CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Trimestrul al II-lea 2016
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
Judecător Conf. univ. dr. Marian BRATIŞ
Grefier-documentarist Floare NYIREDI
2
Cuprins
Cuprins ..................................................................................................................................................... 2
§.Drept civil. Obligaţiile ................................................................................................................ 3
1. Acordarea daunelor morale prin hotărâre judecătorească. Momentul de la care curg
penalităţile de întârziere, în caz de neplată. Rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti ...... 3
§.Drept societar. Societatea pe acţiuni ......................................................................................... 6
2. Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, membrilor
directoratului sau consiliului de supraveghere din cadrul societăţii pe acţiuni, introdusă de
adunarea generală a acţionarilor. Lipsa capacităţii procesuale active a adunării generale .......... 6
§. Dreptul insolvenţei. Participanţii în procedură .................................................................... 10
3. Deschiderea procedurii insolvenţei la cererile conexate ale debitorului şi creditorului.
Desemnarea administratorului judiciar provizoriu de către judecătorul sindic. Caracterul
prevalent al propunerii practicianului în insolvenţă formulată de creditor prin cerere de
deschidere procedurii insolvenţei .............................................................................................. 10
§. Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti .............................................. 13
4. Acţiune în despăgubire pentru prejudiciu cauzat societăţii agricole prin culegerea fără
drept a recoltei de către pârâţi persoane fizice. Delimitarea competenţei materiale între secţiile
civile ale aceluiaşi tribunal. Regulator de competenţă. Criterii de delimitare ........................... 13
5. Acţiune în nulitate. Clauze abuzive cuprinse în contractul de credit bancar. Instanţa
competentă material. Criteriul valoric al obiectului cererii pentru delimitarea competenţei între
judecătorie şi tribunal ................................................................................................................ 20
3
§.Drept civil. Obligaţiile
1. Acordarea daunelor morale prin hotărâre judecătorească. Momentul de la care
curg penalităţile de întârziere, în caz de neplată. Rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti
Legea nr. 136/1995
Ordinul CSA nr. 13/2011
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 2977/09.10.2014
Curtea constată că acordarea penalităţii de întârziere de 0,2% calculată asupra sumei
daunelor morale pe zi de întârziere, începând cu a 11 zi de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti este corectă, întrucât cererea depusă la asigurător pentru acordarea
de daune morale titularului dreptului, în cuantumul liber apreciat de acest titular, nu obligă
asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece aşa cum titularul dreptului are
libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel, asigurătorul este
îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect sau cu suma solicitată de titular. Aceasta
întrucât evaluarea şi acordarea daunelor morale sunt guvernate de criterii subiective, care
pot diferi în procesul cererii şi acordării lor. Pe de altă parte, daunele morale rezultă dintr-
un prejudiciu moral care, deşi are o geneză ex tunc, se determină post factum, prin evaluare
de către instanţa judecătorească, în absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.
Prin urmare, daunele morale nu sunt debite decât de la data acordării lor, iar sancţiunea
penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale, evaluate şi acordate de instanţă, nu
poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece penalitatea însăşi
reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit cu titlu de daune morale, prin aceeaşi
hotărâre judecătorească. În acest sens s-a pronunţat, de altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, prin decizia nr. 2977/09.10.2014, statuând că până la momentul pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale,
acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de
întârziere.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 507 din 15 iunie 2016,
Conf. univ. dr. M.B.)
Prin sentinţa civilă nr. 56/28.01.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.
1756/108/2015 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.P.M. şi
s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.P.M. împotriva pârâtei G.A. SPA prin
SC I.I. SRL Bucureşti, fiind obligată pârâta G.A. SPA prin SC I.I. SRL să plătească
reclamantei daune morale în cuantum de 50.000 lei, precum şi penalităţi de întârziere în
cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate asupra acestei sume începând cu a 11-a zi de la
data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a acestei sume.
Pe fond, cu privire la despăgubirile morale solicitate în sumă de 200.001 lei instanţa a
constatat că acestea sunt parţial întemeiate.
4
Astfel, tatăl reclamantei, numitul P.C. a decedat în urma accidentului de circulaţie
produs în data de 13.10.2012 pe DN 7 în afara localităţii Odvoş, com Conop, jud. Arad, de
către numitul G.D.I., ca urmare a pătrunderii acestuia pe contrasens.
Din Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova din 29.02.2014, în condiţiile
în care făptuitorul a decedat în urma accidentului pe care el însuşi 1-a provocat, aceasta fiind
o situaţie în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, în cauză s-a dispus neînceperea
urmăririi penale împotriva făptuitorului G.D.I. pentru săvârşirea a mai multor infracţiuni de
ucidere din culpă prevăzute de art.178 alin. (2) şi (5) şi art. 184 din Vechiul Cod Penal,
vinovăţia acestuia rezultând fără echivoc din înscrisurile aflate la dosarul penal precum şi din
expertiza tehnică în specialitatea auto efectuată în cauză.
Deoarece legislaţia din România nu conţine norme pentru determinarea cuantumului
daunelor morale, criteriul de determinare al acestora în reprezintă jurisprudenţa.
Conform dreptului românesc, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.
Reglementarea cuprinsă la art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr.14/2011 – ce
prevede că, la stabilirea despăgubirilor în caz de deces, se au în vedere în privinţa daunelor
morale ,,legislaţia şi jurisprudenţa din Romania” – tinde să acorde statut de izvor de drept
jurisprudenţei.
Nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a
pierderii unei persoane apropiate, traumele create în aceasta situaţie fiind incomensurabile.
Practica judiciară în materie este, însă, constantă în sensul ca daunele morale nu
reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu.
Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare în
condiţii de viaţă mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza
un transfer de afectivitate.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamanta P.P.M., instanţa a reținut
că, în urma decesului tatălui său, P.C. în accidentul produs în data de 13.10.2012 reclamanta
a suferit, în mod evident, traume care justifică dreptul acesteia la plata unor daune morale din
partea pârâtei.
La stabilirea cuantumului acestora instanţa a avut în vedere criteriile, verificate prin
coroborarea înscrisurilor cu declaraţiile martorilor audiaţi B.V.G. si B.V.D.: relaţia de rudenie
dintre reclamantă şi defunct, gradul de afecţiune existent între aceştia, împrejurarea că
reclamanta a locuit şi a gospodărit împreuna cu defunctul, că se afla în întreţinerea acestuia,
împrejurarea ca prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei, reclamanta chiar majoră -19
ani la data accidentului, locuia cu defunctul, neavând propria ei viaţă de familie independentă,
urmând sa crească fără a beneficia de sprijinul si îndrumarea tatălui său, vârsta, profesiunea
defunctului şi starea familială.
În privinţa penalităţilor de întârziere pentru daunele morale, prin Decizia nr.
2977/09.10.2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: ,,legea nu prevede obligaţia
asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma
producerii unor accidente de circulaţie, la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul
solicitării acestora. Este evident că, în situaţia în care, între societatea de asigurare și
persoanele vătămate nu se încheie o tranzacție prin care părțile să stabilească, prin comun
acord, o sumă certă, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material și
moral produs, nu se poate considera că asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația de a plăti
5
despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate. În această situație, cuantificarea prejudiciului, în
special a celui moral, va fi stabilită de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei
hotărâri judecătorești. Astfel, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești
definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter
cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere”.
Cum accesoriile nu pot curge mai devreme de data la care debitul principal devine
scadent, a fost considerat nefondat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la penalităţi
de întârziere începând cu data de 17.05.2014.
Cum în speţă, cuantumul despăgubirii morale s-a stabilit abia prin proces, nu s-a pus
problema obligării pârâtei la penalităţi de întârziere pentru trecut, aşa cum a cerut reclamanta,
ci doar pe viitor se va putea pune această problemă, în caz de neplată a despăgubirilor în 10
zile de la primirea hotărârii definitive.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta P.P.M. solicitând admiterea
apelului şi modificarea hotărârii primei instanţe în sensul majorării daunelor morale acordate
de prima instanţa şi a obligării pârâtei la plata de penalităţi conform petitelor acţiunii
introductive de instanţă.
Examinând apelul astfel cum a fost formulat prin prisma motivelor invocate în fapt şi
în drept, prin luarea în considerare a apărărilor formulate dec pârâtă prin întâmpinare, potrivit
art. 476 – 482 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, urmând să fie
respins, pentru următoarele considerente.
Criticile apelantei se concentrează asupra cuantumului redus a daunelor morale
acordate de prima instanţă şi a neacordării penalităţilor de întârziere de la data depunerii
cererii de acordare a despăgubirilor la asigurator.
Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamantă, având ca geneză decesul tatălui
acesteia, în condiţiile producerii unui accident rutier, Curtea relevă că pretium dolores,
semnificând daunele morale la care este îndreptăţită victima în calitate de aparţinător al
persoanei decedate, în concret fiica acestei persoane, se evaluează în raport de criterii
subiective, asupra cărora judecătorul are o largă marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri
fiind cele care relevă justul echilibru între dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie
acordată pentru a asigura compensarea suferinţelor titularului dreptului la daune morale.
Printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi
titularul dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afecţiune şi de sprijin moral şi material
existent între aceste persoane, până la data producerii evenimentului, consecinţele lipsirii, în
persoana titularului dreptului pe viitor de prezenţa, afecţiunea şi sentimentele care au creat un
mod de viaţă anterior firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane, eventualele
sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a pierderii persoanei
decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropiată. Cuantumul daunelor morale nu pot fi
egalizate de la o cauză judiciară la alta întrucât circumstanţele proprii fiecărei cauze nu sunt
identice, aşa cum nici traumele psihice încercate de titulari dreptului la prejudiciul moral, nu
sunt identice.
Toate aceste criterii au fost avute în vedere de prima instanţă şi s-a considerat că un
cuantum de 50.000 lei reprezentând daune morale, pentru pierderea tatălui reclamantei,
asigură o justă şi integrală despăgubire şi că un astfel de cuantum nu duce la o îmbogăţire fără
justă cauză.
6
Curtea reţine ca fiind judicioasă aprecierea primei instanţe, iar în lipsa altor probe sau
situaţii de fapt invocate în apel, nu are motive pentru a schimba cuantumul acestor daune.
În ceea ce priveşte critica asupra momentului de la care prima instanţă a acordat plata
penalităţilor de întârziere, a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti,
Curte constată că este corectă dispoziţia instanţei întrucât cererea depusă la asigurător pentru
acordarea de daune morale de către titularul dreptului, în cuantumul liber apreciat de către
acest titular, nu obligă asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece aşa cum
titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel
asiguratorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect, sau cu cel puţin
cuantumul solicitat de titular. Aceasta întrucât aşa cum s-a arătat atât evaluarea cât şi
acordarea acestor daune morale sunt guvernate de criterii subiective, astfel că pot diferii în
procesul de cerere şi acordare a lor.
Pe de altă parte daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care deşi are o
geneză ex tunc se determină post factum prin evaluare de către instanţa judecătorească, în
absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.
Prin urmare, sancţiunea penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale,
evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti
definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit cu
titlu de daune morale, prin aceiaşi hotărâre judecătorească.
Astfel fiind, se va respinge apelul declarat de P.P.M. împotriva sentinţei civile nr.
56/28.01.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 1756/108/2015.
§.Drept societar. Societatea pe acţiuni
2. Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor,
membrilor directoratului sau consiliului de supraveghere din cadrul societăţii pe
acţiuni, introdusă de adunarea generală a acţionarilor. Lipsa capacităţii
procesuale active a adunării generale
Legea nr. 31/1990: art. 155
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 56
Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere contra
administratorilor, directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere din
cadrul societăţilor pe acţiuni, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea
îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine Adunării Generale. Conform art. 155 alin.2 din
aceeaşi lege, Adunarea Generală desemnează, totodată, persoana însărcinată să exercite
acţiunea în justiţie.
În consecinţă, calitatea subiectivală de drept material societar pentru a hotărî
angajarea răspunderii patrimoniale prin acţiune în justiţie a administratorului, directorului,
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015
7
membrului directoratului sau consiliului de supraveghere, inclusiv prerogativa de a desemna
persoana care urmează a susţine acţiunea în justiţie, aparţine Adunării Generale a
Acţionarilor, însă calitatea subiectivală procesuală, cu legitimare procesuală în exercitarea
acţiunii în justiţie în scopul hotărât de Adunarea Generală a Acţionarilor, aparţine societăţii
în cadrul căreia este organizată şi funcţionează Adunarea Generală a Acţionarilor.
Această problemă de drept a făcut obiectul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie care, prin Decizia nr. 3726/05.11.2013 pronunţată de Secţia a II-a Civilă, a arătat că
acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 aparţine
Adunării Generale, însă nu se poate considera că legiuitorul intenţionează o legitimare
procesuală excepţională a Adunării Generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea
acţiuni, întrucât scopul său este îndeobşte societar. Acţiunea este introdusă întotdeauna în
contul societăţii, tinzând la repararea prejudiciilor cauzate societăţii ca urmare a activităţii
defectuoase a administratorilor.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 554/A din 29 iunie 2016,
Conf. univ. dr. M.B.)
Prin sentinţa civilă nr. 54/PI/LP/19.01.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. 6823/30/2015, s-a respins ca nefondată excepţia necompetenţei materiale a
Tribunalului Timiş, s-a admis excepția lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei
Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G. şi s-a anulat cererea
formulată de reclamanta Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G.
în contradictoriu cu pârâtul S.C.-M. ca fiind introdusă de o entitate fără capacitate procesuală
de folosinţă.
Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei adunarea generală
ordinară a acționarilor SN A.I.T. – T.V. SA G. a fost admisă de către instanță, având în vedere
că, potrivit art. 56 C. pr. civ., capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei
persoane de a avea folosinţa drepturilor civile pe plan procesual. Capacitatea procesuală de
folosință reprezintă așadar o condiţie esenţială pentru ca o persoană să devină parte în
procesul civil.
În cauza de față acțiunea a fost promovată de adunarea generală ordinară a acționarilor
SN A.I.T. – T.V. SA G. și nu de către persoana juridică însăși, reclamanta justificându-și
calitatea și implicit capacitatea procesuală de a introduce această acțiune prin trimiterea la
dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care dispun că acţiunea în răspundere
contra directorilor pentru daune cauzate de aceștia societăţii prin încălcarea îndatoririlor lor
faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art.
112 din lege.
Adunarea generală reprezintă organul de deliberare și decizie al societății comerciale,
fiind formată din totalitatea acționarilor societății. Potrivit legii, adunarea generală exprimă
voința socială, care decide în toate problemele esențiale ale activității societății, inclusiv
numirea celorlalte organe ale societății, astfel că ea apare ca organul suprem de conducere al
societății. Cu toate acestea, ea nu subzistă ca subiect distinct de persoana juridică însăși,
neavând capacitate de folosință și drepturi civile pe care să tindă să le realizeze în scop
propriu sau obligații pe care să și le asume prin încheierea de acte juridice în mod autonom de
8
persoana juridică însăși. Neavând folosința drepturilor civile adunarea generală nu se bucură
nici de capacitatea de folosință pe plan procesual.
În cauza de față capacitatea procesuală de exercițiu aparține persoanei juridice care o
realizează prin intermediul organelor sale administrative care acționează în numele și pe
seama persoanei juridice.
Chiar dacă art. 155 din Legea nr. 31/1990 menționează că acțiunea în răspundere
aparține adunării generale, aceste text de lege nu are semnificația atribuirii adunării generale
de competențe pe plan procesual civil, ci doar că decizia de angajare a răspunderii directorului
aparține adunării generale. De altfel, în alineatul următor se menționează că adunarea generală
desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie, în
numele societății, aceasta fiind persoana presupus păgubită prin faptele directorului și cea care
justifică atât capacitate, cât și calitate procesual civilă.
Având în vedere dispoziţiile art. 56 C. pr. civ. care prevăd în mod expres că poate sta
în judecată doar persoana care are folosinţa drepturilor civile, tribunalul a constatat că
adunarea generală ordinară a acționarilor SN A.I.T. – T.V. SA G. nu poate avea calitatea de
reclamantă şi deci nici folosinţa drepturilor civile, astfel încât instanţa a admis excepţia lipsei
capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei adunarea generală ordinară a acționarilor SN
A.I.T. – T.V. SA G. şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind introdusă de o
entitate fără capacitate procesuală de folosinţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Adunarea Generală Ordinară
a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G., solicitând în principal admiterea excepţiei de nulitate
a sentinţei şi constatarea nulităţii sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la
Tribunalul Timiş, în subsidiar solicită admiterea apelului, anularea în parte a sentinţei şi, pe
cale de consecinţă, respingerea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Adunării Generale
Ordinare a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G. şi constatarea că aceasta este titularul acestei
acţiuni, având atât calitate procesuală activă cât şi capacitate procesuală de folosinţă şi, pe
cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Examinând apelul astfel declarat prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept
precum şi a apărărilor formulate potrivit dispoziţiilor art. 476 – 482 C. pr. civ., Curtea
constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere contra
administratorilor, directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere din
cadrul societăţilor pe acţiuni, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea
îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine Adunării Generale. Conform art. 155 alin. (2) din
aceeaşi lege, Adunarea Generală desemnează, totodată, persoana însărcinată să exercite
acţiunea în justiţie.
Prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor a SN A.I.T. – T.V. SA G. nr.
6/05.08.2015 punctul 7, s-a decis angajarea răspunderii pârâtului S.C.-M. în calitate de
director al societăţii pentru suma de 24.598,22 lei, reprezentând prejudiciul cauzat
patrimoniului societăţii pe durata mandatului său.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de Adunarea Generală Ordinară a
Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G.
Tribunalul, în calitate de primă instanţă, la reţinut excepţia lipsei capacităţii procesuale
de folosinţă a reclamantei Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA
9
G., arătând în motivare că o atare capacitate procesuală aparţine persoanei juridice iar nu
însăşi Adunării Generale a Acţionarilor.
Curtea relevă că dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990,
atribuie dreptul de acţionare a administratorului, directorului, membrului comitetului director
sau consiliului de supraveghere, în competenţa Adunării Generale a Acţionarilor. Acest drept
include prerogativa de decizie a introducerii acţiunii în justiţie, având unicul obiect de
angajare a răspunderii patrimoniale a persoanei mai sus arătate.
Această prerogativă nu se juxtapune însă atributului exclusiv aparţinând persoanei
juridice, societatea sub a cărei reglementare şi constituire funcţionează Adunarea Generală a
Acţionarilor, şi anume de a sta în justiţie în nume propriu, fie în calitate de reclamant fie în
calitate de pârât sau o altă calitate procesuală prevăzută de Codul de procedură civilă. Acest
atribut este recunoscut doar în puterea şi la dispoziţia persoanei juridice în considerarea
atributelor inexorabile aparţinând personalității juridice atribuite societăţii.
Prin urmare, Adunarea Generală a Acţionarilor are capacitate de folosinţă sub aspectul
dreptului de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale, capacitate care îi este conferită
în mod expres de articolul 155 alin. (1) din Legea societăţilor, însă capacitatea de exerciţiu în
sens procesual, în vederea materializării atributului de a sta în justiţie în calitate de parte,
aparţine doar societăţii în calitate de persoană juridică, având drepturi şi obligaţii ce pot fi
exercitate în justiţie.
În consecinţă, calitatea subiectivală de drept material societar pentru a hotărî angajarea
răspunderii patrimoniale prin acţiune în justiţie a administratorului, directorului, membrului
directoratului sau consiliului de supraveghere, inclusiv prerogativa de a desemna persoana
care urmează a susţine acţiunea în justiţie, aparţine Adunării Generale a Acţionarilor, însă
calitatea subiectivală procesuală, cu legitimare procesuală în exercitarea acţiunii în justiţie în
scopul hotărât de Adunarea Generală a Acţionarilor, aparţine societăţii în cadrul căreia este
organizată şi funcţionează Adunarea Generală a Acţionarilor.
Această problemă de drept a făcut obiectul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie care, prin Decizia nr. 3726/05.11.2013 pronunţată de Secţia a II-a Civilă, a arătat că
acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 aparţine Adunării
Generale, însă nu se poate considera că legiuitorul intenţionează o legitimare procesuală
excepţională a Adunării Generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea acţiuni,
întrucât scopul său este îndeobşte societar. Acţiunea este introdusă întotdeauna în contul
societăţii, tinzând la repararea prejudiciilor cauzate societăţii ca urmare a activităţii
defectuoase a administratorilor.
Astfel fiind, Curtea constată că în mod judicios prima instanţă a statuat că Adunarea
Generală a Acţionarilor nu este înzestrată cu legitimare procesuală activă, neavând capacitatea
procesuală prevăzută de lege pentru a sta în justiţie în nume propriu.
10
§. Dreptul insolvenţei. Participanţii în procedură
3. Deschiderea procedurii insolvenţei la cererile conexate ale debitorului şi
creditorului. Desemnarea administratorului judiciar provizoriu de către
judecătorul sindic. Caracterul prevalent al propunerii practicianului în
insolvenţă formulată de creditor prin cerere de deschidere procedurii insolvenţei
Legea nr. 85/2014: art. 45 alin. (1) lit. d)
Potrivit art. 45 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, în cazul în care atât debitorul
cât şi creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar, va avea prevalenţă
cererea creditorului.
Prin urmare în considerarea acestei dispoziţii legale judecătorul sindic avea obligaţia
să desemneze administratorul judiciar propus de către creditoare prin cererea de deschidere
a procedurii insolvenţei.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 510 din 15 iunie 2016,
Conf. univ. dr. M.B)
Prin încheierea civilă nr. 484/07.04.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar
nr. 2288/30/2016 s-a admis cererea formulată de debitoarea SC C.-B. SRL Dumbrăviţa şi în
temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea privind procedura insolvenţei, dispune deschiderea
procedurii generale de insolvenţă faţă de debitoarea SC C.-B. SRL, iar potrivit art. 45 al. 1 lit.
d) şi art. 73 din Legea privind procedura de insolvenţă, văzând şi prevederile O.U.G. nr.
86/2006, a fost desemnat administrator judiciar provizoriu practicianul în insolvenţă Cabinet
Individual de Insolvenţă D.N.
Pentru a hotărî astfel judecătorul sindic a reţinut că în conformitate cu art. 66 şi 67 din
Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o
cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la
apariţia stării de insolvenţă.
Potrivit art. 66 alin. (4) din acelaşi act normativ, va putea să adreseze tribunalului o
cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi şi debitorul în cazul căruia apariţia stării de
insolvenţă este iminentă.
Pentru promovarea unei cereri de deschidere a procedurii generale a insolvenţei,
trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art. 66 din Legea nr. 85/2014.
Conform dispoziţiilor art. 66 alin. (1) din lege, debitorul aflat în stare de insolvenţă
este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în
termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, la cerere fiind ataşată dovada
notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii
insolvenţei.
De asemenea, potrivit alin. (4), „debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă
este iminentă va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor
prezentului titlu”.
11
Insolvenţa este definită, prin art. 5 pct. 29 din lege ca fiind „acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor certe, lichide şi exigibile”.
Din înscrisurile anexate cererii (în special lista creditorilor şi balanţa de verificare
pentru luna anterioară introducerii cererii) rezultă că debitoarea nu îşi mai poate plăti
datoriile, datorită insuficienţei fondurilor băneşti.
În consecinţă, considerând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 66 din lege şi văzând
dispoziţiile art. 5 pct. 29 şi 72 din Legea nr. 85/2014, s-a admis cererea şi s-a dispus
deschiderea procedurii generale a insolvenţei faţă de debitoare.
Cu privire la solicitarea de declanşare a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea
SC K.O.R. SRL, judecătorul sindic a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 66 alin. (7) din Legea
85/2014, potrivit căruia: „Dacă, ulterior înregistrării cererii debitorului, dar înainte de
soluţionarea acesteia, sunt formulate cereri de deschidere a procedurii de către creditori,
acestea se vor înregistra direct la cererea formulată de debitor. În acest scop, serviciul de
registratură va efectua verificări, din oficiu, la data înregistrării cererilor şi va înregistra
cererile la dosarul ce are ca obiect cererea formulată de debitor. În această situaţie, se va
proceda la soluţionarea în procedură necontencioasă a cererii debitorului. În cazul admiterii
acesteia, cererile creditorilor se vor califica drept declaraţii de creanţă, iar în cazul respingerii
sale, se vor soluţiona cererile creditorilor, potrivit art. 72 şi următoarele.”
Prin urmare, judecătorul sindic a calificat drept declaraţie de creanţă cererea de
declanşare a procedurii insolvenţei formulate de rea SC K.O.R. SRL, urmând ca toate
aspectele invocate de aceasta să fie verificate de administratorul judiciar în cadrul procedurii
de verificare a creanţelor.
Cu privire la cererea de desemnare a practicianului în insolvenţă, judecătorul sindic a
reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 45 lit. d) din Legea 85/2014 dau întâietate, la desemnarea unui
administrator judiciar provizoriu, practicianului în insolvenţă propus de creditor, atunci când
există o solicitare de desemnarea şi din partea debitorului. Însă aceste dispoziţii se aplică
ţinându-se cont şi de modul de soluţionare a cererilor de declanşare a procedurii, prevăzut în
mod expres de legiuitor.
Întrucât în speţă cererea debitorului are prioritate la soluţionare, fiind analizată în
principal, iar în cazul admiterii, cererea creditoarei este calificată drept declaraţie de creanţă,
conform art. 66 alin. (7) din Legea 85/2014, judecătorul sindic a apreciat că aceasta nu poate
fi analizată în momentul soluţionării cererii debitoarei, indiferent de conţinutul solicitărilor
formulate în cuprinsul său.
Prin urmare, în temeiul art. 73 din Legea nr. 85/2014, a desemnat, la cererea
debitoarei, în calitate de administrator judiciar provizoriu, Cabinetul Individual de Insolvenţă
D.N.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea SC K.O.R. SRL solicitând
admiterea apelului cu consecinţa modificării în parte a dispoziţiilor primei instanţe în sensul
numirii ca administrator judiciar a practicianului propus de creditoare, respectiv SCP PDA
Insolvency SPRL.
12
În motivare se arată că prin cererea de deschidere a procedurii, debitoarea SC C.-B.
SRL a solicitat numirea ca administrator provizoriu a Cabinetului Individual de Insolvenţă
D.N.
La dosarul cauzei a fost conexată cererea apelantei prin care a solicitat, de asemenea,
deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoare şi numirea ca practician în insolvenţă a
SCP PDA Insolvency SPRL.
Analizând ambele cereri de deschidere a procedurii, instanţa de fond a dat întâietate
cererii debitoarei, aceasta fiind prima depusă şi a calificat cererea apelantei ca declaraţie de
creanţă.
Creditoarea apelantă consideră însă că s-a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 45
lit. d) din Legea nr. 85/2014 care prevede că instanţa va desemna motivat, după verificarea
eventualelor incompatibilităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după caz, a
administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul
care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, daca cererea îi aparţine
acestuia, în lipsa unei astfel de propuneri făcute de către debitor sau de către oricare dintre
creditori, desemnarea se va face dintre practicienii în insolventa înscrişi în Tabloul Uniunii
Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, care si-au depus oferta la dosar. Dacă nu
s-a depus nicio ofertă, va desemna aleatoriu pe oricare dintre practicienii în insolvenţă înscrişi
în Tabloul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România. În cazul în care atât
debitorul, cât şi creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar/lichidator
judiciar va avea prevalenţă cererea creditorului. Dacă creditorii solicită a fi desemnaţi
administratori judiciari/lichidatori judiciari diferiţi, judecătorul-sindic va desemna motivat pe
unul dintre cei propuşi de aceştia. Desemnarea se va face pentru administrarea procedurii
până la confirmarea acestuia în condiţiile legii.
Articolul 66 pct. 7) prevede că în situaţia în care ulterior depunerii cererii debitorului
sunt formulate cereri de deschidere a procedurii şi de către creditori, întâietate va avea cererea
debitorului iar cererile creditorilor vor fi calificate ca declaraţii de creanţă.
Considerăm că acest articol trebuie interpretat textual, în sensul în care se referă
exclusiv la cererea principală, de deschidere a procedurii şi nu la cererile accesorii precum cea
de desemnare a practicianului în insolventa.
Apelanta consideră că a interpreta altfel ar însemna lipsirea de eficienţă a prevederilor
art. 45 lit. d) teza (fraza) 2 din Legea nr. 85/2014, fapt contrar teoriei dreptului conform căreia
dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care pot produce efecte.
Examinând apelul creditoarei SC K.O.R. SRL astfel cum a fost formulat prin
prisma motivelor invocate în fapt şi în drept şi potrivit art. 476 – 482 Cod procedură civilă,
Curtea constată că apelul este fondat urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului primei instanţe, au formulat cerere de
deschidere a procedurii insolvenţei atât debitoarea SC C.-B. SRL, la data de 25.03.2016, cât şi
creditoarea SC K.O.R. SRL, la data de 28.03.2016.
Cele două cereri au fost conexate la dosarul nr. 2288/30/2016, pronunţându-se
încheiere nr. 484/07.04.2016.
Atât debitoarea cât şi creditoarea au indicat în cererile de deschidere a procedurii
desemnarea unui anumit administrator judiciar.
13
Prin încheierea atacată cu prezentul apel, judecătorul sindic a desemnat administrator
judiciar provizoriu pe practicianul în insolvenţă Cabinet Individual de Insolvenţă D.N., propus
de către debitoare.
Această dispoziţie a primei instanţe este greşită deoarece potrivit art. 45 alin. (1) lit. d)
din Legea nr. 85/2014, în cazul în care atât debitorul cât şi creditorul au solicitat desemnarea
câte unui administrator judiciar, va avea prevalentă cererea creditorului.
Prin urmare în considerarea acestei dispoziţii legale judecătorul sindic avea obligaţia
să desemneze administratorul judiciar propus de către creditoare prin cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei, şi anume pe SCP PDA INSOLVENCY SPRL.
Astfel fiind se va admite apelul, se va schimba în parte încheierea atacată în sensul că
se va desemna administrator judiciar provizoriu al debitoarei practicianul în insolvenţă SCP
PDA INSOLVENCY SPRL. Se vor menţine în rest dispoziţiile încheierii atacate.
§. Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti
4. Acţiune în despăgubire pentru prejudiciu cauzat societăţii agricole prin culegerea
fără drept a recoltei de către pârâţi persoane fizice. Delimitarea competenţei
materiale între secţiile civile ale aceluiaşi tribunal. Regulator de competenţă.
Criterii de delimitare
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2:
art. 95, art. 129, art.
132, art. 133, art. 135, art. 136
Legea nr. 304/2004: art. 36 alin. (3)
Legea nr. 71/2011: art. 225 – art. 228, art. 8
Codul comercial (1887): art. 3, art. 4
Legea nr. 16/1994
Prin dispoziţiile art. 225 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului
Cod civil s-a prevăzut că secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a Codului
civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca secţii civile ori, după caz,
vor fi unificate cu secţiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei.
Conform art. 227 din acelaşi act normativ, dacă legea specială prevede că anumite
cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor
comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil,
competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale
tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art.
225.
Legiuitorul a reglementat o delimitare a sferei litigiilor ce urmau să fie date spre
soluţionare noilor secţii reorganizate în secţii civile (actualele secţii a II-a civile), ori
2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015
14
completelor specialitate înfiinţate în cadrul secţiilor civile tradiţionale, în ipoteza unificării
celor două secţii, stabilind la art.226 că prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul
cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea
anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără
personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
Aceleaşi dispoziţii legale au stabilit şi criterii de avut în vedere la înfiinţarea
completelor specializate şi care erau deopotrivă valabile şi pentru situaţia menţinerii fostei
secţii comerciale şi a reorganizării sale în secţia a II-a civilă, respectiv:
a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;
b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a
acestora;
c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
Prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, relevă concluzia că enumerarea
cuprinsă la literele a) – d) este una enunţiativă, exemplificativă iar nu limitativă şi exclusivă.
Prin Hotărârea nr. 2/14.02.2014 a Colegiului de conducere al Tribunalului Arad
rezultă că la nivelul Tribunalului Arad s-a optat pentru reorganizarea instanţei în secţia I
Civilă şi în secţia a II-a civilă, iar sub aspectul sferei de litigii deferite spre soluţionare, s-a
optat pentru menţinerea soluţionării aceloraşi categorii de litigii ca şi cele deferite anterior
secţiei comerciale, respectiv cele enumerate la art. 226 din legea nr. 71/2011, precum şi alte
litigii patrimoniale şi nepatrimoniale între profesionişti, aşa cum sunt definiţi aceştia de art. 8
alin. (1) din Legea nr. 71/2011, atunci când sunt în legătură cu activităţi de producţie, comerţ
sau prestări servicii, aşa cum le defineşte art. 8 alin. (2), precum şi, în aceleaşi limite, litigiile
în care una din părţi este profesionist.
Curtea mai relevă că referitor la conflictele negative de competenţă materială şi
necesitatea delimitării acestei competenţe între secţiile Civile I şi II din cadrul tribunalelor
arondate Curţii de Apel Timişoara, s-a încheiat o minută la data de 06.03.2015, de către
Tribunalele Arad, Caraş-Severin şi Timiş, respectiv Secţiile Civile nr. I şi II din Cadrul Curţii
de Apel Timişoara, prin care s-au statuat cele două categorii de criterii de delimitare a
competenţei materiale ce revine în mod distinct Secţiilor I şi II Civile din cadrul tribunalelor
şi din cadrul Curţii de Apel, enunţându-se criteriul legal prevăzut de art. 226 din legea nr.
71/2011 şi criteriul organizatoric prevăzut în Hotărârea de înfiinţare a Secţiei a II Civilă,
competenţă materială care se referă la cauzele având ca obiect raporturi juridice născute
din activităţi de producţie, comerţ şi prestării de servicii. Această minută a fost comunicată
tribunalelor pentru a fi avută în vedere la restrângerea şi neutralizarea pe viitor a
conflictelor negative de competenţă.
În raport de aceste considerente, constatând că la momentul înfiinţării secţiei a II-a
civilă în cadrul Tribunalului Arad, s-a stabilit ca sfera litigiilor patrimoniale în care
figurează ca parte cel puţin un profesionist, să fie preluate spre soluţionare de această secţie,
dacă litigiul este în legătură cu activităţile de producţie, de comerţ sau de prestări servicii ale
15
profesionistului, Curtea apreciază că raportul juridic dedus judecăţii, care nu a făcut obiectul
activităţilor de producţie, comerţ sau prestării servicii, nu se circumscrie acestei sfere de
litigii, astfel că prezenta cauză îşi păstrează caracterul comun de cauză civilă, ceea ce atrage
competenţa secţiei I civile a Tribunalului Arad.
(Secţia a II-a civilă, Sentinţa civilă nr. 36 din 15 iunie 2016 (Camera de consiliu),
Conf. univ. dr. M.B.
Prin încheierea civilă din data de 14.03.2016 a Secţiei a I a Tribunalului Arad s-a
admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei I Civile a Tribunalului Arad, dispunându-
se transpunerea cauzei la Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Arad.
Instanţa a reţinut că principiul specializării judecătorilor a condus la formarea de
complete distincte în cadrul tribunalelor specializate în cauze cu profesionişti potrivit art. 227
din Legea nr. 71/2011, sens în care prin hotărârea nr. 2/14.02.2014 a Colegiului de conducere
al Tribunalului Arad s-a înfiinţat Secţia a II-a Civilă, care judecă pe lângă litigiile prevăzute
de art. 26 din Legea nr. 71/2011 şi „cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei,
în care cel puţin una dintre părţi este profesionist, în afara celor date în competenţa altor
instanţe” (ce vizează evident, competenţa de primă instanţă), precum şi „apelurile împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă, în care cel puţin una dintre părţi este un profesionist,
în afara celor date în competenţa altor instanţe”, iar din coroborarea celor două dispoziţii
rezultă că Secţia a II-a Civilă are competenţa funcţională de a analiza litigiile cu profesionişti,
evaluabile în bani, în primă instanţă, atunci când obiectul lor este mai mare de 200.000 lei,
respectiv, în apel când obiectul pretenţiei are o valoare mai mică.
Observând că în cauză apelanta este profesionist, şi având în vedere că litigiul vizează
executarea unui contract încheiat în cadrul activităţii comerciale, rezultă că litigiul în
ansamblul său poate fi calificat drept litigiu cu profesionişti, împrejurare faţă de care
competenţa funcţională aparţine secţiei a II-a civilă.
În temeiul art. 200 alin. (1) şi (2) şi art. 131 alin. (1) şi art. 136 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, instanţa a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus transpunerea
cauzei la Secţia a II-a Civilă, potrivit art. 111 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară
al instanţelor judecătoreşti.
Prin încheierea civilă din data de 18 mai 2016 dată de Secţia a II a Civilă a
Tribunalului Arad s-a constatat necompetenţa funcţională a completului C2 A LP din cadrul
Secţiei a II a civilă a Tribunalului Arad, şi s-a declinat în favoarea Secţiei I judecarea cauzei
privind pe apelanta SC T.T. SRL T., în contradictoriu cu intimaţii M.M., constatându-se ivit
conflictul negativ de competenţă între cele două secţii, astfel că sesizează Secţia a II-a din
cadrul Curţii de Apel Timişoara în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul – Secţia a II a Civilă a reţinut că reclamanta a
investit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe dispoziţiile
art. 1349, 1357 şi urm., 1381 şi urm. din noul Cod civil, în subsidiar invocând prevederile art.
1345 din noul Cod civil, care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.
Reclamanta solicită obligarea prejudiciului produs acesteia de către cei doi pârâţi prin
recoltarea terenului cultivat, respectiv contravaloarea lucrărilor de investiţie efectuate pe
suprafaţa de 2 ha teren arabil şi contravaloarea recoltei de grâu.
16
Litigiul nu are la bază răspunderea contractuală şi nu vizează executarea unui contract
între părţi astfel cum reţine, în mod eronat, Secţia I civilă a Tribunalului Arad prin încheierea
pronunţată la data de 14.03.2016.
Acţiunea reclamantei vizează acordarea de despăgubiri pentru însuşirea de către
pârâţi, fără drept, a recoltei cuvenite reclamantei, astfel cum pretinde aceasta, întrucât aceasta
a efectuat lucrări de însămânţare şi alte lucrări premergătoare, iar pentru soluţionarea acţiunii
trebuie tranşat dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra unor terenuri agricole.
Prin hotărârea nr.1 din 20.01.2016 a Colegiul de conducere al Tribunalului Arad (nr.
199/Ad/20.01.2016) s-au stabilit categoriile de litigii ce vor intra în sfera de activitate a
completelor specializate din cadrul Secţiei a II-a civilă, precizându-se că ,, Sunt excluse din
sfera de activitate a completelor respective a secţiei a II-a civilă, fiind strict civile, chiar dacă
una dintre părţi este un profesionist … alte litigii care implică drepturi reale imobiliare ..”
Pe cale de consecinţă, în opinia instanţei, competenţa de soluţionare a prezentului
litigiu aparţine Secţiei I a Tribunalului Arad întrucât calitatea de profesionist a părţilor litigante
nu poate atrage automat competenţa Secţiei a II-a civilă, în condiţiile în care nu există o
reglementare expresă în acest sens, atributivă de competenţă în favoarea secţiei specializate, or
regulile de competenţă sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie.
Dimpotrivă, se observă că prin dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004
legiuitorul a arătat expres că secţiile civile ale tribunalelor judecă cauze civile, indiferent de
obiectul lor sau de calitatea părţilor, deci inclusiv cauze cu profesionişti şi chiar dacă obiectul
lor ar avea legătură cu bunuri aflate în fondul de comerţ. Dispoziţiile art. 36 alin. (3)
menţionate conduc la concluzia că în nici un caz nu poate fi susţinută teoria potrivit căreia
toate cauzele în care apare un profesionist trebuie judecate de fostele secţii comerciale, întrucât
o atare interpretare ar face ca secţiile civile să judece doar cauze cu persoane fizice, toate
celelalte subiecte de drept intrând în noţiunea de profesionist, ceea ce contravine intenţiei
legiuitorului clar exprimată în textul de lege citat.
Faţă de cele expuse, în baza art. 133-136
NCPC, s-a constatat necompetenţa
funcţională a completului din cadrul Secţiei a II-a civilă a Tribunalului Arad şi a declinat în
favoarea Secţiei I Civile a Tribunalului Arad.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii s-a sesizat
Secţia a II-a din cadrul Curţii de Apel Timişoara în vederea pronunţării regulatorului de
competenţă.
Examinând conflictul negativ de competenţă materială ivit între Secţiile I şi a II
a Civilă ale aceluiaşi Tribunal Timiş, Curtea constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta societate comercială a chemat în
judecată trei persoane fizice solicitând obligarea pârâţilor la plata unor pretenţii băneşti,
reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiţii efectuate pe o suprafaţă de teren arabil şi
contravaloarea recoltei de grâu, pe o altă suprafaţă de teren, invocând un contract de arendare,
precum şi lucrările agricole efectuate pe aceste suprafeţe de teren.
Cererea de chemare în judecată a fost soluţionată de Judecătoria Arad prin sentinţa
civilă nr. 561/28.01.2016.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, cauza înregistrându-se la Secţia I
a Civilă a Tribunalului Arad, care prin încheierea din 14.03.2016 constată necompetenţa
funcţională a acestei secţii şi transpune cauza la Secţia a II a Civilă a Tribunalului.
17
Secţia a II a Civilă îşi declară necompetenţa funcţională şi constată ivit conflictul
negativ de competenţă, între cele două secţii.
Analizând conflictul de competenţă ivit între cele două secţii civile ale Tribunalului
Arad, Curtea constată că delimitarea sferei de litigii ale celor două secţii a constituit o
problemă de calificare şi în perioada anterioară în care era în vigoare Codul comercial iar la
nivelul tribunalelor şi a curţilor de apel funcţionau secţii comerciale. Cu toate acestea, a
existat un criteriu determinant care a fost utilizat pentru delimitarea litigiilor comerciale de
cele civile, respectiv natura comercială a raportului juridic deferit judecăţii, fiind relevante la
acea vreme prevederile art. 56 din fostul Cod comercial, conform cărora „dacă un act este
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act,
legii comerciale, afara de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de
cazurile în care legea ar dispune altfel”. Totuşi, fostul Cod comercial, nu consacra caracterul
comercial a tuturor actelor întreprinse de un comerciant persoană fizică sau juridică ci,
enumerând în cuprinsul art.3 categoria de acte juridic considerate a fi comerciale (criteriul
obiectiv de delimitare), a enunţat în cuprinsul art. 4 o prezumţie legală relativă de
comercialitate a tuturor celorlalte contracte sau obligaţiuni ale unui comerciant, „dacă nu sunt
de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul” (criteriul subiectiv de
delimitare).
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil la data de 1 octombrie 2011, s-a produs
abrogarea Codului comercial, iar punerea în aplicare a noului Cod civil presupunea şi o
intervenţie legislativă care să lămurească soarta secţiilor comerciale existente la nivelul
tribunalelor şi a curţilor de apel. În acest sens, prin dispoziţiile art. 225 din Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a noului Cod civil s-a prevăzut că secţiile comerciale existente la
data intrării în vigoare a Codului civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor
reorganiza ca secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente, prin
hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al
instanţei.
Conform art. 227 din acelaşi act normativ, dacă legea specială prevede că anumite
cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor
comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil,
competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale
tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art.
225.
Legiuitorul a reglementat o delimitare a sferei litigiilor ce urmau să fie date spre
soluţionare noilor secţii reorganizate în secţii civile (actualele secţii a II-a civile), ori
completelor specialitate înfiinţate în cadrul secţiilor civile tradiţionale, în ipoteza unificării
celor două secţii, stabilind la art. 226 că prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii,
la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot
înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii
de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără
personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
18
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
Aceleaşi dispoziţii legale au stabilit şi criterii de avut în vedere la înfiinţarea
completelor specializate şi care erau deopotrivă valabile şi pentru situaţia menţinerii fostei
secţii comerciale şi a reorganizării sale în secţia a II-a civilă, respectiv:
a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;
b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a
acestora;
c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
Prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, relevă concluzia că enumerarea
cuprinsă la literele a) – d) este una enunţiativă, exemplificativă iar nu limitativă şi exclusivă.
Acest aspect de ordin legislativ a determinat cele mai multe tribunale şi curţi de apel
să opteze pentru varianta reorganizării fostelor secţii comerciale în secţii a II-a civilă, cu
păstrarea spre judecată a aceloraşi categorii de litigii ca şi în trecut.
În aceste condiţii, problema specializării în domeniul litigiilor cu profesionişti,
primind consacrare şi rezolvare legislativă, a fost concretizată în modul de organizare internă
a instanţelor, prin mijlocirea Consiliului Superior al Magistraturii, care a aprobat
reorganizarea secţiilor comerciale ori înfiinţarea completelor specializate în cadrul secţiilor
civile unificate, ţinând cont de propunerile de delimitare a competenţei formulate de colegiile
de conducere ale fiecărei instanţe în parte.
Aceeaşi a fost situaţia Tribunalului Arad în cadrul căruia a fost înfiinţată secţia a II-a
civilă, prin Hotărârea nr. 2/14.02.2014 a colegiului de conducere al Tribunalului Arad. Din
cuprinsul acestei hotărâri, rezultă că la nivelul Tribunalului Arad s-a optat pentru
reorganizarea instanţei în secţia I Civilă şi în secţia a II-a civilă, iar sub aspectul sferei de
litigii deferite spre soluţionare, s-a optat pentru menţinerea soluţionării aceloraşi categorii de
litigii ca şi cele deferite anterior secţiei comerciale, respectiv cele enumerate la art. 226 din
Legea nr. 71/2001, precum şi alte litigii patrimoniale şi nepatrimoniale între profesionişti, aşa
cum sunt definiţi aceştia de art.8 alin.1 din Legea nr. 71/2011, atunci când sunt în legătură cu
activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, aşa cum le defineşte art. 8 alin. (2),
precum şi, în aceleaşi limite, litigiile în care una din părţi este profesionist.
Din cele expuse anterior, se poate trage concluzia că la nivelul Tribunalului Arad s-a
optat pentru o soluţie organizatorică de continuitate, cu păstrarea spre competentă soluţionare
a acelor litigii care, în viziunea legislaţiei anterioare puteau fi calificate ca fiind litigii
comerciale, indiferent dacă ambele părţi erau profesionişti ori numai una din părţi îndeplineşte
această calitate.
În susținerea punctului de vedere exprimat prin prezentele considerente, sunt de
menționat și concluziile cuprinse în minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al
Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților
de apel și ai tribunalelor specializate de la Târgu Mureș, din 22 mai 2014, care, cu privire la
delimitarea sferei litigiilor de competența tribunalelor specializate, în unanimitate au decis în
sensul continuității competenței materiale funcționale stabilite la nivelul fostelor secții
comerciale. Totodată, s-a făcut referire la proiectul de act normativ aflat în discuții la
Ministerul de Justiție care urmează să definească noțiunea de profesionist în materie
economică și să circumscrie actele și faptele de comerț de competența secțiilor specializate.
19
Aşa fiind, în condiţiile renunţării de către legiuitorul noului Cod civil la noţiunile de
„comerţ” şi comercialitate”, „acte de comerţ” şi „fapte de comerţ”, care serveau la delimitarea
litigiilor comerciale de cele civile în trecut, potrivit Codului comercial din 1887, identificarea
litigiilor care revin spre competenţă secţiei a II-a civilă, specializată în litigiile în care sunt
implicaţi profesionişti trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea
nr.71/2001 pentru punerea în aplicare a Codului civil nou, conform cărora, în noua viziune
asupra naturii raporturilor juridice de drept privat, „expresiile "acte de comerţ", respectiv
"fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia "activităţi de producţie, comerţ sau prestări de
servicii".
Plecând de la aceste considerente, Curtea subliniază că raţionamentul juridic utilizat de
Tribunalul Arad – secţia I civilă, conform căruia simpla calitate de profesionist a uneia dintre
părţile litigante, atrage competenţa secţiei specializate în soluţionarea litigiului, în speţă secţia
a II-a civilă, nu poate fi primit deoarece tinde a denatura scopul avut în vedere de legiuitor la
momentul consacrării principiului specializării judecătorului în activitatea de judecată.
Raţiunea existenţei unui astfel de principiu este aceea de a servi la creşterea calităţii actului de
justiţie, deoarece permite specializarea judecătorului într-un anumit domeniu, având un
anumit specific aparte, specializare care constituie premisa necesară creşterii gradului de
asimilare a modificărilor legislative din domeniul respectiv, a cunoaşterii mai aprofundate a
doctrinei, a evoluţiei jurisprudenţei şi legislaţiei. Este adevărat că noul Cod civil cuprinde
dispoziţii derogatorii privind profesioniştii. Această împrejurare nu este însă suficientă pentru
ca, pe calea interpretării extensive, să se ajungă la concluzia că toate raporturile juridice în
care intră un profesionist au o anumită specificitate, în condiţiile în care ele rămân, aproape
toate, raporturi civile, în viziunea noului Cod civil. Se poate însă aprecia, cu titlul de principiu
că acele raporturi juridice care decurg din activităţi de producţie, de comerţ sau de prestări
servicii ale profesionistului, se caracterizează prin acel specific care impune analiza lor, în caz
de litigiu, din partea judecătorului specializat în litigii în care sunt implicaţi profesionişti. Nu
toate celelalte raporturi juridice ale unui profesionist, care exced obiectului său de activitate,
dar pe care le leagă în cadrul relaţiilor sociale, se supun dispoziţiilor legale exprese şi
derogatorii ale Codului civil, specifice profesioniştilor, pentru a atrage competenţa de
soluţionare a eventualelor litigii născute din acestea în favoarea secţiei specializate – secţia a
II-a civilă.
În prezenta cauză, raportul juridic dedus judecăţii, deşi se leagă între un profesionist şi
trei persoane fizice, nu are ca fundament pretinsa încălcare a raporturilor contractuale de
arendă, prin neexecutarea obligaţiei de plată a contravalorii lucrărilor efectuate, de către
proprietarul terenului.
Prin urmare, izvorul raportului juridic dedus judecăţii nu este o faptă contractuală,
stricto sensu, un act sau fapt juridic care să se circumscrie definiţiilor regăsite în art. 8 alin. (2)
din Legea nr. 71/2011, respectiv celor referitoare la „activităţi de producţie, de comerţ sau de
prestări servicii”. De altfel, reclamanta societate a efectuat lucrări agricole specifice instituţiei
arendării, în temeiul unui act juridic civil pur, aşa cum este reglementat contractul de arendă
prin Legea nr. 16/1994.
Pe de altă parte, este greşită reţinerea de către ambele secţii că se află în conflict
negativ de competenţă funcţională, întrucât competenţa funcţională priveşte competenţa
generală a instanţelor judecătoreşti, iar necompetenţa de acest ordin are ca obiect atribuirea ,
20
potrivit legii, a competenţei materiale şi/sau teritoriale în vederea rezolvării unor cereri cu
caracter jurisdicţional în sarcina altor organe sau autorităţi ale statului şi, concomitent,
prevederea că astfel de cauze nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Cauza asupra
căreia ambele secţii şi-au declinat competenţa de soluţionare, este dată în competenţa
materială a instanţelor judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 94 şi 95 C. pr. civ., respectiv
tribunalului, în apel. Ceea ce constituie obiectul conflictului negativ de competenţă este
competenţa materială la care se raportează diferit cele două secţii ale tribunalului, iar nu
necompetenţa generală a tribunalului, iar prin aceasta a secţiilor civile I şi II din cadrul
aceluiaşi tribunal, în raport de caracterizarea obiectului şi naturii juridice a cauzei, în apel.
Curtea mai relevă că referitor la conflictele negative de competenţă materială şi
necesitatea delimitării acestei competenţe între secţiile Civile I şi II din cadrul tribunalelor
arondate Curţii de Apel Timişoara, s-a încheiat o minută la data de 06.03.2015, de către
Tribunalele Arad, Caraş-Severin şi Timiş, respectiv Secţiile Civile nr. I şi II din Cadrul Curţii
de Apel Timişoara, prin care s-au statuat cele două categorii de criterii de delimitare a
competenţei materiale ce revine în mod distinct Secţiilor I şi II Civile din cadrul tribunalelor
şi din cadrul Curţii de Apel, enunţându-se criteriul legal prevăzut de art. 226 din Legea nr.
71/2011 şi criteriul organizatoric prevăzut în Hotărârea de înfiinţare a Secţiei a II Civilă,
competenţă materială care se referă la cauzele având ca obiect raporturi juridice născute din
activităţi de producţie, comerţ şi prestării de servicii. Această minută a fost comunicată
tribunalelor pentru a fi avută în vedere la restrângerea şi neutralizarea pe viitor a conflictelor
negative de competenţă.
În raport de aceste considerente, constatând că la momentul înfiinţării secţiei a II-a
civilă în cadrul Tribunalului Arad, s-a stabilit ca sfera litigiilor patrimoniale în care figurează
ca parte cel puţin un profesionist, să fie preluate spre soluţionare de această secţie, dacă
litigiul este în legătură cu activităţile de producţie, de comerţ sau de prestări servicii ale
profesionistului, Curtea apreciază că raportul juridic dedus judecăţii, care nu a făcut obiectul
activităţilor de producţie, comerţ sau prestării servicii, nu se circumscrie acestei sfere de
litigii, astfel că prezenta cauză îşi păstrează caracterul comun de cauză civilă, ceea ce atrage
competenţa secţiei I civile a Tribunalului Arad.
5. Acţiune în nulitate. Clauze abuzive cuprinse în contractul de credit bancar.
Instanţa competentă material. Criteriul valoric al obiectului cererii pentru
delimitarea competenţei între judecătorie şi tribunal
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 94 lit. k), art. 95, art.
98, art. 99, art. 101, art. 133, art. 135
Legea nr. 193/2000
O.U.G. nr. 80/2013
3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015
21
Curtea constată că potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ., judecătoria judecă în
primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.
Sintagma „cereri evaluabile în bani” nu trebuie interpretată din perspectiva
dispoziţiilor legale care reglementează timbrarea unei cereri în justiţie prevăzute de O.U.G.
nr. 80/2013, ci în raport cu criteriul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului dedus
judecăţii. Ceea ce interesează pentru delimitarea competenţei de primă instanţă, între un
tribunal şi o judecătorie, în ipoteza litigiului a cărei miză patrimonială se limitează la
acţiunea în nulitate a unor clauze contractuale, este valoarea patrimonială asupra căreia
poartă litigiul, adică acel câştig patrimonial urmărit de reclamant în cazul admiterii în
totalitate a pretenţiilor sale.
Curtea constată că reclamanta nu tinde la constatarea nulităţii întregului contract de
credit, prin invalidarea tuturor clauzelor contractuale ci, la menţinerea acordului
contractual, însă, sub conţinutul altor clauze, cu referire expresă la modificarea obligaţiilor
sale de plată, constând în restituirea ratei creditului în moneda creditului acordat, dar la
cursul de schimb valutar estimat la data încheierii contractului, respectiv, cu privire la
nulitatea şi înlăturarea clauzelor privind comisionul de risc şi a celui de administrare a
creditului. Contractul nu conţine numai aceste clauze, iar pentru celelalte clauze contractuale
nu s-a invocat sancţiunea nulităţii, acestea rămânând în afara obiectului judecăţii.
Prin urmare, în conformitate cu limitele obiectului acţiunii în nulitate şi cu criteriul
valoric al pretenţiilor formulate, competenţa materială de soluţionare a acţiunii în
constatarea nulităţii unor clauze abuzive a contractului de credit revine judecătoriei, iar nu
tribunalului.
(Secţia a II-a civilă, Sentinţa civilă nr. 30/PI din 18 mai 2016,
Conf. univ. dr. M.B.)
Prin sentinţa civilă nr. 12027/12.10.2015 pronunţată de Judecătoria Timişoara în
dosarul nr. 18261/325/2015, a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de
soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta H.R.D. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA.
Pentru a hotărî astfel, având a se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă materială
a Judecătoriei Timişoara, instanţa a constatat că este întemeiată şi a admis-o ca atare, având în
vedere că, afirmând caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit bancar
încheiat între părţi, reclamanta a solicitat anularea contractului sub aspectul acestor clauze,
situație în care litigiul are caracter evaluabil în bani, iar evaluarea se face raportat la valoarea
contractului de credit, deoarece s-a solicitat atât constatarea abuzivă a clauzelor privind
comisioanele de risc şi de administrare, cât şi constatarea abuzivă a unor clauze care trebuie
raportate la valoarea întregului contract, solicitând modificarea contractului în sensul
stabilizării cursului de schimb CHF/LEU la data încheierii contractului – 12.05.2008.
Ca atare, raportat la art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ., conform căruia judecătoriile
judecă în primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei
inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti și la art. 99 alin. (2)
din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, în cazul în care sunt mai multe capete de cerere
principale întemeiate pe un titlu comun, instanţa competentă să le soluţioneze se determină
22
ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt,
judecătoria a constatat că tribunalului îi revine competența materială în soluționarea cauzei,
motiv pentru care, în baza art. 132 C. pr. civ., a declinat în favoarea Tribunalului Timiș
competenţa în soluţionarea acestei cauze.
Prin sentinţa civilă nr. 376/PI/LP/05.04.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. 18261/325/2015, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, a fost
declinată competenţa de soluționare a acţiunii formulate de reclamanta H.R.D. în
contradictoriu cu pârâta Banca T. SA Bucureşti în calitate de continuator a SC V.R. SA în
favoarea Judecătoriei Timişoara, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost
înaintat dosarul Curţi de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia necompetenţei materiale este o
excepţie de procedură, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. pr. civ. care
stabilesc că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra acestor excepţii care fac de prisos, în tot
sau în parte, administrarea de probe ori cercetarea în fond a pricinii.
Prin cererea de chemare în judecată, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei
acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor clauze din contractul de credit ipotecar nr.
0150335/12.05.2008, inclusiv în stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul
fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii
contractului de credit ipotecar, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea
raporturilor contractuale dintre părţi.
Potrivit art. 94 alin. (1) pct.1 lit. j) C. pr. civ., judecătoria judecă în primă instanţă
„orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de
calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”.
În cauza de faţă, valoarea patrimonială urmărită a fi dobândită de către reclamantă prin
cererea adresată instanţei este de 197.017,73 lei, reprezentând rezultatul diferenţei dintre suma
totală plătibilă de reclamantă conform contractului de credit (principal şi cost total al
creditului, cu luarea în considerare chiar a comisioanelor ce se solicită a fi anulate)
determinată la cursul oficial leu/CHF valabil la data introducerii cererii de chemare în
judecată şi suma determinată în raport de cursul de schimb valabil la data semnării
contractului de credit, potrivit criteriilor propuse de reclamantă, rezultând aşadar o valoare
sub pragul de 200.000 de lei la care se referă art. 94 alin. (1) lit. j) C. pr. civ.
Este de menţionat că în această categorie de cereri întemeiate pe prevederile speciale
din materia protecţiei drepturilor consumatorului, valoarea obiectului cererii de chemare în
judecată nu este dată de valoarea creditului, întrucât reclamanta nu antamează întregul obiect
al contractului reprezentat de această valoare a creditului, ci doar tinde să obţină invalidarea
anumite clauze referitoare la dobândă legală, comisioane, risc valutar etc. şi să obţină
restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor repudiate.
Constatând că obiectul litigiului are o valoare mai mică de 200.000 lei, rezultă că în
cauză competenţa de judecată a cererii introductive aparţine judecătoriei.
Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi
Tribunalul Timiş în conformitate cu prevederile art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) C. pr. civ.,
Curtea constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei
acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor clauze din contractul de credit ipotecar nr.
23
0150335/12.05.2008, inclusiv în stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul
fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii
contractului de credit ipotecar, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea
raporturilor contractuale dintre părţi.
Curtea relevă că, având în vedere ansamblul petitelor conţinute în cererea de chemare
în judecată şi petitul valoric la care tinde reclamanta prin intermediul acestor petite, cauza se
află în competenţa materială a judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ., în sensul că
obiectul valoric al întregii cereri de chemare în judecată, inclusiv prin ipoteza calculării
ratelor de restituire la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit ipotecar
(12.05.2008), se situează sub pragul valoric de 200.000 lei.
Astfel, potrivit petitului 1, pretenţia tinde la reconsiderarea ratei de restituire a
creditului la cursul de schimb valutar existent la data de 12.05.2008 care, potrivit cursului
oficial al BNR este de 1 CHF = 2,27 lei. În prezent, acelaşi curs se prezintă astfel: 1 CHF =
4,14 lei. Dacă se ia în considerare pretenţia de restituire a diferenţei de curs valutar, în
expresia limitei maxime ca diferenţă între cursul de schimb valutar de la data contractării şi
cea a analizării valorii creditului contractat la această dată, procentul diferenţial este de 1,87
lei pentru un CHF. Dacă se raportează această diferenţă la valoarea contractului de 48.000
CHF, rezultă că sumele care ar rezulta din diferenţa de curs valutar se înmulţesc cu procentul
de 1,87, ceea ce chiar şi în ipoteza discutării întregului contract de credit, valoarea acestuia
este sub pragul de 200.000 lei.
Luând în considerare celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, Curtea relevă
că acestea se referă punctual la clauzele privind comisionul de risc şi comisionul de
administrare a creditului, reclamanta indicând restituirea unei sume de 8.628,35 CHF.
Judecătoria nu a stabilit în concret care este valoarea patrimonială a obiectului cererii
supus restituţiunii prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de către
reclamantă, astfel că nu avea posibilitatea de a constata doar printr-o simplă examinare a
acţiunii şi a contractului de credit, că se depăşeşte valoarea prag de 200.000 lei chiar şi prin
antamarea întregului contract de credit angajat de părţi.
În ce priveşte natura juridică a unei cereri în constatarea caracterului abuziv al
clauzelor contractuale, Curtea constată că unul din motivele pentru care Judecătoria Timişoara
a dispus declinarea competenţei, a fost acela că o atare acţiune are o natură juridică şi totodată
un regim juridic sui generis.
În aprecierea Curţii de Apel, o atare cerere, chiar dacă ea comportă unele
particularităţi, mai ales prin incidenţa unui act normativ special – Legea nr.193/2000 – rămâne
o cerere în nulitatea unor clauze contractuale. Nulitatea este acea sancţiune juridică care
lipseşte de efecte un act juridic, în tot sau în parte, pentru nerespectarea unei cerinţe de
valabilitate a actului juridic, intervenită anterior sau cel mai târziu în momentul încheierii
actului. Altfel spus, nulitatea presupune analiza valabilităţii actului juridic la momentul
naşterii sale, iar un act lovit de nulitate este un act juridic născut nevalabil.
Or, o cerere de constatare a caracterului abuziv al unui contract nu reprezintă altceva
decât o cerere în nulitatea clauzei contractuale, fundamentată pe nevalabilitatea cauzei actului
juridic, caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă cauza nevalabilă a actului fiind determinată
de impunerea de către una din părţile contractante a unei clauze care este aptă să genereze un
dezechilibru contractual semnificativ doar prin voinţa unilaterală a părţii dominante.
24
Prin urmare, o cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze
contractuale nu reprezintă altceva decât o formă specială de acţiune în nulitate, având acelaşi
regim juridic ca şi orice acţiune în constatarea nulităţii, cu particularităţile ce decurg din
Legea nr.193/2000.
Pe de altă parte, Curtea observă că potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ.,
judecătoriile judecă în primă instanţă şi orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 de lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.
Sintagma „cereri evaluabile în bani” nu trebuie interpretată şi aplicată din perspectiva
dispoziţiilor legale ce reglementează timbrarea unei cereri în justiţie, cuprinse în O.U.G. nr.
80/2013, ci în raport de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului dedus judecăţii.
Contrar altor sisteme de drept, legiuitorul român a adoptat criteriul valoric pentru delimitarea
competenţei dintre judecătorii şi tribunale, în cazul cererilor patrimoniale. Fără a căuta
motivele pentru care a s-a ajuns la ajustarea competenţei materiale şi în funcţie de criteriul
valoric, Curtea subliniază că ceea ce legiuitorul a avut în vedere a fost miza procesului. Ori de
câte ori cererea de chemare în judecată este fundamentată pe un drept patrimonial, valoarea
acelui drept sau valoarea câştigului patrimonial urmărit de către reclamant, reprezintă
împrejurarea esenţială în determinarea competenţei materiale dintre o judecătorie şi un
tribunal, în ce priveşte soluţionarea în primă instanţă. Aşa se explică şi conţinutul art. 101 C.
pr. civ. care se referă la valoarea obiectului contractului, sau după caz a unei părţi din acel
obiect, dacă litigiul se rezumă doar la acea parte. Tot miza patrimonială a procesului
interesează şi în ipoteza în care se solicită doar constatarea nulităţii absolute, anularea,
rezoluţiunea sau rezilierea contractului, chiar dacă nu s-a solicitat repunerea părţilor în situaţia
anterioară, dar chiar şi în cererile privitoare la constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept. În astfel de situaţii, ceea ce interesează pentru delimitarea competenţei de primă
instanţă, între un tribunal şi o judecătorie, este valoarea patrimonială asupra căreia poartă
litigiul, adică acel câştig patrimonial urmărit de reclamant şi pe care acesta îl prefigurează că
îl va obţine în cazul admiterii în totalitate a pretenţiilor sale.
În final, Curtea concluzionează că reclamanta nu tinde la constatarea nulităţii
întregului contract de credit prin invalidarea tuturor clauzelor contractuale, ci, dimpotrivă, din
conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că aceeași reclamantă tinde la menţinerea
acordului contractual, însă sub conţinutul altor clauze cu referire expresă la obligaţiile sale de
plată constând în restituirea ratei creditului în moneda creditului acordat, dar la cursul de
schimb valutar existent la data încheierii contractului, înlăturarea comisionului de risc şi a
celui de administrare a creditului. Contractul nu cuprinde numai aceste categorii de clauze, iar
asupra celorlalte clauze stipulate de către părţi nu s-a invocat sancţiunea nulităţii sau
anulabilităţilor, motiv pentru care Curtea constată că nu face obiectul judecăţii instanţei însăşi
convenţia încheiată între părţi cu consecinţa invalidării clauzelor sale esenţiale.
În consecinţă, Curtea stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei civile
având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta H.R.D. în
contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA în favoarea Judecătoriei Timişoara.