței.
Viața școlarului ...ca-n filme
Biblioteca – Pe aici nu se trece!
Biletul dirigintelui către părinți – O scrisoare
pierdută
Catalogul - Dosarele X
Chiulul – Sport la minut
Colegii care nu suflă - Mizerabilii
Corectarea tezelor – Verdict : Crimă!
Dirigintele și elevii - Ali Baba și cei 40 de
hoți
Directorul - Inamicul public nr.1
Dupa sedință, acasă - O noapte furtunoasă
Elevii promovați - Am întâlnit și români
fericiți
Elevul la tabla – În lumea tăcerii
Elevul întors de la tabla - Omul care a văzut
moartea
Elevul silitor - Specie rară
Examenul de corigență – Marile speranțe
Examenul supravegheat video - Și atunci
i-am condamnat pe toți la moarte
Extemporal – Lovitură fulgerătoare
Fițuica - Te uiți și câștigi
Foaia de teză - Albă-ca-Zapada
Încheirea mediilor – Memorialul durerii
Lipsa profesorului - O întâmplare
extraordinară
Nota 10 – O dată în viață
Nota 5 – Atingerea îngerilor Nota 4 – Chestiunea zilei
Olimpiada – Războiul stelelor
Ora de 45 de minute – Salvați de clopoțel
Ora de teză – Spionaj contra spionaj
Profesorul și elevul – Tom și Jerry
Sala de clasă – Locul unde nu s-a întâmplat
nimic
Ședința cu părinții - Stirile ProTv
Vacanța trecută – Pe aripile vântului
TONGUE TWISTERS
I wish you were a fish in my dish.
I scream, you scream.
We all scream for ice-cream!
She sees cheese.
My mom makes me muffins on Mondays.
Cheap sheep soup.
Purple paper pepper.
Chicken in the car and the car can go.
That is the way we spell Chicago.
Sam’s sandwich’s in the sand.
Purple paper pepper.
Picky people pick Peter Pan Peanut butter.
It is the peanut butter picky people pick.
JOKES 1. What sort of dog doesn’t have a tail? a) A blackboard.
2. Why do birds fly to south in autumn? b) Wet.
3. What time is it when an elephant sits on your bed? c) A stamp.
4. Why does a stork stand on one leg? d) Because it’s too far to walk.
5. Which animal can jump higher than a house? e) Five days old, of course!
6. What travels around the world and stays in a f) It’s time to buy a new bed.
corner?
7. What is white when it’s dirty and black when g) All animals. A house can’t
it’s clean? jump.
8. What have zebras got that no other animals have? h) A hot dog.
9. What is a bird after it is four days old? i) Because it falls if it lifts both legs.
10. If you drop a white hat into the Red Sea j) Baby zebras.
what does it come?
Pagină realizată de bibl. Gabriela Harea și prof. Iulia Prescornițoiu
Muguri şi flori – revistă de creaţie şi cultură a Şcolii „Duiliu Zamfirescu” Focşani
48
Anul IV, nr. 8 – Noiembrie 2011
TOAMNA (6 LITERE)
umbrelă foc roade porumb brumă iarbă frunză vânt nor fruct pom ocol
A sosit … !
13
11
10 1
2
3 8
4 9
5
6
7
12
1. Anul scolar incepe in luna … 2. A zecea luna a anului 3. “Val argintiu” asternut toamna peste pamant 4. In termeni populari i se spune brumar 5. Produs obtinut din struguri 6. Una din culorile toamnei 7. Sirop de … struguri! 8. Culoarea cerului de toamna 9. Se aduna toamna din livada 10. Ciorchine sau … 11. Se strang toamna din gradina de zarzavat 12. Are loc pe 21 septembrie cand ziua este egala cu noaptea 13. Ploaie rece si deasa Prof. Gheorghe Airini
U M B R E L A V L M F M O P A M U R B E I N F R U N Z A T F O C O L R G U P T R M B R O A D E E A