Tradus și revizuit de IER (ier.gov.ro)
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
CAUZA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI
(Cererea nr. 36480/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 decembrie 2018
Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 1
În cauza Lekić împotriva Sloveniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră
compusă din:
Guido Raimondi, președinte,
Angelika Nußberger,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Ganna Yudkivska,
Robert Spano,
Ledi Bianku,
Helen Keller,
Paul Lemmens,
Valeriu Grițco,
Faris Vehabović,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Georges Ravarani,
Jovan Ilievski,
Péter Paczolay, judecători,
Boštjan Zalar, judecător ad hoc,
și Søren Prebensen, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 martie și 19 septembrie
2018,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 36480/07 îndreptată împotriva
Republicii Slovenia, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ljubomir
Lekić („reclamantul”), a sesizat Curtea, la 4 august 2007, în temeiul art. 34
din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale („Convenția”).
Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de S. Zdolšek, avocat în
Ljubljana, Slovenia, apoi de A. Saccuci, avocat în Roma, Italia. Guvernul
sloven („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna
Jovin Hrastnik, procuror general.
2. În cererea sa, reclamantul s-a plâns de radierea unei societăți comerciale
cu răspundere limitată la care era asociat minoritar și de angajarea răspunderii
sale personale pentru o datorie a acestei societăți.
3. Cererea a fost atribuită Secției a patra a Curții (art. 52 § 1 din
Regulamentul Curții – „Regulamentul”). Domnul Marko Bošnjak, judecător
ales în numele Sloveniei, fiind indisponibil în cauză (art. 28 din Regulament),
președintele Secției a patra l-a desemnat pe domnul Boštjan Zalar ca
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 2
judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).
Prin hotărârea pronunțată la 14 februarie 2017, o cameră a acestei secții a
declarat în unanimitate cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere
în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inadmisibilă în ceea ce
privește celelalte capete de cerere și a constatat neîncălcarea acestui articol.
Camera a fost compusă din András Sajó, președinte, Vincent A. De Gaetano,
Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Iulia Motoc, Gabriele Kucsko-
Stadlmayer și Boštjan Zalar, judecători, și Marialena Tsirli, grefier de secție.
La 18 septembrie 2017, admițând cererea formulată de reclamant, Colegiul
Marii Camere a decis trimiterea cauzei în fața Marii Camere (art. 43 din
Convenție).
4. Compunerea Marii Camere a fost stabilită ulterior, în conformitate cu
art. 26 § 4 și 5 din Convenție și art. 24 din Regulament. La 18 decembrie
2017, Marea Cameră a respins excepțiile care fuseseră invocate de reclamant
cu privire la participarea domnului Boštjan Zalar la procedura în fața sa.
5. Ambele părțile au depus observații scrise complementare (art. 59 § 1
din Regulament). De altfel, Curtea a primit observații de la Institutul de
Management din Malta și de la Civilna iniciativa nasilno izbrisanih podjetij
(„Inițiativa civilă a societăților radiate din oficiu“), autorizate de președinte
să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 și 4
din Regulament).
6. La 14 martie 2018, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg.
S-au înfățișat:
– pentru Guvern
doamnele B. JOVIN HRASTNIK,
N. PINTAR GOSENCA, agenți;
– pentru reclamant
domnul A. SACCUCCI,
doamna G. BORGNA,
domnii M. ZAMBONI, consultant,
D. LEKIĆ, consilier.
Curtea a ascultat declarațiile prezentate de domnul Saccucci, doamna
Borgna, domnul Zamboni și doamna Jovin Hrastnik, precum și răspunsurile
acestora la întrebările adresate de judecători.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 3
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
7. Reclamantul s-a născut în 1956 și locuiește în Ljubljana.
8. La 8 octombrie 1992, a devenit acționar la L.E., care la acea vreme era
o societate pe acțiuni de drept sloven având un capital de 2 995 250 tolari
sloveni (SIT)1. Contribuția sa se ridica la 332 805,55 SIT2, respectiv 11,11%
din capitalul social al societății, care avea nouă acționari.
9. La 2 februarie 1993, a fost angajat de L.E. ca șef al serviciului IT, fiind,
de asemenea, responsabil să acorde asistență directorului financiar la
atribuțiile sale de contabilitate.
10. La 19 februarie 1993, J. Za. și M. D., doi acționari și directori care
dețineau poziții cheie în cadrul companiei, au murit într-un accident de
mașină. J. Za., cu toate acestea, a rămas înscris ca acționar al L.E. Cât despre
M. D., acțiunile sale au fost preluate de D. D. Alți doi acționari (J. Zu. și D.
P.) au fost grav răniți, dar au rămas acționari ai L.E. În urma acestor
evenimente, reclamantul a devenit director interimar al L.E. la 29 aprilie
1993, apoi director general la 23 februarie 1995. În această calitate, era
reprezentantul societății.
11. În 1993, o societate de stat, Societatea Slovenă a Căilor Ferate, a
întreprins o acțiune civilă împotriva L.E. pentru plata a trei creanțe generate
de operațiuni comerciale, în total de aproximativ 5 000 000 SIT. În această
cauză, reclamantul a reprezentat L.E. în toate audierile cu excepția celei din
urmă, care a avut loc la 22 noiembrie 2000.
12. La 9 august 1995, un alt acționar al L.E., M.K., a murit dar a rămas
înscris ca acționar.
13. În noiembrie 1995, așa cum era obligată, L.E. s-a conformat legii din
1993 privind societățile comerciale (infra, pct. 35) și a devenit în același timp
o societate comercială cu răspundere limitată (infra, pct. 33). La acea vreme,
societatea se afla deja în lipsă de lichidități și în insolvabilitate.
14. La 6 mai 1996, adunarea generală a L.E. l-a demis pe reclamant din
funcția de director general. Ca urmare a faptului că asociații nu au numit un
nou organ de conducere așa cum impune legea (infra, pct. 37), revocarea
1. La 8 octombrie 1992, această sumă echivala cu aproximativ 32 500 ECU. Unitatea de cont
europeană (ECU) a fost utilizată de Comunitatea Europeană înainte de a fi înlocuită, la
paritate, de euro (EUR) la 1 ianuarie 1999. La 11 iulie 2006, miniștrii de finanțe din Uniunea
Europeană au adoptat o decizie care autoriza Slovenia să facă parte din zona euro din 1
ianuarie 2007 și stabilea rata de schimb aplicabilă în acest context la 239,64 tolari sloveni
pentru 1 euro. Conform acestei rate de schimb, suma respectivă reprezintă aproximativ
12 500 EUR.
2. Conform cursului de schimb curent (nota de subsol 1 supra), această sumă reprezintă
1 389 EUR.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 4
reclamantului nu a fost inclusă în registrul societăților comerciale și persoana
în cauză a rămas înscrisă ca director general.
15. La 19 iunie 1997, la inițiativa reclamantului, adunarea generală a L.E.
a hotărât demararea procedurii de lichidare. La 23 iunie 1997, reclamantul a
depus în numele L.E. o cerere de lichidare în care declara că societatea se afla
deja în insolvabilitate de ceva timp și că suma datoriilor sale era în total de
22 393 952 SIT. La 16 iulie 1997, instanța competentă a acordat L.E. un
termen de 15 zile pentru plata taxelor, plătibile în avans, de publicare a
ordonanței de lichidare în Jurnalul Oficial, care se ridicau la 150 000 SIT3.
Reclamantul arată că anumiți asociați ai săi s-au declarat împotriva plății
acestei sume, preferând să aștepte ca instanța competentă să dispună din
oficiu lichidarea societății, conform legislației aplicabile la momentul
respectiv (supra, pct. 40).
16. La 31 iulie 1997, reclamantul a încetat să lucreze pentru L.E.
17. La 25 septembrie 1997, un alt acționar al L.E, J. Zu., a murit, dar a
rămas înscris ca acționar.
18. La 15 octombrie 1997, cererea de lichidare a L.E. a fost respinsă pe
motiv că societatea nu plătise suma în avans.
19. La 22 noiembrie 2000, instanța districtuală (Okrožno sodišče)
Ljubljana l-a condamnat pe L.E. să plătească Societății Slovene a Căilor
Ferate sumele solicitate, majorate cu dobânzi (supra, pct. 11). Reclamantul
nu a atacat hotărârea, care a rămas definitivă la 12 ianuarie 2001.
20. Informată de către autoritatea competentă că L.E., timp de 12 luni
consecutive, nu efectuase nicio operațiune în contul său bancar, instanța
districtuală Ljubljana, acționând în calitatea sa de instanță a registrului
societăților, a inițiat, la 19 ianuarie 2001, procedura de radiere a societății,
conform Legii din 1999 privind operațiunile financiare ale societăților (infra,
pct. 41-52).
21. În aceeași zi, decizia de deschidere a procedurii de radiere a fost
înregistrată în registrul societăților. A fost trimisă la adresa L.E. ce figura în
registru, dar întrucât niciunul dintre reprezentanții acesteia nu era prezent
pentru a o primi, avizul de ridicare de la oficiul poștal a fost lăsat în cutia de
scrisori. La 12 februarie 2001, decizia a fost returnată la instanța registrului
societăților, cu mențiunea că destinatarul nu se prezentase să o ridice. Prin
urmare, a fost afișată la instanță, conform legislației interne.
22. Nici L.E., nici asociații acesteia nu au contestat decizia din 19 ianuarie
2001. În consecință, la 11 mai 2001, instanța registrului societăților a dispus
radierea L.E. Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial la 30 mai 20014.
Instanța a încercat, din nou, să-l notifice L.E. expediind decizia la sediul
social al acesteia, dar i-a fost returnată la 4 iunie 2001 cu mențiunea că
destinatarul nu se prezentase pentru a o ridica. Încă o dată, decizia a fost
3. Conform cursului de schimb curent (nota de subsol 1 supra), această sumă reprezintă
626 EUR.
4. Jurnalul Oficial nr. 42/2001.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 5
afișată la instanță. Nici L.E. și nici unul dintre asociații acesteia nu s-au
prevalat de dreptul lor de recurs, astfel încât decizia de radiere a rămas
definitivă la 17 august 2001.
23. La 25 septembrie 2001, L.E. a fost radiată din registrul societăților și
a încetat, prin urmare, să mai existe. Anunțul de radiere a fost publicat în
Jurnalul Oficial la 6 februarie 20025. La data radierii societății, 9 asociați,
între care și reclamantul, erau înscriși în registrul societăților. Reclamantul
afirmă că nu a aflat despre radierea societății sale decât la 22 decembrie 2004,
când i-a fost notificat un alt act (infra, pct. 24).
24. La 5 aprilie 2002, creditorul sus-menționat a sesizat instanța locală
Ljubljana cu o cerere de executare silită a hotărârii menționate supra, pct. 19.
La 5 iunie 2002, instanța a încuviințat executarea dispunând confiscarea și
vânzarea tuturor bunurilor mobile corporale ale reclamantului și ale celorlalți
șase asociați ai L.E.; încheierea a fost rectificată ulterior în ceea ce-i privește
pe J. Za., M. K. și J. Zu., care decedaseră (supra, pct. 10, 12 și 17). La 30
noiembrie 2004, instanța, incluzând cererea creditorului în sfera de executare,
a dispus plata creanței pe care o recunoscuse prin prelevarea directă a sumelor
datorate din salariul reclamantului și din pensiile celorlalți trei asociați ai L.E.
Ordonanța a fost comunicată reclamantului la 22 decembrie 2004.
25. La 29 decembrie 2004, reclamantul a formulat recurs împotriva
încheierii privind încuviințarea executării, reproșând instanței locale că nu a
stabilit natura atribuțiilor sale efective în cadrul societății, nici nu a admis
faptul că el era un asociat pasiv (infra, pct. 51), elemente pe care le considera
relevante pentru a nu-i angaja răspunderea în privința datoriilor societății. A
declarat, de asemenea, că creanța Societății de Căi Ferate în ceea ce privește
L.E. se născuse înainte ca el să aibă atribuții acolo. A susținut, printre altele,
că era de datoria companiei creditoare să dovedească faptul că el fusese un
asociat activ al L.E. A solicitat, în cele din urmă, suspendarea executării.
26. Prin hotărârea din 12 martie 2005, instanța locală Ljubljana a apreciat
că sarcina probei statutului de asociat pasiv revenea reclamantului și că acesta
nu a dovedit că nu fusese un asociat activ al L.E. Aceasta a stabilit că, întrucât
partea în cauză deținea 11,11% din capitalul societății, a beneficiat de
drepturile recunoscute oricărui asociat minoritar, că fusese și salariat al
societății și că participase activ la administrarea acesteia din aprilie 1993. A
observat că, în calitatea sa de director interimar, apoi de director general,
reclamantul fusese autorizat să acționeze în numele societății. A adăugat că,
și după ce demisionase din funcția de director general, reclamantul
participase activ la administrarea societății; a arătat mai cu seamă că persoană
în cauză semnase cererea de deschidere a procedurii de lichidare. În fine, a
considerat că, în calitate de asociat minoritar, reclamantul ar fi putut, și ar fi
trebuit, să propună numirea de către adunarea generală a unui nou manager,
dat fiind că dreptul intern impune ca toate societățile cu răspundere limitată
5. Jurnalul Oficial nr. 10/2002.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 6
să aibă cel puțin un manager. Din aceste motive, instanța a respins recursul.
A respins și cererea reclamantului pentru suspendarea executării, estimând că
acesta nu demonstrase că executarea i-ar provoca un prejudiciu grav sau
ireparabil.
27. Sesizată cu recurs de către reclamant, Curtea de Apel Ljubljana a
pronunțat, la 9 februarie 2006, o hotărâre de respingere întemeiată, în esență,
pe motive similare cu cele enunțate de către prima instanță. A arătat, în
special, că Curtea Constituțională considerase că măsura prevăzută de legea
privind operațiunile financiare ale societăților, având ca efect ridicarea
vălului personalității juridice, era conformă cu principiul separației dintre
activele societății și cele ale asociaților acesteia, și că era compatibilă cu
Constituția. A considerat irelevantă problema dacă reclamantul devenise
asociat la L.E., înainte sau după nașterea creanței. A apreciat că, din
momentul în care reclamantul devenise asociat în cadrul societății, el
acceptase atât activul, cât și pasivul acesteia. În plus, a considerat că nu era
important dacă reclamantul și-a exercitat funcția de conducere a L.E. până la
dizolvarea societății. Ceea ce era determinant era că partea în cauză
participase activ la administrarea societății și că se bucurase de drepturile
conferite asociaților minoritari de art. 445 din Legea din 1993 privind
societățile comerciale (infra, pct. 37). A adăugat că, contrar art. 6 din Legea
din 1993 privind societățile comerciale, prin care s-a impus sarcina pentru
creditorii unei societăți care acuză unul sau mai mulți asociați ai acesteia
pentru abuz de personalitate juridică să probeze afirmațiile făcute (infra, pct.
34), Legea privind operațiunile financiare ale societăților a introdus o
prezumție „irefragabilă“ de răspundere solidară a asociaților unei societăți
radiate în privința datoriilor restante ale acesteia. Conform deciziei Curții
Constituționale, asociații nu puteau fi exonerați de răspunderea personală
decât dacă făceau dovada calității de asociat „pasiv“ (infra, pct. 46 și 51). În
sfârșit, curtea de apel a considerat că dacă reclamantul formulase efectiv o
cerere de lichidare, acest element era lipsit de relevanță din moment ce, la
acea dată, L.E. nu plătise suma în avans, iar cererea fusese deci respinsă
(supra, pct. 15 și 18).
28. La 5 mai 2006, reclamantul a introdus două recursuri în fața Curții
Constituționale. În primul, a argumentat că deciziile pronunțate în cadrul
procedurii de radiere angajate împotriva L.E. fuseseră comunicate numai
societății și nu lui personal. În al doilea, a contestat rezultatul procedurii de
executare inițiate împotriva sa.
29. La 31 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a respins recursul introdus
de reclamant pe tema procedurii de radiere. Hotărârea a fost comunicată
reclamantului la 5 februarie 2007. Curtea Constituțională constata că,
societatea L.E. fiind radiată, reclamantul nu putea susține niciun interes
juridic de a contesta decizia instanței registrului societăților. A apreciat, prin
urmare, că nici chiar soluționarea favorabilă a recursului constituțional nu
putea ameliora situația părții în cauză.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 7
30. La 9 iulie 2007, Curtea Constituțională a respins ca vădit nefondat și
recursul privind procedura de executare. A considerat că instanțele inferioare
au aplicat corect situației individuale a reclamantului criteriile pe care le-a
definit ea însăși pentru a distinge asociații activi de asociații pasivi.
31. În 2010, hotărârea din 22 noiembrie 2000 a fost parțial executată prin
rețineri asupra salariului reclamantului. La 23 septembrie 2011, reclamantul
a încheiat o înțelegere cu Societatea Slovenă de Căi Ferate și i-a plătit suma
convenită. Procedura de executare îndreptată împotriva reclamantului a fost
închisă la 28 septembrie 2011. Domnul Lekić a plătit în total 32 795 EUR
Societății de Căi Ferate. Suma plătită de ceilalți asociați ai L.E. în acest sens
nu a putut fi determinată.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Legea din 1988 privind societățile comerciale6
32. Legea a intrat în vigoare în fosta Republică Socialistă Federativă
Iugoslavia, care la acea dată includea Slovenia, la 1 ianuarie 1989. Stabilea
un cadru juridic pentru proprietatea privată a întreprinderilor: autoriza
constituirea de întreprinderi private de către orice fel de investitori, cu un
capital social relativ redus. A rămas în vigoare după declararea independenței
Sloveniei în 1991 și a fost abrogată de Legea din 1993 privind societățile
comerciale (infra, pct. 33).
B. Legea din 1993 privind societățile comerciale7
33. Legea a fost promulgată după declararea independenței Sloveniei. A
fost în vigoare din 10 iulie 1993 până la 4 mai 2006. Actul normativ distingea
între două mari categorii de societăți în care, în principiu, răspunderea
membrilor nu putea fi angajată pentru obligațiile societății față de creditori:
societățile pe acțiuni (delniška družba), cotate, și societățile cu răspundere
limitată (družba z omejeno odgovornostjo), necotate. Capitalul social minim
se ridica la 6 000 000 SIT pentru societățile pe acțiuni și la 2 100 000 SIT
pentru societățile cu răspundere limitată (art. 172 și 410)8. Inițial constituită
ca societate pe acțiuni, societatea avută în vedere în speță a fost transformată
în societate cu răspundere limitată în 1995 (supra, pct. 13); în consecință,
6. Zakon o podjetjih: lege publicată la 31 decembrie 1988 în Jurnalul Oficial al Republicii
Socialiste Federative Iugoslavia nr. 77/88; modificări publicate în Jurnalul Oficial al
Republicii Socialiste Federative Iugoslavia nr. 40/89, 46/90 și 61/90.
7. Zakon o gospodarskih družbah: lege publicată la 10 iunie 1993 în Jurnalul Oficial al
Republicii Slovenia nr. 30/93; o versiune consolidată a fost publicată la 17 februarie 2005 în
Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 15/05.
8. Conform cursului de schimb curent (supra, nota de subsol nr. 1), aceste sume reprezintă
respectiv 25 038 EUR și 8 763 EUR.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 8
numai regimul juridic al acestui din urmă tip de societate este prezentat mai
jos.
34. Așa cum s-a arătat mai sus, în principiu, răspunderea asociaților în
societățile cu răspundere limitată nu putea fi angajată pentru obligațiile
societății față de creditori (art. 407). Vălul personalității juridice nu putea fi
ridicat decât în situațiile următoare: utilizare abuzivă a personalității juridice
a societății de către asociați în vederea atingerii unui obiectiv a cărui urmărire
le era interzisă în calitatea lor de persoane fizice; utilizare abuzivă și
cauzatoare de prejudicii pentru creditorii săi a personalității juridice a
societății de către asociați; utilizare ilegală a activelor societății de către
asociați în scopuri personale; sau reducere a activului societății în scopuri
personale sau în folosul terților de către asociați care știau sau ar fi trebuit să
știe că societatea nu va fi în măsură să-și onoreze angajamentele (art. 6).
Examinarea acestor cauze era de competența instanțelor de drept comun.
35. De altfel, răspunderea asociaților unei societăți cu răspundere limitată
nu putea fi angajată pentru datoriile societății în cazul radierii din oficiu a
societății de către instanța competentă pentru neîndeplinirea obligației de a
respecta noile norme în termen de aproximativ 18 luni de la intrarea în vigoare
a legii [art. 580 alin. (6)]. La 9 octombrie 2002, Curtea Constituțională, prin
distincția dintre asociații implicați activ în conducerea societății și asociații
„pasivi“, a anulat parțial această dispoziție. În opinia sa, numai foștii asociați
activi ai unei societăți pot fi trași la răspundere personal pentru datoriile
contractate de aceasta (supra, pct. 51).
36. Art. 413 din lege prevedea că orice societate trebuie înscrisă în registrul
societăților de către unul dintre conducătorii săi. În temeiul art. 47, 48 și 413,
orice cerere de înscriere în registru trebuie să conțină, între altele, lista
asociaților și cuantumul aporturilor lor, precum și adresa sediului social al
societății. Mai mult, orice modificare a elementelor înscrise în registru trebuie
comunicată instanței registrului în termen de trei zile (modificări privind lista
asociaților și cuantumul aporturilor lor) sau de 15 zile (modificări privind
adresa sediului social).
37. În aplicarea art. 449, orice societate cu răspundere limitată trebuie să
aibă cel puțin un organ de conducere. Anumite decizii importante privind
administrarea și funcționarea societății (numirea organelor de conducere,
repartizarea profiturilor etc.) trebuie totuși adoptate în cadrul unei adunări
generale.. Art. 445 prevede că acționarii care dețin cel puțin o zecime din
capitalul social pot solicita convocarea unei adunări generale. În acest caz,
erau obligați să precizeze ordinea de zi a adunării și motivele convocării
acesteia. Acești asociați puteau cere înscrierea unui punct anume pe ordinea
de zi a unei adunări generale deja convocate. În plus, în temeiul art. 446,
organele de conducere ale societăților cu răspundere limitată erau obligați să
răspundă la întrebările asociaților cu privire la afacerile societății și să le
permită accesul la documentele și la registrele acesteia.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 9
38. Dizolvarea societăților era reglementată de art. 371-398 și de art. 455-
456. În primul rând, lichidarea unei societăți putea rezulta dintr-o rezoluție
specială adoptată de societatea însăși. În acest caz, decizia trebuia aprobată
de o majoritate a acționarilor reprezentând cel puțin trei sferturi din capitalul
social. În al doilea rând, lichidarea putea fi pronunțată de instanță, mai ales în
caz de scădere a capitalului social la un nivel inferior pragului fixat de lege
sau de incapacitate a societății de a-și onora datoriile. În al treilea rând, orice
asociat care deținea cel puțin o zecime din capitalul social al societății putea
demara acțiunea în lichidare în fața instanței competente dacă aprecia că
obiectivele societății nu pot fi atinse în măsură suficientă sau dacă exista un
alt motiv rezonabil de dizolvare. În toate aceste cazuri, creditorii societății
puteau să declare lichidatorului creanțele și să obțină medierea pe activul
societății. În sfârșit, asociații puteau dizolva societatea fără a proceda la
lichidarea acesteia, cerând radierea sa din registrul societăților și anexând la
cererea lor un act notarial prin care toți declarau că societatea se achitase de
toate obligațiile, că orice litigiu eventual cu salariații fusese soluționat și că
acceptau să răspundă în solidar pentru orice datorie restantă. Spre deosebire
de procedura de lichidare descrisă mai sus, procedura de radiere nu permitea
creditorilor să invoce creanțele lor asupra societății. În schimb, aceștia puteau
depune plângere împotriva foștilor asociați ai societății în anul următor
publicării avizului de radiere în registrul societăților.
39. În baza art. 436 alin. (2), un asociat se putea retrage din societate dacă
avea motive întemeiate de a proceda astfel.
C. Legea din 1993 privind insolvența9
40. Această lege a fost în vigoare de la 1 ianuarie 1994 până la 1 octombrie
2008. În 1997, legiuitorul a modificat-o pentru a răspunde problemei create
de numărul ridicat de societăți inactive și insolvabile. O modificare din 1 iulie
1997 autoriza instanțele să deschidă din oficiu proceduri de lichidare față de
societățile care fie timp de trei luni consecutive nu plătiseră salarii, fie aveau
conturi blocate sau se aflau în lipsă de lichidități de 12 luni. Societățile
insolvabile care solicitau deschiderea procedurii de lichidare trebuiau să
plătească anticipat cheltuielile de publicare în Jurnalul Oficial a ordonanței
de lichidare. După ce s-a stabilit că procedura de lichidare din oficiu de către
instanță nu constituia un răspuns viabil la problema societăților inactive,
ținând seama de numărul important (peste 6 000 la începutul anului 1999) și
de costul ridicat pe care statul ar fi trebuit să-l suporte în acest cadru (circa
900 000 000 SIT10 potrivit lucrărilor pregătitoare care au dus la adoptarea
9. Zakon o prisilni poravnavi, stečaju in likvidaciji: lege publicată la 17 decembrie 1993 în
Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 67/93; modificări publicate în Jurnalul Oficial al
Republicii Slovenia nr. 39/97 și 52/99.
10. Conform cursului de schimb curent (supra, nota de subsol nr. 1), această sumă reprezintă
3 756 000 EUR.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 10
legii privind operațiunile financiare), dispozițiile relevante au fost abrogate
de un alt amendament legislativ, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999.
D. Legea din 1999 privind operațiunile financiare ale societăților11
41. Această lege a fost în vigoare de la 23 iulie 1999 până la 15 ianuarie
2008. Introducea noi moduri de a aborda problema societăților inactive.
Legiuitorul a arătat că un mare număr de societăți comerciale private se aflau
în incapacitatea de a-și onora datoriile, ceea ce contribuia la o lipsă de rigoare
în aspectele financiare ale actelor juridice cu privire la aceste societăți și
punea creditorii acestora într-o situație precară. În fapt, rezultă din lucrările
pregătitoare desfășurate în vederea adoptării Legii privind operațiunile
financiare ale societăților că, la 28 februarie 1999, 6 587 societăți aveau
conturile înghețate de peste un an, că datoriile lor se ridicau la
84 452 000 000 SIT12 și că 6 083 dintre acestea (92%) nu aveau niciun
salariat. Prin urmare, noua lege impunea societăților să-și desfășoare afacerile
astfel încât să-și poată îndeplini întotdeauna obligațiile în timp util (art. 5). În
plus, societățile trebuiau să mențină un nivel al capitalului adaptat la volumul
și la tipurile de operațiuni și de activități desfășurate, dar și la riscurile
existente (art. 6). În această privință, conducerea fiecărei societăți trebuia să
se asigure că aceasta își desfășura afacerile conform legii și principiilor
aplicabile operațiunilor financiare (art. 8), că supraveghea în mod regulat
riscurile implicate în contextul activității sale și că lua măsurile
corespunzătoare de protecție (art. 9).
42. Dacă o societate se afla în lipsă de lichidități și nu mai era în măsură
să facă față pasivului său exigibil, conducerea acesteia trebuia să adopte
măsurile necesare pentru a reface lichiditatea și, dacă aceste măsuri nu
produceau rezultate în termen de două luni, să înceapă procedura de lichidare
(art. 12). În mod similar, dacă o societate devenea insolvabilă, activul său
fiind mai mic decât pasivul, conducerea sa avea obligația să ceară, în termen
de maximum două luni, începerea procedurii de lichidare (art. 13). În caz de
nerespectare a acestor obligații, conducătorii societății în cauză puteau fi trași
la răspundere personal pentru orice prejudiciu cauzat creditorilor ca urmare a
unei astfel de încălcări. În unele cazuri, membrii consiliului de supraveghere
și asociații ar putea fi, de asemenea, răspunzători personal pentru prejudiciile
cauzate creditorilor (art. 19-22).
43. Societățile care nu urmau procedurile prevăzute în scopul restabilirii
solvabilității sau al încetării activității în caz de insolvență trebuiau să fie
radiate din oficiu din registrul societăților, fără deschiderea prealabilă a
11. Zakon o finančnem poslovanju podjetij: lege publicată la 8 iulie 1999 în Jurnalul Oficial
al Republicii Slovenia nr. 54/99; modificări publicate în Jurnalul Oficial al Republicii
Slovenia nr. 110/99 și 31/ 07.
12. Conform cursului de schimb curent (supra, nota de subsol nr. 1), această sumă reprezintă
aproximativ 3 756 000 EUR.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 11
procedurii de lichidare. Acest sistem a permis dizolvarea societăților fără
inventarierea activelor și fără folosirea lor pentru a rambursa creditorii.
Conform art. 25 din lege, este necesar să se deschidă o procedură de radiere
dacă, de exemplu, se poate presupune că societatea în cauză nu are niciun
activ, ceea ce se consideră ca fiind stabilit dacă, timp de 12 luni consecutive,
societatea nu a efectuat nicio operațiune în contul pe care l-a declarat.
Unitățile însărcinate cu executarea operațiunilor de plată în contul societății
aveau obligația să informeze instanța registrului societăților despre o astfel
de absență a activității în termen de o lună de la constatarea lor privind o
asemenea situație [art. 26 alin. (2)].
44. După ce au stabilit că aceste condiții erau îndeplinite, instanța
registrului societăților trebuia să deschidă din oficiu procedura de radiere.
Decizia de deschidere a procedurii se comunică societății în cauză și se înscrie
în registrul societăților (art. 29). Societatea însăși-sau unul dintre asociați sau
creditori se poate opune în termen de două luni, pentru unul dintre motivele
următoare: i) condițiile de radiere au fost stabilite eronat sau nu au fost
reunite; ii) a fost inițiată o altă procedură de dizolvare, și anume de lichidare;
sau iii) o cerere de lichidare a fost depusă în numele societății, iar solicitantul
a plătit cheltuielile în avans sau a beneficiat de o scutire în acest sens (art. 30).
45. În lipsa recursului împotriva deciziei de deschidere a procedurii de
radiere, sau în cazul respingerii recursului, instanța registrului societăților
trebuia să emită o decizie de radiere, care se comunică societății în cauză și
se publică în Jurnalul Oficial (art. 32-33). Această decizie putea fi contestată
de societate în termen de 30 de zile de la comunicare, sau de către asociați
sau creditori în termen de 30 de zile de la data publicării în Jurnalul Oficial
(art. 34). În lipsa recursului, sau în cazul respingerii recursului care putea fi
formulat, decizia de radiere devine definitivă, instanța radiază societatea din
registrul societăților și avizul de radiere se publică în Jurnalul Oficial (art.
35).
46. Cu scopul de a proteja creditorii societăților radiate, Legea privind
operațiunile financiare ale societăților prevedea introducerea răspunderii
personale a asociaților: potrivit art. 27 alin. (4) din această lege, coroborat cu
art. 394 din Legea din 1993 privind societățile, asociații unei societăți consimt
să fie răspunzători în mod solidar pentru restul datoriilor societății radiate.
Creditorii acesteia din urmă puteau să le solicite rambursarea creanțelor în
anul următor publicării avizului de radiere în Jurnalul Oficial.
47. Datorită amplorii urmărilor sale, Legea privind operațiunile financiare
ale societăților prevedea că dispozițiile privind măsurile menite a garanta
adecvarea capitalului și solvabilitatea societăților vor avea efect la 6 luni de
la intrarea sa în vigoare. Prevedea că data la care vor produce efecte
dispozițiile cu privire la procedura de radiere va fi și mai tardivă. Legea
dispunea mai cu seamă ca prezumția lipsei activelor să nu se aplice decât în
cazurile în care societatea în cauză nu ar fi efectuat nicio operațiune în contul
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 12
său bancar timp de 12 luni consecutive după intrarea în vigoare (23 iulie
2000).
48. Sistemul astfel introdus de Legea privind operațiunile financiare ale
societăților a fost atacat în fața Curții Constituționale de numeroși foști
asociați ai societăților radiate. La 9 octombrie 2002, instanța constituțională
a respins parțial cererea acestora (decizia nr. U-I-135/00), hotărând că măsura
radierii unei societăți inactive și fără niciun activ nu era contrară Constituției.
Reținând că societățile inactive economic nu desfășurau niciun fel de
activitate comercială, nu generau niciun venit și nu făceau nicio plată și că,
de altfel, situația lor financiară nu era cunoscută creditorilor, care puteau
presupune că acestea dispuneau de un minimum de active, Curtea
Constituțională a considerat că aceste societăți reprezentau o amenințare
pentru securitatea operațiunilor juridice, ca și pentru creditori.
49. De asemenea, recurenții au susținut că nu au fost în măsură să-și
protejeze drepturile în cadrul procedurii de radiere, întrucât deciziile de
deschidere și de radiere nu li se comunicaseră personal. Răspunzând acestui
argument, Curtea Constituțională a considerat că, alături de publicarea
avizului în registrul societăților al instanței sau în Jurnalul Oficial,
comunicarea acestor acte societății în cauză avusese un caracter suficient.
Observând că măsura contestată se aplica unor forme diverse de societăți,
dintre care unele aveau numeroși asociați sau acționari, a apreciat că o
comunicare personală a deciziilor ar cere prea mult timp și ar fi chiar
imposibilă în anumite cazuri.
50. În ceea ce privește răspunderea personală a foștilor asociați, Curtea
Constituțională a confirmat că, în principiu, aceștia puteau să se aștepte în
mod legitim ca răspunderea lor pentru pasivele societății să nu depășească
cuantumul aporturilor lor. Cu toate acestea, a subliniat că societățile au
obligația de a se asigura ca suma capitalului lor social să fie adaptată la natura
activității lor și să nu scadă sub pragul legal. A menționat că societățile cu
capital social insuficient erau mult mai slabe din punct de vedere economic
decât cele aflate în conformitate cu legea și că puneau astfel în pericol
securitatea operațiunilor juridice în general. Curtea Constituțională a
continuat:
„[...]
37. Ținând seama de cele de mai sus, ridicarea vălului personalității juridice era
efectiv măsura care oferea cel mai înalt grad de protecție posibilă a proprietății juridice
amenințate, a creditorilor și a securității operațiunilor juridice în general. Creșterea
răspunderii asociaților avea motive imperative de interes general (protejarea
creditorilor). Creșterea a fost anunțată în avans, iar activarea sa în cazuri concrete
depinde în întregime de elemente care sunt de resortul societăților și/sau al asociaților
acestora. Ambele categorii au avut suficient timp pentru a se adapta la noile norme și a
evita deteriorarea situației lor juridice. În consecința, ridicarea vălului personalității
juridice din motivele prezentate mai sus nu constituie o încălcare a principiului statului
de drept.
[...]
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 13
49. [...] Într-adevăr, necesitatea protecției sporite acordate creditorilor este cu atât mai
justificată în cadrul legii privind operațiunile financiare ale societăților, cu cât aceasta
nu prevede nicio procedură de reparații acordate creditorilor în caz de dizolvare, iar în
caz de supraîndatorare potențială, nicio procedură care să permită cel puțin punerea în
practică a regimului de răspundere aplicabil de obicei societăților cu răspundere limitată
(care prevede rambursarea creanțelor din activul societății și tratamentul egal al
creditorilor).
[...]”
51. Curtea Constituțională a recunoscut totuși diversitatea situațiilor, în
drept și în fapt, ale asociaților societăților radiate și a stabilit o distincție între
asociații „activi“, care puteau influența funcționarea societății, și asociații
„pasivi“, care nu se bucurau de o astfel de putere. A validat legislația în
măsura atunci când aceasta se aplica celor dintâi, dar a anulat-o în măsura în
care îi viza pe cei din urmă. Conform acestei decizii, instanțele chemate să
hotărască asupra răspunderii personale a foștilor asociați sau acționari
trebuiau, prin urmare, să stabilească în primul rând pentru fiecare în parte
dacă exercitase o influență asupra activităților societății în cauză. Trebuiau
să-și întemeieze evaluarea pe mai multe elemente, între care tipul de societate
(societate pe acțiuni sau societate cu răspundere limitată), calitatea fiecărui
asociat sau acționar (persoană fizică sau persoană juridică) și relațiile interne
dintre ei. De asemenea, se puteau baza pe criteriile de ordin general definite
de Legea din 1993 privind societățile referitor la ridicarea vălului
personalității juridice (supra, pct. 34). Cu privire la distincția dintre societățile
pe acțiuni și societățile cu răspundere limitată, astfel cum era L.E., Curtea
Constituțională s-a exprimat astfel:
„44. Asociații societăților cu răspundere limitată sunt într-o situație diferită în ceea ce
privește administrarea societății. [...] În general, [o societate cu răspundere limitată]
numără mai puțini asociați care au legături strânse cu aceasta decât o societate pe
acțiuni, al cărei consiliu de administrație se bucură de o autonomie mai mare și a cărei
adunare generală joacă un rol mai puțin important. Organul de conducere al societății
cu răspundere limitată este subordonat asociaților, care îl numesc și îl revocă. De
asemenea, asociații beneficiază de dreptul de acces la informațiile și la registrele
societății, fapt care le permite să ia parte la administrarea acesteia în mod responsabil.
Prin lege și prin contractul care îi leagă de societatea lor, asociații beneficiază de dreptul
fundamental de a o administra. Acest drept le aparține cu titlu individual, iar adunarea
generală, organ a cărui existență nu este obligatorie, reprezintă doar un mijloc printre
altele de adoptare a deciziilor. Una dintre obligațiile lor principale este menținerea
valorii capitalului social [notă de subsol: îndatorirea societăților de a asigura menținerea
valorii capitalului social are scopul de a evita ca unele societăți să ajungă într-o situație
de subcapitalizare. Ridicarea vălului personalității juridice este o sancțiune care poate
fi decisă în privința asociaților unei societăți subcapitalizate].“
52. Apreciind că aducea atingere mai multor principii ale dreptului
societăților și că avea efecte negative importante asupra situației foștilor
asociați ai societăților radiate, legiuitorul a decis, în 2007, să modifice Legea
privind operațiunile financiare ale societăților și să exonereze asociații de
răspunderea personală pentru datoriile societăților lor. În noua sa versiune,
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 14
legea dispunea ca toate procedurile judiciare și administrative în curs, prin
care creditorii societăților radiate căutau să-și recupereze datoriile de la foștii
asociați, să fie închise din oficiu. Unii creditori, care inițiaseră acțiuni
împotriva asociaților societăților radiate și care se aflau acum pe punctul de a
pierde orice posibilitate de a-și recupera creanțele, au formulat recurs
împotriva noii legislații. La 21 iunie 2007, Curtea Constituțională a admis
cererea și a anulat dispozițiile contestate, considerând că acestea nu asigurau
creditorilor un nivel adecvat de protecție (Decizia nr. U-I-117/07). Instanța s-
a exprimat, în special, după cum urmează (pct. 15-17 din decizie):
„[...]
15. [...] În absența lichidării, scutirea asociaților activi de răspunderea lor nelimitată
în solidar, astfel cum prevede [modificarea atacată], înseamnă că în cazul radierii nu
este prevăzută nicio procedură pentru ca să poată fi aplicat cel puțin regimul de
răspundere aplicabil de obicei societăților cu răspundere limitată (care prevede
rambursarea creanțelor din activul societății și tratamentul egal al creditorilor).
16. Guvernul susține că creditorii au posibilitate de a-și proteja drepturile prin alte
mijloace, și anume formulând o cerere de lichidare. Din momentul în care, totuși, a fost
inițiată procedura de radiere, nu mai este posibilă depunerea unei cereri de lichidare.
[...]
17. Curtea Constituțională a concluzionat, în consecință, că, pentru cazurile de
dizolvare prin radiere fără lichidare, legiuitorul nu a prevăzut o procedură anume care
să garanteze... protecția creditorilor societății în cauză [...].
[...]”
E. Legea din 2007 privind operațiunile financiare și insolvența13
53. Adoptată pentru a înlocui Legea privind operațiunile financiare ale
societăților, această lege este în vigoare de la 15 ianuarie 2008. Prevede în
continuare, însoțind-o de condiții ușor diferite, posibilitatea de a radia o
societate din registrul societăților fără deschiderea prealabilă a procedurii de
lichidare.
F. Legea din 2011 privind răspunderea asociaților și a acționarilor
pentru angajamentele subscrise de societățile lor14
13. Zakon o finančnem poslovanju, postopkih zaradi insolventnosti in prisilnem prenehanju:
lege publicată la 31 decembrie 2007 în Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 126/07; o
versiune consolidată a fost publicată în Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 13/14 și
modificări ulterioare au fost publicate în Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 10/15 și
în nr. 27/16.
14. Zakon o postopkih za uveljavitev ali odpustitev odgovornosti družbenikov za obveznosti
izbrisanih gospodarskih družb: lege publicată la 2 noiembrie 2011 în Jurnalul Oficial
nr. 87/11.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 15
54. Această lege este în vigoare de la 17 noiembrie 2011. Din moment ce,
similar versiunii modificate a Legii privind operațiunile financiare ale
societăților (supra, pct. 52), exonera foștii asociați ai societăților radiate de
orice răspundere personală pentru datoriile societăților lor, Curtea
Constituțională a fost solicitată din nou să stabilească dacă legea păstra un
just echilibru între interesele foștilor asociați ai societăților radiate și cele ale
creditorilor. Instanța constituțională a constatat că, în cazurile în care creanța
ar fi fost recunoscută printr-o decizie judecătorească sau ar face obiectul unei
proceduri judiciare în curs, în mod similar cu cele în care creditorul nu ar fi
inițiat încă acțiunea împotriva foștilor asociați ai societății radiate, dar ar
putea avea așteptări legitime că o poate face, nu exista niciun motiv admisibil
din punct de vedere constituțional pentru a aduce atingere drepturilor
dobândite ale creditorului. Cu toate acestea, a admis scutirea în favoarea
asociaților societăților radiate după intrarea în vigoare a legii.
G. Legea din 2018 privind suspendarea pronunțării în procedurile
inițiate împotriva asociaților societăților radiate15
55. Intrată în vigoare la 27 aprilie 2018, legea prevede suspendarea, în
așteptarea soluționării cauzei de față, a tuturor procedurilor inițiate împotriva
asociaților societăților radiate în temeiul Legii privind operațiunile financiare
ale societăților sau al Legii din 2007 privind operațiunile financiare și
insolvabilitatea. În cazul în care Curtea consideră în mod definitiv că nu a
existat o încălcare a Convenției, procedurile suspendate vor fi reluate.
III. DREPT COMPARAT
56. Atât părțile, cât și Institutul de Management din Malta au oferit
informații cu privire la modul în care aspectul răspunderii asociaților
societăților cu răspundere limitată pentru datoriile societăților lor este
reglementată în cele cinci foste republici ale fostei RFSI16 altele decât
Slovenia (Bosnia și Herțegovina, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, Muntenegru și Serbia), în Austria, în Republica Cehă, în
Estonia, în Germania, în Italia, în Malta, în Polonia, în România, în Rusia, în
Suedia și în Regatul Țărilor de Jos. În cele mai multe dintre aceste țări (mai
cu seamă în toate fostele republici ale fostei RFSI), dreptul intern (legislație
sau jurisprudență) prevăd ridicarea vălului personalității juridice în cazul
15. Zakon o prekinitvi postopkov proti družbenikom izbrisanih družb: lege publicată la 26
aprilie 2018 în Jurnalul Oficial nr. 30/18.
16. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia includea șase republici – Bosnia și
Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Slovenia –, precum și două
provincii autonome, Kosovo și Voivodina. A fost dizolvată în 1991/1992 (a se vedea Avizul
nr. 11 emis de Comisia de arbitraj a Conferinței internaționale pentru pace în Iugoslavia –
„Comisia Badinter“).
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 16
folosirii abuzive a acesteia. Motivele ridicării vălului personalității juridice
sunt similare celor enunțate la art. 6 din Legea slovenă din 1993 privind
societățile (supra, pct. 34): utilizare abuzivă a personalității juridice a
societății de către asociați în vederea atingerii unui obiectiv a cărui urmărire
le era interzisă în calitatea lor de persoane fizice; utilizare abuzivă și
cauzatoare de prejudicii pentru creditorii săi a personalității juridice a
societății de către asociați; utilizare ilegală a activelor societății de către
asociați în scopuri personale; reducere a activului societății în scopuri
personale sau în folosul terților de către asociați care știau sau ar fi trebuit să
știe că societatea nu va fi în măsură să-și onoreze angajamentele.
Mai mult, în Serbia, asociații care dețineau o participație de control într-o
societate cu răspundere limitată radiată din oficiu de către instanță sunt
răspunzători pentru datoriile acesteia, chiar dacă nu au folosit în mod abuziv
personalitatea sa juridică.
ÎN DREPT
57. Reclamantul vede în faptul că autoritățile nu i-au comunicat personal
deciziile pronunțate în cadrul procedurii de radiere a societății L.E. o
încălcare a dreptului său de acces la o instanță, astfel cum este garantat de
art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui pasaje relevante sunt redactate după cum
urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită
de lege, care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter
civil […]”
Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, se plânge, pe de altă parte, în esență,
că a fost considerat răspunzător pentru o datorie a societății L.E. Art. 1 din
Protocolul nr. 1 este redactat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile
prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care
le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI ÎN FAȚA MARII CAMERE
58. Guvernul susține că, în speță, Curtea ar trebui să se axeze exclusiv pe
aspectul radierii L.E. Apreciază că plângerea reclamantului privind angajarea
răspunderii sale pentru o datorie a L.E. trebuia mai degrabă să fie examinată
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 17
în cadrul unei alte cereri (nr. 3292/08) depusă de persoana în cauză în temeiul
Convenției și în legătură cu care declară că nu a primit încă o comunicare.
59. Reclamantul nu se pronunță cu privire la acest aspect.
60. Curtea a declarat în mod repetat că respectiva „cauză” trimisă în fața
Marii Camere include toate aspectele cererii pe care Camera le-a examinat în
hotărârea acesteia [K. și T. împotriva Finlandei (M)C, nr. 25702/94,
pct. 140-141, CEDO 2001-VII]. Desigur, reclamantul a formulat două cereri
în fața Curții și și-a prezentat capătul de cerere legat de angajarea răspunderii
sale în mod mai detaliat în cea de-a doua cerere. Acest capăt de cerere era
însă formulat, de asemenea, în cererea aflată la originea prezentei cauze și i-
a fost comunicat guvernului pârât, iar Camera l-a examinat în hotărârea
acesteia. În consecință, Marea Cameră are, de asemenea, competența de a
soluționa cauza.
II. CU PRIVIRE LA EXCEPȚIILE PRELIMINARE RIDICATE DE
GUVERN
A. Cu privire la procedura de radiere a L.E.
1. Argumentele părților
61. Guvernul susține că un recurs constituțional nu este un recurs efectiv
referitor la procedura de radiere și că nu putea să declanșeze deschiderea unui
nou termen de 6 luni pentru a sesiza Curtea. Guvernul susține, în această
privință, că procedura de radiere angajată împotriva L.E. și procedura de
executare inițiată ulterior împotriva reclamantului erau independente în
totalitate una de cealaltă. Explică faptul că, în mod contrar față de procedura
de radiere, procedura de executare nu a fost inițiată din oficiu de către
instanță, ci la cererea unui creditor al L.E. Adaugă faptul că soluționarea
procedurii de executare nu ar fi putut influența procedura de radiere: chiar
dacă instanța de executare ar fi recunoscut calitatea de asociat pasiv a
reclamantului (ceea ce l-ar fi exonerat pe cel în cauză de răspundere), L.E. nu
putea fi reintegrată în registru.
62. Reclamantul susține că, în ceea ce îl privește, un recurs constituțional
este, în principiu, o cale de atac efectivă și face trimitere la constatarea
Camerei, conform căreia Curtea Constituțională nu i-a respins contestațiile ca
tardive.
2. Motivarea Curții
63. Conform art. 35 § 4 din Convenție, Curtea poate „în orice stadiu al
procedurii” să respingă o cerere pe care o consideră inadmisibilă. În
consecință, chiar în stadiul examinării pe fond a unei cereri, aceasta poate
reexamina o decizie de admisibilitate dacă, în opinia sa, cererea ar fi trebuit
declarată inadmisibilă pentru unul dintre motivele enumerate în primele trei
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 18
paragrafe ale art. 35 din Convenție [Azinas împotriva Ciprului (MC),
nr. 56679/00, pct. 32, CEDO 2004-III și Sabri Güneș împotriva Turciei (MC),
nr. 27396/06, pct. 28-31, 29 iunie 2012]. Rezultă că Marea Cameră este
competentă pentru a examina respectarea regulii celor 6 luni.
64. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 își propune să asigure
securitatea juridică, garantând posibilitatea ca acele cauze care ridică întrebări
cu privire la Convenție să fie examinate într-un termen rezonabil și să nu
existe posibilitatea ca deciziile pronunțate să poată fi retrimise în instanță pe
termen nedefinit. Marchează limita în timp a controlului întreprins de
organele Convenției și indică atât persoanelor particulare, cât și autorităților,
termenul după expirarea căruia nu se mai poate exercita acest control. (Sabri
Güneș, citată anterior, pct. 39-40)
65. Regulile enunțate la art. 35 § 1 privind epuizarea căilor de atac interne
și termenul de 6 luni sunt strâns legate, întrucât nu numai că figurează în
același articol, dar, în plus, sunt exprimate în aceeași teză, a cărei construcție
gramaticală implică o astfel de corelație. Astfel, în general, termenul de 6 luni
începe să curgă de la data deciziei definitive pronunțate în cadrul procesului
de epuizare a căilor de atac interne. Cu riscul de a nu respecta principiul
subsidiarității, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat în sensul că i s-ar cere
reclamantului să sesizeze Curtea cu cererea sa înainte ca situația în discuție
să fi fost obiectul unei hotărâri definitive la nivel intern. Cu scopul realizării
acestei dispoziții, numai acțiunile normale și eficiente pot totuși fi luate în
considerare, deoarece un reclamant nu poate amâna termenul limită strict
impus de Convenție în încercarea de a trimite cereri inadecvate sau abuzive
unor instanțe sau instituții care nu dispun de puterea sau de competența
necesare pentru a acorda, în baza Convenției, o reparație efectivă în ceea ce
privește plângerea în cauză [a se vedea, printre multe altele, Lopes de Sousa
Fernandes împotriva Portugaliei (MC), nr. 56080/13, pct. 130-132, 19
decembrie 2017]. Reiese că, dacă reclamantul face uz de o cale de atac fără
șanse de succes, decizia cu privire la această acțiune nu se poate lua în seamă
la calcularea termenului de 6 luni [Jeronovičs împotriva Letoniei (MC), nr.
44898/10, pct. 75, 5 iulie 2016].
66. Camera a respins excepția Guvernului privind termenul de 6 luni
motivând că sesizarea Curții fusese făcută în cele 6 luni care au urmat după
comunicarea deciziei Curții Constituționale privind procedura de radiere .
67. Curtea reamintește că reclamanții din cauzele slovene sunt, în
principiu, obligați să formuleze un recurs constituțional înainte să sesizeze
Curtea [Kurić și alții împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 296,
CEDO 2012 (extrase)]. În speță, decizia Curții Constituționale de respingere
a recursului formulat de reclamant a fost pronunțată la 31 ianuarie 2007 și
comunicată persoanei în cauză la 5 februarie 2007. Reclamantul a depus
cererea în fața Curții la 4 august 2007, adică în termen de 6 luni de la
notificarea deciziei Curții Constituționale.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 19
68. Curtea a reținut că reclamantul a avut cunoștință de decizia de radiere
la 22 decembrie 2004 și că a formulat un recurs constituțional împotriva
acestei decizii la 5 mai 2006. Curtea nu poate specula dacă recursul
constituțional al reclamantului era tardiv din perspectiva dreptului intern, nici
dacă era din acest motiv sortit eșecului, deoarece Curtea Constituțională nu l-
a respins pentru caracterul tardiv (supra, pct. 29). Nu poate, prin urmare, să
accepte argumentul care afirmă că recursul constituțional trebuie ignorat în
calcularea termenului de 6 luni pentru a sesiza Curtea.
69. În consecință, Curtea respinge această excepție preliminară.
B. Cu privire la procedura de executare împotriva reclamantului
1. Argumentele părților
70. Guvernul susține că, din moment ce a făcut un compromis cu creditorul
său în 2011 și a plătit suma convenită, reclamantul nu se poate considera o
victimă.
71. Reclamantul nu a formulat observații asupra acestui punct special.
2. Motivarea Curții
72. Curtea observă că, în hotărârea Camerei, excepția Guvernului privind
calitatea de victimă a reclamantului a fost respinsă pe motiv că, înainte de a
face compromisul, partea în cauză folosise toate căile de atac interne aflate la
dispoziția sa pentru a contesta angajarea răspunderii pentru datoria în cauză.
Mai mult, acesta introdusese în fața Curții cererea aflată la originea prezentei
cauze. Așa cum explicase, termenii tranzacției îi erau mai favorabili decât
răspunderea care decurgea din dreptul intern și cu unicul scop de a evita un
prejudiciu mai mare decât acceptase la încheierea tranzacției. Curtea
consideră că nu există niciun motiv pentru a nu lua în considerare acest
raționament. În fapt, doar pentru că reclamantul îndeplinise obligația care îi
era impusă, acesta nu era privat de calitatea de victimă în sensul art. 34 din
Convenție.
73. În consecință, Curtea respinge această excepție preliminară.
III. CU PRIVIRE LA FOND
A. Hotărârea Camerei
74. Camera a apreciat că angajarea răspunderii reclamantului pentru plata
datoriilor societății L.E. ar putea fi considerată drept o măsură destinată să
sancționeze persoana în cauză pentru neîndeplinirea, în calitatea sa de asociat
care exercită o influență asupra activităților societății, a obligațiilor care îi
reveneau. Așadar, a constatat că măsura contestată făcea parte din
reglementarea de către stat a funcționării pieței, a practicilor societăților și a
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 20
gestionării proprietății acestora. Totuși, luând în considerare și plângerea
privind procedura de radiere, a decis să examineze cauza prin prisma
standardului general stabilit de art. 1 din Protocolul nr. 1.
75. În ceea ce privește aspectul legalității, Camera a concluzionat că
„regula stabilită de Legea privind operațiunile financiare ale societăților și
modificată de Curtea Constituțională era suficient de accesibilă și de
previzibilă și că, prin urmare, măsura contestată avea un temei legal suficient
în dreptul sloven pentru a îndeplini cerințele de la art. 1 din Protocolul nr. 1“.
Pe de altă parte, pe baza concluziei sale că reclamantul ar fi putut participa
efectiv la procedura de radiere dacă ar fi dat dovadă de diligența la care era
obligat, Camera a aprobat abordarea pragmatică adoptată de autoritățile
naționale în ceea ce privește comunicarea documentelor în cadrul
procedurilor de radiere, mai ales că sistemul prevedea termene relativ lungi
pentru contestarea deciziilor de deschidere a procedurilor de radiere, dar și a
deciziilor de radiere. Camera a constatat că procedura de radiere oferea
reclamantului suficiente garanții procedurale și răspundea, prin urmare,
cerinței de legalitate de la art. 1 din Protocolul nr. 1.
76. În opinia Camerei, Legea privind operațiunile financiare ale
societăților avea drept scop restabilirea stabilității pe piața comercială și
urmărea deci un scop legitim.
77. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii în litigiu, Camera a
considerat că încălcarea de către L.E. a dreptului societăților și a principiilor
unei guvernanțe sigure cerea un răspuns puternic din partea autorităților, care
au putut astfel în mod legitim să angajeze răspunderea personală a asociaților
care ar fi comis nereguli în cadrul funcționării societății. În acest sens, a
menționat mai ales starea de subcapitalizare a societății, insolvența sa
prelungită și lipsa de acțiune a conducerii (a se vedea, în special, pct. 122-128
din hotărârea Camerei). De altfel, a observat că scăderea sub pragul legal a
capitalului societății, apoi desființarea acesteia, ca și caracterul cu totul tardiv
al cererii de deschidere a procedurii de lichidare, au avut repercusiuni
negative importante asupra situației creditorului societății. A concluzionat că
„ținând seama de ampla marjă de apreciere de care dispun statele contractante
în materie de politică economică, [...] măsura contestată nu reprezenta pentru
reclamant o sarcină individuală exagerată în împrejurările excepționale ale
cauzei.“ A declarat, prin urmare, că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr.
1.
B. Argumentele părților
1. Reclamantul
78. Așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul se plânge de încălcarea
dreptului său de acces la o instanță astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din
Convenție, prin omisiunea autorităților de a-i comunica personal deciziile
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 21
pronunțate în cadrul procedurii de radiere a societății L.E. Acesta susține că
adresa domiciliului său care figura în registrul societăților era exactă. Ca
dovadă, actele legate din procedura civilă care opunea Societatea Slovenă a
Căilor Ferate și L.E. i-au fost notificate la respectiva adresă fără nicio
problemă (supra, pct. 11). În consecință, în opinia sa, nu exista nicio
justificare pentru notificarea doar către L.E. a deciziilor pronunțate în
procedura de radiere, știind că la acel moment L.E. își încetase activitatea de
4 ani. Și reclamantul face trimitere la mai multe hotărâri în care Curtea ar fi
constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție pentru lipsa notificării personale,
între care Díaz Ochoa împotriva Spaniei (nr. 423/03, 22 iunie 2006), S.C.
Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României (nr. 37576/05, 8 ianuarie
2013), Zavodnik împotriva Sloveniei (nr. 53723/13, 21 mai 2015) și Aždajić
împotriva Sloveniei (nr. 71872/12, 8 octombrie 2015).
79. Reclamantul susține, în plus, că angajarea răspunderii sale personale
pentru o datorie a L.E. în cadrul procedurii de executare inițiate împotriva sa
de Societatea Slovenă a Căilor Ferate se interpretează ca o ingerință în
exercitarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1. Mai precis, vede aici o măsură de reglementare a utilizării
bunurilor, în sensul paragrafului al doilea al acestui articol. Totuși, solicită
Curții să examineze plângerea întemeiată pe angajarea răspunderii sale într-
un context mai amplu, în lumina normei generale stabilite de art. 1 din
Protocolul nr. 1, ținând seama, în special, de decizia de radiere a societății
L.E. pronunțată en 2001.
80. Reclamantul susține că dreptul intern nu era suficient de precis și de
previzibil și că măsura contestată era, din acest motiv, ilegală. În ceea ce
privește cerința de previzibilitate, explică faptul că, la momentul intrării în
vigoare a Legii privind operațiunile financiare ale societăților, nu era evident
că răspunderea sa personală ar fi putut, în definitiv, să fie angajată în privința
oricărei datorii a L.E. Potrivit acestuia, de fapt, Legea privind operațiunile
financiare ale societăților nu prevedea explicit o astfel de posibilitate, ci se
mulțumea să trimită la un alt text: conform art. 27 alin. (4) din lege, se
prezuma că asociații unei societăți radiate în temeiul Legii privind
operațiunile financiare ale societăților prezentaseră declarația prevăzută de
art. 394 alin. (1) din Legea din 1993 privind societățile, care dispunea că o
societate putea fi radiată la cererea asociaților fără a fi necesară solicitarea
deschiderii unei proceduri de lichidare din moment ce aceștia, prin act
notarial, declarau că societatea se achitase de toate obligațiile, că orice litigiu
eventual cu salariații fusese reglat și că acceptau să fie trași la răspundere în
solidar pentru orice datorie restantă a societății. În ceea ce privește cerința de
precizie, reclamantul consideră că criteriile stabilite de Curtea Constituțională
în decizia sa din 2002 nu erau deloc clare. Adaugă faptul că regimul în litigiu
de răspundere personală a asociaților pentru datoriile societăților radiate
făcuse obiectul mai multor reforme, ceea ce contribuise, în opinia sa, la
crearea situației confuze.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 22
81. Apreciind că legislația contestată nu urmărea niciun scop legitim,
reclamantul susține că, în speță, nu este necesar ca statului pârât să i se acorde
o marjă de apreciere largă. Consideră că trebuie să se facă distincție între
prezenta cauză și cauzele Berger-Krall și alții împotriva Sloveniei (nr.
14717/04, 12 iunie 2014) și Jahn și alții împotriva Germaniei (MC),
(nr. 46720/99 și alte 2, CEDO 2005-VI), care aveau drept obiect, respectiv,
drepturile de ocupare în legătură cu apartamente în proprietate colectivă
situate în fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia („fosta RFSI“) și
contextul unic al reunificării Germaniei.
82. În sfârșit, acesta susține că măsura în litigiu era disproporționată.
Referindu-se la hotărârea Agrotexim și alții împotriva Greciei (24 octombrie
1995, pct. 66, seria A nr. 330 A) și la mai multe decizii ulterioare, acesta
susține că, în conformitate cu jurisprudența Curții, ridicarea vălului
personalității juridice nu se justifică decât în circumstanțe excepționale,
absente , în opinia sa, în speță. Invocând hotărârea pronunțată de Curtea de
Justiție a Uniunii Europene la 21 octombrie 2010 în cauza Idryma Typou AE
împotriva Ypourgos Typou kai Meson Mazikis Enimerosis (C-81/09,
ECLI:EU:C:2010:622), acesta consideră că măsura contestată este, de
asemenea, contrară principiilor fundamentale ale dreptului societăților
aplicabil în Uniunea Europeană. Solicită Curții să aplice jurisprudența
Vaskrsić (Vaskrsić împotriva Sloveniei, nr. 31371/12, 25 aprilie 2017) și să
formuleze concluzia că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în pofida
relativei sale pasivități față de soarta societății L.E. și a datoriilor sale restante.
Susține că a acționat fără rea-credință și apreciază că acesta este un element
determinant. În acest sens, specifică faptul că a încercat să obțină dizolvarea
L.E. prin inițierea unei proceduri de lichidare, dar că nu a reușit în încercarea
sa, din cauză că L. E. nu a fost în măsură să-și asume costul. De asemenea,
consideră că echilibrul just între interesul general și drepturile sale de
proprietate a fost distrus de obligația care i s-a impus de a aduce dovada
statutului de asociat „pasiv“ pe care o revendica. Acesta adaugă că, în orice
caz, nu a ocupat un post de conducere în cadrul L.E. decât timp de
aproximativ 2 ani, ceea ce nu era suficient, în opinia sa, pentru a-l obliga să
răspundă personal pentru datoriile societății. Explicând că Societatea Slovenă
a Căilor Ferate și-a recuperat creanța integral și că lui nu i-a rămas nimic,
consideră că măsura în litigiu era profund nedreaptă. Prin urmare, consideră
că a trebuit să suporte o povară exagerată.
2. Guvernul
83. În ceea ce privește argumentul reclamantului întemeiat pe afirmația
conform căreia a fost ținut departe de procedura de radiere, Guvernul susține
că persoana în cauză a avut o posibilitate echitabilă de a lua parte la aceasta,
chiar dacă nici decizia de deschidere a procedurii și nici decizia de radiere nu
i-au fost notificate personal. Arată că, în conformitate cu practica obișnuită,
cele două decizii au fost notificate în mod corespunzător la adresa sediului
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 23
social al L.E. Adaugă faptul că decizia de a deschide o procedură de radiere
a fost înscrisă în registrul societăților, care era ușor de consultat de către
public, și că decizia de radiere a fost publicată în Jurnalul Oficial. În opinia
sa, reclamantul și ceilalți asociați ai L.E. puteau astfel să ia cunoștință de
fiecare dintre aceste decizii în două moduri diferite, dacă ar fi avut toată
diligența necesară. Guvernul invocă în plus lungimea termenelor – 2 luni în
primul caz și 30 de zile în al doilea caz – în care era posibil să se conteste
deschiderea unei proceduri de radiere sau să se formuleze recurs împotriva
deciziei de radiere. Guvernul face trimitere, de altfel, la motivarea Curții
Constituționale a Sloveniei, și anume că notificarea tuturor asociaților unei
societăți inactive privind deciziile din cadrul unei proceduri de radiere ar cere
prea mult timp, și ar fi chiar imposibilă în anumite cazuri, ținând seama de
numărul de persoane implicate și de faptul că societățile nu declarau toate
modificările relevante la instanța registrului societăților (supra, pct. 49). J.
Za., M. K. și J. Zu. ar fi rămas astfel înscriși ca acționari ai L.E. după moartea
lor (supra, pct. 10, 12 și 17) și reclamantul ar fi rămas înscris ca director
general al L.E. după revocare (supra, pct. 14).
84. Guvernul susține, de asemenea, că angajarea răspunderii personale a
reclamantului pentru o datorie a L.E. se interpretează ca o măsură de
reglementare a utilizării bunurilor, în sensul paragrafului al doilea al art. 1 din
Protocolul nr. 1. În ceea ce privește legalitatea măsurii, susține că dispozițiile
aplicabile din dreptul intern erau accesibile, clare și previzibile. Se referă în
acest sens la mai multe decizii în care criteriul stabilit de Curtea
Constituțională ar fi fost aplicat sistematic. Instanțele interne ar fi hotărât că
asociații care dețineau cel puțin 10% din capitalul social al unei societăți
radiate trebuiau să răspundă personal pentru datoriile societății, dar că
asociații care dețineau o parte mai mică nu puteau fi trași astfel la răspundere.
În ceea ce privește argumentul reclamantului, conform căruia regimul de
răspundere personală în litigiu făcuse obiectul mai multor reforme, Guvernul
arată că acestea sunt ulterioare încheierii procedurii de executare incriminate
și că nu sunt așadar relevante.
85. Guvernul susține, de asemenea, că legislația criticată era în
conformitate cu interesul general. Indică faptul că datele oficiale luate în
considerare în pregătirea Legii privind operațiunile financiare ale societăților
arătau că, la 28 februarie 1999, 6 587 societăți aveau conturile înghețate de
peste un an, că datoriile lor se ridicau la 84 452 000 000 SIT și că 6 083 dintre
acestea (92%) nu aveau niciun salariat. Explică faptul că singura soluție la
dispoziția autorităților slovene la acel moment era să deschidă din oficiu
procedura de lichidare, dar că aceasta ar fi durat 30 de ani și ar fi costat statul
900 000 000 SIT. Curtea Constituțională ar fi apreciat, de altfel, că măsura în
litigiu urmărea protejarea creditorilor și securizarea operațiunilor juridice în
general și că era, astfel, conformă interesului general (supra, pct. 48 și 50).
86. În sfârșit, Guvernul susține că măsura în litigiu era proporționată. În
calitatea sa de director al societății, reclamantul avea obligația fie de a se
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 24
asigura că societatea dispunea de lichidități și era solvabilă, fie de a cere
lichidarea. Mai mult, deținând 11,11% din capitalul societății, ar fi fost în
măsură să influențeze funcționarea acesteia. De asemenea, ar fi avut
posibilitatea de a se retrage din L.E. în orice moment (în această privință,
Guvernul face trimitere la decizia Curții de Apel Ljubljana nr. II Ip
2915/2010) și ar fi dispus de timp suficient pentru a lua cunoștință de Legea
privind operațiunile financiare ale societăților (ale cărei dispoziții relevante
ar fi început să se aplice la un an după intrarea în vigoare) și pentru a scăpa
de măsura în litigiu. Cu toate acestea, el nu a demonstrat diligența necesară.
87. Guvernul solicită Curții să aibă în vedere și următoarele elemente:
asociații unei societăți radiate moșteneau nu numai pasivul, ci și activul;
creditorii unei societăți radiate aveau la dispoziție doar un an pentru a iniția o
procedură împotriva asociaților în vederea recuperării creanțelor; iar
reclamantul ar fi avut posibilitatea de a-și susține argumentele în cadrul
procedurii de executare, ca și în fața Curții Constituționale. În ceea ce privește
jurisprudența Vaskrsić invocată de reclamant, Guvernul o consideră lipsită de
relevanță. Cauza respectivă ar fi privit, în fapt, vânzarea la licitație publică a
domiciliului unui reclamant în scopul rambursării unei creanțe modeste
(124 EUR), cu toate că ar fi existat alte căi de executare. Guvernul a adăugat
că, dacă reclamantul considera că a plătit mai mult decât ceilalți asociați activi
ai L.E., ar fi trebuit să inițieze împotriva lor o acțiune civilă în despăgubiri.
88. În cele din urmă, Guvernul a afirmat că observațiile scrise ale
Inițiativei Civile a Societăților Radiate din Oficiu (rezumate infra la pct. 90)
sunt pline de elemente eronate. În special, exista o contradicție totală între
jurisprudența instanțelor interne și susținerea asociației, conform căreia și
persoanele care, la momentul radierii unei societăți, nu se mai numărau
printre asociați trebuiau să răspundă pentru datoriile acesteia, fără a putea
contesta angajarea răspunderii lor în cadrul procedurilor judiciare inițiate
împotriva lor de către creditorii societății.
3. Terții intervenienți
89. Institutul de Management din Malta susține ideea că eludarea
personalității juridice a unei societăți nu se justifică decât în cazuri
excepționale, atunci când se dovedește dincolo de orice îndoială rezonabilă
că această persoană juridică a făcut obiectul unei folosiri abuzive. Consideră
că sarcina probei abuzului trebuie să revină părții care îl semnalează: în alți
termeni, abuzul nu trebuie să fie dedus sau prezumat. Prezintă în acest sens o
expunere privind situația din Malta.
90. Inițiativa Civilă a Societăților Radiate din Oficiu consideră, la rândul
său, că Legea privind operațiunile financiare ale societăților impunea o
sarcină exagerată asociaților societăților inactive. Explică faptul că, în
temeiul unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului societăților,
asociații unei societăți nu sunt personal răspunzători pentru datoriile acesteia,
cu excepția cazului în care se dovedește că au folosit în mod abuziv
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 25
personalitatea sa juridică (ar fi ceea ce se numește ridicarea sau străpungerea
vălului personalității juridice). Legea privind operațiunile financiare ale
societăților a ignorat acest principiu. În conformitate cu art. 37 alin. (3), a
început să se aplice abia la 3 luni după adoptare17. Societățile nu au avut astfel
timp să acționeze pentru a scăpa de aplicarea acesteia. Asociația explică
faptul că, deoarece registrul societăților nu era la zi (societățile nenotificând
totdeauna toate modificările relevante la instanța registrului societăților), iar
persoanele care, la momentul radierii unei societăți, nu se mai numărau
printre asociați trebuiau să răspundă pentru datoriile acesteia, fără a putea
contesta angajarea răspunderii lor în cadrul procedurilor judiciare inițiate
împotriva lor de către creditorii societății. Recunoaște că decizia Curții
Constituționale în 2002 a avut ca efect limitarea răspunderii pentru datoriile
societăților radiate exclusiv la asociații activi (respectiv, asociații care puteau
influența funcționarea societății), dar consideră că această jurisprudență a
creat confuzie în sistemul juridic sloven. Încercările de abrogare a regulilor
de aplicare a răspunderii personale a asociaților introduse de Legea privind
operațiunile financiare ale societăților a agravat și mai mult confuzia. În plus,
asociații societăților radiate nu aveau capacitatea să recupereze creanțele
societăților lor, cu toate că trebuiau să răspundă pentru datoriile acestora.
Asociația judecătorilor, Institutul de Drept Comparat al Facultății de Drept al
Universității din Ljubljana și Camera de Comerț și Industrie18 s-au pronunțat
desigur, printre alții, în favoarea adoptării Legii privind operațiunile
financiare ale societăților, dar a existat coluziune între aceste organizații și
forțe politice de stânga. În cele din urmă, asociația prezintă cifre: aproximativ
25 000 de societăți au fost radiate, ceea ce ar însemna că nu mai puțin de
50 000 de persoane (adică 2,5% din populația slovenă) ar fi fost vizate în
ipoteza în care, pentru fiecare dintre ele, ar fi fost angajată răspunderea a cel
puțin doi asociați.
C. Motivarea Curții
1. Domeniul de aplicare al motivării Curții
91. Reclamantul vede în faptul că autoritățile nu i-au comunicat personal
deciziile pronunțate în cadrul procedurii de radiere a societății L.E. o
încălcare a art. 6 § 1 din Convenție (supra, pct. 78). Responsabilă cu
încadrarea juridică a faptelor [a se vedea, de exemplu, Radomilja și alții
17. Art. 37 alin. (3) din Legea privind operațiunile financiare ale societăților se referea la
radierea societăților care nu se conformaseră Legii din 1993 privind societățile. Dispoziția
relevantă în speță este mai degrabă art. 40 alin. (3) din aceeași lege, care prevedea amânarea
cu un an a datei de la care produce efecte cu privire la radierea societăților inactive.
18. Înființată în urmă cu mai mult de 160 de ani, Camera de Comerț și Industrie a Sloveniei
reunește până astăzi 7 000 de societăți de toate tipurile cu sediile în toată țara. Această
asociație profesională independentă, cea mai influentă din Slovenia, reprezintă interesele
membrilor săi. Este o organizație neguvernamentală, fără scop lucrativ.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 26
împotriva Croației (MC), nr. 37685/10 și 22768/12, pct. 124, 20 martie
2018], Curtea, având în vedere cerințele procedurale inerente art. 1 din
Protocolul nr. 1 (supra, pct. 95), hotărăște că trebuie să fie examinat acest
capăt de cerere în cadrul celui privind angajarea răspunderii sale personale,
formulat de reclamant în temeiul acestei din urmă dispoziții (a se vedea,
mutatis mutandis, Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe,
nr. 38238/04, pct. 59, 9 octombrie 2008).
2. Norma aplicabilă
a) Principii generale
92. Astfel cum a afirmat Curtea în mai multe rânduri, art. 1 din Protocolul
nr. 1 conține trei norme distincte: prima este formulată în prima teză a
primului paragraf, are un caracter general și enunță principiul respectării
proprietății; a doua, inclusă în a doua teză a aceluiași paragraf, vizează
privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; iar a treia, expusă în al
doilea paragraf, recunoaște dreptul statelor, printre altele, de a reglementa
folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia, care vizează
exemple deosebite de atingeri aduse respectării bunurilor, trebuie interpretate
în lumina principiului consacrat de prima [a se vedea, printre altele, Ališić și
alții împotriva Bosniei-Herțegovinei, Croației, Fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei, Serbiei și Sloveniei (MC), nr. 60642/08, pct. 98, CEDO 2014].
b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
93. Decizia de a angaja răspunderea personală a reclamantului față de
datoria L.E. se interpretează incontestabil ca o ingerință în exercitarea de către
reclamant a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1. Părțile convin, de asemenea, că, considerată separat, măsura
în litigiu trebuie considerată o măsură care viza reglementarea folosinței
bunurilor. Ținând cont de contextul în care se înscrie, și în special de decizia
din 2001 de radiere a L.E., Curtea va examina totuși cauza în lumina
principiului general stabilit de prima normă a art. 1 din Protocolul nr. 1.
3. Legalitatea ingerinței
a) Principii generale
94. Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, în special și
înainte de toate, ca o ingerință din partea autorității publice în exercitarea
dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua teză a primului paragraf
al acestui articol autorizează o privare de proprietate numai „în condițiile
prevăzute de lege”, iar al doilea paragraf recunoaște dreptul statelor de a
reglementa folosința bunurilor prin adoptarea de „legi”. Mai mult, supremația
dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale oricărei societăți
democratice, este o noțiune inerentă ansamblului articolelor Convenției
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 27
[Fostul rege al Greciei și alții împotriva Greciei (MC) (fond), nr. 25701/94,
pct. 79, CEDO 2000-XII, și Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr.
31443/96, pct. 147, CEDO 2004-V].
95. Principiul legalității presupune, de asemenea, că normele din dreptul
intern îndeplinesc anumite cerințe de calitate. În acest sens, trebuie observat
că termenul „lege” („law“) care figurează la art. 1 din Protocolul nr. 1 trimite
la același concept ca atunci când este utilizat în restul Convenției [a se vedea,
de exemplu, Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01,
pct. 96, 25 octombrie 2012]. Rezultă că normele de drept pe care se
întemeiază ingerința trebuie să fie suficient de accesibile, precise și
previzibile în aplicare [a se vedea, printre multe altele, Beyeler împotriva
Italiei (MC), nr. 33202/96, pct. 109-110, CEDO 2000-I]. În special, o normă
este „previzibilă” atunci când oferă o anumită garanție împotriva ingerințelor
arbitrare din partea autorităților publice [Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano
împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 143, CEDO 2012]. Orice ingerință
în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie, în consecință, însoțită
de garanții procedurale care să ofere persoanei sau entității în cauză
posibilitatea rezonabilă de a-și expune cauza în fața autorităților competente,
astfel încât să permită contestarea efectivă a măsurilor în litigiu. Pentru a se
asigura respectarea acestei condiții, se impune analizarea ansamblului
procedurilor judiciare și administrative aplicabile (Jokela împotriva
Finlandei, nr. 28856/95, pct. 45, CEDO 2002-IV, Capital Bank AD împotriva
Bulgariei, nr. 49429/99, pct. 134, CEDO 2005-XII și Stolyarova
împotriva Rusiei, nr. 15711/13, pct. 43, 29 ianuarie 2015).
b) Aplicarea principiilor generale în cauza de față
96. Oprindu-se asupra circumstanțelor din speță, Curtea observă de la bun
început că angajarea răspunderii personale a reclamantului pentru o datorie a
L.E. se întemeia pe art. 27 alin. (4) din Legea privind operațiunile financiare
ale societăților, care dispunea că se presupune că asociații unei societăți
radiate pentru neefectuarea niciunei operațiuni de plată timp de 12 luni
consecutive din conturile sale au prezentat declarația prevăzută de art. 394
alin. (1) din Legea din 1993 privind societățile (și anume că acceptau să fie
trași la răspundere în solidar pentru datoriile restante ale societății). Legea
privind operațiunile financiare ale societăților a fost publicată în Jurnalul
Oficial la 8 iulie 1999 și a intrat în vigoare la 23 iulie din același an. Curtea
consideră că reglementarea introdusă de această lege era accesibilă
reclamantului și că conținutul acesteia era suficient de clar pentru a-i permite
să prevadă că societatea sa risca să fie radiată din registrul societăților și că el
însuși risca să-și vadă răspunderea personală angajată pentru datoriile
societății.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 28
97. Potrivit jurisprudenței Curții, previzibilitatea legii nu se opune ca
faptului ca persoana în cauză să recurgă la sfaturile unor experți pentru a
evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele care
ar putea să decurgă dintr-un act determinat. Acest lucru este valabil în special
în privința profesioniștilor, obișnuiți să dea dovadă de mare prudență în
exercitarea meseriei lor. De asemenea, este de așteptat ca aceștia să aibă grijă
în special să evalueze riscurile pe care activitatea în cauză le implică [a se
vedea, printre altele, Karácsony și alții împotriva Ungariei (MC), nr.
42461/13 și 44357/13, pct. 125, 17 mai 2016 și Cantoni împotriva Franței,
15 noiembrie 1996, pct. 35, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V]. Același
raționament se poate aplica și cu privire la persoanele care desfășoară
activități comerciale (a se vedea, prin analogie, Špaček, s.r.o., împotriva
Republicii Cehe, nr. 26449/95, pct. 59, 9 noiembrie 1999 și Forminster
Enterprises, citată anterior, pct. 65). În calitatea sa de asociat minoritar și de
fost director general al L.E., reclamantul trebuia să fie la curent nu numai cu
situația în care se afla societatea, ci și cu procedurile civile inițiate împotriva
acesteia de către creditori (supra, pct. 11). În consecință, Curtea consideră că
era de așteptat ca reclamantul să dedice o anume atenție problemelor cu care
se confrunta L.E. Din punctul său de vedere, reclamantul trebuie să fi avut
cunoștință de dreptul intern aplicabil societăților, în special societăților
insolvabile, și nu exista niciun avertisment special care să-i fie adresat despre
urmările Legii privind operațiunile financiare ale societăților.
98. În acest sens, trebuie să se facă o distincție între speță și cauza Zolotas
împotriva Greciei (nr. 2) (nr. 66610/09, CEDO 2013), care privea o lege,
introdusă în 1942 (în timpul ocupației Greciei de către puterile Axei) și
ratificată în 1946, în temeiul căreia orice depozit într-un cont bancar revenea
definitiv statului în cazul în care timp de 20 de ani titularul contului nu
reclama fondurile depuse și nu efectua nicio operațiune în cont. În respectiva
cauză, Curtea a hotărât, în special, că echilibrul just impus de art. 1 din
Protocolul nr. 1 nu fusese păstrat prin faptul că reclamantul nu fusese informat
despre data la care expira termenul de prescripție și că nu avusese, prin
urmare, posibilitatea să întrerupă prescripția. Este important de reținut că,
spre deosebire de reclamantul din speță, reclamantul din respectiva cauză era
o persoană particulară, fără cunoștințe de drept civil sau bancar. Prezenta
speță prezintă mai multe asemănări cu cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye
(Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 44302/02, CEDO
2007-III], în care Curtea a examinat proporționalitatea privării de proprietate
asupra unui teren, privare care fusese impusă societăților reclamante pentru
motivul că terenul în discuție a fost ocupat, deși fără titlu, de către proprietarii
unui teren adiacent timp de 12 ani. Curtea a considerat, în special, că
neinformarea proprietarului oficial în timp util despre împlinirea termenului
de uzucapiune nu a compromis echilibrul just impus de art. 1 din Protocolul
nr. 1.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 29
99. Este adevărat că, așa cum observă reclamantul, decizia Curții
Constituționale din 2002 a atenuat efectul dispozițiilor referitoare la
răspunderea asociaților prevăzute de Legea privind operațiunile financiare ale
societăților, în temeiul cărora toți asociații societăților radiate trebuiau –
indiferent de rolul lor – să răspundă personal pentru datoriile societății lor
(supra, pct. 48-51). Astfel, faptul că decizia menționată a fost pronunțată la
mai mult de doi ani după intrarea în vigoare a dispozițiilor în cauză nu a
influențat în niciun fel situația reclamantului, deoarece răspunderea sa
personală în privința datoriilor L.E. a fost stabilită în cadrul procedurii de
executare care a fost inițiată în aprilie 2002 (supra, pct. 24) și care s-a încheiat
în iulie 2007 (supra, pct. 30). De-a lungul acestei proceduri, despre care nu a
avut cunoștință decât în decembrie 2004 (supra, pct. 24), reclamantul a
susținut că nu era un asociat activ al L.E., invocând decizia sus-menționată a
Curții Constituționale în sprijinul capătului său de cerere principal împotriva
executării. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că distincția dintre
asociații activi și asociații pasivi a fost făcută abia în octombrie 2002 și nu a
avut niciun impact asupra exercitării de către reclamant a drepturilor sale.
100. În plus, criteriul stabilit de Curtea Constituțională în acest sens, și
anume distincția între „asociați activi“, în măsură să influențeze administrarea
societății și „asociați pasivi“, lipsiți de o asemenea putere (supra, pct. 51), era
limpede. Acesta a dus, de facto, la o jurisprudență internă constantă conform
căreia asociații societăților radiate care anterior radierii dețineau cel puțin
10% din capitalul societății lor trebuiau să răspundă personal pentru datoriile
acesteia, spre deosebire de cei a căror cotă era mai mică de 10%. Curtea
consideră că pragul de 10% nu era arbitrar având în vedere drepturile
conferite asociaților care dețin cel puțin 10% din capitalul societății: dreptul
de a fi informat despre afacerile societății; dreptul de a consulta cărțile și
registrele acesteia; dreptul de a solicita convocarea unei adunări generale;
dreptul de a cere includerea unui punct pe ordinea de zi a unei adunări
generale; și dreptul de a sesiza instanța competentă cu o cerere de lichidare a
societății (supra, pct. 37 și 38). Organizații internaționale competente în acest
domeniu, între care Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
(OCDE) și Fondul Monetar Internațional (FMI), aplică un criteriu similar
pentru a distinge între investitorii care nu au niciun control asupra societății
(investitori de portofoliu) și cei care își exercită influența asupra administrării
acesteia (investitori direcți). În acest sens, lucrarea intitulată Definiția OECD
benchmark a investițiilor străine directe, ediția a IV-a, 2008, conține
următoarele pasaje (p. 22-23)19:
„29. [...] Această dorință de a influența sau de a controla în mod semnificativ
conducerea unei societăți face distincția dintre investiția directă și investiția de
portofoliu străină: în al doilea caz, investitorul este interesat în principal de veniturile
provenite din achiziționarea și din vânzarea de acțiuni și de alte valori mobiliare, fără a
19. A se vedea, de asemenea, Manualul balanței de plăți și a poziției investiționale
internaționale, ediția a VI-a (MBP6), FMI, 2009.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 30
încerca să-și exercite controlul sau influența asupra administrării activelor
corespunzătoare investiției sale. Prin însăși natura lor, relațiile de investiție directă pot
duce la asigurarea unei finanțări durabile și stabile și a transferurilor de tehnologie care
să maximizeze în timp producția și rezultatele întreprinderii multinaționale. Investitorii
de portofoliu nu caută în niciun caz să stabilească o relație durabilă. Rentabilitatea
activelor este principalul mobil al deciziei lor de a cumpăra sau de a vinde valori
mobiliare.
[...]
31. S-a spus că, în practică, mai mulți factori pot determina influența pe care un
investitor direct o exercită asupra întreprinderii de investiții directe. Cu toate acestea,
din motive de coerență și de comparabilitate a statisticilor ISD din diferite țări, se
recomandă aplicarea strictă a unui criteriu numeric pentru a defini investițiile directe.
Prin urmare, existența unei investiții directe este considerată ca stabilită dacă
investitorul direct deține în mod direct sau indirect cel puțin 10% din drepturile de vot
ale întreprinderii de investiții directe. Cu alte cuvinte, pragul de 10% este criteriul
reținut pentru a determina dacă un investitor exercită (sau nu) o influență asupra
administrării unei întreprinderi și, prin urmare, dacă există sau nu o relație de investiții
directe.”
101. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia reformele
ulterioare ale regimului de răspundere personală a asociaților pentru datoriile
societăților radiate au contribuit la confuzia generală, Curtea împărtășește în
întregime opinia Guvernului conform căruia reformele respective sunt, în
speță, lipsite de relevanță fiind ulterioare încheierii procedurii de executare
inițiate față de reclamant (în alți termeni, după data la care la decizia
referitoare la angajarea răspunderii personale a reclamantului a devenit
definitivă).
102. În ceea ce privește capătul de cerere al reclamantului în temeiul
faptului că nu i-au fost notificate personal deciziile din cadrul procedurilor de
radiere (supra, pct. 91), Curtea a constatat supra, pct. 96 și 97, că reclamantul
ar fi trebuit să prevadă că societatea sa risca să fie radiată din registrul
societăților și că el însuși risca să fie obligat să răspundă personal pentru
datoriile acesteia. În consecință, numai el sau împreună cu ceilalți asociați ai
societății ar fi trebuit să facă demersurile necesare pentru a intra în posesia
corespondenței adresate societății sale (a se vedea Hennings împotriva
Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 26, serie A nr. 251 A). Nefiind în stare
să găsească un mijloc de dizolvare a societății, asociații L.E., atâta vreme cât
îi mențineau existența, fie și formală, ar fi trebuit să efectueze un minimum
de acte de administrare. Având în vedere și termenele rezonabil de lungi de
care dispuneau asociații pentru a contesta deciziile din cadrul procedurilor de
radiere (supra, pct. 44 și 45), Curtea consideră că notificarea deciziilor
relevante către L.E. și publicarea lor în registrul societăților sau, după caz, în
Jurnalul Oficial era suficientă.
103. Prezenta speță se poate diferenția de cauzele invocate de reclamant în
observațiile sale (supra, pct. 78). Aceste cauze priveau proceduri civile
inițiate împotriva reclamanților în temeiul legislației generale. În prezenta
cauză, în schimb, procedura de radiere în litigiu a fost inițiată împotriva L.E.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 31
(și nu împotriva reclamantului, prin urmare) în temeiul unei legi specifice al
cărei scop era tocmai acela de a dizolva cât mai repede numeroasele societăți
inactive la momentul respectiv. Măsura fusese considerată necesară în
perioada de tranziție de la economia socialistă la economia de piață (a se
vedea, în această privință, concluziile Curții Constituționale rezumate supra,
pct. 48 și 49). De altfel, reclamantul a trebuit să răspundă personal pentru o
datorie a L.E., dar nu în cadrul procedurii de radiere a societății, ci în
procedura de executare inițiată împotriva sa de către un creditor al L.E., iar
de-a lungul acestei proceduri și-a putut prezenta argumentele pe care le
considera relevante în apărarea cauzei.
104. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că ingerința
corespundea condițiilor prevăzute de lege în sensul art. 1 din Protocolul nr.
1.
4. Scopul ingerinței
a) Principii generale
105. O ingerință din partea puterii publice în exercitarea dreptului la
respectarea bunurilor nu poate fi justificată decât în scopul unui interes
general legitim. În sensul acestei analize, Curtea consideră util să
reamintească următoarele pasaje din hotărârea Jahn și alții (citată anterior,
pct. 91):
„91. Curtea consideră că, grație unei cunoașteri directe a propriei societăți și a
necesităților acesteia, autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai
adecvată decât instanța internațională pentru a stabili ce anume este de «utilitate
publică». În consecință, în cadrul mecanismului de protecție creat de Convenție, este de
competența acestora să se pronunțe primele cu privire la existența unei probleme de
interes general care să justifice privarea de proprietate. Prin urmare, beneficiază, în
această privință, de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii asupra cărora
funcționează garanțiile Convenției.
În plus, noțiunea de «utilitate publică» este o noțiune amplă în sine. În special, decizia
de a adopta legi care se referă la privarea de proprietate implică, în mod normal,
examinarea unor chestiuni politice, economice și sociale. Considerând normal ca
legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice și
sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele «utilității publice»,
cu excepția cazului în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de orice
temei rezonabil (James și alții, citată anterior, p. 32, pct. 46, Fostul rege al Greciei și
alții, citată anterior, pct. 87 și Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr.
46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX). Acest lucru este valabil în mod necesar,
dacă nu a fortiori, pentru schimbări atât de radicale precum cele care au intervenit în
cazul reunificării Germaniei, când a existat o trecere către sistemul de economie de
piață.”
b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
106. Rezultă din lucrările pregătitoare ale Legii privind operațiunile
financiare ale societăților că principalul obiectiv al acesteia era asigurarea
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 32
stabilității pe piața comercială și consolidarea disciplinei financiare. Trecerea
de la economia socialistă la economia de piață fusese însoțită de o serie de
efecte nedorite, între care existența unui număr important de societăți,
înființate sub regimul fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia, care
erau inactive și aveau datorii, dar niciun activ. Legiuitorul a considerat că
inițierea din oficiu, de către instanțe, a procedurilor de lichidare față de aceste
societăți, singura soluție disponibilă la acel moment, ar fi blocat instanțele
timp de aproximativ 30 de ani și ar fi provocat grave consecințe financiare
pentru stat (supra, pct. 85). Din acest motiv, Legea privind operațiunile
financiare ale societăților a introdus posibilitatea de a radia din oficiu
societățile, fără a trebui să se procedeze la lichidarea lor. Legea cuprindea, de
asemenea, o dispoziție, art. 27 alin. (4), care viza protejarea creditorilor
societăților în cauză. Astfel cum a fost modificat de Curtea Constituțională în
2002, acest text dispunea ca foștii asociați ai societăților radiate în temeiul
Legii privind operațiunile financiare ale societăților trebuiau să răspundă
pentru datoriile contractate de societatea lor dacă fuseseră în măsură să
influențeze administrarea acesteia (a se vedea, de asemenea, Khodorkovskiy
și Lebedev împotriva Rusiei, nr. 11082/06 și 13772/05, pct. 877, 25 iulie
2013). Ținând seama de marja de apreciere foarte largă a autorităților
naționale în materie de politică economică și socială [Jahn și alții, citată
anterior, pct. 91, Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei, citată anterior,
pct. 98 și Béláné Nagy împotriva Ungariei (MC), nr. 53080/13, pct. 113-114,
13 decembrie 2016], Curtea consideră că nu există niciun motiv de îndoială
că măsura contestată răspundea interesului general. În situații precum
deteriorarea pieței comerciale din cauza numărului mare de societăți inactive
și insolvabile, poate fi esențial pentru stat să intervină astfel încât să prevină
cauzarea unui prejudiciu ireparabil economiei și să sporească securitatea
juridică și încrederea actorilor din piață.
5. Cu privire la întrebarea dacă ingerința a asigurat un „just echilibru“
între interesele în cauză
a) Principii generale
107. Curtea reamintește că în Convenție nu se permite actio popularis.
Conform jurisprudenței sale constante, atunci când este sesizată cu o cauză
rezultată dintr-o cerere individuală introdusă în temeiul art. 34 din Convenție,
Curtea are sarcina nu de a examina dreptul intern în mod abstract, ci de a
cerceta dacă modul în care acest drept a fost aplicat reclamantului ori l-a
afectat astfel încât a dus la o încălcare a Convenției [a se vedea, printre altele,
Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva
României (MC), nr. 47848/08, pct. 101, CEDO 2014; Perinçek împotriva
Elveției (MC), nr. 27510/08, pct. 136, CEDO 2015 și Roman Zakharov
împotriva Rusiei (MC), nr. 47143/06, pct. 164, CEDO 2015, cu trimiterile
suplimentare].
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 33
108. În continuare, Curtea subliniază rolul fundamental subsidiar al
mecanismului de protecție al Convenției. Conform principiului
subsidiarității, în primul rând părțile contractante au responsabilitatea să
garanteze respectarea drepturilor și a libertăților prevăzute în Convenție și în
protocoalele sale, părțile contractante dispunând în acest scop de o marjă de
apreciere supusă controlului Curții. Așa cum a menționat Curtea în mai multe
rânduri, autoritățile naționale, ca urmare a legitimității lor democratice, sunt
în principiu mai în măsură decât instanța internațională pentru a se pronunța
cu privire la necesitățile și la contextele locale [a se vedea, printre altele,
Hatton și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 97, CEDO
2003-VIII, Vistiņš et Perepjolkins, citată anterior, pct. 98 și Garib împotriva
Țărilor de Jos (MC), nr. 43494/09, pct. 137, 6 noiembrie 2017].
109. Atunci când legiuitorul dispune de o marjă de apreciere, aceasta se
aplică, în principiu, atât deciziei de a legifera sau nu cu privire la un anumit
subiect, cât și, după caz, normelor detaliate stabilite astfel încât legislația
adoptată să fie conformă cu Convenția și să găsească un echilibru între
interesele publice și cele private aflate eventual în conflict. Prin urmare,
Curtea a declarat de mai multe ori că alegerile operate de către legislator nu
scăpau controlului său și, într-un anumit număr de cauze, s-a aplecat asupra
calității examinării efectuate de către autoritățile parlamentare și judiciare
naționale cu privire la necesitatea unei anumite măsuri contestată în fața sa.
Curtea a considerat că trebuia luat în considerare riscul de abuz care ar putea
fi determinat de relaxarea unei măsuri generale și că acest risc era un factor
care trebuia apreciat, în primul rând, de stat. Curtea a hotărât și că o măsură
generală este o modalitate mai practică pentru a atinge obiectivul legitim
urmărit decât o dispoziție care permite o examinare în fiecare caz în parte
atunci când o astfel de dispoziție prezintă un risc de incertitudine juridică
considerabilă, de litigii, de cheltuieli și de întârzieri, ori de discriminare și de
arbitrariu [Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC),
nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013, cu trimiterile suplimentare].
Îi revine sarcina de a examina cu atenție argumentele pe care legiuitorul le-a
luat în considerare pentru a ajunge la soluțiile pe care le-a reținut și să verifice
dacă s-a realizat un echilibru just între interesele statului sau ale publicului în
general și cele ale persoanelor afectate direct de soluțiile în cauză [a se
compara cu Correia de Matos împotriva Portugaliei (MC), nr. 56402/12,
pct. 129, 4 aprilie 2018].
110. Stabilirea acestui echilibru se reflectă în întreaga structură a art. 1 din
Protocolul nr. 1. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de
proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură
aplicată de stat. În fiecare cauză în care se susține încălcarea acestei dispoziții,
Curtea trebuie așadar să verifice dacă, ca urmare a acțiunii sau a lipsei de
acțiune a statului, persoana respectivă a trebuit să suporte o sarcină
disproporționată și excesivă [a se vedea, de exemplu: Broniowski, citată
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 34
anterior, pct. 150 și Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (MC), nr. 40167/06,
pct. 227, CEDO 2015].
111. În sfârșit, în cauza Agrotexim și alții, invocată de către reclamant în
observațiile sale, Curtea a hotărât că ridicarea vălului personalității juridice
nu se justifică decât în circumstanțe excepționale. Această constatare nu
venea ca răspuns la întrebarea, precum cea din speță, dacă o atingere adusă
dreptului la respectarea bunurilor reclamanților putea fi considerată justificată
în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ci la întrebarea dacă unui acționar i se
putea recunoaște calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție ca
urmare a actelor care au fost îndreptate împotriva patrimoniului societății
sale. În aparență, decizia Curții pornea de la ideea că, din moment ce o
societate avea personalitate juridică distinctă de personalitatea acționarilor
săi, societatea, și nu acționarii săi, avea rolul de a sesiza Curtea în temeiul art.
1 din Protocolul nr. 1, cu excepția unor circumstanțe excepționale care o
puteau împiedica. Curtea a observat (ibidem, pct. 66) că jurisprudența
instanțelor supreme din anumite state membre ale Consiliului Europei mergea
în același sens și că, de asemenea, Curtea Internațională de Justiție a consacrat
principiul referitor la protecția diplomatică a societăților (hotărârea
Barcelona Traction, Light and Power Company Limited, pronunțată la 5
februarie 1970, Culegere de hotărâri 1970, p. 39 și 40, pct. 55-58). Abordând
ambele aspecte ale acestui principiu, CIJ s-a exprimat astfel în partea
relevantă a acestei hotărâri:
„55. Curtea va examina acum diverse alte motive pentru care s-ar putea accepta că
guvernul belgian ar fi justificat să prezinte o cerere în numele acționarilor Barcelona
Traction.
56. Pentru motivele indicate anterior, Curtea trebuie să facă trimitere la dreptul intern.
Uneori s-a constatat că forma societății pe acțiuni și personalitatea sa juridică nu
fuseseră utilizate numai în scopurile prevăzute inițial; uneori societatea pe acțiuni nu a
putut proteja drepturile celor care îi încredințau resursele lor financiare. Inevitabil, acest
lucru a dus la riscul de abuz, așa cum a fost cazul multor alte instituții juridice. Ca și în
alte situații, în fața realității economice dreptul a trebuit să prevadă măsuri de protecție
și de recurs, atât în interesul celor care fac parte din societate, cât și al celor care,
situându-se în afară, au legături cu aceasta: dreptul a recunoscut că existența
independentă a personalității juridice nu poate fi considerată ca un absolut. În această
perspectivă, s-a constatat că este justificată și echitabilă „ridicarea vălului corporativ“
sau „neluarea în considerare a personalității juridice“ în anumite împrejurări sau în
anumite scopuri. Multe precedente din dreptul intern arată că vălul este ridicat, de
exemplu, pentru a împiedica abuzul de privilegii al persoanei juridice, precum în cazuri
de fraudă sau de fapte vinovate, pentru a proteja terți cum sunt creditorul sau
cumpărătorul, sau pentru a asigura respectarea cerințelor legale sau a obligațiilor.
57. Prin urmare, ridicarea vălului este mai des folosită din exterior, în interesul celor
care au legături cu societatea. Cu toate acestea, a fost efectuată și din interior, mai ales
în interesul acționarilor, dar numai în circumstanțe excepționale.
58. Conform principiului enunțat mai sus, se poate admite că ridicarea vălului,
procedeu excepțional admis de dreptul intern față de o instituție pe care acesta a creat-
o, joacă un rol analog în dreptul internațional. Rezultă că, și în ordinea internațională,
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 35
pot exista în principiu și circumstanțe speciale care justifică ridicarea vălului în interesul
acționarilor.”
Curtea a aplicat criteriul dezvoltat în cauza Agrotexim în mai multe
rânduri, în cadrul cererilor introduse de acționari care doresc să fie identificați
cu societățile lor în scopul stabilirii calității de „victimă“ – cu alte cuvinte,
pentru a relua termenii hotărârii pronunțate de CIJ, care solicită înlăturarea
autonomiei persoanei juridice „din interior“ (Centro Europa 7 S.r.l. și Di
Stefano, citată anterior, pct. 90-95, cu trimiterile citate). Jurisprudența
Agrotexim nu poate, prin urmare, să fie transpusă direct în reglementarea
cauzelor care, precum cea prezentă, privesc ridicarea vălului social al unei
societăți cu răspundere limitată în interesul creditorilor săi – cu alte cuvinte,
pentru a relua termenii hotărârii pronunțate de CIJ, „din exterior“. În această
privință, Curtea a recunoscut că atunci când o societate cu răspundere limitată
nu este folosită decât ca o fațadă pentru a disimula faptele ilegale ale
proprietarilor sau ale administratorilor, ridicarea vălului social poate fi o
soluție adaptată pentru apărarea drepturilor creditorilor săi (Khodorkovskiy și
Lebedev, citată anterior, pct. 877). În plus, în mai multe cauze introduse de
creditori ai societăților cu răspundere limitată sau de bănci deținute de stat,
Curtea a constatat, în special, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pe motiv
că statul pârât, ascunzându-se în spatele autonomiei persoanei juridice,
refuzase să achite o datorie a societății sau a băncii vizate (Ališić și alții, citată
anterior, pct. 114 și 115 și jurisprudența citată). În acest sens, Curtea a
încercat, în special, să stabilească dacă statul deturnase în detrimentul
societății și al asociaților acesteia fonduri care aparțineau societății, dacă
adusese atingere independenței acesteia sau dacă abuzase în alt mod de
personalitatea sa juridică (ibidem). Această abordare este, de asemenea,
conformă cu cea adoptată de mai multe state contractante (a se vedea supra,
pct. 56, elementele de drept comparat comunicate de părți și de către unul
dintre terții intervenienți în speța de față).
112. Curtea urmează să stabilească dacă, în speță, s-a realizat un echilibru
just între interesele de față (adică între interesul reclamantului să nu fie tras
la răspundere pentru datoriile L.E., interesul creditorului L.E. de a i se
rambursa integral creanța și interesul general reprezentat de protejarea unor
relații economice stabile). Atunci când va examina problema dacă persoana
în cauză a trebuit să suporte o sarcină individuală excesivă în lumina art. 1
din Protocolul nr. 1, va ține seama, după caz, de principiul potrivit căruia
angajarea răspunderii unui asociat al unei societăți cu răspundere limitată
pentru datoriile societății și, prin urmare, ridicarea vălului social trebuie să
fie necesară în împrejurări excepționale și să fie contrabalansată de garanții
specifice.
b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
113. Curtea reamintește, în primul rând, că, înainte de intrarea în vigoare
a Legii privind operațiunile financiare ale societăților, dreptul sloven nu
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 36
autoriza înlăturarea autonomiei persoanei juridice în scopul angajării
răspunderii personale a unui asociat decât în anumite cazuri, care erau definite
la art. 6 din Legea din 1993 privind societățile (supra, pct. 34), precum
utilizarea abuzivă a societății sau abuzul de bunuri sociale. Dispoziții similare
au fost introduse în dreptul intern din mai multe state contractante (a se vedea
supra, pct. 56).
114. Astfel, așa cum rezultă din lucrările pregătitoare ale Legii privind
operațiunile financiare ale societăților, art. 6 din Legea din 1993 privind
societățile nu mai era adaptată Sloveniei de la sfârșitul anilor 1990. La vremea
respectivă, într-adevăr, mii de societăți, înființate sub regimul fostei
Republici Socialiste Federative Iugoslavia nu existau decât pe hârtie, erau
foarte îndatorate și nu dispuneau de niciun activ. Din acest motiv legiuitorul
național a decis înființarea de noi soluții pentru a rezolva problema.
115. Pentru început, Curtea observă că Legea privind operațiunilor
financiare ale societăților aducea incontestabil consecințe grave pentru multe
persoane fizice, inclusiv pentru reclamant, pe care le făcea personal
răspunzătoare pentru datoriile societăților respective. Totuși, caracterul
extraordinar al circumstanțelor care justifică ridicarea vălului personalității
juridice se referă, în principal, la natura problemelor care trebuie soluționate
de către instanța națională competentă, și nu la frecvența situațiilor în cauză.
Aceasta nu înseamnă că o astfel de măsură nu se poate justifica decât în ocazii
rare (a se vedea, mutatis mutandis, Miller împotriva Suediei, nr. 55853/00,
pct. 29, 8 februarie 2005, în legătură cu o problemă referitoare la art. 6).
116. Rezultă și din lucrările pregătitoare ale Legii privind operațiunile
financiare ale societăților (supra, pct. 41) că această lege a fost introdusă
pentru a răspunde la o problemă care era atât gravă, cât și răspândită în
Slovenia post-socialistă, deoarece afecta nu mai puțin de 6 500 de societăți și
compromitea unele dintre condițiile elementare destinate să fie îndeplinite de
către societăți în economia de piață. Urgența situației pare să se fi aflat, la
momentul faptelor, la originea introducerii de norme noi cu privire la
ridicarea vălului personalității juridice, care angajau răspunderea asociaților
societăților inactive pentru datoriile acestor societăți prezumând că aceștia
doreau dizolvarea societății lor și că acceptau să răspundă în solidar pentru
datoriile societății. În plus, în temeiul deciziei Curții Constituționale, se putea
angaja răspunderea în acest mod numai în cazul asociaților aflați într-o
situație care să le ofere o putere efectivă de a influența administrarea societății
(supra, pct. 51). În rest, Curtea Constituțională a considerat, printre altele, că
necesitatea de a oferi o protecție suplimentară creditorilor fusese întărită prin
adoptarea Legii privind operațiunile financiare ale societăților, care nu
prevedea nicio procedură care să permită garantarea rambursării creditorilor
în caz de dizolvare a acestor societăți sau, în caz de supraîndatorare
potențială, să permită cel puțin punerea în practică a regimului de răspundere
aplicabil de obicei societăților cu răspundere limitată (decizia nr. U-I-135/00
din 9 octombrie 2002, pct. 49, citată supra, pct. 50).
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 37
117. Este adevărat că aceste norme au făcut obiectul a cel puțin două serii
de modificări legislative și căi de atac în fața Curții Constituționale. Legea
privind operațiunile financiare ale societăților a fost modificată pentru prima
dată în 2007, în sensul desființării răspunderii personale a asociaților, dar
Curtea Constituțională a anulat această modificare în același an cu scopul de
a proteja creditorii (supra, pct. 52). Atunci când în 2011 legiuitorul a încercat
din nou să-i elibereze pe asociați de răspunderea personală (supra, pct. 54),
Curtea Constituțională a validat această modificare, limitând-o însă la
societățile radiate după intrarea în vigoare a legii.
118. Din pasajele relevante ale lucrărilor pregătitoare și din motivele
enunțate de Curtea Constituțională rezultă că, la acel moment, și, în special
în 2002, atunci când Curtea Constituțională a pronunțat decizia sa, autoritățile
competente au depus eforturi serioase pentru a realiza un echilibru just între
interesele creditorilor societăților radiate și cele ale asociaților unor astfel de
societăți. Evaluarea făcută de Parlament și de instanțele interne asupra
necesității acestei legislații și a măsurilor adoptate a fost de o calitate în stare
să justifice o marjă largă de apreciere în ceea ce privește alegerile operate, de
natură legislativă și judiciară (Animal Defenders International, citată anterior,
pct. 109). Divergența de vederi dintre legiuitorul național, pe de o parte, și
Curtea Constituțională, pe de altă parte, trebuie văzută ca fiind în legătură cu
această marjă de apreciere. Totuși, aceasta nu este fără limite: este însoțită de
un control european exercitat de Curte, care trebuie să hotărască în ultimă
instanță dacă ingerința incriminată este în acord cu drepturile reclamantului
care decurg din art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, mutatis mutandis,
Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 58,
CEDO 1999-III].
119. În prezenta speță, instanțele naționale au examinat dacă reclamantul
trebuie considerat răspunzător personal pentru o datorie a L.E. în cadrul
procedurii de executare inițiate împotriva sa de Societatea Slovenă a Căilor
Ferate. În hotărârea din 12 martie 2005, instanța locală Ljubljana a apreciat
că sarcina probei statutului de asociat pasiv revenea reclamantului și că acesta
nu a dovedit că nu fusese un asociat activ al L.E. Instanța a stabilit că, întrucât
partea în cauză deținea 11,11% din capitalul societății, se bucurase de
drepturile recunoscute oricărui asociat minoritar, că fusese și salariat al
societății și că participase activ la administrarea acesteia din aprilie 1993. A
observat că, în calitatea sa de director interimar, apoi de director general,
reclamantul fusese autorizat să acționeze în numele societății. A adăugat că,
și după ce demisionase din funcția de director general, reclamantul
participase activ la administrarea societății; a arătat mai cu seamă că persoană
în cauză semnase cererea de deschidere a procedurii de lichidare. În fine, a
considerat că, în calitate de asociat minoritar, reclamantul ar fi putut, și ar fi
trebuit, să propună numirea de către adunarea generală a unui nou director,
dat fiind că dreptul intern impune ca toate societățile cu răspundere limitată
să aibă cel puțin un organ de conducere.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 38
120. La 9 februarie 2006, Curtea de Apel Ljubljana a respins, în esență
pentru aceleași motive ca cele enunțate de către prima instanță, recursul cu
care fusese sesizată de reclamant. Instanța de recurs a arătat, în special, că
Curtea Constituțională considerase că măsura prevăzută de legea privind
operațiunile financiare ale societăților, având ca efect ridicarea vălului
personalității juridice, era conformă cu principiul separației dintre activele
societății și cele ale asociaților acesteia, și că era compatibilă cu Constituția.
A considerat irelevantă problema dacă reclamantul devenise asociat la L.E.,
înainte sau după nașterea creanței. A apreciat că, din momentul în care
reclamantul devenise asociat în cadrul societății, el acceptase atât activul, cât
și pasivul acesteia. În plus, a considerat că nu era important dacă solicitantul
își exercitase funcția de conducere a L.E. până la dizolvarea societății. Ceea
ce era după părerea sa determinant era că partea în cauză participase activ la
administrarea societății și că se bucurase de drepturile conferite asociaților
minoritari de art. 445 din Legea din 1993 privind societățile comerciale
(supra, pct. 37). A adăugat că, contrar art. 6 din Legea din 1993 referitoare la
societăți, care impunea sarcina de a-și dovedi afirmațiile creditorilor unei
societăți care urmăresc condamnarea unuia sau a altuia dintre asociații
acesteia pentru abuz de personalitate juridică (supra, pct. 34), Legea privind
operațiunile financiare ale societăților introdusese o prezumție „irefragabilă“
de răspundere solidară a asociaților unei societăți radiate în privința datoriilor
acesteia. Conform deciziei din 2002 a Curții Constituționale, asociații nu
puteau fi exonerați de răspunderea personală decât dacă dovedeau calitatea
de asociați „pasivi“ (supra, pct. 46 și 51). În sfârșit, curtea de apel a considerat
că, dacă reclamantul formulase efectiv o cerere de lichidare, acest element era
lipsit de pertinență din moment ce, la acea dată, L.E. nu plătise suma în avans,
iar cererea fusese deci respinsă (supra, pct. 15 și 18).
121. La 9 iulie 2007, Curtea Constituțională a confirmat că instanțele
inferioare au aplicat corect situației personale a reclamantului criteriile pe
care le definise pentru a distinge asociații activi de asociații pasivi. Prin
urmare, a respins capătul de cerere al reclamantului ca fiind vădit nefondat.
122. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la concluziile
instanțelor naționale amintite mai sus. Curtea nu este convinsă de argumentul
reclamantului potrivit căruia instanțele interne ar fi trebuit să acorde mai
multă importanță altor elemente pe care acesta le prezentase și să-l exonereze
de orice răspundere personală. În principiu, nu este sarcina Curții să
reexamineze constatările de fapt ale instanțelor naționale. În plus, după cum
a recunoscut în jurisprudența sa, orice sistem juridic conține prezumții de fapt
sau de drept. Evident, Convenția nu se opune, în principiu, dar, în materie
penală, obligă statele contractante să nu depășească un anumit prag în această
privință (a se vedea Salabiaku împotriva Franței, 7 octombrie 1988, pct. 28,
seria A nr. 141 A). Curtea consideră că se pot accepta a fortiori prezumții în
domeniul dreptului societăților comerciale, în care dreptul la respectarea
bunurilor poate fi în joc. În plus, nimic nu dă impresia că maniera în care a
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 39
fost aplicată sarcina probei în cazul reclamantului ar fi depășit acest prag
(supra, pct. 100).
123. În ceea ce privește la situația specifică a L.E., Curtea observă că
această societate a trecut de la statutul de societate pe acțiuni la cel de
societate cu răspundere limitată în noiembrie 1995 (supra, pct. 13). Așa cum
a explicat Curtea Constituțională a Sloveniei (decizia nr. U-I-135/00, pct. 44,
citată supra, pct. 51), societățile cu răspundere limitată erau foarte diferite de
societățile pe acțiuni, în special cu privire la problema răspunderii membrilor
acestora. Reclamantul a recunoscut că L.E era deja insolvabilă în momentul
schimbării statutului său. Așadar, trebuie să se concluzioneze că, de la
transformarea sa în societate cu răspundere limitată, L.E. era subcapitalizată
și contravenea normelor aplicabile ale dreptului societăților comerciale. În
plus, deși se afla din 1995 în incapacitatea de a-și restabili lichiditatea și
solvabilitatea, societatea nu a solicitat inițierea unei proceduri de lichidare
decât doi ani mai târziu, la momentul în care era evident că nu mai deținea
niciun activ. Aceasta nu a plătit suma de 626 EUR plătibilă în avans cu titlu
de cheltuieli de judecată, preferând să aștepte ca instanța să inițieze din oficiu
procedura de lichidare. Legiuitorul a modificat totuși legislația relevantă și a
eliminat posibilitatea inițierii din oficiu a procedurii de lichidare, iar Legea
privind operațiunile financiare ale societăților a introdus dispoziții mai stricte
în privința funcționării societăților.
124. În acest sens, trebuie observat că dispozițiile în litigiu din Legea
privind operațiunile financiare ale societăților nu au devenit aplicabile decât
după un an de la intrarea în vigoare a legii. Această intrare în vigoare amânată
cu un an era menită să dea L.E. și asociaților săi suficient timp pentru a le
permite să inițieze procedurile necesare pentru dizolvarea societății și să nu
li se aplice dispozițiile Legii privind operațiunile financiare ale societăților (a
se compara cu Vékony împotriva Ungariei, nr. 65681/13, pct. 34, 13 ianuarie
2015, în care Curtea a hotărât că reclamantul nu a dispus de timp suficient
pentru a se adapta noii situații). Desigur, asociații ar fi avut obligația de a plăti
cheltuielile de lichidare, însă ar fi evitat radierea societății și nu ar fi fost ținuți
să răspundă personal pentru datoriile acesteia. În definitiv, societatea
continua să existe în ciuda incapacității sale de a-și plăti datoriile sau de a
exercita activitățile pentru care fusese înființată. În această privință, Curtea
nu vede niciun motiv pentru a pune la îndoială avizul Curții Constituționale,
invocat de Guvern, potrivit căruia societățile aflate într-o astfel de situație
reprezentau o amenințare pentru buna funcționare a pieței.
125. În plus, scăderea sub pragul legal a capitalului societății, apoi
desființarea acesteia, ca și caracterul cu totul tardiv al cererii de deschidere a
procedurii de lichidare, au generat repercusiuni negative importante asupra
situației creditorului societății, și anume Societatea Slovenă de Căi Ferate,
care s-a aflat într-o incertitudine prelungită cu privire la plata creanței sale.
Lucrurile puteau dura mai puțin dacă L.E. ar fi cerut începerea procedurii de
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 40
lichidare în timp util, după ce constatase incapacitatea de a reconstitui un
capital minim suficient pentru a-și continua activitățile.
126. Invocând hotărârea pronunțată de CJUE la 21 octombrie 2010 în
cauza Idryma Typou AE împotriva Ypourgos Typou kai Meson Mazikis
Enimerosis (C-81/09, ECLI:EU:C:2010:622), reclamantul vede în măsura
contestată o încălcare a principiilor fundamentale ale dreptului societăților
aplicabil în Uniunea Europeană. Argumentul său nu pare totuși a reflecta
exact conținutul hotărârii respective, care, la pct. 42, enunță clar:
„[...] [D]acă reiese din examinarea dreptului statelor membre [...] că, în cele mai multe
cazuri, acționarii societăților indicate la art. 1 din prima directivă nu sunt ținuți
răspunzători personal pentru datoriile unei societăți pe acțiuni sau ale unei societăți cu
răspundere limitată, nu se poate de aici ajunge la concluzia că este vorba despre un
principiu general al dreptului societăților aplicabil în toate circumstanțele și fără
excepție.”
În această cauză, CJUE a concluzionat că au fost aduse atingeri principiilor
libertății de stabilire și al liberei circulații a capitalurilor pe motiv că măsura
națională în discuție permitea considerarea acționarilor unei societăți pe
acțiuni de televiziune răspunzători pentru amenzile aplicate acestei societăți,
astfel încât să-i facă a veghea ca respectiva societate să respecte legislația și
normele deontologice elene, în timp ce competențele care le erau recunoscute
acestor acționari prin normele aplicabile funcționării organelor societăților pe
acțiuni nu le confereau această posibilitate materială (pct. 57 din hotărâre).
Or, Legea privind operațiunile financiare ale societăților, astfel cum a fost
modificată de decizia Curții Constituționale din 2002, dispunea, dimpotrivă,
că numai asociații cu puterea de a influența în mod activ funcționarea
societății erau răspunzători pentru datoriile acesteia. Pe de altă parte, CJUE a
considerat în mod egal că efectul descurajator al măsurii incriminate în cauza
respectivă era mai important pentru investitorii din alte state membre decât
pentru investitorii eleni. Un astfel de argument nu a fost menționat în speță.
127. De asemenea, trebuie subliniat că suma care corespundea părții din
datorie pe care reclamantul a trebuit să o achite (supra, pct. 31) era relativ
redusă. În plus, Societatea Slovenă a Căilor Ferate nu și-a concentrat atenția
doar asupra reclamantului: a inițiat, de asemenea, executarea silită împotriva
celorlalți asociați ai L.E. (supra, pct. 24). În orice caz, reclamantul nu a
declarat, și nici măcar nu a demonstrat, că ar fi suferit un prejudiciu important
în această privință (a se compara cu Vaskrsić, citată anterior, pct. 83). În
consecință, Curtea nu are niciun motiv factual să considere ca fiind
disproporționată măsura în litigiu, întemeiată pe o dispoziție legislativă în
virtutea căreia reclamantul își asuma o răspundere nelimitată pentru datoriile
restante ale L.E.
128. În această privință, Curtea a constatat totodată mecanismul de
garantare care, după cum a explicat Guvernul fără a fi contrazis de către
reclamant (supra, pct. 87), era prevăzut de Legea privind operațiunile
financiare ale societăților: asociații unei societăți radiate moșteneau nu numai
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 41
de pasivul, ci și activul, iar creditorii aveau la dispoziție numai un an pentru
a iniția procedura împotriva asociaților în vederea recuperării creanțelor. În
plus, dacă reclamantul considera că plătise mai mult decât ceilalți asociați
activi ai L.E., ar fi putut să inițieze împotriva lor în civil o acțiune în
despăgubiri.
129. Având în vedere considerațiile precedente, și mai ales participarea
reclamantului la administrarea societății, suma pe care a trebuit să o achite
(supra, pct. 127) și contextul național care exista la acel moment (supra, pct.
106), Curtea consideră că exista un raport rezonabil de proporționalitate între
scopul urmărit și mijloacele folosite. În circumstanțele specifice cauzei,
măsura în litigiu nu a avut ca efect să constituie pentru reclamant o sarcină
specială și exorbitantă, iar larga marjă de apreciere recunoscută statului în
acest domeniu nu a fost deci depășită (supra, pct. 105 și 118).
6. Concluzie
130. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Respinge, în unanimitate, excepțiile preliminare ale Guvernului;
2. Hotărăște, cu cincisprezece voturi la două, că nu a fost încălcat art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție;
Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică
la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 11 decembrie 2018, în
temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Søren Prebensen Guido Raimondi
grefier adjunct președinte
La prezenta hotărâre este anexat, în conformitate cu art. 45 § 2 din
Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, rezumatul următoarelor opinii
separate:
– opinia concordantă comună a judecătorilor Raimondi, Nuβberger,
Lemmens, Ravarani, Paczolay și Zalar;
– opinia separată comună a judecătorilor Turković și Mourou-Vikström.
G.R.
S.C.P.
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 42
OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR
RAIMONDI, NUSSBERGER, LEMMENS, RAVARANI,
PACZOLAY ȘI ZALAR
1. Am votat alături de majoritate pentru constatarea că nu a fost încălcat
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cu tot respectul datorat față de majoritate, ne exprimăm totuși dezacordul
față de pasajul următor din hotărâre: „angajarea răspunderii unui asociat al
unei societăți cu răspundere limitată pentru datoriile societății, și prin urmare
ridicarea vălului social, trebuie să fie necesară în împrejurări excepționale și
să fie contrabalansată de garanții specifice“ (pct. 112 din hotărâre). Credem
că, într-o cauză precum aceasta, referirea la „împrejurări excepționale“ este
inoportună sau înșelătoare.
A. Cerința de „împrejurări excepționale“ nu trebuie introdusă în cadrul
exercițiului de apreciere a „justului echilibru”
2. Stabilirea condițiilor de acordare a personalității juridice unei societăți
înființate de una sau mai multe persoane ține de dreptul intern, ca și gradul de
separare dintre personalitatea juridică a societății și cea a asociaților sau a
acționarilor săi. În cazul în care dreptul intern dispune că o societate
constituită potrivit unei forme juridice date se bucură de o personalitate
juridică distinctă de cea a membrilor săi, instanțele interne, ca și cele
internaționale, trebuie să ia în considerare caracteristicile proprii
personalității juridice astfel conferită. În consecință, numai societatea poate,
în principiu, să acționeze pentru a-și apăra drepturile și numai societatea poate
fi considerată răspunzătoare pentru obligațiile ce îi revin.
3. Există excepții de la acest principiu. Așa cum a explicat Curtea
Internațională de Justiție în hotărârea Barcelona Traction, citată la pct. 111
din prezenta hotărâre, ridicarea vălului social este admisă de dreptul intern în
numeroase state, chiar în toate, „atât în interesul celor care fac parte din
societate, cât și al celor care, situându-se în afară, au legături cu aceasta“
[Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited (Belgia împotriva
Spaniei), hotărârea din 5 februarie 1970, CIJ, Culegere 1970, p. 40, pct. 56].
Curtea Internațională de Justiție a subliniat o diferență de frecvență între cele
două situații: dacă „ridicarea vălului este mai des folosită din exterior, în
interesul celor care au legături cu societatea [...], cu toate acestea, a fost
efectuată și din interior, mai ales în interesul acționarilor, dar numai în
circumstanțe excepționale“ (ibidem, p. 40, pct. 57). Bazându-se pe analiza sa
asupra legislațiilor interne, Curtea Internațională de Justiție a concluzionat că
ridicarea vălului social, „procedeu excepțional admis de dreptul intern față de
o instituție pe care acesta a creat-o“, „joacă un rol analog în dreptul
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 43
internațional“; de asemenea, a precizat că puteau „exista în principiu și
circumstanțe speciale care justifică ridicarea vălului în interesul acționarilor“
(ibidem, p. 40, pct. 58).
Cauza Barcelona Traction a vizat o cerere depusă de un stat în numele
unor acționari care erau resortisanți ai acestuia. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului s-a întemeiat pe această hotărâre atunci când a trebuit să
hotărască dacă acționarii (având ei înșiși personalitate juridică) o puteau
sesiza cu o cerere pretinzând încălcarea unor drepturi garantate societății lor.
Curtea s-a exprimat în următorii termeni (Agrotexim și alții împotriva
Greciei, 24 octombrie 1995, pct. 66, seria A nr. 330 A) :
„[...] Curtea consideră că nu se justifică ridicarea «vălului corporativ» sau neluarea în
considerare a personalității juridice a unei societăți decât în circumstanțe excepționale,
în special atunci când se stabilește clar că aceasta se află în imposibilitatea de a sesiza
organele Convenției prin intermediul organismelor sale statutare sau – în caz de
lichidare – prin intermediul lichidatorilor săi.”
Am dori să subliniem că în situații precum cele examinate în cauzele
Barcelona Traction și Agrotexim, ridicarea vălului social are loc pe baza unui
principiu general de drept (al societăților) care se aplică în favoarea
acționarilor. În acest context precis, cerința de „împrejurări excepționale“ este
perfect de înțeles și clar aplicabilă: ridicarea vălului social apare ca o
derogare de la norma generală, constituită potrivit legii, care prevede
separarea dintre personalitatea juridică a societății și cea a acționarilor săi.
4. Prezenta speță este de natură diferită. Majoritatea este de acord și chiar
recunoaște că „[j]urisprudența Agrotexim nu poate [...] să fie transpusă direct
în reglementarea cauzelor care, precum cea prezentă, privesc ridicarea vălului
social al unei societăți cu răspundere limitată în interesul creditorilor săi“ (pct.
111 din hotărâre). Concluzionează totuși, astfel cum am arătat mai sus, că
ridicarea vălului social într-un caz precum cel din speță nu poate fi în
conformitate cu cerințele din Convenție decât atunci când este „necesară în
împrejurări excepționale“ (pct. 112 din hotărâre). Deși majoritatea nu este de
acord cu aceasta în hotărâre, ni se pare că aici este vorba despre o transpunere
destul de directă în speță a criteriului Agrotexim.
Calitatea beneficiarilor înlăturării autonomiei persoanei juridice –
acționari (precum în Barcelona Traction și în Agrotexim) sau creditori
(precum în speță) – nu este singurul element care diferențiază cele două tipuri
de cauze. O altă diferență, mult mai fundamentală, constă în baza legală a
ridicării vălului social: în primul caz, ridicarea vălului social decurge, astfel
cum am explicat mai sus, dintr-un principiu general de drept care permite
derogarea de la norma generală stabilită de legiuitor; în al doilea, legea însăși
este cea care prevede posibilitatea de a deroga, în anumite condiții, de la
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 44
norma generală ca acționarii să nu fie ținuți să răspundă personal pentru
datoriile societății1.
Constatăm că nu este de competența Curții să restrângă marja de apreciere
de care beneficiază legiuitorii naționali pentru a modela conform opțiunii lor
personalitatea juridică a societăților. Mai precis, considerăm că, în principiu,2
nimic nu ar trebui să împiedice legiuitorul național să decidă că un acționar
poate fi ținut să răspundă pentru datoriile societății sale și să stabilească în
care situații poate sau trebuie să fie tras la răspundere. A considera că
legiuitorul poate decide cu privire la acest lucru numai „în împrejurări
excepționale“ (noțiune cel puțin vagă și, prin urmare, lăsată de fapt la
aprecierea Curții) constituie, în opinia noastră, o restricționare nejustificată a
libertății de care beneficiază legiuitorii naționali.
Nu vedem cum o asemenea restrângere poate deriva din art. 1 din
Protocolul nr. 1. În realitate, majoritatea transformă un principiu ce reiese
(numai) din dreptul societăților (și anume, principiul separării dintre
personalitatea juridică a unei societăți și cea a acționarilor sau a asociaților
săi, cu limitarea consecutivă a răspunderii acționarilor sau a asociaților
respectivi, principiu de la care legiuitorul poate deroga liber) într-un principiu
convențional (de la care legiuitorul nu poate decide derogarea decât „în
împrejurări excepționale“).
În sfârșit, considerăm că adăugând cerința de „împrejurări excepționale“
la principiile generale care trebuie să se aplice, majoritatea introduce o
incertitudine. Într-adevăr, în ceea ce privește aplicarea principiilor, cerința de
„împrejurări excepționale“ nu este menționată decât la pct. 115 din hotărâre.
Majoritatea explică: „caracterul extraordinar al circumstanțelor care justifică
ridicarea vălului personalității juridice se referă, în principal, la natura
problemelor care trebuie soluționate de către instanța națională competentă,
și nu la frecvența situațiilor în cauză“ și, prin urmare, „[a]ceasta nu înseamnă
că o astfel de măsură nu se poate justifica decât în ocazii rare“. În partea din
hotărâre cu privire la criteriul justului echilibru (pct. 116-129), în schimb, nu
mai este menționat.
B. Justul echilibru în speță
5. Faptul de a lăsa cu totul deoparte criteriul „împrejurărilor excepționale“
nu înseamnă că alegerile legiuitorului scapă controlului Curții. Așa cum am
afirmat mai sus, Convenția impune legiuitorului, în cazul în care acesta
încalcă drepturile de proprietate al persoanelor fizice, să asigure un echilibru
1. Nu ne pronunțăm cu privire la întrebarea în ce măsură, în absența unei dispoziții legislative
explicite, un principiu general de drept permite ridicarea vălului social al unei societăți în
interesul terților, cum sunt creditorii. Această chestiune a fost evocată pe scurt în hotărârea
Barcelona Traction (ibidem, p. 40, pct. 56, in fine), dar nu este relevantă în speță.
2. Spunem „în principiu“, deoarece legiuitorul este limitat de obligația de a asigura un
echilibru just între drepturile și interesele prezente (supra, pct. 5).
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 45
just între drepturile persoanelor afectate direct de soluțiile pe care le-a reținut
și interesele concurente ale statului sau ale publicului în general (pct. 109 din
hotărâre).
Pentru a evalua dacă a fost realizat un just echilibru între diversele interese
existente, este necesar să se țină seama de toate circumstanțele cauzei.
Stabilirea dacă aceste împrejurări au un caracter „excepțional“, oricare ar fi
semnificația dată acestui termen, este lipsită de importanță în opinia noastră.
Considerăm sistemul stabilit de legiuitor ca un fapt.
Ceea ce contează este să stabilim dacă legiuitorul avea motive relevante și
suficiente să intervină, dacă raportul de proporționalitate dintre mijloacele
folosite și scopul vizat de măsurile aplicate era rezonabil (pct. 110 din
hotărâre) și dacă reclamantul a trebuit să suporte o sarcină individuală și
excesivă (pct. 110 și 112 din hotărâre).
6. Ne putem pronunța pe scurt cu privire la chestiunea dacă s-a realizat un
echilibru just în speță.
Pentru început, observăm că atingerea adusă drepturilor reclamantului
decurgea dintr-o măsură generală adoptată de legiuitor. De fapt, Legea
privind operațiunile financiare ale societăților definea cazurile în care un
acționar putea fi tras la răspundere personal pentru datoriile societății sale.
Tot ce aveau de făcut instanțele așadar, bineînțeles în afară de a decide dacă
atingerea adusă dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale era
compatibilă cu normele Convenției, era de a stabili dacă situația în care se
afla reclamantul corespundea unuia dintre cazurile prevăzute de lege [a se
compara cu Ždanoka împotriva Letoniei (MC), nr. 58278/00, pct. 114, CEDO
2006 IV].
Pentru a stabili dacă o măsură generală a păstrat un echilibru just între
interesele concurente în discuție, Curtea trebuie, în primul rând, să studieze
opțiunile legislative aflate la baza măsurii în cauză. Astfel, modul în care a
fost aplicată o măsură generală faptelor dintr-o anumită cauză permite luarea
în considerare a efectelor sale practice și, prin urmare, este relevantă pentru
evaluarea proporționalității sale, astfel încât acesta rămâne un factor care
trebuie luat în considerare [Animal Defenders International împotriva
Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013 (extrase) și Correia
de Matos împotriva Portugaliei (MC), nr. 56402/12, pct. 129, 4 aprilie 2018].
7. În această privință, suntem de acord cu abordarea generală adoptată de
majoritate în cadrul aplicării în speță a principiilor generale: a început cu
examinarea cadrului legislativ în sine (pct. 113-118 din hotărâre), apoi a
examinat modul în care a fost aplicat acest cadru în cauză (pct. 119-128 din
hotărâre).
În special, la fel precum colegii noștri reprezentând majoritatea constatăm
că legiuitorul a stabilit un sistem care permitea realizarea unui just echilibru
între interesele creditorilor societăților radiate și cele ale asociaților acestora
(pct. 118 din hotărâre) și, mai precis, că evaluarea făcută de Parlament și de
instanțele interne asupra necesității acestei legislații și a măsurilor adoptate a
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 46
fost de o calitate în stare să justifice o marjă largă de apreciere în ceea ce
privește alegerile operate, de natură legislativă și judiciară (ibidem)3. În cele
din urmă, credem că, date fiind circumstanțele cauzei, reclamantul nu a
trebuit să suporte o obligație individuală excesivă (pct. 129 din hotărâre).
Pe baza unui astfel de raționament, împărtășim concluzia potrivit căreia nu
a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în speță.
3. Am ajuns la această concluzie în pofida faptului că a fost decis de către Curtea
Constituțională că măsura în litigiu cuprinsă în Legea privind operațiunile financiare ale
societăților nu poate fi considerată o atingere adusă drepturilor garantate acționarilor de art.
1 din Protocolul nr. 1 (pct. 38 din decizia nr. U-I-135/00 pronunțată de Curtea Constituțională
la 9 octombrie 2002, menționată la pct. 48-52 din prezenta hotărâre).
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 47
OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR
TURKOVIĆ ȘI MOUROU-VIKSTRÖM
1. Nu putem cu părere de rău să fim de acord cu majoritatea care a
concluzionat pentru lipsa de încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
A. Cadrul general de aplicare și domeniul de aplicare al Legii FOCA
(Financial Operations of Companies Act 1999 sau Legea privind
operațiunile financiare ale societăților din 1999)
2. Constatăm că legiuitorul poate deroga liber de la principiul separării
dintre personalitatea juridică a unei societăți și cea a asociaților săi, însă nu
retroactiv, pentru datorii contractate la un moment în care doctrina vălului
personalității juridice era aplicabilă și cu siguranță nu în mod amplu și fără
discernământ. În astfel de circumstanțe, asociații trebuie să poată avea
așteptări legitime ca ridicarea vălului personalității juridice a societății lor și
o atingere adusă drepturilor lor de proprietate să nu poată fi dispuse decât în
cazuri în care interesul public o cere și dacă o asemenea măsură este necesară
într-o societate democratică. Considerăm și că numai împrejurări
excepționale pot justifica ridicarea vălului personalității juridice. Cu toate
acestea, nu am identificat niciuna în cauza de față. De altfel, legea nu
prevedea punerea în balanță a intereselor aflate în joc, iar instanțele interne
nu s-au dedicat unui astfel de exercițiu.
3. Votând Legea FOCA, intrată în vigoare la 23 iulie 1999, autoritățile
naționale au vrut să rezolve problema miilor de societăți zise „adormite“ sau
inactive care, având datorii ridicate, iar cele mai multe (92%) lipsite de
salariați, le păreau că reprezintă o amenințare pentru economia slovenă.
4. Cu toate acestea, noul text legislativ era menit să ofere o soluție simplă
și eficientă unei situații pe care statul însuși o lăsase să se dezvolte și pentru
care, prin urmare, avea o parte din răspundere. Legea FOCA a fost adoptată
în 1989, doi ani înainte de proclamarea independenței Sloveniei în 1991.
Odată independentă și emancipată din sistemul socialist, Slovenia a ales să
aplice în continuare această lege, deși nu era deloc obligată să o facă. Era,
prin urmare, o decizie de politică economică adoptată de noul stat
independent. Este astfel importantă precizarea că problemele create de
aplicarea legii au apărut, în mare măsură, după independență și nu au fost
moștenite din perioada socialistă anterioară (majoritatea a considerat în mod
diferit, a se vedea pct. 106 din hotărâre). Prin urmare, dacă ar fi reacționat la
timp, statul sloven ar fi putut evita această situație sau, cel puțin, reduce foarte
mult consecințele acesteia.
5. În orice caz, oare legiuitorul putea implicit să considere că tranziția către
o economie de piață și existența, desigur problematică, a unei mulțimi de
societăți „moarte vii“ – pe care statul le lăsase să se dezvolte – puteau
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 48
constitui în mod general și obiectiv, fără o analiză de la caz la caz, împrejurări
excepționale care să justifice ridicarea vălului personalității juridice?
6. Alte state din fosta Iugoslavie au trebuit să se confrunte, de asemenea,
cu aceeași problemă, dar nu au introdus măsuri atât de drastice pentru
asociați, iar aceștia nu au fost nevoite să suporte consecințe grave. Spre
deosebire de majoritate, considerăm că situația din Slovenia nu constituia o
împrejurare excepțională care, cu excepția unor garanții specifice, să justifice
ridicarea vălului personalității juridice (pct. 106, coroborat cu pct. 112 și 116
din hotărâre). În plus, majoritatea a omis să precizeze ce consideră ca fiind
împrejurări excepționale. Credem că, în cauzele în care vălul personalității
juridice este înlăturat pentru a fi angajată răspunderea asociaților, este
imposibil de transpus în mod direct criteriul stabilit în cauza Agrotexim și alții
împotriva Greciei (24 octombrie 1995, pct. 66, seria A nr. 330 A), în care
acționarii solicitau să fie identificați cu societățile lor în scopul stabilirii
calității de „victimă“ în sensul art. 34, ceea ce le-ar fi permis să-și apere
interesele în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
7. Mecanismul pus în aplicare de Legea FOCA prevedea că asociații
„activi“ (adică cei care dețin cel puțin 10% din capitalul societății) trebuiau
să ceară lichidarea acesteia în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii
și că, în caz contrar, vor fi considerați răspunzători pentru datorii, din venitul
propriu. Noul dispozitiv a fost introdus pentru a evita proceduri de lichidare
consumatoare de timp și costisitoare pentru stat (pct. 43 din hotărâre). Cu
toate acestea, procedura simplificată de radiere a societăților inactive risca să-
i împiedice pe creditorii acestor societăți să obțină soluționarea creanțelor din
activul societăților radiate și să-și protejeze astfel interesele (pct. 52 din
hotărâre). Ridicarea vălului personalității juridice a fost introdusă, prin
urmare, în scopul de a răspunde „interesului general“ reprezentat de protecția
creditorilor, deși ar fi trebuit să ia în considerare și interesele asociaților (pct.
50 din hotărâre). Acționând în acest sens, statul a favorizat protejarea
intereselor creditorilor în detrimentul protejării intereselor asociaților. De
fapt, a făcut să apese costurile integrale ale procedurii simplificate pe umerii
asociaților care, precum creditorii, nu făcuseră decât să ia decizii comerciale
în limitele riscurilor inerente gestionării unei întreprinderi. Asociații au fost
obligați să plătească din cauza orientărilor politice generale
necorespunzătoare adoptate de stat, dar și a deciziilor proaste luate de ei înșiși
și de către creditori și, în final, din cauza situației economice deteriorate în
care se afla Slovenia la vremea respectivă. În consecință, considerăm că
asociații au avut de suportat o povară excesivă în cadrul punerii în aplicare a
măsurilor care urmăreau să permită radierea simplificată a societăților
inactive.
8. Aceasta este, în opinia noastră, o dispoziție evident nerezonabilă, care
face să apese o greutate exagerată asupra anumitor acționari doar pentru că
nu au aplicat procedurile de lichidare. Cei care au luat inițiativa procedurilor
care duc la lichidare sunt eliberați de orice răspundere personală cu bunurile
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 49
proprii (pct. 42 din hotărâre). Patrimoniul lor se află atunci la adăpost și
protejat prin lege prin simpla îndeplinire a unei formalități administrative.
Este vorba, aici, de o sancțiune foarte severă care pune în aplicare o sancțiune
financiară fără limită reală, în timp ce o simplă amendă și o dispoziție a
instanței de a plăti cheltuielile de lichidare ar fi fost de ajuns. Nu era necesar
să fie luată o măsură atât de drastică împotriva unor asociați care nu au utilizat
deloc abuziv persoana juridică a societății lor (în alți termeni, care nu au
comis nicio infracțiune, care nu s-au sustras unei obligații fiscale, care nu au
creat o societate paravan, care nu au luat nicio decizie contrară politicii
publice, care nu au utilizat societatea în scopuri contrare drepturilor
fundamentale etc.).
9. În același timp, ridicarea vălului personalității juridice era o măsură
destinată să protejeze creditorii societăților vizate de o procedură de radiere
simplificată. Gradul de protecție acordat creditorilor putea fi mai ridicat decât
în cadrul unei proceduri de lichidare, deoarece răspunderea asociaților era
angajată la nivelul întregului lor patrimoniu, în vreme ce societățile inactive
nu aveau deseori niciun activ. Legea FOCA a avut, prin urmare, ca efect
crearea unei situații care avantaja creditorii în detrimentul asociaților în
legătură cu datoriile contractate înainte de intrarea în vigoare a Legii FOCA.
10. De altfel, odată radiată societatea, asociații nu mai aveau la dispoziție
niciun mijloc de a scăpa de răspunderea personală. Aceasta devenea automată
în practică din momentul în care se stabilea că dețineau cel puțin 10% din
capital. Prin urmare, nu exista posibilitatea de a lua în considerare
circumstanțe personale sau de a limita suma solicitată. Nicio analiză a
proporționalității nu fusese cerută, nici făcută posibilă prin lege. Astfel, Legea
FOCA elimina în mod brutal principiul conform căruia sarcina probei era
impusă creditorilor în materie de ridicare a vălului personalității juridice.
11. Guvernul nu a reușit să caracterizeze, în mod satisfăcător, interesul
general care a prevalat la adoptarea legii. Punerea în discuție protecția
asociaților care se credeau la adăpostul structurii înseși a societăților cu
răspundere limitată poate fi considerată ca o măsură în favoarea interesului
comun? O protecție necondiționată a creditorilor poate fi considerată drept un
„motiv imperativ de interes general“ (pct. 50 din hotărâre)? Răspunsul este
nu, cu atât mai mult cu cât analiza proporționalității măsurii nu este prevăzută
de lege și nu a fost efectuată pe plan național unde cauza nu a fost privită
decât din perspectiva art. 6, în absența oricărei analize în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1. Așa cum am arătat anterior, statul avea la dispoziție mijloace
mai puțin drastice, fie pentru a constrânge asociații de bună-credință să
declanșeze lichidarea societăților adormite, fie pentru a-i sancționa în mod
proporțional pentru că nu au făcut-o.
12. Spre deosebire de majoritate, considerăm că legea FOCA nu respecta
cerințele de proporționalitate. A dus la o fragilizare a actorilor din economie,
în special a micilor investitori. Legiuitorul a instituit un sistem care a creat
între protecția intereselor creditorilor și protecția intereselor asociaților care
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 50
au acționat cu bună-credință un dezechilibru în defavoarea celor din urmă. De
altfel, a recunoscut aceasta. Legea FOCA a avut, într-adevăr, o durată scurtă
de viață și a fost aplicată pentru o perioadă scurtă de timp. A fost eliminată
din 2011 fiind considerată nedreaptă pentru asociați și, pe termen lung,
nefastă în ceea ce privește economia (pct. 54 din hotărâre). De fapt, nu era
justificată de interesul general sau, cel puțin, nu realiza un echilibru just între
interesul general și cel al asociaților.
13. În realitate, consecințele aplicării sale asupra patrimoniului asociaților
în cauză au fost în mod evident disproporționate.
B. Aplicarea legii în cazul reclamantului
14. Condițiile în care reclamantul a dobândit un post de răspundere în
cadrul societății L.E sunt deosebit de revelatoare. Dobândind o participare
modestă de 11,11% din capital în 1992, a fost angajat în 1993 în
departamentul IT al unității. A devenit director interimar la 23 februarie 1993
și director general la 23 februarie 1995, ca urmare a unui accident grav care
a cauzat moartea a doi principali conducători și în care au fost răniți alți doi
acționari. Astfel, circumstanțele dramatice l-au adus pe reclamant, aproape
„fără voia sa“, în funcții de conducere.
15. Date fiind condițiile în care reclamantul a ajuns în posturi de
răspundere în cadrul societății L.E. și profilul său, nu credem, spre deosebire
de analiza majorității, că reclamantul poate fi considerat un om de afaceri
priceput, în ceea ce privește regulile gestiunii economice a societății și
procedurile de drept comercial, deși este adevărat că ar fi putut să se
informeze cu privire la normele aplicabile și la răspunderea sa personală
cerând consiliere din partea unui om al legii. Deoarece, totuși, societatea nu
producea niciun beneficiu, ne putem întreba dacă reclamantul avea mijloacele
de a o face.
16. În 1993, Societatea Slovenă a Căilor Ferate a întreprins împotriva
societății L.E. o acțiune civilă pentru plata unei creanțe generate cu mult
înainte de intrarea reclamantului în societate.
17. Începând cu 1996, reclamantul a luat decizia de a demisiona din postul
de director general, deși societatea dobândise statutul de SRL din 1995.
Așadar, a arătat în mod clar că dorește să părăsească societatea, deși se putea
crede în mod legitim protejat de vălul personalității juridice. Intenția sa nu a
fost să ascundă vreun comportament abuziv sau să comită nereguli, ci să iasă
din orice poziție de control. O eroare de consemnare în registrele societății a
avut drept consecință menținerea sa pe postul de director general.
18. În 1997, a inițiat în numele societății L.E. o procedură de lichidare așa
cum putea să facă orice asociat minoritar în temeiul art. 445 și 455 din Legea
privind societățile din 1993. Totuși, cheltuielile de publicare în Jurnalul
Oficial nu au fost achitate, din cauza refuzului celorlalți asociați de a plăti
suma, potrivit explicațiilor reclamantului. Ținând seama de această
HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 51
explicație, de altfel necontrazisă de Guvern, este oare rezonabil să i se impună
să achite singur cheltuielile? Oare se poate considera că a eșuat în nume
propriu? Răspunsul este negativ, în opinia noastră, deoarece obligația de plată
trebuie să revină tuturor asociaților, chiar dacă legal reclamantul ar fi putut să
se achite singur de aceasta. Răspunderea colectivă a diferitelor componente
ale unui SRL trebuie să fie căutată, și nu cea unică a unui asociat, care în plus
era demisionar din 1995.
19. De altfel, decizia de radiere a societății L.E. nu i-a fost notificată
personal reclamantului și niciunuia dintre ceilalți asociați, deși acesta ar fi
trebuit să fie ținut la curent date fiind importantele repercusiuni asupra
patrimoniului său. Notificarea deciziei de radiere numai la sediul societății
L.E. nu poate fi considerată ca plasând reclamantul într-o poziție care să-i
permită să fie informat și să poată contesta măsura.
20. Ridicarea vălului pentru a ajunge la patrimoniul personal al unui
asociat al unei entități cu răspundere limitată este destinată să sancționeze
abuzurile, faptele frauduloase, comportamentele blamabile ale unui asociat
care ar folosi protecția pentru a-și ascunde turpitudinile. Or, nu s-a dovedit și
nici nu s-a afirmat că reclamantul a acționat în mod nelegal în speță. Ridicarea
vălului este, prin urmare, destinată numai să încerce să recupereze plata unei
datorii de crearea căreia este absolut străin, întrucât nu deținea nicio
participare în cadrul societății în momentul în care a apărut datoria. Nu avea
mijloacele de a influența decizia care a dat naștere datoriei față de Societatea
Slovenă a Căilor Ferate și este obligat să ramburseze o sumă de 32 795 EUR,
cu precizarea că nu există nicio limită legală a sumei care îi poate fi cerută.
Dacă datoria ar fi fost în cuantum de 10 sau de 100 de ori mai mare, ar fi fost
obligat la rambursarea integrală, în același temei, fără a se ține seama de
situația sa personală.
21. Ridicarea vălului personalității juridice a avut, prin urmare, consecințe
disproporționate asupra patrimoniului reclamantului.
22. Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că este încălcat art.
1 din Protocolul nr. 1 (protecția proprietății) din Convenție.