U n i v e r s i t a t e a d e A r h i t e c t u r ă ș i U r b a n i s m I o n M i n c u B u c u r e ș t i 2 0 1 1
D e s p r e l e c t u r a o r a ș u l u i
r e z u m a t
Doctorand Asist Arh Alexandra Afrăsinei Coordonator Prof Dr Arh Ana Maria Zahariade
Am putea astfel, lăsându-ne purtați de imaginarul la care ne invită “orașul”, să presupunem că
foarte vechea figură a lumii ca o mare carte deschisă, își regăsește o vie actualitate. �oi, locuitorii
orașelor, am locui în imense texte pe care le-am putea parcurge la nesfârșit. �ici unul dintre noi n-
ar putea să se ridice vreodată până la un loc din care i-ar fi lizibilă totalitatea textului. (...) De
asemenea, fiecare înaintează din descoperire în descoperire, însușindu-și cuvânt dupa cuvânt,
reconstituind fraze și paragrafe, lecturi mereu parțiale, mereu lacunare. �imeni nu este deținătorul
înțelegerii a tot. Citim segmente și, comentându-le, construim noi textualități fragmentare. (...) �e
întâlnim mereu în mijlocul unei străzi, în mijlocul unei fraze. A intra in “oraș” ar însemna să intrăm
într-o pagină a acestei cărți, într-un spațiu astfel țesut cu scriituri și cu lecturi; ar însemna a
împărtăși privirea pe care o aruncă asupra acestui țesut cei care au contribuit la stabilirea lui,
privire informată și oarbă deopotrivă, privire însușindu-și un segment și căreia îi scapă tot restul,
toate bucățile de text pe care le citesc simultan toți ceilalți locuitori și toată rezerva de sens ce va
permite imprevizibile lecturi viitoare. A veni în “oraș” ar însemna să aduci cu tine o putere parțială
de a citi și de a țese, și a o confrunta cu cea a locuitorilor care au început de multă vreme lucrarea
de citire și de comentariu în mijlocul cărora te afli aruncat la rândul tău.
(Daniel Payot)
Infernul nu este ceva ce va să vină: dacă există, atunci el este deja aici, infernul pe care îl trăim în
fiecare zi, pe care îl formăm împreună. Există două opțiuni pentru a nu suferi. Prima pare mai
ușoară pentru mulți: să accepte infernul și să se integreze până în punctul în care nu îl vor mai
vedea. A doua este riscantă și necesită o atenție permanentă: să încerce și să știe să recunoască ce
din miezul infernului nu e infern, și să-l facă durabil, și să-i dea spațiu.
(Marco Polo)
Cercetarea de față priveste orașul, modalitățile de înțelegere a orașului ca instrument de lucru
și ca fundament al deciziilor arhitecturale și arhitectural-urbanistice. Orașul și înțelegerea lui
constituie una dintre problemele cheie ale teoriei și practicii de arhitectură contemporane.
Înțelegerea orașului prin perspectiva lecturii își propune să aducă la lumina dimensiunile poetice și
existențiale ale orașului care pot scăpa analizelor, pentru care devine un complement. Cercetarea se
bazează cu precădere pe experiența cadrului italian de specialitate, ca fundament și referință a
diferitelor modalități de abordare.
A ști să vezi și a ști să citești realitatea urbană constituie baza pentru a înțelege orașul.
Lectura reprezintă astfel o metodă de înțelegere și confruntare cu realitatea urbană. Astfel,
cunoașterea, înțelegerea, apropierea de realitatea orașului se constituie în puncte fundamentale
pentru o intervenție justificată.
Acest tip de abordare pune bazele intervenției urbane fondate pe cunoașterea orașului și, pe
de altă parte, cunoașterea orașului devine un instrument care reconsideră dimensiunea umană și
facilitează aproprierea spațiului.
Întregul parcurs teoretic se naște și se desfășoară în paralel cu inserarea în realitatea urbană,
întrucât întrebările care apar în cadrul unei situații sau problematici reale pot da direcții de rezolvare
cel puțin posibile. În final, lectura orașului înseamnă îmbogățirea sensului.
Intrucât chestiunea urbană rămâne deschisă și în permanentă devenire, ceea ce se poate
constitui ca finalitate sunt o serie de direcții care iau în calcul aspectele orașului ca aspecte ale vieții
pentru a încerca să instaureze, după cum spunea și Christian Norberg-Schulz, repere semnificative
într-o lume care tinde să se dizolve.
Sensul acestei lucrari este, după cum spune Augustin Ioan într-un context diferit pe care
doresc să îl reformulez în sprijinul meu, deopotrivă reactivă (la ceea ce este deja prezent) și activă
(punând în criză prezentul și formulându-se pe sine prin raportare la acest prezent) în sit real. Prin
prisma aceasta, demersul reprezintă o încercare de lecturare a orașului pe diferite niveluri și planuri
de evoluție, ce pune în lumină relația de interdependență social-urban, fizic-perceptiv și are ca
argument dreptul la oraș
un drept a cărui încălcare a încetat să ne revolte și a cărui recuperare trebuie, de aceea,
neîncetat reafirmată: dreptul la oraș, drept al fiecăruia și al tuturor laolaltă, un drept
indisociabil de responsabilitatea față de oraș a celui care gândește, scrie, proiectează sau
practică orașul.1
1 Mihali, Ciprian – Dreptul la oras, Ideea nr. 15 / 2003
Structura lucrării
Introducere
I. Lecturi ale orașului
Lectura tipologică a orașului
1. tipul ca element primar al limbajului arhitecturii
2. conceptul de tip de la sistem clasificatoriu la formă de producere a spațiului
3. abordarea tipologică – cadrul evolutiv
4. tipologia ca trecere de la a înțelege la a produce arhitectura
[ Saverio Muratori și Aldo Rossi ]
5. concluzii parțiale
Lectura orașului prin fragmente
[ despre oraș ca entitate constituită din micro-unități ]
1. orașul constituit din fragmente urbane
2. conceptul de oraș de mică dimensiune
3. raportul fragment urban – spațiu public – centralitate - structură
4. frumusețea orașului sau frumusețea orașelor din oraș
[ la bellezza della / nella città ]
5. concluzii parțiale
Lectura orașului ca palimpsest
1. conceptul de palimpsest
2. momente ale palimpsestului la nivel urban
[ ștergere, scriere și rescriere ]
3. palimpsestul ca citire urbană – cazul Bucureștiului
4. concluzii parțiale
Lectura orașului prin prisma semnificatiei
1. arhitectură și narativitate
[ narațiune-lectură-arhitectură / prefigurare-configurare-refigurare ]
2. locuire – identificare – genius loci
3. consistența identității – exemplificare
[ identitate vs non identitate, identitate extremă ]
4. concluzii parțiale
II. Lectura ca metoda de lucru – studiu de caz
1. suportul lecturii
[ zona Tuscolano – Parco degli Aquedotti ]
2. contextul postbelic – expansiunea periferiei romane
3. lecturi critice
lectura critică din perspectivă tipologică
lectura critică prin prisma fragmentului urban
lectura critică din perspectiva palimpsestului urban
lectura critică prin prisma semnificației
Lecturi suprapuse – direcții de intervenție
[ proiectul ca scop și finalitate a demersului ]
I. Lectui ale orașului
Lectura tipologică a orașului
1. tipul ca element primar al limbajului arhitecturii
Cele patru direcții de lectură propuse pornesc de la citirea realității fizice urbane și se
finalizează cu lectura prin prisma semnificației acestei realități. Toate aceste moduri de apropiere
sau de cunoaștere a orașului sunt în același timp distincte, complementare și, de multe ori, prezintă
aspecte care se suprapun.
Pornind atât de la scrierea cât şi de la citirea pergamentului urban, primul capitol își
propune să privească orașul prin prisma elementelor sale constitutive, o parcurgere a textului urban
bazată pe limbajul arhitectural. Limbajul, spune Christian Norberg-Schulz, este valabil pentru orice
timp şi loc, iar elementul său constitutiv primar arhitectural este tipul. Sau, mai precis spus, limbajul
oraşului se lasă cunoscut prin tipuri, prezente în arhitectură.
Aceasta abordare tipologică a orașului pornește de la lectură si se transformă în instrument
de intervenție, devenind, la fel ca și în cazul celorlalte modalități de citire, lectură operativă.
Parcursul se desfăşoară în paralel pe două planuri:
1. tipologia ca metodă (perspectiva teoretică), respectiv sistemul tipologic de lectură ca
proces necesar şi implicit în celelalte modalităţi de citire a oraşului;
2. tipologia ca instrument de intervenţie, care are rolul de a aplica teoria asupra unui caz
real şi, în acelaşi timp, de a sugera noi direcţii, ca rezultat al constrângerilor dar şi al
diversităţii pe care confruntarea teoriei cu realitatea vieţii urbane le aduce.
2. conceptul de tip de la sistem clasificatoriu la formă de generare a spațiului
La nivelul arhitecturii și urbanismului avem, o serie de abordări, pornind de la raportul
constanta-variabilă și până la a transforma tipologia în instrument de citire urbană și mod operativ
de intervenție urbană, respectiv drumul parcurs de la sistem clasificatoriu la formă de producție a
spațiului. Astfel, Quatremère de Quincy consideră tipul ca rațiunea originară a lucrului, Giulio
Carlo Argan ca structură subordonată, ordonatoare și convenție, și ia în calcul ipoteza tipului ca
punct de plecare pentru proiectare, Carlo Aymonino ca raport dialectic între edificiu și ansamblul
urban, iar Aldo Rossi sau Saverio Muratori ca mod operațional de proiectare.
Cadrul urbanistic italian a reprezentat fundamentul istoric al acestei modalităţi de abordare
și baza acestui studiu. M-am axat cu precadere asupra abordărilor lui Aldo Rossi și Saverio
Muratori, fiind cel mai aproape de direcția pe care doresc să o discut și care privește tipologia ca
structurare si generare a spațiului. Aceste două teorii care transformă citirea orașului în demers
operativ, aplicat asupra structurii urbane, pun în evidență structura de corespondență între forma
urbană și comportament socio-cultural-istoric, având ca finalitate formarea unei metode de
proiectare și amenajare a teritoriului urban, si fac trecerea de la a intelege la a produce
arhitectura..
3. tipologia ca trecere de la a înțelege la a produce arhitectura
Muratori şi Rossi pornesc de la contextul post-belic italian cu problematica sa
transformatoare şi reformatoare urbanistic, pentru a sugera un tip de citire a oraşului, la nivel
procesual, ce își propune să depășească nivelul unei lecturi critice a existentului și să devină
aplicativ.
Muratori
Ipotezele propuse de Saverio Muratori se bazează pe procesualitatea arhitecturii pornind de
la realitatea existentă. Conceptul de tip depaseste astfel noțiunea de tip abstract prin inserarea în
realitatea istorică a orașului.
Demersul urmărește efectele pe care procesele istorice le au asupra țesutului urban. In acest
sens, Muratori introduce un instrument de analiză şi de intervenţie pe care îl numeşte elocvent la
storia operante și care are la bază perspectiva istorică înţeleasă ca viziune sintetică umană, socială
si arhitecturală. După cum menționează în lucrarea Studi per un’operante storia urbana di Venezia,
trebuie să plecăm nu de la ceea ce nu există, ci de la ceea ce există, de la înțelegerea
potențialului și a valorii existentului (…).
Conceptul de storia operante - prezintă istoria atât ca un cadru-bază cât şi ca structură de
analiză şi intervenţie, prin aceasta devenind operativă. Astfel, devine un concept cheie ce
transformă existentul și istoria din document în metodă și acțiune operativă.
Bazată pe evoluția țesutului istoric venezian, metoda muratoriană este integrată încă de la
început în studiul realității în vederea unei reconstrucții istorice, a întregii structuri urbane. După
cum spune Saverio Muratori, studiul realității urbane devine un banc de probă al conceptelor
teoretice în confruntare cu istoria și cu viața.
Aldo Rossi
La fel ca și în cazul abordării propuse de Saverio Muratori, obiectul principal al cercetării lui
Aldo Rossi îl constituie raportul analiză urbană – proiectare. Aldo Rossi accentuează necesitatea de
a deţine un material analitic despre oraş, o cunoaştere autentică a diversităţii de situaţii urbane
nereductibile la generalizări, care pot oferi un cadru de studiu al specificității.
Noţiunea de tip implică, în această viziune, întreaga serie de factori socio-culturali şi istorici
ce stau la baza evoluţiei ţesutului urban. Tipul înseamnă însăşi ideea arhitecturii, ceea ce stă cel
mai aproape de esenţa sa.
Astfel, ca prim pas al metodei tipologice Rossi propune studiul orașului prin arhitectură în
evoluția ei temporală. Arhitectura reprezintă realitatea cea mai concretă și mai apropiată la care se
poate face referire, implicând forma ca aparență.
În cadrul realității construite, Rossi identifică tipologic două categorii de elemente:
elementele primare, reprezentate de elementele catalizatoare ale orașului, de monumente, și
rezidențele. Elementele primare și rezidențele determină în cadrul constituirii orașului unități
spațiale cu diferite influențe, fragmente urbane. Pe un palier diferit apare raportarea la istorie,
respectiv parcursul tipologic suprapus evoluției istorice, ca privire asupra constituirii arhitecturii,
contextualizată fizic și social. Aspectul istoric înseamnă, la fel ca în cazul teoriei lui Saverio
Muratori, integrarea faptului urban în timp și spațiu.
Astfel structura complexă a orașului izvorăște dintr-un discurs ai cărui termeni pot să pară
limitați, spune Aldo Rossi. Poate este la fel ca legile care conduc viața și destinul
oamenilor; în fiecare biografie este suficient motiv de interes, deși orice biografie este
cuprinsă între naștere și moarte. Este clar că arhitectura orașului, lucrul uman prin
excelență, este semnul concret al acestei biografii; dincolo de semnificația și sentimentul
prin care o recunoaștem2.
Lectura orașului prin fragmente
[ despre oraș ca entitate constituită din micro-unități ]
După ce am introdus tipologia ca o primă abordare a orașului ce identifică mecanismul
evolutiv prin discutarea tipurilor arhitecturale și a corelării lor cu întreg contextul urban și social,
cea de a doua modalitate de lectură folosește citirea tipologică și privește orașul ca entitate
constituită din fragmente urbane. Astfel, cele două perspective asupra țesutului urban nu pot fi
privite separat: lectura prin prisma micro-unităților urbane preia descompunerea orașului în
fragmente la care contribuie lectura tipologică și, împreună cu atributele calitative ale spațiului,
încearcă să definească o cultură urbană axată pe dimensiunea umană a orașului și a locuirii.
2 Rossi, Aldo – L’architettura della città, Marsilio Editori, Padova 1970, p. 190
Pornind de la ipotezele propuse de Lewis Mumford ce dimensionează spațiul urban la scară
umană, am urmarit cu precădere direcțiile teoreticienilor italieni Paolo Colarossi și Fabiola Fratini,
al căror demers teoretic se reflectă în realitatea urbană a Romei.
1. orașul constituit din fragmente
În viziunea lui Paolo Colarossi, orașul este văzut ca un cumul sau ca o sumă de orașe
parțiale, identificabile si caracterizabile pe baza calităților fizice, concrete și specifice, astfel încât
fiecare oraș sau parte a orașului este formată din suprapuneri de orașe fragmentare, distincte sau
întrepătrunse. Totalitatea orașelor parțiale sau a orașelor din oraș înlocuiește totalitatea orașului. În
termenii discuției lui Paolo Colarossi, doar în cazul acestei dimensiuni reduse forma orașului,
calitățile sale morfologice, încetează să mai fie noțiuni abstracte, ci prind contur concret.
2.conceptul de oraș de mică dimensiune
Astfel, orașul arhipelag (Oswald Mathias Ungers), orașul ca federație de cartiere (Léon
Krier) sau orașul de mică dimensiune – la città nella città (Paolo Colarossi) constituie referințe sau
modele care reconsideră apropierea de dimensiunea umană a orașului. Această dimensiune
medie-redusă nu este o dimensiune abstractă ci este dimensiunea calității morfologice fondate pe
definirea modalităților și exigențelor percepției și aprecierii spațiului urban, dupa cum mentioneaza
si Paolo Colarossi.
Astfel, ideea orașului articulat din fragmente aduce în prim plan scara și dimensiunea locală,
ca o posibilă garanție a spațiului trăit, identitar și recognoscibil, lumea vieții cum îl denumește
Christian Norberg-Schulz.
Discuția despre fragment urban implica discuția despre spațiu public, centralitate și structură,
întrucât orașul de mică dimensiune este definit ca entitate organizată în jurul spațiului public, si se
transforma, prin rolul pe care îl dobândește, în centralitate urbană. În același timp, atât orașul de
mică dimensiune cât și centralitatea urbană se rapoteaza la oraș ca întreg prin intermediul sistemului
structural. Astfel avem o succesiune în care putem identifica pe rând fragmentul urban, spațiul
public, centralitatea urbană și structura.
3. raportul fragment urban-spațiu public-centralitate-structură
Spațiul public devine elementul principal care concentrează fragmentele urbane. În legătură
directă cu ipoteza orașului subdivizat în fragmente care gravitează în jurul spațiului public, apare
conceptul de centralitate și de structură urbană. Centralitatea și structura reprezintă modalitatea de
agregare a insulelor urbane și de raportare a lor la oraș ca întreg.
Reluând concepția lui Saverio Muratori, realitatea devine din nou bancul de probă al teoriei,
iar scopul îl constituie calitatea vieții urbane la nivelul acestei lecturi sensibile a utilizatorului urban
direct.
Trecand in planul realitatii urbane, în cazul Romei au fost identificate prin studii efectuate de
către Comune di Roma 13 municipalități și 198 de micro-orașe, o serie de realități locale care s-au
prezentat ca identități topografice și de ocupare, ca micro-sisteme urbane și care reprezintă spații
identitare, unități cu o anumită coerență istorică, morfologică, funcțională.
În acest context, micro-unitatea sau orașul din oraș dimensionat la scară umană, prevăzut cu
un sistem de spații publice relaționate, atât la nivelul fragmentului cât și al întregului, inclus într-o
rețea coerentă structural, conduc la o modalitate de re-gândire a spațiului urban bazată pe
fragmentare și relaționare.
4. frumusețea orașului sau frumusețea orașelor din oraș
[ la bellezza della / nella città ]
Abordarea orașului ca entitate formată din fragmente urbane, împreună cu structura ce le ține
împreună, fiind strâns legată de formarea unei imagini a orașului, trimite catre conceptul de
frumusețe a orașului sau frumusețe în oraș. Prin frumusețea orașului se înțelege calitatea percepției
asupra imaginii urbane într-o lectură sensibilă la nivelul utilizatorului spațiului urban, al lectorului
sau al locuitorului.
Frumusețea orașului este o calitate a imaginii sau a reprezentării urbane legate de utilizatorul
urban direct, deci este un atribut care se dezvăluie la o lectură sensibilă a spațiului urban, la scara
umana.
Sintetizând, citirea orașului prin fragmente conduce la o cultură a micii dimensiuni care
urmărește în primul rând raportul uman cu spațiul urban. Astfel, spațiul urban va fi perceput ca un
spatiu al apartenentei, recognoscibil si identificabil. Fragmentul de oras identitar devine un factor
social.
Lectura oraşului ca palimpsest
1. conceptul de palimpsest
În timp ce lectura tipologică s-a ocupat de identificarea formei urbane şi a esenţei sale, iar
perspectiva asupra oraşului constituit din micro-unităţi urbane s-a focalizat asupra dimensiunii
umane și a pus în relație scările percepției, locală și globală, ale structurii orașului, noua citire aduce
în plus trecutul ca o a treia dimensiune, verticală, privită in profunzimea straturilor acumulate istoric
şi ca o radiografiere a prezentului. Această lectură priveşte oraşul prin prisma conceptului de
palimpsest, propunând repere pentru descifrarea diferitelor paliere şi grade de profunzime.
Palimpsestul poate fi privit în sens simbolic, al suprapunerii semnificaţiilor şi memoriei, sau
în sens fizic, al pergamentului ce prin transparenţă lasă să se întrezărească scrierile și implicit
trecuturile suprapuse. Palimpsestul înseamnă prezentul care înglobează trecutul şi implică viitorul.
Abordarea oraşului ca palimpsest înseamnă o re-considerare a ţesutului urban şi priveşte atât
existentul cât şi posibila devenire sau intervenție. În acest context, avem două etape succesive: un
prim demers analitic de evidenţiere a straturilor ce con-locuiesc și formează o arhivă a pământului,
şi un al doilea demers care pune în discuţie evoluţia ulterioară, însemnând faptul că ia în calcul
existentul și devine o resursă pentru stratul care se adaugă, respectiv pentru intervenție.
2. momente ale palimpsestului la nivel urban [ ștergerea, scrierea și re-scrierea ]
Scrierea, timp zero al palimpsestului şi una dintre condiţiile de existenţă ale sitului,
ştergerea, atât cea firească, urmă a curgerii timpului, lăsând mai mult sau mai puţin vizibile scrierile
iniţiale, cât şi cea violentă, produs al unei forţe de moment (de cele mai multe ori, voinţa puterii) şi
re-scrierea, proces de înlocuire, suprapunere sau co-prezenţă, reprezintă “momentele”
palimpsestului urban, momente ce alcătuiesc, prin acumulare sau succesiune, arhiva pământului.
Orice palimpsest urban le înglobează în materia lui, sub formă de straturi, substraturi, niveluri,
simultaneităţi fizice şi semantice, în măsuri şi cu intensităţi sau vizibilităţi diferite.
Scrierea este prima etapă a palimpsestului urban; de fapt, ea este de la început existentă pe
sit si este, într-un fel, condiţia de existenţă a sitului.
Dacă scrierea aparţine teritoriului, ştergerea este etapa care, schimbând condiţia lui iniţială,
îl transformă într-un palimpsest. La fel ca şi în cazul scrierii, ştrergerea poate fi întâlnită sub mai
multe ipostaze: poate fi vorba despre ştergere organică, naturală, fără contribuţia unor factori
externi, sau ştergere circumstanţial forţată.
Ştergerea fireasca, în timp, poate fi urmată de scriere, determinând mai multe situaţii:
1. co-prezenţă
O exemplificare a acestei ipostaze poate fi întâlnită la basilicile italiene, parcurgând perioade uneori
de peste 1500 de ani, timp în care prefacerile survin ca o normalitate firească, devenind înscrisuri,
etape sau stadii intermediare ale obiectului final.
2. înlocuire sau suprapunere
Piaţa Navona constituie un astfel de exemplu de ştergere firească, evoluţie gradată, estompare a
straturilor, dar şi menţinere a lor la nivelul memoriei. Această piazza, construită pe locul unui fost
stadion roman își păstrează atributele morfologice și tipologice care rămân în decursul timpului
reperul forte al devenirii.
Ştergerea violentă, determinată de o serie de factori diferiți față de factorii naturali, poate fi
urmată de:
1. lipsa scrierii, când scopul a fost ştergerea efectivă pentru a re-descoperi un strat anterior
Din această categorie face parte exemplul mussolinian al scoaterii forţate la lumină a ruinelor
romane ca demonstraţie emfatică şi susţinere a puterii politice – cum este cazul Zonei Fori
Imperiali.
2. scrierea în sensul survenirii ştergerii iniţiale
Ca exemplu ilustrativ, fostul ţesut medieval al basilicii San Pietro a fost înlocuit complet, printr-o
suprapunere ermetică, de esplanada actuală Via della Conciliazione.
Re-scrierea, ca ultima etapa a palimpsestului.
1. poate urmări evoluţia firească a ţesutului urban, când ştergerea s-a produs în timp îndelungat.
2. sau poate surveni unei ştergeri violente şi atunci vizează şi ea ideologia care a dus la ştergere;
În final, voi relua o parte din semnificaţia a ceea ce denumeşte Augustin Ioan ca fiind
t(ext)eritoriul, acest palimpsest urban încărcat de scrieri, semne şi semnificaţii. T(ext)eritoriul nu
este aşadar nici doar un sit pentru o viitoare construcţie, nici doar unul arheologic, investigat în
vederea conservării. Spre deosebire de acestea două, t(ext)eritoriul este orientat spre viitor, în
sensul în care însuși modul descoperirii sale dă seama de viitorul său statut de loc nou, vechi.3
3 Ioan, Augustin – Pentru re-increstinarea zidirii, Editura LiterNet 2005
Lectura oraşului prin prisma semnificaţiei
Până în acest moment am propus trei modalităţi de a privi oraşul care pornesc, în principal,
de la lectura fizică a textului urban. Deşi fiecare în parte aduce în discuţie modul de utilizare al
oraşului şi trăirea lui la nivel urban semnificativ (lectura tipologică, perspectiva oraşului alcătuit din
micro-entităţi urbane sau conceptul palimpsestului urban), toate modurile de lectură expuse se referă
cu precădere la realitatea urbană fizică, la forma urbană, şi pe un al doilea palier la modul de
percepţie şi receptare al acesteia de către utilizatorul mediului urban. Dacă în toate aceste propuneri
drumul se parcurge de la fizic la perceptiv, acum demersul porneşte de la influenţa directă asupra
percepţiei, de la o re-considerare a textului urban prin prisma lecturii la nivelul semnificaţiei sau,
altfel spus, a lecturii prin prisma receptării de către lectorul direct al spațiului urban, locuitorul.
Această nouă perspectivă porneşte de la discutarea locuirii ca trăire semnificativă, de la
receptarea mediului urban şi, în acelaşi timp, vizează locuirea, ca scop final al construirii. Astfel
avem un demers care funcționează pe principiul efectului bumerang, pornind de la intenția locuirii și
întorcându-se asupra acesteia prin prisma receptării.
În cadrul lucrarii m-am referit la parcursul teoretic a trei autori – Paul Ricoeur, Christian
Norberg-Schulz și Kevin Lynch – al căror demers vizează relația arhitectură-receptare, privită
din mai multe unghiuri convergente. Într-o primă etapă perspectiva propusă de Paul Ricoeur
privește receptarea ca revenire asupra locuirii, și ca lectură finală și scop al construitului. Norberg-
Schulz și Kevin Lynch discută receptarea prin prisma semnificației arhitecturii și prin prisma
atributelor care dau calitate spațială și permit conturarea unei hărți mentale la nivelul locuitorului, al
lectorului spațiului. Toate cele trei abordări discută locuirea în sens heideggerian, ca trăire încărcată
de semnificație.
Demersul propus de Paul Ricoeur alătură povestirea şi construirea pentru a putea regăsi
dimensiunea narativă a arhitecturii. Ricoeur identifică trei ipostaze care, la nivelul arhitecturii,
pornesc de la ideea locuirii (prefigurare), materializarea ei (configurare) şi experimentarea ei finală
de catre locuitorul lector (refigurare). Refigurarea înseamnă lectura prin prisma locuirii, a percepţiei
şi a semnificaţiei.
Despre semnificaţia mediului construit, perspectivele propuse de Kevin Lynch şi Christian
Norberg-Schulz conduc împreună la formarea unei imagini urbane identitare şi figurabile,
reprezentabilă printr-o hartă mentală. Cele două direcţii sunt complementare întrucât Lynch se
axează asupra calităţilor fizice ale ambientului care influenţează imaginea mentală a locuitorilor, iar
Norberg-Schulz discută semnificaţia locului.
Privită din această perspectivă, lectura prin prisma semnificaţiei implică pe de o parte
caracteristicile care aparţin vizibilităţii, aparenţei fizice, pe de altă parte se bazează pe experienţa
receptării spaţiului construit. Printr-un demers bazat pe a dezvălui, a vedea, a înțelege și a face,
scopul îl reprezintă locuirea cu sens.
II. Lectura ca metodă de lucru – studiu de caz
1. Suportul lecturii [ zona Tuscolano – Parco degli Aquedotti ]
Zona propusă ca suport al lecturii, pe care voi aplica cele patru tipuri de citire urbană
discutate, zona Tuscolano – Parco degli Aquedotti, aparține periferiei romane și se constituie într-o
delicată problemă urbană sub mai multe aspecte. Cartierul Tuscolano este realizat în perioada
trasformatoare italiană a anilor 1950, caracterizată prin condiţii dificile economico-sociale
determinate, în primul rând, de contextul post-belic. Această situație de fapt se suprapune peste un
existent extrem de valoros, un depozitar de istorie ce cuprinde etape începând cu perioada romană
și până în prezent. La un nivel diferit de lecturare, Tuscolano face parte dintre primele experimente
ale locuirii colective postbelice italiene finanțate prin fonduri publice.
Acest cartier reprezintă o parte de istorie și în același timp un experiment în multi timpi şi
rămîne un loc aparte al reflectiei despre ceea ce înseamnă recalificarea structurilor urbane care au
fost iniţial implantate în afara oraşului şi, prin înglobare, au rămas entităţi închise care exclud
contextul. Ceea ce este însă esențial şi mai presupus de aspectul critic, este cel metodologic: faptul
ca prin citiri suprapuse in timp se descoperă și reinterpretează elementele valoroase ale realității.
Demersul implică o atitudine în care existentul devine referențial pentru o posibilă intervenție de
recalificare urbană. După cum menționează Saverio Muratori, unul dintre primii arhitecţi care au
experimentat modele de locuire în contextul postbelic, esențial este să știi să citești realitatea pentru
a regăsi ordinea de coerență internă și de evoluție structurală.
2. Contextul postbelic – expansiunea periferiei romane
Periferia romană a reprezentat un experiment la scară largă, fiind printre puținele orașe
italiene în care proiectele de autor menite sa testeze noi idei de locuire urbană au avut un câmp larg
de desfășurare. În urma lor s-au obținut o sumă de insule cu identitate tipologică proprie, omogene
în raport cu contextul lor, dar care nu s-au integrat cu adevărat în structura urbană a orașului, nici la
momentul construirii și nici ulterior. In cazul periferiei romane criteriile care vor determina
direcțiile de expansiune urbană pornesc, în principal, de la încercarea de rezolvare locală a unei
probleme la scară globală. Marile intervenții de urbanizare a periferiei romane, începute înainte de
război, se accentuează în perioada postbelică. Zona de est a Romei (din care Tuscolano face parte)
poate fi privită ca o alaturare de contraste, ca zona cu cea mai mare densitate de locuire, adiacenta
apeductelor romane şi structurilor arheologice.
Complexul Tuscolano a fost realizat în trei etape succesive – prima etapă, începută în anii
1950-1951, care a urmărit planul propus în 1949 de Ina-Casa, a doua etapă, care este şi cea mai
vastă, între 1951-1953 şi al cărei proiect le aparţine lui Mario de Renzi şi lui Saverio Muratori (şi
care face obiectul studiului de faţă) şi a treia etapă, 1953-1954, respectiv unitatea orizontală de
locuit proiectată de Adalberto Libera, unul dintre cele mai valoroase elemente arhitecturale ale
ansamblului.
3. Lecturi critice
Voi continua prin a aplica tipurile de lectură propuse asupra cartierului Tuscolano, respectiv
asupra proiectului lui Muratori şi De Renzi şi asupra zonei adiacente, Parcul Apeductelor, care
numai împreună pot conduce la o recalificare a întregii zone. Parcul Apeductelor are rolul de a face
trecerea de la nivelul local al intervenţiei la nivelul global al întregii structuri urbane. Astfel,
fragmentul Tuscolano, identificat tipologic, prevazut cu un sistem de spatii publice cu valoare
locală, reintegrat în context prin reconsiderarea relaţiei cu peisajul, devine un micro-oraş.
Lectura critică din perspectiva tipologică
Leonardo Benevolo scria, referitor la cartierul Tuscolano dar în același timp aplicabil pentru
majoritatea cartierelor subvenționate de stat ale perioadei – doar în momentul în care orașul a
înconjurat cartierul din toate unghiurile și l-a înglobat în masa de țesut compact poate fi judecată
reușita inițiativei, doar atunci se poate simți pe deplin confruntarea cu ceea ce înseamnă de fapt
orașul ca întreg.
A fost atins scopul de a ordona unitar o mare masă de edificii; a rămas însă nerezolvată
problema articulării interne a cartierului (...). Astfel, marele ansamblu se prezintă ca un
bloc rigid și nearticulat, ca un singur edificiu și nu reușește să se integreze în corpul
orașului, ci mai mult, contrastează puternic cu ceea ce îl înconjoară.4
4 Gian Ugo Polesello, Aldo Rossi, Francesco Tentori – Il problemma della periferia nella città moderna, Casabella
1960
Prin această primă citire, problematica fragmentului de oraș, poate fi redusă la câteva
direcții principale:
- la modul general, cartierul Tuscolano se constituie într-o problemă urbană și reprezintă
transpunerea unei mentalități de intervenție asupra țesutului urban
- cartierul poate fi considerat un experiment tipologic autonom, apărut ca rezultat al unei
comenzi publice și al unei necesități sociale
- tipologia adoptată pentru intervenție este o tipologie de locuire generica, desi preluând un
model originar nordic, transpusă însă necontextualizată
- contextul special în care este inserat cartierul, respectiv zona Parcului Apeductelor romane,
rămâne la nivelul unui background neutru
- cartierul rămâne în afara zonei urbane și dezvoltă în consecință un tip de locuire suburbană
As sintetiza citându-l pe Daniel Libeskind:
când ai un spațiu gol și îl umpli, nu înseamnă că ai eliminat golul. Poți umple un spațiu și
crea mai mult gol decât ai fi avut neconstruind deloc.5
Lectura critică prin prisma fragmentului urban
Din punct de vedere al fragmentului urban, Tuscolano este perceput ca o entitate bine
definită tipologic, cu o structură formală coerentă care permite anumite ierarhizări spațiale. Poate fi
considerat cartier ca zonă delimitată și arhitectural omogenă, deci cu o anumita coerenta formala,
însă nu și în sensul explicitat de Lewis Mumford, ca importantă unitate structurală a vieții orașului.
Aspectele fragile ale acestei zone privită în contextul lecturii orașului prin prisma
conceptelor de oraș de mică dimensiune pot fi sintetizate astfel:
1. cartierul Tuscolano poate fi identificat ca fragment urban omogen, ca entitate definită, cu
o structură formală coerentă
2. deși beneficiază de calități formale evidente, datorită modului de raportare la context,
devine un nucleu autonom
3. lipsa raportului cu orașul generează o problemă de structură, atât internă cât și externă,
semnificativă
5 Libeskind, Daniel in Ioan, Augustin – Arhipretexte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 89
4. în ceea ce privește spațiul public, cu rol esențial în formarea micro-unităților urbane,
ierarhizările spațiale existente nu elimină caracterul de proiect incomplet, atât urban cât și
social
Pornind de la o ideologie care se dorea inovatoare, aceste proiecte au devenit trasări pe
hârtie, cartiere proiectate făcând abstracție de realitatea concretă. Este fenomenul pe care il
menționează și Fabiola Fratini, noile intervenții apar total izolat, ca și când teritoriul a fost decupat
ca o foaie de hârtie și în centrul decupajului a fost plasată o funcțiune, fără a stabili un contact cu
ceea ce se află în jur6.
Din toată ecuaţia funcţională şi socială lipsesc nu neapărat cauza sau scopul, ci lipsește în
special suportul – lipseşte tocmai oraşul care a generat această problemă; în cazul Tuscolano,
lipseşte Roma.
Lectura critică din perspectiva palimpsestului urban
Stadiul actual al periferiei ca pergament urban se compune din scrieri ambigue și nesigure
(locuințe precare, abuzive) și din scrieri hotărâte dar nefirești (anii 50 ai expansiunii aparținând
perioadei de urbanizare a campagnei romane), toate constituindu-se ca scrieri peste scrieri, mai
mult sau mai puțin conținătoare de valoare și semnificație.
Zona Tuscolano se înfățișează împreună cu scrierea ei implicită a cărei primă caligrafie
initiala este cea romană – încă prezentă, vizibila și puternic determinantă. Peste această primă
scriere s-au adăugat o serie de alte scrieri, cu caligrafii din ce în ce mai diverse și mai puțin unitare
sau cu mai puțină considerație față de scrisurile anterioare. Până în perioada anilor 1950 zona se
menține ca spațiu de recul al orașului, dominată de locuințe abuzive, ilustrată de Vittorio de Sica în
Ladri di biciclete sau, mai recent, de Pasolini în Mamma Roma.
Cartierul Tuscolano se încadrează în categoria ștergerii totale a unui strat martor, zona
romană arheologică din care face parte şi Parcul Apeductelor, și înlocuirea lui cu alt strat, iar urmele
ramân vizibile la nivelul limitei, la tangența cu apeductele parcului roman. Astfel, stratul martor,
resursa sau arhiva la care se poate face referire este Parco degli Aquedoti, care găzduiește toate
ipostazele palimpsestice. Schimbarea radicală de caligrafie apare odată cu intervențiile masive ale
Inei Casa în periferie, acesta devenind si ultimul strat vizibil al pergamentului.
6 (...) e come se il territorio venisse ritagliato come un foglio di carta e al centro del vuoto si ergesse una funzione,
senza stabilire alcun contatto con l’intorno - Fratini, Fabiola – Roma archipelago di isole urbane. Uno scenario per il
XXI secolo, Gangemi Editore, Roma 2000, p 52
Lectura critică prin prisma semnificaţiei
Dupa cum am spus, cartierul Tuscolano este fondat ca experiment al locuirii în perioada
postbelică, în încercarea de a găsi un răspuns la o problemă urbană și socială urgentă. Cartierul este
rezultatul unei investiții a statului prin intermediul unui reprezentant economic. În acest context,
cartierul devine o parte de oraș desenată, și nu proiectată pe situl real. Încă de la început locul ales
pentru noul cartier, una dintre cele mai mari intervenții realizate de Ina-Casa, este gândit chiar în
exteriorul periferiei din momentul respectiv. Astfel, întregul complex de factori - lipsa relaționării
cu orașul, această perpetuată izolare la nivel formal, motivația economico-politică, depărtarea de
ceea ce înseamnă viața comunității și lipsa unor spații care ar putea să o găzduiască - generează un
dezechilibru cu efect în timp.
Pe de altă parte, cadrul în care este inserat cartierul are toate atributele semnificative pentru a
permite reconsiderarea acestuia din perspectiva celor discutate. Astfel, potenţialul identitar se
regăseşte în context.
Pentru întreaga zonă Tuscolano identitatea locului este reprezentată în primul rand de Parco
degli Aquedotti, împreună cu narațiunile care transpar din trecut, și pe un al doilea plan de o
anumită ierarhizare a spațiului public. Caracterul închis al cartierului, identitatea transfomată de
mentalitatea rațională de intervenție, determină o atitudine de recalificare urbană care ia în calcul o
permanentă devenire, un proces deschis, după cum spune și Fabiola Fratini, a concepe periferia ca
un șantier permanent de recalificare urbană și peisagistică.7
7 Fratini, Fabiola – Roma archipelago di isole urbane. Uno scenario per il XXI secolo, Gangemi Editore, Roma 2000, p
76
Suprapunerea lecturilor ca finalitate a demersului
Structura cercetării se desfăşoară ca demers teoretic cu permanente reveniri la realitatea
orașului, condiție sine qua non pentru a sugera direcții de abordare permisive
Proiectul pe care îl propun sau, mai bine spus, direcţiile de intervenţie posibile sunt într-un
fel o încercare de sinteză operativă.
Proiectul nu propune sau impune reguli, ci doar conexiuni bazate pe procesualitatea si
menținerea deschisă a intervenției.
Voi face o scurtă sinteză a tipurilor de intervenţii şi tipurilor de lecturi operative pe care le-
am folosit:
1. la nivelul cartierului, lectura tipologică a identificat tipurile spaţiale, iar spaţiul public
devine subiectul pe care se va axa intervenţia
2. la nivelul Parcului Apeductelor, dat fiiind coordonata istorică determinantă, palimpsestul
va deveni principal reper pentru intervenţie, evident, împreună cu conceptul de peisaj
operaţional discutat anterior.
3. la nivelul conexiunii între ţesutul construit şi parc, voi recurge la principiile micro-unităţii,
care de fapt suprapune spaţiul public, structura, conexiunea, frumuseţea şi vizează
semnificaţia
In concluzie, după cum spune Christian Norberg-Schulz,
trebuie să ştim să vedem semnificaţia lucrurilor care ne înconjoară, fie ele naturale sau
artificiale. Lucrurile povestesc întotdeauna poveşti diferite, vorbesc despre cum au fost
făcute, despre circumstanţele istorice în care au fost făcute, şi, dacă sunt lucruri adevărate,
dezvăluie adevărul. Capacitatea de dezvăluire depinde de cum au fost facute lucrurile;
pentru că pasul succesiv de urmat este de a inţelege şi a învăţa să faci.8
Astfel, cunoașterea, înțelegerea, apropierea de realitatea orașului se constituie în puncte
fundamentale pentru o intervenție justificată.
8 Norberg-Schulz, Christian – Genius Loci – Paesaggio. Ambiente. Architettura, Gruppo Editoriale Electa, Milano 1979
(a 8-a ed., 2007), p. 185
Bibliografie:
Carti:
1.Andreescu, Ioan – Origini spirituale in arhitectura moderna, Editura Paideia, Bucuresti 2000
2.Attili, Giovanni; Decandia, Lidia; Scandurra, Enzo (coordonatori) – Storie di citta. Verso
un`urbanistica del quotidiano, Edizioni Interculturali, Roma 2007
3.Bachelard, Gaston – Poetica spatiului, Editura Paralela 45, Pitesti 2005 (trad. din lb franceza Irina
Badescu)
4.Besio, Mariolina (coordonator) – Il vino del mare. Il piano del paesaggio tra i tempi
della tradizione e i tempi della conoscenza, Marsilio Editori, Venezia 2002
5.Biagi di, Paola (coordonator) – I classici dell’urbanistica moderna, Domzelli Editore, Roma 2002
6.Bianchetti, Cristina – Abitare la città contemporanea, Skira Editore, Milano 2003
7.Bonis de, Luciano (coordonator) – La nuova cultura della citta, Accademia Nazionale dei Lincei,
Roma 2003
8.Broadbent, Geoffrey; Bunt, Richard; Llorens, Tomas – Semnificatie si comportament in cadrul
construit, Editura Tehnica, Bucuresti 1985 (trad din lb engleza de arh. Ianola Triscu, arh. Ana Maria
Zahariade)
9.Brugellis, Pino; Pezzulli, Francesco (coordonatori) – Spazi Comuni. Reinventare la città,
Francesco Bevivino Editore, Milano 2006
10.Caciuc, Cosmin – Supra-teoretizarea arhitecturii, Editura Paideia, Bucuresti 2007
11.Calvino, Italo – Cavalerul inexistent, Editura Polirom, Iasi 2007
12.Cappuccitti, Antonio – Tessuti e centralità nella morfologia urbana, Aracne Editrice, Roma
2006
13.Cappuccitti, Antonio; Colarossi, Paolo; Piroddi, Elio (coordonatori) – Progetti urbani per Roma,
Dipartimento di Architettura e Urbanistica per l’Ingegneria, CUEN, Napoli 1999
14.Carlini, Giuliano; Cormagi, Claudio (coordonatori) – Luoghi e non luoghi dell’incontro.
Problematiche dell’esclusione e della mediazione culturale, Coedit 2001
15.Castelli, Giordana – La citta di Mezza Via – dal centro citta al Piano di quartiere: esperimenti di
progettazione partecipata alla Romanina, Palombi Editori, Roma 2010
16.Cataldi, Giancarlo (coordonator) – Saverio Muratori – il pensiero e l’opera, Alinea Editrice,
Firenze 1984
17.Cartarescu, Mircea – Orbitor: aripa stanga, Editura Humanitas, Bucuresti 1996 (ed a 5a 2008)
18.Choay, Françoise – Urbanismul, utopii si realitati, Editura Paideia, Bucuresti 2002 (trad din lb
franceza Kazmer Kovacs)
19.Choay, Françoise – L’Urbanisme, utopies et réalités; une anthologie, Editions du Seuil, 1965
20.Choay, Françoise – Pour une anthropologie de l’espace, Editions du Seuil, 2006
21.Clément, Gilles – Manifesto del Terzo paesaggio, Quodlibet, Macerata 2005
22.Colarossi, Paolo; Cavallari, Paolo (coordonatori) – Spazio publico e la bellezza nella città / IFHP
Sabaudia Summer School on Urban Design, Aracne Editrice, Roma 2008
23.Colarossi, Paolo; Lange, Judith (coordonatori) – Tutte le isole di pietra. Ritratti di città nella
letteratura, Gangemi Editore, Roma 1996
24.Costici, Maria (coordonator) – I Racconti di Sabaudia, Baldini Castoldi Dalai Editore, Milano
2004
25.Fratini, Fabiola – Roma archipelago di isole urbane. Uno scenario per il XXI secolo, Gangemi
Editore, Roma 2000
26.Fratini, Fabiola – Idee di città. Rifletendo sul futuro, FrancoAngeli, Milano 2000
27.Gaivoronschi, Vlad – Matricile spatiului traditional, Editura Paideia, Bucuresti 2002
28.Ghenciulescu, Stefan – Orasul transparent. Limite si locuire in Bucuresti, Editura Universitara
Ion Mincu, Bucuresti 2008
29.Ghenciulescu, Stefan – Identitate si continuitate in plan urban si teritorial. Doua studii de caz:
Bucuresti si Elvetia, lucrare de doctorat, Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu,
Bucuresti 2004
30.Gheorghiu, Theodor Octavian – Locuire si neAsezare, Editura Paideia, Bucuresti 2002
31.Giedion, Sigfried – Spazio, tempo ed architettura, Ulrico Hoepli Editore, Milano 2000
32.Gregotti, Vittorio – Contro la fine architettura, Giulio Einaudi Editore, Torino 2008
33.Gregotti, Vittorio – Il territorio dell’architettura, Giangiacomo Feltrinelli Editore, Milano 1966
(a 4-a ed., 2008)
34.Groza, Octavian (coordonator) - Teritorii. Scrieri, dez-scrieri, Editura Paideia, Bucuresti 2003
35.Heidegger, Martin – Originea operei de arta, Editura Humanitas, Bucuresti 1995
36.Heynen, Hilde – Architecture and Modernity, Massachusetts Institute of Technology 1999
37.Hugo, Victor – �otre-Dame de Paris, Editura Tineretului, Bucuresti 1967
38.Ioan, Augustin – Arhipretexte, Editura Dacia, Cluj-Napoca
39.Ioan, Augustin – Pentru re-increstinarea zidirii, Editura Liternet 2005
40.Ioan, Augustin – O (noua) „estetica a reconstructiei”, Editura Paideia, Bucuresti 2002
41.Infusino, Giampaolo – Storia di Roma, Edizioni Ediprint, Napoli 2008
42.Insolera, Italo – Roma moderna. Un secolo di storia urbanistica 1870-1970, Giulio Einaudi
Editore, Torino 2001
43.Jodidio, Philip – Alvaro Siza, Editura Taschen 2003
44.Koolhaas, Rem – Junkspace, Quodlibet, Macerata 2006
45.Koolhaas, Rem; Mau, Bruce – S,M,L,XL, The Monacelli Press 1995
46.Lynch, Kevin – L’immagine della città, Marsilio Editori, Venezia 1964 (ed. a 14a 2009)
47.Mancini, Francesco Maria; Pietrolucci, Marco (coordonatori) – Architettura, storia, progetto,
Gangemi Editore, Roma 2004
48.Mattogno, Claudia (coordonator) – Idee di spazio, lo spazio nelle idee. Metropoli contemporanee
e spazi pubblici, FrancoAngeli, Milano 2002
49.Mihali, Ciprian (coordonator) – Arta, tehnologie si spatiu public, Editura Paideia, Bucuresti
2005
50.Mihali, Ciprian (coordonator) – Altfel de spatii – studii de heterotopologie, Editura Paideia,
Bucuresti 2001
51.Mihali, Ciprian – Inventarea spatiului (Arhitecturi ale experientei cotidiene), Editura Paideia,
Bucuresti 2001
52.Mumford, Lewis – Il futuro della citta, Il Saggiatore, Milano 1970
53.Muratori, Saverio – Storia e critica dell’architettura contemporanea, opera postuma coordonata
de Guido Marinucci, Centro studi di storia urbanistica, Roma 1980
54.Nicula, Vladimir – Intimitatea temporara a spatiului public, lucrare de doctorat, Universitatea de
Arhitectura si Urbanism Ion Mincu, Bucuresti 2009
55.Norberg-Schulz, Christian – Architettura: presenza, linguaggio e luogo, Skira Editore, Milano
1996
56.Norberg-Schulz, Christian – Genius Loci – Paesaggio. Ambiente. Architettura, Gruppo
Editoriale Electa, Milano 1979 (a 8-a ed., 2007)
57.Norberg-Schulz, Christian – Habiter. Vers une architecture figurative, Gruppo Editoriale Electa,
Milano 1984 (ed Electa France 1985)
58.Pakarinen, Terttu; Hurme, Taru – Space and Urban. A typological Approach to the Industrial
Town, Tampere 1988
59.Pakarinen, Terttu – Urban Planning. Then and �ow – planning theory in history and
contemporary planning problems, Tampere 1992
60.Panella, Raffaele (coordonator) – Piazze e nuovi luoghi di Roma. Il progetto della conferma e
della innovazione, Fratelli Palombi Editori, Roma 1997
61.Panerai, Philippe; Demorgon, Marcel; Depaule, Jean-Charles – Analyse urbaine, Editions
Parenthèses, Marseille 1999
62.Piano, Renzo – La responsabilità dell’architetto, Passigli Editori 2007
63.Portelli, Alessandro; Bonomo, Bruno; Sotgia, Alice; Viccaro, Ulrike – Città di parole. Storia
orale di una periferia romana, Donzelli Editore, Roma 2007
64.Portoghesi, Paolo – Dialogo con Paolo Portoghesi - per comprendere l’architettura – Mario
Pisani, Officina Edizioni, Roma 1989
65.Portoghesi, Paolo (Francesca Gottardo coordonator) – Architettura e momoria, Gangemi Editore,
Roma 2006
66.Raggi, Gabriella (coordonator) – Roma: meno è più. Una nuova sequenza di trasformazioni
urbane e architettoniche, Editore Paolo Sassi, Barcelona 2009
67.Riva, Franco (coordonator) – Leggere la città. Quattro testi di Paul Ricoeur, Città Aperta
Edizioni 2008
68.Romano, Marco – La città come opera d’arte, Giulio Einaudi Editore, Torino 2008
69.Rossi, Aldo – L’architettura della città, Marsilio Editori, Padova 1970
70.Rossi, Piero Ostilio – Roma. Guida all’architettura moderna 1909-2000, Editori Laterza, Bari
2005
71.Secchi, Bernardo – Prima lezione di urbanistica, Editori Laterza, Bari 2000 (a 8-a ed., 2007)
72.Zahariade, Ana Maria; Oroveanu, Anca (coordonatori) – ACUM 2 – Spatiul public si reinsertia
sociala a proiectului artistic si arhitectural, Editura Universitara „Ion Mincu”, Bucuresti 2007
73.Zahariade, Ana Maria; Oroveanu, Anca (coordonatori) – ACUM 3 – Spatiul public si reinsertia
sociala a proiectului artistic si arhitectural, Editura Universitara „Ion Mincu”, Bucuresti 2010
74.Zahariade, Ana Maria – Simptome de tranzitie. Eseuri de arhitectura, Editura Fundatiei Arhitext
design, Bucuresti 2009
75.Zahariade, Ana Maria - Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Editura Simetria,
București 2011
76.Zingoni, Giancarlo – I Tuscolani. Storia di una famiglia tra il X e il XII secolo, Roma 2007
77.***Cities, architecture and society, 10th International Architecture Exhibition (Catalogul
Bienalei de Arhitectura de la Venezia), Marsilio Editori, Venezia 2006
78.***Out there. Architecture beyound building, 11th International Architecture Exhibition
(Catalogul Bienalei de Arhitectura de la Venezia), Marsilio Editori, Venezia 2008
79.***People meet in architecture, 12th International Architecture Exhibition (Catalogul Bienalei
de Arhitectura de la Venezia), Marsilio Editori, Venezia 2010
80.***Think with the senses, feel with the mind, 52 Esposizione Internazionale d’Arte, (Catalogul
Bienalei de Arta de la Venezia), Marsilio Editori, Venezia 2007
81.***La verità dell’architettura e il sogno del cinema – coordonator Associazione Futuro 2000,
Palombi Editori, Roma 2005
82.***Invito al Mandrione – coordonator Associazione Futuro 2000, Palombi Editori, Roma 2002
83.***Storia ilustrata del fascismo, Giunti Editore, Firenze-Milano 2000
84.***Rassegna di architettura e urbanistica. La trasformazione di Roma, Edizioni, Kappa, Roma
2006
85.***Paesagi sociali. Sociologia della città, del territorio e dell’ambiente, Coedit 2004
86.***1000xLandscape Architecture, Verlagshaus Braun 2009
87.***The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, Barcelona 2003
88.***Dictionaire de l’urbanisme et de l’amenagement, (Pierre Merlin si Françoise Choay
coordonatori), Presses Universitaires de France
Articole:
Michel Corajoud, Comment je fais (texte fait en mai 2004 à la demande de Carmen Perrin, Artiste,
pour un livre sur son travail) in �ote de curs - Arhitectura, context, peisaj, Catedra istorie, teorie,
restaurare UAUIM
Michel Corajoud, Le paysage: une expérience pour construire la ville, Paris, iulie 2003 in �ote de
curs - Arhitectura, context, peisaj, Catedra istorie, teorie, restaurare UAUIM
Periodice:
Ideea nr 15/2003
Casabella nr 219/1957-1958, 1960, 253/1961, 278/1963
Capitolium 1959, 1962, 1963
Surse internet:
www.atelier.litenet.ro / www.editura.liternet.ro
Repere cinematografice:
Ladri di biciclette, 1948, regia Vittorio De Sica
La dolce vita, 1960, regia Federico Fellini
Mamma Roma, 1962, regia Pier Paolo Pasolini
Fellini Satyricon, 1969, regia Federico Fellini
Roma, 1972, regia Federico Fellini
Brutti, sporchi e cattivi, 1976, regia Ettore Scola
Referinte fotografice – Alexandra Afrasinei