Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” – Iași
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”
Secția Pastorală
Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului
-lucrare de licență-
Susținător: Coordonator: Ierom. Ursu Iulian-Emilian Pr. Prof. Dr. Teșu C. Ioan
1
Cuprins
Introducere................................................................................................................p. 3
I. Păcatul și patima....................................................................................................p. 5
I.1. Păcatul – ruperea legăturii cu Dumnezeu……………………...............p. 5
I.2. Concepţia ortodoxă despre păcat şi urmările lui………………………p. 9
II. Taina Pocăinţei, mijloc de îndreptare duhovnicească..........................................p. 16
II.1. Sfintele Taine - lucrări ale lui Hristos Dumnezeu…………………….p. 16
II.2. Taina Spovedaniei – taina reînvierii spirituale……………………….p. 19
II.3. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Pocăinţa…………………………..p. 23
III. Calităţile duhovnicului ideal……………………………………………...…....p. 29
III.1. Însuşiri şi virtuţi alese ale duhovnicului……………………...……...p. 29
III.2. Datoriile duhovnicului în scaunul spovedaniei……………..…….…p. 35
III.3. Calităţile duhovnicului după Sfinţii Părinţi………………………….p. 38
IV. Paternitate şi filiaţie duhovnicească………………………………………...…p. 42
IV.1. Paternitatea spirituală în Tradiţia Ortodoxă…………………...…….p. 42
IV.2. Relaţia părintelui duhovnicesc cu fii sai duhovniceşti………...…….p. 43
V. Rolul Pocăinţei şi al spovedaniei în viaţa duhovnicească a
omului contemporan…………………………………..……………………………p. 49
V.1. Rânduiala spovedaniei………………………………………………...p. 49
V.2. Săvârşitorul………………………………………………………...….p. 52
V.3. Primitorul…………………………………………………………...…p. 56
V.4. Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox…………………………….....p. 57
Concluzii……………………………………………………………………………p. 60
Bibliografie…………………………………………………………………………p. 62
2
Introducere
În urcuşul nostru spre Dumnezeu, în realizarea progresului spiritual şi în lupta cu
puterile întunericului un moment capital îl constituie cercetarea propriei conştiinţe. Spre
deosebire de toate vieţuitoarele, omul are sădit în însăşi fiinţa sa, chiar de la aducerea lui
la existenţă, ceva care-l face să sufere când săvârşeşte, sau zice ceva împotriva binelui,
adevărului şi dreptăţii, simţind în interiorul său o stare de nelinişte, de nemulţumire, de
reproş. Conştiinţa morală este aceea care-i dă stare de nelinişte. Ea a fost pusă de
Dumnezeu în om ca o lumină care-l ajută şi-l obligă în acelaşi timp să facă deosebirea
între bine şi rău.
Conformându-se ei ca unui judecător divin, prin conştiinţă omul se întâlneşte cu
Dumnezeu sau se desparte de El, dacă nu ascultă de îndemnurile ei. Ea este a lui
Dumnezeu şi a omului. Având deci doi stăpâni, foarte greu poate fi adormită. Ea este
ochiul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, şi are rostul de a ne determina să împlinim
poruncile divine, pe care, chiar dacă nu le ştim cu exactitate, ea ni le dictează aşa cum
spune Sfântul Apostol Pavel: „păgânii care n-au lege, din fire fac ale legii, aceştia
neavând lege, îşi sunt singuri lege.” (Romani 2, 14) În calitate de judecător divin ea
îndeplineşte un întreit rol în viaţa religios-morală: de sfătuitor, înainte de săvârşirea
faptei, de martor, în timpul săvârşirii faptei, de judecător incoruptibil ,după săvârşirea
faptei.
Când omul ascultă de glasul conştiinţei sale simte o stare de siguranţă, de linişte şi
mai ales de mulţumire. Într-adevăr un om cu o conştiinţă curată este îndrăzneţ, de aceea
se spune că sfinţii au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, pe când cel cu conştiinţa
încărcată se teme şi de umbra sa. Despre un astfel de om vorbeşte Moise zicând :”Veţi
fugi când nimeni nu vă va goni.”(Levitic 26, 17) Iar dreptul Iov, referindu-se la
conştiinţă, vorbeşte despre nişte „glasuri îngrozitoare care fac larmă în urechile lui; în
mijlocul păcii i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui. El nu mai nădăjduieşte să
iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie.”(Iov 15, 21-22)La rândul său,
împăratul Solomon vorbeşte şi el de săbiile conştiinţei care lovesc pe cei
3
nedrepţi”(Proverbe12, 18); „Cei nelegiuiţi fug fără ca nimeni să-i urmărească, iar drepţii
stau ca un pui de leu la adăpost”(Proverbe 28, 1).
Omul, care reuşeşte să-şi păstreze conştiinţa curată, nu se teme de nimic, nici
chiar de moarte, pe când cel care n-a ascultat de glasul acesteia şi a făcut vreo nedreptate
n-are linişte nicăieri, se trezeşte uneori în coşmaruri şi se sperie că pruncii cei nebotezaţi,
tremură de frică şi cade adesea în deznădejde.
Urmările nerespectării sfaturilor conştiinţei sunt tragice, chiar şi în viaţa
pământească, iar după despărţirea sufletului de trup ele sunt de-a dreptul dezastruoase
întrucât în lumea de dincolo nu mai este posibilă pocăinţa şi iertarea păcatelor. Pentru a
evita însă problemele de conştiinţă este bine să ascultăm de glasul ei, şi să ne împăcăm cu
ea cât suntem încă în putere şi în integritatea facultăţilor mentale. La acest lucru ne
îndeamnă Domnul Iisus Hristos zicând: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el
pe cale, că nu cumva pârâşul tău să te dea judecătorului şi judecătorul slujitorului şi să fii
aruncat în temniţă.”(Matei 5, 25) Dacă totuşi am călcat îndemnurile conştiinţei şi am
intrat în conflict cu ea, Mântuitorul Hristos ne-a lăsat Sfânta Spovedanie sau Pocăinţa,
prin care să ne împăcăm cu propria noastră conştiinţă şi să ne curăţim sufletele. Metoda
cea mai eficace de a ne păstra o conştiinţă curată este de a ne controla neîncetat pe noi
înşine, iar prin mărturisire să o ştergem de praful păcatelor.
Credinciosul creştin care se îngrijeşte cu adevărat de mântuirea sufletului său, îşi
cercetează zilnic conştiinţa, sau dacă nu, măcar în cele patru posturi de peste an rânduite
de sfânta Biserică. Dacă aflăm în noi păcate mari, sau chiar mai mici, să căutăm să le
mărturisim unui duhovnic încercat, capabil să ne dea doctoria sufletească necesară
vindecării. Spovedania nu se poate evita căci nu există o altă cale de a ne spăla sufletul şi
a ne împăca cu Dumnezeu. Celui care se mărturiseşte i se mai spune că se pocăieşte,
aducă luptă din toate puterile să-şi schimbe sufletul în bine, să se pună în acord cu
conştiinţa sa împlinind poruncile lui dumnezeu. El îşi plânge sincer starea sa de vinovăţie
înaintea lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe. Prin mărturisirea înaintea preotului
duhovnic, îşi recunoaşte de bună voie şi dintr-o necesitate interioară păcatele pentru ca
prin duhovnic să obţină iertarea. Pentru că prin Sfânta Spovedanie i se iartă omului toate
păcatele, indiferent de gravitatea lor, aceasta se mai numeşte şi al doilea botez deoarece
prin mărturisire i se arată şi păcatele săvârşite după primirea Sfântului Botez.
4
I. Păcatul şi patima
I.1. Păcatul – ruperea legăturii cu Dumnezeu
Ştim că în starea paradisiacă omul era fericit şi era fericit fiind curat şi în
comuniune cu Dumnezeu. În grădina din Eden, Adam şi Eva, vorbeau cu Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu îi întărea, iar gustarea din Pomul Vieţii îi nutrea şi-i făcea
nemuritori. Vorbeau cu Dumnezeu ,,faţă către faţă”, iar, aşa cum spun mulţi Sfinţi
Părinţi, Pomul Vieţii era Hristos Dumnezeu; cuminecându-se din El, aveau viaţă
adevărată. Cum s-a produs catastrofa? Diavolul, potrivnicul lui Dumnezeu spiritul rău, a
născut în sufletul omului mândria şi pofta.
,,Apoi pofta, zămislind naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit aduce moartea”
(Iacov 1,15). A început cu Eva, ştiind-o mai slabă, care l-a determinat şi pe Adam să
guste din fructul oprit, din ,,pomul cunoştinţei binelui şi răului”.
Îndată după primul păcat omenesc, Dumnezeu provoacă pe Adam şi pe Eva la o
mărturisire personală şi explicită. El nu vrea numai o mărturisire comună şi generală, ci o
mărturisire personală, o descriere din partea fiecăruia a modului personal de mărturisire, a
cauzei care l-a îndemnat pe fiecare la păcat. „Pentru ce ai făcut aceasta ?”o întreabă pe
Eva (Facere 3, 13). Deşi Dumnezeu ştia ce l-a determinat pe fiecare să păcătuiască, El
vrea s-o spună această omul cu gura lui, pentru ca să mediteze asupra motivelor
condamnabile ale greşelii sale şi asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca
altădată să nu se mai lase condus de aceste motive şi să fie cu o grijă mai deosebită la
părţile mai slabe ale firii sale. Dumnezeu întreabă pe Adam deosebit şi pe Eva deosebit.
Căci descrierea păcatului sileşte pe om la o scrutare a vinei sale, la o cunoaştere de sine.
„Mărturisirea personală e un mijloc de adâncire a conştiinţei personale, a răspunderii
personale, un mijloc de creştere spirituală; prin ea omul e oprit de a se ocoli pe sine, de a
5
se ascunde din faţa sa şi din faţa unui judecător, de a se da după alţii”. 1 Cum ne spun
Sfinţii Părinţi din nefericire atât Adam cât şi Eva au refuzat invitaţia la o mărturisire
personală. Dacă ar fi fost întrebaţi în grup, poate s-ar fi dat unul după altul, răspunzând
printr-un da comun. Fiind întrebaţi însă separat, fiecare s-a dat după altul, punând vina
pe altul. Sfinţii Părinţi amintiţi ne spun că blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieţii
lor nu pentru că au păcătuit, ci pentru că n-au mărturisit.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Cain. Întrebat să-şi mărturisească păcatul, să se
declare răspunzător pentru uciderea fratelui său, el refuză să-şi recunoască această
răspundere (Facere 4, 9). Sfinţii Părinţi spun iarăşi că nu pentru păcat a fost el blestemat
de Dumnezeu, ci pentru ocolirea mărturisirii.
„Dumnezeu vrea ca omul să facă să răsune de pe buzele proprii păcatul lui, ca în
lumina greu de judecat a judecăţii altuia să simtă toată urâciunea lui, să-l vadă dezbrăcat
de toată falsa podoabă. Numai spunând el însuşi, la lumina produsă de prezenţa altuia, pe
numele păcatului săvârşit, omul trăieşte un sentiment cu totul contrar celui în care a
săvârşit păcatul, e cutremurat de o scârbă şi de o ruşine faţă de el. Numai aşa se
înfăţişează într-o stare de totală umilinţă”.2
E bine cunoscut că în întreaga istorie a umanităţii, a sentimentului religios şi a
culturii în general, nici un motiv nu este mai cutremurător gustat şi trăit decât drama
însingurării, a solitudinii în universul creat, deci a lipsei de comunicare şi comuniune. Pe
drept cuvânt singurătatea „zămisleşte demoni”, în sfredelirile conştiinţei, în răscolirile
imaginaţiei, în jindul făpturii după cuvânt, după destăinuire şi părtăşie.
Singurătatea e expresie a lipsei de comunicare, a lipsei partenerului de dialog, a
lipsei celuilalt de lângă tine. Aceasta ne descoperă adânc raţiunea primordială a hotărârii
divine: „Să nu fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), deci ca
să-l asculte, să-l înţeleagă şi să-l iubească.
Trebuie spus că „însingurarea noastră e consecinţa păcatului originar, al
neascultării şi ruperii de comuniunea primordială cu Părintele ceresc. La fel se întâmplă
şi în viaţa obişnuită. Cel ce nu mai vrea sau nu mai poate să se deschidă sufleteşte, să
1 Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre preoție, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 45;2 Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 156;
6
comunice cu ceilalţi şi cu Dumnezeu este (sau devine) un alienat, adică un înstrăinat în
raport cu ceilalţi, cu existenţa socială, comunitară, cu viaţa spirituală vie. El este un
înstrăinat în raport cu însăşi esenţa umană. În el se produce o denivelare, o dezorganizare
a Umanului în însăşi specificitatea sa”3.
Păcatul, întâi te rupe de comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, te izolează deci
de posibilitatea de apărare din exterior, apoi te închide în interiorul tău şi acolo, pe
câmpul tău spiritual se petrece marea confruntare a celor doi adversari înverşunaţi:
păcatul şi conştiinţa.
Astfel, a spune că prin păcat omul ajunge într-o stare contrară firii omeneşti este
totuna cu a spune că, depărtându-se de Dumnezeu, el se depărtează de sine însuşi, trăieşte
în afara a ceea ce el este în mod fundamental, nu trăieşte viaţa pentru care este făcut,
gândeşte şi acţionează cu totul dimpotrivă, într-un fel străin de adevărata sa condiţie.
Altfel spus, omul trăieşte într-o stare de înstrăinare. ,,Căci, fiind noi ai lui Dumnezeu prin
fire”, scrie Sfântul Irineu, lepădarea de El ,,ne-a făcut potrivnici firii”4.
Tot astfel, „îndepărtându-se de Dumnezeu, omul se lipseşte de starea
dumnezeiască care-i fusese hărăzită” şi, după cum spune Sfântul Clement al Alexandriei,
„se prăbuşeşte în starea omenească”5. De fapt, cade chiar într-o stare subumană, căci, aşa
cum am văzut, umanul autentic nu există decât în divino-uman; omul nu poate fi cu
adevărat om decât în Dumnezeu, fiind om-dumnezeu în Duhul, asemenea lui Hristos. De
aceea Sfinţii Părinţi compară adesea starea omului căzut cu cea a animalelor.
Prin păcat, omul a căzut în toate relele, nenorocirile şi necazurile, străine de
natură sa şi care, atâta vreme cât vieţuieşte în conformitate cu acea natură, nu-l puteau
atinge; ele au apărut ca urmare a păcatului şi sunt pedepse ale lui. În principal, „această
pedeapsă constă în pierderea centrului spiritual al fiinţei sale, în zdruncinarea sufletului,
pierderea puterilor primite la început, în tulburarea, rătăcirea şi stricarea tuturor
facultăţilor sale, într-un cuvânt, în starea de boală şi de suferinţă pe care au creat-o toate
acestea”6. Pedeapsa n-a fost dată de Dumnezeu, ea decurge în mod firesc din cădere.
3 Dr. M. Lăzărescu, Curs de psihiatrie, Ed. Institutului de Medicină, Timişoara, 1982, p. 3-4;4 Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor , V, 1, trad., introd. si note de Pr. Prof. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București, 2007, p. 35;5 Sfântul Clement al Alexandriei, Cuvânt de îndemn către elini , IX, 83, trad. note si indici de Pr. Prof. D. Fecioru, în P.S.B. 4, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 156;
7
Sfinţii Părinţi au constatat că, la omul căzut, cunoaşterea şi organele ei sunt
bolnave. ,,Cum ar fi sănătos un suflet raţional a cărui putere de cunoaştere ar fi
bolnavă?”, se întreabă Sfântul Grigore Palama. Mintea omului este în fire făcută să caute
lucrurile dumnezeieşti şi să tindă spre cunoaşterea lui Dumnezeu; atunci când lucrează
potrivit firii sale ea este ,,sănătoasă”. Depărtându-se de Dumnezeu însă, ea se
îmbolnăveşte, pentru că nu mai lucrează conform scopului ei firesc, ci contra firii sale.
În timp ce sufletul omenesc ,,a fost făcut să-l vadă pe Dumnezeu şi să fie luminat
de El”, prin păcat el s-a pervertit, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de realităţile spirituale,
întorcându-se spre realităţile sensibile, singurele de care ţine seama.
Prin păcat, ochii spirituali ai lui Adam se închid, şi în locul lor se deschid ochii
trupeşti. Într-adevăr, cum spune Origen, ,,există două feluri de ochi: unii, cei care s-au
deschis prin păcat ; ceilalţi, de care se slujeau Adam şi Eva ca să vadă înainte de cădere”7.
Despre aceşti ochi trupeşti, adică despre acest fel trupesc de a vedea realitatea, vorbeşte
Sfânta Scriptură când zice că,, li s-au deschis ochii la amândoi”(Facere 3,7). Adam şi
Eva au văzut atunci că erau goi, se spune în continuare, iar Sfântul Atanasie comentează
astfel: ,,S-au cunoscut pe ei goi nu atât de haine, ci că s-au făcut goi de vederea celor
dumnezeieşti şi şi-au mutat cugetarea spre cele contrare”.8
Să remarcăm că nu deschiderea ochilor trupeşti a produs închiderea ochilor
spirituali, ci invers: prin ignorarea lui Dumnezeu încetând să mai existe cunoaşterea cea
după Dumnezeu, acesteia îi ia locul cunoaşterii după trup.
În timp ce, în starea lor originară facultăţile cognitive ale omului erau luminate de
Sfântul Duh şi astfel cunoşteau făpturile potrivit naturii lor fireşti şi potrivit naturii
acelora, depărtându-se de Dumnezeu, ele s-au predat simţurilor, primind prin ele toate
cunoştinţele. „Devenind călcător de poruncă şi uitând de Dumnezeu” – spune Sfântul
Simeon Noul Teolog -, „omul şi-a amestecat toată puterea înţelegătoare cu simţirea. De
atunci, cugetul omului a fost cu totul robit de această lume”.
6 Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, IV, 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și introd., indice și note Pr. Prof. Dr. N. Cornițesccu, în P.S.B. 34, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 122;7 Origen, Omilii la cartea Numerii ,XVII, trad. de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu. Studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în P.S.B. 6, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 233;8 Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt contra elinilor, III, Studiu introd., trad. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, in P.S.B. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 28;
8
„Alterarea chipului lui Dumnezeu în om nu înseamnă însă distrugerea sau
desfiinţarea lui, căci nici una din funcţiile sufleteşti umane nu a fost nimicită prin păcat.
Prin păcat s-a alterat, s-a umbrit chipul lui Dumnezeu în om, dar nu s-a distrus”.9
Tendinţa omului de a cunoaşte adevărul şi de a voi binele au rămas în om şi după cădere,
dar evident slăbite. Omul căzut poate cunoaşte adevărul religios şi moral şi poate
îndeplini normele morale. Aceasta se poate vedea din faptul că omului căzut i s-au făcut
descoperiri de către Dumnezeu şi i s-au arătat urmările împlinirii şi ale nesocotirii acestor
descoperiri, el putându-se decide asupra căii de urmat.
Cu privire la trup, păcatul a adus slăbiciuni şi neputinţe, lipsuri şi suferinţe,
inclusiv moartea fizică (Facere 3, 19). Nemurirea trupească pe care omul înainte de
cădere o avea ca potenţialitate sau virtualitate nu s-a actualizat, nu s-a realizat, ci
pierzându-se, moartea i-a luat locul, devenindu-i naturală omului. Însăşi naşterea de fii
va fi ,,întru dureri”, ca un indiciu că păcatul a venit prin femeie (I Timotei 2, 14).
I.2. Concepţia ortodoxă despre păcat şi urmările lui
Întorcându-şi de la Dumnezeu facultăţile sufletului şi trupului şi îndreptându-le
spre realitatea sensibilă pentru a-şi afla în ea plăcerea, omul face să se nască în el
patimile, numite şi vicii.
Din punct de vedere psihologic, patimile sunt considerate ,,stările patologice ale
unor sentimente sau anumite sentimente care pun stăpânire exclusivă pe sufletul
omenesc, fie unele sentimente obsesive care silesc omul să acţioneze numai în direcţia
lor” 10, „nişte cazuri patologice ale vieţii sufleteşti, un automatism câştigat care, atât timp
cât durează, reacţionează cu o constantă uniformitate”11. Din punct de vedere moral, ele
9 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 167;10 Nicolae Mladin, Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol. I. Morală generală, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 261;11 C. Rădulescu Motru, Curs de psihologie, Ed. Esotera, Bucureşti,1996, p. 299;
9
sunt considerate, ,,pofte puternice îndreptate spre anumite bunuri senzoriale care pot
provoca o desfătare şi care uneori se opun desfăşurării libere a voinţei omeneşti”12.
Sfântul Ioan Damaschin, arătând diversitatea de sensuri a cuvântului ,,patimă”,
spune că sub această denumire sunt cuprinse bolile şi rănile; patimile sufleteşti, între care
menţionează poftă şi mânia; patima animală, dar comună şi vieţii pătimaşe umane, din
care rezultă plăcerea sau durerea. Sfântul înţelege astfel prin patimă, în sens larg, atât
afectele umane, constitutive firii, facultăţile sufleteşti aparţinând părţii iraţionale sau
irascibile ale sufletului, iar în sens restrâns patimile sufleteşti şi trupeşti.
Sfântul Isaac Şirul învaţă că patimile sunt cumplitele ,,boli ale sufletului, ce intră
în fire şi se ivesc în ea şi o scot din sănătatea ei”,13 după cum virtuţile reprezintă, în chip
firesc, sănătatea acestuia. ,,Patimile sunt contrare firii, nu aparţin firii în mod natural, ci
se infiltrează în ea, luptând împotriva ei”.14 Ele nu ţin de suflet, ci ,,au intrat în suflet pe
urmă”, uzurpându-l şi ducând spre sleirea şi distrugerea lui şi a trupului, astfel încât cel
ce lucrează patimile se mişcă în cele din afară, străine sieşi, nu în cele ale sale, ale firii
sale, dar împotriva acestora.
Din această cauză, patimile sunt considerate ,,un fel de fiinţă învârtoşată” ce se
aşează între Dumnezeu şi suflet, întunecând legătura lor.
Fiind întemeiate prin întoarcerea puterilor sufletului de la rostul lor dumnezeiesc
firesc şi prin întrebuinţarea acestora în mod contrar firii, în vederea obţinerii plăcerii
simţuale, patimile sunt mişcări dereglate şi iraţionale ale sufletului: ,,Patimă, spune
Sfântul Maxim, este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie
spre o ură fără judecată a vreunui lucru sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse
simţurilor”.15
Întreaga luptă duhovnicească a omului se dă în această viaţă în vederea dobândirii
vieţii viitoare, împotriva patimilor, a păcatului şi a răului, pentru dobândirea şi lucrarea
virtuţilor creştine. Asceza ortodoxă şi scrierile duhovniceşti vorbesc la modul cel mai
12 Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Ed. Christiana, București, 2000, p. 77;13 Sfântul Isaac Sirul, Capete despre sfintele nevoinţe, în „Filocalia românească”, vol. X, p. 410 apud Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, op.cit., p. 77.14 Ibidem;15 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, II, 16 apud Jean –Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Bojin Marinela, Ed. Sophia, București, 2001, p. 111 ;
10
adânc şi cuprinzător despre idealul vieţii spirituale – desăvârşirea, sfinţenia,
îndumnezeirea prin har şi lucrare, dar până a ajunge la aceasta, până a se statornici în
practicarea binelui, omul trebuie să biruie răul şi păcatul.
Păcatul este, în ultimă analiză, ,,pierderea sensului existenţei; o viaţă în întregime
superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă, legată de conflictul cu ceilalţi şi de
uitarea lui Dumnezeu”.
Păcatul şi urmările sale reprezintă din punct de vedere moral o întoarcere şi
cădere a fiinţei noastre de la demnitatea şi vocaţia sa originară, o îndepărtare de izvorul
autentic al vieţii – Dumnezeu – şi o apropiere şi trăire în proximitatea apăsătoare a
tenebrelor, a iluziilor privind viaţa, căci păcătosul nu realizează planul său etajul inferior
şi sărac în care trăieşte, ci, dimpotrivă, are credinţa că această viaţă este adevărată. El
percepe îngustarea vieţii spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimaşe.
Părinţii filocalici numesc variat păcatul. El este ,,zid între noi şi
Dumnezeu”, ,,prăpastie” şi ,,haos”. Prin păcat, omul refuză legătura cu Dumnezeu şi cu
virtutea, care are ca expresie supremă atributele dumnezeirii, şi se scufundă într-o viaţă
paranaturală şi parafirească, desfiinţându-se ca fiinţă raţională. El distruge legătura cu
harul lui Dumnezeu, îndepărtându-se de Creatorul său şi, până la urmă, şi de el însuşi, de
sinea sa autentică, în care se află, ca o pecete, chipul şi harul divin, cufundându-se în
moarte spirituală.
În legătură cu originea păcatelor şi a patimilor, regăsim aceeaşi învăţătură clară a
Părinţilor duhovniceşti: în timp ce virtutea şi faptele bune izvorăsc din împreună –
lucrarea omului cu Dumnezeu, cu harul divin, faptele rele, păcătoase şi pătimaşe aparţin
exclusiv omului, voii sale libere. Mai mult chiar, ,,păcatul sau patima – aflăm de la
Sfântul Ioan Scărarul – nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e făcătorul
patimilor”.16
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „prima formă de manifestare a păcatului
este căderea sau abolirea raţiunii din postul ei de străjer al sufletului. Facultatea raţională
a discernerii, precum şi lucrarea duhovnicească a trezviei sunt abolite. Căderea se
produce mai întâi în plan mintal, interior”17
16 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în „Filocalia”, vol. IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 223;
11
Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa umană. Atât
numele lor grecesc, cât şi cel latinesc, sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o
stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleşesc voinţa, încât omul patimilor nu mai
este om al voinţei, ci se spune despre el că este un om ,,stăpânit”, ,,robit”, ,,purtat” de
patimi.
O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini,
care-şi caută astâmpărarea, şi nu şi-o poate găsi.
Infinitatea aceasta pururi nesatisfăcută se datorează atât patimii în sine, cât şi
obiectelor cu care caută să se satisfacă. Obiectele pe care patimile le caută nu pot să le
satisfacă, pentru că ele sunt finite şi, ca atare, nu corespund setei nemărginite a patimilor.
Sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „omul pătimaş se află într-o continuă
preocupare cu nimicul, căci caută să-şi astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale,
odată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor
reductibile la nimic. Chiar când patima are nevoie şi de persoana umană pentru a se
satisface, o reduce şi pe aceasta tot la caracterul de obiect, său vede şi foloseşte din ea
numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de obiect”18.
Iar setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că fiinţa umană, având o
bază spirituală, are o tendinţă spre infinit care se manifestă şi în patimi; dar în patimi
această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre
lume, care dă numai iluzia infinitului. Omul, fără să fie el însuşi infinit, nu numai că este
capabil, dar este şi însetat de infinit şi tocmai de aceea este capabil şi însetat de
Dumnezeu, adevăratul şi singurul infinit. Dar omul n-a voit să se mulţumească cu
această participare la infinit, ci a voit să devină el însuşi centrul infinitului, sau a crezut că
este un asemenea centru, lăsându-se amăgit de setea după infinit a firii sale.
Patimă este ceva iraţional. Totul pe lume este raţional, spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul, având temeiul într-o raţiune divină; numai patimă este iraţională.
Suprema ei iraţionalitate se arată în faptul că, deşi omul pătimaş îşi dă seama tot mai mult
că lucrurile finite nu pot răspunde aspiraţiei lui după infinit, iar această constatare îl
umple de plictiseală şi descurajare, totuşi el continuă să se lase purtat în momentul
17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947, p. 98;18 Ibidem;
12
următor de patima sa egocentrică, de parcă prin ea ar absorbi infinitul, nedându-şi seama
că infinitul adevărat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fără voia sa, căci este
subiect cu care trebuie să intre în comuniune ca libertate, cu altă libertate.
Prin iraţionalitatea lor, prin caracterul lor amăgitor, prin abaterea omului de la
ţinta sa adevărată, patimile ţin fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţă. Prin luptă
împotriva patimilor se urmăreşte, aşadar, scăparea fiinţei umane de neştiinţă, întoarcerea
ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu, ca ţintă a vieţii sale, şi eliberarea spiritului
său de sub robia lumii şi de sub tirania pe care o reprezintă patimile. Acesta este sensul
nepătimirii.
În vechea literatură duhovnicească, „patimile sunt socotite în număr de opt, sau,
când slava deşartă este unită cu mândria, în număr de şapte. Acestea sunt: lăcomia
pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava
deşartă şi mândria”19. Ele coincid în fond cu cele şapte păcate capitale: lăcomia,
desfrânarea, avariţia, mânia, invidia, lenea şi mândria, dacă identificăm invidia cu
întristarea.
Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletului . Dar strânsa unitate
dintre trup şi suflet face ca patimile trupeşti să fie împletite cu cele sufleteşti, sau să se
condiţioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc că la cei mai tineri, lăcomia pântecelui
le produce pe toate celelalte.
Patimile produc şi întreţin haosul între oameni. De aceea Hristos, întemeind
Biserica, urmăreşte prin ea restabilirea unităţii sau sobornicităţii umane. Dar restabilirea
aceasta nu este posibilă fără slăbirea patimilor în ei.
O metodă a curăţirii de patimi este atât înfrânarea de la patimi a celui ce obişnuia
să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalţi, cât şi reţinerea celorlalţi de a răspunde
prin patimile lor, răbdând şi persistând în a iubi pe cei ce se comportă faţă de ei în chip
pătimaş. Aceasta îi fereşte nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect
tămăduitor şi asupra celor ce vor să-i facă victimele patimilor lor, precum opreşte
deteriorarea şi mai accentuată a relaţiilor comunităţii umane. De aceea ne-a poruncit
Iisus să nu răspundem răului cu rău, ci să iubim şi pe vrăşmaşii noştri. Precum iubirea
leagă pe oameni, aşa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii 19 Sfantul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii (De octo spiritibus malitiae) apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2002, p. 78;
13
lăuntrice şi interpersonale. Ele sunt zidul îngroşat pus între noi şi Dumnezeu, ceaţa
aşezată pe transparenţa lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută transparentă pentru
Dumnezeu.
După cum arată aici Sfântul Ioan Casian, „pentru omul căzut este o iluzie să-şi
închipuie că este scutit de patimi sau măcar de vreuna din ele. Dacă ni se pare că nu
avem o patimă, aceasta se întâmplă pentru că pur şi simplu n-o vedem sau pentru că nu se
manifestă în acel moment; totuşi ea există într-o anumită măsură în suflet şi se poate
manifesta în orice clipă, numai să se ivească prilejul”20.
Există oricum în suflet o adevărată iconomie a patimilor, care face că, atunci când
o patimă este mai puţin intensă şi pare chiar să lipsească, această relativă lipsă a ei să fie
compensată de o mai puternică dezvoltare a alteia sau a mai multor patimi. Şi
dimpotrivă, se poate constata că persoanele la care una sau alta dintre patimi este în mod
special dezvoltată aproape că sunt scutite de alte patimi sau cel puţin această există într-o
slabă măsură. Adesea, simplu fapt că unii oameni sunt prinşi în treburile şi grijile lumeşti
este de ajuns pentru ca la aceştia anumite patimi să dispară cu totul; dar lucrul acesta este
valabil doar un anumit timp, căci ele apar de îndată ce intensitatea activităţii lor scade.
Găsim acest proces descris de Sfântul Ioan Scărarul, care spune că el însuşi a văzut cum „
mulţi, scăpând în lume barca trupului lor prin griji, ocupaţii, nedormiri din pricina grijilor
vieţii(…), venind în viaţa călugărească şi lepădând toată grijă, s-au întinat în chip jalnic
de fierbinţeala trupului”.21
Patimile sunt adeseori numite de Sfinţii Părinţi,, gânduri(cugete)” sau ,,gânduri
pătimaşe”, ,,gânduri trupeşti”, pentru că ele se manifestă în om mai întâi tocmai ca
gânduri, fie ca aceste gânduri se vor înfăptui sau nu. ,,De nu păcătuieşte cineva mai întâi
cu mintea, nu va păcătui nici cu lucru”22, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Chiar
patimile care ţin de trup, în realitate îşi au obârşia în suflet.
Descrierea amănunţită şi metodică a patimilor pe care o găsim la Sfinţii Părinţi se
arată a fi o adevărată nosologie şi o autentică semiologie medicală, care au drept scop
elaborarea metodică, riguroasă şi eficace a unei terapeutici a acestor boli ale sufletului.
Tămăduirea începe ,odată cu definirea acestor patimi, ea permiţându-i omului să-şi
20 Ibidem;21 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, II ,12, apud Jean- Claude Larchet, op.cit., p. 120;22 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 78, apud Jean- Claude Larchet, op.cit., p.121;
14
cunoască şi să-şi înţeleagă mişcările sufletului, să le descopere semnificaţia profundă şi
să taie iute răul care l-a cuprins sau e pe cale să-l cuprindă; astfel, omul încetează de a
mai fi determinat orbeşte de mecanisme pe care nu le cunoaşte, care-l tulbură şi-i produc
suferinţă. De altfel, „Sfinţii Părinţi nu descriu numai bolile vădite şi uşor de descoperit,
ci, de asemenea, şi pe cele care, cu toate că există în suflet, rămân ascunse pentru cei care
nu şi-au ascuţit discernământul duhovnicesc, ca şi pe cele care sunt doar, aşa-zicând, abia
însămânţate şi care, dacă omul nu se păzeşte, sporesc peste măsură”23.
Este un lucru constatat că altfel înţelege şi depăşeşte boala trupească un suflet
creştin angajat în lupta duhovnicească ce duce la mântuire, spre deosebire de un suflet
deznădăjduit în faţa neputinţei omeneşti, fie că este vorba de a medicilor, fie a sa.
Suferinţa trupească este, în cele mai numeroase cazuri, expresia unor mari
dezechilibre sufleteşti, a unor păcate grele nespovedite, adevărate boli duhovniceşti, şi de
aceea, acestea trebuie tratate mai întâi, şi apoi durerea trupească.
II. Taina Pocăinţei, mijloc de îndreptare duhovnicească
II.1. Sfintele Taine - lucrări ale lui Hristos Dumnezeu
23 Jean- Claude Larchet, op.cit., p. 122;
15
Biserica ortodoxă socoteşte că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos
pe cruce, ci în unirea lui Hristos cel răstignit şi înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca
şi ei să poată muri păcatului şi învia. Datorită acestui fapt Biserica acordă Tainelor un loc
de mare importanţă în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuieşte această
unire a oamenilor cu Hristos.
„La baza concepţiei despre Taine a Bisericii ortodoxe stă credinţa în putinţa
lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea
trupurilor şi a materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E
încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra
materiei cosmice în general şi asupra altor persoane.”24
Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin trup, fie
prin altă materie. Căci trupul omenesc este constituit din simţuri, în care sunt
nedespărţite. Cei doi întâlnindu-se prin simţuri, se întâlnesc prin spirit. Puterea transmisă
nu e nu numai a spiritului şi a trupului său, ci e o putere cu mult mai mare ce străbate prin
ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu Care el se pune de acord şi Căruia I se
deschide prin credinţă în ambianţa Bisericii. Deoarece săvârşitorul Tainei, e ca preot,
reprezentantul Biserici, prin el lucrează Duhul Sfânt, Care suflă în toată ambianţa
Bisericii ca trup tainic în care lucrează Hristos.
„Chiar în baza creaţiei Dumnezeu lucrează prin cosmos şi omul de asemenea
lucrează prin cosmos, unindu-şi lucrarea sa cu Dumnezeu, uneori mai mult, alteori mai
puţin. Prin om se accentuează în mod special lucrarea lui Dumnezeu asupra creaţiei, în
vederea transfigurării şi spiritualizării ei. Iar Cel Care a devenit mediul prin excelenţă al
puterii lui Dumnezeu asupra materiei şi a celorlalţi oameni este Hristos. Din Hristos se
extinde prin fiecare, Taină puterea lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor prin gesturi şi
materie.25”
În înţeles larg şi religios, taine sunt lucrările şi actele sfinte care reprezintă sau
simbolizează idei şi sensuri nepătrunse în esenţa lor de mintea noastră. În acest înţeles
sunt taine: crucea, sarea ce se dădea catehumenilor etc., precum şi toate faptele Revelaţiei
24 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Sfințenia și răspândirea preoției, în „Studii Teologice”, 1952, nr. 3-4, p. 221;25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă ,vol. 3, Ed. I.B.M.O.R, Bucureşti, 1997, p. 10;
16
dumnezeieşti şi dogmele învăţături creştine. În înţeles restrâns, Taine sunt numai acele
lucrări sau acte sfinte vizibile, întemeiate de Hristos şi săvârşite de Biserică prin
episcopul şi preoţii Săi, prin care se comunică celor ce se împărtăşesc de ele harul
dumnezeiesc, nevăzut, mântuitor.
Prin sfintele Taine înţelegem ,deci, cele şapte sfinte Taine pe care le are Sfânta
noastră Biserică Ortodoxă, ca lucrări sfinte instituite de Hristos însuşi, prin care într-o
formă văzută se împărtăşeşte primitorului, în Biserică, harul dumnezeiesc nevăzut,
absolut necesar pentru mântuire (Ioan 3, 5). Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă următoarea
definiţie: „Taina este o lucrare sfântă care, sub o formă văzută, pricinuieşte şi
împărtăşeşte sufletului credinciosului, harul cel nevăzut al lui Dumnezeu. Rânduită de
Domnul nostru Iisus Hristos, fiecare credincios primeşte prin ea harul dumnezeiesc”.26
Instituirea Tainelor ţine de Hristos însuşi, căci unirea unei realităţi supranaturale,
harul dumnezeiesc, cu o lucrare sensibilă a Bisericii nu poate fi o lucrare aşezată de
oameni.
„Există o parte văzută, externă a sfintelor Taine, care cuprinde un ritual, cuvinte,
formulă materie şi actele care simbolizează şi prin care se împărtăşeşte real harul nevăzut.
Deşi, după natura lui, harul sfinţitor este unul singur, ca energie dumnezeiască necreată,
împărtăşită de toate Tainele, totuşi, prin lucrarea pe care o împlineşte, el se deosebeşte de
la Taină la Taină. Căci prin unele Taine se dă har celui ce n-a primit până atunci un har
sau a pierdut, ca la botez şi la pocăinţă, iar prin altele se sporeşte sau se întăreşte harul
deja existent în cei ce le primesc, ca în celelalte Taine.”27
Primele pot fi Taine de încorporare a omului în Hristos ca mădular al Trupului
Său, Biserica (Botezul, Mirungerea şi Euharistia), sau Taine de iniţiere creştină, adică
prin care omul devine creştin, unindu-se deplin cu Hristos, altele, de creştere tot mai mult
în Hristos (Euharistia), de restaurare a relaţiei cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii,
diminuată, strâmbată sau răcită prin păcate de tot felul, pentru care se cere harul iertării
şi vindecării (Spovedania şi Maslul), sau Taine pentru rosturi şi misiuni speciale în
societatea semenilor şi în Biserică (Hirotonia şi Nunta).
26 Mitrop. Petru Movila, Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de Alexandru Elian, Bucureşti, Ed., I.B.M.B.O.R., 1981, apud Îndrumări Misionare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 508;27 Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, 1978, nr. 1-2, p. 87;
17
Săvârşirea şi lucrarea mântuitoare a Tainelor implică anumite condiţii subiective
şi obiective, referitoare la actul însuşi al Tainelor, la săvârşitorii şi primitorii lor.
Condiţiile obiective sunt: a) săvârşirea actului extern, stabilit de Biserică; b) săvârşitorul
legiuit, adică săvârşirea Tainei de către persoana care are calitatea, şi încredinţarea
pentru aceasta; iar condiţia subiectivă este c) pregătirea pentru săvârşirea Tainei şi
primirea harului mântuitor.
Actul extern al Tainei constituie, cum am spus ceva mai înainte, însăşi partea
văzută a Tainei, care constă din materia sau lucrurile cuvintele şi formula Tainei, şi
actele, adică slujba sau ceremoniile.
Principalul săvârşitor al sfintelor Taine este Cel ce le-a instituit, adică Hristos,
Care Îşi continuă lucrarea Sa mântuitoare în Biserică şi în mădularele acesteia, creştinii
credincioşi, prin Duhul Sfânt. Harul ce se împărtăşeşte prin sfintele Taine fiind lucrarea
lui Hristos, săvârşitorul lor nevăzut este Hristos.
Preotul este organul văzut prin care Hristos lucrează în chip nevăzut în Taine sau
împărtăşeşte harul său celor căruia li se administrează acestea în Biserică. Şi
săvârşitorului şi primitorului Tainei li se cere o anumită pregătire. „Validitatea Tainei nu
depinde de vrednicia morală săvârşitorului văzut, întrucât principalul săvârşitor al Tainei
este Hristos însuşi prin cuvintele, rugăciunile şi actele episcopului sau preotului.”28
Biserica Ortodoxă numără şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea sau
Confirmare, Cuminecătura sau Împărtăşania, Spovedania sau Mărturisirea, Preoţia sau
Hirotonia, Nunta şi Maslul.
Pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, Sfânta noastră Biserică a învăţat
totdeauna şapte taine, şapte câte a instituit şi Mântuitorul. Toate Tainele au fost instituite
îndată după Înviere, excepţie făcând două: Euharistia şi Nunta, care au fost instituite
înainte de Patimi şi Înviere.
Toate cele şapte taine au existat de la început în lucrarea sfinţitoare a Bisericii,
cum ne mărturisesc cărţile Noului Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Biserici, chiar
dacă numărul de şapte Taine este menţionat mai târziu. Aflăm însă indicii şi mărturii
suficiente despre fiecare dintre cele şapte Taine, pornind de la scrierile Noului Testament.
Biserica m-a formulat de timpuriu învăţătura despre şapte Taine fiindcă nimeni nu le-a
28 Ibidem, p. 84;
18
contestat sau n-a contestat numărul de şapte al acestora. „Pe toate le întâlnim însă şi în
bisericile necalcedoniene, care s-au despărţit de Biserica cea mare îndată după Sinodul IV
ecumenic din anul 451 de la Calcedon”.29
Dar părinţii şi teologii de mai târziu au arătat şi motivele pentru care Biserica a
păstrat şapte Taine: Sfinţenia numărului şapte, care indică desăvârşirea şi analogia cu cele
şapte daruri ale sfântului Duh, din viziunea profetului Isaia (11, 2-3; Gălăteni 5, 22-23).
Există diferite împărţiri ale Tainelor:
a) Taine care se repetă: Euharistia, Spovedania, Nunta, Maslul şi uneori
Mirungerea, şi Taine care nu se repetă: Botezul şi Hirotonia;
b) Taine ale încorporării în Hristos ca mădulare ale Trupului Său, Biserica:
Botezul, Mirungerea şi Euharistia; Taine ale creşterii în Hristos: Euharistia, Taine
restauratoare: Spovedania şi Maslul, şi Taine pentru misiuni speciale: Nunta şi Hirotonia.
II.2. Taina Spovedaniei – taina reînvierii spirituale
Taina Euharistiei urmează, la începutul vieţii în Hristos, după Taina Botezului şi
cea a Mir ungerii, desăvârşind unirea celor intraţi în Biserică, cu Hristos. „În cursul vieţii
creştine ulterioare, ea urmează de obicei după Taina Mărturisirii, întrucât întăreşte din
nou unirea cu Hristos a celui ce prin păcate a pus o distanţă sau o contradicţie între sine şi
Hristos. Prin mărturisire iese din această despărţire. Pentru cei ce n-ar săvârşi nici un
păcat după Botez, sau ar dezvolta atât cât se poate puterile date lor la Botez, Euharistia ar
putea fi împărtăşită fără taina Mărturisirii, cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult
cu Hristos. Dar întrucât nu există om care să nu greşească, sau să dezvolte deplin puterile
ce i s-au dat prin Botez, prin cea a Mir ungerii şi prin Euharistie la început, Euharistia se
29 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Mărturisirea păcatelor și Pocăința în trecutul Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1954, nr. 3-4, p. 231;
19
împărtăşeşte după mărturisirea greşelilor sau datoriilor neîmplinite şi după iertarea lor în
Taina Pocăinţei.”30
Taina Mărturisirii, sau a Pocăinţei, constă în iertarea păcatelor, celor ce le
mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot – în mod văzut, şi de către
Hristos – în mod nevăzut.
Taina aceasta a fost instituită de Hristos prin faptul că El însuşi a săvârşit-o,
acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane şi prin faptul că a dat puterea iertării
păcatelor şi ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora. „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă!
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra
lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi
ţine, vor fi ţinute”. (Ioan 20, 21-22)
De fapt cel dintâi care a săvârşit această Taină este Hristos, prin iertarea păcatelor
acordată numeroaselor persoane care mărturisesc credinţa în El, cerând ajutorul Lui şi
prin aceasta mărturisind implicit păcatele lor şi acceptând îndemnul Lui de a nu mai
păcătui. În cele mai multe cazuri Hristos a împărtăşit harul vindecării şi implicit al
curăţirii de păcate prin mâna Sa, sau printr-o materie atinsă de mâna Sa şi pusă în contact
cu cel bolnav, sau printr-o putere ce iradia din trupul Său, sau pur şi simplu prin
apropierea celui bolnav de El şi prin cuvântul Lui plin de puterea Lui dumnezeiască, deci
printr-o relaţie personală directă cu cel bolnav (Matei 9, 28-29; 9, 22; 9, 25; 8, 31 etc.).
Taina Sfintei Spovedanii joacă un rol central în viaţa şi spiritualitatea ortodoxă.
Este „Taina prin care se restabileşte legătura creştinului cu Dumnezeu, întreruptă prin
păcat. Prin ea se reînnoieşte şi se spală haina luminoasă a Botezului, întinată şi murdărită
prin praful şi noroiul păcatelor. ”31 Viaţa creştinului nu se poate concepe fără Spovedanie,
dacă avem în vedere că toţi păcătuim, conform celor spuse de Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu
este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios ca să ne ierte păcatele
şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”(I Ioan 1, 8-10).
30 Pr. Prof. P. Procopoviciu, Spovedania – mijloc de educație religioasă-morală, în „Mitropolia Ardealului”, 1958, nr. 7-8, p. 143;31 Ibidem;
20
„Valoarea şi importanţa deosebită a Sfintelor Taine pentru mântuire, rezidă din
caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârşeşte asupra
credinciosului.”32 Sfintele Taine oficiate de Biserică se află într-o strânsă relaţie unele cu
altele. Enumerăm doar câteva dintre acestea: prezenţa aceloraşi tropare în rânduiala mai
multor Taine (Isaie dănţuieşte…, Sfinţilor mucenici…, Slavă Ţie Hristoase
Dumnezeule…, la Cununie şi Hirotonie); înconjurarea mesei pe care se află Sfânta
Evanghelie, la Botez şi Cununie, şi a Sfintei Mese, la Hirotonie; formula de
binecuvântare (Binecuvântată este împărăţia…), prezentă în rânduiala Tainelor, etc.
Ceea ce nu apare exprimat verbal în rânduiala celorlalte Taine, apare exprimat
prin ritualul liturgic al punerii mâinilor. „În primele secole creştine, Taina Mirungerii se
săvârşea atât prin punerea mâinilor, cât şi prin ungere, iar în cadrul Tainei Mărturisirii
duhovnicul pune mâinile pe capul penitentului şi rosteşte rugăciunea de dezlegare.
Acelaşi act îl săvârşeşte episcopul la Taina Hirotoniei. Din cele arătate iese clar în
evidenţă adevărul că mâna lui Dumnezeu este prezentă în cadrul Tainelor, şi recrează pe
primitorul lor.”33
Aceasta este unul din elementele care face că Tainele să se înrudească între ele.
Referindu-ne la efectele Tainelor şi având în vedere Taina Mărturisirii, putem afirma că
din această perspectivă, ea se înrudeşte cu Botezul, Euharistia şi Maslul.
Dar pentru ca Hristos să-şi îndrepte prin Taine lucrarea Sa spre fiecare persoană e
necesar ca acestea să creadă personal în El şi în importanţa decisivă a actelor alese de
Hristos ca mijloace ale harului Său mântuitor, pentru ca oamenii să ştie în ce momente
anume lucrează El asupra lor în mod principal. Prin această credinţă personală respectivă
acoperă cu credinţa sa dimensiunea decisivă a actului Tainei săvârşite în mod nevăzut de
Hristos însuşi, sau se deschide lucrării Lui. De aceea în fiecare Taină primitorul e numit
pe nume şi face o mărturisire de credinţă (la Botez, Euharistie, Pocăinţă, Hirotonie), sau
de angajare (Nuntă, Pocăinţă, Hirotonie). Pentru ca Hristos să-şi îndrepte prin Taine
acţiunea Sa către fiecare persoană e necesar ca aceasta să manifeste printr-un act propriu
voinţa de a accepta o relaţie personală decisivă cu Hristos, Care e disponibil cu iubirea
sau harul Său mântuitor pentru toţi. E necesar să se deschidă personal în mod total lui
32 Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Sfintele Taine în viața Bisericii, în „Studii Teologice”, 1981, nr. 3-4, p. 121;33 Drd. Emanuel Banu, Importanța Sfintelor Taine în creșterea nostră în Hristos, în „Studii Teologice”, 1967, nr. 9-10, p. 233;
21
Hristos, să-şi predea soarta să deplin lui Hristos, pentru că unda mântuitoare din oceanul
de har sau de iubire personală a lui Hristos să intre printr-o atenţie specială şi mântuitoare
în el. Toţi cei ce cred intră prin Botez şi sporesc prin celelalte Taine în relaţia personală
totală cu Hristos, dar cu acelaşi Hristos care e în relaţie cu ceilalţi credincioşi şi, prin
aceasta, intră şi sporesc în relaţie şi cu aceia, adăugându-se Bisericii ca trup tainic al lui
Hristos. Acesta e unul din sensurile Botezului ca moarte cu Hristos pentru viaţa veche şi
naştere cu El la o viaţă nouă, exclusiv din El. Aceeaşi hotărâre se cere credinciosului şi
în celelalte Taine.
Însă faptul că omul poate păcătui şi după botez, iar botezul nu se repetă pentru a
ierta păcatele, că nu se poate apropia de Sfânta Împărtăşanie până ce mai întâi nu şi-a
cercetat conştiinţa, chiar dacă se administrează credinciosului spre iertarea păcatelor, are
un loc bine determinat în cadrul celorlalte Taine şi un scop precis în viaţa Bisericii şi a
credincioşilor ei. „Prin Mărturisire, creştinul denunţă legătura sa cu răul şi cu păcatul şi
dobândeşte puterea de a lupta împotriva acestora. Puterea aceasta izvorăşte de la însuşi
Domnul Hristos, adevăratul primitor al Spovedaniei.”34 Cea de-a treia rugăciune pe care
o citeşte preotul duhovnic, în cadrul molitfei de Spovedanie, tocmai această prezenţă
nevăzută, dar reală, o subliniază: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut…”. Nu doar preotului,
ci mai ales Mântuitorului Hristos îi înfăţişăm, îi descoperim sufletele noastre, cu tot ceea
ce au ele bune sau rele, pe El Îl minţim sau Lui Îi încredinţăm sufletele noastre.
Prin urmare, viaţa omului se desfăşoară între aceste două limite : păcatul şi
virtutea, căderea şi ridicarea, iar între ele prăpastie mare este. Numai îngerilor – arată
Sfântul Ioan Scărarul – le este propriu să nu cadă. Oamenilor le este propriu să cadă şi să
se ridice iarăşi ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Diavolii odată căzuţi nu se mai pot
ridica.
În alt rând, „prin Mărturisire credincioşii primesc de la Dumnezeu cea mai mare
binefacere: iertarea”.35 La baza armoniei interumane, Mântuitorul a pus iertarea, iar
armonia cu Dumnezeu, omul o dobândeşte în urma primirii iertării. Însă iertarea, acest
dar mare, credinciosul nu o primeşte independent de dorinţa lui şi de manifestarea acestei
34 Pr. Irineau Crăciunaș, Învățătura ortodoxă despre pocăință, în „Ortodoxia”, 1960, nr. 3, p. 73;35 Pr. Prof. Al. Moisiu, Mântuitorul şi pastoraţia individuală, în ,,Mitropolia Banatului’’, 1979, nr. 10-11, p. 663;
22
dorinţe. El trebuie să-şi arate disponibilitatea primirii iertării, iar aceasta o face prin acte
concrete.
II.3. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Pocăinţă
Frica de Dumnezeu, susţinută de conştiinţa unei vieţi păcătoase, duce pe de o
parte la pocăinţă pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor
viitoare. ,,Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul Isaac Şirul, şi se naşte în inimă din
credinţă şi frică… Ea este reînnoirea Botezului, este curăţirea conştiinţei”.36
„Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce emană din Taina Botezului şi
din Taina Pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin Taina
Mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul Botezului este
germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei
vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Dar se întâmplă adeseori că
resturile de forţă ce au mai rămas în omul vechi doborât la pământ se înviorează prin noi
păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca
omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de slăbire a urmelor omului vechi.
Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile
au crescut în calea puterilor de la Botez aşa încât acestea nu mai pot înainta, pocăinţa
vine să le înlăture, ca să facă drum harului de la Botez. Am zice că pocăinţa luptă mai
mult cu faţa spre trecut, iar Botezul, cu faţa spre viitor. Dacă harul Botezului reface
tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta
ceea ce este rău.37
În orice caz, puterile ce ne vin prin pocăinţă aduc o nouă intensificare lucrării
puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului.
36 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în „Filocalia”, vol. X, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 123;37 Pr. Prof. V. Ilarion Felea, Pocaința, Ed. Scara, București, 2000, p. 54;
23
Sfinţii Părinţi cunosc însă două forme ale pocăinţei. Este pocăinţa că Taină, şi
pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet. Dar puterea celei de-a doua vine din cea dintâi.
Marcu Ascetul, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Isaac Şirul stăruie asupra acestei a
doua forme a pocăinţei.
Ideea unei pocăinţe permanente corespunde cu rostul pocăinţei în general. Dacă
ea este o lopată întoarsă înapoi spre curăţia omului de păcatele adunate după Botez, ca
omul nou să poată înainta luptând, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din faţă,
atunci evident că noi, greşind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată
necâştigând o biruinţă desăvârşită asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un
regret care să ne însoţească statornic, care să ne smerească statornic, o voce care să critice
mereu imperfecţiunea faptelor săvârşite, constituind prin însuşi acest fapt un îndemn
pentru o mai mare încordare a lucrării noastre viitoare.
Sfântul Marcu Ascetul cuprinde în această pocăinţă necontenită „rugăciunea
neîntreruptă, alungarea gândurilor rele, lucrare care trebuie să ne ţină mereu angajaţi,
observarea gândurilor, întrucât mereu vin gânduri păcătoase pe care trebuie să le
regretăm şi să le alungăm, şi răbdarea necazurilor, socotind că prin răbdarea necazurilor
ne vindecăm de greşeli şi de imperfecţiuni trecute”.38 Chiar când facem un bine, trebuie
să ne căim, zice el, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face şi mai înainte, iar dacă nu
l-am făcut, suntem vinovaţi. Binele de azi trebuie să ne trezească la căinţa pentru lipsa
binelui de ieri.
Sfântul Isaac spune despre căinţă: ,,Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e
deasupra ispitelor, nici una dintre virtuţi nu e mai înaltă că pocăinţa. Lucrul ei nu se poate
sfârşi niciodată. Căci ea li se potriveşte tuturor păcătoşilor şi drepţilor, totdeauna, dacă
vor să dobândească mântuirea. Şi nu este nici nu termen al desăvârşirii ei, pentru că
desăvârşirea chiar a celor desăvârşiţi este nedesăvârşită”.39
Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinţei: 1) ea e cea mai înaltă dintre virtuţi;
2) nu se termină niciodată cât trăim şi 3) ea e un mijloc de continuă desăvârşire a noastră.
Căinţa este actul de critică al conştiinţei, e autocritica ce şi-o face omul. Ca atare,
e actul de judecată al conştiinţei şi noi ştim că toate sunt supuse judecăţii.
38 Sfântul Marcu Ascetul, Despre pocăinţă (De penitenţia), P.G.65, 965-984, în „Filocalia românească”, ed.I, p. 223-224 apud Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, p. 144 ;39 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, op. cit., p. 124;
24
Dar este judecată şi judecată. Este judecată făcută asupra altuia, şi este judecată
ce-o faci asupra ta însuţi. În judecată ce o faci asupra altuia se poate amesteca
sentimentul mândriei, în autocritică este exclusă prin definiţie mândria. Poate încăpea cel
mult o oarecare îngăduinţă. Dar o autocritică sau o căinţă îngăduitoare, lăsând pe om
nemulţumit, tinde ea însăşi după una tot mai obiectivă, tot mai severă.
„Pocăinţa permanentă trebuie să urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor şi
gândurilor noastre păcătoase, pentru neputinţa noastră de a le curăţa şi spiritualiza, dar
totodată trebuie să însoţească fiecare faptă, cuvânt său gând bun, virtuos, pe care-l avem
cu privire la acestea, trebuie să ne pocăim pentru ezitarea noastră de a le fi săvârşit până
atunci sau actualiza, precum şi pentru doza de imperfecţiune, pentru amprenta de
nedeplinătate a lor”.40
Regula Părinţilor filocalici este că „pocăinţa trebuie să preceadă, să însoţească şi
să urmeze fiecare acţiune, lucrare, cuvânt său gând al omului duhovnicesc, pentru
nedesăvârşirea lor”.41
„Căinţa este încercarea ascetică, profundă, curăţitoare, purificatoare, de ridicare
deasupra valurilor mării păcatului şi patimilor, pe marea liniştită a virtuţilor şi către
orizontul, către văzduhul infinit al desăvârşirii. Este ieşirea şi înaintarea din oceanul
tenebros al egoismului, al mulţumirii de sine şi al complăcerii în această situaţie de
decădere a noastră, către văzduhul senin al iubirii şi respectului deplin.”42
Pocăinţa este o forţă morală de primă valoare, sursa oricărui progres spiritual al
creştinului. Legată de conştiinţa păcătoşeniei noastre, iar pe treptele ei cele mai înalte
izvorând lacrimi duhovniceşti, pocăinţa permanentă este calea şi sursa oricărui progres
duhovnicesc. „Pocăinţa este cea care – după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Scărarul –
învie, plânsul cel care bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie este cea care îi deschide,
de calitatea ei depinzând succesul sau încununarea oricărui efort duhovnicesc al
nostrum”.43
40 Pr. Irineau Crăciunaș, op. cit., p. 76;41 Ibidem, p. 77;42 Pr. Prof. V. Ilarion Felea, op. cit., p. 56;43 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 222;
25
Ori de câte ori greşim, să ne pocăim dacă vrem să avem conştiinţa apărător şi să
nu ne acuze şi să ne smerească însele faptele noastre. Iar dacă vrem să nu avem pentru ce
să ne pocăim – deşi Părinţii îi deplâng pe aceşti „desăvârşiţi” - să nu greşim.
„Sunt două caracteristici care fac din căinţă un for oarecum mai presus de om
înlăuntrul omului, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale şi spirituale pe care le
atinge. Căinţa e o judecată ce e totdeauna deasupra realizărilor şi actualizărilor noastre.
Oricât ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urcă şi mai sus. Este o
judecată în numele unui ideal? Da, însă nu în numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv,
judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-am umple cu atâta nelinişte, cu atâta
nevindecată şi neostenită apăsare. Căinţa este trezită şi susţinută de intuiţia prezenţei unei
autorităţi mai presus de noi, faţă de care ne simţim responsabili, dar care ne dă şi putere
să facem tot mai mult, dacă i-o cerem. Căinţa nu este un transparent spre Dumnezeu, este
acul cu care împinge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage
mereu în sus. Căinţa este relaţie între noi şi cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind
în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în această relaţie, dacă n-am fi aşezaţi cu faţa
sufletului întoarsă spre un for de judecată personal şi suprem, nu ar fi explicată căinţa, nu
ar avea de unde răsuna în noi judecăţile şi pretenţiile absolute ale căinţei.”44
Dar, cum am spus, căinţa nu e numai judecată asupra celor trecute ale mele, ci şi o
încredere în posibilităţile mai mari din puterile mele întărite mereu de puterea lui
Dumnezeu cel infinit. Ea e socotită, de aceea, de Isaac Şirul, ca „cea mai înaltă dintre
virtuţi”.45 În această calitate din urmă ea ni se vădeşte de asemenea stând într-o legătură
cu izvoarele de putere de dincolo de om. Fiinţa căinţei ca şi a smereniei, de care e
nedespărţită, e de caracter dialectic, cuprinde în sine o împreunare de poziţii
contradictorii, care nu se anulează reciproc, ci dau o realitate complexă. Pe de o parte, ea
e o necontenită nemulţumire cu orice stare în care ne aflăm, pe de altă parte, este o
încredere statornică şi neclintită în posibilităţile uriaşe. ,,Sunt cel mai mare păcătos”,
spune totdeauna omul căinţei, ,,sunt un nevrednic”. Cu toate acestea, el nu-şi pierde nici
o clipă nădejdea, nu-l cuprinde niciodată gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scufundat
în deznădejde şi în lâncezeala morţii sufleteşti. Se dă ca explicaţie a acestei persistenţe în
44 Drd. Constantin Eugen Jurcă, Taina Mărturisirii, expunere pastoral-catehetică, în „Studii Teologice”, 1986, nr. 5, p. 67;45 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 127;
26
tăria sufletească faptul că omul ce se căieşte are încredere în Dumnezeu, ca într-un factor
deosebit de el. Dar încrederea e ea însăşi o putere lăuntrică. Aşadar, pe de o parte se face
aici experienţa neputinţei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident că este vorba
de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o comunicare cu resursele vaste şi
adânci ale rezervorului de putere spirituală universală ale lui Dumnezeu. Căinţa e o
relaţie cu Dumnezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât şi prin bărbăţia
nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine.
Căinţa e cea mai înaltă dintre virtuţi nu pentru că este ea însăşi o virtute
înfăptuitoare în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu nemulţumită cu ceea ce
realizează aparte, ea este un motor al tuturor virtuţilor. Dacă n-ar fi căinţa, n-ar fi tendinţa
de depăşire în om. „Căinţa e o ardere necontenită în lăuntru omului, care întreţine
tensiunea după mai bine. Prin ea, călcând omul peste sine însuşi şi judecându-se în
numele pretenţiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridică mereu în sus.”46
Sfântul Isaac Şirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căinţa, cu o corabie care
ne trece la ţărmul vieţii fericite de dincolo, în raiul a cărui fiinţă e dragostea.
,,Precum nu e cu putinţă, zice, să treacă cineva marea cea mare fără corabie, aşa
nu poate cineva trece la dragoste, fără temere. Mare cea furtunoasă aşezată între noi şi
raiul spiritual o putem trece numai prin corabia căinţei, purtată de vâslaşii fricii. Dacă
vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc bine corabia căinţei, prin care trecem marea lumii
acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căinţa e corabia, frica e cârmaciul; dragostea e
limanul dumnezeiesc. Deci ne aşează frica în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea
furtunoasă şi ne călăuzeşte spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung
toţi cei ce se ostenesc şi s-au luminat prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am
ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desăvârşit şi am trecut la insula care e dincolo
de lumea aceasta”.47
Pocăinţa nu trebuie să fie despărţită de iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Ne
căim numai pentru că avem dragoste. Ne căim pentru că am călcat poruncile dragostei,
sau socotim că n-avem destulă dragoste. Să nu ne mire faptul că tumultul de pofte şi de
patimi egoiste, că răul în general, este asemănat cu un ocean. Există o împărţire adâncă a
răului, cum există una înaltă a binelui, există un drum lung în deşteptarea tot mai deplină 46 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Despre pocăintă, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1980, nr. 5-6, p. 265;47 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 129;
27
a egoismului păcatelor. Omul nu cugetă şi nu pofteşte răul în izolare. „Pornirile spre rău
din lăuntrul lui nu îşi au în el ultimele rădăcini, ultimul punct de plecare, precum nici
inspiraţiile şi mult în urma ta talazurile oceanului de egoism, ca să simţi mângâindu-te în
faţă şi de jur împrejur aerul ce-ţi vine din împărăţia dragostei pornirile spre bine nu îşi
sorb fiinţa şi puterea numai din el. E un ocean al binelui, şi inul al răului, solicitându-ne
amândouă. Dar oceanul răului este întunecat, tumultuos, pe când oceanul binelui, al
dragostei, e mai degrabă ca un văzduh infinit fără de care nu putem trăi.”48
Piedica cea mare şi continuă în calea înaintării spre dragoste este egoismul. Până
nu omori deplin egoismul, nu poţi avea dragoste adevărată, pură şi deplină faţă de
nimeni. Trebuie să laşi. Cine se iubeşte pe sine, cine e plin de părerea de sine, cine se
socoteşte pe sine că realitatea cea mai de seamă nu poate iubi pe alţii. A iubi înseamnă a
te uita pe tine, a te depăşi mereu pe tine, a te socoti pe tine nimic. Iubirea de alţii se
consolidează în noi prin căinţă şi smerenie neîntreruptă.
Căinţa nu este o îndeletnicire exclusivă a bătrânilor. Ea este desigur şi a lor. Dar
dinamismul ei creator pentru viaţă, puterea de continuă depăşire ce o dă ea oricui, o arată
ca având un rost cu totul special şi cu mult mai însemnat pentru cel tânăr. Bătrânul se
căieşte pentru a se duce curăţit de păcate în faţa lui Dumnezeu, dar tânărul se căieşte şi
pentru a se realiza cum se cuvine în viaţă. Şi se poate realiza astfel numai depăşindu-se
continuu.
Sfinţii Părinţi pun în legătură cu căinţa lacrimile. De fapt darul lacrimilor devine
îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar întrucât pocăinţa fiind
permanentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimile să fie
considerate că stând într-o legătură specială cu pocăinţa.
Lacrimile sunt dovada că pocăinţa a răzbit învârtoşarea sufletului, provocată de
păcătuirea îndelungată. Ele duc cu ea tina muiată după ce ai curăţit-o de pe geamul
sufletului, deschizându-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu şi spre semeni şi scoţându-l
dintre zidurile de păcat şi de împietrire ăla egoismului.
48 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 266;
28
III. Calităţile duhovnicului ideal
III.1. Însuşiri şi virtuţi alese ale duhovnicului
După cum bine ştim nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască şi să nu
păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina
Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârşite de
oameni după botez. Această Taină necesară iertării păcatelor şi redobândirii sănătăţii
sufleteşti precum şi a reaşezării creştinului în starea harică din care căzuse, a fost mai
întâi făgăduită de Mântuitorul, Apostolilor Săi. „Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe
pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”
(Matei 18, 18). După învierea Sa a fost instituită că taină, când s-a arătat Apostolilor şi a
suflat asupra lor zicând: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi
cărora le veţi ţine vor fi ţinute”.
Taina spovedaniei sau a mărturisirii poate face în acelaşi timp şi obiectul
Dogmaticii precum şi al Liturgicii. Aici ne vom opri însă asupra spovedaniei din punctul
de vedere al activităţii pastorale a preotului, adică al rolului său de cârmuitor sau de
îndrumător al sufletelor. Fără îndoială „spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice o
taină a Bisericii mai exact taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu
Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit. Taina mărturisirii spală de
toată murdăria sufletului, curăţă şi îndepărtează toate petele păcatelor, înviorează şi
înnoieşte sufleteşte pe fiecare credincios.”49 De aceea taina spovedaniei este tot atât de
necesară şi de indispensabilă vieţii noastre spirituale precum este apa, lumina, aerul şi
căldura pentru viaţa noastră cea trupească. „Apa este elementul natural care spală, care
49 Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în „Studii Teologice”, 1959, nr. 3-4, p. 267;
29
curăţă, care înviorează întreaga viaţă naturală”50 sau viaţa cea trupească sau viaţa sub
aspect fizic.
Fără mărturisirea păcatelor, fără curăţirea sufletului în lava celui de-al doilea
botez nu poate să existe o împărtăşire cu vrednicie, cu sfintele taine. Iar fără asemenea
împărtăşire nu există mântuire. „Trebuie să subliniem că scopul Tainei Spovedaniei este
mărturisirea”51. Deci scopul spovedaniei este unul soteriologic dar şi educativ prin
sfaturile şi canoanele sau epitemiile pe care le dă duhovnicul. Între aceste două scopuri
există o relaţie de interdependenţă. În actul mărturisirii sunt prezenţi penitentul, preotul
duhovnic şi Hristos. Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite,
duhovnicul ca purtător al lor, şi martor sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip
nevăzut iartă prin mâna duhovnicului. „Pocăinţa este un proces sufletesc. Ea constă nu
numai într-o plângere sau părere de rău pentru păcatul săvârşit (căinţă) ci şi în hotărârea
de a nu mai greşi (pocăinţă)”52.
Căinţa sau părerea de rău este un sentiment de mai lungă sau mai scurtă durată
care nu mişcă conştiinţa decât pentru moment fără hotărâre de prelungire sau
exteriorizare decât prin fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de rău de tip platonic,
subiectiv, ci se manifestă prin acte exterioare obiective prin înfrânare, rugăciune cu alte
cuvinte prin antrenarea întregii fiinţe a omului spre o viaţă nouă, spre viaţa în Hristos.
După cum se vede din cele de mai sus, duhovnicul are de a face sufletul penitentului.
Taina aceasta mare şi binefăcătoare o îndeplinesc în lume preoţii duhovnici, care trebuie
să fie înzestraţi cu însuşiri alese şi împodobiţi cu multe virtuţi spre a o îndeplini cu
vrednicie. „Slujitorii jilţului duhovnicesc al Bisericii şi servitorii lespezilor sale vii sunt
duhovnicii”53. Slujba duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline de
răspundere ale preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini speciale. Fără
asemenea însuşiri duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului
omenesc spre a face primenirea şi curăţenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în
parte.
50 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în „Mitropolia Olteniei”, 1956, nr. 6-7, p. 316;51 Pr. Nicodim Belea, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1982, nr. 5-6, p. 480;52 Pr. Prof. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropoliei Olteniei”, 1957, nr. 3-4, p. 139;53 Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în „Mitropoliei Olteniei”, 1956, nr. 1-3, p. 4;
30
În ceea ce priveşte aceste însuşiri putem spune că fiecare preot trebuie să se
învrednicească de acestea pentru ca în timpul misiunii sale de păstor de suflete şi mai ales
ca duhovnic să fie capabil de a păstori, sfătui şi conduce spre mântuire pe credincioşi.
a) Sfinţenia vieţii; „moralitatea exemplară este cea dintâi condiţie a oricărui
duhovnic”.54
Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale
duhovnicului decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu adevărat un
om al lui Dumnezeu, un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioşilor.
Un om profund credincios, sincer, curat sufleteşte, curios şi cucernic. În faţa unui astfel
de duhovnic penitentul îngenunchează cu încredere deplină, îşi deschide toate porţile
sufletului, îşi mărturiseşte toate păcatele, îşi descarcă toate poverile şi îşi plânge toate
păcatele.
Penitentul se va ridica de sub epitrahilul unui astfel de preot şi în urma unei astfel
de mărturisiri, ca o făptură nou, ca un om care a primit har şi putere dumnezeiască
precum şi iertare deplină mulţumire sufletească necesare pentru fericirea şi mântuirea lui.
Din această cauză, „duhovnicii cu viaţă exemplară, duhovnicii împodobiţi cu insignele
sfinţeniei sunt mai căutaţi decât pietrele scumpe, mai poftiţi decât privirea cea caldă, mai
doriţi decât covoarele de aur, mai preţuiţi decât orice tezaur al lumii trecătoare”55. De
aceea pentru credincioşi nici o jertfă nu este prea mare, nici o osteneală nu este prea grea,
nici o distanţă nu este de nestrăbătut şi nici o piedică de neînvins când este vorba de a
ajunge în faţa unui duhovnic, care prin viaţa lui dovedeşte sfinţenia şi desăvârşirea sa
morală. Credincioşii caută şi aleargă spre un astfel de duhovnic ca spre un izvor cu apă
limpede şi rece, ca spre un râu cu lapte şi miere pentru a-şi înviora şi îndulci viaţa plină
de ispite, păcate şi clipe amare prin care încearcă să răzbată.
b) „O a doua cerinţă a duhovnicului este ştiinţa, cultura”.56
„În întreaga sa activitate preotul este şi trebuie să fie un dascăl şi un învăţător
iscusit dar mai ales în taina spovedaniei duhovnicul trebuie să fie prin excelenţă un
54 Pr.Prof.Sp.Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 317;55 Ibidem, p. 317-318;56 Ibidem, p. 318;
31
învăţător neîntrecut care să fi în stare oricând să rezolve toate problemele pe care i le pun
în faţă diferitele categorii de credincioşi.”57
Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele practici şi obiceiuri care
preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să susţină, să cultive, să
îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este pozitiv, sănătos şi folositor
credincioşilor săi. „În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie asemenea unui grădinar
harnic şi iscusit să plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din grădina sufletului tot
ceea ce este vătămător dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios pentru mântuirea
sufletească a credincioşilor”58.
Învăţăturile ortodoxe, credinţele deşarte, magiile, superstiţiile şi toate buruienile
otrăvitoare din grădina dreptei credinţe trebuie combătute, distruse pentru ca în locul lor
să crească şi să se dezvolte învăţătura şi credinţa ortodoxă. „Această lucrare grea şi
complicată nu poate fi îndeplinită în condiţii pe deplin satisfăcătoare decât de duhovnicul
care stăpâneşte şi posedă cunoştinţele timpului său şi care se cultivă neîntrerupt prin
studii şi lectură, luminat şi împodobit cu cultura şi obiceiurile epocii sale în care îşi
desfăşoară activitatea pastorală. Din această cauză unui duhovnic bun nu-i este suficientă
numai cultura specifică, numai cunoaşterea disciplinelor teologice, ci să încerce să fie
mereu la curent cu progresul artelor, literaturii sau în două cuvinte cultura laică.59 Numai
un duhovnic împodobit cu asemenea cunoştinţe va fi în stare să lămurească, să înveţe, să
povăţuiască şi să ferească pe credincioşii săi de tot felul de rătăciri. Un duhovnic cult şi
deplin stăpân pe problemele care frământă viaţa credincioşilor are posibilitatea să rezolve
toate nedumeririle şi zbuciumările credincioşilor săi, din scaunul spovedaniei. La aceasta
va contribui şi cunoştinţele dobândite în timpul şi din experienţa vieţii duhovnicului.
Duhovnicul trebuie să fie deci un om instruit, un om de cultură, un om cu
orientări largi în toate problemele vieţii şi cu om cu experienţă bogată.
c) Tactul pastoral şi prudenţa necesară duhovnicului
„Tactul pastoral este o însuşire necesară duhovnicului, mai bine spus unui bun
duhovnic, în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare
57 C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, p. 142;58 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, 1995, p. 29;59 Pr. Prof. Dr. Emil Cioara, Duhovnicul și Taina Spovedaniei în Biserica Ortodoxă, Ed. Universității din Oradea, Teza de doctorat, Oradea, 2007, p. 78;
32
preot-duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi hotărârile sale, ci să
cumpănească şi să cântărească bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune şi
înţelepte sfaturi şi îndemnuri.”60
Nici una din lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă linişte, seninătate,
dragoste, răbdare şi indulgenţă că sau decât duhovnicia. „Aici preotul trebuie să fie prin
excelenţă, părinte adevărat, plin de iubire faţă de fiii săi duhovniceşti şi interesat în gradul
cel mai înalt posibil de mântuirea lor”61. Liniştea sufletească şi seninătatea duhovnicului
creează o atmosferă de intimitate, apropiere între părinte şi fiul duhovnicesc care este
indispensabilă unei mărturisiri bune şi complete. Această intimitate dă naştere la un
contact de ordin sufletesc, încredere totală, urmată de o destăinuire şi o mărturisire fără
rezerve. „Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie să fie fără sau peste
măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze neliniştea,
supărarea, mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul
trebuie să dea dovadă tot timpul de prudenţă şi precauţie pentru ca să nu supere sau să
ofenseze sau să jignească pe nimeni.”62 De asemenea trebuie avut în vedere că cel ce vine
să se mărturisească este de o sensibilitate deosebită şi orice intervenţie mai dură sau
atitudine greşită poate fi interpretată de penitent ca o jignire sau o încercare de a umili
persoana sa. Numai un duhovnic care s-a învrednicit cu asemenea virtuţi, pe care le-am
arătat mai sus poate să facă din scaunul mărturisirii sau al spovedaniei o adevărată baie
spirituală din care cei care se mărturisesc ies curăţiţi, tămăduiţi, îndreptaţi şi împăcaţi cu
Hristos, care mai apoi îi înalţă sufleteşte şi-i pregăteşte ca în zilele ce vor urma să fie
înţelepţi, curaţi sufleteşte, fără gânduri rele şi oricând gata să lupte cu păcatul şi ispitele.
Până aici am încercat să arăt importanţa pe care o are în această misiune,
însuşirile cu care duhovnicul trebuie să se împodobească, tocmai pentru a putea îndeplini
cu precizie şi cu responsabilitate deplină calitatea sau demnitatea sa de du„harnic. Un rol
foarte important pentru ca spovedania să se îndeplinească în condiţii cât mai bune şi spre
folosul real al tuturor îl are şi locul dar şi timpul în care aceasta se petrece.
„Condiţiile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt
lucruri de neglijat. El trebuie pe deoparte să corespundă caracterului religios al
60 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, 1982, nr. 4, p. 81;61 Ibidem;62 Pr. Prof. Dr. Emil Cioara, op. cit., p. 80;
33
mărturisirii şi să fie propriu a facilita psihologiceşte întoarcerea penitentului, împăcarea şi
unirea lui din nou cu Dumnezeu. Aceste condiţii privesc îndeosebi locul şi timpul
mărturisirii”.63
Locul cel mai potrivit şi mai îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie
este biserică sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească cu El şi
să se împărtăşească de harurile şi datoriile sale. Aici credincioşii îl caută şi-l găsesc pe
Dumnezeu într-un cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte şi a-i cere
iertare pentru păcate şi ajutor în tot ceea ce fac. „Deci în chip obişnuit mărturisirea
păcatelor trebuie primită în biserică, într-un loc, într-o strană, într-un sediu sau o catedră
anume amenajată”64. De asemeni în cazuri excepţionale scaunul spovedaniei poate fi
aşezat şi într-o casă cinstită, curată şi liniştită sau cancelaria parohială unde să existe şi
icoana Mântuitorului Hristos. Preotul trebuie să fie îmbrăcat în toate veşmintele sau în
caz excepţional cel puţin cu epitrahil şi felon. Atunci când situaţia o cere, preotul trebuie
să răspundă fără ezitare chemării credincioşilor lor aflaţi în nevoi ca: bolnave, pe patul de
moarte sau în imposibilitate de a se deplasa la biserică. În ceea ce priveşte timpul
spovedaniei se ştie că preotul va spovedi oricând penitentul o cere dar cu o pregătire
prealabilă. Nu este recomandată situaţia când penitentul se află sub influenţa unor factori
ce denaturează valoarea spovedaniei sau efectiv nu este posibilă administrarea acestei
taine (cazuri în care penitentul se află sub influenţa alcoolului, stupefiante, etc sau când
nu este convins de valoarea acestei taine sau nu îşi dă acceptul deplin). După ce preotul s-
a îngrijit că toate acestea să fie realizate şi după ce se face toată rânduiala specifică,
urmează spovedania sau mărturisirea efectivă a credinciosului.
III.2. Datoriile duhovnicului în scaunul spovedaniei
Datoria cea dintâi a duhovnicului în scaunul mărturisirii este aceea „de a interoga,
de a pune întrebări penitentului spre a se edifica pe deplin asupra poziţiei morale, asupra
gradului de vinovăţie asupra păcatelor săvârşite de penitent”65. Fiecare credincios va şti
din învăţătura, pregătirea şi predicile preotului – că duhovnicul nu pune aceste întrebări
63 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 59;64 Ibidem, p. 60;65 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 319;
34
dintr-o curiozitate bolnăvicioasă sau interese personale. Duhovnicul pune aceste întrebări
pentru a cunoaşte amănunţit gradul de vinovăţie al fiecărui penitent, de îmbolnăvire
spirituală când acesta vine să se spovedească. Este lucru ştiut că numai atunci când
duhovnicul cunoaşte amănunţit toate abaterile, căderile şi patimile care au pus stăpânire
pe viaţa penitentului, este în măsură să judece şi să aprecieze ce anume trebuie făcut
pentru îndreptarea morală a acestuia.
„Unii teologi au asemănat această obligaţie a duhovnicului cu lucrarea medicului
care trebuie să se intereseze în amănunt de evoluţia bolii pacientului. Astfel duhovnicul
nu poate să prescrie reţeta tămăduirilor sufleteşti decât atunci când a ajuns să cunoască
temeinic şi sigur boala penitentului. Din această cauză duhovnicul nu trebuie să se
mulţumească cu o spovedanie sumară a penitentului. Duhovnicul adevărat pune întrebări
şi trece fără grabă la analizarea întregii vieţi sufleteşti a penitentului. În această privinţă
preotul trebuie să ţină cont de cultură, de gen, de stare civilă, de vârstă, de sensibilitatea
individuală a fiecăruia etc. Într-un fel va interoga duhovnicul un intelectual şi altfel va
interoga pe un ţăran,într-un fel pe o femeie căsătorită şi în alt fel pe o tânără necăsătorită,
şi în alt fel pe un copil. Limbajul pe care-l foloseşte şi întrebările pe care le pune trebuie
să se potrivească cu statutul fiecărui credincios în parte. Preotul care administrează
această taină nu trebuie să se grăbească sau să fie neatent la ceea ce spune credinciosul
fiindcă aceste lucruri denaturează valoarea spovedaniei.”66
O a doua fază în taina mărturisirii este aceea a „trezirii regretului în sufletul
penitentului pentru păcatele săvârşite”67.
După ce prin mărturisire, prin întrebări şi răspunsuri s-a ajuns la arătarea tuturor
abaterilor, la cunoaşterea tuturor păcatelor, duhovnicul va trece la sublinierea gravităţii
acestor păcate. „Duhovnicul trebuie să arate penitentului măsura în care el a jignit
maiestatea lui Dumnezeu, măsura în care a greşit faţă de Biserică, măsura în care a
nedreptăţit sau pricinuit dureri aproapelui său, sau măsura în care s-a greşit faţă de sine
însuşi prin încălcarea poruncilor dumnezeieşti sau poruncilor bisericeşti etc. Toate aceste
sublinieri trebuie făcute cu scopul ca penitentul să aibă ştiinţă şi conştiinţă clară asupra
66 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania, prilej de pastorație individuală, în „Studii Teologice”, 1949, nr. 9-10, p. 223;67 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, 1982, nr. 4, p. 81;
35
gravităţii păcatelor.”68 Din această conştientizare se va naşte apoi regretul sincer şi
profund pentru toate păcatele săvârşite. „Regretul profund, căinţa amară, părerea de rău
sinceră, chiar lacrimile de durere pentru păcatele săvârşite alcătuiesc o condiţie esenţială
pentru dobândirea absolvirii, a dezlegării penitentului”69. Duhovnicul n-are dreptul să
acorde dezlegare în taina mărturisirii înainte de a constata existenţa acestui regret sincer
şi profund în sufletul penitentului. „În cumpăna iertării divine nu apasă nimic atât de greu
că durerea profundă, care nu mai lasă credinciosului nici o linişte, nici o mulţumire, nici o
odihnă până nu dobândeşte iertarea după care însetează sufletul său.”70
O a treia fază în taina mărturisirii este aceea a „hotărârii şi promisiunii de a nu
mai săvârşi păcatele mărturisite”.71
Regretul pentru păcatele săvârşite trebuie să dea naştere totdeauna la hotărârea
fermă, dorinţa curată, voinţa neclintită de a nu mai repeta greşelile săvârşite. În acest sens
penitentul trebuie să facă promisiuni sincere că începând cu ceasul acela va lupta cu toate
forţele sufletului împotriva tuturor ispitelor. Dacă nu există această intenţie, dorinţă sau
hotărâre, eficacitatea mărturisirii se micşorează iar harul lui Dumnezeu nu copleşeşte
întreaga fiinţă a penitentului.
Următorul pas în desfăşurarea acestei taine se face prin fixarea canonului sau a
epitimiilor. Scopul acestor epitimii prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispăşitor,
adică pentru a satisface justiţia divină aşa cum învaţă Biserica Romano-Catolică, ci este
spre îndreptarea penitentului. „În scopul de spovedanie se urmăreşte ca scop final
regenerarea sufletului”.72 Proporţionarea şi dozarea canonului trebuie ţină cont de:
1. „Însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului sau
cu alte cuvinte individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul”.73
„După cum nu tuturor corpurilor li se prescrie aceeaşi doctorie sau dietă ci când
una când altă, după gradul şi natura bolii, tot aşa de variate sunt şi leacurile şi procedeele
pentru vindecarea sufletelor”74.68 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania, prilej de pastorație individuală, p. 224;69 Ibidem, p. 82;70 Pr. Prof. Sp.Cândea, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu, 1936, p. 249-250;71 Idem, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 321;72 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 229;73 Ibidem, p. 230;74 Sfântul Grigorie de Nanzianz, Cuvant despre fugă, trad. de Pr. N. Danoș, Ed. Husi, 1931, p. 137;
36
Prin urmare canonul trebuie aplicat de la individ la individ sau adaptat diferit în
funcţie penitent.
2. De asemenea trebuie să se ţină seama de „nivelul moral”75 adică de gradul de
virtute şi de perfecţiune a penitentului venit la spovedanie. „Celor pioşi sau cucernici de
exemplu li se vor recomanda de preferinţă canoane cu caracter spiritual: meditaţii
religioase, rugăciuni, lecturi pioase, etc”76.
3. Canonul trebuie prescris în raport cu „puterile penitentului”77. În această
situaţie nu se vor impune mătănii unui penitent slab sau bolnav ci se va înlocui cu un alt
fel de canon potrivit cu puterea şi starea în care se află penitentul.
4. Se va ţine cont şi de „posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale
penitentului”78. Pentru ca epitimia să poată fi îndeplinită ea trebuie să fie în concordanţă
cu condiţiile de viaţă. Nu se poate prescrie ca şi canon rugăciunea zilnică îndelungată
unui penitent care prin ocupaţia să nu poate săvârşi canonul.
5. Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului
şi a timpului actual. Canonul nu este potrivit de pildă dacă vrând să trezească ura şi sila
faţă de păcat coboară personalitatea omenească în proprii ochi ai penitentului79.
6. La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului
precum şi dispoziţia de îndreptare a penitentului80.
De aici desprindem faptul că pentru un păcat greu trebuie să se dea un canon pe
măsură, iar pentru unul uşor, de asemeni. Aici se vor analiza împrejurările care hotărăsc
gravitatea păcatului şi se vor avea în vedere în general, poziţia socială şi familială, vârsta,
gradul de publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului, motivul sau
intenţia, momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii precum şi de momentul şi
împrejurările generale ale păcătuirii sau condiţiile înainte şi după păcat81.
Sub presiunea greşelilor morale, conştiinţa creştinului este neliniştită, tulburată.
Creştinul îşi dă seama că s-a abătut din drumul desăvârşirii morale întrucât a nesocotit 75 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 232;76 Ibidem;77 Ibidem;78 Pr. Dr. Simion Radu, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în „Mitropolia Olteniei”, 1974, nr. 7-8, p. 116;79 Ibidem;80 Ibidem;81 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 236;
37
învăţătura Mântuitorului, îşi dă seama că între el şi Hristos s-a interpus păcatul care
dezorganizează viaţa harică necesară pentru dobândirea mântuirii. De aici vine dorinţa
fierbinte de a se elibera de cătuşele morale ale păcatului ,de a-şi recâştiga curăţia morală
şi de a se apropia din nou de Mântuitorul. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de
Mântuitorul preotul trebuie să fie pregătit şi să respecte aceste norme sau sfaturi pe care
înaintaşii noştri le-au lăsat în urma lor spre folosul şi binele nostru.
III.3. Calităţile duhovnicului după Sfinţii Părinţi
Există două feluri de duhovnici. Cei dintâi sunt toţi preoţii, cărora li s-a citit de
către episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri să lege şi să
dezlege. Cei din a doua categorie sunt părinţii duhovniceşti, fără Hirotonie, meniţi să
sfătuiască duhovniceşte poporul lui Dumnezeu.
Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. Aici, în scaunul de
duhovnicie, preotul are putere mare. „Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: ,,oricâte veţi
lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi
în cer”(Matei 18, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai
trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile;
Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte
hotărârea dată de robi”.82
„Convorbirea cu un duhovnic este întotdeauna sacramentală. Fiecare părinte
duhovnic, este imaginea vie a lui Hristos, iar ucenicul este dator să-l asculte şi să-l
respecte. În scaunul duhovnicesc preotul este model, nu legislator. Canoanele pe care se
întemeiază preotul sunt orientative, ele putând fi atenuate, aplicându-se la cazuri
concrete, diferite unele de altele. Cu unii preotul le aplică în literă, cu alţii în spirit, pentru
unii ele fiind neînduplecate iar pentru alţii mai blânde. Duhovnicul are puterea să
aprecieze.”83
82 Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre preoție, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 59;
38
De duhovnic nu se poate lipsii nimeni. Iată ce scria, în acest sens, Calist şi Ignatie
Xanthopol : ,,Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu
l-a cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător. Nu se va porni cineva pe
talazurile mării, lipsit de un cârmaci priceput… Se va apuca atunci oare, de meşteşugul
meşteşugurilor şi de ştiinţa ştiinţelor şi se va porni pe calea ce duce la Dumnezeu şi pe
marea nesfârşită, sau va îndrăzni să înceapă vieţuirea monahală, care s-a asemănat cu
vieţuirea îngerească, adică nevoinţa cu ea, şi va crede sieşi că va ajunge la capătul din
urmă al ei, fără un povăţuitor şi acesta, oricine ar fi el, se amăgeşte pe sine în chip
nebunesc şi a rătăcit înainte de apune un început, ca unul ce nu se nevoieşte după lege”. 84
Sf. Simeon Noul Teolog, arată că pentru monahi, părintele duhovnicesc este cel care
căruia trebuie să te predai în întregime: „Predă toate cu credinţă neştirbită hotărârii
părintelui duhovnicesc, ca în mâna lui Dumnezeu”. Duhovnicul de asemenea trebuie
cinstit cu evlavie: “Credinţă neîndoielnică dovedeşte cel ce cinsteşte cu evlavie ca sfânt
până şi locul în care vieţuieşte călăuzitorul şi părintele său”; „Cel ce a dobândit credinţă
neîndoielnică faţă de părintele său după Dumnezeu, privindu-l pe el, socoteşte că priveşte
pe Hristos Însuşi”. Deasemenea, tot potrivit Sfântului Simeon, duhovnicul nu trebuie
contrazis: ,,Cel ce priveşte la învăţătorul său şi la povăţuitorul său, ca la Dumnezeu, nu
poate să-l contrazică”; ,,cel ce contrazice pe părintele său face bucuria dracilor”.
Duhovnicului, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte, trebuie să-I spui totul în fiecare zi: „În
fiecare zi trebuie să vădeşti părintelui tău duhovnicesc tot gândul tău, şi ceea ce îţi va
spune el, să primeşti ca din gură dumnezeiască, cu toată încredinţarea…”85.
Calist şi Ignatie Xanthopol povăţuiesc pe cel ce voieşte să se liniştească, ca mai
întâi să-şi caute un ,,povăţuitor”, un duhovnic, şi iată cum îl descriu pe acesta: ,,Caută, cu
toată silinţa, să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia
ce o are pentru cele ce le spune, în Sfintele Scripturi şi să arate că e purtător de Duh, prin
vieţuirea care consumă cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând
la toate purtările. Să spună cuvintele Predaniei Dumnezeieşti, ca un învăţător, asemenea
83 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 51;84 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, în „Filocalia”, vol VIII, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 41;85 Sfântul Simeon Noul Teolog, Capetele Morale, 3, în „Filocalia”, vol VI, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 98;
39
lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de
părintele său adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos
Însuşi…”86. Şi Ava Dorotei vorbeşte despre importanţa povăţuitorului pe calea mântuirii:
„cei ce n-au cârmuiri cad ca frunzele, iar mânuirea este întru mult sfat” (Pilde 11, 14).
Luaţi seama, fraţilor, la înţelesul cuvântului: luaţi seama ce ne învaţă Sfânta Scriptură.
Ne îndemnă să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne socotim pe noi înşine înţelepţi, să
nu credem că putem să ne cârmuim pe noi înşine.Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de
cel ce cârmuieşte după Dumnezeu. Nimic nu este mai jalnic, nimic nu este mai arzător
decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu…”87. În alt loc,
ava Dorotei vorbind despre importanţa supunerii şi ascultării de duhovnic zice: „să nu
hotărăşti nimic prin tine, nimic fără sfat şi fără întrebare, şi să nu gândeşti şi să socoteşti
părerile tale sunt mai bune, sunt mai drepte decât ale îndrumătorului tău. Nici nu te face
cercetător al faptelor lui. Căci te vei dovedi de multe ori amăgit … supune-te părinţilor
(duhovniceşti)88. Şi tot Avva Dorotei spune despre duhovnic:„“de eşti povăţuitor al
fraţilor îngrijeşte-te de ei cu asprimea inimii şi dragoste îndurătoare. Învaţă-i cu fapta şi
cu cuvântul cele ce trebuie făcute, dar cel mai mult cu fapta. Pentru că pildele sunt mai
lucrătoare. De eşti în putere, fii-le pildă şi în cele trupeşti; iar de eşti slab, fii-le pildă prin
aşezarea cea bună a sufletului şi prin roadele Duhului înşirate de Apostol: prin iubire,
îndelungă răbdare, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, credinţă şi prin înfrânarea de la toate
patimile (Galateni 5, 22) … Dacă trebuie să cerţi, fă-o potrivit cu persoana şi cu timpul
(adică potrivit cu starea în care se află în acel moment persoana respectivă). Nu judeca
greşelile nici cu asprimea cu care le judeci pe ale tale, nici nu le mustra necontenit. Căci
acesta e greu de purtat şi obişnuirea cu mustrarea duce pe cel mustrat la nesimţire. Nu
porunci cu trufie, ci sfătuieşte-te smerit cu fratele. Căci acest cuvânt are putere de îndemn
şi înduplecă mai mult şi odihneşte fratele”89.
86 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, p. 42-43;87 Ava Dorotei V, 1, în „Filocalia”, vol IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 528;88 Idem, Epistole, B, 4, op. cit., p. 639;89 Ibidem, p. 641.
40
Sfântul Nicodim Aghioritul, adresându-se duhovnicilor zice: „pe cât este de mare
vrednicia duhovnicilor, pe atât de mult au nevoie şi de mare trudă ca să fie împlinită de ei
cu folos şi cu roadă”.90
IV. Paternitate şi filiaţie duhovnicească
IV.1. Paternitatea spirituală în Tradiţia Ortodoxă
Părinţii Bisericii, cunoscând slăbiciunea firii omeneşti, arată
importanţa şi nevoia de a avea un părinte, un povăţuitor în acest proces de desăvârşire:
90 Sfantul Nicodim Aghioritul, Cartea foarte folositoare de suflet, sfatuire catre duhovnic, trad. de Pr. Prof. Alexandru Elian , Timisoara, 1986, p. 133;
41
„Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă dacă nu l-a cunoscut
din cercetare, fără un povăţuitor neînşelător? Nu va porni cineva pe talazurile mării fără
de un cârmaci priceput!”.91
În Constituţiile Apostolice se vorbeşte despre cinstirea de către mirean a părinţilor
duhovniceşti, ca fiind cei care i-au născut din apă şi din duh şi care ne-au socotit fiind
vrednici de Sf. Trup şi Sânge a Mântuitorului. În acest sens, se spune : ,,dacă despre
părinţii după trup, Cuvântul dumnezeiesc zice: Cinsteşte pe tatăl tău…cu atât mai mult
despre părinţii duhovniceşti, Cuvântul vă sfătuieşte să-i cinstiţi şi să-i iubiţi ca pe
binefăcătorii şi mijlocitorii către Dumnezeu, pe aceia care v-au născut din nou prin apă,
care v-au umplut de Duhul Sfânt … care v-au socotit vrednici de Sfântul Trup şi Sânge,
care v-au dezlegat de păcate şi v-au rânduit să vă împărtăşiţi la Sfânta Euharistie, precum
şi părtaşi şi împreună moştenitori ai făgăduinţei lui Dumnezeu”.
Despre Sfântul Antonie cel Mare se spune că aşa era de iubit de toţi, încât toţi îl
rugau să le fie părinte.
Deşi Taina Spovedaniei este cu siguranţă un bun prilej pentru îndrumare
duhovnicească, totuşi „lucrarea bătrânului nu se indentifică cu cea a duhovnicului.
Bătrânul nu îndrumă numai prin sfaturile din timpul Spovedaniei, ci şi în multe alte
împrejurări. În timp ce duhovnicul trebuie să fie întotdeauna preot, bătrânul poate să fie şi
un simplu monah, care nu este preot şi poate să fie şi o monahie, un laic sau o laică,
fiindcă în Tradiţia ortodoxă există părinţi duhovniceşti şi maici duhovniceşti.”92
În paralel cu succesiunea apostolică a episcopilor, există succesiunea sfinţilor şi a
bărbaţilor duhovniceşti, cele două succesiuni fiind esenţiale pentru adevărata funcţionare
a Trupului lui Hristos şi numai prin acţiunea lor conjugală se realizează plenar viaţa
Bisericii pe pământ.
Există aşadar, în viaţa şi istoria Bisericii o linie dublă de continuitate şi dezvoltare
a paternităţii spirituale: una care conferă numele de părinţi oficial de organ al Sfântului
Duh unor persoane hirotonite în virtutea lor de săvârşitori ai Sfintelor Taine; şi alta, un fel
de succesiune duhovnicească deţinută de persoane nehirotonite şi transmisă în mod viu,
personal, transmisă de la părinte la fiu, prin mijlocirea vie a Bisericii.91 Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre duhovnicie, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 5-6, p. 134;92 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Preoția, taină și slujire în viața Bisericii, în „Ortodoxia”, 1982, nr. 4, p. 132;
42
IV.2. Relaţia părintelui duhovnicesc cu fii săi duhovniceşti
Această punere în lucrare a calităţilor, are o singură finalitate: sporirea
duhovnicească a ucenicilor. Părintelui duhovnic i se cere mult discernământ, pentru că
numai aşa va putea lua atitudini, după situaţia sufletească a ucenicului, alternând
blândeţea cu asprimea, indulgenţa cu exigenţa şi flexibilitatea cu inflexibilitatea.
Prima manifestare a iubirii şi a dreptăţii omului duhovnicesc este de nu se
sustrage acestei responsabilităţi. Părinţii din vechime, nu se grăbeau să dea sfaturi nici
atunci când cunoşteau multe lucruri, ci aşteptau să li se pună întrebări la care răspundeau
sau nu, după cum le spunea cunoştinţa. Din adâncă smerenie, părinţii deşertului, de multe
ori ziceau sau tăceau adesea zicând : „Iartă-mă ”. Sau în Pateric citim: „Au venit alţii la
Avva Sisoe să audă vreun cuvânt de la dânsul. Şi nimic nu le-a grăit lor, ci tot timpul
zicea: Iertaţi-mă!”.93 Un alt Sfânt Părinte zicea: „îmi place mai mult să primesc sfaturi
decât să dau”.
Umilinţa izvorâtă din adânca smerenie îi determină să nu se grăbească să
primescă preoţia şi implicit sarcina de duhovnic. Pentru că un duhovnic căzut face cât alţi
mii de credincioşi căzuţi.
„Tu cel care înveţi pe altul, pe tine însuşi nu te înveţi? Tu cel care
propovăduieşti: să nu furi şi furi! Tu cel care zici: să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti
adulter? ... Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră este hulit între neamuri,
precum este scris ”(Romani 2, 21-24)
Duhovnicul trebuie să fie un om virtuos. Virtuţile nu sunt rezultatul exclusiv al
efortului propriu, ci ele sunt şi o lucrare a Sfântului Duh. Pentru desăvârşirea vieţii
creştine nu sunt suficiente numai virtuţii le (practicile ascetice), ci sunt necesare
harismele care vin de la Dumnezeu. Viaţa duhovnicească, pretinde multă rugăciune
pentru cel ce vrea să progreseze în ea. Părintele duhovnicesc trebuie el să fie cel care se 93 Avva Sisoe(12), Pateric despre vise şi vedenii, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002;p. 209;
43
roagă pentru fii săi duhovniceşti: ,,A auzit avva Antonie despre un călugăr mai tânăr care
a făcut pe cale un semn ca acesta, adică văzând el pe oarecare călugări bătrâni călătorind
şi slăbind pe cale, a poruncit unor asini sălbatici de au venit şi au purtat pe bătrâni până
au ajuns la Antonie. Deci bătrânii au vestit acestea lui Avva Antonie. Şi a zis lor: mi se
pare că acest călugăr este o corabie plină de bunătăţi, dar nu ştiu de va ajunge la liman”.94
Înainte de a fi martirizat, Sfântul Policarp al Smirnei, s-a rugat timp de două ore
„pomenind pe toţi cei care s-au întâlnit vreodată cu el mici, mari, străluciţi şi smeriţi şi
întreaga Biserică Universală din lume…”.95
Părinţii deşertului îi purtau în rugăciune pe fii lor duhovniceşti. Din moment ce şi-
au asumat grija acestora, erau conştienţi că trebuie să se frământe pentru mântuirea lor ca
pentru propria lor mântuire. Rugăciunea paternă urmează ucenicul peste tot. Cu ajutorul
ei, ucenicul va scăpa de multe necazuri, căci altfel acestea l-ar fi dus la pieire: ,,Un
pustnic avea un negustor care locuia într-un sat. Şi s-a întâmplat ca acesta să nu vină mai
multe zile la pustnic. Pustnicului îi lipseau atât cele necesare pentru muncă, cât şi cele
necesare pentru hrană. Atunci i-a zis ucenicului: du-te în sat. Ucenicul i-a zis : voi face
ceea ce porunceşti părinte. Fratele avea însă frică de a merge în sat, pentru a nu cădea în
ispită, dar pentru a-l asculta pe părintele s-a dus. Bătrânul i-a zis: eu am încredere în
Dumnezeul Părinţilor noştri că te va ocroti de toate ispitele. După ce s-a rugat, i-a dat
drumul. Ajuns în sat fratele a întrebat unde stă negustorul bătrânului. Când a găsit casa şi
a bătut la uşă, din întâmplare era acasă numai faţă negustorului. Ea a deschis uşa, iar
fratele a întrebat: de ce a întârziat negustorul? Ea l-a poftit să intre în casă, încercând
chiar să îl tragă înăuntru. El nu voia, iar ea îl trăgea cu putere. Înţelegând că-l trage cu
gând păcătos, şi că i se tulbură simţirile, a suspinat şi a strigat către Dumnezeu: Doamne,
pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă în ceasul acesta! Abia zicând acestea era pe
malul fluviului, aproape de sihăstria lui. Şi aşa s-a întors nepângărit la părintele său”.96
Într-o apoftegmă care stă probabil la originea acestei istorisiri, Avva Ammun Nitriotul
spune: ,,Ori în ce ceas îţi vine ispita, zi aşa: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile
părintelui meu scapă-mă!”; „Deci în una din zile o fată a încuiat uşa după dânsul. Iar el
94 Avva Antonie, Pateric, p. 210;95 C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, p. 115;96 Pateric, p. 197;
44
strigând cu glas mare, a zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu,
scapă-mă! Şi îndată s-a aflat pe calea către schit”97.
Şi Sfântul Ioan Scărarul dă mare importanţă rugăciunii pe care o face duhovnicul
pentru ucenicul său, relatându-ne următoarea întâmplare: „Îmboldit de râvna acestui
purtător de Dumnezeu părinte, un oarecare dintre cei ce trăiau viaţă singuratică, cu
numele Moise, îl ruga mult, folosindu-se de multele mijlociri ale părinţilor să-i fie ucenic
şi să fie povăţuit de el în adevărata filozofie. Silit fiind de rugăciunile lui, fericitul îl luă la
el. Şi odată poruncindu-i Sfântul Părinte să aducă dintr-un loc roditor nişte pământ pentru
cultivarea legumelor, ajungând Moise la locul ce i s-a spus a împlinit fără pregetare ceea
ce i s-a poruncit. Dar fiind timpul amiezii depline şi văpaia cea mai arzătoare
înfierbântând locul ca un cuptor, Moise fiind cuprins de moleşeală şi obosit de greutate,
gândi să se odihnească puţin. Deci aşezându-se sub o piatră foarte mare, adormi. Dar
iubitorul de oameni Dumnezeu, nevrând să lase pe robii Săi să se piardă prin ceva, iar
Moise fiind pe cale să se primejduiască, veni în ajutorul lui. Şi voi spune îndată
cum.Acest mare părinte al nostru Ioan, petrecând în chilie ca de obicei, şi ocupându-se cu
Dumnezeu, fu prins el însuşi de o aţipire foarte uşoară. Şi în această stare, vede pe cineva
cu chip cuvios trezindu-l pe el şi zicându-i: Ioane, cum dormi fără grijă, iar Moise se află
în primejdie? Deci trezindu-se acesta repede se înarmă îndată cu rugăciunea pentru
ucenic. Apoi venind acela către seară, l-a întrebat de nu cumva s-a întâmplat un lucru rău.
Iar acela zise: o piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine şi să mă zdrobească,
pe când dormeam adânc sub ea, de nu m-aş fi sculat din acel loc cu o săritură grăbită
părându-mi-se că aud glasul tău. Şi îndată am văzut piatra aceea desprinzându-se şi
căzând la pământ”98.
Puterea rugăciunilor făcute de către Părinţii îmbunătăţiţi, pentru ucenicii lor este
uimitoare: ,, a fost odată ispitit Avram, ucenicul lui Avva Sisoe de un diavol. Şi a văzut
bătrânul că a căzut. Dar sculându-se, şi-a întins mâinile la cer, zicând: Dumnezeule,
voieşti, nu voieşti nu te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată ucenicul s-a tămăduit”.99
97 Avva Ammun Nitriotul, Pateric, p. 123;98 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, p. 35;99 Avva Sisoe, Pateric, p. 208;
45
Avva Daniil ne spune : ,,…l-a chemat într-o zi Avva Arsenie şi i-a spus: odihneşte
pe părintele tău, ca după ce va merge la Dumnezeu să se roage pentru tine şi îţi va fi
bine”.100
La fel, Sfântul Serafim de Sarovm ,,în preajma sfârşitului său le-a făcut
următoarea făgăduinţă ucenicilor săi: Când eu nu voi mai fi printre cei vii, să veniţi la
mormântul meu ori de câte ori vă apasă durerile şi necazurile vieţii. În toate câte se vor
întâmpla în calea vieţii voastre, să veniţi la mine şi toată amărăciunea şi durerea sufletului
vostru s-o aduceţi cu voi la locul meu de odihnă. Şi acolo, îngenunchind la crucea care
va străjui la mormântul meu, să vă apropiaţi cu această încredere cu care vă apropiaţi şi
acum când sunt încă printre voi şi să îmi spuneţi totul şi eu vă voi asculta şi toată
întristarea voastră o voi mângâia şi o voi alina. Aşa cum a-ţi vorbit cu mine, cât am fost
cu voi, aşa să vorbiţi cu mine şi la mormântul meu. Pentru voi, eu sunt şi voi rămâne viu
pentru totdeauna”.101
În cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ce cuprinde aproape 859 de întrebări
adresate celor doi mari duhovnici din Palestina secolului VI, găsim răspunsul sfântului
Varsanufie către fii săi duhovniceşti. Iată ce găsim scris aici: ,,Cum ştie Însuşi
Dumnezeu, nu este nici măcar o singură clipă, nici un singur ceas, să nu vă am în
rugăciunea mea şi în mintea mea … Mă îngrijesc de voi mai mult decât vă îngrijiţi voi de
voi înşivă … Cu bucurie îmi voi pune şi viaţa pentru voi. “Iar rugăciunea lui către
Dumnezeu era: Doamne, sau du-I pe copiii mei împreună cu mine în Împărăţia Ta, sau
şterge-mă pe mine din cartea Ta”.102
Voinţa slabă a unui ucenic poate să facă ineficientă orice rugăciune a
duhovnicului: “Nici eu - spune Avva Antonie în acest sens - nu te miluiesc, nici
Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. Rolul părintelui de
mijlocitor şi rugător pentru fii săi sufleteşti nu se încheie cu moartea acestuia.
O altă harismă a preotului este capacitatea de a-i iubii pe ceilalţi şi de a-şi face ale
sale, suferinţele lor. Iubirea duhovnicului are o semnificaţie specifică dimensiunii
paterne, ca şi cum aceştia ar fi legaţi între ei cu o iubire reciprocă.
100 Avva Arsenie, Pateric, p. 21;101 Arhimandrit Dosoftei Moraru, Sfântul Serafim de Sarov, ediţie îngrijită de arhimandrit Ioanichie Bălan, 1999, p. 237;102 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în 848 de întrebări şi răspunsuri, în „Filocalia”, vol XI, introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 234;
46
În patericul Egiptean este o poveste, în acest sens: Ioan Tebeul ucenic a lui Avva
Ammoi, a petrecut 12 ani slujind părintelui său bolnav. În tot acest timp bătrânul nu i-a
mulţumit şi nici nu l-a mângâiat cu un cuvânt bun măcar odată. Dar când a fost pe moarte
a spus despre el celorlalţi bătrâni care-l înconjurau: acesta înger este, nu om.
Un mijloc foarte eficient de a purta sarcinile ucenicilor este rugăciunea făcută
pentru ei. O sarcină pe lângă această, este aceea de a-i asculta pe cei care îşi descarcă
sufletul cu multă răbdare, de a răspunde cu blândeţe la întrebări care se repetă mereu: ,,iar
tu părinte duhovnicesc, călăuza acestei turme Sfinte, fii drept faţă de fraţi, plin cu băgare
de seamă, având grijă să te porţi faţă de ei ca un părinte. Te sfătuiesc cu stăruinţă să ai
grijă de toţi, ocupă-te de toţi, sprijină şi susţine, sfătuieşte, încurajează, învaţă, mângâie;
dă celor bolnavi sănătate, celor slabi sprijin, celor lipsiţi de curaj le dă putere; îndreptează
pe cei care greşesc, iartă de şaptezeci de ori câte şapte după cuvântul Domnului; căci este
mai bine ca imitându-l pe Domnul, să dăm răspuns pentru bunătatea noastră, că am lăsat
să treacă unele amănunte din cele datorate, decât să fim osândiţi cu cei nemiloşi şi lipsiţi
de dragoste părintească, fiindcă am cerut o dreptate extremă”. Duhovnicul trebuie să-l
ajute pe ucenic şi din punct de vedere material, nu numai spiritual. Părintele duhovnicesc
nu este obligat să-şi asume întreg trecutul păcătos al ucenicului său, încât acesta să fie
scutit de orice canon. A pretinde că porţi povara celuilalt, când tu însuţi eşti păcătos poate
părea îngâmfare, mândrie. Dar poate fi şi o simplă şi foarte curată iubire paternă.
Iată cuvântul unui părinte duhovnicesc în acest sens: ,,Dar ia seama cât de mândru
sunt, că poate fi o bătaie de joc a dracilor şi socotind că am dragostea cea după
Dumnezeu, sunt biruit ca să îţi spun: port jumătate din povara ta şi în ceea ce priveşte
viitorul, Dumnezeu are să ne ajute. Am vorbit ca un lipsit de minte spunând acestea. Căci
mă ştiu pe mine slab şi neputincios şi gol de tot lucru bun. Dar neruşinarea nu mă lasă să
deznădăjduiesc. Căci am pe Stăpânul plin de duioşie, de milă şi de iubirea de oameni
care întinde mâna păcătosului până la ultima suflare. Lipeşte-te de El şi El va împlini tot
lucrul pe care îl cerem sau îl gândim“. Cu toate că Avva Varsanufie l-a asigurat pe
destinatarul acestei scrisori că i-a luat jumate din povară păcatelor, totuşi, acest fapt nu l-a
mulţumit pe ucenic, care ar fi vrut să i se ia întreaga povară a păcatelor. Iar părintele îi
răspunde: ,,Mă mir de iubirea ta de frate, că nu pricepi lucrurile iubirii celei după
Dumnezeu …. Fiindcă nu ai înţeles deci ce ţi-am spus, că port jumătate din păcatele tale,
47
află că prin aceasta te-am făcut părtaş cu mine. Şi nu ţi-am spus că port o treime, ca să nu
te las să porţi mai mult ca mine şi să fii mai îngreuiat. Pe de altă parte, ţi-am spus aceasta
ca să scot din mine mândria. De aceea nu ţi-am spus că port două părţi, ca să mă arăt mai
puternic ca tine. Căci aceasta ar fi fost chip al slavei deşarte. Nu ţi-am spus nici că îţi port
întreaga povară. Căci aceasta este propriu celor desăvârşiţi, care au ajuns fraţi ai lui
Hristos. Cel ce şi-a pus Sufletul Său pentru noi şi care voieşte ca cei care iubesc, să facă
aceasta cu o iubire desăvârşită. Şi iarăşi, pe de altă parte, dacă nu ţi-aş fi spus aşa, te-aş fi
lăsat în afara lucrării duhovniceşti. Deci nu caut slava deşartă luând asupra mea totul.
Nici nu te pizmuiesc, odată ce te socotesc împreună părtaş al bunei întoarceri. Dacă
suntem fraţi, să împărţim în mod egal moştenirea Părintelui nostru, ca să nu se afle între
noi vreo nedreptate. Iar dacă voieşti să iau asupra mea totul, o primesc şi pe aceasta din
ascultare. Iartă-mă că multă iubire, mă duce la multă vorbărie. Dar să fie aceasta spre
bucuria ta în Hristos Iisus, Domnul nostru”.103
V. Rolul Pocăinţei şi al spovedaniei în viaţa duhovnicească a omului contemporan
V.1. Rânduiala spovedaniei
Este bine să ne spovedim des şi bine, pentru că nu ştim niciodată în ce moment ne
cheamă Dumnezeu şi în ceea ce vom fi găsiţi în aceea vom fi judecaţi.
„Acum, zice Domnul… întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră cu postiri, cu
plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre şi întoarceţi-vă către Domnul
103 Ibidem, p. 236;
48
Dumnezeul nostru, căci El e milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult milostiv şi îi pare
rău de răul de care la trimis asupra noastră”(Ioil 2, 12-13).
Aşadar bine e să ne spovedim des. Berzele au obicei să nu se mai ducă acolo unde
li s-au stricat cuiburile. Diavolii fug de la cel ce se mărturiseşte des şi bine pentru că
mărturisirea, pocăinţa, presupune nu numai o enumerare a păcatelor ci şi o răscolire
lăuntrică, o schimbare a felului de a gândi, de a simţi şi de a trăi. Păcatul nu e doar o
încălcare a unor interdicţii concretizate în porunci, ci e o realitate metafizică, spirituală
legată de omul nostru lăuntric. „Din inimă ies, spune Mântuitorul, gândurile rele,
uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Matei 15,
19).
Unui bătrân îmbunătăţit i-au mărturisit însăşi diavolii că au puţine şanse cu cei ce
se mărturisesc des şi bine; asupra celor ce nu se spovedesc la timp au o mult mai mare
înrâurire, pentru că „oricine săvârşeşte păcatul e rob păcatului” (Ioan 8, 34) şi se vede ce
putere teribilă au patimile care-l înlănţuiesc pe om. În vremurile bune ucenicii îşi
mărturiseau zilnic gândurile şi frământările lor. Sfântul Nicodim Aghioritul face acest
apel la deasa mărturisire şi faţă de înaltele feţe bisericeşti: „am zis să se mărturisească des
şi prea cinstiţii patriarhi şi ceilalţi arhierei, duhovnicii preoţi, ca să stric obiceiul cel rău
ce se ţine în multe locuri, ca să nu se mărturisească aceste sfinte feţe”.104 Doctorii când se
îmbolnăvesc au trebuinţă de alţi medici.
A te spovedi doar în postul mare, şi atunci în grabă şi superficial este semn de
slabă preocupare duhovnicească de superficialitate religioasă. Nici chiar în răstimpul
celor patru posturi de peste an nu este suficientă spovedania lunară, iar pentru cei
râvnitori şi pentru călugări săptămânală.
O spovedanie deasă şi superficială însă nu rezolvă mare lucru. Multe sunt
exigenţele unei spovedanii bune. Amintim doar câteva calităţi pe care ar trebui să le aibă
o spovedanie:
Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri şi basme după cum fac
unele femei cele nepricepute, ci numai cele trebuincioase;
Smerită, să te cunoşti că eşti păcătos şi ticălos, şi să nu te mândreşti şi să ai chip şi
cuvinte smerite;
104 Sfantul Nicodim Aghioritul, Cartea foarte folositoare de suflet, sfătuire către duhovnic, p. 156;
49
„Adevărată, fără minciună şi pricinuială nici să spui mai puţine decât ai făcut nici
mai multe ci numai câte cunoşti şi pentru câte te mustră cugetul fără vreo pricinuire,
adică să nu zici: diavolul m-a îndemnat şi am păcătuit, sau cutare om a fost pricina, după
cum zic unii nepricepuţi, ca să uşureze greutatea păcatului lor, care pricinuiri îi fac să se
întoarcă neiertaţi. Pentru aceasta e de trebuinţă, după cum zice David: „mărturisi-voi
asupra mea, fărădelegea mea Domnului”, să te osândeşti pe tine însuţi, că tu ai fost
pricina şi tu ai păcătuit, iar nu altcineva. Că deşi poate diavolul sau altcineva să te
îndemne spre păcat, însă să te silească nu poate, că în voinţa ta este să-l faci sau nu. Cu
cât te osândeşti pe tine însuţi la acel divan duhovnicesc cu atâta te vei îndrepta în ceruri;
că numai la judecăţile din afară te folosesc pricinile, iar aici cu cât faci pricinuiri, cu atât
mai des te osândeşti;”105
Trebuie să fie grabnică, adică cum ai păcătuit să alergi la duhovnic precum faci cu
rană trupească;
Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate, atât cel ce se pocăieşte cât şi
duhovnicul să fie priceput să cerceteze cu iscusinţă şi mai cu seamă pe femei cu cuvinte
şi ţinută cuviincioasă;
Să fie cu ruşine adică să te cucereşti şi să te ruşinezi că ai mâhnit pe Dumnezeu şi
că ai vătămat sufletul său şi pe aproapele său. Precum vameşul nu îndrăznea să se uite la
cer aşa şi tu să te ruşinezi ca să afli milă de la Dumnezeu pentru că ruşinea e o parte a
pocăinţei;
Întreagă şi nescurtată adică să nu ascunzi nimica ca să spui la alt preot, căci acesta
este furt de cele sfinte afară că ai uitat o mică greşeală fiindcă fărădelegile mari nu se
uită;
Tainică, în loc ascuns, să nu audă altcineva căci cine va destăinui fapta altuia
păcătuieşte greu şi este dator să nu spună nimănui de i-ar tăia şi capul. Precum
duhovnicul nu poate să vădească păcatele cuiva chiar de l-ar ocărî cel ce s-ar mărturisi
sau şi pagubă mare de i-ar face, să aibă taină ascunsă;
„Tânguitoare, cu lacrimi şi întristare a inimi, să urăşti păcatul, hotărând în mintea
ta să nu-l mai faci, că dacă nu ai socotinţă şi voinţă statornică să nu mai păcătuieşti şi să
105 Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înțelesul tuturor, Mănăstirea Lainici, Gorj, 1998, p. 14;
50
fugi de locul şi faţa cu care ai căzut, nu este adevărată pocăinţa, nici nu eşti iertat.”106 De
pildă: dacă ai curvit cu o femeie din casa ta să o goneşti să nu te mai duci să o întâlneşti.
Dacă ai hulit la joc să nu mai joci. Dacă cunoşti mai înainte că ai să te îmbeţi la ospăţ,
unde eşti chemat, să nu te duci căci beţia e ca şi curvia. Dacă ţi lucru străin să-l dai
înapoi. Dacă ţi-a greşit cineva să-l ierţi din toată inima ta şi alte asemenea. Iar de te afli
prins întruna din acestea se vede că nu e adevărată pocăinţa ta şi nu trebuie să te ierte
duhovnicul;
„Trebuie să fi gata la primirea canonului adică să ai mintea limpede să faci
canonul pe care ţi la dat doctorul, fără de lenevire cât vei putea mai curînd. Deci, să ia
aminte fiecare cu încredere în această pricină de nevoie să nu se păgubească, socotind că
este mărturisit şi să nu fie. Căci dacă ai uitat vreun păcat de moarte din nepăsarea ta nu
eşti desăvârşit iertat”.107
Înainte de a ne spovedi pe lângă rugăciune şi post trebuie să facem un examen de
conştiinţă. În liniştea serii sau într-un ceas tihnit de peste zi, fiind numai noi şi
Dumnezeu.
V.2. Săvârşitorul
Prin nici o altă taină, preotul nu este situat atât de precis în poziţia şi funcţia de
părinte al întregii familii pe care o reprezintă obştea sau parohia pe care o conduce şi prin
nici una nu se impun datorii mai directe şi mai multiple decât prin administrarea
spovedaniei.
Ca săvârşitor al spovedaniei, „preotul trebuie să fie în permanenţă şi primul
judecător al credincioşilor săi şi în acelaşi timp judecătorul religios cel mai înalt de la
care nu se poate face nici apel şi nici recurs, pentru că ceea ce leagă sau dezleagă el nu
poate schimba nici un alt judecător bisericesc dintr-o treaptă mai înaltă şi nici măcar
vreun sinod ecumenic.”108
106 Ibidem, p. 15;107 Pr. Dr. Simion Radu, op. cit., p. 132;108 Hierthos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, preotul ca videcător după Sfântul Grigorie Teologul, Ed. Sophia, București, 2001, p. 111;
51
Cu aceste multiple posibilităţi pe care i le oferă spovedania, precum şi cu
îndatoririle pe care le impune administrarea ei se înţelege că preotul îşi dovedeşte
vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea la care este chemat mai întâi, şi în mod
principal, prin felul în care înţelegem importanţa spovedaniei şi prin felul în care
dovedeşte că i-a înţeles importanţa. „El poate dovedi aceiaşi vrednicie sau nevrednicie şi
pentru viaţa comună a necredincioşilor, tot în măsura în care înţelege importanţa
spovedaniei şi în măsura vredniciei cu care o foloseşte în lucrarea de îndrumare şi de
conducere a credincioşilor, căci nici o altă Sfântă Taină nu oferă prilejuri mai potrivite
pentru o lucrare cuprinzătoare şi permanentă de îndrumare a vieţii credincioşilor nu
numai în treburile religioase ci şi în treburile morale şi obşteşti.”109
Datorită poziţiei centrale şi importanţei deosebite pe care o are spovedania atât în
lucrarea sau slujirea preoţească, cât şi în viaţa credincioşilor, se poate spune că „starea
religioasă morală, precum şi bunăstarea sub alte raporturi a unei obşti sau a unei parohii
depinde în mod principal de felul în care păstorul administrează spovedania. Acest lucru
este atât de adevărat încât dacă în vreo localitate sau în vreo parohie se constată o stare de
decădere sau de descompunere sub toate raporturile, ea constituie semnul precis al
nevredniciei duhovniceşti sau al nepriceperii duhovniceşti, a preotului care o păstoreşte,
şi invers.”110
După aceste consideraţii generale, în legătură cu spovedania, se poate înţelege
mai uşor de ce pentru reglementarea administrării acestei Sfinte Taine, încă din vremuri
vechi s-au impus numeroase rânduieli, care au fost amplificate cu timpul şi au ajuns să
constituie un fel de cod al preotului.
Să vedem pe cele mai importante dintre ele:
- săvârşitorii spovedaniei sunt episcopii şi preoţii hirotoniţi în mod valid. Se
înţelege deci că nu şi episcopii sau preoţii eretici.
- în privinţa calităţii acestora de a administra spovedania avem atât mărturia
Sfintei Scripturi cât şi a Sfintei Tradiţii. Întrucât „lucrarea ce se săvârşeşte prin
spovedanie are importanţă cu totul deosebită, ea răsfrângându-se în mod pozitiv sau
negativ şi asupra vieţii nereligioase sau – în genere – asupra vieţii sociale a
credincioşilor, este de folos a aminti că puterea sau însuşirea necesară pentru 109 Episcop Andrei, Spovedanie și comuniune, Ed. Episcopei Ortodoxe Române, Alba-Iulia, 1998, p. 45;110 Ibidem;
52
administrarea acestei Sfinte Taine a fost dată sfinţilor apostoli de către însuşi
Mântuitorul, care a şi definit-o într-un mod cum nu se poate mai precis, cu prilejul
chemării sfinţilor apostoli la slujirea acestei Sfinte Taine şi a înzestrării lor cu puterea
trebuitoare în acest scop.”111
Iată cum le-a grăit Mântuitorul sfinţilor săi apostoli cu acest prilej: „Oricâte veţi
lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi
în cer” (Matei 18,18) sau într-un chip mai grăitor:„Luaţi Duh Sfânt cărora le veţi ierta
păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23).
- înzestrându-i pe apostoli prin lucrarea Sfântului Duh cu puterea de a lega şi a
dezlega păcatele pământenilor, aceştia au transmis aceiaşi putere şi episcopilor şi
preoţilor pe care i-au învestit.
- în virtutea acestei puteri, atât preoţii cât şi episcopii, au devenit judecători
permanenţi şi cei mai apropiaţi şi calificaţi ai comportării religioase şi morale a
credincioşilor. Ei au dobândit, mai ales prin executarea acestei puteri, o poziţie
asemănătoare cu judecătorii poporului din vechiul testament şi cu judecătorii din viaţa
civilă de atunci; de pe o astfel de poziţie lucrarea lor a devenit şi mai eficace, şi mai
rodnică decât de pe poziţia preoţească propriu zisă, fie că aceasta constă în slujirea de
arhiereu, fie că ea constă numai în cea de preot.
„Cât de mare şi-au dobândit cu deosebire episcopii prin administrare obişnuită şi
cu măiestrie a spovedaniei, se vede şi prin faptul că încă de la începutul lui Constantin cel
Mare, chiar înainte de sinodul I, adică de prin anii 321-323, episcopii au dobândit dreptul
de a judeca şi anumite chestii nebisericeşti, care până atunci erau exclusiv de competenţa
instanţelor sau judecătoriilor de stat.”112
La început, „atât episcopii cât şi preoţii prin însuşi actul hirotoniei, dobândeau
calitatea sau starea harică pe baza căruia şi prin putere puteau administra Taina
Spovedaniei. Această stare a durat până târziu când au început a fi hirotoniţi în treaptă de
preoţi şi persoane sub vârsta de 30 de ani, precum şi unele care nu corespundeau
întrutotul pentru întreaga lucrare la care erau îndatoraţi ca preoţi”.113 De aceea s-a
111 Arhid. Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoțească, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1981, nr. 3-4, p. 301;112 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor și Pocăința în trecutul Bisericii, p. 235;113 Ibidem;
53
introdus o nouă rânduială şi anume de „a nu li se permite tuturor preoţilor să administreze
spovedania îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar
pentru formarea corespunzătoare şi pentru maturizarea celor prea tineri, ca astfel
dobândind experienţa şi ajungând la o conştiinţă superioară a misiunii preoţeşti, să poată
administra în mod corespunzător Taina Spovedaniei”.114
De fapt ei aveau starea harică, în baza căreia puteau administra Taina
Spovedaniei, iar administrarea ei reclamă cunoştinţe şi însuşiri deosebite şi experienţă,
preoţii socotiţi necorespunzători pentru a administra au fost şi mai sunt şi astăzi opriţi de
la săvârşirea acestei Sfintei Taine. Când se socoteşte după aprecierea episcopului, că
preotul, oprit de la săvârşirea spovedaniei, a ajuns la maturitatea necesară pentru
administrarea ei, i se ridică această oprelişte şi i se conferă dreptul de a o administra,
folosindu-se în acest scop de o ierurgie specială numită ,,Duhovnicia’’ sau ,,Facerea
duhovnicului’’ 115.
Din cele spuse, se vede că duhovnicia nu este o Taină aparte, prin care celui ce i
se oferă i s-ar da un har prin care s-ar completa harul primit prin Sfânta Taină a hirotoniei
întru preot şi l-ar face astfel apt să administreze spovedania, de la care fusese oprit până
aici. Aşadar „duhovnicia nu este o altă hirotonie şi nici o completare a hirotoniei propriu
zise, ci este numai o hirotesie.”116
Cu privire la episcopi, nu se aminteşte şi nu s-a practicat o rânduială
asemănătoare, deoarece la instituirea în treaptă de episcop s-a observat întotdeauna
condiţia de vârstă stabilită cu timpul la minimul de treizeci de ani şi anume în mod
special s-a admis şi câte o hirotonie în această treptă şi sub vârsta de 30 de ani. Cum la
vârsta de treizeci de ani slujitorul bisericesc era socotit deplin matur şi suficient de bine
format, nu s-a mai simţit nevoia ca el să fie oprit temporar de la administrarea
spovedaniei, în scopul de a i se da posibilitatea şi răgazul necesar spre a se forma mai
bine.
Astfel, se înţelege că „administrarea spovedaniei din partea unui preot care nu a
primit hirotesie întru duhovnic îşi produce efectele sale harice în chip deplin, dar întrucât
acest lucru nu este îngăduit după rânduiala tradiţională a Bisericii, cel ce încalcă
114 Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul Duhovnicului, Ed. Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 101 ;115 Ibidem, pg. 102;116 Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre duhovnicie, p. 143;
54
rânduiala în cauză, e supus pedepselor canonice. Excepţii se admit, însă, în cazuri de forţă
majoră, adică în cazul când nu există preot duhovnic şi cineva se află în primejdie de
moarte, precum şi în alte cazuri la stăruinţa credincioşilor care sunt îndreptăţiţi să ceară a
li se administra această Sfântă Taină, atunci când le-o cere conştiinţa lor.”117
„Un loc aparte în săvârşirea spovedaniei l-au avut în vechime aşa numiţii preoţi
penitenciari, care erau preoţi împuterniciţi de episcop să administreze pocăinţa în cazuri
deosebite, şi mai grele, precum şi să împace la liturghie, public, anumite categorii de
penitenţi, primindu-i în Biserică (canonul 43; VIII ecumenic, şi 1 Cartagina)”.118
V.3. Primitorul
Primitorul acestei taine este orice creştin care îşi simte conştiinţa încărcată de
păcat; dar şi cel ce ştie că nu are păcate trebuie să se mărturisească, precum ne învaţă
Sfântul Ioan Evanghelistul: ,,Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi
adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios şi drept, că
să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).
„Duhovnicul trebuie să dea asistenţă sufletească la toţi cei ce se apropie de dânsul,
care sunt creştini în legea ortodoxă răsăriteană”119, pentru toate vârstele. Vârsta celor, ce
se spovedesc, a fost apreciată foarte diferit de Sfinţii Părinţi şi de canoane. Rânduielile
vechi apreciază vârsta de 12 ani la băieţi şi 14 ani la fete; însă aceleaşi rânduieli spun mai
pe urmă, că Dumnezeu nu socoteşte pe cei ce fac păcate după cum e mintea şi
înţelepciunea omului. Prin urmare, vârsta de spovedanie începe cu anii la care începe
responsabilitatea omului de păcate, adică atunci când începe să aibă putere de
discernământ. Copiii pot face preocuparea duhovnicului începând cu vârsta de 7 ani. 117 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 103;118 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Mărturisirea păcatelor și Pocăința în trecutul Bisericii, p. 237;119 Arhid. Gheorghe Papuc, op. cit., p. 306;
55
Chiar Timotei al Alexandriei, prin canonul I socoteşte începutul puterii de discernământ
cam pe la 7 ani.
Primitorul care voieşte să păşească fără greşeală pe drumul liniştirii cu Domnul,
trebuie să aleagă, înainte de toate împreună cu lepădarea de toate, ascultarea desăvârşită.
Înainte de toate, alege-ţi, după lepădarea deplină, potrivit cuvântului sfânt,
ascultarea neprefăcută şi desăvârşită adică caută cu toată silinţa să afli un povăţuitor şi un
dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce are pentru cele ce le spune în
Sfintele Scripturi şi să arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consună cu
cuvintele. Să fie, înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând în toate purtările. Să pună
cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învăţător asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe
acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi
întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuşi, ca unul ce priveşte la
Acela şi nu la om, alungând departe de tine toată necredinţa şi toată îndoiala că şi toată
părerea de sine şi plăcerea voinţei tale. Şi mergi pe urmele dascălului, cu simplitate şi
fără ispitire, făcându-ţi conştiinţa ca o oglindă care arată în sine o limpezime deplină, pe
povăţuitorul, prin ascultare desăvârşită şi fără alegere a lui_.
Când vei găsi un duhovnic bun, să nu te mai duci la altul. De pildă: te spovedeşti
la unul de mai multe ori, pe urmă fiindcă ai căzut iarăşi în acelaşi păcat, te ruşinezi de
duhovnicul cel dintâi şi te duci la altul ca să primeşti mai puţină ruşine, sau un canon mai
uşor, atunci să şti că această mărturisire nu te foloseşte ci eşti neîndreptat dacă nu te duci
la cel dintâi să îi spui păcatul.
V.4. Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox
Tot mai des auzim în vremurile noastre despre problemele psihologice ale omului.
Omul contemporan împovărat şi descumpănit de necazurile şi grijile cotidiene este în
căutare de odihnă şi echilibru. Ce caută el este vindecarea sufletului, sau deoarece simte
că acolo este adevărata lui rană. Depresiile psihice care afectează un număr impresionant
de oameni din toate ţările şi toate domeniile a făcut ca psihoterapia să aibă roade în aceste
56
timpuri ale noastre. Tot mai mulţi oameni apelează la un psihoterapeut mai mult decât la
un preot, pentru alinarea şi vindecarea sufletelor. În acest context, creştinismul recurge
din ce în ce mai mult la psihoterapie sau altfel spus aceasta se transformă într-o
Ortodoxie psihoterapeutică. Scopul Ortodoxiei este aducerea pe calea lui Dumnezeu,
ducându-l pe om la îndumnezeire, pentru care trebuie mai întâi să fim vindecaţi de bolile
sufleteşti de care suferim. Locul în care se face vindecarea este Biserica. Ea reprezintă
spitalul duhovnicesc care-i tămăduieşte pe cei bolnavi de păcate.
Bolile sufleteşti slăbesc puterile spirituale ale omului. Un suflet muşcat de şarpele
păcatului vine la duhovnic nu numai pentru a primi sfânta iertare, ci şi pentru îndrumarea
pe care o aşteaptă de la preot. „Hristos, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul este
întâi de toate medic al omului.”120 Lucrarea lui este terapeutică. Aceasta este continuată
de către preoţi, dar mai ales de către episcopi. Ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu la
mântuirea oamenilor. Sfântul Grigorie de Nazianz zice: „Noi toţi câţi stăm în fruntea
credincioşilor suntem slujitori şi lucrători ai acestei vindecări. Viaţa liturgică şi ascetică a
Bisericii are ca scop vindecarea omului. Această vindecare nu este altceva decât
întoarcerea omului la Dumnezeu şi la comuniunea împreuna cu El”121. Această lucrare
trebuie s-o exercite omul prin libertate, adică să îi păstorească cu propriul lor
consimţământ, preotul nu trebuie să îi păstorească prin silnicie, ci să-i aducă la el prin
convingere. O faptă făcută fără voie, pe lângă faptul că este o silnicie, nu-i de lăudat şi
nici nu-i trainică … De aceea, Legiuitorul şi legea noastră ne porunceşte să păstorim
turma cu voie bună nu cu silnicie (1 Petru 5, 2). Strădania multor psihoterapeuţi şi
pedagogi de a îndruma omul la vindecare silindu-i conştiinţa lui, se află departe de calea
ortodoxă, echilibrată, unde se respectă libertatea lui. Sfânta Liturghie şi credinţa omului îl
pot vindeca pe acesta de bolile sufleteşti, îndreptându-l spre comuniunea cu Dumnezeu.
Preoţia devenind o ştiinţă terapeutică, prin dimensiunea terapeutică a preoţiei care cu alte
cuvinte, este lucrarea preotului.
În ceea ce priveşte calitatea sa de duhovnic, „preotul este asemenea unui terapeut,
deoarece Taina Spovedaniei nu este o simplă absoluţiune formală de tip occidental,
cerută de faptul că Dumnezeu se înfurie pe om şi pretinde ispăşire pentru păcatele
120 Hierthos Vlachos, op. cit., p. 113;121Sfântul Grigorie de Nanzianz, op. cit., p. 179;
57
săvârşite. Ea este infinit mai mult decât atât, fiind o parte a psihoterapiei duhovniceşti.”122
Sfântul Ioan Scărarul, zice: „când vom ieşi din Egipt şi vom voi să fugim de Faraon, vom
avea neapărată nevoinţă de un oarecare Moise, mijlocitor către Dumnezeu, care fiind
pentru noi aşezat în mijloc, între faptă şi contemplaţie, să întindă mâinile către
Dumnezeu, astfel ca cei ce umblă sub călăuzirea Lui să treacă marea păcatelor şi să
alunge pe Amalec al patimilor. În continuare, Sfântul Ioan Scărarul îi atenţionează pe cei
ce se încred în propriile lor puteri, şi-şi închipuie că nu au nevoie de îndrumător, astfel:
„s-au amăgit cei care s-au încrezut într-înşii, închipuindu-şi că nu au nevoie de
îndrumător”.123 Aşadar, preotul, acest Moise duhovnicesc este şi medic în acelaşi timp,
deoarece aşa cum ştim toţi suntem bolnavi şi toţi avem trebuinţă de medic şi de terapie
duhovnicească. Rostul duhovnicului nu se mărgineşte numai la cel de învăţător şi de
sfătuitor, tradiţia în unanimitate socotindu-l cu adevărat doctor, care poate tămădui de
boli pe cel care se lasă în grijă să, făcându-l deplin sănătos.
Sfântul Simeon Noul Teolog reuşeşte să biruiască patimile şi să se descătuşeze
din robia lor, desciind această vindecare sufletească prin părintele său duhovnicesc: „a
coborât şi m-a aflat rob şi străin şi a zis: Vino, copilul meu, te voi duce la Dumnezeu”.124
122 Ibidem;123 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 209;124 Sfântul Simeon Noul Teolog, op cit., p. 119;
58
Concluzii
Taina Spovedaniei aparţine Bisericii în ansamblul ei şi în acelaşi timp e necesară
pentru mântuirea fiecărui creştin în parte. Importanţa Spovedaniei reiese din faptul că
prin ea se menţine sănătatea întregului corp, Biserica, dar şi sănătatea fiecărui mădular în
parte. Când un mădular suferă, suferă întregul corp, iar ceea ce este şi mai grav, boala
unui mădular se poate extinde în tot corpul. Pentru a proteja sănătatea întregului corp, ea
se impune cu necesitate pentru fiecare mădular în parte.
S-a afirmat, pe bună dreptate că orice păcat are şi o repercusiune eclezială,
comunitară. Păcatul care face parte din condiţia existenţială a creştinului, fiind desigur o
slăbire sau chiar o rupere a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu semenii Săi. Orice
păcat a celui botezat este şi un păcat al membrului calificat al Bisericii. Păcatele
personale îngreuiază realizarea comuniunii actuale cu Hristos, dar şi cu semenii, deşi o
legătură cu aceştia se păstrează încă pe un plan al naturii. Nu numai că cel mai secret
păcat tulbură pacea şi bucuria comunităţii, dar prin faptul că aparţine unui membru al
Trupului, îngreuiază mersul Bisericii pentru că produce o ruptură cu Dumnezeu.
59
Nici una dintre modalităţile de a păstori individual nu oferă şansa cunoaşterii
duhovniceşti aşa cum se face în Taina Spovedaniei. Faptul că momentul întâlnirii dintre
părintele şi fiul său duhovnicesc nu este întâmplător, ci dinainte ştiut şi pregătit, că se
desfăşoară într-o atmosferă de intimitate sfântă, creează premisele deschiderii totale a
credinciosului. Niciunde nu avem posibilitatea cunoaşterii ca în scaunul Spovedaniei.
În viaţa de zi cu zi, în relaţiile obişnuite cu credincioşii sau chiar la slujbele sfinte,
cunoaştem doar anumite lături şi numai la mărturisire descoperim noi şi noi laturi ale
complexităţii sufletului omenesc. Cunoscând cât mai bine suferinţele sufleteşti ale
fiecărui credincios în parte, putem să-i vindecăm mai bine. Am îndrăzni să spunem că
Taina Spovedaniei oferă preotului posibilitatea celei mai complete şi adevărate cunoaşteri
a unei parohii în ansamblul ei. Cu cât într-o anumită comunitate parohială numărul celor
ce se spovedesc este mai aproape de numărul total al enoriaşilor, cu atât Biserica de acolo
este mai vie şi mai puternică. De aceea, dacă o anumită parohie a avut şansa păstoririi a
mai multor duhovnici care au privit Taina Mărturisirii cu totală seriozitatea şi
răspunderea, acea parohie va avea altă configuraţie religios-morală faţă de altă parohie
asemănătoare, sub aspect exterior, dar care n-a fost păstorită de buni duhovnici.
Extinzând această realitate la nivelul întregii Ortodoxii, am putea spune că
spiritualitatea ei bogată, care a ajuns până la noi, cei de astăzi, se datorează în bună parte
şi instituţiei duhovniciei şi că alta ar fi fost configuraţia ei dacă ar fi fost lipsită de
administrarea acestei Sfinte Taine. În nici o altă confesiune creştină nu s-a practicat Taina
Pocăinţei ca în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, slujitorii au avut posibilitatea
cunoaşterii sufletelor păstoriţilor mai bine că slujitorii altor culte şi, cunoscându-i, au
putut să-i ajute să-şi îmbunătăţească trăirea religioasă. Chiar dacă în momentul dezlegării,
când îşi pune mâna pe creştetul penitentului, preotul se află într-o oarecare măsură în
locul lui Dumnezeu, în prima parte a Tainei este însoţitorul penitentului şi un ,,păcătos”,
care are el însuşi trebuinţă de iertare dumnezeiască.
Este într-adevăr o relaţie reciprocă între preotul duhovnic şi cel care se
spovedeşte: părintele este ajutat de fiii săi duhovniceşti aşa cum aceştia sunt ajutaşi de el.
Duhovnicul, prin practicarea frecventă a primirii de mărturisiri, în loc să se tocească, el se
îmbogăţeşte, se subţiază, se încălzeşte în contactul cu intimitatea vie a atâtor persoane, ca
să folosească bogăţia şi sensibilitatea sa mereu sporită în întâlnirea cu alţi credincioşi.
60
Pocăinţa este Taina Împăcării cu Dumnezeu şi cu semenii. Şi nu putem fi în
comuniune cu Dumnezeu fără a fi mai întâi în comuniune cu semenii noştri(I Ioan 4,20).
De aceea, duhovnicul nu poate împăca pe un credincios cu Dumnezeu, dacă acesta nu
este în relaţii creştineşti cu aproapele său. Cea mai mare parte a întrebărilor din
Molitfelnic ca şi din ,,ghidurile” de spovedanie privesc raportul creştinului cu cei din jur.
În Taina Pocăinţei duhovnicul, străduindu-se împreună cu credinciosul să
găsească cele mai eficiente mijloace de înlăturare a păcatului şi a rădăcinilor sale, ajută
implicit şi la însănătoşirea întregului corp social. Cât de mult va fi contribuit de-a lungul
istoriei sale Biserica prin Taina Mărturisiri, la menţinerea şi întărirea familiei creştine, la
liniştea conştiinţei, la oprirea atâtor şi atâtor păcate, la aplanarea unor tensiuni sau la
rezolvarea unor probleme concrete din viaţa obişnuită în dud creştin? Activitatea
duhovnicului în societate este una pe cât de discretă, pe atât de profundă.
Bibliografie
I. Izvoare Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001;
II. Scrieri patristice
Aghioritul, Sfântul Nicodim, Cartea foarte folositoare de suflet, sfătuire către
duhovnic, trad. de Pr. Prof. Alexandru Elian , Timişoara, 1986;
Ava Dorotei, în „Filocalia”, vol IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;
Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, în „Filocalia”, vol VIII,
trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1980;
61
Egipteanul, Sfântul Macarie, Scrieri, IV, 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin
Cornitescu şi introd., indice şi note Pr. Prof. Dr. N. Cornitesccu, în P.S.B. 34, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992;
Gura de Aur, Sfântul Ioan, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998;
Mărturisitorul, Sfântul Maxim, Ambiguă, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983;
Mărturisitorul, Sfântul Maxim, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III,
trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice "Dacia
Traiană" S.A., Sibiu, 1947;
Noul Teolog, Sfântul Simeon, Capetele Morale, 3, în „Filocalia”, vol VI, trad.,
introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;
Origen, Omilii la cartea Numerii ,XVII, trad. de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. prof.
Nicolae Neagă şi Zorica Laţcu. Studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în
P.S.B. 6, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981;
Scărarul, Sfântul Ioan, Scara dumnezeiescului urcuş, în „Filocalia”, vol IX, trad.,
introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;
Sfântul Grigorie de Nanzianz, Cuvânt despre fugă, trad. de Pr. N. Dănos, Ed.
Huşi, 1931;
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt contra elinilor, III, Studiu introd., trad. şi note
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în P.S.B. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987;
Sfântul Clement al Alexandriei, Cuvânt de îndemn către elini , IX, 83, trad. note
şi indici de Pr. Prof. D. Fecioru, în P.S.B. 4, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982;
Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor , V, 1, trad., introd. şi note de Pr. Prof.
Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, Bucureşti, 2007;
Sfinţii Varsănufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în 848 de întrebări şi răspunsuri,
în „Filocalia”, vol XI, ., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei
Romanului şi Huşilor, 1990;
Şirul, Sfântul Isaac, Cuvinte despre nevoinţă, în „Filocalia”, vol. X, trad., introd.
şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;
62
III. Manuale şi lucrări
Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;
Cioară, Pr. Prof. Dr. Emil, Duhovnicul şi Taina Spovedaniei în Biserica
Ortodoxă, Ed. Universităţii din Oradea, Teza de doctorat, Oradea, 2007;
Drăgoi, Pr. Eugen, Îndrumătorul duhovnicului, Ed. Episcopia Dunării de Jos,
Galaţi, 2000;
Episcop Andrei, Spoveadanie şi comuniune, Ed. Episcopei Ortodoxe Romane,
Alba-Iulia, 1998, p. 45;
Felea, Pr. Prof. V. Ilarion, Pocăinţă, Ed. Scara, Bucureşti, 2000;
Larchet, Jean –Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Bojin Marinela, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2001;
Lăzărescu, Dr. M., Curs de psihiatrie, Ed. Institutului de Medicină, Timişoara,
1982;
Mladin, Nicolae, Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol. I.
Morală generală, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979;
Moraru, Arhimandrit Dosoftei, Sfântul Serafim de Sarov, ediţie îngrijită de
arhimandrit Ioanichie Bălan, Mănăstirea Sihăstria, 1999;
Motru, C. Rădulescu, Curs de psihologie, Ed. Esotera, Bucureşti,1996;
Pateric despre vise şi vedenii, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002;
Pârvulescu, Protosinghel Ioachim, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul
tuturor, Mănăstirea Lainici, Gorj, 1998;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;
Idem, Ascetică şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002;
Ţesu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Ed.
Christiana, Bucureşti, 2000;
63
Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Preotul în fata chemării sale de păstor al
sufletelor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;
Idem, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Episcopia Ortodoxă Romana, Alba-Iulia,
1995;
Vlachos, Hierthos, Psihoterapia ortodoxă, preotul ca videcator după Sfântul
Grigorie Teologul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001;
IV. Studii
Banu, Drd. Emanuel, Importanta Sfintelor Taine în creşterea nostra în Hristos, în
„Studii Teologice”, 1967, nr. 9-10;
Belea, Pr. Nicodim, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei,
în „Biserica Ortodoxă Romana, 1982, nr. 5-6;
Bucevschi, Diac. Prof. O., Despre duhovnicie, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr.
5-6;
Idem, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, „Studii Teologice”, 1959, nr. 3-4;
Cândea, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoratie
individuală, în „Mitropolia Olteniei, 1956, nr. 6-7;
Idem, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu,
1936;
Crăciunaș, Pr. Irineau, Învăţătura ortodoxă despre pocăinţa, în „Ortodoxia”,
1960, nr. 3;
Dumitru, Pr. Prof. Dr. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi
problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, 1978, nr. 1-2;
Idem, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în „Studii Teologice”, 1981, nr. 3-4;
64
Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în „Mitropoliei Olteniei”, 1956, nr.
1-3;
Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, în
„Ortodoxia”, 1982, nr. 4;
Jurcă, Drd. Constantin Eugen, Taina Mărturisirii, expunere pastoral-catehetica,
în „Studii Teologice”, 1986, nr. 5;
Moisiu, Pr. Prof. Al., Mântuitorul şi pastoraţia individuală, în ,,Mitropolia
Banatului’’, 1979, nr. 10-11;
Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic şi darul iertării păcatelor, în
„Ortodoxia”, 1982, nr. 4;
Papuc, Arhid. Gheorghe, Despre misiunea preoţească, în „Biserica Ortodoxă
Romana”, 1981, nr. 3-4;
Popescu, Pr. Prof. Teodor M., Despre pocăinţa, în „Biserica Ortodoxă Romana”,
1980, nr. 5-6;
Idem, Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în „Studii Teologice”, 1952, nr. 3-4;
Procopoviciu, Pr. Prof. P., Spovedania – mijloc de educaţie religioasa-morala, în
„Mitropolia Ardealului”, 1958, nr. 7-8;
Radu, Pr. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei
Pocăinţe, în „Mitropolia Olteniei”, 1974, nr. 7-8;
Sârbu, Pr. Prof. Nicolae, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropolia
Olteniei”, 1957, nr. 3-4;
Idem, Duhovnicul, cunoscător de suflete, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 3-4;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Mărturisirea păcatelor şi Pocăinţa în trecutul
Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Romana”, 1954, nr. 3-4;
Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Spovedania, prilej de pastoratie individuală, în
„Studii Teologice”, 1949, nr. 9-10;
65