MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”
TEZĂ DE DOCTORAT
-REZUMAT-
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU ŢICLEA
DOCTORAND:
Doseanu Răzvan
Bucureşti
2015
MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”
Tema
RĂSPUNDEREA PENALĂ A FUNCŢIONARILOR
PUBLICI PENTRU INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI
DE SERVICIU
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU ŢICLEA
DOCTORAND:
Doseanu Răzvan
Bucureşti 2015
3
CUPRINS
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Secţiunea 1
Justificarea şi actualitatea temei de cercetare aleasă
Secţiunea a 2-a
Obiectivele urmărite
Secţiunea a 2-a
Expunerea modului de realizare a cercetării ştiinţifice
CAPITOLUL II
FUNCŢIONARUL PUBLIC SUBIECT AL RĂSPUNDERII PENALE
1. Noţiunea de funcţionar public
1.1. În dreprul administrativ
1.2. În dreptul penal
2. Categorii de funcţii publice şi funcţionari publici
2. Noţiuni introducţive privind răspunderea penală a funcţionarului public
1. Precizări prealabile
2. Scurt istoric privind răspunderea penală a funcţionarului public
3. Condiţiile răspunderii penale
4. Enumerarea infracţiunilor – obiect al cercetării
CAPITOLUL III
INFRACŢIUNEA DE LUARE DE MITĂ
1. Aspecte de noutate în reglementarea infracţiunii
2. Condiţii preexistente
2.1. Obiectul infracţiunii
2.2. Subiecţii infracţiunii
3. Conţinutul constitutiv
4
3.1. Latura obiectivă
3.2. Latura subiectivă
4. Formele infracţiunii şi sancţionarea acesteia
4.1. Forme
4.2. Sancţionare
CAPITOLUL IV
INFRACŢIUNEA DE ABUZ ÎN SERVICIU
1. Aspecte de noutate în reglementarea infracţiunii
2. Condiţii preexistente
2.1. Obiectul infracţiunii
2.2. Subiecţii infracţiunii
3. Conţinutul constitutiv
3.1. Latura obiectivă
3.2. Latura subiectivă
4. Formele infracţiunii şi sancţionarea acesteia
4.1. Forme
4.2. Sancţionare
CAPITOLUL V
INFRACŢIUNEA DE CONFLICT DE INTERESE
1. Aspecte de noutate în reglementarea infracţiunii
2. Condiţii preexistente
2.1. Obiectul infracţiunii
2.2. Subiecţii infracţiunii
3. Conţinutul constitutiv
3.1. Latura obiectivă
3.2. Latura subiectivă
4. Formele infracţiunii şi sancţionarea acesteia
5
4.1. Forme
4.2. Sancţionare
CAPITOLUL VI
RĂSPUNDEREA PENALĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI ÎN ŢĂRI
ALE UNIUNII EUROPENE
Secţiunea 1
Răspunderea penală a funcţionarilor publici în Franţa
1. Categorii de infracţiuni
1.1. Sediul materiei
1.2. Enumerare
2. Infracţiunea de corupţie
1. Noţiune
2. Raporturile dintre corupător şi corupt
3. Caracterele infracţiunii
4. Solicitarea sau acordul privind actul infracţional
5. Furnizarea unui avantaj
5.1.Natura avantajului
5.2. Condiţii ale remiterii avantajului
5.3. Momentul remiterii avantajului
6. Îndeplinirea unui act al funcţiei favorabil corupătorului
7. Pedeapsa
8. Prescripţia şi amnistia
8.1. Prescripţia
8.2. Amnistia
9. Acţiunea civilă
10. Infracţiuni comise în cadrul unei societăţi comerciale
11. Corupţia agenţilor privaţi
3. Abuzul de autoritate ale agenţilor publici contra particualrilor
6
1. Infracţiuni prin care se aduc atingere libertăţilor individuale
2. Infracţiuni de acţiune
1. Delictul prevăzut de art. 432-4 din Codul penal
1.1. Noţiune
1.2.Autori
1.3. Elementul material
1.4. Elementul moral
1.5. Regim juridic
2. Delictul prevăzut de art. 432-6 din Codul penal
2.1.Infracţiuni penitenciare
3. Infracţiuni de omisiune
4. Discriminarea
1. Delictul prevăzut de art. 432-7 din Codul penal
1.1.Noţiune
1.2. Autori
1.3. Elementul constitutiv
1.6. Regim juridic
5. Violarea de domiciliu
1.Noţiune
2.Elementul material
3. Elementul moral.
6. Violarea corespondenţei
1. Definiţie şi regim juridic
2. Autorii infracţiunii
7. Dispariţiile forţate
1. Noţiune
2. Elemente constitutive
3. Regim juridic
4. Abuzul în funcţie al agenţilor publici
7
1. Noţiune
2. Delapidarea- formă a abuzului în duncţie al agenţilor publici
2.1. Preliminarii
2.2. Condiţii prealabile ale infracţiunii
2.3. Elemente constitutive şi regim juridic
5. Conflictul de interese
1. Noţiune
2. Delictul de ingerinţă
2.1. Condiţii prealabile
2.1.1. Natura funcţiilor exercitate
2.1.2. Exigenţa controlului
2.2. Elementul material
2.2.1. Actul de ingerinţă
2.2.2. Activităţi economice
2.2.3. Neexigenţa beneficiului pentru agent şi a unui prejudiciu pentru
colectivitate
2.3 .Elementul moral
2.4. Fapte justificative
2.5. Regim juridic
3. Delictul de „pantuflaj”
3.1. Noţiune
3.2. Persoanele vizate
3.3. Alte caracteristici ale infracţiunii
Secţiunea a 2-a
Răspunderea penală a funcţionarilor publici în Italia
1. Categorii de infracţiuni
1.1. Sediul materiei
1.2. Enumerare
2. Luarea de mită
8
1. Corupţia în exerciţiul funcţiunii - corupţie improprie
1.1. Noţiunea de bun juridic protejat
1. 2. Elementul material
1.3. Elementul subiectiv
1.4. Momentul consumării
1.5. Varianta atenuantă
1.6. Pedeapsa
2. Corupţia proprie anterioară
2.1. Noţiune şi obiect juridic
2.2. Subiectul activ şi elementul material
2.3. Elementul subiectiv
2.4. Consumarea şi tentativa
2.5. Circumstanţe agravante şi atenuante
2.6. Raporturi cu alte infracţiuni
2.7. Pedepse
3. Corupţia proprie ulterioară
3.1. Noţiune
3.2. Elementele infracţiunii
3.3. Consumarea şi tentativa
3.4. Circumstanţe
3.5. Pedeapsa
4. Corupţia în acţiuni judiciare
4.1. Noţiune
4.2. Subiecţi şi elementele infracţiunii
4.3. Pedeapsa
5. Inducerea nejustificată a dării sau promiterii de foloase
5.1. Noţiune
5.2. Subiectl activ şi conduita pedepsită
5.3. Elementul subiectiv
9
5.4. Pedeapsa
3. Abuzul în serviciu
1. Noţiune
2. Subiectul activ
3. Elementul material
4. Elementul subiectiv
5. Consumarea şi tentativa
6. Complicitatea în infracţiune
7. Abuzul în serviciu şi alte infracţiuni ale funcţionarilor publici împotriva
Administraţiei Publice
8. Circumstanţe speciale
9. Pedeapsa
Secţiunea a 3-a
Răspunderea penală a funcţionarilor publici în Spania
1.Categorii de infracţiuni
1.1. Sediul materiei
1.2. Enumerare
2. Funcţionarul public - subiect al răspunderii penale
1. Noţiunea de funcţionar public în dreptul penal
2. Funcţionarul public subiect al răspunderii penale
3. Abuzul în serviciu
1. Noţiune
2. Elementul obiectiv
3. Elementul subiectiv
4. Concursul de infracţiuni
5. Numirile ilegale în funcţie şi acceptarea unei asemenea numiri
4. Luarea de mită
1. Consideraţii introductive
2. Mita pasivă
10
3. Mita improprie
CAPITOLUL VII
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
Concluzii
Propuneri de lege ferenda
BIBLIOGRAFIE
11
REZUMAT
Teza de doctorat „Răspunderea penală a funcţionarilor publici pentru
infracţiuni de corupţie şi de serviciu”este realizată de doctorandul Doseanu
Răzvan, sub coordonarea ştiinţifică a domnului profesor universitar doctor
ALEXANDRU ŢICLEA, din cadrul Şcolii doctorale a Academiei de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti.
Alegerea acestui subiect a fost făcută în urma unei analize ce a vizat mai
multe aspecte şi care m-a determinat să cred că sunt în faţa unei noi provocări
dar în acelaşi timp şi o oportunitate de a-mi exprima opiniile riguros
fundamentate.
Datorită complexităţii normelor juridice aplicabile, lucrarea de faţă se
limitează să analizeze doar anumite instituţii, respectiv cele referitoare la
infracţiuni de corupţie, respectiv luarea de mită, şi infracţiuni de serviciu –
abuzul în serviciu şi conflictul de interese.
Prezenta teză de doctorat are un caracter ridicat de interes public şi este
deosebit de oportună şi de actualitate în cadrul preocupărilor în materia
abordată.
Lucrarea este alcătuită din şapte capitole, care sunt structurate pe secţiuni,
paragrafe şi puncte, abordarea subiectului tratat fiind graduală.
1. Primul capitol este intitulat „CONSIDERAŢII GENERALE”. În
cadrul său sunt prezentate aspectele vizând justificarea şi actualitatea temei de
cercetare aleasă, menţionându-se că infracţiunile care au facut obiectul
cerccetării noastre sunt prevăzute în Titlul V, intitulat „Infracţiuni de corupţie şi
de serviciu” din Codul penal. Astfel, infracţiunea de luare de mită este prevăzută
în Capitolul I, „Infracţiuni de corupţie”, infracţiunile de abuz în serviciu şi
conflictul de interese sunt prevăzute în Capitolul II, intitulat „Infracţiuni de
serviciu”.
12
2. Cel de-al doilea capitol intitulat „FUNCŢIONARUL PUBLIC
SUBIECT AL RĂSPUNDERII PENALE”, este structurat pe două
paragrafe, ce vizează noţiunea de funcţionar public atât în dreptul
administrativ, cât şi în dreptul penal şi, respectiv, răspunderea penală a
funcţionarului public.
Noţiunea de funcţionar public, în sensul legii penale, are un conţinut diferit
(mai larg) faţă de cel arătat în dreptul administrativ.
Spre deosebire Codul penal anterior, care în art. 147 defineşte noţiunea de
funcţionar public în acelaşi text cu noţiunea de funcţionar, actualul Cod penal
renunţă la noţiunea de funcţionar, astfel încât, în principiu, acesta va beneficia
de acelaşi regim juridic penal ca al oricărei persoane fizice responsabile penal.
În al doilea rând, definiţia noţiunii de funcţionar public este fundamental
schimbată: astfel, acesta nu mai este definit prin referirea la termenul public, nu
mai apare în definiţie ideea că însărcinarea există „indiferent cum a fost
învestită". S-a avut în vedere că nerelevanţa penală a vreunei învestituri este mai
bine exprimată prin omiterea din definiţie a acestei menţiuni.
Prevederile din art. 175 alin. (2) din actualul Cod penal sunt noi, neavând
corespondenţă în Codul penal anterior.
La prima vedere s-ar putea afirma că, spre deosebire de Codul penal de la
1969, actualul Cod penal dă o semnificaţie mai restrânsă noţiunii de funcţionar
public — art. 175 alin. (1) din Cod penal — pentru că noua definiţie nu mai
reproduce sintagmele „cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o
însărcinare de orice natură". La o privire mai atentă se poate însă observa că
actualul Cod penal atribuie un înţeles mai larg acestei noţiuni în conţinutul
căreia introduce şi persoane care, în raport cu dreptul penal pozitiv, au calitatea
de funcţionar (spre exemplu, persoanele care au calitatea de salariat, în sensul
dreptului muncii, în cadrul unei regii autonome de drept privat sau al unui
operator economic de drept privat cu capital integral sau majoritar de stat ori al
unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică). Mai mult, actualul
13
Cod penal asimilează funcţionarului public persoanele care exercită un serviciu
de interes public, prevedere legală care, nu are corespondent în Codul penal
anterior, dar care reprezintă preluare îmbunătăţită a dispoziţiei art. 163 din
Codul penal din anul 2004, în prezent abrogat.
Eliminarea din definiţia noţiunii de funcţionar public a sintagmelor: „cu
orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură", în
opinia noastră, face ca funcţionarul public să nu mai poată fi, în nicio situaţie, un
„funcţionar de fapt", deoarece este greu de conceput ca o persoană oarecare să
poată exercita prerogativele unei asemenea funcţii fără o învestire legală.
Însuşirea unei asemenea calităţi de către o persoană, în mod fraudulos, nu poate
justifica răspunderea sa penală pentru infracţiune care nu poate fi comisă decât
de un funcţionar public, fapta sa putând constitui o altă infracţiune.
Termenul de funcţionar public are acelaşi inţeles şi în legea de procedură
penală.
În contextul în care răspunderea penală a funcţionarului public este o
răspundere specială, au fost analizate elemente care diferenţiază răspunderea
penală a funcţionarului public de răspunderea penală care intervine în cazul
oricărui alt subiect de drept ca urmare a încălcării legii penale.
Legislaţia specială în materie, Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarului public1, face trimitere, în materia răspunderii penale a
funcţionarului public român, la principiile generale de drept penal consacrate de
Codul penal român. Astfel, dispoziţiile art. 752 şi art. 86
3 din Statutul
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, modificată ulterior.
2 Acest articol prevede: „Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu
atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz”. 3 Articolul menţionat prevede: „Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul
serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale (1).
În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura
celor prevăzute la art. 54 lit. h), persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune
suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine (2).
În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la
aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din
funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută
anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare (3).
14
funcţionarului public nu fac altceva decât să puncteze atât cazurile în care
intervine răspunderea penală, cât şi o serie de reguli aplicabile în condiţiile
declanşării procesului penal şi încetării acestuia cu soluţia de achitare pentru
funcţionarul public cercetat. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale cuprinse de art.
86 din Legea nr 188/1999, răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile
săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe
care o ocupă se angajează potrivit legii penale. În cazul în care funcţionarul
public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor
prevăzute la art. 54 lit. h)4 din statut, persoana care are competenţa legală de
numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din
funcţia publică pe care o deţine. Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea
sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar
funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută
anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii
penale, iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară,
va fi sesizată comisia de disciplină competentă. De la momentul începerii
urmăririi penale, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa
cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia
să dispună mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui
compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori
instituţiei publice.
În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcţionarului
public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă (4).
(De la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa
cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a
funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori
instituţiei publice (5)”. 4 Una dintre condiţiile care trebuie să fie întrunite pentru ca o persoană să poate participa la un
concurs de recrutare într-o funcţie publică este, conform dispoziţiilor art. 54 lit. h) din statut,
necondamnarea acesteia pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului s au contra
autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor
fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face -o incompatibilă cu exercitarea
funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.
15
Răspunderea penală a funcţionarului public este statuată de art. 75 din
Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici. Articolul mai sus
mentionat reglementează răspunderea penală a funcţionarului public doar pentru
infractiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atributiunile
functiei publice pe care o ocupă. Sintagma utilizată de legiuitor, „infractiuni
săvârşite în timpul serviciului", cuprinde un întreg paleativ raportat la ilicitul
penal general aflat sub incidenţa Codului penal român, cât şi la cel special (de
exemplu, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie sau cele asimilate acestora).
3. Cel de-al treilea capitol este intitulat„INFRACŢIUNEA DE LUARE
DE MITĂ”.
Infracţiunile de corupţie, cuprinse în Capitolul I al Titlului V, au fost
elaborate având în vedere, pe de o parte, reglementarea acestor fapte în Codul
penal anterior, iar, pe de altă parte, dispoziţiile din Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Astfel, forma propusă în actualul Cod penal este mai largă, acoperind toate
situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară
dintre luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea
decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc
înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior. Art. 289 Cod penal
conţine deci reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită
în art. 256 Cod penal anterior (primirea de foloase necuvenite)
Infracţiunea de luare de mită este reglementată în Codul penal şi Legea nr.
78/2000 într-o variantă tip, o variantă asimilată, o variantă atenuată şi o
variantă agravată.
16
Infracţiunea în discuţie este o infracţiune cu subiect activ nemijlocit (autor),
în sensul că autor al acestei fapte penale poate fi doar un funcţionar public sau o
persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute
în art. 175 alin. (2) Cod penal sau în cadrul oricărei persoane juridice, iar
subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituţia publică, instituţia ori
altă persoană juridică de interes public ori persoana juridică privată, în serviciul
căreia făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu.
4. Cel de-al patrulea capitol – „INFRACŢIUNEA DE ABUZ ÎN
SERVICIU” – a fost structurat pe patru paragrafe, ce au vizat aspectele de
noutate în reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu, condiţiile preexistente,
conţinutul constitutiv şi formele şi sancţionarea acesteia.
În art. 297 Cod penal, cu denumirea marginală „abuzul în serviciu",
legiuitorul a unificat într-un singur conţinut de infracţiune faptele de abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor, abuz serviciu contra intereselor publice
şi abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite
în Codul penal anterior.
În actuala redactare a conţinutului juridic al infracţiunii nu se mai cere ca
neîndeplinirea actului sau îndeplinirea sa în mod defectuos să fie săvârşită cu
stiinţă, conţinutul normei de incriminare, prevăzută în art. 297 din noul Cod
penal, fiind astfel corelat, sub aspect subiectiv, cu dispoziţiile din art. 16 alin. (6)
teza I din noul Cod penal care consacră regula potrivit căreia fapta constând într-
o inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. În aceste
condiţii, menţinerea expresiei „cu ştiinţă" în conţinutul juridic al infracţiunii de
abuz în serviciu concomitent cu regula fixată prin art. 16 alin. (6) teza I din noul
Cod penal ar fi fost superfluă.
În art. 297 Cod penal abuzul în serviciu este incriminat într-o varianta tip şi
o variantă asimilată.
17
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de abuz în serviciu,
varianta tip sau varianta asimilată, este circumstanţiat; poate fi numai un
funcţionar public, în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) Cod penal, sau o
persoană care, potrivit prevederilor art. 175 alin. (2) Cod penal, exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau
care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.
Abuzul în serviciu este susceptibil de a fi săvârşit în participaţie penală sub
forma instigării ori a complicităţii cu condiţia ca cel care determină sau ajută la
săvârşirea abuzului în serviciu să îndeplinească cerinţele răspunderii penale.
Subiect activ al abuzului în serviciu poate fi şi o persoană juridică, în
condiţiile şi cu limitările prevăzute în art. 135 Cod penal.
Subiect pasiv este autoritatea publică, instituţia publică, persoana juridică
publică sau privată ori persoana umană căreia i s-a cauzat o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime sau o persoană fizică în ipoteza
când i s-a îngrădit exercitarea unui drept ori i-a fost creată o situaţie de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică
etc.
5. Cel de-al cincelea capitol este intitulat„INFRACŢIUNEA DE
CONFLICT DE INTERESE”.
Conflictul de interese este incriminat în actualul Cod penal, în art. 301. În
Codul penal anterior conflictul de interese a fost incriminat în art. 2531, introdus
prin Legea nr. 286/2006. Conţinutul celor două texte de incriminare a
conflictului de interese este asemănător. Se reţin unele deosebiri numai sub
aspectul redactării; în actualul Cod penal s-a utilizat expresia „folos patrimonial”
în loc de „folos material” ori expresia de „foloase de orice natură” în loc de
„servicii sau foloase de orice natură”.
18
Prin incriminarea conflictului de interese legiuitorul penal român a înţeles
să lărgească sfera infracţiunilor de serviciu. Această amplificare se justifică prin
faptul că, în practică, au apărut numeroase cazuri de funcţionari publici care,
având un interes în cauză, au participat în procesul decizional, prin care au
avantajat şi au facilitat activitatea unor persoane juridice aparţinând familiei ori
unor apropiaţi, în perioada în care ocupau funcţii de decizie şi în exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
Conflictul de interese este incriminat în actualul Cod penal într-o variantă
tip şi o variantă atenuată.
Subiectul activ nemijlocit este calificat. La varianta tip a infracţiunii de
conflict de interese, este numai un funcţionar public în accepţiunea art 175 Cod
penal, care în exercitarea atribuţiilor de serviciu a îndeplinit un act ori a
participat la luarea unei decizii din care s-a obţinut direct sau indirect un folos
patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la
gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi
comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori
beneficiază de foloase de orice natură.
Subiectul pasiv al infracţiunii de conflict de interese este statul, ca titular al
valorilor sociale protejate, reprezentat de autoritatea, instituţia publică, o altă
persoană juridică publică sau o altă persoană juridică (în cazul variantei
atenuate).
6. Cel de-al şaselea capitol al acestei lucrări a făcut obiectul analizei
„RĂSPUNDERII PENALE A FUNCŢIONARILOR PUBLICI ÎN ŢĂRI ALE
UNIUNII EUROPENE”, fiind structurat pe patru secţiuni.
În legislaţia franceză, infracţiunile sunt reglementate în Codul penal (Code
pénal), Titlul III al Capitolului II, intitulat Abuzurile de autoritate comise de
agenţii publici contra particularilor.
Infracţiunile care au fost supuse analizei noastre sunt următoarele:
infracţiunea de corupţie (corespondentă în limba noastră - luarea de mită ),
19
abuzul de autoritate ale agenţilor publici contra particularilor, abuzul în funcţie
al agenţilor publici şi conflictul de interese.
Şi în Franţa, asemănător ca în ţara noastră, regăsim cele trei infracţiuni
care au făcut obiectul studiului nostru, cu unele diferenţieri pe care le vom
expune în cele ce urmează.
Infracţiunea de corupţie (corespondentul limbii noastre - luarea de mită).
Coruptul este cel care îşi încalcă obligaţiile sale de serviciu, el trebuie
considerat autorul principal al infracţiunii de corupţie.
Această infracţiune are o calificare sui generis ce variază în funcţie de
circumstanţe: simplă şi formală dacă ea rămâne în stadiu de proiect, în parte
complexă şi materială dacă proiectul se opreşte în cursul derulări lui, complexă
şi materială dacă operaţunea de corupţie ajunge la termen, adică se consumă în
integralitatea ei.
Cât priveşte pedeapsa, Legea din 6 decembrie 2013 privind delincvenţa
financiară aplică la orice caz de corupţie (cu excepţia corupţiei private) o
diminuare a pedepsei la jumătate (art. 431-11-1) de care beneficiază cel care a
avertizat autoritatea administrativă sau judiciară care i-a permis încetarea
infracţiunii sau de a identifica, dacă este cazul, alţi autori sau complici.
Corupţia particularilor atrage pentru corupt ca şi pentru corupător 5 ani de
închisoare sau amendă de 500.000 euro. Pedeapsa poate fi dublă în funcţie de
forma infracţiunii. Pot fi aplicate şi pedepse complementare.
Cât priveşte pedesele aplicate, se constată unele diferenţiei, în special , în
privinţa cuantumului amenzii sau a pedepselor complementare.
Totodată, în privinţa abuzului în serviciu, în Franţa este cunoscut sub
denumirile de abuzul de autoritate ale agenţilor publici contra particularilor,
abuzul în funcţie al agenţilor publici.
În privinţa conflictului de interese, două categorii de delicte prezintă
importanţă.
20
Prima categorie priveşte implicarea unui agent public în activitate. Este
vorba de un delict de influenţă.
Cea de a doua formă de infracţiune priveşte funcţionarul căruia îi încetează
funcţia sa de puţin timp şi se implică într-o întreprindere pe care el o
supraveghea şi controla atunci când era în activitate. În argoul juridic acestuia i
s-a dat numele de patuflaj (papugin) evocând confortul pe care el l-a avut când
era agent public.
În legislaţia italiană, infracţiunile sunt reglementate în Codul penal5, în
Titlul II intitulat „Delicte împotriva administraţiei publice”.
Infracţiunile care au fost supuse analizei noastre sunt următoarele: luarea
de mită, reglementată de legiuitorul italian în mai multe forme, şi anume:
corupţia în exerciţiul funcţiunii – corupţie improprie; corupţia proprie
anterioară, corupţia proprie ulterioară, corupţia în acţiuni judiciare şi
inducerea nejustificată a dării sau a promiterii de foloase, cât şi abuzul în
serviciu.
În Italia, luarea de mită este reglementată de legiuitorul italian în mai
multe forme, şi anume: corupţia în exerciţiul funcţiunii – corupţie improprie;
corupţia proprie anterioară, corupţia proprie ulterioară, corupţia în acţiuni
judiciare şi inducerea nejustificată a dării sau a promiterii de foloase, cât şi
abuzul în serviciu.
Privind pedepsele infracţiunilor respective se constată că nu sunt mari
diferenţiei în raport cu ţara noastră.
În legislaţia spaniolă, infracţiunile sunt reglementate în Codul penal6, în
Titlul XIX, intitulat „Delicte contra administraţiei publice”.
Infracţiunile care au fost avute în vedere în prezenta secţiune sunt abuzul în
serviciu şi luarea de mită.
5 www.leggeonline.info
6 http://noticias.juridicas.com/base_datos/Penal/lo10-1995.html (accesat la data de 28 iunie 2015).
21
Astfel, potrivit art. 404 din Codul penal spaniol, funcţionarul public care,
ştiind că este incorect, dă o rezoluţie arbitrară într-o problemă administrativă, va
fi pedepsit cu decăderea specială din postul sau funcţia publică, pe o perioadă de
la 7 la 10 ani7.
La articolul următor se prevede că funcţionarul public care, în exercitarea
competenţei sale, ştiind că este ilegal, propune, numeşte sau dă dreptul pentru
exercitarea unei anumite sarcini publice de o persoană, fară a fi îndeplinite
cerinţele legale stabilite, va fi pedepsit cu amendă de la 3 la 8 luni şi
suspendarea din postul sau funcţia publică pe o perioadă de la 6 luni la 2 ani8.
Privind legislaţia germană, infracţiunea analizată a fost cea de luare de
mită.
Analiza elementelor de drept comparat este extrem de utilă, deoarece
permite identificarea eventualelor lacune ce s-ar putea regăsi în legislaţia
noastră, generând, totodată, posibile măsuri de îmbunătăţire.
7. Ultimul capitol, cel de faţă, este destinat conclzuiilor şi propunerilor de
lege ferenda, urmărind identificarea eventualelor lacune sau inadvertenţe
existente în cadrul legislaţiei în vigoare şi indicarea unor soluţii viabile, având în
vedere, în primul rând, modelul legislativ al diverselor ţări analizate. Concluziile
sunt cele ce rezultă din analiza tezei întreprinse şi ţinând seama nu numai de
dreptul naţional, dar şi de cel comparat.
Actualele dispoziţii legale ce cuprind norme aplicabile infracţiunilor de
corupţie şi de serviciu reprezintă, în mod evident, o evoluţie, dovadă a
preocupării constante a legiuitorului pentru acest domeniu, dar sunt posibile şi
unele perfecţionări, aşa cum vom sublinia în propunerile de lege ferenda care
urmează:
1. În ceea ce priveşte subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de luare de
mită, în art. 1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
7 Constantin Duvac, Abuzul în serviciu, p. 100.
8 Ibidem.
22
sancţionarea faptelor de corupţie, au fost menţinute anumite categorii de
persoane, care se regăsesc explicit sau implicit iri conţinutul noţiunii de
funcţionar public ori în cadrul persoanelor enumerate în art. 308 şi care, din
moment ce nu determină un regim juridic diferenţiat (aşa cum s-a stabilit, de
pildă, pentru persoanele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 78/2000), ar trebui
înlăturate întrucât complică inutil materia.
În acest sens, de lege ferenda s-ar impune renunţarea la categoriile de
persoane prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000, cu excepţia celor de la lit. f).
2. Considerăm că în art. 7 din Legea nr. 78/2000 ar trebui introdusă ca
element circumstanţial agravant ipoteza în care fapta este comisă de un
funcţionar public cu atribuţii de control.
În ceea ce priveşte noţiunea de persoană care exercită un serviciu de interes
public, ar fi mai potrivit ca această categorie noţională să fie reglementată într-
un text de sine stătător. Necesitatea acestei categorii distincte se impunea şi
datorită unui regim juridic diferenţiat pe care ar trebui să-1 aibă din moment ce
nu este un funcţionar public propriu-zis, în raport cu legea penală, între cel
aplicabil funcţionarului public şi cel care incumbă persoanelor particulare. Sub
acest aspect, a pune pe acelaşi plan, din punct de vedere al tratamentului penal
aplicabil, persoana care exercită un serviciu în interes public cu funcţionarul
public ni se pare un exces.
De observat că funcţionarul public nu mai este definit prin referirea la
termenul public, iar în definiţie nu mai apare ideea că însărcinarea există
„indiferent cum a fost învestită", menţiune existentă în formularea din legea
penală în vigoare. Avem rezerve asupra acestei omisiuni. Menţinerea acestei
condiţii ar fi explicat mai bine intenţia legiuitorului.
3. Remarcăm o altă necorelare, de această dată a textului art. 178 alin. (2)
din noul Cod penal cu cel din art. 175 din noul Cod penal, care, nemaifiind
definit prin trimitere la norma explicativă a noţiunii de public, cuprinde şi alte
entităţi decât cele menţionate expres în art. 176 din noul Cod penal. Astfel, aşa
23
cum este configurat textul art. 178 alin. (2) din noul Cod penal, în prezent,
rezultă că avem o categorie de funcţionari publici (de pildă, persoanele care
exercită, în cadrul unei persoane juridice de drept privat cu capital integral sau
majoritar de stat sau al uneia declarate ca fiind de utilitate publică, dar care nu
administrează sau exploatează bunuri proprietate publică, atribuţii legate de
realizarea obiectului de activitate al acesteia) care nu emit înscrisuri oficiale, ci
înscrisuri sub semnătură privată, ceea ce este inadmisibil. A afirma despre un
funcţionar public că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, emite înscrisuri sub
semnătură privată este o contradicţie in terminis.
De lege ferenda, textul art. 176 din noul Cod penal ar trebui corelat cu art.
175 alin. (1) din noul Cod penal, iar art. 178 alin. (2) din noul Cod penal ar
trebui modificat în sensul trimiterii la art. 175 din noul Cod penal, în
integralitatea sa ori menţinut aşa cum este acum, în măsura în care termenului de
„public" i se va atribui acelaşi înţeles. La fel ar trebui modificate şi anumite
norme de incriminare, prevăzute în Partea specială a noului Cod penal, care fac
trimitere la această normă explicativă [de pildă, sustragerea sau distrugerea de
înscrisuri — art. 259 alin. (1) din noul Cod penal], deoarece nu există o
echivalenţă intre entităţile menţionate în art. 176 din noul Cod penal şi cele care
se desprind din interpretarea art. 175 din noul Cod penal, între acestea fiind o
relaţie de la parte la întreg.
24
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE INTERNE
1. Constituţia României;
2. Codul penal - Legea nr. 286/2009;
3. Codul de procedură penală - Legea nr. 135/2010.
4. Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice;
5. Legea nr. 118/2007 privind organizarea şi funcţionarea activităţilor şi
practicilor de medicină complementară/alternativă;
6. Legea nr. 96/2007 privind exercitarea profesiei de tehnician dentar,
precum şi înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ordinului Tehnicienilor Dentari
din România;
7. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii;
8. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator;
9. Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri;
10. Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate
al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea;
11. Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social;
12. Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital;
13. Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut
special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor;
14. Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de
liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din
România;
15. Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular;
16. Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului;
17. Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
arhitect;
25
18. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti;
19. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie;
20. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici;
21. Legea nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de
medic veterinar;
22. Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare;
23. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat;
24. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţilor notariale;
25. Legea nr. 31/1990 privind societăţile;
26. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale;
27. Ordonanţa Guvernului nr. 71/2001 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de consultanţă fiscală;
28. Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de
expertiză criminalistică;
29. Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de consilier în proprietate industrială;
30. Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de
expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi;
31. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 Privind exercitarea
profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de
asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România;
32. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea
activităţii practicienilor în insolvenţă;
33. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii;
26
34. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2000 privind organizarea şi
funcţionarea cabinetelor de liberă practică pentru servicii publice conexe actului
medical;
35. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de
audit financiar;
II. ACTE NORMATIVE DREPT COMPARAT
1.Constituţia Italiei;
2. Codul penal francez;
3. Codul penal italian;
4. Codul de procedură penală italian;
5. Codul penal spaniol;
6. Legea din 30 iunie 2000 privind lupta împotriva corupţiei în Franţa;
III
. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII
A. Autori români
1.Antoniu George, Bulai Costică, Ilie Pascu, Florin Streteanu, Noul
Cod penal. Comentariu pe articole, vol. II, art. 57-171, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008;
2. Boroi Alexandru, Drept penal. Partea specială, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2011
3. Boroi Alexandru, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea specială,
ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti 2005;
4. Bulai Costică, Manual de drept penal, Editura All Beck, Bucureşti,
1997;
27
5. Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Ioan Muraru, Eelena
Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită, comentarii şi explicaţii,
Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
6. Dariescu Cosmin, Istoria statului şi dreptului românesc din Antichitate
şi până la Marea Unire, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
7. Dobrinoiu Vasile, Corupţia în dreptul penal român, Editura Atlas Lex,
Bucureşti, 1995;
8. Dobrinoiu Vasile, Hotca Mihai Adrian, Gorunescu Mirela,
Dobrinoiu Maxim, Pascu Ilie, Chiş Ioan, Păun Costică, Neagu Norel,
Sinescu Mircea Constantin, Noul Cod penal Comentat. Partea specială, Ediţia
a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
9. Dobrinoiu Vasile, Norel Neagu, Tratat de drept penal. Partea specială.
Teorie şi practică judiciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
10. Dobrinoiu Vasile, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială.
Conform noului Cod penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
11. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Ion Oancea, Iosif Fodor,
Nicoleta Iliescu, Costică Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea specială, vol. IV, Editura Academiei României, Bucureşti,
1972;
12. Duvac Constantin, Drept penal, Partea specială, Editura Fundaţiei
Române de Mâine, Bucureşti 2005;
13. Firoiu Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;
14. Focşăneanu Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;
15. Guţan Manuel, Istoria dreptului românesc, Ediţia a II-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008;
16. Guţan Manuel, Istoria administraţiei publice locale în statul român
modern, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005;
28
17. Ioan Apostu, Ionescu Nicolae, Prelegeri de Istoria dreptului
românesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003;
18. Lefterache Lavinia Valeria, Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
19. Mihalache Carmen Mariana, Răspunderea penală a funcţionarului
public, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011;
20. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea
generală, Conform noului Cod penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2014;
21. Moroianu Gheorghe, Statutul profesiilor liberale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
22. Negruţ Gina, Măsura confiscării în cazul infracţiunilor de corupţie,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
23. Pascu Ilie, Dima Traian, Păun Costică, Gorunescu Mirela,
Dobrinoiu Vasile, Hotca Mihai Adrian, Chiş Ioan, Dobrinoiu Maxim, Noul
Cod penal Comentat. Partea generală, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
24. Pascu Ilie, Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea specială, ediţia a
II-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009;
25. Pitulescu Ion, Dersidan Emil, Abraham Pavel, Rane Ion,
Dictionarul de termeni juridici uzuali, explicativ-practic, Editura Naţional,
Bucureşti, 1997;
26. Pop Traian, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II,
Institutul de Arte Grafice „Ardealul", Cluj, 1923;
27. Stoica Oliviu Augustin, Drept penal. Partea specială, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;
28. Ţiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii. Legislaţie. Doctrină.
Jurisprudenţă, Ediţia a IX-a, actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2015;
29
29. Udroiu Mihail, Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2014.
B. Autori străini
1. Antolisei Francesco, Manuale di diritto penale. Parte speciale, Vol. I,
Editore Giuffrè , Milano, 2002;
2. Barranco de la Mata, Relacion concursal entre los delitos de cohecho y
prevaricacion, Editura Universidad de Castilla la Mancha, Cuenca, 2001;
3. Delphino Luigi, Diritto penale. Parte Speciale, IV edizione, Gruppo
Editoriale Simone, Napoli, 2014;
4. Conde Munoz Francisco, Derecho penal. Parte Especial, 19a edicion,
completamente revisida z puesta al dia, Editura Tirant lo blanc, Valencia, 2013;
5. Manzini Vincenzo, Trattati di Diritto Penale italiano, vol . IV, Editore
UTET, Torino, 1981;
6. Nogales Olaizola, El delito de cohecho, Editura Tirant lo Blanch,
Valencia, 1999;
7. Pannain Remo, Manuale di diritto penale. Parte speciale, Tomo I,
Editore Giuffrè, Torino, 1957;
8. Perez Valeije, Reflexiones sobre los conceptos penales de funcionario
público, función pública y personas que desempeñan una función pública, în
„Cuadernos de Politica Criminal”, nu. 62/1997, p. 479 și urm;
9. Rassat Michèle-Laure , Droit pénal spécial. Infractions du Code pénal,
7e edition, Dalloz, Paris, 2014;
IV. STUDII. ARTICOLE. COMENTARII
A. Autori români
1. Beligrădeanu Şerban, Natura raportului juridic de muncă al
magistraţilor, în „Dreptul" nr. 7/2003, p. 37-41;
30
2. Chirilă Angelica, Conflictul de interese. Implicaţii juridice,
administrative şi penale, în „Revista transilvană de ştiinţe administrative”, nr.
3/2010, p. 17;
3. Dobrinoiu Vasile, Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită formă
continuată, în „Revista română de drept” nr. 12/1981, p. 45-49;
4. Dumitru Ion, Funcţionarul cu atribuţii de control, subiect activ calificat
al infracţiunii de luare de mită, în „Dreptul" nr. 8/1994, p. 61;
5. Duvac Constantin, Conceptul de funcţionar public în lumina noului
Cod penal, în „Dreptul” nr. 1/2011, p. 101-105;
6. Duvac Constantin, Luarea de mită în noul Cod penal, în „Dreptul” nr.
4/2013, p. 107-15;
7. Duvac Constantin, Inselăciunea în noul Cod penal, în „Dreptul" nr. 1/
2012, p. 104-134;
8. Duvac Constantin, Abuzul în serviciu în noul Cod penal, în „Dreptul”
nr. 10/2012, p. 64-71;
9. Moldovan Lucia, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., în „Studia
Universitatis Babes-Bolyai”, Series Jurisprudentia, Cluj, 1970, p. 88;
10. Papadopol Vasile, Condiţiile generale ale participaţiei penale, în
„Revista română de drept” nr. 5/1970, p. 38;
11. Rămureanu Virgil, Poziţia juridică a intermediarului la infracţiunea
de luare şi dare de mită, în „Justiţia Nouă” nr. 3/1961, p. 562;
B. Autori străini
1. Martín Antonio Javato, El concepto de funcionario y autoridad a
efectos penales, în „Revista jurídica de castilla y león” N.023/2011, p. 145;
2. Constant Jean, Le délit de grivèlerie en droit belge et en droit français,
în „Revue de droit penal et de criminologie”, 1940.1946, p. 285;
31
3. Koering-Joulin, Le droit penal francais et la lutte contre les atteintes
discriminatoires, în „Revue international droit penal”, n° 1/1986, p. 15;
4. Marty et Monacorda Delmas, La corruption, un défi pour l'Etat de
droit et la société démocratique, în „Revue de science criminelle”, 1997, p. 696.
V. WEBIOGRAFIE
www.juridice.ro/hotarari-judecatoresti;
www. portal.just.ro;
www. lege5;
www. jurisprudenta.org;
http://www.juridice.ro/379857/ca-ploiesti-conflict-de-interese-control-
judiciar.html
https://www.legalis.ro/2015/01/15/decizia-i-c-c-j-nr-262014-calitatea-de-
functionar-public-a-medicului/
www.logincee.org/file/9260/library
www.leggeonline.info
www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte
http://noticias.juridicas.com/base_datos/Penal/lo10-1995.html