Elena Zamora
Doina Elena Zamora
Adrian Popescu
Primul ajutor medical în educa ie fizicã,
sport i kinetoterapie
AUTORII
Prof. Dr. Elena Zamora, profesor universitar, medic primar balneofizioterapie i recuperare medicalã1
Dr. Doina Elena Zamora, medic rezident chirurgie pediatric 2
Adrian Popescu, asistent universitar, licen iat în Educa ie Fizicã i Sport,licen iat în Kinetoterapie3
Tehnoredactare i Coperta: Iustinian Popa, student Design Industrial4
1 Universitatea “Babe -Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Educa ie Fizicã i Sport 2 Spitalul Clinic de Copii, Cluj-Napoca, Clinica de Chirurgie i Ortopedie Pediatric3 Universitatea “Babe -Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Educa ie Fizicã i Sport4 Universitatea Tehnic Cluj-Napoca
Cuvântul autorilor
Lucrarea de fa ã se adreseazã viitorilor profesori de educa ie
fizicã, antrenori i kinetoterapeu i.
To i ace ti speciali ti trebuie sã cunoascã atât factorii agresivi,
cauzatori de accidente, care sunt prezen i la locul de desfã urare a
activitã ii lor, cât i regulile de acordare a primului ajutor primar.
Urgen ele - suferin ele violente apãrute pe nea teptate i care
obligã la mãsuri medicale grabnice - necesitã asigurarea unei interven ii
imediate pentru a putea salva via a accidentatului. De cele mai multe ori,
la locul accidentului nu se gãse te un cadru medical care sã asigure
primul ajutor specializat. Din acest motiv, considerãm cã, fiecare dintre
noi trebuie sã stãpânim tehnicile de acordare corectã a primului ajutor,
pânã la sosirea unui cadru medical; deasemenea, sã cunoa tem cum se
efectueazã transportul corect al victimei, de la locul accidentului i pânã
la o unitate spitaliceascã sau cabinet medical.
Am dorit, prin aceastã lucrare, sã dãm studen ilor no iunile de
bazã, specifice activitã ii lor viitoare, care sã le asigure o instruire
corespunzãtoare acordãrii primului ajutor.
Pentru ca primul ajutor sã fie acordat competent, am prezentat
succint i elemente de diagnostic, ale celor mai frecvente afec iuni, care
pot constitui urgen e în activitatea de educa ie fizicã, sport i
kinetoterapie.
Considerãm cã aceastã lucrare va completa cu succes tematica
cursului de Prim ajutor medical, disciplinã obligatorie în planul de
învã ãmânt, corespunzãtor specializãrilor din facultã ile de profil.
Autorii
CAPITOLUL I
Primul ajutor medical: defini ie, reguli generale de
organizare
Prin urgen ã se în elege suferin a violentã, aparutã pe nea teptate,
care obligã la mãsuri medicale grabnice.
Ajutorul pe care îl acordã o persoanã victimei imediat dupã
accident se nume te prim ajutor.
Ce trebuie sã facem când acordãm primul ajutor.
În primul rând trebuie sã ne interesãm asupra cauzei care a
determinat accidentul, pentru a tii cum sã acordãm primul ajutor.
Sã scoatem victima de sub influen a cauzei care a determinat
accidentul.
Trebuie sã punem victima în condi ii bune pentru a-i acorda primul
ajutor: într-o camerã aerisitã cu temperatura de confort (180C-
200C) la umbrã, dacã e o zi calduroasã. Accidentatul trebuie
men inut întins într-o pozi ie comodã, care sã nu-i agraveze starea.
Sã facem un examen rapid al stãrii generale a victimei, mai ales în
ceea ce priveste respira ia i circula ia, pentru cã de aceasta
depinde felul în care trebuie acordat primul ajutor.Vom observa
dacã pacientul respirã i îi vom cerceta pulsul; în cazul cã nu
receptãm pulsul, vom pune imediat urechea pe toracele victimei
pentru a asculta bãtaile inimii.
Prim ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare. 3
În cazul în care accidentatul nu respirã sau nu i se percep bãtaile
inimii, îi vom acorda imediat primul ajutor: respira ie artificialã -
de preferat “gurã la gurã” - i masaj cardiac extern, pentru a
determina reluarea respira iei i a circula iei.
Dacã victima are o pierdere de sânge se vor lua imediat mãsurile
necesare pentru oprirea hemoragiei.
Dacã accidentatul prezintã rãni se vor aplica pansamente sterile.
În caz cã este vorba de mai mul i accidenta i, ne vom orienta, pe
baza examinãrii rapide fãcute tuturor, asupra celor în stare mai
gravã, pentru a le acorda acestora, preferen ial, primul ajutor.
Este obligatoriu sã îndepartãm mul imea, care prin agita ia pe care
o creeazã i prin ac iunile sau sfaturile nepotrivite, dãuneazã
salvãrii victimei.
Examinarea trebuie fãcutã cu foarte mare grijã pentru a nu înrãutã i
starea accidentatului, dar cât mai complet. Dacã este nevoie, tãiem
îmbrãcãmintea pentru a-l examina mai bine sau pentru a face
manevrele necesare respiratiei i circula iei.
Trebuie avut grijã ca manevrele pe care le efectuãm sã nu
înrãutã eascã starea victimei. Spre exemplu, în caz de fracturi,
mi carea oaselor fracturate produce dureri care agraveazã starea
bolnavului.
Ori de câte ori este posibil trebuie sã apelãm imediat la ajutorul
unui medic sau al unui cadru sanitar mediu.
Trebuie sã asigurãm transportul accidentatului la spital, în bune
condi ii, apelând, când este posibil, la o ambulan ã.Transportul cu
un autoturism sau cu un camion poate agrava de multe ori starea
victimei. De aceea, dacã suntem obliga i sã transportãm victima cu
astfel de mijloace, trebuie sã gasim posibilitatea ca bolnavul sã stea
Prim ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare. 4
întins, iar dacã are fracturi, sã facem o imobilizare provizorie a
acestora.
De asemenea, trebuie sã avem grijã, pe cât posibil sã pãstrãm în
situa ia în care le-am gãsit, cauzele care au produs accidentul,
pentru a permite organelor de anchetã sã execute cercetãrile legale.
Este bine sã înso im victima la spital pentru a da lãmuririle
necesare asupra cauzelor accidentului, a modului de comportare a
victimei, precum i a primului ajutor acordat, sau cel pu in sã
informãm complet pe cel care transportã accidentatul la spital.
Ce nu trebuie sã facem când acordãm primul ajutor
Este foarte important sã nu stârnim panicã. Sã procedãm energic
dar sã nu luãm mãsuri pripite, periculoase.
Trebuie sã avem grijã sã nu înrãutã im starea accidentatului.
Acestuia nu i se vor face miscãri for ate, nu va fi ridicat în pozi ie
verticalã.
Nu este indicat sã oferim accidentatului grav sã bea multã apã, mai
ales dacã suspectãm i o loviturã în abdomen cu rupturã de stomac
sau dacã accidentatul are tendin ã la vãrsãturi.
Trebuie sã ac ionãm cu foarte multã energie, dar cu pruden ã,
pentru a nu fi supu i i noi la accidente sau a pune în pericol via a
altor persoane.
Se recomandã ca fiecare persoanã sã aibã în dotare, acasã, la
locul de muncã i obligatoriu în autoturism o trusã de prim ajutor.
Aceasta trebuie sã con inã în mod obligatoriu:
Douã pachete de tifon sigilate i sterile.
Prim ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare. 5
Un pachet de vatã sterilã i unul de vatã nesterilã pentru curã irea
rãnilor.
Douã pansamente mari i douã mici sub formã de rulouri de 10
metri, sigilate i sterile.
O rolã de leucoplast lat i una de leucoplast îngust.
Un pachet cu pansamente mari autoadezive cu Rivanol, sigilat i
steril.
Un pachet cu pansamente mici autoadezive cu Rivanol, sigilat i
steril.
Trei bandaje triunghiulare pentru imobilizarea luxa iilor i a
fracturilor.
Patru bandaje mari de tifon.
Un termometru.
Ace drepte i curbe i un mosor de a ã.
O pensã anatomicã i una chirurgicalã.
O foarfecã cu capete rotunde.
Un bisturiu.
O sticlã cu alcool medicinal.
O sticlã cu solu ie de Rivanol
O sticlã cu solu ie de tincturã de iod.
Un tub de unguent cu hidrocortizon.
O cutiu ã cu acid boric.
Trei seringi cu ace de unicã folosin ã.
Medicamente: algocalmin, aspirinã, paracetamol, laxative,
antidiareice, antihistaminice.
O agendã cu numerele de telefon i adresa de la: salvare, pompieri,
medic, poli ie, spital, farmacie, stomatolog.
CAPITOLUL II
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace
Asepsia cuprinde totalitatea mijloacelor utilizate în vederea evitãrii
apari iei infec iilor la nivelul plãgilor. Ea vizeazã principii i metode care
urmãresc distrugerea microbilor la nivelul materialelor inerte care vin în
contact cu plaga, prevenind eventuala contaminare a acesteia. Asepsia se
realizeazã prin mijloace fizice, adresându-se tuturor materialelor,
instrumentelor, mâinilor operatorului i câmpului operator.
Asepsia are un caracter profilactic, urmãrind sã previnã apari ia
infec iei.
Antisepsia cuprinde totalitatea mijloacelor chimice aplicate în
vederea îndepãrtãrii sau distrugerii agen ilor microbieni la nivelul plãgilor
accidentale sau chirurgicale. Utilizeazã mijloace chimice (antiseptice),
care vin în contact cu plaga, distrugând par ial agen ii microbieni; acest
fapt implicã aplica ii repetate ale substan elor antiseptice.
Antisepsia este o metodã curativã, urmãrind tratarea unei infec ii
deja existente la nivelul unei plãgi.
Este de preferat utilizarea asepsiei, dar, în cazul în care plãgile au
fost infectate se impune aplicarea mijloacelor antiseptice.
Dezinfec ia este o metodã care creeazã o punte de legãturã între
asepsie i antisepsie. Ea vizeazã ac iuni de îndepãrtare a agen ilor
patogeni i de evitare a infec iei. Prin dezinfec ie se distrug numai
germenii ob nui i, nu i cei sporula i sau virusurile. Este o metodã mai
simplã care folose te substan e dezinfectante.
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 7
Îndepãrtarea agen ilor microbieni de pe mâini se face printr-o
spãlare specialã, care constituie un mijloc de asepsie fa ã de plaga ce
urmeazã a fi tratatã.
II.1. Asepsia
Cel mai important mijloc prin care se realizeazã asepsia este
sterilizarea.
Prin sterilizare se în elege actul prin care, printr-o serie de
mijloace, se realizeazã îndepãrtarea sau distrugerea completã a tuturor
microbilor; germenii microbieni pierzându- i capacitatea de reproducere.
Mijloacele de care uzeazã sterilizarea sunt: fizice (cãldura) i
chimice. Mijloacele pot fi împãr ite în doua mari categorii:
Mijloace clasice: flambarea, fierberea, autoclavarea, caldura uscatã i
formolizarea.
Mijloace moderne: sterilizarea cu vapori de oxid de etilen, sterilizarea
cu ajutorul razelor gama, submersia în lichide germicide.
Alegerea metodei de sterilizare se face în func ie de materialul care
trebuie sterilizat, de mijloacele de care dispunem, de necesitã ile în timp
sau în perfec iune. Întotdeauna va fi aleasã metoda care sã asigure o cât
mai bunã asepsie, adecvatã necesitã ilor.
Sterilizarea materialelor moi (lenjeria de protec ie, compresele,
tampoanele de tifon, materialul de suturã) se face cu ajutorul cãldurii
umede la autoclav (2,5 atm, 1400 Celsius).
Sterilizarea instrumentelor metalice se face prin cãldurã uscatã sau
umedã; flambarea nu este indicatã, fiind o metodã insuficientã.
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 8
Instrumentele optice nu se sterilizeazã prin cãldurã; se folosesc
razele gama cu vapori de oxid de etilen, stergerea cu alcool sau
men inerea în oxicianurã mercur, timp de douã ore.
Mijloacele i tehnica sterilizãrii prin cãldurã
Cãldura necesarã sterilizãrii poate fi ob inutã în trei modalitã i:
în mediu lichid - fierberea în apã;
în mediu de vapori supraîncãlzi i sub presiune – autoclavul;
în mediu de aer supraîncãlzit, în cãldurã uscatã – Poupinel.
Rezisten a microbianã fa ã de cãldurã este diferitã în func ie de
agentul microbian i de tipul cãldurii utilizate. De acest fapt trebuie sã se
inã seama în vederea ob inerii unei bune sterilizãri.
La cãldura uscatã, durata i temperatura de sterilizare trebuie sã fie
mai mare, deoarece microbii au rezisten ã crescutã la acest tip de cãldurã,
comparativ cu cea umedã.
În func ie de instrumentele sau materialele pe care le avem de
sterilizat, vom putea utiliza o serie de metode.
Sterilizarea instrumentelor
Înainte de sterilizare, indiferent de metoda de sterilizare utilizatã,
instrumentele vor fi pregãtite prin spãlare i curã are specialã.
Fierberea este unul dintre mijloacele cele mai comune de
sterilizare. Are dejavantajul cã nu poate realiza distrugerea unor germeni
care rezistã la 1000 Celsius. Se poate efectua în vase obi nuite, fierbãtoare
electrice simple sau sub presiune. La altitudini de sub 300 metri, apa are
punctul de fierbere la 1000 Celsius; la 1000 metri fierbe la 95,60 Celsius.
Pentru a ridica temperatura de fierbere este necesar sã se adauge carbonat
sau borat de sodiu 2-5g%, fiecare gram crescând temperatura de fierbere
cu 10Celsius. Durata fierberii este de 30 minute.
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 9
Fierberea apei la suprapresiune de 1 atm. se efectueazã în
fierbãtoare speciale cu pere i rezisten i si capac închis ermetic. Existã
posibilitatea urmãririi temperaturii i a presiunii realizate: 1200 Celsius, 1
atm.
Fierberea este o metodã de necesitate în anumite cazuri urgente sau
în lipsa altor posibilitã i.
Sterilizarea prin cãldurã în mediu uscat este metoda de elec ie
pentru sterilizarea instrumentelor metalice, a obiectelor de por elan sau de
sticlã specialã. Este o metodã simplã, sigurã, practicã, utilizatã în mod
curent în serviciile dotate cu aparate speciale denumite Poupinel.
Aparatul este o etuvã adaptatã, format dintr-o cutie metalicã cu pere i
dubli izola i cu azbest. Sursa de cãldurã este rezisten a electricã din
perer ii laterali, peste care, cu ajutorul unui ventilator, se trece aerul
pentru a fi încãlzit i apoi omogenizat.
Sterilizarea se face la temperaturã înaltã (160-1800C), cunoscându-
se faptul cã microbii se distrug mai greu la temperaturã uscatã. Durata
sterilizãrii este în func ie de temperatura realizatã în interiorul aparatului:
- la 1600 Celsius – 2 ore;
- la 1700 Celsius – 1 ½ ore;
- la 1800 Celsius – ½ ore – 45 min.
Materialele textile nu pot fi sterilizate la Poupinel, deoarece nu sunt
rezistente la temperaturi înalte.
Avantajele acestei metode sunt: la sfâr itul sterilizãrii instrumentele
sunt uscate i pot fi pãstrate sterile timp de 24 ore în Poupinel. Dintre
dezavantaje, amintim timpul lung de sterilizare i timpul lung de rãcire a
instrumentelor – 1 orã.
Sterilizarea prin intermediul radia iilor ionizante utilizeazã
radia iile gamma furnizate de elemente radioactive – Celsiu137 i Cobalt60.
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 10
Se folose te numai pe scarã industrialã pentru materialele cu o singurã
întrebuin are i care se deterioreazã la caldurã (seringi, ace, mãnu i etc.)
Flambarea este un procedeu vechi, depã it i contraindicat, în afara
unor cazuri excep ionale i ale unor mici manopere urgente când
sterilizarea prin alte mijloace nu este posibilã. Sterilizarea prin flambare
este eficientã numai la ansele de platinã, cu condi ia ca acestea sã ajungã
la incande cen ã.
Procedeul de a flamba instrumentele peste care s-a turnat alcool
este total necorespunzãtor. Alcoolul arde numai la suprafa ã, arderea
neinteresând i instrumentul.
Sterilizarea prin raze ultraviolete este utilizatã pentru dezinfec ia
aerului i a aparaturii din sãlile de opera ie.
Sterilizarea prin mijloace chimice
Sterilizarea prin vapori de formol este o metodã simplã, dar pe
cale de a fi înlocuitã de mijloacele moderne. Se face în termostate închise
ermetic, la subsolul cãrora se introduce o solu ie de aldehidã formicã
40%. Instrumentele se a azã pe rafturi speciale prevãzute cu orificii în
partea superioarã a termostatului.
Timpul de sterilizare este invers propor ional cu temperatura
realizatã în termostat:
- la 170 Celsius dureazã 24 ore;
- la 250 Celsius dureazã 2 ore;
- la 500 Celsius dureazã 1 / 2 orã.
Dupã sterilizare este necesarã neutralizarea aldehidei formice prin
expunere la aer, spãlare cu apã distilatã i alcool.
Sterilizarea prin vapori de oxid de etilen. Oxidul de etilen este un
gaz fãrã culoare, inflamabil i explozibil. Are indice de penetra ie foarte
mare în cauciuc, mase plastice, lemn, hârtie i textile, permi ând
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 11
sterilizarea obiectelor împachetate în oricare dintre aceste materiale. Are
valoare bactericidã foarte bunã, distrugând toate microorganismele; nu
este toxic.
Sterilizarea se face la temperatura de 40-550 Celsius, timp de 4-6
ore, în func ie de presiune.
Prin aceastã metodã se sterilizeazã mai frecvent materialele
termosensibile i ambalate: truse de perfuzie, medicamente, seringi, fiole
de catgut i alimente.
Sterilizarea prin submersie în substan e germicide se utilizeazã
pentru materialele care nu rezistã la temperaturi mari i care se
deterioreaza u or.
Mai frecvent se utilizeazã urmãtoarele substan e: Fenosept,
Bromocet 1-2%, Clorocet 0,2-0,6%.
II.2. Antisepsia
Antisepsia este o metodã curativã care utilizeazã mijloace fizice
(iradia ii, cãldurã) i chimice variate pentru combaterea unei infec ii, prin
distrugerea agen ilor microbieni.
Mijloacele chimice folosesc agen i chimioterapici cum ar fi
sulfamidele i antibioticele administrate pe cale internã i antisepticele
propriu-zise a cãror utilizare, în mare majoritate este externã: aplica ii,
spãlãturi.
Modul de ac iune al antisepticelor este nespecific.
Fixarea antisepticului pe suprafa a microbianã este urmatã de
absorb ia selectivã datoritã unor constituen i ai înveli urilor bacteriene.
Odatã penetrat în celulã, va antrena o alterare a aparatului genetic, având
drept consecin ã o muta ie sau o dezorganizare a sistemelor enzimatice
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 12
ale bacteriei. Alteori, se produce denaturarea i coagularea unor
constituen i proteici celulari.
Se considerã cã germenii nu pot câ tiga rezisten ã secundarã la
antiseptice.
Ac iunea antisepticelor este condi ionatã de o serie de factori:
concentra ie, duratã de ac iune, temperaturã de utilizare, gradul
higroscopic al atmosferei ambiante, pH-ul i vâscozitatea mediului unde
ac ioneazã.
Un bun antiseptic trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele calitã i:
- sã fie solubil în orice propor ie, în apã sau în solu ii
organice;
- sã fie stabil în solu ii diluate i în timp;
- sã nu fie iritant i toxic pentru esuturi;
- sã aibã un spectru bacterian întins;
- trebuie sã fie bactericid, nu doar bacteriostatic;
- sã ac ioneze rapid în câteva minute;
- sã- i conserve activitatea antibacterianã chiar în prezen a
lichidelor organice: sânge, albumina din supura ii;
- sã- i pãstreze calitã ile chiar când sunt inclu i în diferi i
excipien i.
În func ie de ac iunea lor nocivã, distructivã sau nu asupra
esuturilor, antisepticele se împart în douã mari categorii:
1. Antiseptice citofilactice, care respectã integritatea biologicã a
celulelor;
2. Antiseptice citocaustice, care au ac iune nocivã asupra celulelor.
Dezavantajele acestei categorii constã în distruc ia esuturilor vii odatã cu
ac iunea antimicrobianã. Se poate ajunge pânã la stãri toxice cu leziuni
renale.
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 13
O altã clasificare este:
I. Antisepticele clasice sunt de mai multe tipuri:
a). Antiseptice slabe care pe lângã alte calitã i au i o ac iune
antisepticã. Din aceastã categorie fac parte: sãpunul simplu; benzina
iodatã (se utilizeazã la degresarea tegumentelor din jurul plãgii); uleiul
gomenolat (utilizat în O.R.L.)
b). Antisepticele de suprafa ã se folosesc pentru badijonarea
tegumentelor i a mucoaselor.
- Alcoolul în concentra ie de 70% ac ioneazã datoritã puterii
osmotice i de pãtrundere în straturile profunde ale epidermului i în
glandele sebacee. Într-o concentra ie mai mare deshidrateazã celulele,
scãzându-le puterea de apãrare. Introdus în plagã, precipitã proteinele,
formând un strat izolator ce favorizeazã dezvoltarea microbilor sub
crustã. Nu ac ioneazã aplicat pe tegumentele umede.
- Tinctura de iod este un antiseptic de suprafa ã, frecvent utilizat
pentru badijonarea tegumentelor în jurul plãgilor accidentale. O solu ie de
iod în alcool se nume te alcool iodat. Dacã concentra ia de iod este mai
mare prin adãugarea de iodurã de potasiu, se nume te tincturã de iod.
Iodura de potasiu stabilizeazã iodul, împiedicând transformarea rapidã a
alcoolului i apari ia acidului iodhidric care este iritant pentru tegumente.
Se impune folosirea proaspãtã a tincturii de iod. Prezen a acidului
iodhidric se manifestã prin apari ia unui miros puternic, iritant.
Iodul mãre te puterea de penetra ie a alcoolului.
Dezavantaje:
- este iritantã pentru tegumentele cu pãr sau la persoanele alergice;
- prezen a acidului iodhidric poate genera eriteme tegumentare;
- aplicat pe plãgi precipitã albuminele, iar pe seroase produce
aderen e.
c). Antiseptice care degajã clor
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 14
- Hipocloritul de sodiu este antiseptic citofilactic. Se folose te sub
formã de solu ie DAKIN. Se folose te proaspãt în iriga ii continue sau
intermitente. Este indicatã în plãgile anfractuoase cu sfaceluri.
- Cloramina solu ie 0,2-5% preparatã din tablete de 500 mg. Este
folositã ca antiseptic pentru unele materiale. La spãlarea plãgilor se
folose te solu ie 0,1-0,3%.
d). Substan e care degajã oxigen în stare nãscândã.
- Apa oxigenatã este antiseptic citofilactic, atât timp cât elibereazã
oxigen. Tope te i eliminã sfacelurle. Se preparã din perhidrol 30 ml. la
1000 ml. apã sau din Perogen tablete, con inând 1 gr. Peroxid de hidrogen
(1-2 tablete la 200 ml. apã).
În contact cu plaga produce o efervescen ã prin eliberarea
oxigenului în stare nãscândã. Are ac iune bactericidã i mecanicã, u oarã
ac iune hemostaticã.
Dezavantaje: provoacã granula ie conjunctivã puternicã, întârziind
cicatrizarea plãgii.
- Acidul boric se gãse te sub formã de cristale, folosindu-se ca atare
sau sub formã de solu ie 2-4 %. Dezvoltã oxigen cu efecte de duratã mai
lungã, dar mai pu in intense ca apa oxigenatã. Se aplicã mai ales pe
plãgile infectate cu piocianic. Se poate aplica i sub formã de pri ni e pe
diferite zone tegumentare sau mucoase.
e). Deriva i ai metalelor grele. Cei mai cunoscu i sunt
deriva ii organici sau anorganici ai mercurului i argintului.
- Sublimatul corosiv solu ie 1‰ se folose te la dezinfec ia
mâinilor.
- Nitratul de argint este un derivat argentic anorganic. Este
dezinfectant, bactericid, distructiv, cauterizant sub formã solidã sau
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 15
solu ii concentrate. Se folose te sub formã de creion cu ac iune causticã,
producând cauterizarea chimicã. În contact cu esuturile precipitã
albuminele formând o crustã din compu i organici ai argintului. Irita ia
chimicã pe care o produce grãbe te epitelizarea.
f). Deriva i ai acridinei
- Rivanolul este un praf galben, antiseptic, cu indica ii foarte largi.
Se aplicã în solu ie 1 ‰ în plãgi infectate sau sub formã de comprese.
- Permanganatul de potasiu se prezintã sub formã de cristale de
culoare violetã. Este un antiseptic slab, utilizat mai ales la nivelul
mucoaselor. Solu ia întrebuin atã de 2-4 ‰ este de culoare rozã, mai
puternic antisepticã decât cea concentratã, de culoare închisã. Coloreazã
i distruge rufãria. Este deodorant; petele de pe rufãrie se scot cu bisulfit
de sodiu.
- Metoseptul este dezinfectant, coloreazã în verde tegumentele i
mucoasele. Se utilizeazã la persoanele sensibile la iod.
II. Antiseptice moderne
a). Fenoli moderni i deriva ii lor
- Crezolii pot fi folosi i pentru dezinfec ie.
- Hexaclorofenul este folosit frecvent ca antiseptic, fiind inclus în
sãpun, pastã de din i, spray.
b). Detergen ii sunt substan e care scãzând tensiunea
superficialã sunt penetrante i favorizeazã deta area mecanicã a
microbilor i a grãsimilor.
Au efect abraziv, emulsionant fa ã de grãsimi. Sunt utiliza i sub
formã de solu ii apoase sau alcoolice atât pentru uzul menajer, cât i ca
dezinfectant (pe materiale inerte) sau antiseptic (în plãgi).
Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 16
Toxicitatea lor e variabilã. Detergen ii cationici sunt mai periculo i,
putând da na tere la intoxica ii cu implica ii gastrointestinale,
cardiovasculare sau chiar stãri comatoase.
Dintre detergen i men ionãm:
- Bromocetul are ac iune antisepticã bunã în plãgi, în solu ie de 1%;
- Clorocetul e un praf ce se dizolvã instantaneu în apã. Este de zece
ori mai puternic decât Bromocetul. Se folose te în solu ii de 0,1-0,2 pânã
la 0,6 ‰.
CAPITOLUL III
Transportul accidenta ilor
Transportul reprezintã, alãturi de acordarea primului ajutor, un factor
foarte important care influen eazã evolu ia stãrii unui accidentat.
Transportul trebuie sã fie:
- prompt, adicã sã poatã fi executat la cât mai scurt timp de la
producerea accidentului, mai ales la cazurile care cer grabnic un
tratament medical.
- rapid, pentru a dura cât mai pu in;
- corect, adicã sã fie executat în a a fel, încât sã nu dãuneze
bolnavului, inând cont de natura leziunilor produse de accident.
Primul lucru pe care trebuie sã-l avem în vedere este alegerea
mijlocului sau a modului de transport. Aceastã alegere se v-a face inând
cont de o serie de factori:
- dacã accidentatul este con tient;
- dacã este ocat sau nu;
- dacã prezintã fracturi i unde sunt acestea localizate;
- dacã pierde sau a pierdut sânge în cantitate mare;
- dacã rãnile pe care le prezintã nu contraindicã un anume fel de
transport.
Eludând aceste aspecte putem gre i i dãuna bolnavului.
Transportul accidenta ilor18
De obicei, orice accidentat este transportat la spital cu ajutorul
autosanitarelor, unele dintre ele fiind special amenajate pentru a putea
acorda încã de pe parcurs un tratament de specialitate, cum ar fi
tratamentul împotriva ocului.
Ceea ce ne prive te în mod direct este cum sã procedãm la locul
accidentului.
Accidenta ii pot fi grupa i în:
- unii pot sã meargã pe picioarele lor; ace tia trebuie ajuta i de una sau
douã persoane.
- al ii, în special cei cu fracturã de coloanã vertebralã, bazin sau
membre inferioare, nu pot fi transporta i decât cu targa;
- accidenta ii care nu se pot sus ine pe picioare, de i nu prezintã
fracturi de coloanã vertebralã sau de membre inferioare; ace tia pot
fi transporta i, pe o distan ã scurtã, pe mâini, pe chingã sau în alt
mod.
Transportul cu targa
Targa este cel mai obi nuit i cel mai cunoscut mijloc de transport.
Targa poate fi improvizatã sau construitã în mod special.
Tãrgile improvizate se pot confec iona din douã be e, vergele
metalice sau evi a cãror lungime sã depã eascã înãl imea bolnavului,
legate sau fixate de-a lungul lor de o frânghie petrecutã în „8”, de douã
haine, o manta, o pãturã s.a.m.d. La nevoie se poate utiliza ca targã o scarã,
o scândurã latã sau chiar o u ã.
Transportul accidenta ilor 19
Tãrgile special construite pot fi executate dintr-un cadru de metal
sau din lemn, peste care se fixeazã, bine întinsã, o pânzã groasã sau o
bucatã de material plastic care se poate spãla cu u urin ã.
Targa trebuie sã fie u oarã, dreaptã i tare pentru a nu încovoia sau
ghemui bolnavul. Mai existã tãrgi din esãturã de sârmã sau metalice în
întregime.
Cu ajutorul tãrgii, accidentatul va fi transportat de la locul
accidentului, fie direct la spital, dacã acesta e situat în apropiere, fie pânã la
autosanitarã sau la alt vehicul, dacã distan a de parcurs este mai mare.
Etapele transportului cu targa
I. Una dintre cele mai importante manevre este ridicarea
accidentatului de la sol i a ezarea lui pe targã. Aceastã mi care se
descompune în câ iva timpi, dupã cum urmeazã:
1. Se a eazã targa lânga accidentat. Dacã acesta prezintã o
fracturã a unui membru, targa se a eazã de partea membrului
vãtãmat.
2. La comanda „pe locuri”, datã de responsabilul colectivului
care urmeazã sã ridice targa, trei persoane se în irã de-a
lungul pãr ii sãnãtoase a accidentatului: prima în dreptul
capului, a doua în dreptul bazinului i a treia în dreptul
membrelor inferioare.
3. Urmeazã comanda „apuca i”, la care salvatorii se las pe un
genunchi i î i trec mâinile pe sub accidentat. Primul pe sub
cap i omopla i, al doilea pe sub lombe i bazin, al treilea pe
Transportul accidenta ilor20
sub coapse i genunchi. Dacã salvatorii sunt în ira i în stânga
victimei, se recomandã sã se stea pe genunchiul stâng, iar pe
partea dreaptã pe genunchiul drept.
4. La comanda „ridica i”, accidentatul este s ltat de cele trei
persoane deodat .
5. Urmeazã a ezarea accidentatului pe targã. Aceastã manevrã se
executã la comanda „a eza i”, la care targa este împinsã sub
accidentatul care este sus inut pe mâini, iar salvatorii, cu o
mi care blândã i to i în acela i timp, a azã bolnavul.
Sunt anumite cazuri în care se cere o deosebitã aten ie în manevrarea
unei regiuni sau care obligã sã a ezãm accidentatul într-un anumit fel. De
exemplu: un accidentat incon tient, în comã, trebuie întors u or pe una din
pãr i sau în cel mai rãu caz a ezat cu capul întors într-o parte, deoarece
ace ti bolnavi se pot sufoca, fie prin vãrsãturã, fie prin cãderea limbii care
astupã laringele. La fel se va proceda i cu accidenta ii care prezintã o
zdrobire a maxilarului inferior sau care sângereazã pe nas i pe gurã.
Dacã accidentatul are o plagã în cre tetul capului i din aceasta se
scurge în val o cantitate mare de sânge, pentru a mic ora hemoragia, în
afarã de pansamentul steril aplicat anterior, accidentatul va fi a ezat pe
targã cu capul i cu toracele mai sus decât restul corpului. Aceasta se
ob ine, fie introducând sub el perne sau pãrturi îndoite, fie ridicând
dispozitivul special care se gãse te la unele tãrgi tip.
Acolo unde reu im sã recunoa tem sau bãnuim o fracturã de coloanã
vertebralã cervicalã, vom avea în permanen ã ideea cã mi carea coloanei
fracturate în timpul a ezãrii pe targã sau în timpul transportului poate
distruge o por iune din mãduva spinãrii. De aceea, în aceste cazuri
Transportul accidenta ilor 21
accidentatul va fi a ezat pe targã de cel pu in patru persoane, dintre care
unul va sus ine cu ambele mâini capul i ceafa, fãrã sã le mi te cât de
pu in. Targa va fi tare, astfel încât bolnavul sã nu se coco eze. Sub ceafã se
va introduce un cearceaf fãcut sul, dar fãrã sã se mãreascã curbura normalã
a cefei; de o parte i alta a capului se vor a eza doi sãcule i de nisip, douã
suluri sau douã perni e. Acestea vor imobiliza în bunã mãsurã coloana
cervicalã pe timpul transportului.
Pentru fracturile de coloanã vertebralã dorsalã sau lombarã, o
condi ie obligatorie este a ezarea pe o targã tare i cu fa a în jos. Dacã
accidentatul se gãse te pe pãmânt cu fa a în jos, el va fi ridicat întroducând
mâinile pe sub piept, bazin i coapse i va fi a ezat pe targã fãrã al îndoi.
Dacã se gãse te cu fa a în sus sau pe o parte, atunci el va fi întors pe loc cu
fa a în jos i apoi ridicat i a ezat pe targã. Întoarcerea se va face fãrã a
rãsuci bolnavul, umerii i oldurile trebuind sã fie întoarse în acela i timp.
Accidenta ilor cu fracturi de coaste i eventual complica ii, care se
sufocã sau respirã greu, trebuie sã le ridicãm toracele mai sus decât restul
corpului.
Bolnavii care au dureri abdominale sau prezintã un abdomen acut,
vor fi a eza i pe spate cu coapsele u or flectate. Pentru aceasta se va
introduce un sul sub genunchi.
Accidenta ii cu membrele superioare fracturate se transportã de
obicei pe spate, dar se cautã o pozi ie convenabilã pentru membrul rãnit i
imobilizat provizoriu, a ezãnd sub cot o perni ã sau un sul.
Fracturile de old se transportã imobilizãnd membrul inferior într-un
dispozitiv special, sau la nevoie, a ezãnd membrul comod pe targã i
limitându-i mi carea de rãsucire prin perne sau suluri puse de o parte i de
alta. La fel se va proceda i în luxa iile de old. Pentru restul fracturilor
Transportul accidenta ilor22
membrului inferior, imobilizate provizoriu, se recomandã a ezarea de
perne sub genunchi, gambã i cãlcâi.
Dacã accidentatul este agitat, cum sunt de obicei cei cu traumatisme
craniocerebrale, pentru a nu cãdea în timpul transportului, el poate fi legat
de targã cu ajutorul unor cearceafuri trecute pe la axile, peste bazin i
deasupra genunchilor, în a a fel încât sã nu jeneze respira ia i circula ia în
membre.
Vom avea în vedere ca accidentatul sã fie bine învelit, mai ales pe
vreme friguroasã i dacã are o distan ã mare de parcurs. Acest lucru se face
cu una sau douã pãturi. Unul din capetele pãturii va sta sub bolnav pentru a
nu lãsa spatele descoperit.
II. A doua manevrã care trebuie efectuatã corect este transportul
propriu-zis al accidentatului cu targa.
Targa poate fi transportatã de douã persoane, dar este mai bine ca
acest lucru sã fie efectuat de patru persoane. Accidentatul va fi transportat
cu capul înainte, pentru a putea fi observat mai bine. Excep ie de la aceastã
regulã face numai coborârea pe pantã sau pe scãri, când bolnavul se va
transporta cu picioarele înainte.
Transportul propriu-zis se descompune în mai mul i timpi:
1. Dupã a ezarea pe targã a accidentatului, la comanda ”la targã” cei
patru salvatori se aranjeazã în felul urmãtor: unul la cap (cu spatele
la capul bolnavului); unul la picioare (privind spre bolnav); unul în
dreapta i altul în stânga sensului de înaintare.
Transportul accidenta ilor 23
2. Urmeazã comanda „apuca i” la care to i se apleacã i apucã targa
(doi de mânere i doi de bare).
3. La comanda „ridica i” targa este ridicatã lent, dar dintr-o datã.
4. Se dã comanda „porni i” la care purtãtorii pornesc to i cu acela i pas,
în afarã de unul din cei a eza i la cap sau la picioare. Dacã sunt
numai doi purtãtori, atunci unul va porni cu stângul i celãlalt cu
dreptul. Aceasta se face pentru a feri accidentatul de scuturãri. Din
acelea i motive pornirea i oprirea se vor face lent, fãrã smucituri.
Pe timpul transportului se va merge cu pa i egali, nu prea mari, iar
accidentele de teren vor fi evitate. Dacã în drum apar obstacole mari
acestea vor fi evitate în felul urmãtor:
În fa a unui gard de înãl ime micã, purtãtorul dinainte predã
mânerul purtãtorului din pãr i, apoi sare peste gard. În acest
timp ceilal i trei ridicã targa la înãl imea gardului i o împing
peste acesta. Purtãtorul care a sãrit gardul preia mânerele din
nou i elibereazã purtãtorii laterali, care sar la rândul lor peste
gard. Dupã ce au trecut, ace tia preiau mânerele de la ultimul
purtãtor, care sare peste obstacol i î i reia locul pe care l-a
avut.
În acela i fel se trece targa peste un zid de înãl ime potrivitã.
Trecerea unui an se face aproximativ la fel: purtãtorii laterali
coboarã în an i preiau mânerele de la primul purtãtor.
Acesta trece an ul i apucã mânerele. În acest timp targa este
împinsã înainte, iar purtãtorii laterali care continuã sã rãmânã
în an , preiau mânerele de la purtãtorul din spate. Dupã ce
acesta trece peste an va prelua mânerele din spate din nou i
Transportul accidenta ilor24
se a teaptã ca cei doi purtãtori laterali sã- i reia locurile
stabilite.
În cazul în care suntem nevoi i sã urcãm o pantã foarte
înclinatã sau o scarã, pentru a nu înclina targa, purtãtorul din
fa ã va coborî partea dinainte a tãrgii, iar cel din spate
împreunã cu purtãtorii laterali, vor ridica partea din urmã a
tãrgii.
Coborâtul unei pante sau scãri se face invers, ridicând partea
de dinainte a tãrgii. În aceste cazuri, trecerea se va face
întorcând targa în a a fel încât bolnavul sã fie transportat cu
picioarele înainte.
Dacã avem de trecut targa prin coridoare înguste sau pe scãri
interioare strâmte, transportul se va face de cãtre doi purtãtori.
La trecerea prin asemenea locuri înguste sau u i, vom avea o
deosebitã grijã sã nu lovim targa, pentru a nu zdruncina
bolnavul i mai ales sã nu-i agã ãm mâinile sau coatele.
A ezarea tãrgii în autosanitarã se face prin u a din spatele
ma inii. Accidentatul este introdus cu capul înainte, sens în
care va fi transportat i cu acest vehicul. Pentru ca încãrcarea
tãrgii cu bolnavul sã se facã corect, unul dintre purtãtorii
laterali se urcã în ma inã i preia mânerele din fa ã ale tãrgii.
Restul purtãtorilor ridicã cealaltã parte a tãrgii la orizontalã i
o împing în ma inã. Dacã cu autosanitara se vor transporta
mai multe tãrgi, vom încãrca mai întâi tãrgile de deasupra,
apoi pe cele de dedesubt.
Transportul accidenta ilor 25
Transportul fãrã targã
Este posibil uneori ca o singurã persoanã sau douã sã fie nevoite sã
transporte victima de la locul accidentului, nedispunând de nici un alt
mijloc sau situa ia localã sã fie de a a naturã încât transportul sã nu poatã fi
efectuat altfel. În aceste cazuri o singurã persoanã poate transporta
bolnavul pe bra e, pe spate, pe umeri sau cu chinga. Dacã sunt doi
salvatori, atunci transportul se face pe bra e orizontal, cu scaunul, “unul
dupã altul” sau cu chinga.
Transportul executat de o singurã persoanã
a) Transportul pe bra e. În acest mod pot fi transporta i cei care
nu prezintã fracturi de coloanã vertebralã sau de membre.
Salvatorul îngenuncheazã i apucã accidentatul cu o mânã sub
coapse i cu cealaltã pe dupã subsuori; apoi se ridicã i duce
bolnavul în bra e.
b) Transportul pe spate. Acest procedeu poate fi utilizat dacã
accidentatul este con tient i nu prezintã fracturi ale
membrelor superioare. Accidentatul este a ezat pe o piatrã,
salvatorul întors cu spatele îngenuncheazã între picioarele
acestuia i îi cere sã-l prindã cu bra ele de dupã gât. Apoi,
apucându-l cu mâinile pe sub genunchi, salvatorul se ridicã i
porne te înspre înainte.
Transportul accidenta ilor26
c) Transportul pe umeri. Dacã victima este incon tientã, în cazul
unui singur salvator, se indicã transportul pe umeri. Un prim
procedeu este transportul pe un singur umãr. În acest caz
purtãtorul ridicã accidentatul pe umãrul sãu drept. Capul
accidentatului se apleacã pe spatele purtãtorului, care î i trece
bra ul sãu drept pe deasupra coapselor victimei, i cu mâna
dreaptã apucã mâna dreaptã a accidentatului. Accidentatul mai
poate fi transportat de cãtre o singurã persoanã, pe amândoi
umerii.
d) Transportul cu chinga de cãtre o singurã persoanã simplificã
transportul i u ureazã efortul depus de salvator.
Transportul executat de douã persoane
a) Transportul pe bra e orizontal. Cei doi salvatori îngenuncheazã pe
partea sãnãtoasã a victimei, la fel ca la transportul cu targa, unul în
dreptul toracelui i bazinului, iar celãlalt în dreptul membrelor
inferioare. Ei î i introduc mâinile pe sub victimã, îl ridicã i pornesc
cu acela i picior, la comandã. Accidentatul î i va petrece bra ul pe
dupã ceafa purtãtorului de la cap.
b) Transportul cu scaunul se poate executa pe un scaun adevãrat pe
care se a azã accidentatul. Dacã nu avem scaun, purtãtorii se apucã
într-un anume fel de mâini, formând ceea ce se nume te scaun.
Accidentatul se a azã pe acesta i î i petrece mâinile pe dupã gâtul
celor ce îl transportã. Încheierea unui scaun se face astfel: fiecare
Transportul accidenta ilor 27
dintre purtãtori î i apucã gâtul mâinii stângi cu mâna sa dreaptã, iar
mâna stângã apucã gâtul mâinii drepte a celuilalt purtãtor.
c) Procedeul „unul dupã altul”. Accidentatul este ridicat de pe sol i
transportat de cãtre doi salvatori, dintre care primul a ezat între
membrele inferioare ale victimei îl sus ine cu anebra ele îndoite pe
sub genunchi; al doilea, a ezat în spate, ridicã i duce accidentatul cu
mâinile petrecute pe sub subsuorile acestuia. Apucarea, ridicarea i
pornirea cu acela i pas se executã la comandã.
d) Transportul cu chinga. Chinga este petrecutã pe sub oldurile
accidentatului, rãsucitã în „8”. Salvatorii îngenuncheazã de o parte i
cealaltã i petrec pe umeri i pe dupã ceafã ochiul respectiv al
chingii, apoi se ridicã i pornesc cu acela i pas, la comandã.
i transportul efectuat de câtre douã persoane se va limita la cazurile
în care nu suspectãm fracturi de coloanã vertebralã sau fracturi greu de
imobilizat, ca cele ale coapsei. În oricare din cazurile de fracturã, prima
manevrã va fi imobilizarea provizorie i apoi transportul.
CAPITOLUL IV
Traumatismele
Prin traumatisme se în elege ansamblul de manifestãri i de
consecin e locale i generale, care apar i se dezvoltã în urma ac iunii
unui agent traumatizant asupra organismului.
Traumatismele se clasificã dupã mai multe criterii:
1. Dupã agentul traumatizant existã traumatisme mecanice,
termice, electrice, chimice, prin iradiere, prin explozii.
2. Dupã numãrul regiunilor anatomice traumatizate:
- traumatisme unice, multiple, asociate, combinate.
- politraumatisme cu interesarea func iilor vitale.
3. Dupã cauza care le-a produs:
- accidentale: circula ie, industrie, cãderi, sport, casnice etc
- agresiuni;
- în scop suicid.
4. În func ie de existen a unei solu ii de continuitate tegumentarã:
- contuzii sau traumatisme închise;
- plãgi sau traumatisme deschise.
Traumatismele mecanice sunt cele mai frecvente. Atunci când
ac ioneazã mai mul i agen i vulneran i, se produc leziuni combinate.
Politraumatismele reprezintã 10-12 % din traumatisme, ele se
caracterizeazã printr-un plus de gravitate, rezultat din concomiten a
leziunilor multiple i din dereglarea func iilor vitale cardio-circulatori i
respiratorii.
Traumatismele 29
IV. 1. Contuziile
Contuziile sau traumatismele închise sunt modificãri structurale i
func ionale produse în esuturi în urma unui agent traumatizant, care nu
creeazã o solu ie de discontinuitate la nivelul tegumentului sau al
mucoasei.
Agentul traumatizant este reprezentat de un corp contondent cu o
suprafa ã mai mare i netedã.
Contuziile se clasificã în:
I. Contuzii superficiale, care la rândul lor se împart în:
1. Contuzii ale tegumentului:
a). Escoria ia superficialã este o pierdere de epiderm, pânã la
stratul cornos, care nu sângereazã i care poate fi o poten ialã poartã de
intrare pentru microbi.
b). Escoria ia profundã depã e te stratul cornos al pielii,
sângereazã i trebuie consideratã ca i o plagã. Acestea douã se trateazã
prin badijonãri cu substan e antiseptice.
c). Impregnãrile sunt re ineri de microparticule de pãmânt, nisip,
metale în tegumente. Se îndepãrteazã prin spãlare sau instrumental.
d). Flictena traumaticã rezultã prin decolarea dermoepidermicã,
are con inut serohemoragic i este rezultatul stazei venoase i a
edemului post traumatic. Ea apare în primele minute sau ore. Poate
apãrea i în hematoame profunde sau în fracturi. Se trateazã prin
punc ionare i pansament steril.
e). Necroza cutanatã post traumaticã se produce prin întreruperea
circula iei în zona tegumentarã interesatã. Se formeazã o escarã care se
Traumatismele30
va elimina i va lãsa în urma ei o plagã. Ea se poate produce i prin
compresiune de la interior, relizatã de un hematom sau de fragmente
osoase fracturate. Se trateazã prin excizie, evacuarea hematomului,
pansamente, la nevoie grefã cutanatã.
f). Echimoza este o revãrsare subdermicã de sânge. Ini ial ea are o
culoare ro ie, violacee, ulterior ea devine albastrã-vânãtã, galben-
verzuie pe mãsura resorb iei i dispare fãrã urme în douã trei
sãptãmâni. Ele pot apãrea precoce, imediat, la locul contuziei sau apar
tardiv la câteva ore, prin difuzarea la distan ã de zona contuzionatã. De
exemplu, în fracturile bazei craniului pot apãrea hematoame palpebrale,
subconjunctivale, pe peretele posterior al faringelui. Se trateazã prin
aplicare de comprese reci i unguent cu Lasonil.
g). Hematomul apare din cauza ruperii vaselor sanguine mai mari.
El poate fi mic (câ iva ml) sau mai mare (1000-3000 ml), ca în cazul
zdrobirilor musculare, fracturilor de coapsã i bazin. Hematomul
circumscris (localizat) este bine delimitat de esuturile adiacente, apare
ca o tumefac ie dureroasã mai moale i fluctuentã, cu crepita ie la centru
i mai consistentã la periferie. El poate avea pulsa ii, dacã comunicã cu
o arterã. Hematomul pielii pãroase a capului se nume te bosã
sanguinolentã. Hematomul difuz se realizeazã prin difuzarea sângelui pe
tecile vasculonervoase în intersti iile musculare. Este întins i difuz,
poate deveni compresiv asupra elementelor vasculare. Hematoamele se
pot infecta. Ele se trateazã cu aplica ii reci umede sau uscate i unguent
cu Lasonil.
2. Contuziile hipodermului se pot solda cu ruperea re elei
vasculare i cu necrozã asepticã. În contuziile hipodermului se poate
produce i necroza tegumentului. Regiunea prezintã edem, echimoze,
hematoame subcutanate.
Traumatismele 31
a). Revãrsatul serolimfatic este o formã particularã de contuzie
hipodermicã i constã în acumularea unui lichid seros între fa cia de
înveli i fa a profundã a hipodermului; rezultã în urma unui impact
traumatic tangen ial. El se produce pe fa a anterolateralã a abdomenului,
la coapsã, în regiunea fesierã i lombarã. Colec ia nu prezintã fluctuen ã
dar se deplaseazã odatã cu mi cãrile corpului. Prevenirea acestul
revãrsat serolimfatic se face prin pansament compresiv.
II. Contuziile profunde. Sunt contuziile fasciilor de înveli ,
aponevrozelor, hernia muscularã, ruptura muscularã; vor fi tratate
ulterior.
Din punct de vedere topografic deosebim:
1.Contuzia abdominalã poate fi numai parietalã, când intereseazã
numai tegumentul sau musculatura i parietovisceralã (60%), când prin
structurile parietale sunt interesate i unul sau mai multe viscere
abdominale.
Contuziile parietale mai frecvente sunt echimozele, hematoamele,
revãrsatul serolimfatic, ruptura mu chiului drept abdominal. Organele
parenchimatoase sau cavitare pot prezenta echimoze, hematoame
subseroase, rupturi par iale sau complete.
Nu existã paralelism între amploarea leziunilor parietale i a celor
viscerale. Existã situa ii când leziunile parietale sunt minime, dar
viscerele abdominale pot prezenta leziuni majore.
Ruptura de organe parenchimatoase se traduce prin sindromul de
hemoragie internã intraperitonealã, iar ruptura de organe cavitare se
traduce prin irita ie peritonealã posttraumaticã. Aceste sindroame se
integreazã în abdomenul acut.
Durerea abdominalã este mare, spontanã i accentuatã la palpare.
Bolnavul are o atitudine antalgicã i anume, flexiunea membrelor
Traumatismele32
inferioare pe abdomen pentru relaxarea musculaturii abdominale. La
palparea abdomenului se înregistreazã apãrarea muscularã: o rigiditate
muscularã tonicã, permanentã, invincibilã, împiedicând prin rezisten a
opusã orice palpare profundã. Bolnavul mai poate prezenta vãrsãturi i
semnele hemoragiei: ame ealã, tahicardie, tahipnee, paloare, sete
accentuatã.
Un astfel de accidentat trebuie transportat la spitalul cel mai
apropiat, evitând a-i provoca mi cãri care îi pot accentua hemoragia.
Nu orice loviturã abdominalã puternicã provoacã rupturi ale
organelor interne. E bine sã se tie cã uneori lovituri relativ u oare pot
sã rupã un organ. De aceea, dacã observãm cã dupã o loviturã în
abdomen durerea nu înceteazã, ci devine din ce în ce mai puternicã i se
înso e te i de alte semne dintre cele men ionate mai sus, este
obligatoriu sã fie cerut ajutorul medicului fãrã întârziere.
Uneori pot sã aparã accidente grave la câteva zile dupã o loviturã,
timp în care bolnavul s-a sim it bine. Apar dureri abdominale, ame eli,
care ne obligã sã consultãm de urgen ã medicul.
2. Contuzia toracicã poate fi toracicã simplã sau cu interesarea
organelor endotoracice.
Contuzia parietalã se traduce prin durere, hematom, perceperea
unei discontinuitã i în cazul rupturii musculare (pectoral).
În cadrul contuziilor toracice: como ia i compresia toracicã
realizeazã douã aspecte particulare.
Como ia toracicã rezultã prin aplicarea unei for e contondente
mari pe regiunea sternalã sau precordialã, se poate manifesta prin apnee
sau dispnee, paloare, puls abia perceptibil, tensiune arterialã scãzutã. Ea
este cauzatã de reflexe inhibitorii vagale, uneori poate duce la exit
Traumatismele 33
instantaneu. Se trateazã prin resuscitare cardiorespiratorie,
oxigenoterapie.
Compresia toracicã se realizeazã prin comprimarea violentã a
toracelui între douã planuri rigide. Clinic se pune în eviden ã prin
existen a mã tii cervicofaciale: pete ii i hemoragii în teritoriul cav
superior: fa ã, gât, umeri. Cedeazã spontan în 10-15 zile. Tratamentul
constã în analeptice cardiovasculare, oxigenoterapie i la nevoie
respira ie artificialã.
În cazul contuziilor mai intense se pot produce fracturi costale,
disjunc ii condrocostale i luxa ii costale. Acestea se manifestã prin
durere vie într-un punct fix, crepita ii. Se trateazã prin infiltra ii
analgezice cu xilinã.
Deoarece capetele coastelor rupte pot sã rãneascã plãmânii sau
vasele mari, în contuziile puternice ale toracelui, pânã la clarificarea
prin examen radiologic a stãrii în care se gãsesc coastele, sã se
imobilizeze toracele cu o fa ã latã trasã circular sau cu o bucatã de
pânzã, fãrã a merge prea jos pentru a nu stânjeni respira ia.
Leziunile endotoracice se manifestã prin colec ii endotoracice
sau în cazurile mai grave prin semne de insuficien ã respiratorie acutã.
3. Contuzia cerebralã sau traumatismele craniocerebrale. De i nu
revendicã întotdeauna i imediat un tratament obligatoriu lezional,
trebuie luate mãsuri adecvate deoarece de ceea ce se face în primele ore
depinde viitorul unui traumatizat craniocerebral. În traumatismele
craniocerebrale prima mãsurã terapeuticã este asigurarea respira iei,
chiar prin intuba ie, deoarece „salvarea vie ii înseamnã de fapt salvarea
creierului” care este un mare consumator de oxigen. În traumatismele
craniocerebrale se întâlnesc urmãtoarele posibilitã i clinice:
Traumatismele34
- como ia, cauzatã de izbirea substan ei cerebrale de pere ii oso i,
fãrã leziuni anatomice i cu recãpãtarea rapidã a stãrii de con tien a.
- contuzia, care este o alterare a substan ei cerebrale, apãrând
starea de comã care persistã în func ie de intensitatea leziunilor.
- compresiunea prin hematom extradural sau subdural, care
determinã apari ia stãrii de comã, cu duratã variabilã, dupã localizarea
hematomului.
Ca rezultat al traumatismului cranian se descriu patru grade de
profunzime a comei:
1. Coma vigilã (de gradul I), în care starea de veghe este încã
prezentã, dar s-a instalat deja un grad de somnolen ã. Se poate
comunica cu bolnavul, dar cu dificultate. Este stadiul de comã
u oarã, accidentatul reac ionând la un stimul dureros.
2. Coma carrus ( de gradul II), în care bolnavul nu reac ioneazã la
excitan i durero i, însã î i pãstreazã reflexele oculare, cutanate i
osteotendinoase. Nu are reflex de degluti ie, fiind un stadiu grav
de comã.
3. Coma profundã (de gradul III), în care toate reflexele sunt
dispãrute, putând surveni tulburãri respiratorii i circulatorii,
manifestate prin depresiune respiratorie i chiar stop respirator,
hipotensiune i în final stop cardiac.
4. Coma depã itã (de gradul IV) este rezultatul reluãrii contrac iei
spontane a cordului dupã 3-4 minute de viabilitate a creierului,
deci este un bolnav decerebrat, irecuperabil ca individ con tient.
Coma instalatã imediat dupã accident nu are valoare prognosticã,
pupilele reac ioneazã la luminã i reflexele osteotendinoase sunt
normale. Deseori apar la început semne foarte grave: contracturi în
Traumatismele 35
extensiune, prona ia i extensiunea membrelor superioare la excita ia
dureroasã, anizocorie sau midriazã inertã, hipersecre ii traheobron ice.
Fracturile situate la baza craniului pot fi înso ite de leziuni ale
trunchiului cerebral i se manifestã de la început prin comã vigilã care
apoi se aprofundeazã, afectând respira ia i circula ia. Accidentatul
poate sã aibã pierdere de sânge pe nas, echimoze în jurul ochilor,
respira ie neregulatã i foarte zgomotoasã.
Ace ti bolnavi trebuie transporta i cu mare grijã la spital,
deoarece în timpul transportului, fiecare mi care bruscã poate înrãutã i
situa ia.
4. Traumatismele vertebromedulare. În traumatismele coloanei
vertebrale se pot produce contuzii, dilacerãri, întreruperi func ionale
incomplete sau complete par iale ale mãduvei spinãrii. Sunt localizate
de obicei în regiunea cervicalã i lombarã; segmentele toracal i sacral
sunt mai fixe i mai rigide. Aceste leziuni se manifestã prin paraplegie
flascã totalã, anestezie totalã, dispari ia reflexelor, tulburãri sfincteriene.
În caz de suspiciune de fracturã de coloanã vertebralã, ridicarea
accidenta ilor se va face cu deosebitã grijã evitându-se torsiunea axului
craniocervicotoracic imprimându-se o u oarã trac iune craniopedioasã
constantã. Se contraindicã flectarea sau torsionarea regiunii cervicale,
deoarece se pot produce sec iuni ale mãduvei spinãrii. Transportul se va
face pe un plan dur, aplicând saci cu nisip de o parte i de alta a regiunii
temporooccipitale.
Leziunile nervoase se manifestã prin imposibilitatea mi cãrii
membrelor inferioare (paraplegie), în caz de leziuni în segment lombar;
i/sau tetraplegie în caz de leziuni în regiuni înalte. Dacã leziunea este
situatã în zona cervicalã a mãduvei spinãrii, deasupra originii nervului
Traumatismele36
frenic, se indicã de extremã urgen ã respira ie artificialã, deoarece
mi cãrile diafragmei sunt abolite.
5. Traumatismele maxilofaciale se caracterizeazã prin:
- asfixie, produsã prin edem al plan eului bucal, acumulãri de
secre ii i cheaguri sanguine, edem al glotei, cãderi ale bazei limbii în
faringe, ca urmare a fracturilor mandibulei, aspira ii de fragmente
osoase, din i sau proteze.
- primul ajutor constã în trac iunea limbii cu o pensã sau cu mâna
i fixarea ei la exterior, aspirarea corpilor strãini din faringe sau
extragerea lor cu o pensã i la nevoie traheostomia i aspirarea
secre iilor.
- hemoragia poate fi moderatã sau masivã în raport cu vasul lezat.
Lezarea arterei carotide sau a venei jugulare poate duce la moarte la
locul accidentului. Se va aplica hemostaza provizorie prin compresiune
digitalã pe marginea medialã a sternocleidomastoidianului sau
pansament compresiv.
- ocul posttraumatic este grav. Primul ajutor constã în
oxigenoterapie i perfuzie endovenoasã.
- fracturile masivului facial pot fi înso ite sau nu de como ie
cerebralã. Se va încerca o fixare provizorie prin aplicarea „pra tiei
mentoniere” sau a unui pansament compresiv vertex-mandibulã.
IV. 2. Plãgile
Plãgile sau rãnile sunt leziuni traumatice caracterizate prin
întreruperea continuitã ii tegumentelor sau a mucoaselor.
Traumatismele 37
Distrugerea esuturilor poate fi provocatã de o ac iune mecanicã,
termicã, chimicã sau electricã.
Plaga produce reac ii locale i uneori ale întregului organism.
Clasificarea rãnilor
1. Plaga este simplã când marginile ei sunt liniare i regulate.
2. Plaga compusã are marginile neregulate i intereseazã uneori
organe importante.
3. Plaga este complicatã când în timpul evolu iei ei se
supraadaugã infec ii grave.
4. Plaga superficialã intereseazã numai pielea.
5. Plaga profundã intereseazã i restul esuturilor; atunci când
comunicã cu o cavitate naturalã (peritoneu, pleurã, pericard),
rãnile se numesc penetrante. Rana penetrantã înso itã de
rãnirea unui organ cavitar se nume te perforantã.
Oricare dintre aceste rãni pot fi produse în condi ii i prin ac iuni
diferite.
1. Prin ac iune mecanicã se pot produce plãgi prin tãiere,
în epare, contuzie, mu cãturã, armã de foc.
a). Rana tãiatã poate fi operatorie sau accidentalã. Aceasta
din urmã se produce prin instrumente tãioase, cioburi. În rãnile tãiate
marginile pielii sunt regulate, distrugerile de esuturi sunt mici i
vindecarea se face repede.
b). Rana prin în epare poate fi produsã prin a chii de
lemn, instrumente ascu ite, împunsãturi de coarne de animale. Se
caracterizeazã printr-o rãnire micã a pielii i distrugeri limitate de
esuturi.
O categorie aparte o formeazã rãnile prin în epãturã de insecte.
Acestea sunt periculoase deoarece în acela i timp cu în epãtura, insecta
introduce în esuturi substan e iritante i provoacã prurit, transformând
Traumatismele38
în epãtura într-o poartã de intrare a infec iei. În epãturile de insecte
inoculeazã uneori germenii unor boli generale (paludism, tifos
exantematic).
c). Plãgile prin mu cãturã . Cel mai des întâlnite sunt cele
provocate de animale domestice, mai rar de animale sãlbatice i foarte
rar de cãtre oameni. Pericolul rãnilor prin mu cãturã este foarte mare
deoarece se pot transmite unele boli (turbarea). Mu cãtura de viperã este
relativ rarã la noi în arã i este provocatã de mu cãtura viperei cu corn.
d). Rãnile prin arme de foc pot fi provocate de alice care se
împrã tie în esuturi sau prin gloan e de diferite calibre. Aceste rãni pot
fi unipolare, cu oprirea proiectilului în esuturi, sau bipolare,
prezentând un orificiu de intrare i altul de ie ire. Orificiul de intrare
este punctiform, cel de ie ire exploziv, prezentând o rupere radialã a
esuturilor.
Denumirea rãnilor trebuie sã cuprindã: forma anatomicã, regiunea
i cauza ei.
Simptomele rãnii
Rana se înfã i eazã în clinicã în mod diferit în raport cu
distrugerile de esuturi.
Durerea este un simptom constant. Ea nu lipse te decât la
bolnavii în stare gravã de oc. Durerea este de intensitate diferitã în
raport cu regiunea în care s-a produs rana i tipul de ranã. La bolnavul
corect tratat i imobilizat, durerea dispare în 5-6 ore. Dacã apare dupã
câteva zile înseamnã cã a apãrut o complica ie, de obicei o infec ie.
Alt simptom este impoten a func ionalã. Ea este cauzatã de
durere i/sau de leziunile produse de traumatism: sec iunea de nerv,
tendon, ligamente sau deschiderea unei articula ii.
Traumatismele 39
În rãnile deschise, pielea este sfâ iatã. Întinderea i forma
leziunilor pielii sunt în func ie de agentul vulnerant i modul lui de
ac iune. În ranã se vãd esuturile subjacente: mu chi, tendoane, os,
viscere. esuturile au la început o culoare ro ie-sângerândã. esuturile
descoperite se deshidrateazã repede, se usucã, se cianozeazã, ceea ce
face sã se modifice caracterul ini ial al rãnii.
Orice ranã este înso itã de hemoragie. Importan a hemoragiei
depinde de natura vasului interesat. Caracterele ei sunt variabile în
raport cu natura vasului care sângereazã.
Rãnile infectate sunt înso ite, de obicei, de simptome generale:
febrã i frison. Durerea prelungitã produce tulburãri din partea
sistemului nervos central: agita ie i nelini te.
Tratamentul rãnii
1. Prima atitudine în tratarea unei plãgi este suprimarea durerii
prin imobilizarea regiunii i administrarea de antialgice.
2. Oprirea hemoragiei prin hemostazã provizorie.
3. Curã irea rãnii i pansarea ei corectã.
4. Seroterapia antitetanicã i antigangrenoasã; antibiotice.
5. Transportul accidentatului se va face în condi ii care sã
înlãture durerea. Regiunea rãnitã va fi imobilizatã, pozi ia
bolnavului în timpul transportului fiind cea de repaus.
Transportul sã nu fie obositor.
Se vor îndruma obligatoriu la spitalul de urgen ã urmãtoarele
plãgi:
- superficiale întinse;
- prin contuzie cu pierderi mari tegumentare;
Traumatismele40
- cele la care nu s-a putut preciza dacã sunt sau nu
profunde;
- cele profunde;
- cele înso ite de fracturi, cu leziuni tendinoase,
articulare sau nervoase;
- cele ale mâinii;
- cele penetrante (la nivelul ochilor implicã pansarea
ambilor ochi).
Primul ajutor în accidentele ochilor
La nivelul ochilor pot fi întâlnite contuzii, plãgi tãiate sau
în epate, cu sau fãrã corpi strãini i arsuri.
Cel care a suferit un astfel de accident prezintã urmãtoarele
semne: lãcrimare, fotofobie, dureri la nivelul ochiului, scãderea acuitã ii
vizuale.
La examenul ochiului se constatã înro irea conjunctivei, umflarea
pleoapelor, înce o area corneei, prezen a de hemoragii conjunctivale i
intraoculare, plãgi simple sau perforante, fragmente din corpul care a
produs lovitura.
Tratamentul plãgilor oculare trebuie fãcut numai de medic.
Acidentatul va fi îndrumat de urgen ã la specialist, dupã ce i s-a
aplicat un pansament protector fãcut dintr-o compresã sterilã sau o
batistã foarte curatã.
În cazul plãgilor perforante, în acordarea primului ajutor, se va
evita în primul rând agravarea leziunilor i se vor face cât mai pu ine
manevre la nivelul regiunii lezate. Este recomandabil sã se aplice un
Traumatismele 41
pansament, care sã cuprindã amândoi ochii, chiar dacã numai unul este
rãnit. În acest mod se împiedicã mi cãrile globului ocular rãnit, care ar
face posibilã agravarea leziunii.
Acidentatul va fi transportat cu cel mai rapid mijloc, la o unitate
de specialitate.
Primul ajutor în mu cãtura de viperã
Veninul de arpe con ine substan e hemolitice, proteolitice,
neurotoxice. În anumite situa ii, mu cãtura de viperã poate periclita
via a bolnavului.
Manifestãrile locale se caracterizeazã prin durere vie, persistentã,
marca dublã a perechilor de din i care pãtrund pânã la hipoderm, edem,
eritem, vezicule epidermice.
Manifestãrile generale sunt reprezentate de: gre uri, vãrsãturi,
ame eli, obnubilare, iar în cazurile grave echimoze, pete ii generalizate,
epistaxis, gingivoragii, hematemezã, hematurie, edem pulmonar acut,
colaps, comã i exitus.
Tratamentul trebuie sã fie energic i precoce. Tratamentul local
constã în aplicarea unui garou, proximal de leziune, men inut pânã la 1
orã, suc iunea cu ajutorul gurii de cãtre o persoanã care nu are leziuni
bucale (30 min.) sau la nevoie incizia în cruce cu excizia chirurgicalã a
plãgii pânã la fascie.
General, se va administra ser antiviperin (10-20 ml. i.m. sau în
perfuzie); hemisuccinat de hidrocortizon, antienzime. Profilaxia
antitetanicã este obligatorie.
Traumatismele42
IV.3. Ruptura muscularã i ruptura de tendon
Rupturile musculare sunt frecvent leziuni de hiperfunc ie care
apar în cursul eforturilor intense i rapide: alergãri de vitezã, sãrituri,
tenis de câmp etc. Se produc prin contracturã muscularã bruscã.
Mu chii cei mai des interesa i sunt: cei de pe fa a posterioarã a
coapsei, apoi adductorii, cvadricepsul femural i tricepsul sural.
Dintre factori favorizan i ai rupturilor musculare amintim frigul
umed i omiterea exerci iilor de pregãtire a organismului pentru efort,
factorul constitu ional având i el un rol în producerea acestora.
Ruptura muscularã, dupã numãrul de fibre interesate, poate fi:
fibrilarã, fascicularã i totalã.
Simptomatologia se caracterizeazã prin: apari ia unei dureri vii în
timpul efortului, cu caracter de loviturã de bici, de piatrã, cârcel sau
sfâ iere care obligã sportivul sã întrerupã brusc efortul.
În ruptura fibrilarã, obiectiv nu constatãm nimic deosebit la
nivelul leziunii; pacientul acuzã o durere mai mult sau mai pu in difuzã
la palpare.
În celelalte forme de rupturi, imediat dupã accident se palpeazã o
denivelare, care dispare dupã instalarea hematomului. Acesta apare sub
forma unui infiltrat difuz, cu echimozã la distan ã, în cazul în care s-a
rupt i fascia de înveli . Echimoza apare la câteva zile de la accident.
Hematomul se poate prezenta i sub formã de colec ie, care se
transformã într-un chist.
Tratamentul rupturilor musculare este conservativ i chirurgical.
Tratamentul conservativ se aplicã în rupturile fibrilare i fasciculare. El
constã în aplicarea unor comprese reci i bandaj compresiv pentru 24-48
ore pentru a împiedica formarea hematomului. Primele comprese e bine
sã fie rãcite cu Kelen.
Traumatismele 43
În rupturile fasciculare se face o imobilizare pentru câteva zile cu
o atelã, în pozi ia de relaxare a mu chiului lezat.
Dupã 2-3 zile de la rupturã se poate începe fizioterapia.
Masajul este contraindicat în rupturile musculare deoarece,
aplicat mai ales în faza ini alã a rupturii, poate produce osificãri la
nivelul leziunii.
În cazul rupturilor musculare tratate conservativ, activitatea
sportivã va fi reluatã numai dupã dispari ia durerii la palpare, ceea ce
corespunde cu 10 zile pentru rupturile fibrilare i 20-30 de zile pentru
cele fasciculare. O vindecare incompletã expune la recidive.
În caz de rupturã muscularã totalã se impune tratamentul
chirurgical. Ca prim ajutor, se imobilizeazã în atelã, se aplicã
pansasment compresiv cu Kelen i se transportã la spital.
Ruptura muscularã se poate produce i prin traumatizare directã.
Hernia muscularã se produce prin ruptura fasciei musculare.
Clinic, se recunoa te prin existen a unei tumori de consisten ã moale,
nedureroasã, palpabilã când mu chiul este în relaxare i care dispare
odatã cu contrac ia sa.
Hernia muscularã se întâlne te mai frecvent la mu chii biceps
brahial, drept anterior, triceps sural, mu chii antebra ului, tibialul
anterior. Fa cia nu are tendin ã spontanã la vindecare, motiv pentru care
este necesarã suturarea ei.
Ruptura de tendon este o leziune de hiperfunc ie. Ea interseazã
tendoanele care au suferit un oarecare grad de degenerescen ã grãsoasã.
Uneori se prodce smulgerea inser iei osoase a tendonului.
Tendonul lui Achile este cel care suferã cele mai multe rupturi.
De cele mai multe ori sediul rupturii se gãse te la trecerea tendonului în
mu chi.
Traumatismele44
În ruptura acestui tendon existã o durere localizatã la nivelul
tendonului, impoten ã func ionalã manifestatã prin imposibilitatea
ridicãrii pe vârful piciorului i la palpare se pune în eviden ã o
depresiune care întrerupe continuitatea tendonului. Mai târziu, când
tumefac ia din jurul tendonului a dispãrut, aceastã depresiune se vede la
inspec ia din profil a gleznei.
Tratamentul cel mai eficace este cel chirurgical.
Ca prim ajutor se face o imobilizare provizorie a gleznei,
piciorului i gambei (în unghi drept) i se transportã la spital.
IV. 4. Crampa muscularã
Numitã i „cârcel” este un accident frecvent întâlnit la sportivi i
în special la înotãtori. Apare în general la sportivii obosi i, la cei care
alocã prea pu in timp pregãtirii organismului pentru efort, la cei
emo iona i i la cei surmena i. Frigul i rãceala apei sunt factori
favorizan i ai crampei musculare.
Uneori crampa muscularã poate apãrea ca urmare a unei contuzii
musculare i se poate asocia cu fenomene de rupturã de fibre musculare
sau tendinoase.
Crampa apare sub forma unei dureri vii, constrictive, bru te i cu
tendin a extinderii de la un fascicul de fibre la un mu chi sau un grup de
mu chi.
În timpul crampei, mu chiul interesat se gãse te într-o contrac ie
tonicã, prezentând la palpare o consisten ã durã, ducând la impoten a
func ionalã a membrului respectiv.
Traumatismele 45
Durerea se exacerbeazã prin încercarea de efectuare a mi cãrii
active i este amelioratã sau poate sã disparã prin scurtarea pasivã a
mu chiului (flexiune).
În caz de rupturã muscularã, manevra de scurtare a mu chiului nu
aduce nici un fel de ameliorare. Durerea în acest caz este mult mai
circumscrisã, limitându-se la locul rupturii, fãrã iradiere. La locul
rupturii musculare se pot observa hematoame sau echimoze.
Tratamentul constã în: punere în repaus; manevra de scurtare a
mu chiului; comprese calde sau aer cald; masaje foarte u oare pe zona
dureroasã cu revulsive locale, alcool.
CAPITOLUL V
Pansamentul
Pansamentul este actul chirurgical prin care se protejeazã i se
aseptizeazã o rana pentru a înlesni o bunã cicatrizare.
Principiile unui bun pansament. Pentru ca scopul propus sã fie
realizat, un bun pansament trebuie sã respecte câteva reguli fundamentale.
a). Asepsie perfectã. Toate materialele i instrumentele care vin în
contact cu plaga trebuie sã fie sterilizate. De asemenea, trebuie
dezinfectate mâinile celui care face pansamentul i tegumentele din jurul
rãnii.
Pentru a asigura sterilitatea în timpul pansamentului se folosesc
instrumente sterile; la fiecare pansament se folose te alt rând de
instrumente.
Materialul pentru pansament se pãstreazã în casolete sterilizate.
Pentru a pãstra asepsia pe parcursul pansamentelor, nu se va umbla cu
instrumentele cu care se panseazã în aceastã casoletã. Un ajutor, folosind
o pensã sterilã întrebuin atã numai în acest scop, serve te materialul
necesar. Pansamentele vechi, îmbibate cu puroi, se scot de pe ranã de
cãtre un ajutor.
b). Absorb ia secre iilor rãnii este o altã condi ie a unui bun
pansament. Absorb ia se realizeazã pe baza principiului fizic al
capilaritã ii i evaporãrii. Pentru aceasta se acoperã rana cu o compresã de
tifon, de regulã umezitã. Însu irea absorbantã a acestui material este
Pansamentul 47
slabã, fiind însã compensatã de calitatea pe care o are de a nu se lipi de
plagã i de a nu lãsa scame.
Absorb ia se face prin stratul urmãtor, care este format din vatã
hidrofilã. Pansamentele în scop absorbant nu vor fi acoperite cu material
impermeabil, deoarece acesta împiedicã a doua însu ire a pansamentului
absorbant – evaporarea. Împiedicând evaporarea se împiedicã în acela i
timp i însu irea absorbantã.
c). Pansamentul sã nu fie dureros. Pentru aceasta se cer, din partea
celui care-l face, rãbdare i îndemânare. Nu este indicatã smulgerea
pansamentului de pe o ranã. Pansamentul lipit se înmoaie cu apa
oxigenatã sau cu ser fiziologic.
Pansamentul lipit este dovada cã secre iile plãgii sunt minime.
Explorarea traiectelor plãgii trebuie fãcutã cu blânde e i fãrã sã
irite esuturile. Uscarea secre iilor plãgii nu se va face prin tergerea cu
comprese, ci spãlând rana cu un curent slab de ser fiziologic sau solu ie
de permanganat 1/4000.
d). Aseptizarea plãgii se face cu ajutorul unor substan e chimice:
sulfamide, antibiotice.
Fiecare antiseptic are unele calitã i, care corespund unui anumit
stadiu din evolu ia plãgii. Astfel, apa oxigenatã este indicatã când rana
este adâncã i are secre ii bogate. În rãnile superficiale se folosesc
bacteriostatice din grupul sulfamidei, înglobate în grãsime.
e). Protec ia rãnii. Pansamentul trebuie sã apere rana de infec ia
din afarã i de ac iunea mecanicã a uscãrii i a altor microtraumatisme:
frig, cãldurã etc. Aceastã însu ire este datã de straturile succesive care
Pansamentul48
alcãtuiesc pansamentul i de grosimea lor. Grosimea stratului de vatã este
în raport cu întinderea i secre ia plãgii.
Pentru a realiza o bunã protec ie a plãgii, pansamentul trebuie fãcut
astfel încât sã nu se desprindã sau sã nu alunece de pe ranã. Modul de
fixare al unui pansament depinde de sediul rãnii, de abunden a secre iilor
i de starea bolnavului.
f). Schimbarea pansamentului se va face cât mai rar posibil, în
func ie de evolu ia plãgii.
g). Imobilizarea regiunii este un element de mare valoare în
grãbirea cicatrizãrii. O ranã pusã în repaus este mai pu in dureroasã i
provoacã mai pu ine reflexe inhibitoare, grãbindu-se astfel vindecarea.
Imobilizarea trebuie fãcutã în pozitie de repaus a regiunii. Pentru
imobilizare se folosesc atele de sârmã, de lemn sau extensie continuã.
Materialul necesar unui pansament. Materialul folosit pentru
pansarea unei rãni trebuie sã fie u or, elastic, absorbant al secre iilor
plãgii i aseptic. El trebuie sã apere rana de infec ii i sã o fereascã de
microtraumatismele de afarã. Materialele care îndeplinesc toate aceste
condi ii sunt: tifonul, fa a i vata.
Tifonul este o pânzã rarã fãcutã din bumbac. Tifonul de bunã
calitate se recunoa te prin faptul cã se cufundã în apã; 10 grame de tifon
de bunã calitate re in 20 grame de apã.
Tifonul din celofibrã este mai pu in hidrofil, se sterilizeazã mai
greu i nu poate fi recuperat.
Pregãtirea tifonului se face prin tãierea în bucã i pãtrate de diferite
dimensiuni, împãturite în patru cu marginile înãuntru. Apoi se pune în
casoletã i se sterilizeazã la autoclav.
Pansamentul 49
Vata se folose te pentru a da pansamentului elasticitate i a proteja
plaga. Pentru absorb ie se folose te vata hidrofilã. Aceasta se ob ine prin
degresarea bumbacului. O vatã hidrofilã de bunã calitate este de culoare
albã, omogenã, firul trebuie sã aibã cel pu in 20 cm. lungime, sã fie destul
de rezistent, sã nu se pulverizeze.. Pusã pe apã ea se scufundã imediat.
Vata hidrofilã îndepline te mai multe func ii:
- dã elasticitate pansamentului i prin aceasta fere te rana
de traumatismele externe;
- men ine o cãldurã constantã la nivelul rãnii;
- opre te infec ia din afarã;
- to i corpii strãini de afarã sunt opri i în pãturile
superficiale ale stratului de vatã;
- absoarbe secre iile rãnii.
Deoarece se lipe te de plagã, între vatã i ranã se întinde un strat de
comprese.
Vata se taie în dreptunghiuri, se pune în casoletã i se sterilizeazã
în autoclav. Vata folositã la curã area rãnilor se îmbracã în sac de tifon.
Instrumentarul. Pentru a face un pansament este nevoie de : pense
anatomice, pense hemostatice, foarfecã, sonde canelate, stilet butonat
pentru explorarea rãnii. Sterilizarea instrumentarului se face la autoclav.
Tehnica unui pansament. Un bun pansament este acela care
respectã principiile descrise anterior.
Pansamentul se aplicã dând bolnavului o pozi ie odihnitoare pentru
el i potrivitã celui care îl executã.
Pozi ia bolnavului i a regiunii de pansat se alege potrivit cu starea
generalã a bolnavului, inând seama de întinderea rãnii i de regiunea
anatomicã.
Bolnavul poate fi pansat ezând sau culcat. Pentru copii i
persoanele mai sperioase este mai bunã pozi ia culcatã.
Pansamentul50
Pansarea se face în patru timpi:
1. Primul timp al pansamentului este crearea câmpului operator.
Acesta constã în curã irea tegumentelor din jurul rãnii i dezinfec ia lor.
Pentru aceasta se terg cu o compresã uscatã secre iile din jurul rãnii,
începând de la plagã spre înafarã. Se degreseazã dupã aceea pielea cu
benzinã iodatã. Apoi se dezinfecteazã pielea cu alcool sau tincturã de iod.
2. Al doilea timp al pansamentului este tratarea rãnii. Aceasta
trebuie fãcutã respectând principiul unui bun pansament. i indica iile
diferitelor antiseptice i antibiotice.
3. Al treilea timp al pansamentului îl reprezintã acoperirea rãnii. Se
aplicã deasupra plãgii douã, trei comprese umezite în antisepticul ales.
Compresa trebiue sã depã eascã cu cel pu in 1 cm. marginile rãnii. Dupã
aceea se aplicã vata.
4. Ultimul timp al pansamentului îl constituie fixarea lui. Pentru
rãnile care secretã abundent se recomandã fixarea prin fe i; pentru
celelalte se poate folosi pansamentul lipit. Dacã pielea este iritatã se
preferã pansamentul cu fa ã.
Pentru pansamentele foarte dureroase se pot administra bolnavului
sedative ale sistemului nervos.
Primul pansament
Orice ranã accidentalã trebuie consideratã infectatã i tratatã ca
atare. De primul pansament depinde evolu ia plãgii.
Timpul I este acela i ca pentru orice pansament, cu deosebirea cã
formarea câmpului operator începe cu raderea firelor de pãr din jurul
Pansamentul 51
rãnii, pânã la buzele plãgii. Dacã se neglijeazã acest amãnunt firele de pãr
pãtrund în ranã i grãbesc infec ia.
Timpul II. Tratarea rãnii este esen ialã în primul pansament. Dupã
natura rãnii, acest timp cuprinde lãrgirea rãnii, curã irea ei, scoaterea
corpilor strãini, drenarea sau cusãtura. Se tie cã rãnile sunt cu atât mai
supuse infec iei, cu cât rana pielii e mai micã fa ã de distrugerile
esuturilor din adâncime.
A lãrgi o ranã înseamnã sã realizãm un paralelism între tegumente
i profunzime.
Curã irea rãnii urmãre te scoaterea esuturilor distruse i a corpilor
strãini.
Drenarea rãnii este importantã.
Ceilal i timpi ai pansamentului rãmân nemodifica i.
La primul pansament se adaugã al cincilea timp care constã în
tratamentul preventiv. Dupã natura rãnii i dupã condi iile în care s-a
produs, tratamentul preventiv constã în injectarea de ser antitetanic i
antigangrenos odatã cu începerea medica iei antiinfec ioase generale.
Pansamentul umed este folosit ca antiinflamator, în tratamentul
eczemelor i al unor inflama ii superficiale. Este de douã feluri:
pansament umed simplu si Prisnitz. Acesta din urmã este contraindicat în
rãnile care secretã abundent.
Pansamentul umed constã în aplicarea pe esuturi a compreselor i
vatei umezite în prealabil. Umezirea se poate face cu solu ie de nitrat de
argint 1/6000. Se fixeazã întotdeauna cu fe i. Trebuie primenit din trei în
trei ore.
Pansamentul Prisnitz este un pansament umed cãruia i se împiedicã
evaporarea printr-un strat impermeabil. Împiedicând evaporarea,
umiditatea se men ine 24 ore. Materialul impermeabil trebuie sã
depã eascã pansamentul cu 1 cm. De obicei pentru umezire se folose te
Pansamentul52
apa simplã. Pentru rãnile degetelor i în epãturi se recomandã umezirea
pansamentului într-un amestec de o parte alcool i o parte apã.
Nu se aplicã pe rãni supurate i regiuni pãroase. Nu este indicat sã
se foloseascã dupã dezinfec ia tegumentelor cu tincturã de iod.
Pansamentul compresiv este o formã de pansament care urmãre te
apãsarea esuturilor i, pânã la un punct, imobilizarea regiunii. Este
indicat în entorse, hidartrozã, rãni care sângereazã, în acest caz având i
func ie hemostaticã. Dacã existã, ranã se aplicã tifon; dacã nu existã se
face numai cu vatã. Stratul de vatã trebuie sã fie gros 5-6 cm. Fa a se
trage foarte strâns, folosind înfã area în „8”. Un pansament compresiv
este bine fãcut dacã dã un sunet cartonat la ciocãnitul cu degetul. El nu
trebuie sã facã stazã venoasã i sã nu fie dureros. Acest pansament se
men ine 8-10 zile.
Pansamentul gipsat ocluziv nu trebuie confundat cu aparatul gipsat.
Este indicat în toate formele de rãni, dar mai ales în arsuri. Pe ranã se
a azã câteva straturi de tifon; apoi se aplicã fa a gipsatã. Se men ine 15-
20 de zile, pânã este înmuiat de secre iile rãnii. Când rana este înso itã de
fracturã, gipsul se face mai gros i prinde i articula iile vecine.
CAPITOLUL VI
Bandajul
Bandajarea este mijlocul de men inere a unui pansament cu
ajutorul unei fe i sau basmale de pânzã special croitã.
I. Bandajarea simplã
Se face cu ajutorul unei fe i. Fa a este un sul de tifon de
dimensiuni, lungime i lã ime, diferite.
Tifonul din care se face fa a este o pânzã rarã de bumbac care este
mai deasã decât tifonul folosit la pansament.
Lã imea unei fe e este de 5-25 cm.; lã imea trebuie aleasã în raport
de segmentul de membru unde se aplicã fa a. În general, lã imea trebuie
sã fie egalã cu diametrul regiunii unde se aplicã; excep ie face degetul,
unde se aplicã o fa ã întotdeauna mai latã decãt diametrul.
Lungimea fe ii este între 5-20 metri; cea mai folositã este de 5-10
metri. O fa ã prea lungã fa ã de circumferin a regiunii care trebuie
bandajatã constituie o greutate în bandajare. Lungimea fe ii trebuie aleasã
propor ional cu regiunea i întinderea pansamentului.
Bandajarea trebuie sã respecte câteva reguli:
- trebuie sã corespundã scopului pentru care este aplicatã,
adicã men inerea pansamentului;
- sã nu fie prea strânsã, deoarece poate provoca dureri i
stazã venoasã, dar nici prea largã, pentru a nu aluneca;
Bandajul54
- sã se facã cu îndemânare, sã nu provoace dureri i mi cãri
inutile bolnavului;
- fãrã indica ii speciale, bandajarea începe întotdeauna de
la extremitatea membrului spre rãdãcina acestuia;
- cel care trage fa a este bine sã priveascã fa a bolnavului;
- fa a se conduce de la stânga la dreapta celui care o aplicã.
Aplicarea fe ii
Bandajar ea începe întotdeauna cu un tur circular. Se desfã oarã 15-
20 cm; cu mâna stângã se apucã cap ãtul fe ii între police i celelalte
degete. Cu dreapta se ine sulul, în timp ce cu stânga se întinde fa a. Cu
mâna dreaptã se face primul tur circular. Col ul rãmas în afarã se
râsfrânge înãuntru i se trece al doilea tur circular, care are ca scop
fixarea fe ii.
Bandajar ea se terminã tot cu un tur circular. Pentru aceasta, cu
indexul mâinii stângi se face o buclã a fe ii care permite transformarea
turului fe ii spirale în circular. Bucla s e râsfrânge înãuntru i se acoperã
de al doilea tur cu care se sfâr e te bandajul. Acesta se încheie cu un ac
de siguran ã, prin coasere, se lipe te cu leucoplast, se înoadã. În caz cã se
înoadã, cu o foarfecã se despicã fa a în douã pãr i egale care se rãsucesc
la 180 0 ; unul dintre capete este adus înainte, celãlalt înapoi i se înoadã.
Oprirea bandajãrii se face întotdeauna la punctele de sprijin ale
pansamentului, niciodatã în partea îngustã a membrului sau la nivelul
rãnii.
Modalitã i de a conduce bandajarea. Se descriu urmãtoarele
modalitã i: fa a circularã, în spiralã, în formã de „8”, în spic de grâu,
rãsfrântâ i în evantai.
Bandajul 55
Fa a circularã se aplicã destul de rar i numai în regiunile care au
formã cilindricã. Se aplicã la cap, gât, torace, încheietura mâinii. Tururile
fe ii se suprapun exact unul peste celãlalt. Are neajunsul cã în regiunile
mobile (gât, abdomen) se rãsuce te transformându-se într-un cordon care
produce suferin ã bolnavului.
Fa a în spiralã nu este suficientã pentru a men ine un pansament.
În mod obi nuit tururile de fa ã se acoperã unul pe altul o treime. Atunci
când se aplicã pe membre, are inconvenientul cã nu se adapteazã bine,
lãsând bandajul mai larg în partea distalã. Pentru a îndepãrta acest
neajuns se poate face spiralã descendentã.
Fa a rãsfrântã este un corectiv al fe ii în spiralã. Se începe cu un
tur circular, celelalte tururi spirale, ajunse pe fa a anterioarã, se opresc cu
policele mâinii stângi, iar sulului de fa ã, i se imprimã cu ajutorul mâinii
drepte o rãsucire de 180 0 i se continuã înfã urarea, imprimând o direc ie
spiralã în sens invers.
Fa a în formã de „8” se folose te în regiunile articulare.
Bandajar ea începe printr-un tur circular dedesubtul articula iei, se trece
fa a oblic deasupra articula iei unde se face al doilea tur circular; apoi se
revine oblic inferior articula iei, încruci ând prima diagonalã. Tururile se
trag alternativ anterior i posterior articula iei. Fe ile oblice acoperã o
treime din cea trasã mai înainte. Bandajul se term inã deasupra articula iei,
care serve te ca punct de sprijin.
Fa a în spic de grâu sau spica se aplicã la nivelul articula iilor.
Tururile fe ii se acoperã unul pe celãlalt, dând impresia unui spic de grâu.
Bandajarea începe prin tururi circulare care se fixeazã deasupra
articula iei. Ele formeazã punctul de sprijin al pansamentului. Pornind de
la acest punct de sprijin se trece fa a în formã de „8”, fiecare tur
acoperind 2/3 din cel dinain tea lui. Pansamentul se terminã prin tururi
circulare la punctul de sprijin.
Bandajul56
Fa a în evantai. Tururile de fa ã se adunã spre un punct. Aceastã
formã de pansament se folose te în mod obi nuit la articula iile
genunchiului i cotului. Pansamentul începe printr-un tur oblic deasupra
articula iei. Tururile urmãtoare î i scad din oblicitate, ajungând circulare
la mijlocul articula iei, iar de la acest nivel devin oblice dedesubtul
articula iei. Se terminã prin fixare cu un ac de siguran ã de punctul de
adunare.
Scoaterea pansamentului. Se desprinde capãtul fe ii; aceasta se
deapãnã în sens invers direc iei în care a fost aplicatã. Fa a se face ghem
i se trece dintr-o mânã în cealaltã.
Bandajarea în raport cu diferite regiuni
Bandajarea degetelor mâinii. Oricare ar fi forma de bandajare,
pozi ia mâinii este în prona ie i aplicarea fe ii se face pe partea dorsalã.
Bandajar ea simplã este indicatã în plãgi ale degetelor. Pornind de la
rãdãcina degetului, se îmbracã degetul pe fa a dorsalã i palmarã cu douã,
trei tururi de fa ã, în axul longitudinal al degetului. Apoi de la vârful
degetului, spre rãdãcina lui se fac tururi de fa ã în spiralã. Fa a se terminã
la rãdãcina degetului.
Spirala degetelor se începe prin bandajare circularã deasupra
încheieturii pumnului. Prin tururi de fa ã trase oblic se abordeazã degetul
respectiv, care este înfã urat prin tururi spirale descendente pânã la vârf
i apoi prin tururi ascendente. La rãdãcina degetului turul de fa ã ia traiect
oblic, ajungându-se la încheietura pumnului, unde se terminã
pansamentul.
Pentru police i degetul mic se recomandã spica. Aceasta începe
prin tururi circulare la încheietura pumnului, de unde se coboarã la police,
Bandajul 57
conducând fa a în formã de „8”. Bandajar ea se încheie la încheietura
pumnului, care serve te ca punct de sprijin.
Mãnu a este o înfã urare spiralã a tuturor degetelor.
Pentru rãnile fe ei palmare sau dorsale ale mâinii se aplicã
bandajarea în „8”. Se începe la încheietura pumnului cu un tur de fa ã
circular, se trece oblic peste regiunea rãnitã, se trece oblic în palmã i se
încheie în cifra „8”, dând fe ii o direc ie oblicã care se încruci eazã cu
prima fa ã.
Pentru antebra i bra se aplicã spirala cu fa ã râsfrântã.
Pentru cot se recomandã pansamentul în „8” sau în evantai.
Pentru axilã sau regiunea umãrului se face spica umãrului.
Pansamentul se începe de la nivelui sternului, se trece pe deasupra
umãrului, se coboarã în axilã, se ridicã înaintea umãrului, încruci ându-se
cu prima fa ã. Se continuã dorsal, oblic spre vârful axilei de partea opusã,
se întoarce apoi pe fa a anterioarã a toracelui.
Pentru degetele piciorului este aceea i tehnicã ca i pentru mânã.
Punctul de sprijin se ia, fie pe baza metatarsienilor, fie în regiunea
supramaleolarã.
Pansamentul gâtului piciorului se face prin bandajare în formã de
„8”. Punctul de sprijin este regiunea supramaleolarã. Se începe cu o fa ã
circularã la acest nivel, se continuã oblic deasupra încheieturii piciorului
i se face a doua turã circularã în dreptul metatarsienilor. Este folosit
pentru pansamentul compresiv în entorsele gâtului piciorului (articula ia
tibiotarsianã). Bandajarea începe de la maleola externã, se continuã oblic
anteromedial pe fa a dorsalã a piciorului, se face prima buclã a optului la
nivelul metatarsienilor, se traverseazã dosul piciorului spre medial i se
încheie cu a doua buclã a optului trecând peste maleola internã.
Bandajarea toracelui se face printr-o spiralã simplã, sprijinitã de
bretele care trec peste umãr.
Bandajul58
Bandajarea capului. Se fac circumvolu ii parabolice recurente,
dupã fiecare executându-se douã tururi circulare.
Monoclul serve te pentru pansarea ochiului. Se folose te o fa ã latã
de 5 cm. Se porne te printr-o circularã în jurul capului, acceasta coboarã
oblic deasupra ochiului, se sprijinã pe mastoida de aceea i parte i este
readusã la frunte deasupra urechii opuse. Se face un nou tur circular i se
trece iar oblic deasupra ochiului.
II. Bandajarea cu fe i compuse
Se folose te în regiuni unde trecerea tururilor de fa ã nu este
posibilã. Au dezavantajul ca nu asigurã întotdeauna o bunã men inere a
pansamentului.
Pra tia se folose te pentru a men ine pansamentul nasului. O fa ã
latã de 5-6 cm. i lungã de 40-50 cm. este despicatã la ambele capete,
lãsând la mijloc o distan ã de 5 cm. Aceasta serve te la acoperirea
nasului, iar cele patru capete se înoadã, douã deasupra urechii i douã
dedesubtul ei.
Cãpãstrul serve te pentru pansamentul bãrbiei sau al buzei
superioare. Se pregãte te la fel ca pra tia.
Basmaua este formatã dintr-o pânzã triunghiularã, pãtratã sau
dreptunghiularã, pe care o folosim pentru fixarea pansamentului sau
imobilizarea unui membru.
Metoda are o deosebitã valoare practicã deoarece se poate
improviza u or dintr-o batistã, basma, ervet, fular. Corect aplicatã, dã în
acela i timp o bunã fixare a pansamentului i o bunã imobilizare a
regiunii.
Triunghiul este de dimensiuni diferite; de obicei este un triunghi
dreptunghic. Ipotenuza formeazã baza basmalei, cele douã unghiuri ale
Bandajul 59
ipotenuzei sunt capetele basmalei, unghiul drept este vârful. Dreptunghiul
i pãtratul se aleg dupã regiunea care trebuie bandajatã.
Modalitã i de aplicare. Pentru membrul superior se poate folosi
basmaua sub formã triunghiularã sau dreptunghiularã. Dreptunghiul
formeazã un hamac în care se culcã antebra ul. Acest hamac este agã at
de reverul hainei cu douã ace de siguran ã sau, când dreptunghiul este
lung, se leagã în jurul gâtului.
Basmaua triunghiularã se a azã pentru antebra i cot, astfel încât
cele douã capete ale triunghiului sã poatã fi înodate la ceafã, vârful
pansamentului sprijinind cotul. O altã variantã este înnodarea capetelor
triunghiului pe umãrul de partea opusã. În acest caz vârful, rãmânând mai
lung, poate ocoli jumãtatea distalã a bra ului, dând o mai bunã sus inere.
Basmaua în patru col uri se aplicã în felul urmãtor: col urile
basmalei se înnoadã în diagonalã; douã dintre col uri se înnoadã în jurul
gâtului, celelalte douã în jurul toracelui.
Basmaua se poate folosi i la umãr pentru a fixa pansamentul sau a
imobiliza o fracturã de claviculã. În acest caz, partea latã a triunghiului
acoperã umãrul, iar capetele lui fac douã bucle ale cifrei „8”, fixându-se
în axila de partea opusã.
CAPITOLUL VII
Entorsele
Entorsele sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale
articula iilor.
Mecanism de producere
Entorsele sunt leziuni traumatice închise ale articula iilor i sunt
cauzate de mi cãri for ate care depã e te amplitudinea fiziologicã, sau de
mi cãri nefiziologice ale articula iei respective. Prin aceste mi cãri for ate
sau anormale se produce modificarea temporarã a raporturilor anatomice
ale suprafe elor articulare, dar acestea revin la situa ia normalã spontan i
imediat dupã încetarea for ei traumatice.
Etiologie
Entorsele sunt întâlnite la toate vârstele, preponderent la adult. Cele
mai frecvente sunt cele ale articula iilor tibiotarsianã, genunchi,
radiocarpianã i interfalangiene.
Cauza determinantã este mi carea gre itã sau un „pas gre it” care
for eazã articula ia în varus (adduc ie), valgus (în abduc ie),
hiperextensiune, hiperflexiune sau produce o rãsucire anormalã. Aceste
mi cãri survin în timpul activitã ilor sportive, în cãdere, mai rar în
accidente de circula ie.
Existã factori predispozan i de ordin general (oboseala, obezitatea,
hipotonia muscularã, poliomielita, leziunile nervoase) sau de ordin local
(laxitate articularã congenitalã sau câ tigatã, consecutivã unei entorse
Entorsele 61
anterioare, aplazii sau hipoplazii capsuloligamentare) sau încãl ãminte
nepotrivitã.
Leziuni patologice articulare
Într-o entorsã se produc leziuni capsuloligamentare, sinoviale, fiind
posibile i leziuni osteocartilaginoase.
Leziunile ini iale sunt capsuloligamentare, fiind reprezentate de
dezinser ia, întinderea sau ruptura ligamentelor colaterale (mai rar ale
ligamentelor intraarticulare), rupturi ale capsulei, leziuni ale cartilajului
articular sau mici smulgeri osoase. Intraarticular se produce fie un
revãrsat hemartrozic, fie unul hidartrozic.
Leziunile secundare sunt reprezentate de tulburãri vasomotorii ale
pãr ilor moi periarticulare, având drept consecin ã producerea unui edem.
Tardiv pot apãrea tulburãri de staticã i mers (instabilitate
articularã), blocaj articular, atitudini vicioase cauzate de cicatrizãri
defectuoase.
Entorsa este o afectare traumaticã de cele mai multe ori cu leziuni
minime, dar cu tulburãri func ionale imediate importante. De i pare o
leziune banalã i benignã ini ial, ea poate duce, ulterior, la sechele grave,
atunci când este netratatã sau incorect tratatã.
Diagnostic
Simptomul dominant este durerea vie, uneori cu caracter
sincopal, spontanã sau la palpare, localizatã la nivelul articula iei, durere
care se accentueazã la mobilizarea pasivã sau activã.. Durerea se
atenueazã în orele urmãtoare accidentului. Uneori, dupã o atenuare a
durerii, ea se poate reinstala cu acela i caracter violent.
Uneori, cu ocazia producerii entorsei se poate percepe un zgomot
de rupturã, pocniturã la nivelul articula iei.
Entorsele62
Este prezentã o impoten ã func ionalã i, uneori o pozi ie antalgicã
în semiflexiune.
Articula ia este tumefiatã, pot exista echimoze, se pot eviden ia
semne de colec ie intraarticularã. În entorsele grave se pot pune în
eviden ã mi cãri anormale.
Palparea i cercetarea mobilitã ii trebuie facutã cu blânde e, din
cauza durerilor. Temperatura localã este crescutã. Durerea este maximã
la palparea locului rupturii sau al dezinser iei ligamentare. Articula ia
poate avea mi cãri anormale în sens lateral sau anteroposterior.
Clasificarea entorselor
Entorsele sunt de trei grade.
- Gradul I, entorse u oare. Este prezentã întinderea
ligamentarã; durerea i tumefac ia sunt moderate.
- Gradul II, entorse moderate: se caracterizeazã prin rupturi
ligamentare par iale, dureri mai accentuate, echimoze,
revãrsat inraarticular.
- Gradul III, entorse grave, cauzate de rupturi ligamentare,
capsulare sau ale elementelor fibrocartilaginoase
intraarticulare. Fa ã de entorsele de gradul II, prezintã în
plus mobilitate articularã anormalã.
Diagnosticul diferen ial se face cu luxa ia i fracturile închise, care
au semne specifice de manifestare.
Evolu ie i prognostic
Entorsele u oare i moderate au o evolu ie favorabilã, se vindecã în
1-2 sãptãmâni. Ent orsele grave, dacã nu au fost tratate corect, se pot
vindeca sechelar cu laxitate i instabilitate articularã, redori articulare,
osteoporozã algicã, atrofii musculare, calcifieri periarticulare, atroze.
Entorsele 63
Prognosticul este bun, exceptând entorsele grave i netratate ale
articula iilor mari, care pot lãsa sechele func ionale importante prin
instabilitate articularã. Recidivele en torselor fac prognosticul nefavorabil.
Tratament i prim ajutor
Tratamentul entorselor urmãre te urmãtoarele obiective:
- suprimarea durerii;
- combaterea edemului;
- cicatrizarea leziunilor capsuloligamentare;
- prevenirea laxitã ii ligamentare, a atrofiei musculare, a
redorilor articulare i a osteoporozei.
Aceste obiective se pot atinge printr-o imobilizare precoce i
corectã, respectarea timpului de imobilizare, tratament fizioterapic i de
recuperare func ionalã.
În entorsele u oare se indicã repaus relativ al articula iei, cu
imobilizare în fa ã moderat strânsã sau bandaj elastic compresiv. Durerea
se poate combate cu antialgice generale. Se pot aplica comprese reci.
Pentru entorsele gleznei se recomandã un bandaj în „8” i imersia
piciorului bandajat, de 2-3 ori pe zi in solu ie Burow. Mem brul respectiv
se pune în pozi ie de drenaj postural. Imobilizarea se men ine 4-5 zile.
În entorsele medii i grave, ca prim ajutor se face imobilizarea
provizorie i se îndrumã la medicul ortoped.
Entorse mai des întâlnite
În activitatea sportivã, cele mai frecvente entorse sunt cele ale
genunchiului i ale articula iei tibiotarsiene.
Entorsa genunchiului poate fi înso itã de leziuni ale ligamentelor i
ale meniscurilor.
Entorsele64
În entorsele cu leziune ligamentarã, elementele care suferã sunt:
capsula articularã, ligamentul colateral medial, ligamentul colateral
lateral, i ligamentele încruci ate. Mai frecvent este interesat ligamentul
colateral medial (schi).
În entorsa u oarã durerea este prezentã la inser ia femuralã a
ligamentului colateral medial sau lateral. Nu sunt prezente mi cãri de
lateralitate în articula ie.
În entorsa de gravitate mijlocie este prezentã ruperea par ialã a
unuia din ligamentele colaterale, hidartroza este abundentã, conturul
rotulei este ters. Durerea este mare i înso itã de chiopãtare. Genunchiul
fiind în extensiune, se ob ine o mi care de lateralitate.
În entorsele grave pot fi prezente i rupturi ale ligamentelor
încruci ate. În acest caz apare la nivelul genunchiului mi carea “de
sertar”: genunchiul în flexiune de 900, platoul tibial se deplaseazã înainte
i înapoi fa ã de condilii femurali.
Ca i tratament, în entorsa u oarã este suficient un bandaj elastic
pus în formã de „8” sau o genunchierã. Entorsele mijlocii i grave se
trateazã prin punc ie evacuatorie i imobilizare în aparat gipsat.
Tratamentul insuficient i reluarea activitã ii sportive înainte de
vindecare contribuie la instalarea artrozei genunchiului.
Leziunile traumatice ale meniscurilor sunt frecvent întâlnite în
traumatologia sportivã. Meniscurile se rup în urma traumatismelor
indirecte. Meniscul intern se rupe atunci când un picior este fixat pe
pãmânt, încãrcat cu greutatea corpului i cu genunchiul în flexiune i i se
imprimã coapsei o rota ie internã bruscã, cu extensiune. Meniscul extern
se rupe când coapsa executã o rota ie externã. Este prezentã durerea i
blocarea în extensiune.
Primul ajutor constã în imobilizarea provizorie cu bandaj
compresiv sau atelã i îndrumarea bolnavului spre serviciul de ortopedie.
Entorsele 65
Entorsa articula iei tibiotarsiene survine foarte des în cãzãturile la
schi i în jocurile sportive. Forma cea mai obi nuitã se produce la
rãsucirea piciorului în var cu lezarea ligamentului colateral extern.
Entorsa cu rãsucirea piciorului în valg (în afarã) este mai rarã. Entorsa
u oarã se manifestã prin durere vie i de scurtã duratã, în momentul
producerii ei. Sportivul poate continua activitatea sportivã fãrã o prea
mare jenã articularã. Peste câteva ore, cu ocazia repausului, durerile
reapar cu intensitate mai mare, ceea ce face mersul dificil. La palpare,
durerea este localizatã pe linia articularã, pe linia ligamentelor întinse.
La entorsa gravã, durerea din momentul accidentului este mare i
nu diminuã în intensitate, astfel încât sportivul trebuie sã întrerupã
activitatea. Tumefac ia în jurul maleolelor apare rapid, iar a 2-a, a 3-a zi
apare i echimoza. Controlul radiografic este obligatoriu, deoarece
fracturile maleolelor îmbracã acela i tablou clinic cu al entorselor grave.
Prim ajutor – anestezie cu Kelen i bandaj cu fa ã elasticã pentru
imobilizare provizorie.
Sunt cu totul contraindicate infiltra iile cu novocainã în entorse, cu
scopul de a da sportivului posibilitatea sã concureze, deoarece din lipsa
de control asupra articula iei anesteziate, se pot produce noi entorse cu
agravarea leziunilor.
Respectarea perioadei de repa us sportiv, pânã la vindecarea
entorselor, este de mare importan ã, deoarece reluând activitatea sportivã
înainte de vindecarea completã, apar: prelungirea edemului, care se
transformã în edem dur, calcifieri capsuloligamentare, artroza.
CAPITOLUL VIII
Luxa iile
Luxa iile sunt leziuni caracterizate prin deplasarea completã a
extremitã ilor articulare, cu pierderea permanentã a raporturilor
anatomice normale ale suprafe elor articulare ale unei articula ii.
Pierderea par ialã a contactului se nume te subluxa ie.
Luxa iile traumatice se înso esc întotdeauna de ruptura capsulei
articulare i a ligamentelor. Luxa iile traumatice reprezintã 1,5-3% din
totalitatea traumatismelor din activitatea sportivã.
În general, se considerã cã este luxatã extremitatea perifericã a
membrului sau a segmentului de membru.
Frecven a luxa iilor diferã dupã articula ia interesatã i este
dependentã de structura anatomicã a articula iei, soliditatea elementelor
ligamentare i a capsulei articulare, amplitudinea mi cãrilor articula iei.
Luxa iile membrelor superioare sunt de 7-8 ori mai frecvente decât ale
membrelor inferioare.
Etiologie
Luxa iile traumatice sunt mai frecvente la vârsta mijlocie. Sunt rare
la copii, datoritã elasticitã ii elementelor articulare i a for ei musculare
mai reduse. Sunt mai frecvente la bãtrâni i la bãrba ii în activitate.
Existã urmãtorii factori etiologici:
Luxa iile 67
- factorii predispozan i: aplazii sau hipoplazii ale unor forma iuni
osoase sau fibrocartilaginoase, modificãri ale epifizelor osoase, aplazii i
paralizii musculare.
- factorul cauzal este reprezentat de for a traumaticã, care poate
ac iona direct asupra articula iei sau la distan ã de articula ie.
Mecanism de producere
Mecanismul de producere al unei luxa ii poate fi direct i indirect.
Cele mai multe luxa ii se produc prin mecanism indirect.
În mecanismul direct, for a traumatizantã ac ioneazã asupra unuia
din capetele articulare, sco ându-l din articula ie. Acest mecanism este rar
i se realizeazã în contuziile violente sau în cãderile pe regiunile
articulare.
Prin mecanismul indirect, luxa ia se produce prin mi cãri anormale
i de mare ampitudine imprimate articula iei. Este cazul cãderilor cu
rãsucire sau sprijin pe o extremitate a membrului, al smulgerii
membrelor.
În cazuri rare, se pot produce luxa ii prin contracturi musculare
puternice.
Leziunile patologice articulare
În luxa ii sunt prezente rupturi mai limitate sau mai întinse ale
capsulei i ale ligamentelor articulare, uneori realizându-se dezinser ii
capsulare par iale.
În func ie de întinderea acestor leziuni, se pot realiza pierderi
par iale (subluxa ii) sau complete ale contactelor dintre suprafe ele
articulare.
Luxa iile68
Cartilajele articulare, meniscurile i alte elemente fibro-
cartilaginoase din componen a articula iilor pot fi fisurate, rupte sau
deta ate.
În cazuri mai rare luxa ia se asociazã cu fractura; dacã este
întreruptã continuitatea tegumentarã se realizeazã fractura deschisã.
În pãr ile moi periarticulare se produce o cre tere a permeabilitã ii
vasculare, care are ca efect producerea edemului i a revãrsatului
hemartrozic.
Musculatura periarticularã suferã leziuni de rupturã, elonga ie sau
contracturã. Retrac ia muscularã consecutivã acestor leziuni se dezvoltã
rapid, putând fixa solid osul luxat într-o atitudine vicioasã. Contrac ia
muscularã, pe mãsura trecerii timpului devine tot mai stabilã i mai pu in
reversibilã. Dacã luxa ia nu este redusã, procesul inflamator i hemartroza
duc la înlocuirea cavitã ii articulare cu esut cicatriceal, ceea ce face
imposibilã reducerea articula iei pe cale sângerândã.
În cursul luxa iilor se pot produce leziuni prin elonga ie, contuzie
sau rupturã a mu chilor, vaselor i nervilor.
Diagnostic
Diagnosticul, în general, nu este greu i se pune pe baza anamnezei,
care ne aratã momentul i circumstan ele traumatice accidentale i pe
baza examenului clinic.
Subiectiv, durerea este vie, uneori violentã, atroce, localizatã la
nivelul articula iei. Durerea se accentueazã la tentativele de mobilizare
pasivã sau activã.
Impoten a func ionalã este completã. Dacã sunt comprimate
elementele vasculare sau nervoase pot fi prezente parestezii, anestezii.
Luxa iile 69
La inspec ie se poate semnala deformarea pronun atã a regiunii,
comparativ cu zona simetricã sãnãtoasã. Este prezentã o pozi ie vicioasã,
for atã, caracteristicã a membrului cu modificarea axului membrului
luxat, comparativ cu reperele anatomice învecinate. Este prezentã o
modificare a lungimii membrului, cel mai des o scurtare i mai rar o
alungire. Mi cãrile active sunt absente; la câteva zile poate apãrea o
echimozã periarticularã. Paloarea sau cianoza accentuatã sunt semne ale
interesãrii traumatice vasculare.
La palpare, durerea se exacerbeazã. Se poate semnala modificarea
raporturilor dintre reperele anatomice osoase. Se poate palpa uneori lipsa
epifizei osoase din cavitatea articularã. Pozi ia vicioasã nu poate fi
corectatã.
Trebuie cãutatã existen a pulsului distal fa ã de articula ie.
Complica ii
Complica iile pot fi imediate sau tardive.
Dintre complica iile imediate amintim:
- deschiderea articula iei care poate duce la infectarea ei;
- asocierea luxa iei cu fractura; luxa ia reapare dupã
reducere;
- luxa ia poate fi ireductibilã atunci când între capetele
articulare se interpun pãr i de capsulã, ligamente, mu chi,
sau capul articular s-a angajat într-o bre ã a capsulei;
- lezarea sau compresiunea elementelor vasculare i
nervoase care este înso itã de semne de ischemie acutã a
membrului, distal fa ã de sediul luxa iei, sau semne de
deficit nervos motor sau senzitiv;
Luxa iile70
Complica ii tardive:
- necroza asepticã a unui segment osos, prin
devascularizarea sa;
- redori articulare;
- calcifieri periarticulare ale hematoamelor;
- luxa ia recidivantã.
Primul ajutor în luxa ii vizeazã calmarea durerii i imobilizarea
provizorie. Reducerea luxa iei se face numai de cãtre medic. Durerea se
calmeazã cu antialgice.
Imobilizarea urmãre te imobilizarea segmentului în pozi ie
antalgicã i împiedicarea oricãrei mi cãri de la nivelul articula iei, prin
fixarea, atât a segmentului de membru proximal, cât i a celui distal,
prevenirea complica iilor vasculare i nervoase. Ea se realizeazã cu fa ã,
e arfã, cearceaf, atelã.
În cazul în care luxa ia este deschisã se va aplica un pansament
steril.
Dupã imobilizarea provizorie, accientatul va fi trimis de urgen ã la
spital.
Men ionãm câteva luxa ii mai frecvente:
Luxa ia de maxilar inferior survine de obicei brusc în cazul unui
cãscat exagerat. Bol navul simte o trozniturã i o durere vie în
dreptul tâmplelor i nu mai poate sã închidã gura. În asemenea
cazuri vom îndruma bolnavul la spital.
Luxa ia de umãr este cea mai des întâlnitã. Umãrul este cãzut,
capul întors pe partea afectatã, bolnavul î i menajeazã membrul
superior de orice mi care, sus inându-l cu membrul sãnãtos.
Membrul interesat este în pozi ie de abduc ie, flectat în articula ia
cotului, i pare a fi alungit. Luxa ia de umãr poate fi înso itã de
Luxa iile 71
fractura de col chirurgical al humerusului. Ca prim ajutor, se
introduce în axilã un sul fãcut dintr-un prosop, o perni ã sau un
tampon mare de vatã i se aplicã o e arfã sau un pansament care sã
sus inã membrul superior flectat din cot. Accidentatul va fi trimis
la spital.
Luxa ia cotului se produce prin cãderi pe membrul superior în
hiperextensiune. De obicei se luxeazã ambele oase ale antebra ului,
cea mai frecventã fiind luxa ia posterioarã. În regiunea cotului
apare o proeminen ã posterioarã, membrul superior se aflã într-o
pozi ie de semiflexiune, olecranul este situat sub linia
epicondilianã. Epifiza humeralã se poate palpa în plica cotului.
Imobilizarea se face în e arfã, cu cotul flectat, sau într-o atelã de
sârmã îndoitã în formã de “L”. Bolnavul este trim is la spital.
Luxa ia de old. Membrul inferior are o pozi ie caracteristicã, u or
flectat din old i rotit înafarã sau înãuntru. Imobilizarea se va
rezuma la suluri de cearceaf, sau perne puse de o parte i de alta a
membrului inferior, pentru a limita mi cãrile dureroase. De
extremã urgen ã se va trimite bolnavul la spital.
Luxa ia genunchiului i a articula iei tibiotarsiene se recunosc
prin deformarea regiunii din cauza deplasãrii epifizelor. Ca prim
ajutor se efectueazã imobilizarea provizorie la fel ca în fracturile
gambei i coapsei.
Luxa ia metacarpofalangianã a policelui. Este caracteristicã
deforma ia în formã de “Z”. Ea se produce în hiperextensiunea
for atã a policelui. Ea poate fi incompletã, când falanga are încã
contact cu metacarpianul i completã, când ajunge pe fa a dorsalã a
metacarpianului.
Luxa iile72
De re inut Luxa iile de orice fel se trateazã numai de cãtre medic.
Tratamentul constã în reducerea luxa iei i imobilizarea articula iei.
În timpul acordãrii primului ajutor nu vom încerca sub nici un
motiv sã reducem o luxa ie. Ajutorul se va rezuma la aplicarea unui
pansament steril, dacã luxa ia este deschisã sau dacã accidentatul este
rãnit, imobilizarea provizorie corectã i trimitrea bolnavului la spital.
CAPITOLUL IX
Fracturile
Fractura este întreruperea par ialã sau totalã a continuitã ii unui os.
Fractura osului împreunã cu leziunile esuturilor învecinate realizeazã
„focarul de fracturã”. În fracturi sunt prezente i fenomene generale de
intensitate variabilã.
Cauzele fracturilor
Cauza fracturii este for a traumaticã care întrece rezisten a osului i
care se exercitã direct asupra osului sau la distan ã asupra scheletului.
Fracturile pot surveni în accidente de circula ie, cãderi în competi ii
sportive, agresiuni. Fracturile se pot produce izolat sau în cazul
politraumatismelor.
Fracturile survin pe un organism sãnãtos sau bolnav, pe un os
sãnãtos sau patologic.
La copii, fracturile sunt mai rare datoritã elasticitã ii scheletului.
Vârsta i sexul predilect pentru producerea fracturilor este bãrbatul adult.
La femei frecven a cre te odatã cu vârsta, din cauza osteoporozei.
Mecanismul de producere poate fi direct sau indirect.
În mecanismul direct, agentul traumatic produce fractura la locul
unde ac ioneazã (contuzie).
Fracturile74
În mecanismul indirect, sediul fracturii este situat la distan ã de
locul de ac iune al agentului sau a for ei traumatice. For ele care produc
fractura ac ioneazã:
- prin presiune la nivelul epifizelor (cãderea în picioare sau pe
mânã);
- prin flexiune sau îndoire;
- prin rãsucire (rãsucirea corpului cu piciorul fixat –accident
frecvent la schi);
- prin trac iune ( contrac ii musculare violente).
Clasificarea fracturilor
Fracturile pot surveni pe oasele sãnãtoase în condi iile
traumatismului, sau pe oase patologice, când for a care produce fractura
este de micã intensitate.
Dupã sediul topografic al liniilor de fracturã, existã fracturi
diafizare, epifizare (deseori intraarticulare) i metafizare. La copii i
adolescen i, adeseori se produce decolarea epifizarã, care este o fracturã
la nivelul cartilajului de cre tere.
Dupã întinderea liniei de fracturã existã fracturi complete, care
intereseazã toatã lungimea osului i incomplete. Cele complete, dupã
forma liniei de fracturã pot fi: transversale, longitudinale, oblice, spiroide,
în formã de „T”, „Y”,”V”.
Dupã numãrul liniilor de fracturã, se definesc fracturi duble,
multiple i cominutive. În cazuri mai rare poate fi vorba de smulgerea
unor fragmente osoase.
Fracturile 75
Fracturile incomplete se întâlnesc, aproape exclusiv, la copii. Ele
îmbracã aspecte variate:
- înfundãri de calotã cranianã;
- fractura în lemn verde (intereseazã numai jumãtate din
grosimea osului, împreunã cu periostul);
- fractura subperiostalã (deformãri în grosime);
- fisura osoasã.
În func ie de deplasarea fragmentelor existã fracturi fãrã deplasare
i fracturi cu deplasare (sub ac iunea for elor musculare).
Deplasarea poate fi:
- longitudinalã – cu încãlecarea sau îndepãrtarea
elementelor osoase;
- lateralã – în grosime;
- unghiularã;
- prin rota ie, rãsucire.
Fractura se înso e te de leziuni ale pãr ilor moi, produse de
ac iunea directã a agentului traumatizant sau prin ac iunea fragmentelor
osoase fracturate. Periostul, capsula articularã, ligamentele, musculatura
pot fi contuzionate. Vasele sanguine pot fi rupte i atunci apar hematoame
sau pot fi comprimate, instalându-se fenomene de ischemie acutã.
Comprimarea, elongarea sau ruperea nervilor se traduce prin semne
neurologice, senzitive sau motorii: hipoestezii, parestezii, anestezii,
respectiv deficit motor.
Dacã este interesat i tegumentul se realizeazã o comunicare cu
exteriorul i se produce o fracturã deschisã.
Ele pot leza i organe abdominale (ficat, splinã, vezicã urinarã) sau
toracice (plãmân).
Fracturile76
Simptomatologie
Într-o fracturã existã simptome i semne locale i generale.
I. Semnele locale sunt de douã feluri: de probabilitate i de
certitudine.
Semnele de probabilitate
o Durerea este vie, persistentã, localizatã la nivelul fracturii. Ea se
accentueazã la tentativele de mobilizare pasivã sau activã i la
palparea focarului de fracturã. Durerea se amelioreazã sau dispare
în repaus absolut.
o Impoten a func ionalã este par ialã în fracturile incomplete i totalã
în fracturile cu deplasare. Se recomandã pruden ã în testarea
impoten ei func ionale, deoarece o fracturã incompletã se poate
transforma într-una completã.
o Deformarea regiunii se poate produce din cauza deplasãrii
fragmentelor osoase, constituirii hematomului sau edemului.
o Scurtarea segmentului de membru, dacã fragmentele osoase se
încalecã.
Semne de certitudine:
Gãsirea unui singur semn de certitudine este suficient pentru afirmarea
diagnosticului de fracturã.
Mobilitatea anormalã în focarul de fracturã, spontanã sau
provocatã; în fracturile incomplete sau angrenate ea lipse te;
Crepita ia osoasã se aude sau se percepe palpatoric la mobilizarea
fragmentelor fracturate.
Netransmiterea mi cãrii spre celelalte segmente ale membrului;
Fracturile 77
Întreruperea continuitã ii anatomice se poate observa la oasele
superficiale (tibie, ulnã, rotulã, falange). Acest semn dispare odatã
cu constituirea edemului sau a hematomului.
Prezen a discontinuitã ii osoase pe radiografie este semnul cel mai
edificator.
Cãutarea semnelor de certitudine trebuie fãcutã cu blânde e, pentru a
nu accentua suferin a bolnavului i a nu provoca complica ii.
II. Semnele generale.
Sunt datorate leziunilor asociate din cadrul politraumatismelor, ocului
traumatic sau hemoragiei. Poate fi prezentã starea generalã alteratã,
agita ia, setea, tahicardia, polipneea i frisoanele. Febra apare din cauza
resorb iei hematomului, în primele zile. În urmãtoarele zile poate apãrea
din cauza unei supura ii în focarul de fracturã deschisã.
Evolu ia unei fracturi necomplicate este spre vindecare, prin formarea
calusului, care realizeazã consolidarea osoasã. Când fractura s-a
consolidat, dispar durerea, impoten a func ionalã i mobilitatea anormalã.
Complica iile fracturilor sunt locale i generale; apar din cauza unui
tratament incorect.
I. Complica iile locale sunt imediate i tardive.
a). Complica iile locale imediate
- Lezarea tegumentelor fãrã deschiderea focarului de
fracturã;
- Hematoamele, care prezintã riscul suprainfec iei;
-Complica iile articulare: luxa ii ale extremitãtilor articulare,
hidartroze, hemartroze, artrite;
- Leziunile pãr ilor moi. Acestea se pot interpune între
fragmentele fracturate.
Fracturile78
- Leziunile vasculare se produc prin compresiune, contuzie,
rupturã, plagã; prin ruptura vascularã se poate produce un hematom
compresiv.
- Leziunile nervoase se pot produce prin elongare,
compresiune, rupturã, mai ales la nervii cu traiect aproape de schelet.
Cele mai frecvente leziuni sunt ale nervilor radial, axilar, ischiadic, sciatic
popliteu extern. Manifestarea clinicã constã în durere vie cu caracter de
arsurã, pareze, paralizii, hipoestezie sau anestezie în teritoriul de
distribu ie al nervului respectiv. În cazul fracturilor coloanei vertebrale se
pot produce leziuni ale mãduvei spinãrii.
- Fractura deschisã se poate infecta. Deschiderea fracturii se
poate face i secundar prin mi care activã, manopere incorecte de
mobilizare sau în timpul transportului. Fractura deschisã poate constitui
poarta de intrare pentru tetanos sau gangrena gazoasã.
b). Complica iile locale tardive
Cele mai multe complica ii locale tardive sunt cauzate de tulburãri
ale evolu iei normale a formãrii calusului.
- Întârzierea de formare survine în caz de: reducere incorectã,
imobilizare necorespunzãtoare, boli cronice.
- Calusul vicios, hipertrofic, poate îngloba i elemente
învecinate: vase, nervi.
- Dezaxarea este rezultatul lipsei de reducere, de imobilizare
sau al suprimãrii timpurii a imobilizãrii.
- Pseudartroza este lipsa de consolidare a unei fracturi, dar cu
cicatrizarea capetelor fracturate i formarea unei false articula ii. Se
caracterizeazã prin durere, impoten ã func ionalã, mobilitate anormalã în
focarul de fracturã.
- Cicatricea cutanatã aderentã la oasele superficiale.
Fracturile 79
- Osteoporoza algicã se manifestã prin durere vie, edem,
tegumente întinse, umede i calde, cianotice sau palide, limitarea
mi cãrilor.
- Calcifierile i osificãrile hematoamelor, capsulei articulare
i a ligamentelor.
- Atrofiile musculare i redorile articulare. Se combat prin
men inerea imobilizãrii numai atât cât este necesar, mobilizare activã cât
mai precoce.
Tratamentul fracturilor cuprinde trei etape: primul ajutor,
transportul i tratamentul de specialitate.
Primul ajutor la locul accidentului
Degajarea accidentatului trebuie fãcutã cu pruden ã i pricepere,
pentru nu a completa sau complica o fracturã: deschiderea fracturii,
leziuni vasculare sau nervoase. Se evitã rãsucirile în ax, flexiunile-
extensiunile, abduc iile-adduc iile for ate.
Accidentatul este sumar examinat, stabilindu-se dacã este o fracturã
închisã sau deschisã i unde este sediul fracturii.
În fractura deschisã se face toaleta primarã minu ioasã, mecanicã i
chimicã a plãgii, cu îndepãrtarea corpilor strãini din plagã. Îmbrãcãmintea
sau încãl ãmintea se sec ioneazã.
În caz de hemoragie arterialã sau venoasã se aplicã garoul.
În cazul leziunilor asociate, cu consecin e vitale, se iau mãsuri de
resuscitare cardiorespiratorie i hemostazã, care primeazã fa ã de
tratamentul fracturilor.
Scopul local principal al primului ajutor la locul accidentului îl
constituie imobilizarea provizorie a segmentului fracturat. Imobilizarea
Fracturile80
sedeazã durerea, previne ocul traumatic i apari ia complica iilor.
Durerea va fi sedatã prin antialgice administrate oral sau intramuscular.
Imobilizarea provizorie se realizeazã cu mijloace improvizate sau
specializate. Improvizat, imobilizarea se realizeazã cu bucã i sau atele de
scândurã, metal, cartoane, be e etc. sau cu ajutorul membrului
contralateral sãnãtos, pentru membrele inferioare. Membrul superior se
poate imobiliza cu ajutorul unei e arfe sau prin introducerea mâinii în
haina deschisã la un nasture i fixarea bra ului de torace cu un bandaj sau
cu un bandaj toracobrahial Dessault.
Mijloacele specializate de imobilizare provizorie sunt : fe ile
gipsate, atela Kramer, gutierele (jgheaburile) de sârmã, tablã, carton
presat.
Dacã dezaxarea este mare se poate încerca reaxarea segmentului de
membru, cu pruden ã, în limitele suportabilitã ii dureroase. Ca o regulã
generalã, se imobilizeazã obligatoriu i cele douã articula ii, proximalã i
distalã, fa ã de focarul de fracturã.
Fractura costalã se manifestã prin dureri de intensitate variabilã,
surdã în repaus respirator, dar care devine acutã în inspira ie. Durerea se
accentueazã la inspira ie profundã, efort, tuse sau la palpare. La palpare
se pot percepe crepita ii.
La fracturile cu volet costal, apar în timpul respira iei, mi cãrile
„în contratimp” ale voletului.
Accidentatul este transportat spre cea mai apropiatã unitate
specializatã. Fracturatul nu este tansportat niciodatã fãrã o imobilizare
provizorie.
CAPITOLUL X
Imobilizarea provizorie în caz de fracturi i luxa ii
Importan a imobilizãrii provizorii este foarte mare. Ea înlãturã
mi cãrile capetelor osoase din focarul de fracturã, sedeazã durerea,
previne deplasãrile oaselor în timpul transportului i fere te de
complica ii.
Lipsa primului ajutor poate prelungi timpul de vindecare, poate
provoca infirmitã i sau poate duce la moartea accidentatului.
În acordarea primului ajutor trebuie sã se inã seama de câteva
reguli de conduitã.
A. Mijloace improvizate. Pentru a executa o imobilizare provizorie,
atunci când nu avem la îndemânã mijloace specializate, putem utiliza:
cozi de mãturã, scânduri, crengi, snopi de trestie sau coceni, vergele de
fier.
B. Mijloace specializate de imobilizare
Atelele de lemn sunt executate din scândurele de brad, tei, plop,
placaj i au diferite dimensiuni dupã regiunea în care urmeazã a fi
întrebuin ate.
Atelele de sârmã sunt executate dintr-o împletiturã metalicã în
formã de scarã. Ele prezintã un mare avantaj deoarece se pot îndoi dupã
forma regiunii în care se aplicã. Mai existã atele confec ionate din metale
u oare sau tablã.
Gutierele sunt fãcute din sârmã împletitã sau din tablã.
Imobilizarea provizorie în caz de fracturi 82
Orice mijloc de imobilizare provizorie vine sã înlocuiascã scheletul
rupt al regiunii i în felul acesta sã nu permitã mi cãri la nivelul focarului
de fracturã.
Atelele se aplicã de obicei de o parte i de alta a membrului
fracturat i se solidarizeazã de acesta prin legãturi de fa ã, chingã sau
orice alt mijloc ce ne stã la îndemânã (batiste, legãturi, prosoape).
În timpul aplicãrii vom cãuta ca atelele sã fie bine învelite în vatã,
sau dacã nu dispunem de vatã, într-o esãturã moale, pentru a nu rãni
pielea regiunii pe care se aplicã. Din acelea i motive nu se aplicã atele pe
fa a sub care osul se gãse te imediat sub piele.
Pentru ca între atele i regiunea ce urmeazã a fi imobilizatã sã
existe un contact cât mai bun, golurile care apar ca urmare a nepotrivirii
de formã, vor fi umplute cu vatã.
Se vor aplica întotdeauna atele care întrec în lungime regiunea
bolnavã, astfel încât sã imobilizeze cel pu in articula iile situate deasupra
i dedesubtul fracturii. De exemplu, pentru o fracturã de coapsã vom
utiliza atele care sã treacã în sus, de old i în jos, de genunchi.
Pentru a feri bolnavul de dureri i pentru a evita o complica ie ce
poate surveni în timp ce executãm imobilizarea, aceasta trebuie fãcutã de
cel pu in douã persoane: una executã cu blânde e o u oarã trac iune în
axul membrului, sus inând cu palma focarul de fracturã, iar cealaltã aplicã
atelele dupã regulile enumerate mai sus.
O aten ie deosebitã trebuie acordatã fixãrii atelelor, deoarece o
strângere exageratã poate sã opreascã circula ia sângelui sau poate sã
comprime un nerv important.
Dupã imobilizarea provizorie corectã, bolnavul nu trebuie sã acuze
dureri mai mari ca înainte, nu trebuie sã simtã regiunea sub tensiune, iar
Imobilizarea provizorie în caz de fracturi 83
în focarul de fracturã nu trebuie sã existe mi cãri. Numai dupã aceasta
vom transporta bolnavul la spital, pentru tratament de specialitate.
Fracturi mai des întâlnite, caracteristici i prim ajutor
1. La nivelul capului se întâlnesc deseori fracturi ale cutiei
craniene. Ele pot fi întâlnite la nivelul bol ii craniene sau la baza craniului
i pot avea diferite aspecte, de la simpla înfundare (asemãnãtoare felului
cum se înfundã coaja unui ou lovit), pânã la fracturi deschise cu
hemoragii mari, cu prezen a în ranã a unor pãr i distruse ale creierului,
meningelui sau cu pierderi de substan ã cerebralã i sânge prin nas i
urechi.
În general, loviturile puternice în regiunea cranianã, duc la
pierderea cuno tin ei. Dacã fractura este situatã pe linia medianã a bol ii
craniene existã pericolul rãnirii sinusului venos sagital superior, având ca
i consecin ã o hemoragie puternicã.
Ace ti bolnavi nu trebuie mi ca i de prisos i trebuie transporta i
cât mai urgent la spital. În caz de fracturã deschisã se va aplica un
pansament steril. Dacã sângerarea este mare, vom ridica cu mare grijã,
capul, ceva mai sus decât corpul.
2. La nivelul fe ei meritã o aten ie deosebitã fractura maxilarului
inferior. Deseori, în urma unei lovituri puternice, fragmente de os i din i
sco i pãtrund în faringe i, împreunã cu sângele, pot îneca bolnavul.
În aceste cazuri vom scoate cu degetele corpii strãini din faringe i
vom întoarce bolnavul pe o parte, pentru ca sângele sã nu-l înece. i
ace ti bolnavi trebuie du i de urgen ã la spital.
Imobilizarea provizorie în caz de fracturi 84
3. Coloana vertebralã se fractureazã mai ales în regiunile cervicalã
i lombarã. Aceste fracturi, în aproape jumãtate din cazuri, lezeazã
mãduva spinãrii i dau paralizii. Pentru a nu se agrava starea bolnavului,
acolo unde bãnuim o fracturã de coloanã sau dacã bolnavul nu poate
mi ca unul din cele patru membre, nu vom permite nici o mi care de pe
loc pânã la sosirea unui mijloc de transport. Punerea acestor bolnavi pe o
targã sau pe un alt mijloc improvizat i transportul lor este un act de
mare rãspundere.
Fracturile de coloanã vertebralã fãrã paralizii se pot recunoa te
dupã durerea vie într-un punct fix, pe care îl putem u or descoperi la
apãsarea cu degetul pe ira spinãrii. Uneori se simte o micã proeminen ã
la locul unde durerea este cea mai mare.
O aten ie deosebitã trebuie acordatã fracturilor coloanei cervicale.
Orice mi care într-un astfel de caz poate duce la moartea instantanee a
accidentatului. De aceea, ca primã mãsurã vom cãuta sã imobilizãm capul
i gâtul bolnavului. Cel mai bun mijloc provizoriu este reprezentat de
douã perni e sau douã cãrãmizi învelite, puse de o parte i de alta a
capului (guler cervical, dacã existã în trusã).
4. Fracturile cutiei toracice se produc mai ales în caz de strivire.
Ele se recunosc dupã greutatea cu care respirã accidentatul, durerea
ascu itã ca o loviturã de cu it la fiecare inspira ie. Durerea este prezentã i
la locul unde coastele sunt rupte. Uneori, un vârf de coastã ruptã în eapã
plãmânul i atunci aerul pãtrunde sub piele i formeazã emfizemul
cutanat, diagnosticat prin tumefierea pielii i prin crepita iile care se simt
la apãsare. În fracturile costale mai pot apãrea ca i complica ii
pãtrunderea aerului în pleurã – pneumotorace i a sângelui în pleurã –
hemotorace.
Imobilizarea provizorie în caz de fracturi 85
Fracturile costale se imobilizeazã înfã urând toracele, în timpul
expira iei cu o fa ã latã pe care o fixãm cu ace de siguran ã. Bolnavul va
fi transportat în pozi ie semi ezândã.
La nivelul peretelui toracic pot fi prezente plãgi, prin care la fiecare
inspira ie, aerul din afarã pãtrunde în interiorul toracelui. În aceste cazuri
este necesar sã executãm de urgen ã un pansament steril care sã opreascã
pãtrunderea aerului în cavitatea toracicã, dupã care bolnavul este
transportat imediat la spital.
5. Fracturile de bazin se produc de obicei prin cãderi de la înãl ime
sau prin strivire. Ele se recunosc prin faptul cã bolnavul, în decubit
dorsal, nu poate sã ridice cãlcâiul de pe planul patului i prin durerea vie
din regiunea pubianã i sacralã. Aceste cazuri nu necesitã nici o
imobilizare provizorie i accidentatul trebuie dus pe o targã tare la spital.
6. La nivelul bra ului fracturile pot fi situate la nivelul
humerusului, mai aproape de umãr sau de cot.
Fracturile situate aproape de umãr pot fi uneori incomplete i greu
de recunoscut, neeviden iindu-se decât prin durere i o u oarã impoten ã
sau numai o jenã func ionalã. Accidentatul prezintã o atitudine
caracteristicã, capul aplecat pe partea bolnavã, umãrul u or coborât,
bra ul lipit de corp i sus inându- i cotul cu mâna sanãtoasã.
Imobilizarea fracturilor de humerus se face cu blânde e, pentru a nu
leza nervul radial între fragmentele osoase. Se aplicã o atelã pe fa a
internã a bra ului, de la axilã pânã dincolo de cotul îndoit i altã atelã pe
fa a externã, care urcã mai sus de umãr. Apoi cu o fa ã se fixeazã atelele
de bra . Se poate utiliza i o atelã lungã de sârmã pe care o îndoim
deasupra umãrului i în unghi drept dedesubtul cotului. În lipsa acestor
atele putem solidariza membrul superior, cu cotul îndoit, pe peretele
toracic sau putem aplica o singurã e arfã, dacã fractura este incompletã.
Imobilizarea provizorie în caz de fracturi 86
Pentru fracturile situate mai aproape de cot, cea mai bunã
imobilizare o ob inem utilizând o atelã de sârmã pe care o îndoim în
formã de „L” i o fixãm de membrul superior, cu cotul îndoit. Antebra ul
se suspendã într-o e arfã.
7. La nivelul antebra ului fracturile pot interesa ambele sau numai
unul din cele douã oase. Pentru fracturile apropiate de cot, imobilizarea
provizorie se face cu atele de sârmã îndoite în formã de „L”.
Pentru restul fracturilor sunt suficiente douã atele din lemn aplicate
pe fa a anterioarã i posterioarã a antebra ului i strânse cu o fa ã. Atelele
trebuie sã treacã mai jos de articula ia pumnului. Dupã fixarea atelelor,
cotul se flecteazã i antebra ul se aga ã de gât cu o e arfã.
8. Fracturile femurului se pot situa în orice parte a osului. La
persoanele în vârstã sunt frecvente fracturi ale colului femural, care se
mai numesc fracturi de old. În aceste fracturi întreg membrul inferior nu
poate fi mi cat i stã de cele mai multe ori rãsucit în afarã, în a a fel încât
marginea externã a membrului inferior vine în contact cu suprafa a de
sprijin. Membrul inferior este scurtat. În lipsa unui mijloc de imobilizare,
vom pune de o parte i de alta a membrului inferior câte un obiect de
sprijin, pentru a evita mi carea de rãsucire.
Pentru imobilizarea provizorie a fracturilor de femur existã
dispozitive special executate. Cele mai simple sunt executate din mai
multe atele din lemn, articulate, dintre care cea exterioarã se întinde de la
axilã pânã la cãlcâi, iar cea internã de la cãlcâi pânã la rãdãcina coapsei.
Acest dispozitiv se fixeazã prin chingi de torace, bazin i membrul
inferior.
În lipsa acestui dispozitiv se va folosi orice alt mijloc, cu condi ia
sã imobilizeze atât oldul, cât i genunchiul.
Imobilizarea provizorie în caz de fracturi 87
9. Fracturile situate la nivelul gambei se întâlnesc foarte des. De
multe ori fractura este deschisã, deoarece tibia, pe o mare parte a ei, este
acoperitã numai de piele. Imobilizarea provizorie se va face cu douã atele
de lemn aplicate intern i extern, care vor trece de genunchi i de gleznã.
Se poate folosi i o atelã lungã de sârmã îndoitã la un capãt în formã de
„L” i aplicatã înapoia gambei, talpa sprijnindu-se pe latura micã a
acestui ”L”.
Pentru fracturile membrului inferior, în cazul în care nu avem la
îndemânã nici un mijloc de imobilizare, se poate utiliza ca atelã membrul
sãnãtos, de care fixãm bine prin câteva legãturi, membrul fracturat.
CAPITOLUL XI
Hemoragia
Hemoragia reprezintã scurgerea sângelui printr-o solu ie de
continuitate a peretelui vascular. Tabloul clinic caracteristic se instaleazã
din cauza scãderii cantitative i/sau calitative a masei sanguine circulante.
Clasificarea hemoragiilor se face dupã mai multe criterii, aceea i
hemoragie putând fi încadratã în mai multe categorii, în func ie de
criteriul avut în vedere.
1. Dupã natura vasului lezat hemoragile se clasificã în:
a). Hemoragia arterialã se recunoa te dupã culoarea ro ie
aprinsã a sângelui, care â ne te pulsatil (sincron cu bãtãile cardiace) de la
nivelul capãtului proximal al arterei lezate. For a jetului pulsatil scade pe
mãsurã ce scade tensiunea arterialã. La nivelul capãtului distal al arterei
lezate sângele se scurge în jet continuu, deosebindu-se de hemoragia
venoasã prin culoarea sângelui.
Debitul sângerãrii este direct propor ional cu calibrul arterei i cu
tensiunea arterialã. Hemoragia arterialã este mai abundentã decât cea
venoasã, la un calibru vascular egal. Sec ionarea arterei femurale duce la
exsanghinare în aproximativ 5 min.
În leziunile concomitente de arterã i venã satelitã, sângele se
revarsã din plagã, pe fondul ro u închis al sângelui venos, apãrând valuri
de sânge ro u deschis, arterial.
Hemoragia 89
b). Hemoragia venoasã se caracterizeazã prin faptul cã,
sângele de culoare ro u închis se revarsã continuu la nivelul ambelor
capete vasculare, dar mai ales la nivelul capãtului distal. Sângerarea este
direct propor ionalã cu calibrul venei, cu presiunea venoasã i cu pozi ia
segmentului lezat fa ã de inimã: cre te sau scade dupã cum este situatã
sub nivelul inimii sau deasupra ei.
O situa ie aparte o prezintã hemoragia venoasã la nivelul venelor
cervicale. La acest nivel, sângele se scurge intermitent numai în expira ie,
putând fi confundatã cu hemoragia arterialã, dar culoarea sângelui i
presiunea scãzutã a sângelui pledeazã pentru originea venoasã.
Din cauza forma iunilor conjunctive care îmbracã aceste vene
men inându-le deschise, în inspira ie, scãderea presiunii intratoracice
asociatã aspira iei cardiace, creeazã condi iile producerii emboliilor
gazoase prin aspira ia de aer la capãtul proximal al venei.
c). Hemoragia capilarã se produce prin lezarea capilarelor
arteriale i venoase. Culoarea sângelui este asemãnãtoare sângelui venos.
Sângerarea este difuzã, în suprafa ã, cu for ã scãzutã, presiunea fiind de
3-4 cmHg. În mod obi nuit, în astfel de hemoragii se pierde o cantitate
micã de sânge. Dupã tamponarea i uscarea plãgii apar rapid numeroase
puncte de sângerare. Sângerarea se opre te fie spontan, fie printr-o u oarã
compresiune.
2. Dupã locul de revãrsare al sângelui hemoragiile se clasificã în:
a). Hemoragii externe, când sângele se scurge la exteriorul
organismului, fiind u or de sesizat.
b). Hemoragiile interne când sângele se scurge într-o cavitate
naturalã a organismului. La rândul lor acestea se împart exteriorizabile,
neexteriorizabile i intersti iale.
Hemoragia90
- Exteriorizabile, cele în care sângerarea se produce într-o
cavitate care comunicã natural cu exteriorul. Sângele se acumuleazã la
nivelul cavitã ii respective i apoi se exteriorizeazã spontan, pe cale
naturalã. Acest tip de hemoragie se întâlne te la nivelul tubului digestiv, a
aparatului respirator i a aparatului urinar.
Hemoragia digestivã în care sângele se exteriorizeazã fie proaspãt,
fie dupã ce a suferit transformãri la nivelul tubului digestiv.
Exteriorizarea sângelui acumulat la nivelul tubului digestiv se
poate face prin vãrsãturã sau prin scaun. Vãrsãtura poartã numele
de hematemezã. Când sângele este nedigerat este ro u, necoagulat;
când a stagnat la nivelul stomacului, sângele va avea o culoare
neagrã cu grunji, luând aspectul de za de cafea. Când
exteriorizarea se face prin scaun se nume te melenã.
Hemoragia la nivelul aparatului respirator se exteriorizeazã prin
epistaxis sau prin hemoptizie. Epistaxisul se produce prin lezarea
vaselor de sânge ale mucoasei nazale. Sângele se exteriorizeazã sub
formã de sânge proaspãt sau cheaguri care se pot acumula în fosele
nazale sau în faringe. Hemoptizia reprezintã exteriorizarea sângelui
de la nivelul arborelui respirator. Se manifestã clinic prin tuse cu
expectora ie sanguinolentã, ro ie, spumoasã, bine aeratã. Deseori
bolnavul prezintã i o senza ie de cãldurã retrosternalã.
Hemoragia la nivelul aparatului urinar se exteriorizeazã prin
hematurie. Culoarea urinei poate merge de la brun-ro cat pânã la
ro u-aprins, cu sau fãrã cheaguri.
- Neexteriorizabile, când sângele se acumuleazã la nivelul
unor cavitã i care nu comunicã în mod natural cu exteriorul (cavitatea
peritonealã, pericard, pleurã).
Hemoragia 91
Acumularea sângelui în cavitatea pleuralã se nume te
hemotorace. Sângerarea se produce prin lezarea elementelor
vasculare din torace. Hemotoracele masiv reprezintã un element de
risc vital în traumatismele toracice. Când leziunea vascularã se
asociazã cu lezarea parenchimului pulmonar, în cavitatea toracicã
se acumuleazã sânge i aer: hemopneumotorace. Hemotoracele se
manifestã prin asocierea la semnele hemoragiei a semnelor clinice
de insuficien ã respiratorie acutã: dispnee, tuse, durere.
Acumularea de sânge în sacul pericardic poartã numele de
hemopericard i este de regulã consecin a unei plãgi cardiace.
Când cantitatea de sânge din cavitatea pericardicã atinge 200-300
ml. se produce oprirea inimii prin tamponadã cardiacã. Se
manifestã clinic prin semnele de insuficien ã cardiacã acutã.
Hemoperitoneul reprezintã acumularea de sânge în cavitatea
peritonealã. Este consecin a lezãrii organelor parenchimatoase
intraabdominale sau a unor elemente vasculare. Cauza poate fi
traumaticã sau netraumaticã. Se manifestã clinic prin asocierea la
semnele hemoragiei acute, a semnelor de irita ie peritonealã:
meteorism, sensibilitate la palpare, sughi .
- Hemoragia intersti ialã este o variantã particularã a
hemoragiei interne. Ea reprezintã o acumulare de sânge în esuturi.
Sângele se poate acumula în spa iile de clivaj ale membrelor. În cazul în
care difuziunea sângelui ajunge la tegument, apare echimoza. Aceasta
apare întotdeauna tardiv i la distan ã de focarul hemoragic. Sunt întâlnite
în caz de fracturi.
3. Dupã debitul de sângerare hemoragiile pot fi:
a). Hemoragiile u oare se caracterizeazã prin debitul de
pierdere redus (pânã la 500 ml.). Acestea pot fi oprite u or sau se opresc
Hemoragia92
spontan, sunt bine tolerate i compensate. Aceastã hemoragie poate
deveni gravã prin repetare la intervale scurte. Clinic, semnele generale
sunt minime i nesemnificative.
b). Hemoragiile medii sunt considerate situa iile în care se pierde o
cantitate de sânge între 500 i 1500 ml. Aceste pierderi prezintã semne
locale de hemoragie i semne de scãdere a volumului sanguin.
c). Hemoragiile grave sunt considerate sângerãrile în care se pierd
1500-2000 ml. de sânge. În aceste cazuri, dacã sângerarea nu este opritã,
i sângele nu este înlocuit în timp util, duc la moarte prin oc hemoragic.
Acest tip de hemoragie se întâlne te în plãgile arterelor membrelor,
rupturi viscerale (ficat, splinã).
d). Hemoragia cataclismicã duce la moarte fulgerãtoare. Pierderea
de sânge este mai mare de 2500 ml. Se întâlnesc în plãgi ale cordului sau
în ruperea unui anevrism arterial. Moartea se produce înainte de a se
putea interveni eficient.
4. Dupã durata sângerãrii, hemoragiile se împart în:
a). Hemoragia acutã reprezintã o pierdere de sânge într-un interval
scurt de timp. Aceastã pierdere este mai greu suportatã de organism.
Pierderea a 50% din volumul circulant, în câteva minute, duce la moarte.
b). Hemoragia cronicã reprezintã pierderi mici de pânã la 300-500
ml. care se repetã la intervale mai mult sau mai pu in scurte de timp. O
hemoragie în care se pierde 50% din volumul circulant, dacã se produce
într-un interval de peste 24 de ore poate fi suportatã. Dacã pierderea se
realizeazã în câteva sãptãmâni, organismul suportã o pierdere de peste
60% din volumul circulant.
Hemoragia 93
5. Dupã intervalul scurs între rãnire i apari ia hemoragiei, aceasta
poate fi:
a). Hemoragia primitivã se produce i se realizeazã în momentul
rupturii vasculare.
b). Hemoragia întârziatã se produce la câteva ore de la producerea
leziunii.
c). Hemoragia tardivã apare de obicei la 7-8 zile de la traumatism.
Semnele clinice ale hemoragiei acute
Hemoragile mici nu se manifestã clinic sau manifestãrile sunt
discrete. Hemoragiile medii i mari prezintã simptome generale, locale i
de laborator.
Semne generale
- Bolnavul prezintã senza ie de frig, frisoane, sete propor ionalã cu
pierderea sanguinã.
- Tegumentele sunt palide, reci, cu venele colabate din cauza
vasoconstric iei i a hipovolemiei.
- Respira ia este rapidã i superficialã, încercând sã compenseze
hipoxia indusã de scãderea numãrului de hematii.
- Manifestãrile nervoase sunt cauzate de hipoxia sistemului nervos
central. Bolnavul este agitat, speriat, dar de obicei lucid i fãrã tulburãri
de cuno tiin ã. Prezintã cãscat repetat, intens (semn al hipoxiei cerebrale).
În cele din urmã se ajunge la pierderea cunostin ei.
- Manifestãrile oculare pot merge de la scotoame, pânã la pierderea
pasagerã a vederii.
- Tulburãrile auditive sunt reprezentate de acufene.
Toate aceste manifestãri se accentueazã la ridicarea extremitã ii
cefalice sau în ortostatism i scad în intensitate la asezarea capului mai
jos decât membrele inferioare.
Hemoragia94
Tulburãrile cardiocirculatorii
- Pulsul este frecvent, de peste 100 bãtãi pe minut. Când nu se
simte la artera radialã, se cautã la artera carotidã sau la artera femuralã.
Cre terea frecven ei pulsului la examinãri repetate demonstreazã
continuarea hemoragiei. Dispari ia pulsului este un semn de gravitate.
- Tensiunea arterialã în caz de hemoragie micã este nemodificatã.
La hemoragiile mijlocii, la început scade tensiunea maximã, în timp ce
minima se men ine pânã la pierderea a 30% din volumul circulant. Dacã
hemoragia continuã, maxima scade progresiv, iar minima devine
imperceptibilã. Sub tensiunea arterialã maximã de 60 mmHg se poate
ajunge la stop cardiorespirator.
- Tulburãrile renale sunt reprezentate de oligurie sau chiar anurie.
Semnele locale sunt evidente în hemoragiile externe. În
hemoragiile interne sunt semne specifice, care se asociazã cu semnele
generale.
Gravitatea hemoragiei
În afara cantitã ii de sânge pierdut, în aprecierea gravitã ii unei
hemoragii trebuie inut cont i de vârstã, sex, condi iile patologice
preexistente sau coexistente.
În privin a sexului, trebuie men ionat faptul cã femeile suportã mai
bine hemoragiile mici i mijlocii decât bãrba ii. Copiii i bãtrânii suportã
mai greu hemoragia decât adul ii.
Condi iile patologice preexistente sau coexistente cum sunt:
anemiile cronice, insuficien ele hepatice, renale, circulatorii sau
respiratorii, hipotensiunea, politraumatismele, infec iile grave, epuizarea
fizicã i psihicã, reprezintã elemente de agravare a efectelor hemoragice.
Hemoragia 95
Tratamentul hemoragiilor
Primul ajutor în hemoragii constã în hemostaza provizorie sau
definitivã i compensarea hemoragiei.
În principiu, se începe cu hemostaza ori de câte ori e posibilã,
urmând apoi sã se înlocuiascã sângele pierdut. În cazurile în care
hemostaza este dificilã se administreazã doze masive de sânge pentru a se
câ tiga timpul necesar transportului într-un serviciu de specialitate.
În prezen a unei hemoragii stãpânitã printr-o manoperã de
hemostazã provizorie, se impun urmãtoarele mãsuri în vederea
transportului bolnavului în timp cât mai scurt i în condi ii cât mai bune
într-un serviciu de specialitate:
- plasarea bolnavului într-o pozi ie în care gravita ia sã se opunã
sângerãrii;
- plasarea bolnavului cu capul i toracele decliv i cu membrele
ridicate spre verticalã (eventual bandajate compresiv) pentru irigarea
organelor vitale i realizarea unei „autotransfuzii” prin mobilizarea
sângelui de la nivelul membrelor;
- instalarea de perfuzii pe una sau douã vene;
- când este posibil, oxigenoterapie;
- bolnavul va fi transportat de urgen ã, cu maxim de precau ii la
mobilizare, pentru a nu produce noi leziuni, înso it de un cadru medical
care sã supravegheze evolu ia i tratamentul pânã la un serviciu de
specialitate.
CAPITOLUL XII
Hemostaza
Hemostaza define te totalitatea proceselor sau mijloacelor ce
concurã la oprirea unei hemoragii.
Clasificare
Dupã modul în care organismul reu e te prin mijloace proprii sã
opreascã hemoragia sau sunt necesare interven ii terapeutice pentru
oprirea ei, hemostaza se clasificã în :
1. Hemostaza spontanã (fiziologicã) grupeazã fenomenele
fiziologice care duc la oprirea unei hemoragii. În primul rând se produce
spasmul vasului lezat. Timpul al doilea se caracterizeazã prin aderarea i
agregarea plachetelor sanguine în zona vascularã lezatã. Se formeazã
cheagul plachetar. În stadiul urmãtor se formeazã fibrina ce include în
re eaua ei globulele ro ii, formându-se cheagul ro u. Hemostaza este
realizatã.
2. Hemostaza provocatã reprezintã oprirea unei hemoragii prin
mijloace chimice sau fizice. Ea se subîmparte în preventivã i curativã.
a). Hemostaza preventivã. Prin ea se în elege totalitatea
modalitã ilor prin care se urmãre te evitarea unei hemoragii. Se
subîmparte în hemostaza medicamentoasã i hemostaza chirurgicalã.
- Hemostaza medicamentoasã folose te agen i
terapeutici cu ac iune generalã i localã. Agen ii hemostatici cu utilizare
localã sunt: frigul; apa oxigenatã în hemoragiile capilare; fibrina sub
formã de burete, pulbere sau peliculã; trombina uscatã – aplicatã în plãgi
sau în hemoragiile mucoase; gelatina uscatã „Gelaspon” se aplicã pe
Hemostaza 97
suprafe ele sângerânde; celuloza oxidatã – pe plãgi sângerânde;
perclorura de fier 4%; adrenalina – în hemoragiile capilare în suprafa ã.
- Hemostaza chirurgicalã se subîmparte în hemostaza
provizorie i hemostaza definitivã.
Hemostaza provizorie
Reprezintã o mãsurã de prim ajutor, ce are ca scop oprirea
hemoragiei pânã în momentul în care se poate aplica o metodã de
definitivare a hemostazei.
În unele cazuri, datoritã însumãrilor efectelor hemostazei
fiziologice, hemoragia se poate opri definitiv, hemostaza provizorie
transformându-se în hemostazã definitivã. Este cazul hemoragiilor de la
nivelul vaselor mici sau a hemoragiilor capilare.
I. Hemostaza provizorie prin pozi ionarea segmentului lezat
1. Ridicarea la verticalã a unui membru (pacientul fiind în decubit
dorsal) poate duce la oprirea unei hemoragii venoase, permi ând apoi
aplicarea unui pansament compresiv la nivelul leziunii vasculare.
Exemplul tipic este reprezentat de hemoragia care se produce la nivelul
unei vene varicoase de la membrul inferior. În aceste cazuri, sângerarea
este deosebit de abundentã chiar când este vorba de leziuni minime (poate
merge pânã la exsanguinare). Abunden a sângerãrii nu permite
eviden ierea leziunii decât dacã ridicãm la verticalã membrul afectat.
Dupã oprirea sângerãrii se aplicã un pansament compresiv sau se
sutureazã plaga.
2. Flectarea puternicã a antebra ului pe bra , a gambei pe coapsã, a
coapsei pe abdomen, poate duce la oprirea unei hemoragii arteriale
produsã distal de plica de flexiune: plica cotului, plica poplitee, plica
Hemostaza98
inghinalã. În plica de flexiune se a eazã un rulou de material textil care sã
comprime artera, iar flectarea segmentului este men inutã cu ajutorul unei
fe i sau a unei e arfe.
II. Hemostaza provizorie prin compresiune.
Compresiunea se poate exercita local sau la distan ã de capetele
vasculare lezate.
1. Hemostaza prin compresiune localã se poate realiza prin:
compresiune digitalã în plagã, tamponament compresiv, pansament
compresiv, pensare provizorie i suturã etan ã.
a). Compresiunea digitalã este o mãsurã care permite
câ tigarea timpului necesar pentru a putea aplica o mãsurã mai bunã de
hemostazã provizorie sau definitivã. Este directã i se aplicã în cazurile
de hemoragii din arterele mai mari sau în caz de hemoragii ale vaselor
aflate sub aparat gipsat. Poate salva via a accidenta ilor.
b). Tamponamentul compresiv cu ajutorul compreselor sau a
me elor cu care se „plombeazã” cât mai etan plaga care sângereazã.
Succesiunea gesturilor va fi: toaletã mecanicã i chimicã, tamponament,
bandaj. Tamponamentul compresiv poate opri hemoragia arterialã sau
capilarã.
c). Pansamentul compresiv se utilizeazã în plãgile
superficiale. Bandajul de fixare va fi compresiv, fãrã însã sã suprime
circula ia venoasã sau arterialã.
d). Pensarea provizorie a vasului se realizeazã cu ajutorul
penselor hemostatice. Pensa se aplicã dupã „ uscarea de sânge a plãgii”
pentru a se eviden ia capetele vasului. Pensa trebuie sã fie bine fixatã cu
Hemostaza 99
fa ã sau benzi de leucoplast, în a a fel, încât sã nu se deplaseze în timpul
transportului.
2. Hemostaza prin compresiune la distan ã se poate realiza fie
selectiv, la nivelul vasului lezat, fie circular.
a). Compresiunea selectivã la nivelul vasului lezat se face în
func ie de calibrul i de traiectul vasului, cu ajutorul unuia sau a mai
multor degete, cu pumnul sau chiar cu ambele mâini. Compresiunea se
face pe traiectul anatomic al arterei, în locuri speciale, între plagã i
pompa cardiacã, sau cu o presiune mai mare decât cea intraarterialã. Se
comprimã i capãtul distal la arterele mari.
Inconveniente: este obositoare, imobilizeazã o persoanã, este greu
de men inut în timpul transportului, necesitã cuno tin e anatomice.
Permite însã organizarea unei hemostaze mai bune.
Artera carotidã comunã se comprimã în an ul carotidian, între
conductul laringotraheal i mu chiul sternocleidomastoidian, pe planul
coloanei vertebrale (tuberculul anterior al vertebrei C6).
Artera subclavicularã se comprimã înapoia mijlocului claviculei,
pe planul coastei întâi.
Artera axilarã se comprimã în axilã, pe planul capului humeral.
Artera humeralã se comprimã în an ul bicipital medial, pe planul
osos humeral.
Artera femuralã se comprimã la baza triunghiului Scarpa, pe planul
osos al bazinului sau pe traiect la nivelul coapsei, pe planul osos femural.
Hemostaza100
Aorta abdominalã se comprimã cu pumnul în dreptul ombilicului,
contra coloanei lombare.
b). Compresiunea circularã comprimã global toate
structurile anatomice. Aceasta trebuie astfel efectuatã, încât sã comprime
artera lezatã, pentru a nu realiza numai o stazã venoasã, dar sã nu fie nici
prea brutalã i sã zdrobeascã esuturile din zona de aplicare, ceea ce ar
duce la leziuni ireversibile.
Este o metodã eficientã dar trebuie aplicatã pe o duratã cât mai
scurtã deoarece poate produce leziuni ischemice la nivelul membrului
respectiv sau poate pune în pericol via a bolnavului dupã suprimarea
compresiunii.
Compresiunea circularã se realizeazã cu ajutorul garoului, care este
un tub de cauciuc, suficient de lung ca sã permitã 2-3 ture în jurul
membrului. Garoul poate fi improvizat din materiale avute la îndemânã.
Se interzice categoric utilizarea materialelor sub iri i complet
inextensibile (sârmã), care ar putea duce la sec iuni anatomice. Se
interzice aplicarea garoului în jurul gâtului.
O compresiune circularã eficientã se poate realiza cu ajutorul
tensiometrului în care se depã e te cu câ iva cmHg tensiunea arterialã a
pacientului.
Garoul se aplicã cât mai aproape de plaga vascularã dar nu în
dreptul articula iilor mari.
Eficien a aplicãrii garoului este probatã de oprirea sângerãrii i
dispari ia pulsului distal. Apari ia cianozei demonstreazã o constric ie
insuficientã, doar venoasã.
Hemostaza 101
Capetele garoului trebuie bine fixate prin înnodare sau cu pense,
pentru a nu se desface în timpul transportului. La garou se ata eazã un
bilet cu datele de identitate ale accidentatului, diagnosticul, mãsurile
terapeutice luate i ora precisã a aplicãrii garoului.
Pentru a limita efectele constric iei cât mai mult la nivelul vasului
lezat, se poate introduce sub garou, la nivelul mãnunchiului vascular, o
fa ã sau un sul de tifon sau alt material textil (garou cu pelotã).
La nivelul segmentelor mai groase (coapsã), pentru a mãri for a de
compresiune, se poate utiliza garoul cu tourniquet, care se realizeazã
aplicând o turã laxã în jurul segmentului, sub care se introduce un obiect,
alungit care sã permitã rãsucirea garoului pânã la ob inerea hemostazei.
În teritoriul exclus circulator au loc tulburãri importante cu virarea
metabolismului spre anaerobiozã, cu acumulare de cataboli i de tip
histaminic. Tulburãrile depind de toleran a la ischemie a esuturilor i de
durata ischemiei. Cele mai sensibile la ischemie sunt termina iile
nervoase, explicând durerile mari care apar. Nervii ischemia i vor
prezenta tulburãri anatomofunc ionale care pot merge pânã la paralizii
definitive. Hipoxia marcatã duce la cre terea permeabilitã ii capilare, la
leziuni ale endoteliului capilar i microtromboze.
Aceste tulburãri se manifestã clinic numai în momentul suprimãrii
garoului i sunt direct propor ionale cu: durata ischemiei, cantitatea de
esuturi ischemiate, temperatura mediului i durata ischemiei.
Dacã constric ia circularã a depã it timpul de douã ore, la
suprimarea garoului se produce “ ocul de degarotare” (hipotensiune,
dispari ia pulsului periferic), din cauza invadãri masive a organismului de
cãtre substan ele acumulate în teritoriul ischemiat.
Hemostaza102
Din cauza posibilitã ii apari iei acestui oc, dacã garoul trebuie
men inut mai mult de douã ore, la fiecare 30 min. garoul va fi slãbit 5-10
min., timp în care hemostaza va fi asiguratã prin compresiune digitalã.
Aceasta va permite reoxigenarea esuturilor prin intermediul re elei
vasculare colaterale.
Consecin ele garoului pot fi diminuate i prin scãderea
temperaturii membrului (pungi cu ghea ã) ce va duce la reducerea
intensitã ii metabolismului.
Ridicarea garoului men inut timp îndelungat trebuie fãcutã de
chirurg pe masa de opera ie în condi ii de anestezie generalã combinatã
cu anestezie localã la nivelul rãdãcinii membrului.
Ridicarea garoului este admisã numai dacã nu au apãrut semne de
rigiditate muscularã sau semne de gangrenã.
Hemostaza în epistaxis
Bolnavul care prezintã o hemoragie nazalã trebuie a ezat pe scaun,
cu capul u or înclinat pe spate, sprijinit pe spãtarul scaunului, departe de
calorifer sau sobã. Bolnavul trebuie ferit de cãldura soarelui. Se va scoate
cravata i se vor desface legãturile din jurul abdomenului.
Dacã hemoragia este u oarã, ea se opre te fie spontan, fie prin
unele mãsuri simple. Cea mai simplã mãsurã este ca bolnavul sã apese cu
degetul aripa nazalã respectivã. Aripa nazalã va fi împinsã i lipitã de
peretele opus, pe care se gãse te zona la nivelul cãreia se produc cele mai
multe sângerãri. Presiunea digitalã asupra aripii nazale se poate face dupã
ce în prealabil s-a introdus în fosa nazalã un mic tampon de vatã. Este
recomandabil ca tamponul de vatã sã fie îmbibat u or într-o solu ie de apa
oxigenatã sau de antipirinã.
Hemostaza 103
Sãngerarea se opre te imediat dupã luarea acestei mãsuri. Nu ne
grãbim cu scoaterea tamponului, pentru a nu îngreuna procesul local de
oprire a sângerãrii.
Chiar dacã bolnavul i-a oprit sângerarea, el se va prezenta la
controlul de specialitate.
În cazurile în care aceste prime mãsuri au rãmas fãrã efect asupra
hemoragiei nazale, este necesarã urgenta prezentare la medic, pentru a se
preciza cauza sângerãrii i pentru luarea anumitor mãsuri.
CAPITOLUL XIII
Înecul i alte accidente acvatice
Sub denumirea generalã de înec sunt cuprinse o multitudine de
accidente severe care se produc din cauza apei sau în apã. Aceste
accidente pot fi încadrate în trei mari grupe:
1. Înecul propriu-zis prin imersie sau submersie.
2. Hidrocu ia sau moartea subitã la contactul cu apa.
3.Traumatismele grave sub apã sau la suprafa a apei (traumatismele
craniene, toracice sau abdominale).
La aceste grupe se poate adãuga o a patra:
4. Accidente acute mortale produse întâmplãtor în timpul înotului
sau din cauza efortului respectiv: infarct miocardic, accident vascular
cerebral, claudica ie intermitentã, crizã epilepticã, crampã muscularã etc.
1. Înecul propriu-zis
Acesta se produce, fie prin dispari ia accidentatului sub suprafa a
apei, fie prin necunoa terea înotului, fie prin epuizarea fizicã sau panicã.
Accidentatul are o evolu ie fazicã: dupã o apnee reflexã cu spasm
glotic, urmeazã o stare de agita ie, mi cãri de respira ie cu inundarea
plãmânilor cu apã, degluti ie cu pãtrunderea apei în stomac, apare apoi o
stare comatoasã cu apnee, relaxare muscularã, inima continuând sã batã
timp de 4-12 minute de la imersie, în func ie de rezisten a la lipsa de
oxigen (vârstã, stare de sãnãtate, stare de antrenament). Stopul cardiac se
Înecul i alte accidente acvatice 105
poate produce însã i în primele 2-3 minute. La aceastã formã de înec
ansele de supravie uire sunt mai mari, dacã scoaterea din apã s-a fãcut la
timp, înaintea producerii stopului cardiac.
Pentru salvator are importan ã, în scoaterea înecatului, dacã apa
respectivã este stãtãtoare (lac lini tit i curat sau extrem de poluat, plin de
ierburi i mâl), curgãtoare sau mare sãratã cu valuri Condi iile de salvare
se schimbã iarna în caz de spargeri ale ghe ii i dispari ia sub ghea ã.
Pentru reanimare i pentru ansele de supravie uire are importan ã
dacã apa în care s-a produs înecul este apã dulce sau sãratã, apã curatã
sau bogatã în reziduuri, cu mâl, sau dacã este apã extrem de rece.
Sunt importante de cunoscut urmãtoarele:
- apa dulce, limpede, pãtrunsã în cãile aeriene i în plãmân pânã la
alveolele pulmonare este hipotonã (mai pu in concentratã) fa ã de sânge.
Din aceastã cauzã ea va intra, în cantitã i uneori mari, în circula ia
sanguinã prin pere i alveolari, producând hemodilu ie, cre terea volumlui
circulant cu afectarea inimii (decompensare acutã) chiar în primele
minute, i o hemolizã de diverse grade, prin mecanism osmotic secundar;
- apa sãratã, concentratã a mãrii, oceanelor i a lacurilor sãrate,
pãtrunsã în alveolele pulmonare, fiind mai concentratã în sãruri decât
sângele (hipertonã), atrage apa în alveole i cãile aeriene producând edem
pulmonar acut (spumã rozã la gurã i la nãri), care îngreuneazã eliberarea
cãilor respiratorii în efortul de reanimare;
- apa bogatã în reziduuri chimice ac ioneazã în func ie de densitatea
ei, i produce întotdeauna irita ii grave ale cãilor respiratorii i
bronhopneumonii de aspira ie;
- apa foarte rece a lacurilor alpine (4-60 C), dar mai ales apa cu
ghea ã din timpul iernii (în jur de 10 C) obligã, dupã reanimarea victimei,
la terapia hipotermiei accidentale.
Înecul i alte accidente acvatice 106
Supravie uirea la un înecat depinde de:
- viteza de salvare, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la
imersie, dacã inima continuã sã batã;
- eliberarea imediatã a cãilor aeriene superioare i inferioare, pânã
la nivelul sacilor alveolari. Intuba ia trahealã i evacuarea stomacului pe
sondã Faucher sunt manevrele ideale;
- respira ie artificialã eficientã, la nevoie masaj cardiac extern i
factorul „timp de rãspuns” la aceste manevre;
- rezisten a la hipoxie a victimei, vârsta i starea sãnãtã ii ei,
anterior accidentului;
- tipul de apã în care s-a produs înecul i temperatura ei. În condi ii
de hipotermie timpul de salvare se poate prelungi, cu riscul complica iilor
ulterioare prin frig.
Reanimarea, în caz de înec, trebuie sã urmeze cu rigurozitate
tehnica reanimãrii respiratorii i cardiace, în func ie de timpul scurs de la
cãderea în apã i starea accidentatului dupã salvare. Mãsurile sunt:
- eliberarea cãilor aeriene;
- respira ia artificialã;
- masaj cardiac extern la nevoie;
Transportul se va face urgent la spital, sub manevre de reanimare.
Reguli specifice în reanimarea îneca ilor
- Salvatorul trebuie sã cunoascã perfect i sã aibã o mare experien ã
în scoaterea îneca ilor (Instructaj salvamar), în primele momente ace tia
fiind agita i i periculo i. Mul i salvatori neexperimenta i au fost îneca i
de victimele agitate.
Înecul i alte accidente acvatice 107
- În apã micã, iar la copii chiar i în apã adâncã, se poate începe
respira ia artificialã “gurã-la-gurã”, sau o a doua persoanã apasã lateral
toracele victimei, cãnd capul este în afara suprafe ei apei.
- Niciodatã nu se va încearca masajul cardiac în apã, tehnica fiind
imposibilã -se pierde timp pre ios.
- La scoaterea din apã pe o scândurã, pe un bu tean, în barcã, pe
plajã, se examineazã rapid dacã existã respira ie spontanã sau dacã existã
puls la carotidã sau nu. Culoarea înecatului poate fi variatã: alb-lucioasã,
pãmântie, cianoticã i nu i se va da importan ã, ci se vor începe urgent
manevrele de reanimare.
- Prima încercare de reanimare a înecatului, dupã o rapidã
dezobstruc ie a cãilor respiratorii, se face prin respira ie “gurã-la-gurã”,
sau mai ales, în caz de trismus, prin respira ie “gurã-la-nas”. În cazul
acesta salvatorul î i dã seama de obstruc ia cãilor aeriene cu apã i de
gradul acestei obstruc ii.
Dacã prima insufla ie corectã nu este urmatã de expansiunea
inspiratorie a toracelui, se continuã eliberarea cãilor aeriene superioare
prin curã area orofaringelui de corpii strãini (apã, secre ii, mâl, nisip).
Scurgerea apei din cãile aeriene superioare este u uratã de
întoarcerea victimei în pozi ie ventralã sau lateralã, cu capul decliv.
Copiii pot fi inu i cu capul în jos, fixa i de glezne, pentru câteva secunde.
Adul ii pot fi sprijini i de genunchiul îndoit al salvatorului, având toracele
i capul decliv i aplicându-se câteva lovituri între omopla i pentru
u urarea evacuãrii apei. Accidenta ii nu vor fi învârti i sau scutura i cu
capul în jos, deoarece, în felul acesta se agraveazã leziunile cerebrale.
- Manevrele de dezobstruc ie se efectueazã repetat, în perioade care
nu depã esc 5 secunde, pentru a nu întrerupe respira ia artificialã i, mai
ales, masajul cardiac extern. La îneca i, de real folos sunt manevrele de
respira ie artificialã indirecte, efectuându-se compresii energice asupra
Înecul i alte accidente acvatice 108
toracelui, victima aflându-se în decubit ventral (metoda Schäfer). Aceste
mi cãri respiratorii externe u ureazã evacuarea apei din plãmâni i
stomac, dar ele trebuie obligatoriu intercalate cu respira ia artificialã prin
insufla ie. Aceasta din urmã este singura care, prin presiunea pozitivã din
timpul inspirator destinde alveolele pulmonare i se opune peliculei de
apã.
- Îneca ii pot înghi ii, în timpul accidentãrii, cantitã i mari de apã
care destind stomacul, jenând astfel mi cãrile respiratorii i mai ales
men inând pericolul secundar al înundãrii prin vomã, a cãilor respiratorii
deja eliberate. Se va introduce de la început o sondã nasogastricã.
- În timpul respira iei artificiale, mai ales în primele momente,
presiunea de insufla ie trebuie sã fie mai mare ca de obicei, pentru a
învinge pelicula de apã alveolarã, iar în înecul cu apã marinã, pentru a
combate edemul pulmonar acut.
- În prezen a truselor necesare i a speciali tilor cu experien ã,
executarea de la început a intuba iei traheale, a aspira iei traheobron ice
pe sonda de intuba ie, în afara evacuãrii stomacului pe o sondã gatricã,
cresc ansele supravie uirii.
- Transportul victimei spre un centru de reanimare spitaliceascã se
va face de extremã urgen ã, în timpul transportului continuându-se, fãrã
întreruperi mai mari de 5 secunde, reanimarea cardiorespiratorie.
2. Hidrocu ia
Este un accident supraacut, produs la contactul accidentatului cu
apa rece sau la primul contact al apei cu zona reflexogenã
faringolaringianã. Se caracterizeazã prin oprirea reflexã a inimii, înaintea
înecului propriu-zis. Este posibil ca în cãile aeriene sã nu mai fie timp de
pãtrundere a apei, de i frecvent, în momentul relaxãrii i scufundãrii,
Înecul i alte accidente acvatice 109
odatã cu 1-2 respira ii agonice, apa poate inunda plãmânii. Mecanismul
mor ii este stopul cardiac primar, iar ansele supravie uirii sunt minime,
dacã masajul cardiac nu a început în primele 30-90 secunde.
Hidrocu ia reprezintã un exemplu de stop cardiac (moarte clinicã)
produs înaintea opririi respira iei. Elementul reflex are rol esen ial în
explicarea mecanismului mor ii prin hidrocu ie.
Timpii reanimãrii în hidrocu ie sunt urmãtorii:
- pozi ionarea accidentatului în decubit dorsal pe un plan dur, dupã
scoaterea cât mai rapidã din apã;
- eliberara cãilor aeriene superioare, aprecierea dacã apa a inundat
sau nu plãmânii. Dacã da, se vor face aspira ie i evacuare;
- masajul cardiac extern se începe în primele 30-90 secunde. El
trebuie alternat cu respira ia artificialã.
Tratamentul victimei va fi strict asistat i se va continua reanimarea
pânã la spital.
3. Traumatismele în apã sau sub apã
Aceste accidente pot fi u or confundate cu înecul, de i cauza
accidentului este traumatismul, care face imposibilã autosalvarea prin înot
sau ie irea din apã.
a). În plonjon obi nuit sau de la înãl ime mai mare se pot produce:
- traumatisme craniene, cu intrarea instantanee în comã
profundã traumaticã;
- traumatisme abdominale cu explozii de organe cavitare;
- rupturi viscerale înso ite de hemoragie internã, cu
lipotimie.
În aceste condi ii accidentale, victimele rãmân sub suprafa a apei i
sunt considerate înecate.
Înecul i alte accidente acvatice 110
În salvarea i reanimarea unor accidenta i de acest fel se ine seama
de leziunile respective, de hemoragia internã, de fracturile costale sau
vertebrale. Dacã se suspecteazã de la început o fracturã de coloanã
vertebralã cervicalã, accidentatul, încã din apã trebuie întins i fixat pe o
scândurã, în locul hiperextensiei capului se va face numai luxa ia
anterioarã a mandibulei, fãrã mobilizãri în focarul de fracturã.
Este necesar imediat consultul unui specialist chirurg.
În toate cazurile, în primul rând se acordã aten ie stãrii func ionale
cardiorespiratorii i, la nevoie, se încep manevrele de reanimare, care vor
fi continuate pe tot parcursul transportului la spital.
b). Înecul produs în urma unui accident medical sau neurologic în
timpul înotului sau al ederii în apã:
- o crizã puternicã cardiacã: anginã pectoralã, aritmie
gravã, infarct miocardic;
- un accident vascular cerebral cu intrare în comã;
- o crizã de epilepsie;
- le in;
- claudica ie;
- crampã muscularã.
Înecul secundar în astfel de cauze are anse minime de resuscitare
i supravie uire.
c). Alte accidente produse în mediul acvatic de schiul nautic,
scufundãrile profesionale sau sportive, cu aparate de gaze comprimate.
În timpul practicãrii schiului nautic, înecul primar este mai rar
întâlnit, deoarece sportivi respectivi sunt buni înotãtori, iar barca tractoare
este întotdeauna prin apropiere. Sunt posibile traumatisme diverse ca
fracturi i luxa ii, leziuni ale unor organe interne, din cauza cãderilor în
mare vitezã i a contactului brutal cu apa. Transportul la spital se va face
cu supravegherea func iilor vitale, i la nevoie cu sus inerea acestora.
Înecul i alte accidente acvatice 111
d). Leziuni de presare a apei la viteze mari se pot produce în:
- plãmâni, simulând edemul pulmonar acut;
- în globii oculari, cu tulburãri vizuale grave i chiar
dezlipiri de retinã;
- în urechi i sinusuri.
Sub ac iunea de presiune a apei se produc rupturi vasculare cu
producere de hemoragii, înso ite de vertij, surzire, incoordonare motorie
i stãri de lipotimie periculoase.
În toate aceste cazuri, dupã scoaterea din apã a accidentatului,
acesta va fi transportat de urgen a la spital sub supravegherea stãrii de
con tien ã i a func iilor vitale.
Embolia gazoasã în mediul acvatic (boala de cheson)
Embolia gazoasã, în sporturile nautice care utilizeazã aparaturã de
suprapresiune, este posibilã i extrem de periculoasã.
Semnele emboliei gazoase, indiferent de cauza ei, sunt:
- nelini te, prurit al tegumentelor;
- dureri musculare, articulare i abdominale;
- dispnee severã, grea ã, vomã;
- spumã de edem pulmonar acut la nivelul gurii i nasului;
- tulburãri de echilibru i de vedere;
- tulburãri neuropsihice, pânã la stãri de agita ie sau comã;
- fãrã un prim ajutor poate urma un stop respirator i
cardiac.
Dacã accidentul se produce în apã liberã prin scufundarea adâncã,
accidentatul cu agita ie psihomotorie, î i poate scoate masca de oxigen,
Înecul i alte accidente acvatice 112
urmând o înecare propriu-zisã, agravatã de embolia ini ialã. Acela i lucru
se poate produce la scufundãtori, prin stare euforicã sau be ia cu azot.
Accidentatul nu- i poate da seama de pericolul în care se aflã. În caz de
salvare accidentatul trebuie inut lini tit, va inhala oxigen pe mascã; la
nevoie, se elibereazã cãile aeriene, mai ales în caz de edem pulmonar
acut. În cazuri grave se va face reanimarea respiratorie i cardiacã.
În toate accidentele de decompresiune bruscã, introducerea
imediatã într-o camerã de recompresiune poate salva o situa ie foarte
gravã.
Intoxica ia cu oxigen în mediul acvatic
Intoxica ia cu O2 este posibilã la scufundãtorii care respirã O2 pur
prin mã ti etan e, în mod repetat i mai ales în edin e prea lungi. Ca
semne posibile amintim: tusea, irita ia bron icã i spasme ale cãilor
aeriene, cu insuficien ã respiratorie obstructivã, vertij, tremurãturi
musculare, anxietate i agita ie, convulsii.
Primul ajutor constã în:
- oprirea administrãrii oxigenului;
- controlarea libertã ii cãilor aeriene;
- urmãrirea respira iei i pulsului;
- se poate administra Diazepam, 10 mg. cu rol
lini titor,decontracturant muscular, anticonvulsivant;
- sub strictã supraveghere, bolnavul va fi transportat la
spital.
CAPITOLUL XIV
Tulburãri i leziuni produse de temperatura
mediului ambiant asupra organismului uman
XIV. 1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a
mediului
Ac iunea cãldurii poate determina asupra organismului fenomenele
cunoscute sub forma arsurilor de diferite grade i poate cauza tulburãri
generale ale organismului sub forma insola iei.
În practica sportivã, cauza determinantã este reprezentatã de
ac iunea cãldurii sub formã de raze solare i mai rar sub formã de aer
cald.
Factorii favorizan i în apari ia acestor tulburãrii sunt:
- lipsa unui echipament de protec ie corespunzãtor;
- lipsa de obi nuin ã fa ã de ac iunea razelor solare;
- expunerea prelungitã la cãldurã excesivã, chiar dacã este folosit
un echipament de protec ie adecvat, poate produce insola ia.
Tulburãrile cauzate de ac iunea razelor solare apãrea în practicarea
oricãrui sport, atunci când acesta se desfã oarã sub influen a lor.
Arsurile i insola ia apar mai rapid în sporturile nautice i în
sporturile de iarnã practicate sub un soare puternic, din cauza ac iunii de
reflectare a razelor de cãtre apã respectiv zãpadã. Pe munte, chiar pe timp
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 114
de cea ã, pot apãrea fenomene de insola ie în lipsa unui echipament de
protec ie: este sindromul de raze infraro ii.
Arsurile produse de ac iunea razelor solare asupra tegumentelor
sunt arsuri de gradul I, caracterizate prin: eritem intens la nivelul
tegumentelor expuse, u oarã tumefiere a lor, senza ie precoce de usturime
intensã sau durere, senza ie de tensiune la nivelul leziunii.
Dacã întinderea tegumentarã depã e te 1/3 din suprafa a totalã a
corpului, chiar dacã eritemul i acuzele subiective locale sunt reduse, pot
sã aparã fenomene generale care caracterizeazã sindromul de insola ie:
stare generalã alteratã, ame eli, temperatura urcã rapid la 390 Celsius i
este înso itã de frisoane mici i repetate. Insolatul prezintã deseori
fenomene nervoase sub forma unor stãri de agita ie. Mult mai rar, i în
special în cazuri grave, insolatul devine obnubilat inert.
Din partea aparatului digestiv apar: senza ie vie de sete, gre uri,
vãrsãturi i scaune diareice.
Aparatul cardiovascular reac ioneazã prin: TA scãzutã, puls rapid
i filiform.
Primul ajutor
Mãsurile de urgen ã în eritemul solar încep cu scoaterea
accidentatului de sub influen a razelor solare sau a cãldurii excesive.
Tegumentele cu eritem vor fi badijonate cu alcool tanat 1% sau
solu ie de tanin 10-20%, sau pudrate cu pulbere de tanin. Tegumentele
vor fi lãsate întotdeauna descoperite. Vor fi evitate aplica iile de apã rece
în scop calmant, acestea producând întinderea leziunilor.
Mãsurile de prim ajutor în insola ie se vor lua în func ie de fazele
acesteia.
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 115
În apari ia insola iei existã de obicei o primã fazã prevestitoare
caracterizatã prin: dureri de cap, ame eli, mole ealã, senza ie de înfundare
a urechilor, grea ã, transpira ie, înro irea puternicã a obrajilor, accelerarea
pulsului i a respira iei. În fa a acestor tulburãri trebuie luate imediat
urmãtoarele mãsuri:
- bolnavul va fi dus la umbrã i instalat în pozi ie culcatã sau
semi ezândã, cu capul ceva mai în sus;
- se vor aplica comprese reci pe frunte, pe ceafã i pe piept;
- dacã bolnavul nu varsã, i se vor da câteva înghi ituri de apã rece
sau cafea.
În faza avansatã de insola ie se vor lua urmãtoarele mãsuri:
- scoaterea accidentatului din mediul respectiv i ducerea la umbrã;
- administrarea unui sedativ - Extraveral;
- adminitrarea de medicamente care scad temperatura - Aspirinã;
- îndepãrtarea îmbrãcãmin ii i aplicarea de comprese reci,
împachetãri reci sau bãi reci, pânã când temperatura corpului va scãdea la
380C;
- dacã bolnavul este con tient i se va da sã bea apã u or sãratã.
În general, în cazuri nu prea grave, în urma acestor mãsuri starea
insolatului se restabile te treptat, el putând fi transportat la domiciliu,
unde trebuie sã rãmânã în repaus 24-48 ore. Niciodatã nu este prudent ca
bolnavul, sim ind cã i-a revenit, sã se grãbeascã sã- i reia activitatea.
În cazurile grave, cu fenomene de obnubilare, din care bolnavul nu
i-a revenit dupã acordarea primului ajutor, se impune transportarea
acestuia de urgen ã la spital.
Mãsuri de prevenire
- purtarea unui echipament corespunzãtor, cu acoperirea capului în
caz de soare puternic;
- expunerea treptatã la soare;
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 116
- expunerea la soare în orele în care razele infraro ii sunt în
cantitate mai micã.
XIV. 2. Accidente cauzate de ac iunea frigului
În cursul perioadelor de iarnã, a turismului i sportului în acest
sezon se pot produce accidente grave, mergând pânã la moarte, din cauza
expunerii la frig.
Ac iunea frigului asupra organismului poate determina leziuni
locale de diferite grade ale membrelor i regiunilor mai slab vascularizate
sau mai pu in protejate, ori poate influen a întregul organism determinând
starea de înghe (hipotermia accidentalã).
Congela ia reprezintã apari ia tulburãrilor periferice de tip
vasoconstrictor la nivelul tegumentelor i esuturilor subjacente sub
influen a frigului. Se pot întâlni trei grade ale congela iei:
Gradul I, în care dupã o perioadã de vasoconstric ie poate
urma o perioadã de hiperemie trecãtoare;
Gradele II i III, când este prezentã inflama ia progresivã i
necroza.
Cauza determinantã este reprezentatã de ac iunea frigului asupra
tegumentelor, ac iune întãritã de vânt i de umezealã.
Dintre factorii favorizan i amintim:
- iriga ia deficitarã a extremitã ilor corpului: mâini, picioare, nas,
urechi;
- starea de subalimenta ie, care duce la scãderea rezisten ei
organismului la factorii externi nocivi;
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 117
- echipamentul necorespunzãtor stãrii vremii i ac iunii întreprinse;
- factori neprevãzu i: rãtãcirea pe drumurile din mun i pe timp de
iarnã, cea a, înnoptarea în condi ii improprii.
Congela ia poate apare la sportivii care practicã sporturi de iarnã:
schiori, alpini ti, turi ti i mai rar la patinatori.
Principalele semne care permit stablirea diagnosticului, alãturi de
condi iile în care apar tulburãrile sunt:
- rãcirea tegumentelor, care la început au un aspect palid;
- amor irea extremitã ilor atinse;
- scãderea gradului sensibilitã ii.
Într-un stadiu mai avansat:
- tegumentele devin ro ii-violacee, reci, cu un aspect lucios;
- senza ie de în epãturã sau mâncãrime, tensiune localã;
- poate apãrea rigiditatea muscularã în teritoriul afectat.
Primul ajutor în congela ia de gradul I
- Sportivul va fi scos de sub influen a frigului i a vântului i dacã
este posibil va fi transportat într-o încãpere nu prea încãlzitã;
- Vor fi îndepãrtate cauzele care ar putea împiedica buna circula ie
la nivelul leziunilor: îmbrãcãmintea sau încãl ãmintea prea strâmtã.
- Se vor lua mãsuri care sã restabileascã circula ia în zona lezatã.
Acest lucru se ob ine prin reîncãlzirea tegumentelor interesate cu ajutorul
unor fric iuni energice fãcute cu o bucatã de postav uscat sau chiar cu
zãpadã, pânã la revenirea la normal a culorii acestora. Trebuie multã
aten ie pentru a evita traumatizarea tegumentelor prin fric iune. Ele sunt
contraindicate dacã au apãrut leziuni tegumentare. În cazul fric iunii cu
zãpadã, se va avea grijã, ca la sfâr it, tegumentele sã fie perfect uscate,
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 118
apoi sã fie pudrate cu talc. Se acoperã apoi pãr ile lezate cu fulare moi de
lânã uscate.
Dacã teritoriile atinse sunt mai mari i sunt situate la nivelul
membrelor, se vor efectua mi cãri energice ale acestora;
- Vor fi evitate la început încãperile prea încãlzite, expunerea
regiunilor congelate la foc sau bãi fierbin i, care produc pareze vasculare
în teritoriul atins;
- În cazul în care existã tendin ã de avansare a leziunilor, cu
apari ia de forme buloase sau necrotice, bolnavul va fi transportat de
urgen ã într-un serviciu chirurgical. Se va asigura înainte un pansament
u or antiseptic al leziunilor, cu solu ie de permanganat de potasiu 1/5000.
Înghe ul sau hipotermia accidentalã este un accident posibil în
practicarea sporturilor de iarnã, mai ales atunci când sportivul se gãse te
într-un punct îndepãrtat de orice adãpost.
Apari ia hipotermiei accidentale este favorizatã de:
- participarea individualã la activitã i sportive îndepãrtate de
adãposturi sau cabane, rãtãcirea de coechipieri, rãtãcirea drumului, sau
prin izolare for atã într-un punct greu accesibil pentru a putea primi prim
ajutor eficient i rapid;
- condi ii nefavorabile de mediu: viscol, temperaturi excesiv de
scãzute;
- îmbrãcãminte necorespunzãtoare sau insuficientã;
- alimenta ie insuficientã în raport cu clima sau efortul depus;
- obosealã prin lipsã de antrenament;
- insuficienta cunoa tere a tehnicii sportului respectiv;
- rezisten a psihicã scãzutã;
- inhibi ia centrilor termoreglãrii prin intoxica ie cu alcool, prin
unele medicamente, prin inhalarea de oxid de carbon, favorizeazã i
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 119
agraveazã hipotermia. De aceea, sportivii i turi ti nu trebuie sã ingereze
iarna bãuturi alcoolice sau sã se odihneascã în încãperi cu încãlzire
improvizatã.
Tabloul simptomatic al înghe ului cuprinde douã perioade:
1. O perioadã premergãtoare, în care primul ajutor este eficient i
rapid. În aceastã perioadã apar: senza ia de frig, oboseala excesivã i
starea de somnolen ã care dau bolnavului necesitatea imperioasã de a se
opri din mers i a se culca; apare o scãdere marcatã a voin ei de a
continua drumul sau de a rãmâne treaz.
2. În perioada de stare primul autor este mai dificil, cu rezultate
greu de prevãzut.
Hipotermia accidentalã poate fi:
- hipotermie cu „apãrare maximã”, când organismul a fost pânã
atunci sãnãtos cu func ii biologice normale;
- hipotermie cu „apãrare minimã”, în intoxica ii etilice barbiturice,
pe un organism epuizat deja sau bolnav.
Tabloul clinic al hipotermiei variazã dupã nivelul termic, cauza
hioptermiei, terenul accidentatului (constitu ie, reactivitate).
Hipotermia accidentalã se produce atunci când temperatura centralã
a corpului scade sub 350C. Manifestãrile patologice nu devin evidente
decât la 320C, iar riscul de deces este sub 250C. S-au descris salvãri dupã
hipotermie la 200 sau chiar 180 C.
- Alterarea stãrii de con tien ã apare sub 350C. În formele grave
coma este profundã i constantã. Nu existã totu i un paralelism între
gradul comei i temperatura centralã. Areflexia este prezentã.
- Tegumentele sunt reci, cu aspect cadaveric, palide, violacee sau
marmorate.
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 120
- Rigiditatea muscularã cre te odatã cu aprofundarea hipotermiei.
Pe acest fond de hipertonie pot apãrea i crize tonice cu durata de câteva
minute (convulsii).
- Midriazã sau miozã cu abolirea reflexului corneean i fotomotor.
- Respira ia este superficialã i rarã.
- Bradicardie, puls dificil de perceput, scãderea progresivã a TA.
- La 250C coma este profundã i existã riscul de stop respirator i
cardiac.
- Se poate instala tabloul clinic de moarte aparentã cu comã
profundã, respira ii imperceptibile, puls foarte rar i slab (3-4 pe minut),
paloare, cianozã marmoratã.
Evolu ia spontanã spre vindecare nu este posibilã, fiind strict
necesarã reîncãlzirea terapeuticã.
Unele aspecte ale hipotermiei
1. Contactul corpului cu apa rece în naufragii, înotul accidental în
apã rece, îneca i cu reanimare reu itã.
Cãderile în apã i contactul îndelungat cu apa rece determinã:
- scãderea brutalã a temperaturii externe i apoi interne;
- epuizarea rezervelor energetice;
- epuizare nervoasã cu indiferen ã, obnubilare, comã;
- acidozã metabolicã;
- fibrila ie ventricularã.
Pierderile de cãldurã ale organismului variazã între 1500-2500
kcalorii pe orã. Aceste pierderi pot fi compensate numai în primele 30 de
minute.
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 121
În momentul salvãrii, accidenta ii în hipotermie au temperatura
externã de 25-270C, iar cea rectalã de maximum 300C. Sunt obnubila i,
epuiza i sau comato i, cianotici. Temperatura corpului continuã sã scadã
o perioadã, cu 2-30C, dupã scoaterea din mediul rece.
Momentul reîncãlzirii este extrem de periculos, reactivarea
circula iei, prin mobilizarea metaboli ilor acizi, putând determina stop
cardiac.
2. Iarna se poate produce contactul indirect al organismului (prin
intermediul echipamentului) cu mediul rece solid (cãderile de ghea ã sau
zãpadã). În aceste cazuri se poate ajunge la imposibilitatea mobilizãrii
(rãnire, comã, etilism acut) i îngropãri în zãpadã prin avalan e.
Schiorii sau turi tii accidenta i, care nu se pot deplasa sau sunt
împiedica i, deruta i de condi iile atmosferice, vor încerca sã se
autosalveze, în a teptarea echipelor „salvamont” prin urmãtoarele mãsuri:
- pãstrarea calmului i luciditã ii, fãrã agita ie i mi cãri inutile;
- crearea unui adãpost din zãpadã sau ghea ã, bine izolat de vânt;
- semnale de alarmã, zgomote, strigãte repetate la 10 secunde,
semnale luminoase;
În caz de avalan e, moartea se produce în trei feluri:
- sufocare prin zãpadã densã cu grosime de peste 2 metri;
- leziuni ale corpului, lovituri în cursul avalan ei;
- hipotermie propriu-zisã agravatã de hipoxie.
3. Contactul direct al organismului, insuficient echipat, cu aerul
rece la –35-400 C (în mar uri i deplasãri), dupã 30 de minute de mers,
cãile aeriene nefiind protejate, produc o expectora ie sanguinolentã,
epistaxis, epuizare, somnolen ã i comã.
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 122
În func ie de condi iile instalãrii i de momentul salvãrii,
hipotermiile accidentale îmbracã trei forme:
Hipotermia u oarã cu obosealã, adinamie, scãderea la 35-360C a
temperaturii corpului, frisoane;
Hipotermia moderatã, în jur de 33-340C, cu obnubilare, indiferen ã
i somnolen ã;
Hipotermia severã cu scãderea temperaturi sub 300C, cu stare de
comã i posibilitatea stopului cardiac, la scãderea mai accentuatã a
temperaturii.
Mãsuri de prim ajutor
În stadiul premergãtor se vor lua urmãtoarele mãsuri:
Stimularea voin ei în mod insistent;
Ingerarea de bãuturi calde i stimulante (ceai, cafea). Sunt
contraindicate bãuturile alcoolice, care dupã o scurtã perioadã de
stimulare, mic oreazã rezisten a organismului la efort i mãresc
pierderea de cãldurã a organismului;
Ingerarea de alimente cu putere caloricã i u or absorbabile: zahãr,
ciocolatã.
În perioada de stare, mãsurile care vor fi luate vor fi în func ie de
condi iile existente:
o Salvarea propriu-zisã, descoperirea i scoaterea
accidentatului din mediul rece trebuie imediat urmatã de
reanimare respiratorie i cardiacã;
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 123
o Transportarea accidentatului într-un loc adãpostit, ferit de
vânt i umezealã. În cazul în care cabana nu este accesibilã,
se pot improviza adãposturi pe loc: groapã în zãpadã,
paravane de stâncã sau copaci, cort;
o Învelirea accidentatului în pãturi încãlzite, saci de dormit
usca i i eventual încãlzi i;
o În reanimarea respiratorie în hipotermiile grave nu se fac
respira ii artificiale exagerate, deoarece alcaloza gazoasã
împiedicã eliberarea oxigenului din hemoglobinã, la nivelul
esuturilor în suferin ã de oxigen. Respira ia artificialã va fi
moderatã, executatã cu calm. La cei sco i de sub avalan e, la
îneca i, comato i, se va face în prealabil eliberarea cãilor
aeriene superioare;
o Dacã se constatã absen a pulsului la artera carotidã se va face
masaj cardiac extern;
o Moartea subitã poate apãrea oricând în prima orã, ca i în
prima saptãmânã de la salvarea unui accidentat;
o În condi iile de hipotermie moartea aparentã este posibilã.
Manevrele de reanimare pot fi eficiente i dupã perioade mai
lungi de aplicare a lor. Leziunile cerebrale ireversibile, prin
stopul cardiac, apar mai târziu, uneori dupã 20-30 minute de
lipsã a circula iei cerebrale, dacã temperatura organismului a
scãzut la 250C i nu s-a produs fibrila ia ventricularã.
o Transportul rapid spre spital i începerea imediatã a
reîncãlzirii prin mijloace improvizate sunt mãsuri obligatorii.
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 124
o Dacã accidentatul este în stop cardiac i respirator, se
continuã fãrã opriri mai lungi de 5-8 secunde, manevrele de
reanimare.
o Dacã accidentatul este rãnit se practicã simultan primele
ajutoare: hemostazã i imobilizarea fracturilor;
o Dacã accidentatul este con tient, i se administreazã bãuturi
încãlzite.
o Fric ionãrile energice i masajele cu zãpadã, prosoape, sunt
periculoase, deoarece ele agraveazã starea accidentatului
prin hemoragii, hematoame sau leziuni vi cerale. De
asemenea se pierde timpul pre ios al reanimãrii, al
transportului i al reîncãlzirii clinice. Accidentele prin stop
cardiac se produc în timpul reîncãlziri prin: hipovolemie,
vasodilata ie perifericã, acidozã metabolicã, hiperpotasemie.
o Transportul spre un serviciu de terapie intensivã se va face în
a a fel, încât accidentatul sã nu simtã influen a frigului
(învelit în pãturi, blãnuri, sac de dormit) i nici a oboselii.
Transportul ideal este asigurat de elicopter.
Mãsurile de reîncãlzire sunt externe i interne:
Mãsurile externe. În hipotermiile u oare i moderate, reîncãlzirea
se face treptat prin:
- mijloace improvizate: butoaie cu apã caldã, iradieri, bãi calde;
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 125
- înghe atul nu va fi masat energic, reîncãlzirea se va face gradat,
fãrã a se neglija reanimarea cardiorespiratorie;
- prin acoprirea cu pãturi încãlzite se reu e te o cre tere cu 1 sau
20C pe orã a temperaturii corpului.
Prevenirea accidentelor prin frig
Orice sportiv sau turist trebuie sã acorde o aten ie deosebitã
pregãtirii fizice, echipamentului i cuno tin elor necesare
practicãrii sportului sau a etapei propuse.
Nu se planificã iarna eforturi i etape de drum, fãrã rezerve
alimentare suficiente i de calitate (concentrate, termos cu bãuturi
calde), dar fãrã droguri excitante i fãrã alcool. Se anun ã
întotdeauna intinerariul propus i se iau precau ii de semnalizare i
alertã (lanternã, chibrituri, fluier, pistol cu rachete de semnalizare).
În caz de pericol sau accident, dacã cel accidentat este singur sau
dacã nimeni din grup nu se poate deplasa, va folosi semnalizarea de
pericol i ajutor a codului interna ional: ase semnale scurte pe
minut, deci un semnal la zece secunde: strigãt, luminã, fluier,
împu cãturi.
Iarna nu se pleacã niciodatã singur în escalade sau turism. Nu se
practicã schiul fond la temperaturi sub –150C i nici un fel de
plecare pe viscol sau cea ã sau la temperaturi de sub -20 pânã la -
250C.
În caz de cãdere, accidentare gravã, rãtãcire, epuizare, trebuie sã se
pãstreze calmul, se dozeazã eforturile de alertare i rezervele de
Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 126
hranã i bãuturã, se improvizeazã un adãpost contra frigului,
vântului i umezelii.
În adãpost se evitã panica, se executã exerci ii fizice. Nu se admite
culcatul pe jos, pozi ia cea mai bunã de a teptare fiind sezând cu
genunchi strân i. Nu se vor consuma bãuturi alcoolice, ele
echivaleazã cu sinuciderea.
Este mai bine sã se a tepte ajutoarele, decât sã se plece fãrã nici o
orientare în viscol, cea ã, noapte.
Cei cãzu i în apã rece nu vor înceta mi cãrile de înot, alternând
pozi ia ventralã cu cea dorsalã i fãcând mi cãri energice la apari ia
senza iei de somn.
Cei prin i de avalan e vor încerca sub stratul de zãpadã, fãrã panicã
i orientând pozi ia corpului, sã degaje un spa iu pentru respira ie,
în jurul gurii i a nasului i un spa iu liber în jurul toracelui.
Cel ce descoperã pe accidentat sau înghe at examineazã rapid
starea acestuia, func iile vitale. La nevoie se încep manevrele de
reanimare.
CAPITOLUL XV
Primul ajutor în accidentele provocate de energia
electricã
În 60% din cazuri, electrocutarea se produce prin contactul direct
cu diferitele elemente aflate sub tensiune, iar în 40% din cazuri prin
contact indirect cu elemente care intrã sub tensiune datoritã izola iei
necorespunzãtoare.
Electrocutarea depinde de tensiunea i intensitatea curentului. Un
curent de intensitate:
- 25-75 mA produce tetanizarea mu chilor toracici cu blocarea
respira iei;
- între 75 mA – 4 A moartea survine rapid prin fibrila ie
ventricularã;
Tensiunea:
- 80% din electrocutãrile casnice se produc la o tensiune de 220–
250 V;
- la o tensiune de 500 V moartea este fulgerãtoare;
- la o tensiune înaltã de 5000 – 50.000 V sunt posibile carbonizãri
izolate ale bra ului i ale capului.
Curen ii de joasã tensiune produc spasme ale musculaturii pe
conductor, iar la tensiuni înalte persoana poate fi aruncatã la distan ã de
sursa de curent prin contrac ia muscularã puternicã care se produce.
Din punct de vedere medical existã douã forme:
Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã 128
- electrocutarea cu pierderea cuno tin ei, dar cu pãstrarea respira iei
i a circula iei;
- electrocutarea cu pierderea cuno tin ei, a respira iei i a
circula iei.
În salvarea unui electrocutat existã douã momente:
- îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric, i
- reanimarea victimei.
Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric
În cazul curen ilor de înaltã tensiune, la care degajarea victimei nu
s-a realizat în mod spontan, victima rãmânând imobilizatã la locul
accidentului, prima mãsurã este întreruperea curentului electric de la
tabloul de comandã.
Se va evita atingerea directã a victimei i pãtrunderea pe teritoriul
pe care se aflã firul conductor, deoarece acesta poate fi încãrcat electric
pe o razã de câ iva metri.
Degajarea victimei se va face numai dupã întreruperea curentului
electric i punerea la pãmânt a circuitului, deoarece uneori, instala ia
decuplatã poate sã pãstreze o sarcinã electricã periculoasã pentru salvator.
În cazul curen ilor de joasã tensiune prima mãsurã este întreruperea
curentului electric. Dacã tabloul de comandã este departe sau dificil de
atins, salvatorul va trebui sã taie conductorul sau sã degajeze victima
imediat.
Conductorul poate fi tãiat cu un cle te cu mânere izolate sau cu un
topor cu coadã de lemn uscat (nu lãcuit).
Degajarea victimei se poate realiza prin utilizarea de be e, scaune,
prãjini de lemn uscat. Dacã aceste materiale lipsesc, se pot utiliza stofe de
Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã 129
lânã sau flanelã îndoite de 3-4 ori, prin intermediul cãrora se apucã acele
pãr i ale hainelor care sunt în contact mai mic cu corpul victimei (reverele
hainelor sau poalele lor), trãgând cu putere de acestea. Se recomandã ca
aceste manevre sã se execute cu o singurã mânã.
La liniile aeriene de curent electric, unde desprinderea rapidã i
sigurã a victimei nu se poate realiza, se vor pune peste conductorii liniei
aeriene un alt conductor metalic. Acesta va avea un capãt introdus în
pãmânt. Persona care executã aceastã opera ie va avea echipament de
protec ie (mãnu i izolatoare i bocanci cu talpã izolatoare).
Acordarea primului ajutor se va face dupã degajarea victimei.
Aceasta se va culca pe un loc uscat, i se va desface gulerul, cravata,
cureaua, sutienul. Se va curã a cavitatea bucalã de corpi strãini, sânge,
mucozitã i i alte secre ii. Dacã are protezã se va scoate afarã.
În cazul în care victima este în stop respirator i cardiac se va face
respira ie artificialã “gurã-la-gurã” i masaj cardiac extern.
Dupã restabilirea respira iei i a circula iei se va trece la pansarea
plãgilor i la imobilizarea eventualelor fracturi.
Energia electricã se transformã în energie caloricã care determinã
apari ia unei arsuri electrice. Aceasta se produce la locul de intrare i de
ie ire a curentului electric i se nume te „marcã electricã”. Marca poate fi
o leziune micã, punctiformã, de culoare galben-brunã, sau o leziune mare
care poate merge pânã la carbonizarea unei regiuni. În general, aceste
arsuri se suprainfecteazã i lasã ni te cicatrici sechelare.
Pe arsurã se aplicã un pansament steril de tifon. Nu se vor aplica
nici un fel de substan e sau alifii cu antibiotice.
Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã 130
În cazul fracturilor se va face imobilizarea provizorie a acestora.
Victima va fi transportatã de urgen ã la primul cabinet medical sau
la spital.
CAPITOLUL XVI
Stopul cardiorespirator
Metode de resuscitare cardiorespiratorie
Stopul cardiac reprezintã încetarea bruscã i nea teptatã a func iei
eficiente a inimii.
Într-o primã perioadã -poten ial reversibilã- ineficien a contrac iei
cardiace se rãsfrânge asupra a douã zone: circula ia cerebralã i
miocardicã.
Stopul cardiac este precedat sau urmat de stopul respirator. Chiar
dacã bolnavul mai schi eazã câteva mi cãri respiratorii, valoarea lor
func ionalã este redusã.
Mãsurile de reanimare respiratorie i cardiacã formeazã un tot
unitar.
Pentru evitarea leziunilor postanoxice ireversibile ale scoar ei
cerebrale, care se instaleazã la 3-5 minute de la instalarea stopului
cardiac, se impune suplinirea func iei miocardului prin circula ie i
respira ie artificialã. Resuscitarea cardiacã este inseparabilã de cea
respiratorie i se efectueazã concomitent de una sau douã persoane.
Stopul cardiac se manifestã prin: pierderea cuno tin ei, abolirea
reflexelor, prãbu irea circula iei, absen a pulsului la arterele periferice i a
presiunii sanguine, colora ia palid-cenu ie sau cianoticã a tegumentelor,
Stopul cardiorespirator 132
hipotonie muscularã generalizatã, oprirea respira iei, midriazã progresivã
(semn tardiv), lipsa sângerãrii rãnilor.
Esen iale pentru stabilirea diagnosticului sunt:
- pierderea cuno tin ei;
- absen a pulsului la artera carotidã sau femuralã;
- respira ie opritã sau agonicã.
Primul ajutor în tratamentul stopului cardiac constã în restabilirea
unei circula ii cerebrale i miocardice eficiente, în intervalul de 2-4
minute.
În fa a unui caz de insuficien ã cardiorespiratorie, cel ce acordã
primul ajutor trebuie sã aibã în vedere:
1. aplicarea imediatã i pe loc a mãsurilor de reanimare;
2. asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii;
3. precizarea dacã victima are sau nu respira ie spontanã; dacã nu
are se instituie imediat respira ia artificialã.
4. precizarea dacã victima are sau nu bãtãi cardiace; dacã nu are, se
va efectua imediat masajul cardiac extern pentru reluarea func iei
cardiace.
Metode de resuscitare cardiorespiratorie
I. Mãsurile de reanimare se hotãrãsc i se executã foarte rapid. În
aceste cazuri nu minutele ci secundele conteazã. Nu se pierde timpul cu
manevre inutile. Cu excep ia cazurilor apãrute în mediul toxic pentru
victimã i reanimator, ajutorul medical este acordat „pe loc”: victima nu
este mutatã, nu este transportatã.
Stopul cardiorespirator 133
II. Asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii
Victima este a ezatã imediat în decubit dorsal, pe o suprafa ã planã
tare, în vederea aplicãrii mãsurilor de reanimare cardio-respiratorie.
Reanimatorul a azã o mânã pe fruntea victimei i cealaltã sub gâtul
victimei i îi produce hiperextensiunea capului. Prin aceastã manevrã se
elibereazã cãile respiratorii, prin proiectarea anterioarã i cranialã a
epiglotei i a limbii odatã cu mandibula.
Dacã aceastã manevrã de hiperextensiune a capului nu este
eficientã, în sensul cã limba cade în faringe i obstrueazã aditusul
laringian, atunci se procedeazã astfel: reanimatorul stând la capul
victimei, prinde cu mâinile din ambele pãr i mandibula, având policele la
nivelul mentonului i restul degetelor pe unghiul mandibulei; apasã cu
policele puternic pe menton i împinge în sus i înainte unghiul
mandibulei; gura se deschide, iar mandibula, cu limba i epiglota, sunt
luxate înainte.
Pentru deschiderea gurii se pot întrebuin a la nevoie, pense speciale
sau obiecte, cum ar fi coada de lingurã sau furculi ã, care se introduc între
arcadele dentare.
Se face toaleta cavitã ii bucale cu un tampon de tifon montat pe o
pensã, cu o batistã sau cu o bucatã de pânzã învelitã pe indexul
reanimatorului. Se scot protezele, dacã existã, se scoate con inutul
existent din cavitatea bucofaringianã, manual sau prin aspira ie cu sonde,
tuburi de aspira ie, pipete etc.
Prin introducerea unei canule bucofaringiene se asigurã
permeabilitatea bucofaringianã, iar limba este inutã în pozi ie „înainte” i
protejatã.
Dupã asigurarea permeabilitã ii cãii bucofaringiene, se precizeazã,
se verificã, dacã victima are sau nu respira ie spontanã, prin observarea
Stopul cardiorespirator 134
mi cãrilor cutiei toracice i prin apropierea urechii i a obrazului de gura
bolnavului pentru a sesiza mi carea aerului i prin sim tactil.
Dacã nu are respira ie spontanã, se trece imediat la respira ie
artificialã.
Se face o primã ventila ie „gurã la gurã”. Victima este men inutã cu
capul în hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei,
pe care îl împinge în sus, în timp ce cealaltã mânã apasã fruntea i cu
celelalte degete prinde i închide nãrile victimei. Reanimatorul, dupã ce
inspirã adânc î i aplicã etan buzele peste gura victimei.
În timpul primei insufla ii, reanimatorul î i dã seama dacã sunt sau
nu permeabile cãile respiratorii. Dacã simte rezisten ã la insufla ie,
victima fiind a ezatã în pozi ie corespunzãtoare, atunci se pune problema
unei obstruc ii pe cãile respiratorii, prin corpi strãini, prin secre ie, prin
lichid. În acest caz se întoarce victima în decubit lateral, se for eazã
deschiderea gurii i cu degetele index i mediu se cautã i se scot
eventualii corpi strãini. Dacã tentativa nu reu e te, se love te de câteva
ori cu pumnul regiunea interscapulovertebralã a victimei i se continuã
încercãrile de scoatere a corpilor strãini prin introducerea degetelor în
cavitatea bucofaringianã a victimei.
În obstruc ia cãilor aeriene cu alimente sau cu corpi strãini se
recomandã apãsarea diafragmului de jos în sus, astfel încât acesta, sã
împingã cu suprapresiune aerul aflat în bronhii i trahee, favorizând astfel
eliminarea corpilor strãini.
În caz de invadare a cãilor aeriene superioare cu lichid, se face
drenaj postural, a ezând victima în decubit lateroventral cu înclinarea
capului în jos cu 100. Se încearcã eliminarea lichidului i prin metoda
compresiunii diafragmului.
Dupã ce s-a asigurat cale liberã ventila iei, se continuã aplicarea
respira iei artificiale “gurã-la-gurã”.
Stopul cardiorespirator 135
III. Respira ia artificialã se aplicã în caz de stop respirator. Actul
respirator este vital pentru organism, deci oprirea lui este o cauzã a
mor ii.
Dacã inima nu s-a oprit, ci numai respira ia, datoritã faptului cã
sângele con ine o cantitate de oxigen, aceastã perioadã în care celulele
continuã sã trãiascã poate fi apreciatã pânã la 10 minute. Dacã omul este
agitat se consumã mai repede oxigenul dizolvat în sânge, astfel cã
intervalul de epuizare a cantitã ii de oxigen scade la 6 minute. În caz de
stop respirator, inima se opre te în 5-6 minute.
Perioada de când s-a oprit respira ia i inima i pânã se produc
distrugerile în creier se nume te moarte aparentã, din care, uneori, omul
poate fi salvat. Dacã în acest interval nu se reu e te sã se aprovizioneze
creierul cu oxigen, se produce moartea definitivã.
IV. Masajul cardiac extern este cuplat întotdeauna cu respira ia
artificialã.
Metode de respira ie artificialã
Cele mai bune metode de respira ie artificialã trebuie sã
îndeplineascã anumite condi ii:
- sã se înlãture obstacolele care se gãsesc pe cãile aeriene;
- sã se poatã vehicula o cantitate suficientã de aer prin plãmân;
- metoda sã se poatã aplica în orice loc, sã fie u or de învã at i
aplicat.
Metodele de respira ie artificialã sunt directe i indirecte.
Stopul cardiorespirator 136
1. Metode directe de respira ie artificialã
Se bazeazã pe insuflarea aerului în plãmâni. Aceasta se poate
realiza, fie cu aer expulzat de la un salvator, fie cu aer insuflat de diferite
aparate.
Metodele directe sunt mai eficiente decât cele indirecte din mai
multe motive:
se introduce în plãmâni de 2-3 ori mai mult aer;
mâinile salvatorului pot fi folosite pentru a da capului
accidentatului pozi ia cea mai bunã pentru ca drumul aerului sã fie
cât mai liber;
se pot aplica în orice loc, spa iu mic, teren accidentat, în barcã etc.;
metodele sunt mai simple, se înva ã de oricine în timp foarte scurt,
tehnica fiind u or de re inut;
se pot aplica i la cei la care nu s-a oprit complet respira ia.
Tehnica respira iei „gurã la gurã”
Accidentatul este a ezat în decubit dorsal. Salvatorul se a azã de o
parte a capului victimei. Victima este men inutã cu capul în
hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei, pe care îl
împinge în sus, în timp ce cu cealaltã mânã apasã fruntea i cu degetele
prinde i închide nãrile victimei.
Salvatorul, dupã ce inspirã adânc, î i aplicã etan gura sa de cea a
victimei, direct sau mai bine prin intermediul unui tifon sau batiste, i
suflã puternic în gura victimei, apoi se ridicã i lasã victima sã expire
pasiv.
Salvatorul va urmãri dacã în urma insuflãrii de aer, toracele
victimei se ridicã, aceasta fiind dovada cã respira ia artificialã a reu it.
Respira ia ”gurã la gurã” se face în ritm de:
Stopul cardiorespirator 137
- 30 de ori pe minut cu debit mediu – 200 ml./insufla ie;
- 15-16 ori pe minut cu debit mare – 500 ml./insufla ie.
Respira ia „gurã la gurã” se cupleazã cu masajul cardiac extern:
- o insufla ie la 5 compresiuni asupra cordului, la un ritm de 60 pe
minut sau
- 2-4 insufla ii rapide, una dupã alta, fãrã pauzã pentru expira ia
pasivã din partea victimei, tot la 15 compresiuni cardiace, la un ritm de 80
compresiuni pe minut.
Este posibil ca în scurt timp bolnavul sã- i reia mi cãrile
respiratorii proprii. La început aceste mi cãri iau aspectul unui suspin
neregulat. În general, mi cãrile respiratorii proprii sunt superficiale, astfel
încât respira ia artificialã trebuie continuatã.
Este obligatoriu ca salvatorul sã supravegheze eficacitatea
respira iei artificiale. Mi cãrile cutiei toracice trebuie sã semene cu o
respira ie normalã. Salvatorul trebuie sã simtã pãtrundera aerului în
plãmânii victimei, el trebuie sã audã intrarea i ie irea aerului i sã vadã
ridicarea i coborârea pieptului. În caz contrar, el va verifica libertatea
cãilor aeriene sau va mãri puterea i volumul de aer ce se introduce în
plãmâni.
2.Metode indirecte de respira ie artificialã
Se mai numesc metode manuale. Se bazeazã, pentru crearea
ventila iei, pe compresiuni pe torace care duc la expulzia aerului i
trac iuni ale bra elor ce mãresc diametrele cutiei toracice i produc
aspirarea aerului.
Metoda Silvester
Victima este a ezatã în decubit dorsal pe un plan dur, cu umerii
ridica i pe un sul introdus dedesubt. Salvatorul se a azã în genunchi, la
Stopul cardiorespirator 138
capul victimei. Din aceastã pozi ie salvatorul prinde încheieturile mâinilor
victimei.
Expira ia: mâinile victimei sunt duse pe peretele anterolateral al
toracelui i cu ele se apasã puternic toracele, diminuând astfel diametrul
anteroposterior al acestuia. Acest timp trebuie sã dureze 2 secunde.
Inspira ia: salvatorul trage cât mai puternic i cât mai mult în
extensiune for atã, membrele superioare ale victimei.
Ritmul este de 16-18 cicluri respiratorii pe minut.
Contraindica ii: fracturi ale membrelor superioare, fracturi ale
toracelui. Eficien a metodei este redusã.
Metoda Schäfer
Este indicatã în caz de înec. Victima este a ezatã pe sol, în decubit
ventral, cu fruntea sprijinitã pe membrele superioare flectate. Sub
epigastrul bolnavului se a eazã un sul. Reanimatorul stã cãlare pe
coapsele victimei, cu mâinile aplicate pe baza toracelui.
Expira ia: se apasã cu ambele mâini, cu toatã puterea, cu toatã
greutatea, pe baza toracelui. Dureazã 2 secunde.
Inspira ia: se revine la pozi ia ini ialã.
Ritmul trebuie sã fie de 16-18 cicluri pe minut.
Metoda are o eficacitate redusã.
Masajul cardiac extern
Reanimarea cardiacã se face prin masaj cardiac extern.
Masajul cardiac extern începe imediat ce se constatã lipsa bãtãilor
cardiace, lipsa pulsului carotidian.
Victima este a ezatã în decubit dorsal pe o suprafa ã planã, durã.
Primele manevre care se încearcã sunt:
Stopul cardiorespirator 139
- hiperextensiunea capului, pentru eliberarea cãilor respiratorii;
- se ridicã membrele inferioare în pozi ie verticalã i se men in
ridicate 5-15 secunde: dacã este un singur reanimator se începe
reanimarea (respira ie artificialã – masaj cardiac extern) dupã 5 secunde;
dacã sunt doi reanimatori se men in membrele inferioare la verticalã 15
secunde, dupã care se începe reanimarea;
- concomitent cu ridicarea membrelor inferioare, se aplicã bãtãi
ferme, cu marginea ulnarã a pumnului în por iunea inferioarã a sternului;
Dacã nu se ob in rezultate se începe masajul cardiac extern.
Reanimatorul se a eazã lateral, în dreptul toracelui victimei, (în
genunchi dacã victima este pe sol i în picioare dacã victima este pe pat).
Apoi se fixeazã locul unde se va executa compresiunea: în jumãtatea
inferioarã a sternului pe punctul dintre stern i procesul xifoid, la trei
lã imi de deget mai sus de vârful procesului xifoid. Zona este fixatã cu
ajutorul degetelor cu care se urmãre te marginea coastelor false pânã la
stern.
La nivelul acestei zone se a azã podul palmei celeilalte mâini,
astfel încât persiunea sã se exercite pe eminen ele tenarã i hipotenarã, iar
degetele mâinii sã nu atingã peretele toracic în timpul compresiunii. Peste
palma a ezatã deasupra zonei de compresiune se a azã, similar, i palma
cealaltã. Mâinile reanimatorului trebuie sã fie paralele, iar compresiunea
se va face perpendicular pe toracele victimei. Presiunea se executã cu
bra ele întinse, fãrã a flecta coatele.
Se executã o presiune regulatã, continuã, astfel încât sternul sã
coboare 3-5 cm. spre coloana vertebralã. La sfârsitul compresiunii se
men ine o scurtã pauzã (pentru asigurarea golirii cât mai complete a
inimii) i apoi se decomprimã, palmele rãmânând pe toracele victimei.
Eficien a masajului cardiac extern este apreciatã prin:
- reapari ia pulsului carotidian, sincron cu compresiunea toracicã;
Stopul cardiorespirator 140
- cre terea TA la peste 60-70 mmHg. (pe cadranul unui tensiometru
aplicat pe bra ul victimei i în a cãrui man etã s-a pompat aer pânã
la 60 mmHg., apar mici oscila ii ale acului manometric, în
momentul în care, prin compresiune asupra inimii, tensiunea
depã e te 60 mmHg);
- regresiunea midriazei în sistola eficientã;
- recolorarea tegumentelor;
- reluarea contrac iilor cardiace spontane.
Ritmul masajului cardiac este cuplat cu respira ia artificialã.
De regulã se asigurã 60-80 de compresiuni pe minut, cuplate cu 15
respira ii „gurã la gurã”, în caden a de o compersiune pe secundã.
Dacã este un singur reanimator, acesta va face 2-4 insufla ii rapide
una dupã alta, fãrã pauzã de expira ie pentru victimã, urmate de 15
compresiuni cardiace mai rapide, într-un ritm de 80 pe minut.
Dacã sunt doi reanimatori, unul pentru respira ie i altul pentru
masaj cardiac extern, tot la a 5-a compresiune cardiacã în ritm de 60 pe
minut, se face o respira ie.
Complica iile masajului cardiac extern sunt: fracturi
condrocostosternale; prin fragmente osoase se pot produce rupturi de
ficat, splinã, cord cu hemotorace i hemoperitoneu, perfora ia stomacului,
peritonitã.
Contraindica iile sunt: traumatismele toracice cu pneumotorace;
tamponadã cardiacã în hemopericardul posttraumatic; opera ii recente pe
torace; torace rigid; embolie gazoasã.
Indica iile masajului cardiac extern. Stopul cardiac apare în:
a). asfixie prin înec, strangulare, traumatisme toracice, come
profunde, intoxica ii;
b). leziuni cardiace: electrocutare, infarct miocardic;
Stopul cardiorespirator 141
c). reflexe inhibitorii puternice prin traumatizarea regiunilor: sinus
carotidian, epigastru, regiune testicularã.
Factorii favorizan i în instalarea stopului cardiac sunt:
a). boli cardiace: tulburãri de conducere i de vasculariza ie;
b). bolnavi hiperexcitabili: Basedow, hipertensiune arterialã;
c). hipoxia de altitudine: alpinism, avia ie.
Masajul cardiac extern la copii
- Sternul se maseazã cu o singurã mânã, apãsând doar 2-3 cm. spre
coloana vertebralã.
- Deoarece prin hiperextensiunea capului se ridicã i regiunea
superioarã a spatelui, se va pune, între umerii victimei, o pãturã sau un
cearceaf împãturite.
- Raportul compresiune / respira ie este de 3/1, la un ritm de 80-100
compresiuni i 20 respira ii pe minut.
De re inut
- În prezen a unei opriri a inimii, odatã cu începerea masajului
cardiac extern se va chema medicul prin altã persoanã. În nici un caz nu
se va pãrãsi victima pentru aceastã solicitare. Nici în timpul transportului
nu se va opri masajul cardiac extern.
- Dacã i respira ia este opritã se executã i respira ie artificialã,
una fãrã alta neavând nici o valoare.
- Cauzele frecvente ale stopului cardiac sunt stãrile de asfixie. De
aceea uneori o inimã care bate foarte slab î i poate reveni dupã respira ia
artificialã.
- Masajul cardiac va fi efectuat numai de persoane care cunosc
tehnica.
Stopul cardiorespirator 142
- Compresiunile se fac numai cu podul palmei.
- Ritmul va fi de 60 pe minut.
- La 2-3 minute se va controla prin puls eventuala reluare a bãtãilor
inimii.
CAPITOLUL XVII
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i
sport
XVII.1. Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea
sportivã
În prevenirea leziunilor traumatice din activitatea sportivã, rolul
determinant îl are antrenorul, la fel de importantã fiind i colaborarea
dintre antrenor i medicul sportiv.
Pentru a putea preveni leziunile traumatice, trebuie cunoscute
cauzele accidentelor de cãtre: antrenor, medicul sportiv, sportivi i de cei
care îngrijesc terenurile de sport.
Cauzele leziunilor traumatice sportive in de: sportivi, echipament
sau materiale sportive, teren de sport i antrenor.
Dintre cauzele care in de sportiv amintim: tehnica gre itã,
antrenamentul insuficient, pergãtirea insuficientã pentru efort, neaten ia,
supraaprecierea posibilitã ilor personale, oboseala (cele mai multe
accidente se produc la sfâr itul antrenamentului), supraantrenamentul,
surmenajul, boala i reluarea timpurie a antrenamentului dupã o leziune
traumaticã sportivã anterioarã.
În sporturile de echipã, una din cauzele frecvente de accidentare
este brutalitatea adversarului ( 25% la fotbal).
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport144
Leziunile traumatice pot fi cauzate de echipamentul i materialul
sportiv, când acestea nu sunt adaptate sportivului, sunt de calitate
inferioarã sau defecte.
Terenul poate fi i el o cauzã de accidentare atunci când este
neregulat sau alunecos, în cazul terenurilor pentru jocurile sportive, pârtie
nebãtutã sau zãpadã neuniformã la schi, ghea ã cu fisuri la patinaj, viraj
gre it calculat sau pârtie inegal înghe atã la bob, saltea prea micã sau prea
sub ire la gimnasticã sau lupte etc.
Antrenorul poate fi învinuit de producerea leziunilor traumatice
din cadrul activitã ii sportive în cazul defectoasei organizãri a edin ei de
antrenament (neindividualizarea antrenamentului, nerespectarea
prescrip iilor medicale, nerespectarea succesiunii în instruire) sau a lipsei
de asigurare a sportivului în timpul exerci iului la gimasticã.
Mãsurile de prevenire a leziunilor traumatice întâlnite în activitatea
sportivã sunt:
1. învã area unei tehnici corecte;
2. dozarea progresivã a efortului i trecerea gradatã de la exerci ii
u oare la cele mai dificile;
3. pregãtirea corespunzãtoare a organismului pentru efort;
4. aten ie în timpul antrenamentului;
5. controlul medical ini ial, controlul medical periodic i
înregistrarea datelor de autocontrol medical, ca pe baza lor sã poatã fi
descoperite cazurile de supraantrenament, surmenaj sau boalã;
6. utilizarea de echipament i materiale sportive adecvate i de
bunã calitate. Întrebuin area echipamentului de protec ie: cascã,
protectoare dentare, apãrãtori, gulere, cotiere etc.
7. amenajarea terenurilor sportive pentru ca antrenamentele i
concursurile sportive sã se poatã desfã ura în bune condi ii;
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport 145
8. buna organizare a antrenamentelor de cãtre antrenor, din punct
de vedere metodic i disciplinar, buna organizare a competi iilor conform
regulamentelor;
9. arbitrajul sã penalizeze sportivii cu un comportament brutal, la
cele mei mici abateri de la regulament;
10. educarea sportivilor pentru practicarea unui joc fãrã brutalitã i,
în spiritul respectului reciproc i prelucrarea cazurilor de accidentãri, cu
analiza cauzelor, în scopul preveniri lor.
Medicul sportiv are sarcina de a colabora cu antrenorul în
conducerea antrenamentului sportivilor, pentru a preveni accidentãrile.
Conform regulamentului diferitelor discipline sportive, medicul are
dreptul sã întrerupã o competi ie sau sã împiedice desfã urarea ei dacã
condi iile de desfã urare ar periclita integritatea corporalã a sportivilor.
Pentru a- i putea da un aviz competent, medicul trebuie sã cunoascã bine
ramura sportivã în care este chemat sã dea asisten ã medicalã, el însu i
fiind practicant al sportului respectiv.
XVII. 2. Leziunile traumatice din cadrul activitã ii sportive,
pe ramuri de sport
Atletism
- În alergãrile de vitezã ruptura muscularã este leziunea
caracteristicã. Cele mai multe rupturi se întâmplã în momentul startului.
Mai frecvent leza i sunt mu chii biceps femural i semimembranos; mai
rar cvadriceps. În cursul alergãrii mai poate surveni i o smulgere a spinei
iliace anterosuperioare sau a trohanterului mic.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport146
- La alergãtorii de garduri i la sãritorii în înãl ime pot apãrea
rupturii musculare pe adductori.
- Sãritorii în lungime au rupturi mai dese pe cvadriceps.
- Alergãtorii de fond i mãr ãluitorii fac tenosinovite ale mu chilor
gambei i fracturi ale metatarsianului II i III, considerate ca fracturi de
obosealã ale elementelor de sus inere a bol ii plantare. Fractura de tars î i
face debutul insidios, prin dureri la nivelul metatarsianului respectiv,
dureri care se accentueazã la mers. De cele mai multe ori existã un edem
al fe ei dorsale a piciorului, rar o echimozã plantarã. Fractura netratatã de
la început prin imobilizare în aparat gipsat dã na tere unui calus
hipertrofic.
- Sãritorii în înãl ime i cei în lungime dar mai ales sãritorii cu
prãjina, prin aterizare gre itã suferã entorse ale gleznei sau ale
genunchiului.
- La aruncãtorii de suli ã apare frecvent, la nivelul cotului,
epitrohleita. Durerile la acest nivel apar din cauza smulgerilor care se
produc la nivelul inser iei pe epitrolee a rotundului pronator. Aceasta se
întâmplã la aruncãrile cu o tehnicã incorectã, când în trecerea bra ului în
dreptul capului, acesta se gãse te departe de cap. Mu chiul rotund
pronator are o ac iune de prona ie i de flexiune a antebra ului. În
momentul aruncãrii suli ei cu o tehnicã incorectã, antebra ul este în
prona ie i cotul în extensiune. Ca urmare, rotundul pronator este pus în
conflict cu cele douã ac iuni ale sale i astfel se produc mici smulgeri la
inser ia pe epitrohlee, apãrând durerile caracteristice.
O leziune mai pu in frecventã la aruncãtorii de suli ã este întinderea
nervului ulnar la nivelul cotului.
- Leziuni traumatice în atletism pot surveni i la aruncãrile neatente
de disc, suli ã, ciocan, greutate. Unele dintre ele pot fi foarte grave:
fracturi de tars prin cãderea greutã ii pe picior, perforãri cu suli a.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport 147
Astfel de accidente pot fi evitate printr-o bunã organizare, de cãtre
antrenor, a edin elor de antrenament.
Fotbal
Fotbalul este sportul care dã cele mai multe leziuni traumatice. Un
sfert dintre acestea ar putea fi evitate dacã s-ar juca fãrã brutalitã i.
- Majoritatea leziunilor intereseazã articula ia genunchiului: entorse
cu leziuni ligamentare, rupturi de menisc. Acestea se produc prin rota ia
în sens invers a coapsei fa ã de gambã.
- A doua leziune, ca frecven ã, este entorsa de gleznã, care se
produce prin exagerarea pozi iei de varus a piciorului cu interesarea
ligamentului colateral extern.
- Dintre fracturi, cea mai frecventã, este cea a tibiei, în treimea
medie, i survine prin traumatism direct asupra ei, în momentul când doi
jucãtori atacã mingea.
- Portarul este expus traumatismelor directe ale capului din partea
atacan ilor adver i, atunci când prinde mingea de jos; prin aterizare pe
mâini se poate produce fracturã de scafoid.
O leziune caracteristicã portarului este bursita olecranianã, care se
produce prin cãderea pe coate, dupã prinderea mingii din pozi ie lateralã.
- Prin plonjarea portarului pe picioarele atacantului se pot produce
fracturi de gambã sau leziuni grave ale genunchiului.
- La lovitura de cap pot surveni hematoame, plãgi contuze ale pielii
capului sau ale arcadelor orbitare.
Pentru prevenirea accidentelor în jocul de fotbal este necesar ca
jucãtorii sã fie educa i în sensul excluderii brutalitã ilor din joc. Sã fie
penalizate toate actele de brutalitate, iar cei care comit astfel de acte
inten ionat, sã fie sever sanc iona i. Portarilor trebuie sã li se atragã
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport148
aten ia asupra gravitã ii leziunilor pe care le pot provoca i pe care le pot
suferi. Portarii sã poarte cotiere la primele simptome de bursitã
olecranianã. Jucãtorii sã întrebuin eze apãrãtori de gambã. Sã nu
reînceapã jocul înainte de completa vindecare a entorselor, iar dupã
vindecarea lor sã utilizeze glezniere sau bandaje elastice. Terenul sã fie
fãrã neregularitã i, fãrã pietre, gropi iar antrenamentele pe teren desfundat
sã se practice cât mai rar.
Handbal, volei, baschet
Leziunile traumatice survenite în cadrul acestor jocuri cu mingea
sunt cauzate de cãderi, lovituri între jucãtori i mai ales de lovituri cu
mingea, acestea din urmã fiind caracteristice.
În aceste jocuri predominã leziunile membrului superior, care
depã esc jumãtate din numãrul leziunilor.
- Portarul de handbal este mai pu in expus loviturilor datoritã
faptului cã regula jocului impune o distan ã minimã de 6 metri de la care
mingea este aruncatã spre poartã.
- Prinderea incorectã a mingii produce leziuni ale degetelor cu
entorse, luxa ii i fracturi. Ruptura tendonului extensorului sau dezinser ia
de pe falanga distalã este frecventã. Ea se produce atunci când degetele
fiind în extensiune se face o bruscã flexiune a falangei prin lovirea
mingii. Clinic se manifestã prin imposbilitatea de a efectua extensiunea
activã a ultimei falange. Tratamentul constã în imobilizarea degetului
timp de 3-4 sãptãmâni în aparat gipsat cu hiperextensiunea ultimei
falange.
- La baschet se poate produce mai rar, ruptura tendonului lui
Achile. Se rezolvã prin plastia de tendon.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport 149
Rugby
Este sportul care dã numãrul cel mai mare de leziuni traumatice.
Dacã se practicã corect, numãrul leziunilor este mai mic, fãrã sã scadã
spectacolul sportiv.
- Leziunile survin mai ales cu ocazia placajelor, în special când un
jucãtor este placat de mai mul i adversari.
- Fentele i cãzãturile din fente dau leziuni ale genunchiului, leziuni
ligamentare i leziuni de menisc.
- Prin cãzãturi frecvente pe umãr se produc entorse, subluxa ii i
luxa ii ale claviculei la una din cele douã extremitã i. Articula ia
acromioclavicularã este cel mai frecvent luxatã. În aceastã luxa ie existã
semnul caracteristic al clapei de pian: extremitatea lateralã a claviculei,
luxatã deasupra acromionului, poate fi readusã în contact cu acesta, prin
apãsare de sus în jos asupra ei. Clavicula se reluxeazã, ridicându-se ca o
clapã de pian, îndatã ce încetãm sã exercitãm presiunea asupra ei.
Luxa ia posterioarã a claviculei, sub trapez, este o formã mai rarã
de luxa ie, în care lipse te “semnul clapei de pian”.
Tratamentul subluxa iei acromioclaviculare constã în imobilizarea
cu benzi de elastoplast trase în a a fel încât sã se apese 1/3 externã a
claviculei i sã se ridice cotul în sus. Tratamentul este operator.
- Dintre fracturi, cea mai frecventã este cea a claviculei.
Tratamentul fracturii fãrã deplasare este cel conservator (imobilizare în
aparat gipsat cu umãrul în sus i înapoi); în fracturile cu deplasare,
tratamentul este chirurgical.
- Prin lovirea cu capul în regiunea lombarã, la placaje, poate
surveni fractura proceselor costiforme lombare.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport150
Tenis
- Leziunile produse prin rachetã i minge sunt rare i fãrã o
gravitate deosebitã. Existã posibilitatea rupturii irisului în urma unei
lovituri cu mingea a globului ocular.
- Caracteristicã pentru tenis este epicondilita care survine din cauza
trac iunilor intense i repetate ale mu chilor care se inserã pe epicondili.
În urma micilor smulgeri se produc irita ii periostale. Survine mai ales la
sportivii obi nui i sã strângã racheta tot timpul loviturii i mai ales la
lovitura de stânga.
Pentru prevenirea epicondilitei, racheta trebuie sã fie bine strânsã în
timpul lovirii mingii, restul mi cãrii trebuie fãcut cu musculatura mai
mult sau mai pu in relaxatã. La lovitura de stânga mingea trebuie lovitã
înainte de linia corpului.
- În urma antrenamentelor excesive poate apãrea tenosinovita
extensorilor i artralgia de efort a pumnului.
- Ruptura muscularã a tricepsului sural sau a plantarului sub ire se
produce cu ocazia extensiei piciorului la lovitura de smash sau serviciu.
Se întâlne te preponderent la jucãtorii în vârstã, din cauza scãderii
elasticitã ii musculare. Pentru prevenirea acestor rupturi se recomandã, în
special pe timp rece i umed, o bunã pregãtire a organismului pentru
efort.
Box
Leziunile traumatice intereseazã membrele superioare i capul.
- Fractura bazei primului metacarpian cu subluxa ie este tipicã. Ea
survine în loviturile laterale.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport 151
- Sunt frecvente i fracturile diafizare ale celorlalte metacarpiene,
mai ales ale celui de al doilea.
- Mai rare fracturi de scafoid.
- La cei care boxeazã cu pumnul în flexiune se produce artroza
carpometacarpianã, ca urmare a entorselor repetate la acest nivel.
- La cei obi nui i sã se apere de lovituri cu antebra ul, din cauza
loviturilor repetate pe care le prime te nervul ulnar, se produce nevrita.
- Loviturile la cap, când ating urechea, dau hematoame ale
pavilioanelor, care în timp, dau aspectul tipic al urechii boxerului, cu
îngro area pavilionului urechii. Tratamentul în acest caz constã în punc ie
evacuatorie i bandaj compersiv cu ajutorul unui bandaj de ghips.
- Fractura oaselor nazale duce la aspectul de nas în a. Se mai pot
produce fracturi ale mandibulei i ale din ilor.
- În box se întâlnesc entorse de gleznã, cot, pumn, umãr i mai rar
de genunchi.
- Contuziile pãr ilor moi dau plãgi ale arcadei orbitare sau ale
buzelor.
- Caracteristic boxului este knock out-ul sau KO. Acesta se produce
la lovituri puternice în menton, în regiunea sinusului carotidian, în
regiunea epigastricã sau pericardiacã, în hipocondrul drept-ficat. La KO
poate duce i un cumul de lovituri mai pu in puternice asupra acestor
regiuni. În cãzãturile la podea se pot produce fracturi ale bazei craniului
sau hemoragii cerebrale.
Pentru prevenirea leziunilor traumatice se recomandã folosirea
mãnu ilor i cã tii, protezã dentarã de cauciuc, tehnicã corectã de lovire.
KO este o cãdere la podea de scurtã duratã 1-3 secunde. Reprezintã
o pierdere trecãtoare, instantanee a cuno tiin ei, exprimatã prin pierderea
controlului central al pozi iei ortostatice, în urma unui traumatism
(lovitura de pumn) într-o regiune reflexã.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport152
Boxerul cade la podea ca „secerat” dar se ridicã foarte repede,
reflex. Arbitrul controleazã starea boxerului, pozi ia de gardã, luciditatea
i de regulã permite continuarea luptei.
Protec ia sportivilor reclamã ca la juniori sã se acorde un interval
de timp mai mare pânã la meciul urmãtor i sã se efectueze a doua zi un
examen neuropsihiatric minu ios i EEG, iar în cazul cãderilor repetate la
podea, chiar în cazul câ tigãrii meciurilor sã impunem o restric ie
competi ionalã de o lunã (la fel ca la KO).
KO se poate produce i prin lovituri nepermise de regulament în
zona scrotalã sau lombarã i se înso esc de pierderea cuno tin ei peste 9
sec. i întreruperea meciului.
Reprezintã o formã de oc, cu pierderea cuno tin ei i înso itã
imediat sau la distan ã de complica ii grave uneori letale.
Sindroame encefalitice posttraumatice recente
Coma cerebralã este cea mai frecventã i cea mai benignã dintre
sindroamele traumatice craniocerebrale. Caracteristicã boxului este KO.
Simptome:
- pierderea cuno tin ei total reversibilã pentru secunde sau minute;
- tahicardie, bradicardie, extrasistole reversibile;
- apnee urmatã de hiperpnee;
- dispnee cu revenire la normal;
- vomã inconstantã.
La revenirea cuno tin ei avem amnezie lacunarã pentru perioada
traumatismului.
Tratament:
- repaus 5-6 zile sub control medical;
- control neurologic obligatoriu.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport 153
Sindroame encefalitice porttraumatice tardive
Encefalopatia traumaticã este consecin a necrozelor produse de
procesele distrofice i discirculatorii cauzate de traumatisme repetate,
care duc la o atrofie corticalã generalizatã sau localizatã, hidrocefalie.
Clinic existã stãri psihopatoide, ca epilepsia traumaticã i demen a.
Apare la boxerii care au recep ionat lovituri puternice la cap i KO-
uri repetate. Ca urmare, se constituie mici focare hemoragice în substan a
cerebralã cu evolu ie spre necrozã.
Boxerul lezat prezintã instabilitate motorie i de coordonare,
tulburãri de echilibru care lasã impresia de ebrietate, vorbire greoaie cu
logoclonie, tremor digital, scãderea marcatã a facultã ilor psihice, în
special a aten iei i memoriei. În formele grave apar sindroamele
parkinsoniene, înso ite de tulburare psihicã de tip demen ial.
Se recomandã controale periodice, EEG de 2-3 ori pe an i dupã
fiecare KO, investia ii tomografice computerizate sau RMN la 1-2 ani,
dupã caz.
Lupte
Leziunea caracteristicã luptãtorilor este periartrita scapulo-
humeralã, care survine în urma repetatelor entorse i traumatisme pe care
le suferã articula ia.
Simptomatologia se caracterizeazã printr-o durere persistentã,
surdã, localizatã în umãr, cu accentuarea la efort. În cazurile mai vechi se
poate instala o redoare articularã cu hipertrofia deltoidului.
- Entorsele cotului i ale mâinii sunt frecvente.
- Destul de frecventã este luxa ia cotului.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport154
- Prin contrac ii puternice survin rupturi musculare în mu chii
cefei, mu chii pectorali, mu chii spatelui i mu chii cvadriceps.
- Se pot întâlni hematoame ale pavilionului urechii.
-Sunt frecvente fracturile costale i disjunc iile condrocostale. Ca
accidente grave se pot întâlni fracturi cu luxa ii ale vertebrelor cervicale.
Pentru evitarea accidentelor la lupte se impune luarea unor mãsuri:
saltelele trebuie sã fie suficient de mari pentru a evita
contuziile i entorsele care survin atunci când luptãtorul cade
pe podea;
luptãtorii de categorii diferite sã nu efectueze antrenamente
între ei, deoarece la diferen e mari de categorie pot apãrea
accidentãri la cei din categorii inferioare;
nu se recomandã pierderea for atã a greutã ii;
Gimnastica la aparate
Poate da leziuni traumatice la cãderea de pe aparat, la lovirea de
aparat i la aterizarea gre itã.
- Prin cãderea de pe aparat i lovirea de aparat se pot produce
contuzii, fracturi i entorse care intereseazã în mod egal membrele
superioare i inferioare. Mai mult de 50% din leziunile traumatice din
cadrul activitã ii sportive la femei sunt cauzate de gimnastica la aparate.
Cele mai grave leziuni traumatice se întâmplã la bara fixã. Cãderea
din “giganticã” poate da fracturi ale craniului sau ale coloanei vertebrale.
- Aterizãrile de pe aparate pe podea, când salteaua nu e suficient de
latã, pot cauza fracturi ale calcaneului, metatarsienilor i fracturi de
gleznã.
În urma cãzãturilor pe mâini survin fracturi ale extremitã ii distale
ale radiusului sau de scafoid.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport 155
Se mai pot întâlni luxa ii de semilunar i entorse ale mâinii.
- Cãzãturile de pe aparate pot da contuzii musculare i ale
organelor genitale.
- Ca leziuni de hiperfunc ie amintim: tenosinovitele mu chilor
antebra ului, scleroza esutului dermic din palmã;
- La exerci iile la cal cu mânere pot apãrea entorse ale degetelor cu
ruperea ligamentelor articula iei metacarpofalangiene, din cauza prizei
gre ite a mânerului.
- În urma sãriturilor la cal i ladã survin irita ii periostale ale
vârfului rotulei prin trac iunea pe care o executã tendonul rotulian la
bãtaia i aterizarea rigidã.
Pentru evitarea multor accidente se impune respectarea mãsurilor
de prevenire:
execu iile sã se efectueze sub supravegherea antrenorului sau a
unui coechipier, care sã fie pregãtit sã acorde un sprijin în
momentul critic al exerci iului sau în cãzãturã;
la exerci iile la barã fixã sã se utilizeze protectoare pentru palme i
praf de magneziu pentru a nu aluneca mâinile;
sã se exerseze aterizãrile de la aparat i cãzãturile cu rostogolire;
aparatele sã fie bine fixate.
Scrimã
- Leziunile traumatice sunt produse aproape exclusiv prin în eparea
cu floreta ruptã. Se citeazã perforãri ale carotidei, arterei humerale sau
femurale, perforãri ale trunchiurilor nervoase, ale organelor abdominale i
ale inimii.
- Epicondilita este asemãnatoare cu cea a jucãtorilor de tenis.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport156
- Alte leziuni care pot surveni sunt rupturile musculare ale
adductorilor i tricepsului sural, care se produc în momentul asaltului.
Înot
Aproape cã nu existã leziuni din cauza naturii mediului în care se
practicã.
- La polo pe apã survin entorse ale degetelor i contuzii fãrã
importan ã deosebitã;
- La sãrituri de pe trambulinã se pot produce leziuni grave atunci
când apa nu este suficient de adâncã. Deosebit de gravã este luxa ia de
coloanã vertebralã cervicalã înso itã de sec ionarea mãduvei spinãrii.
- Se mai pot produce entorse lombare, leziuni discale.
Pentru prevenirea accidentelor grave la sãrituri, trambulinele nu se
instaleazã decât conform cu regulamentele în vigoare.
Hipism
Leziunile traumatice pot fi datorate cãzãturilor de pe cal, loviturilor
cu copita i cãzãturilor împreunã cu calul. Acestea din urmã sunt grave
când calul cade peste cãlãre . În aceste cazuri toate fracturile sunt
posibile. Tipicã pentru accidentele de cãlãrie este fractura de claviculã.
Dintre luxa ii, cea mai frecventã este cea acromioclavicularã.
Luxa ia piciorului în articula ia mediotarsianã se produce în cãzãturã,
atunci când cãlãre ul rãmâne cu piciorul atârnat în scãri ã.
Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport 157
Schi
Leziunile se produc prin traumatisme directe i indirecte.
- Cele prin traumatisme directe sunt contuzii, plãgi contuze i
fracturi, care survin prin lovirea schiorului de diferite obstacole.
- Cele indirecte sunt cauzate de tehnica deficitarã, deci sunt
specifice schiului.
Traumatismele directe se întâlnesc mai ales la schiorii avansa i, iar
cele indirecte mai ales la începãtorii care au deficien e de tehnicã.
Cele mai frecvente leziuni sunt:
- entorsa gleznei;
- fractura maleolei laterale;
- fractura spiroidã în 1/3 inferioarã a gambei;
- entorsa de genunchi;
- fractura femurului în 1/3 superioarã;
Aceste leziuni traumatice apar din mai multe cauze: tehnicã gre itã,
obosealã, lipsã de pregãtire fizicã, curaj excesiv, impruden ã, echipament
necorespunzãtor, calitatea zãpezii.
O prizã gre itã a be elor de schi i o pozi ie gre itã a lor la coborâre
pot provoca leziuni ale ochilor i fe ei în cãdere.
- În cãderea pe umãr se pot produce luxa i acromioclaviculare i
scapulohumerale, înso ite uneori de paralizii ale nervului axilar.
Pentru prevenirea accidentelor în schi, sunt necesare:
o bunã pregãtire fizicã;
învã area unei tehnici corecte;
utilizarea unui echipament de calitate;
pruden ã în caz de condi ii nefavorabile;
por ile bine a ezate;
pârtii de competi ie regulamentar amenajate.
CUPRINS
CAP. I. Primul ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare 2
CAP. II. Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 6
II.1. Asepsia 7
Mijloacele i tehnica sterilizãrii prin cãldurã 8
Sterilizarea prin mijloace chimice 10
II.2. Antisepsia 11
Antisepticele clasice 13
Antisepticele moderne 15
CAP. III. Transportul accidenta ilor 17
Transportul cu targa 18
Transportul fãrã targã 25
Executat de o singurã persoanã 25
Transportul executat de douã persoane 26
CAP. IV. Traumatismele 28
IV. 1. Contuziile 29
Contuzii superficiale 29
Contuzii profunde 31
Contuzia abdominalã 31
Contuzia toracicã 32
Contuzia cerebralã 33
Traumatismele vertebromedulare 35
Traumatismele maxilofaciale 36
IV. 2. Plãgile 36
Clasificarea rãnilor 37
Simptomele rãnii 38
Tratamentul rãnii 39
Primul ajutor în accidentele ochilor 40
Primul ajutor în mu cãtura de viperã 41
IV. 3. Ruptura muscularã i ruptura de tendon 42
Rupturile musculare 42
Hernia muscularã 43
Ruptura de tendon 43
IV. 4. Crampa muscularã 44
CAP. V. Pansamentul 46
Principiile unui bun pansament 46
Materialul necesar unui pansament 48
Primul pansament 50
CAP. VI. Bandajul 53
Bandajarea simplã 53
Aplicarea fe ii 54
Bandajarea în raport cu diferite regiuni 56
Bandajarea cu fe i compuse 58
CAP. VII. Entorsele 60
Mecanism de producere 60
Etiologie 60
Leziuni patologice articulare 61
Diagnostic 61
Clasificarea entorselor 62
Evolu ie i prognostic 62
Tratament i prim ajutor 63
Entorse mai des întâlnite 63
Entorsa genunchiului 63
Leziuni traumatice ale meniscurilor 64
Entorsa articula iei tibiotarsiene 65
CAP. VIII. Luxa iile 66
Etiologie 66
Mecanism de producere 67
Leziunile patologice articulare 67
Diagnostic 68
Complica ii 69
Luxa ii mai frecvente 70
CAP. IX. Fracturile 73
Cauzele fracturilor 73
Mecanismul de producere 73
Clasificarea fracturilor 74
Simptomatologie 76
Complica iile fracturilor 77
Primul ajutor la locul accidentului 79
CAP. X. Imobilizarea provizorie în caz de fracturi i luxa ii 81
Mijloace improvizate de imobilizare 81
Mijloace specializate de imobilizare 81
Fracturi mai des întâlnite: caracteristici i prim ajutor 83
La nivelul capului 83
La nivelul fe ei 83
Fracturile coloanei vertebrale 84
Fracturile cutiei toracice 84
Fracturile de bazin 85
Fracturile bra ului 85
Fracturile antebra ului 86
Fracturile femurului 86
Fracturile gambei 87
CAP. XI. Hemoragia 88
Clasificarea hemoragiilor 88
Dupã natura vasului lezat 88
Dupã locul de revãrsare al sângelui 89
Dupã debitul de sângerare 91
Dupã durata sângerãrii 92
Dupã intervalul scurs între rãnire i apari ia hemoragiei 92
Semnele clinice ale hemoragiei acute 93
Tratamentul hemoragiilor 95
CAP. XII. Hemostaza 96
Clasificare 96
Hemostaza provizorie 97
Hemostaza provizorie prin pozi ionarea segmentului lezat 97
Hemostaza provizorie prin compresiune 98
Hemostaza în epistaxis 102
CAP. XIII. Înecul i alte accidente acvatice 104
Înecul propriu-zis 104
Reguli specifice în reanimarea îneca ilor 106
Hidrocu ia 108
Traumatismele în apã sau sub apã 109
Embolia gazoasã în mediul acvatic 111
Intoxica ia cu oxigen în mediul acvatic 112
CAP. XIV. Tulburãri i leziuni produse de temperatura mediului ambiant asupra
organismului uman 113
XIV. 1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a mediului 113
Arsurile 114
Sindromul de insola ie 114
Primul ajutor 114
XIV. 2. Accidente cauzate de ac iunea frigului 116
Congela ia 116
Primul ajutor în congela ia de gradul I 117
Înghe ul sau hipotermia accidentalã 118
Unele aspecte ale hipotermiei 120
Mãsuri de prim ajutor 122
Mãsuri de reîncãlzire 124
Prevenirea accidentelor prin frig 125
CAP. XV. Accidente provocate de energia electricã 127
Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric 128
Acordarea primului ajutor 129
CAP. XVI. Stopul cardiorespirator i metode de resuscitare cardiorespiratorie 131
Metode de resuscitare cardiorespiratorie 132
Asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii 133
Respira ia artificialã 135
Masajul cardiac extern 135
Metode de respira ie artificialã 135
Metode directe de respira ie artificialã 136
Metode indirecte de respira ie artificialã 137
Masajul cardiac extern 138
CAP. XVII. Accidente frecvente în educa ie fizicã, sport i kinetoterapie 143
XVII. 1. Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã 143
Mãsurile de prevenire a leziunilor traumatice 144
XVII. 2. Leziunile traumatice, pe ramuri de sport 145
Atletism 145
Fotbal 147
Handbal, volei, baschet 148
Rugby 149
Tenis 150
Box 150
Lupte 153
Gimnasticã la aparate 154
Scrimã 155
Înot 156
Hipism 156
Schi 157
Bibliografie selectivã
BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ
1. Acalovschi, I. – Manopere i tehnici în terapia intensivã. Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1989.
2. Acalovschi, I. – Manual de anestezie i terapie intensivã. Tipografia
UMF, Cluj-Napoca, 1997.
3. Andercou, A. – Lucrãri practice de propedeuticã chirurgicalã.
Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1991.
4. Andercou, A. – Traumatismele abdominale. Tipografia UMF, Cluj-
Napoca, 1993.
5. Andercou, A. – Urgen e chirurgicale traumatologice. Ed.Dacia, Cluj-
Napoca, 1993.
6. Beuran, M. – Ghid de urgen e în ORL, oftalmologie i chirurgie
cervicooromaxilofacialã. Ed. Scripta, Bucure ti, 1998.
7. Beuran, M; Ulmeanu, G. – Ghid de urgen e pediatrice. Ed. Scripta,
Bucuresti, 1997.
8. Bolo iu, H. D. – Semiologie. Ed.Medex, Cluj-Napoca, 1994.
9. Dorofteiu, M. – Mecanismele hemostazei sanguine. Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1989.
10. Drãgan, I. i colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã,
Bucure ti, 1989.
11. Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical
i prim ajutor medical. Curs IEFS, Bucure ti, 1986.
12. Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente i
îmbolnãviri subite. Curs IEFS, Bucure ti, 1988.
13. Ionescu, A. – Bazele teoretice i practice ale îngrijirii ar ilor. Ed.
Medicalã. Bucuresti, 1978.
14. Kaufman, A. – Propedeuticã, semiologie i patologie chirurgicalã,
Vol. I i II. Litografia UMF, Cluj-Napoca, 1990.
15. Kory Calomfirescu tefania – Semiologia sistemului nervos.
Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1995.
16. Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgen e medico-chirurgicale.
Primul ajutor specializat în urgen ele medicale. EDP, Bucure ti,
1996.
17. Mogo , V. T. – Oprirea cardiorespiratorie. Urgen e în medicina
clinicã. EDP, Bucure ti, 1992.
18. Niculescu, Gh. – Fiziopatologia degerãturilor i implica iile
terapeutice.Rev. Sanit. Milit. Nr. 2, 1985.
19. Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului i
elemente de prim ajutor primar i specializat. EDP, Bucure ti,
1994.
20. Pop, Rodica – Oftalmologie. Casa Cãr ii de tiin ã, Cluj-Napoca,
1995.
21. Pri cu, Al. – Chirurgie. Vol. I EDP, Bucuresti, 1995.
22. Sepulveda, S. – Ghid practic de medicinã de urgen ã
prespitaliceascã. Ed. Libra, Bucure ti, 1995.
23. Tomescu, E. – Urgen e i manevre în practica ORL de cabinet.Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
24. Zamora, C. D; Pop, Monica – Elemente practice de
pneumoftiziologie. Ed. Casa Cãr ii de tiin ã, Cluj-Napoca, 1996.
25. Zegreanu, Gr. I. – Practici de acordare a primului ajutor.
Ed.Argonaut, Cluj- Napoca, 1999.
26. XXX – American Red Cross – Lifeguarding today, Mosby Lifeline,
1995.