Capitolul 13

VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

Planul temei

13.1 Venitul şi formele lui la nivel macroeconomicIdentitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului naţional

13.2 Consumul şi economiileFigura 13.1 Funcţia Keynesiană a consumuluiFigura 13.2 Funcţia consumului şi cea de economisireCaseta 13.1 Teorii postkeynesiene cu privire la consum şi conomisire

13.3 Investiţiile în economieCererea pentru investiţii şi factori de influenţă

13.4 Funcţia cheltuielilor agregate şi multiplicatorulFigura 13.3 Funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al venituluiFigura 13.4 Reprezentarea grafică a multiplicatorului

Obiectivele temei

Cunoaşterea şi interpretarea corectă a variabilelor care privesc alocarea şi cheltuirea venitului naţional şi a relaţiilor între aceste variabile;

Stăpânirea conceptelor şi a modelelor de analiză a consumului şi economisirii, a factorilor care determină procesele respective şi a corelaţiilor pe care le antrenează în timp;

Cunoaşterea particularităţiilor investiţiilor, a factorilor care determină comportamentul acestei variabile macroeconomice şi deprinderea studenţiilor cu metodologia indicatorilor pe care se bazează decizia de a investi a întreprinzătorilor;

Determinarea grafică şi analitică a multiplicatorului în scopul înţelegerii procesului de multiplicare a venitului ca efect al modificării cheltuielilor agregate

În evoluţia economiei, fluxul circular al venitului se înfăptuieşte permanent prin realizarea unor procese esenţiale referitoare la consum, economisire şi investiţii sub diferitele lor forme şi în cadrul unor mecanisme proprii economiei cu piaţă concurenţială. De aceea, vom începe capitolul de faţă cu un set de relaţii referitoare la formele venitului la nivel macroeconomic. Pe această bază vom analiza comportamentul variabilelor care rezultă din alocarea şi cheltuirea venitului naţional şi cum sunt corelate variabilele respective. În mod special vom studia acele forţe sau factori care determină consumul şi investiţiile şi efectele acestor procese asupra evoluţiei şi performanţei economiei în ansamblu. În finalul capitolului va fi prezentat , în relaţie directă cu funcţia cheltuielilor agregate, teoria multiplicatorului, care constituie una din importantele realizări ale macroeconomiei moderne.

13.1 Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic

Din analiza agregatelor economice de rezultate in capitolul 11 a reieşit că produsul naţional net la costul factorilor (PNNcf) se numeşte curent venit naţional. Venitul naţional(VN) reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie participanţi la realizarea producţiei naţionale de bunuri în interiorul ţării şi în afară, sub formă de salarii, rente, dobânzi nete, profituri etc. El exprimă astfel mărimea agregată a veniturilor obţinute de participanţii naţionali la activităţiile economice de toate felurile şi cuprinde atât veniturile din activităţi cât şi a celor din patrimoniu (din titluri de proprietăţi). Această mărime agregată, numită generic venit naţional, trebuie înţeleasă atât ca flux real (de bunuri şi servicii) cât şi ca flux monetar (de venituri sau cheltuieli) atunci când analizăm procese macroeconomice fundamentale, cum sunt consumul, economisirea, investiţiile etc. Mărimea venitului naţional poate fi pusă în evidenţă de următoarele relaţii: -dacă facem trecerea de la calculul după concepţia „intern” la calculul după concepţia „naţional” venitul naţional este egal cu produsul intern brut la preţurile pieţei (PIBpp), minus deprecierea sau amortizarea capitalului fix (A), plus soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS) minus impozitele indirecte (I ind) plus subvenţiile de exploatare sau pe produs (Sexp)

VN=PIBpp-A+SVFS-Iind+Sexp, sauVN=PIBCF+SVFS-A, sau

VN=PINCF+SVFS

-dacă pornim de la produsul naţional brut la preţurile pieţei (PNBpp), venitul naţional este egal cu mărimea acestuia din care se scad impozitele indirecte şi amortizarea capitalului fix şi se adaugă subvenţiile.

VN=PNBpp-A-IIND+SEXP, sauVN=PNNpp-IIND-SEXP

de unde venitul naţional este identic cu produsul naţional net la costul factorilor:VN≡PNNCF

Dacă facem abstracţie de exterior sau restul lumii şi de sectorul administraţiilor publice, veniturile realizate de gospodării (de sectorul privat) sunt destinate consumului(C) şi economiilor (E). Altfel din punctul de vedere al alocării VN=C+E. Din punctul de vedere al cheltuielilor venitul naţional este egal cu cheltuielile de consum şi cele pentru investiţii (VN=C+I). Rezultă astfel identitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului

C + E ≡ VN ≡ C + I Scăzând consumul din ambele părţi ale acestei identităţi obţinem cunscuta relaţie Keynesiană între economii şi investiţii

I ≡ VN –C ≡ E Această relaţie arată că într-o economie simplă (fără relaţii cu exteriorul şi fără sectorul administraţiilor publice) investiţiile sunt egale cu economiile (I = E) În fluxul circular al venitului intervin şi celelalte sectoare instituţionale ale economiei. Asfel, o parte a veniturilor realizate de gospodării este destinată plăţii impozitelor şi taxelor (IT), iar acestea (gospodăriile), la rândul lor, primesc venituri care provin din transferuri (TR) de la celelalte sectoare (pensii, alocaţii, ajutoare, burse etc). Prin aceste operaţii obţinem venitul disponibil (VD) indicator ce exprimă posibiliitaţiile populaţiei pentru consum şi economisire

VD = VN + TR - IT În consecinţă, dacă luăm în considerare şi celelalte sectoare instituţionale (administraţiile publice şi exteriorul) identitatea de bază privind alocarea şi respectiv cheltuirea venitului naţional capătă următoarea formă:

C + E + (IT-TR) ≡ VN ≡ C + IN + EN Partea stângă a identităţii arată modul de alocare a venitului naţional, iar partea dreaptă componentele cererii agregate, cunoscute de la tema respectivă. Identitatea prezentată sugerează existenţa unor relaţii importante între sectoarele economiei, dar şi a unor condiţii de bază ale dezvoltării echilibrate a economiei, privind procesele producerii, repartiţiei şi utilizării venitului.

13.2 Consumul şi economiile

Consumul şi funcţia de consum Consumul constituie componenta principală în structura cererii agregate; de exemplu, în România consumul final (privat şi public) reprezintă peste ¾ din produsul intern brut. Consumul cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor de consum, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Ca proces, el constituie scopul final al activităţii economice şi constă în folosirea

bunurilor de consum de către populaţie şi administraţiile publice şi private pentru satisfacerea trebuinţelor personale şi colective. Structura consumului poate fi analizată după diferite criterii, cum sunt: după natura bunurilor de consum avem consum de bunuri materiale şi consum de servicii; după subiectul consumului există consum privat şi consum public; după durata consumului acesta se împarte în consum de bunuri care îşi pierd utilitatea într-un singur act de consum şi consum de bunuri de folosinţă repetată şi îndelungată, care se depreciază în mod treptat; după variaţia consumului cu venitul există consum de bunuri normale, a căror cerere creşte o dată cu venitul şi consum de bunuri inferioare, a căror cerere scade o data cu creşterea venitului. Consumul care îşi are sursa în venitul curent şi se modifică o data cu variaţia acestuia se numeşte consum indus, iar consumul care nu depinde de venitul realizat se numeşte consum autonom. Acesta din urmă poate avea ca sursă împrumuturile sau economiile acumulate în perioadele anterioare. Consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil realizat numai pe o perioadă scurtă de timp; pe o perioadâ îndelungată de timp consumul autonom tinde spre zero. Factorii care influenţează consumul reprezintă acele împrejurări , de natură obiectivă sau subiectivă, care determină creşterea sau descreşterea cheltuielilor pentru consum, la un moment dat sau pe o anumită perioadă de timp. În afară de venitul disponibil, nivelul şi dinamica consumului depind în principal de următorii factori: Avuţia economică, în care se include şi capitalul uman, astfel că pe

măsură ce avuţia generatoare de venit creşte şi consumul va creşte. Între modificarea avuţiei şi evoluţia consumului există, deci, o relaţie directă sau pozitivă;

Creditul de consum, care influenţează direct consumul prin sumele împrumutate şi indirect prin rata dobânzii la creditele pentru consum;

Anticipăriile consumatorilor în legătură cu evoluţia venitului lor şi a preţurilor la bunurile de consum. Dacă consumatorii se aşteaptă ca veniturile lor viitoare să crească; consumul va creşte, şi invers. Aceaşi relaţie directă sau pozitivă există şi în privinţa anticipării evoluţiei preţurilor la bunurile de consum;

Impozitele şi taxele, care influenţează în sens invers nivelul şi evoluţia consumului. Autoritatea publică poate astfel, prin modificarea politicii fiscale să inflenţeze cheltuielile şi respectiv cererea pentru consum;

Nivelul general al preţurilor; dacă preţurile bunurilor de consum cresc, consumul nominal va creşte, dar consumul real poate să nu crească sau chiar să scadă.

Consumul se extinde sau se contractă în funcţie de creşterea sau reducerea venitului real, însă nu în aceaşi proporţie, ci într-o proporţie mai mică. Această corelaţie dintre venit şi cheltuielile pentru consum a fost pusă în

evidenţă de către economistul englez J.M Keynes, prin ceea ce el a numit legea psihologică fundamentală, potrivit căreia „o data cu creşterea sau scăderea venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai mică” Pentru teoria macroeconomică importantă este analiza în dinamică a consumului în funcţie de evoluţia venitului şi a altor factori. Cheltuielile de consum sunt determinate în principal de venitul curent disponibil. Funcţia de consum bazată pe această ipoteză este numită funcţia keynesiană. În forma cea mai simplă a acestei analize, consumul este funcţie de venitul disponibil C=c(VD), evidenţiind astfel că cererea pentru consum şi implicit cererea agregată nu sunt independente de venit Funcţia de consum pune, deci, în legătură cheltuielile de consum cu venitul disponibil şi este analizată cu ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală spre consum. Înclinaţia medie de consum sau rata medie a consumului (ĉ) exprimă partea din venitul disponibil alocată cheltuielilor pentru consum la un moment dat şi se determină ca raport între nivelul cheltuielilor pentru consum (C) şi cel al venitului disponibil (VD):

ĉ=C/VD Dacă luăm în considerare cerinţa legii psihologice fundamentale, potrivit căreia pe măsură ce venitul real creşte sau scade, consumul se extinde sau se contractă, dar într-o proporţie mai mică, atunci înclinaţia medie spre consum are tendinţa de reducere o data cu creşterea venitului disponibil. Înclinaţia marginală spre consum (c’) exprimă creşterea consumului (∆C) ce ia naştere la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (∆VD)sau partea din sporul venitului care se adaugă la consum, într-o anumită perioadă de timp.

c’=∆C/∆VD Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă dar subunitară (0<c’<1). Deci, în condiţii normale c’ nu poate lua nici valoarea zero, nici valoarea unu, mărimea ei fiind mult mai aproape de unu. Întrucât consumul creşte o dată cu creşterea venitului disponibil funcţia consumului este ascendentă, respectiv curba consumului are panta pozitivă. Mărimea pantei este dată de înclinaţia marginală spre consum (c’) şi indică nivelul cheltuielilor de consum la fiecare nivel al venitului disponibil.

A. Funcţia liniară B. Funcţia afină C. Funcţia concavăFigura 13.1. Funcţia keynesiană de consum

Funcţia de consum keynesiană poate fi analizată în trei moduri: ca funcţie simplă lineară, ca funcţie afină (lineară dar cu consum autonom) şi ca funcţie concavă (cele trei forme sunt redate în figura 13.1) a) Funcţia liniară a consumului unde acesta este un consum indus şi creşte proporţional cu venitul (vezi figura 13.1 A)

C=c’(VD), unde 0<c<1În această ipoteză, înclinaţia medie spre consum (ĉ) este constantă şi se identifică cu înclinaţia marginală spre consum (c’) care indică mărimea pantei funcţiei (curbei) consumului. b) Funcţia afină a consumului, unde acesta este format din consumul autonom (C0) şi consumul indus de venitul disponibil din perioada curentă. În această ipoteză, înclinaţia medie spre consum se modifică de la o perioadă la alta şi este decrescătoare, iar înclinaţia marginală spre consum este constantă şi inferioară înclinaţiei medii (fig.13.1 B)

C=C0+c’(VD) c) Funcţia concavă a consumului de forma C=f(VD), cu ∆C/∆VD>0 şi C0>0 şi unde ĉ şi c’ se modifică în funcţie de variaţia venitului (figura 13.1.C). Forma concavă a funcţiei de consum arată că ĉ scade o dată cu variaţia venitului iar c’ are valoarea pantei tangentei în fiecare punct al curbei şi scade o dată cu creşterea venitului disponibil. Economiile şi funcţia de economisire. Veniturile disponibile necheltuite de posesorii lor sunt economisite. Economiile reprezintă, deci, partea din venitul disponibil peste cheltuielile pentru consum. VD = C + E E = VD - C, unde E = economiile Pentru ca venitul să depăşească cheltuielile de consum şi să se realizeze economii, sunt necesare anumite condiţii, cum sunt: existenţa unei activităţi economice eficiente care să asigure un excedent de venit peste nevoile curente

C=c’(VD)

C

VD

C=C0 + c’(VD)

C

VD

C=f(VD)

C

VD

ale vieţii; existenta unei anumite doze de prevedere în vederea satisfacerii unor trebuinţe viitoare; existenţa unei proprietăţi a venitului economisit de a fi conservat proprietate ce s-a generalizat o dată cu folosirea monedei ca mijloc de economisire şi rezervă; existenţa unor instrumente şi instituţii care să faciliteze procesul economisirii (sistemul finaniar bancar) etc. Existenţa acestor condiţii permite formarea economiilor menajelor, administraţiilor publice şi ale celor private. În condiţiile unui nivel al venitului disponibil, mărimea economiilor depinde de o serie de factori care stimulează înclinaţia şi dorinţa oamenilor pentru economisirea unei părţi a venitului, cum sunt: prudenţa sau prevederea de a avea o rezervă pentru situaţii neprevăzute sau de a putea majora cheltuielile pentru consum în viitor; spiritul de afaceri; dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor ; senzaţia de independenţă şi de liberatate de mişcare pe seama unor venituri economisite; manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei sau avariţiei etc. La aceste mobiluri ale indiviziilor se adaugă şi prevederile administraţiilor publice centrale şi locale, ale administraţiilor private de a-şi asigura resurse pentru investiţii sau rezerve pentru a putea face faţă unor urgenţe sau dificultăţi în viitor. Toate aceste mobiluri sau factori incită gospodăriile şi administraţiile publice şi private să nu consume o parte din veniturile disponibile, generând economiile pozitive. Pot apărea şi economiile negative sub forma economiilor pentru asigurarea bătrâneţii, a ajutoarelor de şomaj finanţate prin împrumuturi etc. Economiile depind în principal de venitul disponibil realizat. Relaţia între nivelul economiilor şi al venitului este pusă în evidenţă de funcţia de economisire.

E=e(VD) sau E=e(VD)-C0

Ca şi în cazul funcţiei de consum, funcţia de economisire este analizată cu ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală spre economii. Înclinaţia medie spre economii sau rata medie a economiilor (ē) exprimă partea proporţia economiilor în totalul venitului disponibil, la un moment dat.

ē = E / VD Înclinaţia marginală spre economii (e’) evidenţiază variaţia economiilor (∆E) în raport de modificarea venitului disponibil (∆VD) şi arată cu cât cresc economiile la creşterea cu o unitate a venitului.

e’ = ∆E / ∆VD Înclinaţia marginală spre economii este o mărime pozitivă şi subunitară (0<e’<1), de regulă, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum. Pe de altă parte, dacă în cazul înclinaţiei marginale spre consum, creşterea venitului devansează creşterea consumului, în cazul e’ creşterea economiilor devansează creşterea venitului. Între înclinaţiile (medii şi marginale) ale consumului şi ale economisirii există nişte relaţii simple. Astfel, întrucât orice venit sau spor al venitului disponibil sunt

fie cheltuite sau economisite (VD=C+E); ∆VD=∆C+∆E) înseamnă că suma dintre fracţiuni trebuie să fie egale cu întregul (cu unitatea). Deci, ĉ +ē=1 c’ + e’ = 1 ĉ=1-ē c’ = 1 - e’ ē=1-ĉ e’ = 1 - c’

Funcţia economisirii poate fi, astfel, dedusă porniind de la funcţia consumului:

E=1-c’(VD); E=1-c’(VD)-C0

Împărţirea venitului disponibil pentru consum şi economii implică, în fapt, o singură decizie; astfel că, dacă ştim relaţia consumului faţă de venit, cunoaştem şi dependenţa economiilor faţă de acesta. Ca urmare, avem două perechi de concepte paralele: înclinaţiile medii şi cele marginale ale consumului şi respectiv economiilor. Vom analiza corelaţiile dintre variabilele funcţiei consumului şi ale economisirii cu ajutorul unui exemplu ipotetic. Astfel, presupunem că în perioada de bază consumul este pozitiv, respectiv consumul autonom este de 300 miliarde u.m. Consumul indus este o parte a venitului disponibil (cealaltă parte se economiseşte) şi se măreşte pe măsură ce VD creşte, cu o înclinaţie marginală spre consum de 0,7 (c’=0,7). Funcţia de consum este deci: C=300C0+0,7(VD), iar funcţia economisirii este E=e’(VD)-300C0

Tabelul 13.1 Relaţiile consumului şi economiilor cu venitulVD C E ĉ ē ∆VD ∆C ∆E c’ e’

0100300500

10001500200025003000

300370510650

10001350170020502400

-300-270-210-150

0150300450600

-3,71,71,31,0

0,900,850,820,80

--2,70-0,70-0,30

0,00,100,150,180,20

-100200200500500500500500

-70

140140140350350350350

-306060

150150150150150

-0,70,70,70,70,70,70,70,7

-0,30,30,30,30,30,30,30,3

Atât datele din tabel cât şi reprezentarea grafică a celor două funcţii permit formulrea unor particularităţi ale acestora, şi anume:

o dată cu creşterea venitului rata medie a consumului (ĉ) scade, iar rata medie a economiilor (ē) creşte. Un venit disponibil în creştere este însoţit de creşterea consumului, dar într-o proporţie mai mică şi de sporirea mai

accentuată a economiilor. Pe măsură ce indiviziii ating un anumit nivel de bunăstare, cu cât venitul disponibil este mai ridicat, cu atât decalajul dintre venit şi consum este mai mare;

Figura 13.2. Funcţia de consum şi cea de economisire

există un nivel al consumului unde rata medie a acestuia este egală cu unitatea (ĉ=1). Acest nivel de echilibru, unde consumul este egal cu venitul disponibil şi pentru care economiile sunt egale cu zero, se mai numeşte şi prag de ruptură;

sub acest nivel de echilibru, consumul depăşeşte venitul disponibil, , cea ce înseamnă că economiile sunt negative, având loc un proces de dezeconomisire (consumatorii apelează la împrumuturi sau îşi cheltuiesc economiile);

peste nivelul de echilibru, venitul disponibil depaşeşte consumul şi intervine procesul de economisire. Rezultă astfel că se poate economisii decât la un nivel al venitului disponibil, superior pragului de ruptură, unde consumul este inferior venitului realizat şi apar economiile pozitive;

pentru toate nivelurile de venit înclinaţia marginală spre consum este o mărime pozitivă dar subunitară (1>c’>0), ceea ce înseamnă că pentru fiecare unitate suplimentară de venit disponibil se cheltuieşte numai o fracţiune, iar diferenţa se economiseşte (1>e’>0). Aşadar, ambele funcţii (a consumului şi cea a economisirii) sunt crescătoare faţă de venitul disponibil, mărimea pantei fiind dată de înclinaţiile lor marginale (c’=0,7 şi e’=0,3). Întrucât analiza este făcută pe exemplul funcţiei afine a

500 1000 1500 2000 2500 3000 VD

C3000

2500

2000

1500

1000

500

0

-500

Linia de 45o

C=300C0 + 0,7(VD)

E=0,3(VD)-300C0

consumului, c’şi e’ sunt prin definiţie constante la toate nivelurile de venit iar graficele consumului şi economisirii au forma unei drepte;

linia înclinată la 45 de grade serveşte la localizarea nivelului de echilibru la care cheltuielile de consum egalează venitul disponibil. În exemplu ipotetic luat, funcţia (curba) consumului intersectează linia de 45 de grade la nivelul de echilibru al venitului de 1000 miliarde unităţi monetare.

În teoria keynesiană despre funcţia de consum şi cea de economisire, analizate mai sus, cheltuielile de consum şi economiile sunt corelate, după cum s-a văzut, cu venitul curent disponibil. Teoriile mai recente in domeniu pun în relaţie consumul şi economiile cu venitul total deţinut de-a lungul vieţii precum şi cu alte variabile sau factori de influenţă, cum sunt avuţia, vârsta, aşteptările referitoare la venitul viitor etc. Cele mai cunoscute teorii postkeynesiene privind consumul şi economisirea sunt „teoria venitului permanent” şi „teoria ciclului de viaţă”. Un comentariu mai amplu referitor la ipotezele şi implicaţiile celor două teorii se găseşte în caseta 13.1

Caseta 13.1 Teorii postkeynesiene cu privire la consum şi economisire

Teoria venitului permanent (TVP) a fost dezvoltată de profesorul Milton Friedman iar teoria ciclului de viaţă (TCV) de profesorul Franco Modigliani, ambii laureaţi ai premilui Nobel pentru economie (Prima lucrare în care Milton Friedman şi-a prezentat teoria sa despre venitul permanent se numeşte „A Theory of the Consumption Function, Princeton University, 1957, iar lucrarea pentru care Franco Modigliani a primit Premiul Nobel pentru economie este intitulată „Ciclu de viaţă, economiile individuale şi bogăţia naţiunilor” publicată în American Economic Review, 1986) Între teoria venitului permanent (TVP) şi teoria ciclului de viaţă (TCV) există evidente diferenţe ceea ce le şi particularizează iar în analizele de specialitate cele două teorii sunt tratate, de regulă, ca fiind complementare. Între TVR şi TCV există însă şi importante similititudini atât în privinţa ipotezelor cât şi a implicaţiilor majore ale acestor ipoteze asupra evoluţiei economice. La aceste similarităţi ne vom referi pe scurt în continuare. În primul rând, există similarităţi în modul de abordare de către noile teorii a celor trei variabile de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului naţional; respectiv consumul, economiile şi venitul. Astfel, spre deosebire de modelele de tip Keynesian ale funcţiei de consum, TVP şi TCV fac distincţie între cheltuielile pentru consum (partea de venit destinat achiziţionării bunurilor de consum) şi consumul propriu-zis sau fluxul real al servicilor furnizate de bunurile de consum achiziţionate de către consumator. Distincţia dintre cele două concepte (cheltuielile pentru consum şi consumul curent sau actual) devine cu totul evidentă în cazul bunurilor durabile sau de folosinţă îndelungată (locuinţă, automobile, aparate electrocasnice etc). De exemplu, dacă un consumator acihiţionează un automobil cu 10.000 de dolari pe care îl utilizează 10 ani, cu toate că el a cheltuit suma respectivă în anul cumpărării, serviciile de consum furnizate de acest automobil se distribuie pe parcursul celor 10 ani la o

rată anuală relativ constantă de 1000 de dolari. Mutarea de la cheltuielile de consum la consumul curent real impilcă şi o schimbare corespunzătoare modului de abordare a economiilor. Acestea nu mai sunt excendentul de venit disponibil peste cheltuielile de consum, ci reprezintă venit minus valoarea consumului actual; în exemplu ipotetic luat mai sus, numai 1000 de dolari valoarea serviciilor de consum este considerată consum în anul achiziţionării automobilului, diferenţa de 9000 de dolari reprezentând economisire. În privinţa venitului ca variabilă de bază folosită în analiza funcţiei de consum, TVR si TCV utilizeaza în locul venitului curent disponibil un concept ce leagă consumul de venitul pe termen lung sau de venitul total pe viaţă. Ipoteza de bază a celor două teorii se referă la faptul că, pe termen lung, raportul consum-venit este stabil iar oamenii adoptă comportamente de consum similare, chiar dacă veniturile curente de care dispun pot fi diferite. Acesta intrucât consumul curent dintr-o anumită perioadă nu depinde de venitul disponibil din acea perioadă, ci este funcţie de toate resursele pe care indivizii caută sa le aloce în aşa fel încât consumul să rămână la un nivel realativ constant pe toată durata vieţii. Teoria venitului permanent dezvoltată de Milton Friedman presupune că viaţa este infinită şi uniformă, cheltuielile pentru consum depind de venitul mediu pe termen lung, iar consumul este funcţie de venitul permanent: C=c(VP)Unde, c este înclinaţia marginală spre consum, considerată o constantă, şi VP este venitul permanent în care se transformă şi averea. Se consideră că „venitul permanent reprezintă acea rată stabilă a consumului pe care o persoană ar putea-o obţine pe tot parcursul vieţii, ţinând cont de nivelul actual al averii şi al venitului câştigat în prezent şi viitor” Potrivit TVP înclinaţia medie spre consum (ĉ), este mai degrabă constantă decât în scădere, iar consumatorii răspund diferit la modificările venitului pe termen scurt şi pe termen lung. Dacă schimbarea pozitivă a venitului apare ca fiind tranzitorie sau pe termen scurt, indivizii nu îşi modifică imediat şi semnificativ consumul; ei vor economisii o mare parte din acest spor al venitului sau vor achita cu el datorii contractate în perioade anterioare. Când modificările pozitive ale venitului sunt permanente nivelul consumului creşte, curba acestuia deplasându-se în sus, ē rămâne constantă la acelaşi nivel, iar înclinaţia marginală spre consum (c’) este constantă pentru diverse niveluri de mărime a venitului. (Amintiţi-vă că potrivit modelului Keynesian al funcţiei de consum, c’este constantă şi, ca atare, înclinaţia medie spre consum-ē, are o tendinţă de scădere pe măsură ce venitul disponibil creşte). Teoria ciclului de viaţă fundamentată de Franco Modiglioni, ia în considerare faptul ca viaţa este limitată şi structurată. În consecinţă, veniturile prezintă variaţii sistematice cauzate de ciclu de viaţă caracterizat de succesiunea celor trei faze: cea pregătitoare anilor de muncă, cea activă a anilor de muncă şi cea a anilor de după pensionare.. Ca şi în ipoteză TVP, raportul consum venit este stabil, întrucât indivizii iau decizii în funcţie de perspectiva întregii vieţii; nivelul consumului este astfel stabilit încât să poată fi menţinut de-a lungul perioadei active şi după pensionare. În perioada activă o parte din venit este transformată în economii, astfel că averea creşte rapid şi

atinge maximul în pragul pensionării. După pensionare începe procesul de cheltuire a economiilor pentru a menţine nivelul consumului. Potrivit TCV, funcţia consumului poate lua forma: C=aWR+cVLunde a este înclinaţia marginală spre consum faţă de avuţia reală (WR) şi c înclinaţia marginală spre consum în raport de modificarea venitului din munca (VL). Coeficienţii a şi c depind de poziţia individului în cadrul ciclului de viaţă; cu cât persoana este mai în vârstă cu atât a este mai mare. Ipoteza ciclului de viaţă este astfel în măsură să explice nu numai implicaţiile şocurilor aleatorii ale venitului asupra consumului, ci şi variaţiile sistematice ale economiilor şi averii în cadrul ciclului de viaţă. În concluzie analizând relaţia dintre cele două teorii se poate spune că ele sunt mai degrabă complementare decât concurente. Teoria ciclului de viaţă acordă mai multă atenţie factorilor care stau la baza economisirii, oferind motive convingătoare pentru a include averea în funcţie de consum. Pe de altă parte, teoria venitului permanent se concentrează mai ales asupra modului în care indivizii işi formează aşteptările cu privire la veniturile viitoare. În context, noile modele de analiză a funcţiei consumului şi cea a economisirii combină elemente ale celor două teorii: formarea aşteptărilor, avuţia, factorii demografici etc. Combinate, cele două teorii, explică mai bine comportamentul unor variabile macroeconomice precum consumul, economiile şi implicaţiile lor în evoluţia economiei naţionale.

13.3 Investiţiile în economie

Economiile pot rămâne ca o tezaurizare sterilă sau se pot transforma într-un plasament în afaceri prin intermediul investiţiilor. În această accepţiune investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor care conduc la creşterea patriomoniului (averii) agenţiilor economici în perioada respectivă, indiferent dacă aceste cheltuieli se referă la elemente ale capitalului real (fix şi circulant) la capitalul financiar (acţiuni şi obligaţiuni) sau la valori imobiliare. În analizele macroeconomice ale venitului şi producţiei naţionale investiţiile sunt privite din punctul de vedere al cererii agregate, a carei componenţă de bază este. În această accepţiune investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor de capital, în vederea menţinerii şi sporirii potenţialului productiv (stocului de capital) din economie; deci, nu includ investiţiile în capitalul uman şi nici investiţiile financiare, respectiv achiziţionarea de valori mobiliare şi imobiliare care nu contribuie la formarea de capital real, ci numai la schimbarea proprietarului. În funcţie de destinaţia bunurilor de capital, investiţiile se împart în: investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi scoase din funcţiune; investiţii nete, destinate creşterii stocului de capital. Suma investiţiilor

de înlocuire şi a investiţilor nete reprezintă investiţii brute sau formarea brută de capital. Investiţiile sunt efectuate în principal de sectorul privat (de către întreprinzători) şi se numesc investiţii private, dar pot fi efectuate şi de administraţiile publice centrale şi locale, în acest caz fiind numite investiţii publice. Din punctul de vedere al locului (ţărilor) unde se efectuează, avem investiţii interne, efectuate de către rezidenţi în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat, şi investiţii externe realizate de investitorii străini. Investiţiile reprezintă un proces economic esenţial în fluxul circular al venitului, care provoacă creşterea acestuia. Ele au totodată, un puternic efect de antrenare în toate sectoarele de activitate asupra tuturor agenţilor economici. Un trend ascendent al investiţiilor şi într-o structură corespunzătoare acestora, au ca rezultat noi locuri de muncă; înlocuirea şi modernizarea echipamentelor de producţie, sporirea ofertei globale de bunuri şi deci, condiţii mai bune de muncă şi de viaţă pentru membrii colectivităţii. Dacă cererea agregată de bunuri de consum depinde mai ales de mărimea venitului, cererea pentru bunuri de capital depinde de o multitudine de factori pe care se bazează opţiunea (decizia) pentru investiţii a întreprinzătorilor. În general, cererea pentru investiţii este succeptibilă la mari variaţii în timp, care se vor repercurta şi asupra dinamicii venitului şi producţiei naţionale. Principalii factori care influenţează cererea pentru investiţii şi implicit evoluţia acestora în economie sunt:

stocul bunurilor de capital în raport cu producţia de bunuri cerută pe piaţă. Existenţa unor importante capacităţi de producţie excedentare va influenţa negativ cererea de investiţii;

progresul tehnic- necesitatea promovării unor tehnologii moderne, introducerii în fabricaţie de noi produse în vederea menţinerii competivităţii pe piaţă- determină pe intreprinzători să investească;

previziunile investitorilor în legătura cu evoluţia vânzărilor şi a preţurilor, respectiv starea generală a economiei naţionale precum şi conjunctura economiei mondiale. Dacă în economie există un grad ridicat de incertitudine şi instabilitate, un mediu al afacerilor nefavorabil investite se vor reduce;

taxele şi impozitele pe profit, în general nivelul de fiscalitate din economie care influenţează în sens negativ cererea de investiţii. Prin politica fiscală dar şi prin alte măsuri, politica statului poate contribui la creşterea sau reducerea volumului investiţiilor în economie;

rata reală a dobânzii care, în ultimă instanţă reprezintă costul de oportunitate a investiţiei. Cererea de investiţii se extinde dacă rata reală a dobânzii scade şi invers, aceasta se contractă dacă rata reală a dobânzii creşte. În general, cererea pentru investiţii se extinde până la acel punct la care rata profitului net devine egală cu rata reală de piaţă a

dobânzii. Nivelul la care rata profitului net este egală cu rata reală a dobânzii poartă denumirea de eficienţa marginală a investiţiilor. În consecinţă, volumul investiţiilor curente în economie va creşte până la acel punct de pe curba cererii de investiţii până când nu mai există nici o categorie de investiţii a căror eficienţă marginală depăşeşte rata reală a dobânzii.

Compararea ratei venitului net cu rata reală a dobânzii constituie unul din criteriile care stau la baza aprecierii oportunitîţii financiare a deciziei de a investi. Rata venitului net se determină raportând profitul net actualizat la costul investiţiei, iar rata reală a dobânzii este egală cu diferenţa dintre rata nominalâ a dobânzii şi rata inflaţiei. Dacă rata venitului net este mai mare decât rata realâ a dobânzii decizia de a investi se justifică. Un alt criteriu de apreciere a oportunităţii financiare a investiţiei este compararea valorii economice a activului fizic în care s-a investit şi costul investiţiei. Fundamentarea deciziei de a investi prin folosirea acestui criteriu presupune, mai întâi, determinarea valorii economice a obiectivului de investiţii prin actualizarea fluxului de venituri pe care el le va genera pe întreaga perioadă de funcţionare. Valoarea economică a activului fizic în care s-a investit este dată de capacitatea acestuia de a genera în viitor un flux de venituri. Un venit ce va fi obţinut în viitor valorează însă mai puţin decât un venit egal obţinut în prezent; cu cât timpul realizării unui venit este mai îndepărtat ci atât valoarea lui prezentă este mai mică. Ca urmare evaluarea din punct de vedere economic a unui activ achiziţionat necesită ajustarea fluxurilor viitoare de venituri pe care le generează, pentru a stabili valoarea acestora in prezent. Procedeul se numeşte actualizare şi întrucât dobânda reprezintă preţul utilizării banilor în timp, rata reală a dobânzii este folosită ca rată de actualizare. Aplicând procedeul actualizării, valoarea prezentă a unui venit (Vp) ce va fi obţinut peste „n”ani (Vn) rezultă din relaţia:

Deoarece un activ de investiţii generează un flux de venituri (V1,V2.....Vn) pe întreaga perioadă de funcţionare, valoarea economică (Ve) rezultă prin însumarea valorilor actualizate a tuturor veniturilor obţinute, potrivit relaţiei:

De exemplu, considerând că durata de funcţionare a unui activ fizic în care s-a investit este de 5 ani, costul investiţiei este de 300 mil lei, care s-au efectuat într-un an (dacă se realizează în mai mulţi ani, atunci costul se actualizează după acelaşi procedeu), fluxul de venituri pe care le generează sunt în medie de

100 milioane pe an, iar actualizarea se realizează pe baza unei rate a dobânzii de 12% valoarea economică a obiectivului de investiţii este:

Fundamentarea deciziei de a investi rezultă din compararea costului investiţiei cu valoarea economică a activului respectiv; dacă valoarea economică este mai mare decât costul investiţiei atunci investiţia se justifică din punct de vedere financiar şi invers. În exemplu nostru, valoarea economică fiind mai mare decât costul, decizia de a investi în obiectivul respectiv este oportună.

13.4 Funcţia cheltuielilor agregate şi multiplicatorul

Multiplicatorul sau efectul de multiplicare reprezintă una din importantele realizări ale macroeconomiei. Cu ajutorul modelelor bazate pe principiul multiplicatorului macroeconomia modernă explică modul cum economia în ansamblu se adaptează la schimbările intervenite în cererea agregată şi să determine amplitudinea efectului modificării diferitelor componente ale cheltuielilor agregate asupra producţiei şi venitul naţional. Termenul de multiplicator a fost folosit pentru prima dată de către R.F Kahn în anul 1931, pentru a determina efectul modificării cu o unitate a unei variabile exogene asupra unei variabile endogene (al cărui nivel este explicat de teoria respectivă). Ulterior, J.M Keynes a folosit şi consacrat principiul multiplicatorului în cadrul interacţiunii dintre modificarea investiţiilor şi a venitului naţional. Teoria multiplicatorului nu se reduce însă la multiplicatorul investiţiilor, aşa cum întâlnim uneori în unele manuale sau alte lucrări de specialitate. Limitarea principiului multiplicatorului la investiţii poate creea chiar unele confuzii în sensul că efectul pe care îl descrie nu priveşte în sine sporirea capacităţilor de producţie care rezultă dintr-o operaţie de investiţie considerată ca o creştere a stocului de capital. Investiţia este privită aici ca orice altă cheltuială, ca oricare altă componentă a cheltuielilor agregate şi care poate fi cheltuielile de consum, cheltuielile guvernamentale, exportul net etc. Acest aspect este esenţial în înţelegerea principiului efectului de multiplicare care în macroeconomia modernă are un domeniu de aplicare mult mai larg decât cel iniţial atribuit de Keynes, şi anume: multiplicatorul cheltuielilor publice, multiplicatorul exportului net etc, care toate au aceaşi semnificaţie ca şi multiplicatorul investiţiilor. Importantă este, aşadar, caracteristica comună a tuturor acestor procese care privesc cheltuielile agregate, respectiv faptul că ele reprezintă intrări (injecţii) în circuit care compensează ieşirile şi produc în timp un efect multiplicator. În analiza din capitolul de faţă urmărim, în principal, să descriem modul cum economia se adaptează la o modificare a cheltuielilor agregate. Între modificarea

cheltuielilor şi a venitului are loc un efect de conexiune inversă: o creştere a cheltuielilor determină sporirea venitului, dar în acelaşi timp creşterea venitului se răsfrânge asupra cheltuielilor şi provoacă în continuare noi şiruri de ajustări. Analiza multiplicatorului arată ce se întâmplă cu nivelul de echilibru al producţiei şi venitului naţional dacă are loc o creştere a cheltuielilor autonome, respectiv cu cât creşte venitul naţional dacă are loc o creştere cu o unitate a cheltuielilor autonome. Acestea din urmă pot fi oricare din componentele cheltuielilor globale sau ale cererii agregate şi le vom nota cu simbolul „Ä” Pentru a determina multiplicatorul vom construi mai întâi funcţia cheltuielilor agregate care pune în relaţie nivelul cheltuielilor globale planificate (estimate, dorite de agenţii economici) cu nivelul venitului real. După cum ştim, formula cheltuielilor globale sau a cererii agregate este: CA=C+I+EN. În scopul simplificării analizei, vom considera, cum am mai procedat la începutul capitolului, o economie simplă, fără exterior şi sectorul public, ceea ce înseamnă că cheltuielile agregate sunt formate numai din cheltuielili pentru consum şi investiţii: CA=C+I. Totodată, considerăm că nivelul preţurilor este constant, că toate cheltuielile de investiţii sunt autonome şi egale cu 300 mild.u.m iar consumul autonom este de 100 mild.u.m Astfel, cheltuielile autonome sunt egale cu 400 mld.u.m (Ã=100C0+300I0=400). La rândul lor, cheltuielile induse sunt formate numai din consumul indus (c.VN), înclinaţia marginală spre consum c’=0,8. Funcţia cheltuielilor aggregate este, potrivit exemplului ipotetic luat, următoarea: CA=Ã+c’(VN)=400+0,8(VN). Ea este redată în tabelul 13.2

Tabelul 13.2 Funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al VNVenitul naţional VN

Consumul estimatC=100C0+0,8VN

Investiţiile estimateI0=300

Cheltuielile autonomeÃ=C0+I0

Cheltuielile agregate estimateCA=400Ã=0,8VN

Tendinţe în evoluţia VN

100500

1000150020002500300035004000

180500900

140017002100250029003300

300300300300300300300300300

400400400400400400400400400

480800

1200170020002400280032003600

Datele din tabel prezintă evoluţia cheltuielilor agregate în funcţie de venitul naţional şi nivelul la care acestea sunt egale (CA0=VN0). Nivelul de echilibru al venitului apare acolo unde cheltuielile agregate estimate (planificate) egalează producţia naţională (CA0=VN0=2000). Când cheltuielile agregate estimate depăşesc producţia curentă de bunuri şi servicii, acest fenomen stimulează

Echilibru

extindere

contracţie

firmele să-si mărească producţia şi venitul creşte; invers, dacă cheltuielile agregate estimate sunt mai mici decât valoarea producţiei curente, atunci firmele produc pe stoc, îşi restrâng producţia şi venitul naţional scade.

Figura 13.3. Funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al VN

În graficul din figura 13.3 nivelul de echilibru al venitului naţional este in punctul E0, unde funcţia cheltuielilor agregate intersectează linia de 450. Deoarece toate cheltuielile induse din economie sunt cheltuieli de consum, panta funcţiei cheltuielilor agregate este egală cu panta funcţiei de consum care este înclinaţia marginală spre consum (c’=0,8). Ea indică modul cum cheltuielile agregate cresc o dată cu variaţia venitului naţional. Acelaşi echilibru al venitului este ilustrat în termenii unei egalităţi între economii şi investiţii, aşa cum se vede din partea de jos a figurii 13.3. Distanţa verticală între E şi I este egală cu distanţa între linia de 450 şi CA. Astfel, într-o

500 1000 1500 2000 2500 3000 VN

CA3000

2500

2000

1500

1000

500

0

Linia de 45o

CA0=VN0

CA=400Ã +0,8(VN)E0

VN0

500 1000 1500 2000 2500 3000 VN

CA

500

300

0-100

-500

E=0,2(VN)-10C0

VN0

I

economie simplă, fără sectorul public şi cel exterior, la nivelul de echilibru al venitului, economiile estimate egalează investiţiile estimate (E=I). După cum se observă din reprezentarea grafică, curba economiilor intersectează curba investiţiilor, la nivelul de echilibru al venitului de 2000 unde acesta este egal cu cheltuielile agregate estimate. Nivelul de echilibru al venitului naţional la care producţia curentă egalează cheltuielile agregate estimate este redat de formula:

Rezultă că nivelul de echilibru al venitului naţional este cu atât mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consum (c’) este mai mare şi, de asemenea, cu cât nivelul cheltuielilor autonome (Ã) este mai mare.

Inversul complementului la unu a înclinaţiei marginale spre consum ( )

este multiplicatorul pe care îl notăm cu simbolul K) şi arată cu cât creşte venitul atunci când cheltuielile autonome cresc cu o unitate, adică modificarea venitului naţional (∆VN) raportată la modificarea cheltuielilor autonome (∆Ã) care au determinat-o:

Întrucât înclinaţia marginală spre consum este o mărime subunitară iar multiplicatorul este supraunitar, înseamnă că o creştere cu o unitate a cheltuielilor autonome determină creşterea venitului mai mult cu o unitate. De exemplu, dacă c’=0,6 atunci K=2,5, dacă c’=0,8, K=5, dacă c’=0,9 K=10. Atunci când din venitul suplimentar nu se cheltuieşte nimic pentru consum şi c’=0, multiplicatorul are valoarea extremă minimă egală cu unitatea (K=1). Plecând de la relaţia între înclinaţiile marginale spre consum şi economisire (c’+e’=1, de unde e’=1-c’), putem determina o formulă echivalentă a multiplicatorului în funcţie de înclinaţia marginală spre economisire:K=1/e. În această formulă, multiplicatorul reprezintă inversa înclinaţiei marginale spre economisire (de a nu cheltui din sporul de venit suplimentar obţinut). Aşadar, multiplicatorul arată amplitudinea modificării venitului naţional ca efect al modificării cheltuielilor autonome, oricare ar fi acestea: un spor al investiţiilor, al cheltuielilor publice, a exportului net etc. Sporul venitului este un multiplu al creşterii venitului, un multiplu al creşterii cheltuielilor agregate (∆VN=K.∆Ã). O creştere a uneia sau mai multor componente ale cheltuielilor autonome deplasează curba CA în sus cu suma iniţială, sporind nivelul de echilibru al VN cu un multiplu al creşterii iniţiale a cheltuielilor autonome. Dimensiunea multiplicatorului depinde de panta curbei CA, respectiv de înclinaţia marginală spre consum; cu cât c’ este mai mare, cu atât curba CA este mai abruptă şi cu atât multiplicatorul este mai mare. Dimpotrivă, multiplicatorul este

mai mare cu cât înclinaţia marginală spre economisire (de a nu cheltui) este mai mică.

Figura 13.4. Reprezentarea grafică a multiplicatorului

Figura 13.4 prezintă o interpretare grafică a multiplicatorului, care arată cum nivelul de echilibru al venitului naţional creşte cu un multiplu al sporului cheltuielilor autonome. Iniţial echilibrul este în E0, unde curba CA0 intersectează linia înclinată la 450. Creşterea cheltuielilor autonome de la Ã0 la Ã1 deplasează graficul (curba) cheltuielilor agregate în sus până în CA1, într-o poziţie paralelă cu curba iniţială CA0. Această înseamnă că, la fiecare nivel al venitului cheltuielile globale estimate sunt mai mari cu ∆Ã. Cererea agregată sau cheltuielile globale estimate depăşesc acum nivelul producţiei şi al venitului naţional, stocurile se reduce iar firmele vor reacţiona prin mărirea producţiei şi a ofertei. La rândul său, creşterea producţiei generează cheltuielile induse, întrucât orice creştere a venitului determină o creştere a cererii pentru consum, în funcţie de înclinaţia marginală spre consum care este şi panta CA. Echilibrul este astfel restabilit printr-o mişcare de-a lungul noii curbe a cheltuielilor agregate până în punctual E1, unde cheltuielile estimate sunt egale cu venitul (CA1=VN1). Creşterea venitului necesară pentru restabilirea echilibrului (∆VN=VN1-VN0) este un multiplu al creşterii cheltuielilor autonome. Din figura 13.4 se observă clar că variaţia venitului, egală cu distanţa PE1, depăşeşte variaţia cheltuielilor autonome (∆Ã) execendentul rezultând din faptul că dreapta CA1 are panta pozitivă (nu este orizontală şi deci, multiplicatorul este supraunitar: 1/1-c’>1. Aşadar, mărimea evoluţiei venitului în direcţia nivelului său de echilibru, o dată cu variaţia cheltuielilor aggregate, depinde atât de creşterea cheltuielilor autonome, cât şi de înclinaţia marginală spre consum (de a cheltui) care determină panta curbei CA,

VN0 VN1 VN

CA

CA1

CA0

A1

A0

0

Linia de 45o

CA=VN

CA1=Ã1 +c’(VN)

E1CA0=Ã0 +c’(VN)

E0

Ac

'1

1

∆VN

∆ Ã

∆ Ã

P

sporul produsului şi venitului naţional fiind egal cu formula deja cunoscută: ∆VN=K(∆Ã) O modalitate de determinare mai analitică a multiplicatorului este cea numerică sau algebrică. Casetă 13.2 oferă o astfel de analiză a efectului de multiplicare în cazul multiplicatorului investiţiilor, una din componentele de bază a cheltuielilor agregate.

Caseta 13.2 Multiplicatorul investiţiilor-exemplu numeric În vederea determinării analitice a multiplicatorului investiţiilor vom porni tot de la modelul nostru cu o economie simplă (fără sectorul public şi exterior). Aceasta înseamnă că structura cererii agregate sau a cheltuielilor globale este formată numai din cheltuielile pentru consum şi investiţii: CA=C+I. Presupunem că cheltuielile autonome (∆Ã) sunt reprezentate de investiţii în suma de 100mild u.m. Înclinaţia marginală spre consum c’=0,8, de unde rezultă că valoarea multiplicatorului este Ki=5. Aplicând formula cunoscută (∆VN=K.∆I) obţinem sporul venitului realizat ca effect al investiţiilor (5000∆VN=5∙1000∆I). Se pune întrebarea:cum se face că atunci când injectăm un milliard investiţii în economie poate să rezulte un spor de venit de 5 mild. u.m. Pentru a explica acest process de multiplicare trebuie să plecăm de la fluxul circular al venitului luând în considerare că orice cheltuială făcută de agenţii economici reprezintă venit. O parte din acest venit va fi cheltuit (potrivit înclinaţiei marginale spre consum) ceea ce înseamnă ca va genera un nou spor de venit ş.a.m.d. Astfel, în cazul exemplului numeric luat mai sus, când investitorii din sectorul privat fac cheltuieli de investiţii de 1000mild. u.m, cei care au furnizat serviciile factorilor de producţie necesare realizează venituri, sub formă de salarii, rente, dobânzi, profituri etc. Venitul creşte deci cu o sumă respectivă (1000∆VN1), dar procesul de expansiune a producţiei şi venitului naţional nu se opreşte aici. Furnizorii de servicii ale factorilor de producţie care au încasat cele 1000 mild. U.m vor cheltui 800 mild. u.m, iar diferenţa de 200 mild. u.m le economisesc. Cea de-a doua rundă generează astfel, un nou spor de venituri de 800 mild. u.m care, la rândul lor, induc cheltuielile de 640 mild. u.m în runda a treia. În mod similar, fiecare rundă succesiunea de venituri generează, în proporţie de 0,80% cheltuieli şi fiecare nouă rundă de cheltuieli induce sporuri de venit, aşa cum se sugerează în tabelul şi graficul din figura 13.5

Perioada(runde) =1000

1 1000 ∆VN1

2 800 800 ∆VN2

3 640 640 ∆VN3

4 512 512 ∆VN4

5 410 410 ∆VN5

6 328 328 ∆VN6

: :

n 0 0 ∆VNn

∆VN=5000

Figura 13.5 Multiplicatorul investiţiilor

Atât datele din table cât şi graficul din figura 13.5 descriu etapele successive ale expansiunii produsului şi venitului naţional începând cu creşterea iniţială a investiţiilor autonome care generează primul spor de venituri, astfel că prin însumarea sporurilor de venit aferent fiecărei perioade (runde) se obţine mărimea rezultată din formula ∆VN=Ki∆Ī, 5000=5*1000. Aceasta apare drept limita sumei sporurilor de venit al diferitelor runde în procesul expansiunii producţiei şi venitului naţional ca efect al influxului de cheltuieli determinat de investiţia iniţială. Aşadar, în procesul multiplicării venitului ca effect al sporului de investiţii (dar poate fi creşterea oricăreia dintre componentele cheltuielilor aggregate) iau naştere unde sucesive şi descrescătoare de venit, care vor tinde la limita către zero. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o serie infinită, termenii din serie devenind din ce în ce mai mici, ecuaţia în exemplul nostru numeric prezentându-se astfel:

1000+1000(1+0,8)+1000(1+0,8)2+………+1000(1+0,8)n

=1000(1+0,8+0,82+….+0,8n)=5000

În determinarea funcţiei cheltuielilor agregate şi a modelului multiplicatorului am considerat, aşa cum s-a precizat de fiecare dată, o economie simplă, fără sectorul public şi exterior. Se subînţelege că în această situaţie venitul naţional se identifică cu venitul disponibil. Incluzând sectorul public în fluxul circular al venitului este evident că între venitul naţional (VN) şi venitul disponibil (VD) există diferenţe atât de mărime cât şi în privinţa variabilelor care rezultă din alocarea şi cheltuirea lor. Important este să vedem cum implicarea sectorului public influenţează înclinaţia marginală spre consum şi valoarea multiplicatorului, care ştim că determină panta funcţiei cheltuielilor agregate.

1 2 3 4 5 6 n VN

CA5000

4000

3000

2000

1000

0

Pentru aceasta vom rescrie relaţia de la începutul capitolului dintre VN şi VD, unde am văzut că venitul disponibil al gospodăriilor este egal cu VN plus transferurile de la buget (TR) minus impozitele şi taxele pe venit (IT), respectiv:

VD=VN+TR-IT Considerând mărimea impozitelor şi taxelor pe venit o rată procentuală (t) din venitul naţional (t=IT/VN) iar transferurile de la buget o componentă a cheltuielilor autonome, alături de investiţii şi achiziţiile publice (Ã=TR+I+G), atunci funcţia cheltuielilor agregate este:

CA= Ã+c’(1-t)VN Observăm că prin implicarea sectorului public în fluxul circular al venitului cheltuielile autonome (Ã) cresc proporţional cu nivelul transferurilor (TR) şi al achiziţiilor publice. În schimb, impozitele şi taxele (IT) reduc cheltuielile de consum pentru fiecare nivel al VN, întrucât consumul indus al gospodăriilor depinde de venitul disponibil care prin prezenţă este mai mic. Astfel, în timp ce înclinaţia marginală spre consum din VD este c’, înclinaţia marginală din VN devine c’(1-t), unde 1-t reprezintă partea din venit rămasă după prelurea obligatorie a inpozitelor şi taxelor pe venit t=0,25 atunci înclinaţia marginală spre consum din venitul naţional c’(1-t)=0,8(1-0,25)=0,6. Aceasta înseamnă că la o creştere cu o u.m. a VN consumul creşte cu 0,6 din acea unitate (deci nu cu 0,8), întrucăt gospodăriile trebuie sa plătească o fracţiune din fiecare unitate monetară de venit sub formă de impozite şi taxe. Corespunzător reducerii înclinaţiei marginale spre consum datorată prezenţei impozitelor şi taxelor pe venit, multiplicatorul şi respectiv panta funcţiei CA capătă valori mai reduse. Astfel, dacă la o înclinaţie marginală spre consum din VD de 0,8 multiplicatorul este 5 (K=1/1-0,8=5), la aceaşi înclinaţie marginală consum (c’=0,8) şi cu o cotă de impozit din VN de 0,25 multiplicatorul este redus la jumătate, respectiv K=1/1-0,8(1-0,25)=2,5. Acum, la o creştere a cheltuielilor autonome (∆Ã) cu o unitate monetară îi corespunde o multiplicare a venitului (∆VN) de 2,5 ori (∆VN=2,5∆Ã). Aşadar, impozitele şi taxele (ca şi alte retrageri din fluxul circular al venitului) scad multiplicatorul şi duc la reducerea pantei CA, aceasta devenind mai lină (mai puţin abruptă). După cum se cunoaşte şi din reprezentarea grafică (vezi figurile 13.4 şi 13.5) cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai mare şi cu atât panta CA este mai abruptă, şi invers.

Caseta 13.3 Analiza empirică a multiplicatorului şi politica macroeconomică

Studiile empirice şi cercetările econometrice tot mai complexe intreprinse în unele ţări cu economie de piaţă dezvoltată (SUA, Regatul Unit, Franţa etc) dau valori reale mai mici multiplicatorilor cheltuielilor, decât cel din modelul nostru didactic prezentat mai sus. Luând în considerare şi alte retrageri din fluxul circular al venitului, cum sunt importurile, astfel de studii şi cercetări indică cel mai adesea faptul că mărimea acestor multiplicatori tind să varieze între 1,4-1,5 pentru perioade de până la 5 ani. Interesul

pentru o estimare cât mai realistă a multiplicatoriilor cheltuielilor sau a celui fiscal este dat de faptul că ei servesc drept bază pentru elaborarea recomandărilor de politică economică în domeniile respective: „Cunoaşterea realistă a dimensiunilor multiplicatorilor reprezintă o parte esenţială a diagnosticării şi prescrierii unei politici economice. Aşa cum un medic care prescrie un calmant trebuie să cunoască mărimea multiplicatorilor cheltuielilor şi a celui fiscal. (......). Primele studii în acest domeniu au fost efectuate de pionieri precum Jon Timbergen şi Lawrance Klein, ambii primind premiul Nobel pentru elaborarea modelelor macroeconomice empirice. Astăzi, există o întreagă armată de specialişti în economie care elaborează modele macroeconomice, determină multiplicatori şi fac previziuni cu privire la viitorul economiei”. (P. Samuelson, W. Nordhaus, Economie politică, op.cit., p.568)

Concepte cheie

Venit naţional Venit disponibil Consum Consum autonom şi consum

indus Funcţia de consum Înclinaţia medie spre consum Înclinaţia marginală spre

consum Economii Funcţia de economisire

Înclinaţia medie spre economii Înclinaţia marginală spre

economii Investiţii Investiţii brute şi nete Investiţii de înlocuire Cheltuieli autonome Funcţia cheltuielilor agregate Multiplicatorul Teoria venitului permanent Teoria ciclului de viaţă

Probleme de reflecţie

Care sunt principalele forme de venit la nivel macroeconomic?Descrieţi identitatea macroeconomică de bază care reflectă alocarea şi cheltuirea venitului naţional;

Venitul disponibil al gospodăriilor este mai mare sau mai mic decât venitul naţional? În ce situaţie cele două variabile ar putea fi egale?

Ce este consumul şi care sunt principalii factori de influenţă ai acestuia. Explicaţi şi reprezentaţi grafic cum reacţionează consumul la modificarea venitului disponibil şi a averii

Când şi de ce consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil? Arătaţi care sunt particularităţiile funcţiei Keynesiene a consumului

Cum influenţează venitul disponibil procesul de economisire?Enumeraţi şi alţi factori care influenţează mărimea şi dinamica economiilor

Descrieţi şi ilustraţi grafic relaţiile dintre funcţia de consum şi cea de economisire

Ce sunt investiţiile şi de ce acestea reprezintă cea mai instabilă componentă a cererii agregate? Ce implicaţii are acest fapt asupra evoluţiei economiei?

Ce factori determină cererea pentru investiţii a întreprinzătorilor? Arătaţi care sunt criteriile (indicatorii) pe baza cărora aceştia îşi fundamentează decizia de a investi.

Ce legătură există între înclinaţia marginală spre consum şi panta funcţiei cheltuielilor agregate? Determinaţi şi reprezentaţi grafic funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al venitului .

Cum se explică efectul de multiplicare a venitului determinat de modificarea cheltuielilor agregate?Analizaţi, cu ajutorul unui exemplu cifric, acest efect în cazul modificării investiţilor (multiplicatorul investiţilor).

Efectul de multiplicare a venitului naţional este egal cu cel al venitului disponibil? Cum infleuenţează impozitele şi taxele pe venit mărimea multiplicatorului şi panta funcţiei cheltuielilor agregate? Argumentaţi răspunsul cu ajutorul unui exemplu ipotetic.

De ce este important pentru cei care adoptă măsuri de politică macroeconomică să cunoască cât mai exact valoarea reală a multiplicatorilor cheltuielilor (investiţiilor, cheltuielilor publice, exportului etc) şi a celui fiscal?