+ All Categories
Transcript
Page 1: Calea Sangelui Si a Inimii

Fantezie. Supranatural. Romantism negru.

Page 2: Calea Sangelui Si a Inimii

OLIVIU CRÂZNIC

CALEA SÂNGELUI ȘI-A INIMII

Fantezie. Supranatural. Romantism negru.

Fotografia autorului (coperta I) a fost realizată de Mihaela Nazarie

Page 3: Calea Sangelui Si a Inimii

OLIVIU CRÂZNIC

Calea sângelui şi-a inimii

Partea I ● Trecătoarea ● Însângerată, luna ● Mascarada învinşilor

Partea a II-a ● Nunta marchizei de Lauras

Page 4: Calea Sangelui Si a Inimii

DESPRE AUTOR:

Oliviu Crâznic s-a născut în data de 1 noiembrie 1978, în oraşul Lupeni (jud. Hunedoara). Licenţiat în Drept, cu lucrarea de diplomă la disciplina Criminalistică (2001), consilier juridic începând cu anul 2002 şi membru al Uniunii Colegiilor Consilierilor Juridici din România începând cu anul 2008, a absolvit în 2009 cursurile de formare a mediatorilor organizate de Asociaţia „ProMedierea” din Bucureşti. În prezent este consilier juridic şi coordonator al Colecţiei de legislaţie „LaZi” a editurii germane C.H. Beck.

Bibliografie: ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (format paperback, Ed. Vremea, 2010); ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (format ebook, Ed. Vremea, 2012); Biblioteca Galileo nr. 2: Ultima clepsidră; Însângerată, luna (format ebook, Ed. Millennium Books, 2012); povestiri gotice, neoromantice, dark fantasy, military space opera şi dark sf (Ermengaarde Saga 1: Mascarada învinşilor; Ermengaarde Saga 2: Transport periculos; Trecătoarea; Ellen Lee; Pivniţele Palatului Charron etc.) în numeroase reviste şi antologii, incluzând o apariţie în revista Galileo Science Fiction&Fantasy nr. 4, alături de nume ca: Ian R. MacLeod, Kim Stanley Robinson, John Shirley etc.; articole de istorie literară şi de critică literară în mai multe publicaţii de specialitate, inclusiv în suplimentul cultural al Ziarului financiar etc.

Premii şi distincţii: Premiul I la Concursul Naţional de Literatură „Visul” 2010 pentru Cel mai bun roman românesc publicat în 2009-2010; Premiul Galileo 2011 pentru Cel mai bun volum science fiction&fantasy publicat în 2010; Premiul Proliteratura 2011 pentru Cel mai interesant roman; Premiul Societăţii Europene de Science-Fiction şi Fantasy – Eurocon 2012 Encouragement Award; nominalizare la Premiul Galileo 2012 pentru Cea mai bună povestire science fiction&fantasy publicată în 2011; nominalizare la Premiul RomCon 2012 pentru Cea mai bună povestire science fiction&fantasy publicată în 2011. Revista culturală Familia a dedicat romanului ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul un articol intitulat „Momentul Walpole în literatura română”.

Pagina oficială a autorului: http://www.edituravremea.ro/autori/craznic-oliviu

Prezentul volum în format electronic cuprinde trei povestiri de sine stătătoare plasate în trei perioade de Timp diferite: Antichitate (Trecătoarea), Evul Mediu (Însângerată, luna) şi Viitorul Îndepărtat (Mascarada învinşilor), precum şi prima Carte a seriei ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Nunta marchizei de Lauras). Toate textele au în comun elementul iniţiatic, cel tragic precum şi cel emoţional – după cum de îndată va observa cititorul.

Page 5: Calea Sangelui Si a Inimii

Partea I

Trecătoarea

Ar fi trebuit, da, să fie simplu. Şi, într-un fel, a şi fost. Ce poate fi mai simplu decât faptul că se întorceau de fiecare dată?... Aceiaşi, la fel. Desigur, arătau mai rău în fiecare noapte, dar nu erau greu de învins. Eram mai bine antrenaţi, mai capabili. Pierdeam, în general, câte doi oameni, cel mult trei pe atac, înainte ca ei să moară cu toţii. Păcat că uciderea lor nu folosea la nimic. Doi oameni pe noapte nu e mult, nu e. Dar dacă pierzi doi oameni în fiecare noapte, mai devreme sau mai târziu vei rămâne singur, nu-i aşa?... Singur în Trecătoarea lui Zalmoxis. Prima zi a fost cea mai uşoară. A fost de altfel şi ziua în care i-am auzit numele. Treizeci şi şase de oameni eram, şi dacii erau numai doisprezece. Ne aşteptau pe culme, între pietre, şi în spatele unor trunchiuri căzute de copaci, convinşi că odată intraţi în Trecătoare vom ajunge la mâna lor, căci ştiau să tragă cu arcul. Erau arcaşi iscusiţi, ce e drept, şi prima săgeată se înfipse direct în ochiul lui Elva. Numai că noi ştiam că ne aşteaptă, şi ştiam că era o capcană, pentru că Trecătoarea exact a asta arăta. Aşa că doar douăzeci dintre noi am intrat între pereţii înguşti de stâncă, apăraţi de zale şi scuturi, şi ceilalţi s-au căţărat aşa cum fuseseră învăţaţi pe pereţi, sub comanda credinciosului Bassus. Poate că nu trăiserăm noi în munţi, dar legiunile noastre trecuseră deja prin ţări destule. Şi nu ne-a fost greu să cădem în spatele dacilor şi să îi azvârlim de pe stânci, smulgându-le sicile din mână şi străpungându-i cu spadele noastre, în vreme ce ei credeau că săgeţile ne vor veni de hac. În acea zi nu l-am pierdut decât pe Elva. Atacul nostru a fost scurt şi brutal, aşa cum plănuiseră şi ei să fie al lor. Trupurile lor zdrobite zăceau acum la picioarele noastre în râpă, în vreme ce oamenii lui Bassus coborau, ştergând săbiile spălate în sânge. Barbarii erau urâţi şi murdari, bărboşi şi cu pletele încâlcite, îndesaţi şi îmbrăcaţi sărăcăcios şi erau, mai cu seamă, toţi morţi, în afară de unul. Şi acela se uita la noi şi ochii îi erau precum cei ai lumii lui Pluto, şi un firicel de sânge cald i se scurse din gură când şopti către noi: – Zalmoxis. Ne-am privit nedumeriţi, dar şi nepăsători deopotrivă, iar dacul deja murise. Un fel de zeu al lor, a spus Varro, iar noi ştiam că Jupiter şi Marte ar fi strivit sub călcâi orice zeu ar fi îndrăznit să ne stea împotrivă. Aşa că am pornit mai departe prin Trecătoare, străbătând-o, convinşi că nu putea fi foarte lungă, atâta timp cât pe nici o hartă ea nu exista. Şi totuşi noaptea ne-a găsit tot în râpă. Eram acum îngrijoraţi, da, eram cu toţii. Era probabil să aibă loc un alt atac, şi poate acum vor fi mai mulţi, şi vor şti că putem şi noi să ne căţărăm pe pietre. Ascultam atenţi şi păşeam atenţi şi atacul a venit, tot de sus şi tot de la doisprezece daci, şi au murit acum Ahala şi Sertorius. Şi a mai murit şi Carbo, spre dimineaţă, din cauza rănilor pe care le primise. Iar barbarii arătau atât de rău, încât m-am gândit că oamenii mei erau

Page 6: Calea Sangelui Si a Inimii

furioşi şi depăşiseră puţin măsura când uciseseră. Douăsprezece cadavre noi erau acum la picioarele noastre, douăsprezece, da. Dar erau, într-adevăr, noi?... Varro şi Bassus au remarcat primii, când striveau în sandale furioşi steagul penibil cu capul de lup, maimuţăreală a lupoaicei noastre. Şi apoi s-au oprit amândoi şi au început să şuşotească, şi feţele lor nu arătau bine şi au venit la mine şovăitori. I-am ascultat neîncrezător, convins că erau sub influenţa evenimentelor, dar ei au insistat şi mi-au arătat câteva cadavre. Erau toate într-o stare deplorabilă, şi unele răni păreau închise şi vechi. Iar unul din morţi era fără îndoială cel care spusese Zalmoxis. Am fi putut, desigur, să ne întoarcem. Am fi putut, să vedem ce se întâmplase cu dacii pe care îi lăsaserăm în urmă, dar asta însemna să mai rămânem în Trecătoare încă o zi, şi nu voiam. Am decis să plecăm imediat înainte. Dacul acela supravieţuise cumva, şi îi condusese pe ceilalţi către noi. Dar de ce fuseseră tot doisprezece?... Noaptea se scurse şi ziua veni, dar oamenii mei erau acum mohorâţi şi nervoşi. Iar Trecătoarea mergea mai departe în munte, şi seara sosea şi ea nu se termina încă. Deja ştiam că vom fi atacaţi, şi că ne vor ataca tot doisprezece. Şi ştiam, cumva, că printre ei va fi şi dacul mort. Şi ştiam, cumva, că de fapt erau morţi cu toţii. Cum de permiseseră asta zeii, cum de lucra Pluto astfel, şi încă împotriva fiilor Romei?... Noi nu ştiam. Dar în noaptea aceea am pierdut doi oameni înainte să îi ucidem pe toţi, şi acum era absolut clar că erau aceiaşi de noaptea trecută. A patra zi am decis să ne întoarcem, pentru că Trecătoarea nu se mai termina. Şi după patru zile de mers înapoi, patru zile în care am pierdut doi sau trei oameni pe noapte, patru zile în care nici un cadavru din cele lăsate în urmă nu ne-a întâmpinat altfel decât de pe culme şi trăgând cu arcul în noi, am ajuns la locul unde ar fi trebuit să înceapă Trecătoarea. Dar Trecătoarea continua. Am vrut apoi să escaladăm pereţii şi să ieşim pe lateral, dar după culmile greu de urcat nu era decât o altă Trecătoare, şi în aceea am pierdut de asemenea doi oameni în noaptea dintâi şi trei în noaptea a doua. ...Şi singur, da, singur în ziua cea gri umblu acum, şi mai mult mă împleticesc căci sunt acoperit de sânge. Bassus a murit noaptea trecută, şi era ultimul meu om, şi acum umblu în neştire prin miile de nesfârşite trecători, aşteptând noaptea pentru a-l întâlni pe Zalmoxis.

Page 7: Calea Sangelui Si a Inimii

Însângerată, luna

Când noaptea fâlfâie greoaie pe codru şi strigile încep să vâneze şobolanii vâscoşi, mă trezesc ca din amorţeală şi ies la plimbare. Mă mişc greu sprijinindu-mă de copaci, şi deşi anii au trecut ca şi viaţa şi visul, îmi e totul proaspăt în amintire. Trec pe lângă heleşteul mâlos în care a intrat pentru ultima oară, pe lângă luminişul rotund ca un ochi de la marginea pădurii unde se ivea să ne cheme, şi privesc din depărtare clădirea părăginită şi urât mirositoare a fortului părăsit, pe care cresc iedera şi buruienile bolnave. Uneori mă avânt într-acolo şovăitor, dar renunţ de obicei la jumătatea drumului. Ca beat şi bolnav mă întorc spre răcoarea pădurii şi a apei, şi de cele mai multe ori mă aşez pe o piatră. Sper (mă tem?...) că într-una din nopţi am să o întâlnesc pe fata care mi-a luat inima, sper, mă tem, că am să o întâlnesc pe ea. Acum foarte multă vreme, venisem în Transilvania cu afaceri. Călătorisem de la Bistriţa cu trăsura, şi planul iniţial era să cumpăr un cal de la Fortul Omului Mort, dincolo de pasul Vâlcan, unde aveam scrisori de acreditare pentru căpitanul Morphis. Românii opuseseră o rezistenţă sălbatică, dar regiunea era acum în mâinile trupelor imperiale, şi tensiunea dintre localnici şi ocupatori făcea călătoria deosebit de periculoasă. Mă înarmasem cât de bine putusem şi încercasem să găsesc un tovarăş de călătorie, din nefericire tot ce putusem obţine era să mă întâlnesc la Fort cu un asociat de-al meu din Cluj, un oarecare maghiar pe nume Ganaz. Împreună urma să trecem Valea Lupului şi să ridicăm o sumă de la evrei, după care, din nou, trebuia să mă întorc singur. Neimplicat în politica Imperiului şi venind des în Transilvania şi Valahia cu diverse treburi financiare, aveam relaţii destul de bune cu locuitorii acestor meleaguri, cărora le vorbeam, destul de bine, limba. Dar se putea întâmpla oricând să nimeresc într-o ciocnire, şi la mânie, localnicii nu mai ştiau de nimic. Uneori pârjoleau totul pe distanţe uriaşe şi calul murea de foame sub tine, iar fântânile erau otrăvite şi nu puteai decât să speri că Domnul va trimite o ploaie ca să scapi. Nu trimitea întotdeauna. Iar pe marginile drumurilor imperiale, găseai de multe ori cadavre eviscerate atârnate în pari, şi erau de bărbaţi majoritatea, dar nu toate. Am ajuns la Fortul Omului Mort într-o seară răcoroasă de iulie, răcoroasă din cauza muntelui şi a râurilor care curgeau în apropiere cu şopot straniu şi trist. Pe drum, tovarăşii mei din trăsură vorbeau de atacuri organizate de localnici şi de represiunea austriacă, şi toţi erau supăraţi şi îngrijoraţi şi nemulţumiţi. Nu mai primisem nici o veste de la Ganaz, aşa că dacă nu îl găseam la fort, trebuia să îl aştept acolo. Clădirea fusese ridicată la distanţă de marginea pădurii, atât cât o permitea relieful. Meterezele erau groase şi se înălţau maiestuoase şi ameninţătoare în beznă, iar luna nu răzbătea prin norii groşi şi negri care acopereau orizontul. Fortul, neobişnuit de tăcut, nu dădea deloc senzaţia unei aşezări pline de viaţă, fie ea chiar şi una aflată în aşteptare atentă. Dimpotrivă, aş fi putut crede că era pustie. Au trecut minute bune de lovit regulat în lemnul de frasin al porţii, şi o undă de teamă că aş fi singur pe meleagurile acelea cumplite îmi străbătu mintea şi şira spinării până când uşa cea grea se deschise, şi feţe întunecate şi neprietenoase mă priviră fără o vorbă, făcându-mi un semn să intru şi conducându-mă la căpitan.

Page 8: Calea Sangelui Si a Inimii

Figura lui Morphis era una aspră de ofiţer, acoperită de cicatrici şi de riduri. Uniforma îi era neîngrijită. Sabia lungă o ţinea pe masă, dar am văzut rugină pe lamă şi m-am mirat. Nimic nu amintea de ordinea imperială. Nu a scos vreun cuvânt cât mi-a citit scrisorile de recomandare, apoi mi le-a înapoiat cu o grimasă şi mi-a spus că sunt liber să rămân dacă vreau. Ganaz nu venise şi nici nu avea să vină. Transilvănenii colcăiau în pădure, ucigând toţi călătorii străini. Mai mult ca sigur tovarăşii mei de drum ospătau deja corbii. Înfiorat, l-am întrebat dacă nu poate trimite oameni să îi ajute, şi a ridicat din umeri. Nu am mai zis nimic. Mi-a dat o cameră murdară şi neîntreţinută şi m-am aruncat pe un pat de lemn cu armele la îndemână şi zăvorând uşa cu grijă, întrebându-mă în gând ce aş avea de făcut. De oboseală, am adormit. Somnul mi-a fost greu şi fără de vise, ca somnul de mort, dar undeva după miezul nopţii m-am trezit dintr-odată, şi pe fereastra zăbrelită a camerei am văzut luna palidă ivită din nouri, şi ca o dungă de sânge pe suprafaţa ei alburie. M-am ridicat în picioare. Greu de explicat ce s-a petrecut pe urmă, căci mă simţeam pe jumătate adormit. Ceva ca o atracţie puternică şi fluidă curgea prin mine, şi am deschis uşa dintr-un impuls irezistibil, urcând alene pe meterez. Îmi spuneam că ieşisem la aer sau poate să văd ce e cu luna mai de aproape, dar de fapt era ceva peste puterile mele, şi cumva simţeam că e ceva diabolic şi rău. Pe metereze nu eram singur. Doi servitori români se aflau acolo. Priveau cerul şi şuşoteau, şi când m-au văzut m-au privit cu îngrijorare. Dar eu nu le-am dat atenţie şi nu mă mai uitam la lună sau la ei, ci doar la fata care se ivise la marginea pădurii. Nicicând nu mai văzusem sau visasem o asemenea frumuseţe, o atât de perfectă îmbinare a trăsăturilor ei zeieşti. Era ca şi cum Afrodita coborâse din mituri. Părul îi era o cascadă strălucitoare şi blondă, iar ochii ca smaraldul lichid. Trupul îi era numai unduire şi forme. Purta doar o mantie de purpură catifelată şi podoabe străvechi şi minuţios lucrate, dar cumva nu părea necuviincioasă. Îi vedeam de la distanţă buzele roşii şi pline şi brăţara de aur de pe glezna delicată, vedeam chiar genele tremurând irezistibil peste adâncul ochilor mari, unghiile lungi şi vopsite cu aceeaşi culoare purpurie care semăna cu nuanţa observată ceva mai devreme pe astrul cadaveric al nopţii. Pielea îi era albă ca marmura şi corpul – un templu. Fascinaţia mă copleşea. Am privit-o minute cum stătea nemişcată între verdele întunecat al copacilor, cu mintea, sufletul şi inima amestecate de beţia simţurilor bolnave şi trupul tremurând de dorinţă ca şi de friguri. Nu mă puteam gândi decât să o iau în braţe şi să o cer în căsătorie. În clipa aceea mi-aş fi dat viaţa ca să îi pun inelul pe deget, şi nu îmi păsa dacă era o localnică sau cineva de la fort. Voiam doar să fie a mea şi să o duc de acolo. Cei doi localnici se uitau la mine cu spaimă. – Cine este?... am întrebat, arătând cu mâna tremurândă spre lizieră. Feţele românilor erau albe. – O vedeţi?... întrebă unul din ei. L-am privit cu mare nedumerire. – E Fiica Lunii, spuse celălalt. Nu vă uitaţi la ea... altfel o să vă fure inima.

Page 9: Calea Sangelui Si a Inimii

Ştiam destul de bine limba valahă, dar felul în care a pronunţat ea mi s-a părut ciudat, încât aproape că nu am recunoscut cuvântul. Şi amândoi erau îngroziţi. – Ce vreţi să spuneţi?... am întrebat încruntat. Cum adică, dacă o văd?... Şi ce e aia, Fiica Lunii?... – Noi nu o vedem, spuse încet unul dintre localnici. L-am privit buimăcit. Ce era asta?... Oare îşi băteau joc de mine?... Dar feţele lor arătau rău. – E chiar acolo, am spus indicând spre pădure, dar într-adevăr nu mai era nimeni. Dispăruse când întorsesem capul, dispăruse şi nuanţa sângerie din lună, iar eu mă uitam prosteşte spre copacii verde-închis între care văzusem zeiţa. Şi cei doi transilvăneni priveau către mine cu frică. M-am întors furios pe călcâie şi am coborât meterezul, decis să lămuresc problema cât voi putea de devreme dimineaţă. De fapt, aş fi vrut să o fac chiar atunci, dar nu puteam să îl trezesc la ora aceea pe căpitanul Morphis. M-am plimbat cu frenezie pe ziduri, în speranţa că fata se va ivi din nou, dar nu mai era nicăieri, iar luna arăta normală. Pe măsură ce orele reci ale nopţii treceau şi zorii erau aproape, m-am gândit la absurdul vedeniei, la ce şanse ar fi fost ca o fată frumoasă şi goală să se afle în pădure singură noaptea, şi m-am întrebat dacă eram nebun. Dar localnicii nu negaseră că era acolo. Spuseseră doar că nu puteau să o vadă. Căpitanul mă primi fără entuziasm chiar în zori, şi un bătrân cu părul scurt şi albit se afla cu el în încăpere. Mi-a fost prezentat ca fiind doctorul Klaus. Mă ascultară cu atenţie, căpitanul strângând din dinţi, doctorul clătinând îngrijorat capul. Spre finalul relatării, ştiam deja că mă vor crede dement, aşa că am fost întru totul surprins când l-am auzit pe ofiţer rostind cuvintele: – Ştiam că a fost aici. A dispărut străjerul azi-noapte. Parcă mă lovise puternic în creştet. – Fiica Lunii?... am bâiguit. Doctorul Klaus ridică din umeri. – Vine aproape întotdeauna. Stă la lizieră şi cheamă cu mişcările corpului, uneori şi şopteşte. Mulţi merg. Câţiva rezistă. Oricum ar fi, ia din noi. Nu-mi venea să îmi cred urechilor. – Vreţi să spuneţi că e o localnică?... Atrage oameni, pentru ca tovarăşii ei să îi ucidă?... Ipoteza era absurdă. Era atât de frumoasă!... – Nu, spuse Morphis. Atrage şi localnici. Eram complet năucit. – Căpitane..., am şoptit. Ce Dumnezeu se întâmplă?... Ofiţerul îşi feri privirea. – Încă nu ştim. Ştim doar că vine acolo, şi unii bărbaţi se duc după ea. Nu se mai întoarce nici unul, desigur. – Am încercat să o vânăm, zise Klaus. Nu reuşim să o găsim niciodată. Dar câte unul din grup dispare, sau găsim pe cineva lipsă când ne întoarcem la fort. Într-un fel sau altul... îi ucide. Într-un fel sau altul... ne va ucide pe toţi. – Doamne Dumnezeule mare, am spus şoptit. – Vom abandona fortul, adăugă Morphis. Dar acum este imposibil. Suntem încercuiţi. Aşa că nu putem decât să aşteptăm... şi să privim cum ne ia oamenii.

Page 10: Calea Sangelui Si a Inimii

– Dar dacă ştiu ce îi aşteaptă... de ce se duc?... – Şi tu ştii ce te aşteaptă. Tu nu te-ai duce?... Am refuzat să răspund. Am refuzat şi să gândesc răspunsul. – Tot ce putem face e să stăm departe de zid şi să nu privim afară. De asemenea, stăm grupaţi, pentru a ne feri unii pe alţii. Dar nu putem sta toţi la un loc... căci ne e frică să o lăsăm nesupravegheată cu totul. Ne temem că ar putea încerca să intre. Mi se zbârlise părul în cap şi inima îmi tremura de groază. – Dar dacă... am încercat, dacă localnicii dispăruţi sunt de fapt oamenii ei, fugiţi de aici şi rămaşi alături de complici?... Toată treaba asta cu Fiica Lunii... poate nu vroiau decât să bage groaza în voi!... – Au reuşit, spuse mohorât Klaus. Dar dacă e o fată ca toate celelalte, de ce o văd doar unii?... Nu aveam nici un răspuns. Întrebarea rămase în aer. – Nu putem decât să lăsăm multe gărzi treze în curte, care să vegheze ca ea să rămână acolo, şi ca nici unul dintre noi să nu plece cumva. Dormim puţin. Suntem la capătul puterilor. Şi oricât ne străduim, tot mai e câte unul care pleacă. – Şi nu aveţi nici o soluţie?... – Doar ne rugăm. M-am rugat şi eu în ziua aceea şi m-am ferit de ziduri şi nopţile au trecut, iar oamenii continuau să dispară. Aşteptam sosirea trupelor imperiale care să ne despresoare, şi între timp i-am pierdut pe cei doi localnici care mă avertizaseră, şi într-o noapte cu lună însângerată l-am pierdut şi pe doctorul Klaus. Şi, când mai eram numai trei oameni, l-am pierdut şi pe căpitanul Morphis. Trecuseră săptămâni de când o văzusem dar încă o mai purtam în carne, cu dulceaţa trupului ei revenindu-mi noapte de noapte în vis. Însă mă simţeam mai puternic. Şi în dimineaţa acelei zile, am hotărât să îmi încerc norocul de unul singur căci ceilalţi refuzaseră să plece, şi am decis să trec de împresurare sau să mor încercând. Am plecat în zori şi am lăsat la fort un om singur. Nu aveam cal şi m-am grăbit cât am putut, dar eram obosit şi nu cunoşteam regiunea. Am dat de două ori peste pâlcuri răzleţe de localnici înarmaţi, şi am reuşit să mă ascund cu spada în mână şi să îi urmăresc din ochi cum trec cu ochii aprinşi, spionând de la depărtare fortul. Nu păreau fericiţi ci bolnavi, şi ceva lăuntric îmi spunea că şi ei pierdeau oameni. Apoi seara a fost aproape. Mă îndepărtasem destul de mult, şi puteam spera că Fiica Lunii rămăsese în urmă. Dar nu şi în gândurile şi dorinţele mele. Fără să vreau, parcă încetinisem pasul, parcă ceva mă împiedica să înaintez, mă îndemna să adorm şi să aştept luna, şi numai cu mari eforturi reuşeam să continui să merg. Reuşeam totuşi. Apoi luna s-a ivit pe cer cu aceeaşi nuanţă de roşu şi eu eram lângă un heleşteu, şi mă oprisem şi priveam în gol şi ea era desigur acolo. Era scufundată până la genunchi în apă, deşi apa părea mai adâncă, şi imaginea ei era ca de înger ceresc. Vântul blând şi răcoros al pădurii îi făcea mantia să tremure în jurul trupului fermecător, şi buzele şi genele mă chemau să intru în apă. Am scos pumnalul şi am intrat.

Page 11: Calea Sangelui Si a Inimii

Pe măsură ce păşeam şi mă apropiam de ea, de picioarele mele tremurânde se loveau trupurile moi ale celor care dispăruseră şi al căror sânge colora apa, în vreme ce se rostogoleau cu ochii holbaţi şi pieptul desfăcut şi gol, împinşi de colo-colo de valuri. Şi tot cu pieptul desfăcut şi gol se lovi de picioarele mele cadavrul căpitanului Morphis. Nu vă uitaţi la ia... altfel o să vă fure inima. Ia. Nu ea. Asta spusese localnicul. Şi, într-adevăr, fata lua inimi. Am ridicat pumnalul şi mantia îi alunecă de pe umeri şi am scăpat arma când zeiţa mă îmbrăţişă caldă şi goală şi îmi şopti vorbe vrăjite la ureche. Şocul veni totuşi abia simţit, şi când se trase în spate zâmbind eu am rămas clătinat pe picioare, cu cadavrele putrezite şi moi lovindu-mi-se lin de genunchi. În mâna cu unghiile delicate şi lungi, ia ţinea o inimă însângerată şi roşie care bătea încă.

Page 12: Calea Sangelui Si a Inimii

Mascarada învinşilor

Îi detectasem încă de dimineaţă – veneau amândoi călare, de undeva dinspre Sud, ceea ce însemna că puteau fi din armata fratelui meu, sau din armata lui Herbert. Nu aveam cum să îmi dau seama deocamdată – şi nici când urma să le disting uniformele nu puteam să fiu sigură. Exista întotdeauna gândul că unul sau altul a dezbrăcat un cadavru şi i-a luat hainele – nu era mare lucru. Ce-i drept, pentru o observatoare cu educaţia mea, ar fi fost uşor să remarc că nu se potriveau unele detalii – o jambieră prea lungă, sau haina strâmtă la umeri – dar până la urmă morzii lăsaseră prea puţine resurse, şi soldaţii nu mai erau acum înmormântaţi cu efectele lor – dacă mai erau înmormântaţi totuşi. Gareth ştiu sigur că nu îi mai înmormânta. Eram singură-singurică la fort de aproape patru zile, şi nici soţul nici fratele meu nu îmi trimiseseră încă pe nimeni. Ultimele ştiri aduse de un negustor vorbeau de avansarea armatei morzilor până aproape de Şanţ, cu susţinere continuă de la Herbert Flood şi Lorzii Estici. Pactul pe care îl semnaseră aceştia cu morzii fusese iniţial un motiv de bucurie în familia mea – Herbert nu era prea apreciat. Însă curând, Gareth şi Geoffrey înţeleseseră că alianţa asta putea să ne distrugă Casa – Esticii nu erau atât de lipsiţi de putere cum se crezuse, astfel că soţul meu retrăsese trupele în Vest şi Geoffrey încercase o învăluire, hotărâţi să prindă la mijloc corpul de armată condus de Herbert şi de Lorzi înainte de joncţiunea cu morzii. Am oftat. De când morzii aterizaseră, lucrurile deveniseră extrem de complicate. Şi Dinastia noastră pierdea. Dar până atunci – trebuia să îi ţin sub supraveghere pe cei doi bărbaţi care se apropiau, să stau cu ocularul pe ei, deoarece amândoi veneau direct încoace. Mda, aveau uniformele noastre – am putut să îmi dau seama către prânz, şi păreau ambele în regulă. Dar asta nu era totuşi o garanţie. Am mai aruncat o privire supărată către comunicator – nu aveam încă suficientă tensiune să îl pornesc, vremea fusese proastă şi nu putusem capta prea multă energie solară. În plus, era foarte neplăcut să te descurci fără servitori – deşi bineînţeles că puteam, toate principesele erau educate să facă faţă oricărei situaţii. Dar dacă puteam, nu însemna şi că îmi făcea plăcere. Au ajuns sub zid către seară. – Lester Cath, se identifică primul la vorbitor, călăuzitor în Corpul patru al lui Geoffrey Ice. – Sober Nombrum, zise al doilea, atacant de stânga în Corpul doi. Fost purtător de arme al lui Aaron Netrebnicul şi spion aghiotant pentru Trupele de serviciu ale lui Gareth Ice. Ermengaarde Eyes, în numele stăpânilor noştri comuni cerem găzduire. Bineînţeles că cereau găzduire. Dacă ar fi rămas pe câmp în timpul nopţii, ar fi fost devoraţi de khazugi. Dar în acelaşi timp – imposibil să nu fi observat că placa de identificare era nealimentată, aşa că acţiunea lor mi se păru făţarnică întrucâtva. Nu aveam de gând să le deschid. Probabil înţeleseseră. – Stăpână, se miorlăi unul din ei, cel care se numea Cath, un bărbat lat în spate şi cu părul lung şi murdar, trebuie să ne lăsaţi înăuntru. Suntem foarte flămânzi şi am auzit un khazug urlând la doi canteri în stânga – haita nu poate fi prea departe. M-am hotărât să îi răspund.

Page 13: Calea Sangelui Si a Inimii

– Meseria voastră presupune anumite riscuri, Lester Cath. Le cunoşteaţi când aţi semnat pentru înrolare. Aici nu e han – vedeţi-vă de drum, şi să vă ajute Tatăl Ceresc, dacă o avea chef. – Nu e atât de simplu, Stăpână, zise liniştit Nombrum – scund dar bine legat, avea părul tuns scurt şi o cicatrice urâtă deasupra ochiului. Geoffrey Ice se luptă la Sud cu Herbert şi cu morzii – zilele îi sunt numărate. Purtăm un filament către soţul Domniei-Voastre... trebuie să îi vină în ajutor până nu e prea târziu. Şi în orice caz trebuie să părăsească Văioaga – un detaşament de morzi zburători se îndreaptă direct acolo. Îmi arătă filamentul. Am cumpănit afirmaţia câteva momente. Putea să spună adevărul – uniformele o confirmau, iar filamentul sclipea stins, ceea ce arăta că fără îndoială era unul dintre ai noştri. Desigur, nu ştiam ce conţinea filamentul – dar nu ar fi îndrăznit să mintă. Şi Geoffrey, şi Gareth ar fi reacţionat prea urât. – Dă-i filamentul lui Cath, i-am zis. Vreau să fiu sigură. Fără şovăire, i-l întinse. Sclipea. Da, era clar – amândoi erau din trupele noastre. Chiar dacă eram singură, n-ar fi avut curaj să se uite la mine măcar – planoarele luau imagini de interior la fiecare patru mese, şi acestea ar fi fost descărcate din pereţi şi ar fi ajuns la Gareth. I-ar fi jupuit de vii. În plus, dacă filamentul conţinea ce susţineau ei, chiar era necesar să îi bag înăuntru. Khazugii i-ar fi mâncat – probabil. Riscul era prea mare. – Intraţi. Şi au intrat. S-au purtat desigur umil, cum le-o cereau biciul şi eticheta – nu îşi ridicau privirea mai sus de genunchii mei goi, şi primul lucru – s-au repezit la mâncare. Le-am adus nişte băutură – singura rezervă se mai afla în camera mea, aşa că le-am lăsat suficientă la îndemână. Chiar şi beţi, frica era mai puternică – nu eram în nici un fel de pericol. – Vreau să văd filamentul, le-am zis apoi. Schimbară rapid o privire. Ştiau că nu pot refuza un ordin direct, iar ochii le deveniseră deja apoşi de la lichidul consumat, ceea ce le slăbea voinţa. Pe de altă parte, Gareth s-ar fi putut supăra. Însă Nombrum se decise şi mi-l dădu. – Iată-l,... stăpână. Nu mi-a plăcut pauza făcută, şi nici felul cum a pronunţat stăpână, parcă cu mai puţină reverenţă decât era necesar – dar am presupus că era din cauză a ceea ce băuseră. Am parcurs rapid filamentul şi ei beau în continuare – în curând aveau să se clatine rău, eram sigură. Şi, deodată, am îngheţat. Mesajul nu era cel pe care mi-l comunicaseră ei, nu întocmai – da, Gareth urma să fie atacat de morzi zburători şi, dacă nu era anunţat, ras de pe suprafaţa pământului, dar Geoffrey nu se lupta cu Herbert la Sud – se luptase. Conform filamentului – care era ultimul trimis vreodată de fratele meu – la ora când eu îl parcurgeam, nimeni din armata lui nu mai era în viaţă. Cei doi vizitatori mă minţeau. Mi s-a făcut frică.

Page 14: Calea Sangelui Si a Inimii

Nu am ridicat privirea spre ei – mă întrebam cât efect avusese asupra lor băutura. Însă am simţit că ei mă priveau – se uitau la trupul meu gol cu lăcomie şi poftă, ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată dacă Geoffrey ar fi fost viu sau dacă Gareth avea vreo şansă să scape. Şi oricât de disperată ar fi fost situaţia, Geoffrey nu le-ar fi dat niciodată filamentul unor astfel de oameni. Nu exista decât o singură explicaţie. Mercenari. Fuseseră mercenari de ai noştri, care dezertaseră. Care îi uciseseră apoi pe mesagerii reali şi preluaseră filamentul; aveau de gând să se folosească de el într-o ultimă mascaradă, intrând aici pentru a se feri de khazugi – şi pentru a-şi face poftele cu fosta Stăpână. Nu va mai rămâne nimeni să îi pedepsească, pentru că nu aveau nici cea mai mică intenţie să ajungă la Gareth – din start plănuiseră să îl lase să moară, şi apoi cu filamentul doveditor să obţină adeziunea morzilor, ceea ce era o prostie. Morzii i-ar fi făcut una cu pământul pentru trădarea lor, căci nu apreciau astfel de acte – dar dobitocii ăştia doi habar nu aveau de asta. Iar eu, eu una aveam o mare problemă. – Oh stăpână, spuse tărăgănat unul din ei. Stăpână... I-am privit în sfârşit în faţă. Rânjeau cu bale curgând din gură, încântaţi de ceea ce urma, de ceea ce sperau că urmează. De ceea ce eu speram că nu urma. – Băieţi, faceţi o mare prostie, le-am zis rece, încercând să calculez în minte cât timp trecuse de când băuseră prima cană. Nu sunt neajutorată. – Dar eşti, spuse Cath, cu ochii ţintă la trupul meu, şi făcând un pas spre mine. În clipa aceea am isprăvit calculele. Trecuse destul. Le-am zâmbit. – În regulă, atunci. Luaţi-mă. Se priviră suspicioşi dintr-odată. – Ce este?... I-am întrebat. Vă aştept!... – Aşa e, mormăi Nombrum. Ne aşteaptă... Nu termină, desigur, fraza. Ochii i se holbară sălbatic în orbite, când otrava îi aprinse sângele în artere şi vene, dând drumul focului clocotitor în interiorul lui. Nombrum urlă dement, şi Cath dădu să se tragă cutremurat înapoi, scăpând la pământ pocalul contaminat din care băuse, dar era prea târziu, apa rea îşi făcea deja efectul. N-am mai stat să îi privesc cum ard – nu îmi păsa şi nu îmi făcea plăcere. Am urcat în camera mea, ascultând urletele tânguite ale khazugilor peste stepă, şi am aşteptat încărcarea completă a comunicatorului ca să pot lua legătura cu Herbert. Apoi l-am aprins. – Eşti bine, iubito?... întrebă el îngrijorat, cu pletele blond-închis căzute în ochi şi o expresie încordată pe faţa lui frumoasă şi hotărâtă. Am simţit ceva cald şi plăcut cum mă invadează – eram bine. – După ce s-a întrerupt legătura... I-am arătat filamentul. – Ştiu, l-aţi terminat pe Geoffrey. Fără asta, Gareth nu va şti ce îl loveşte – morzii or să îl facă fărâme. Or să poată în sfârşit să se răzbune pe cei care i-au ademenit pe

Page 15: Calea Sangelui Si a Inimii

planeta asta, le-au măcelărit semenii şi i-au trădat. Şi mie nu îmi va mai spune nimeni pe cine trebuie să iau de soţ – niciodată. Herbert se aplecă spre ecran. Îngrijorarea nu îi dispăruse cu totul. – Iubito... de unde ai filamentul ăla?... I-am răspuns cu cel mai seducător zâmbet al meu. – Stai să îţi povestesc. (Mascarada învinşilor este prima povestire din seria „paramilitary romance” Ermengaarde Saga care, în prezent, mai cuprinde următoarele povestiri şi nuvele, publicate sau în curs de publicare: Transport periculos, Echilibru, Imperiul minciunilor, Edana Rose, Domini Canes)

Page 16: Calea Sangelui Si a Inimii

Partea a II-a

Nunta marchizei de Lauras

Factorul care declanşează evenimentele se numeşte factor declanşator. Dar el se numeşte aşa numai după ce se declanşează evenimentele.

– Ibn Kharoum, Forţe şi Influenţe

Capitolul 1. Invitaţia

Primul meu impuls a fost să refuz. O cunoscusem pe marchiză la Paris cu aproape un an în urmă, când amicul meu, vicontele de Vincennes, mă introdusese în saloanele ei. Era de bon ton să te afli acolo, şi nici nu pot spune că în perioada aceea eram ocupat, aşa că mă prezentasem. Impresia cu care am rămas era una obişnuită, deloc neplăcută, dar nici chiar pe gustul meu: multă lume bună, muzică de calitate şi conversaţii spirituale, amestecate însă cu mult snobism şi cu destulă ipocrizie. Marchiza însăşi, strălucitoare dar superficială – atât cât putusem să-mi dau seama după o conversaţie şi un dans – nu părea să se încadreze în eventualul meu cerc de prieteni. M-am retras puţin după miezul nopţii, cu o scuză oarecare, şi asta e tot ce îmi amintesc că mă leagă de ea. Dar acum m-a invitat la nuntă. Desigur, eram flatat. Nici n-aş fi crezut că mă ţinuse minte. Putea să fie şi mâna lui Vincennes – dar când punea astfel de lucruri la cale de obicei mă anunţa dinainte. Am privit din nou cartea frumos lucrată, cu ornamentaţii de aur şi diamant, şi am recitit textul principal, scris cu minunate litere gothice: Ca urmare a unei frumoase amintiri lăsate de prezenţa dvs. într-o seară superbă de iunie, o (îndrăznesc să sper) foarte dragă prietenă are deosebita plăcere de a vă invita la mai bine de trei luni de serbări şi petreceri, ocazionate de fericita decizie de a-mi uni destinul cu alesul meu, onorabilul conte Maximillien Schwartz, de vază supus al Majestăţii Sale, Împăratul Austriei. Serbările vor avea loc la minunatul castel de la Nuit-aux-Bois, moştenit de la prea-iubitorul meu unchi nu cu mult timp în urmă. Nădăjduind în susţinerea dvs. într-un astfel de moment deosebit şi asigurându-vă că atât atmosfera, cât şi climatul or să vă priască, semnează a dvs. pe veci devotată amică,

Josephine de Lauras

Nimic de zis, scria bine. Timp de aproape o jumătate de oră, am încercat să găsesc un cât de mic motiv să rămân. Problema era că nu îmi venea nimic în minte. Afacerile mele –câte mai rămăseseră – se aflau pe mâini bune, pământurile la fel. În urma dării acestora spre administrare, practic nu mai aveam nici o tangenţă cu propriile mele chestiuni financiare. Nu îmi rămânea de făcut altceva decât să îmi încasez veniturile – destul de modeste, dar suficiente pentru nevoile mele actuale. De când mă despărţisem de Juliette, preferasem să mă retrag pe domeniile mele şi să-mi petrec cea mai mare parte a timpului citind,

Page 17: Calea Sangelui Si a Inimii

dormind sau plimbându-mă. Cu timpul, prietenii mei se obişnuiseră şi renunţaseră să mă mai bată la cap cu revenirea în viaţa socială; de altfel, doar Armand de Courtray mai locuia în zonă, şi ne vedeam destul de rar de când se căsătorise. La dracu’, chiar n-aveam de ce să refuz. O schimbare de aer o să-mi facă bine. Desigur, adevărul era că de fapt aveam motive destule. În primul rând, invitaţia era suspectă. Modul în care fusese scrisă – sugerând o mult mai mare apropiere între mine şi marchiză decât existase vreodată – părea să indice că ar trebui să joc un rol. Apoi, din câte ştiam eu, reputaţia marchizei nu era chiar fără de pată. La nivelul de zvon, se vorbea despre o relaţie incestuoasă cu fratele ei, care apoi se sinucisese. Şi nu era singurul lucru neplăcut auzit despre ea. Nu dădusem nici o atenţie chestiunilor de genul acesta pentru că nu mă interesau, dar în condiţiile date puteau să schimbe puţin problema. În fine, prezenţa mea acolo impunea un efort financiar care ar fi putut fi cam prea mare pentru mine. Şi totuşi simţeam nevoia să merg. Întreaga după-amiază mi-am petrecut-o trecând de la o stare la alta, însă, spre sfârşitul zilei, eram destul de decis să refuz. Am luat pana pentru un răspuns politicos, şi am simţit ceva ca o uşurare, când, dintr-odată, am realizat că pur şi simplu nu reuşeam să formulez nimic ca să mă achit civilizat de datorie. După o jumătate de ceas cu foaia în faţă (reuşisem să scriu pe ea doar Dragă Marchiză,), am amânat pentru a doua zi conceperea scrisorii de răspuns. Desigur, nu am mai conceput-o. În zorii vineţi ai zilei următoare, un curier pe un cal înspumat mi-a adus o scrisoare de la Vincennes. Convins că în sfârşit voi primi lămuriri (poate nu fusese decât o farsă), am rupt grăbit peceţile cu cap de câine ale vicontelui şi am citit stupefiat un singur cuvânt, care mi-a hotărât soarta. Vincennes scrisese doar: Vino.

Page 18: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 2. Nuit-aux-Bois. Călătoria

Cel puţin din câteva puncte de vedere, marchiza avusese dreptate. Nuit-aux-Bois este un ţinut încântător, cu o climă prielnică. Situat între Vert şi Aberaville, într-o poziţie oarecum izolată, e acoperit de vaste păduri de conifere, cum era lumea la început. Satele sunt puţine şi aproape nelocuite; oamenii, aspri şi neîncrezători, se ocupă în general cu pescuitul şi vânătoarea. Stăpânul ţinutului, ducele de Chalais, nu pare a-şi bate prea tare capul cu lipsa de respect a sătenilor pentru legea Regatului. Presupun că zona e atât de izolată şi de săracă, încât vlăstarul regal pur şi simplu nu-şi aruncă ochii încoace. Suficient venit soseşte pentru el din Vert, Cabincourt, Aldenare şi localităţile estice, astfel că ar fi o complicaţie inutilă să-şi mai urce şi satele acestea în cap. Muntenii sunt de obicei oameni săraci şi periculoşi, aşa că nu pot să nu recunosc că ducele dă dovadă de înţelepciune. Bisericile nu par prea îngrijite. În trei zile cât mi-a luat să străbat zona, nu am întâlnit decât o singură mănăstire, şi un fel de schimnic nebun, care mi-a făcut semne stranii cu mâna. Locuitorii par adânciţi în superstiţii. La marginea mai multor sate, am întâlnit un fel de cruci făcute din pari, având atârnate de ele diferite obiecte. Nu mi-au plăcut, căci îmi aminteau de Juliette, de felul ei ironic de a demonta credinţele întunecate şi de trăsura ce ne purta spre Paris înainte de despărţire. Am ocolit crucile de departe. Zona părea a avea o faună bogată. Am desluşit cu uşurinţă urmele de mistreţ şi pe cele de lup, precum şi pe cele ale unui animal mare. Dacă n-aş fi crescut în Belle-Tanoq, aş fi putut crede că erau urme de urs, deoarece ghearele nu erau retractile şi animalul păşea pe talpa întreagă. Dar văzusem de atâtea ori urme de urs, încât ştiam că nu pot să fie. M-am decis să îi menţionez asta lui Vincennes, care, ca mare vânător ce era, nu se putea să nu aibă idee despre ce urme e vorba, şi nu mi-am mai bătut capul, iar mai târziu am uitat. Iar mai târziu, mult mai târziu, aveam să-i cunosc pe slujitorii Lunii Pline. Câteva cuvinte despre drumul până la Vert, pentru cei care nu ştiu zona. Am părăsit Faenord în aceeaşi zi în care am primit scrisoarea de la Vincennes, după-amiaza. Mi-a luat aproape o săptămână – călare şi cu trăsura – pe drumurile desfundate ale Regatului, ca să ajung în apropiere de Vert şi de acolo la Nuit-aux-Bois. Nu sunt un călăreţ grozav, dar pot spune fără putinţa de a mă înşela că ducelui de Chalais pare să-i pese de starea drumurilor de pe domeniile aflate sub oblăduirea sa la fel de mult ca de respectarea edictelor privind braconajul. Erau, de altfel, ştiute atât forţa cât şi bogăţia acestui om, care îi permiteau să trateze poruncile Regelui cu oarecare uşurătate. Am auzit spunându-se la o serată că, atunci când Maiestatea Sa l-a numit, pe jumătate în glumă, „obraznic”, ducele replicase: „E adevărat, Maiestate. Dar nu vă permit să mă numiţi aşa”. De altfel, poate că nicăieri în Regat nu se vede mai clar cât de slabă e, acum, mâna Regelui, comparativ cu ţinuturile sudice. Peste tot domnesc seniorii locali. Dincoace de Chalais, mareşalul de Vartas. Puţin mai încolo, prinţul de Chande. Posturile de jandarmi, reprezentând, palid, autoritatea regală, sunt puţine şi slab înarmate. Nici chiar Inchiziţia nu îşi întinde braţul până aici. Întâlneşti, cel mult, Cavaleri ai lui Iisus izolaţi, aflaţi în zonă nu atât pentru a acţiona, cât mai degrabă pentru a evalua situaţia. Deşi în esenţă descurajante, toate acestea mă ajutau. Atât de diferite de Paris, de Faenord şi de Curte, erau la fel de diferite de Juliette. Respiram uşurat aerul tare de

Page 19: Calea Sangelui Si a Inimii

munte, mirat că mă simţeam revigorat, şi minunându-mă cum Dumnezeu – sau Soarta, sau Diavolul – le potriveşte pe toate. Apoi am ajuns la castel.

Page 20: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 3. Vincennes

– Bine ai venit, dragul meu, spuse Vincennes, luându-mă prieteneşte de braţ şi conducându-mă grăbit înăuntru. Eşti aşteptat. Eram, oare?... Ceva în atitudinea nenaturală a amicului meu, în expresia forţată a feţei, în felul în care mă acapară, scoţându-mă cu măiestrie din mâinile servitorului, îmi întărea impresia că mă aflam aici pentru a interpreta un rol căruia nu îi ştiam nici finalitatea, nici replicile. O neplăcută senzaţie, aceea de a fi manipulat, care mă cuprinsese încă de când citisem scrisoarea marchizei, se făcu din nou pregnant simţită, ca un frison sau ceva mai rău. Trebuia să discut cu Vincennes, şi asta cât se poate de repede. Se părea că şi el doreşte acelaşi lucru. Sosisem la porţile somptuoase ale măreţei clădiri medievale în urmă cu aproape o oră. Acestea se aflau larg deschise, cu podul lăsat peste şanţurile cu apă şi grilajul de fier dat la o parte. Servitori îmbrăcaţi în mătase aurită roiau la porţi şi în curte, şi am putut vedea cel puţin încă două grupuri de oaspeţi care erau conduşi înăuntru. Descălecând şi lăsând animalul epuizat în seama băieţilor de la grajduri, de la care am primit şi unele sumare lămuriri, am remarcat cu uimire contrastul puternic dintre forfota din interior şi împrejurimile pustii şi golaşe, cu capete de stâncă spartă iţindu-se dezolante printre ierburi şi copaci. Mi-am petrecut următoarele minute contemplând fascinat peisajul de dincolo de ziduri. Totul era haotic, de la vegetaţie la formele de relief. Luminişuri rotunde se căscau printre arbori ca nişte ochi de ciclop fără pleoape. Trunchiuri groase zăceau doborâte lângă puieţii verzi, strâmbi. Aproape toţi copacii aveau scorburi. Pietre mari, cenuşii, cu forme regulate ca nişte megaliţi se aflau răspândite prin iarba înaltă. Pe ele creşteau muşchi pufoşi, şi chiar jnepeni.

Un râu se auzea în apropiere, fără îndoială L’Eau d’Inferre, după cum pitoresc era trecut pe hartă. De altfel, castelul însuşi se înălţa sălbatic şi ameninţător peste peisaj, cu o spoială luxuriantă evident încropită special pentru nuntă. Ornamentaţiile masive, florile şi împodobelile colorate nu reuşeau, oricât de bine erau dispuse, să mascheze senzaţia iniţială, şi anume că nu intram în palatul unei mirese, ci în locuinţa unui tiran. Un bărbat între două vârste, purtând cu sobrietate însemnele Casei de Lauras, un leu şi un vultur înlănţuiţi într-o încleştare aproape obscenă, se apropie după o vreme de mine, invitându-mă cu o politeţe pompoasă Să păşesc cu însufleţire pragul Minunatei Doamne Marchize, aducând odată cu prezenţa mea binevenită bucuria unui alt prieten neasemuit de drag. I-am răspuns ceva potrivit şi, îngrijorat, am început să-mi rotesc privirile după Vincennes, pentru a mă scoate din încurcătură. Deşi vicontele trebuie că mă aştepta, nu vedeam nici un semn că ar fi prin preajmă. În vreme ce solemnul servitor, care se recomandase Bruno, din Casa de Lauras, făcea cu mâna un semn maiestuos unui tânăr grăbit să îmi ridice puţinele bagaje, şi altul, mai poruncitor, unei servitoare drăguţe cu fusta înfoiată şi având cel mult şaisprezece ani (am înţeles mai târziu că domnişoara, pe nume Marianne, urma să îmi fie cameristă...), spre mine începură să îşi arunce privirea curioasă şi ceilalţi oaspeţi prezenţi în curte. În unul din grupuri am remarcat un bărbat cu înfăţişare de pasăre răpitoare, mai înalt ca mine şi uscăţiv, cu o perucă aranjată cu grijă şi fără îndoială trecut de patruzeci de ani. Privirea lui era scrutătoare şi interesată. Am văzut cum se întoarce şi îi vorbeşte uneia din doamnele care îl însoţea, apoi îmi făcu un semn vag cu mâna.

Page 21: Calea Sangelui Si a Inimii

– Doctorul Perrigord, făcu Vincennes în spatele meu, făcându-şi drum prin mulţime. Ignoră-l, altfel va trebui să îl suportăm la masă. Apoi îmi adresă cu voce tare cuvintele pe care le-am redat ceva mai sus. M-am lăsat condus de viconte, care evita cu abilitate grupurile de oaspeţi ca şi pe cele de servitori, şi am pierdut-o din vedere pe „Marianne”, ca şi pe băiatul cu bagajele. Deşi o expresie indignată se zugrăvise pe faţa lui „Bruno” imediat ce băgase de seamă că Vincennes nu are de gând să mă ducă în direcţia în care el mă trimisese, se pare că servitorii Casei de Lauras erau prea bine crescuţi ca să comenteze lipsa de educaţie a străinilor. Aşa că ne-am mişcat în grabă spre unul din coridoare şi apoi pe nişte scări, către o cameră de piatră în care am recunoscut, după dezordinea inconfundabilă, încăperea destinată lui Vincennes. M-am aşezat obosit pe unul din jilţuri şi am luat paharul pe care mi-l întinsese vicontele. Vinul de Anjou, negru ca smoala şi aproape la fel de gros, îmi reanimă sângele lenevit de călătorie. Mi-am lepădat mantaua murdară şi mi-am întins cizmele spre cămin, căci încăperea era destul de rece. Apoi m-am uitat la Vincennes. Îmi cunoşteam suficient de bine prietenul ca să spun că era agitat. Îl întâlnisem prima oară la Paris în urma cu nouă ani, la o vânătoare, şi recunoşteam acum la el simptomele pe care le arătase şi atunci, când adulmecase sângele. Ochii îi luceau, de nerăbdare ca şi de încântarea anticipării. Nările dilatate, părul nearanjat dar totuşi chic care-i adusese atâtea complimente din partea domnişoarelor din lumea bună, silueta lui zveltă şi totuşi numai fibră, ca o lamă de spadă, mişcările repezite dar graţioase, tot acest amestec de trăsături contradictorii care făcea din Raoul de Vincennes una din cele mai dorite partide din Capitală, acum evidenţiate de încordarea în care se afla, îmi spuneau că venise vremea vânătorii. Iar Vincennes venea după o pradă mare. – Probabil că eşti extrem de curios, îmi spuse, dar lucrurile s-au precipitat şi nu puteam să te lămuresc. Însă am să îţi explic acuma. O să-ţi convină. L-am privit. – Să zicem, deşi am dubii. Dar vreau să fie odată clară toată povestea. De ce Dumnezeu m-ai târât aici?... Bău din paharul său, mulţumit, aruncându-mi o privire în care mi s-a părut un moment că mai citesc ceva în afară de spiritul de aventură, ceva ce m-a îngrijorat până în adâncul sufletului. Dar când se întoarse spre mine ca să ciocnim, vechiul Vincennes era tot acolo, cu toate calităţile şi defectele care îi făceau prezenţa detestabilă şi plăcută. Aşa că mi-am alungat din minte orice supoziţii şi am aşteptat să vorbească. Iar el vorbi. – Dacă m-ai fi întrebat asta iniţial, ţi-aş fi spus că îi facem un serviciu marchizei şi, cu ocazia asta, te scoatem puţin în lume. Dar lucrurile nu mai sunt chiar atât de simple. De fapt, nici unul dintre noi nu avea habar în momentul acela cât de complicate deveniseră. Iar când am început să intuim fiecare, avea să fie mult prea târziu, căci oamenii începuseră deja să moară iar Dumnezeu plecase. Şi noi am rămas singuri să îndurăm. – Ascultă-mă cu atenţie, prietene, îmi spuse Vincennes aplecându-se către mine, căci poate înţelegi tu lucruri care mie mi-au scăpat. După cum bine tu ştii, am onoarea şi plăcerea să mă număr printre cei care o frecventau, în mod regulat, pe marchiză. Fără a mă putea considera prietenul ei cel mai apropiat, pot spune fără teama de a greşi că se statornicise între noi ceva ca o legătură bazată pe simpatie. Îi făceam curte, desigur, dar

Page 22: Calea Sangelui Si a Inimii

mai mult din amuzament, şi ea îmi răspundea la fel şi din aceleaşi motive. Ca şi tine, ştiam unele zvonuri răutăcioase, dar am decis să nu le dau vreo atenţie, căci aşa ceva am auzit de atâtea ori despre toţi iar bârfa e atât de la modă, încât ar fi o dovadă de prost-gust să nu aibă nimeni despre tine ceva rău de spus. Bineînţeles, dacă s-ar fi dovedit că e vorba de mai mult decât simple zvonuri, lucrurile s-ar fi schimbat imediat, căci de la sine se înţelege că nu îmi voi strica bunul nume pentru un obraz oricât de frumos. Făcu o pauză pentru a mai lua o înghiţitură de vin. L-am imitat. – Trebuie să mărturisesc, reluă el, că fraza pe care marchiza mi-a şoptit-o la ureche într-o frumoasă seară de vară, în vreme ce ne plimbam braţ la braţ prin minunatele ei grădini şi flirtam spirituali ca de obicei, m-a luat întrucâtva prin surprindere. Mă mărit, dragă viconte, nu erau chiar cuvintele pe care mă aşteptam să le aud de la o persoană considerată libertină şi lipsită de preocupări. Am felicitat-o, însă, oarecum încurcat, iar ea m-a întrerupt repede, continuând: ...şi am nevoie de o favoare. Asta trebuie să recunosc că m-a pus pe gânduri. Nu stă în firea femeilor frumoase să ceară favoruri, căci le sunt oferite. Deci era vorba de ceva grav, ceva ce nu m-aş fi gândit să ofer. Vă ascult, scumpă prietenă, am spus, şi m-am pregătit să văd ce-mi cere. Vincennes avea un stil de a povesti cu totul diferit de al altor cunoscuţi. Spre exemplu, Armand, mai poet, avea obiceiul să revină asupra anumitor aspecte, apoi să sară de la una la alta. Vicontele povestea gradat, în ordinea în care se succedaseră întâmplările, fără artificii, totuşi într-un mod captivant. Reuşise să-mi stârnească întreaga atenţie. Aproape că mă scosese din starea de blazare şi indiferenţă care mă rodea, dar, cumva, ştiam că asta nu se datora numai povestirii lui, ci şi implicaţiilor ascunse ale acesteia. – Mi-a vorbit atunci despre Max Schwartz, zise Vincennes, şi mi-am amintit ce-mi scrisese despre acesta marchiza. Onorabil conte austriac. Un om sever, cu o moralitate austeră, străin de ţară şi de obiceiuri. Un om cu prea puţin cunoscuţi. Bogat, nobil de viţă veche, deţinător a numeroase proprietăţi şi onoruri. O ceruse în căsătorie după o curte constantă dar rezervată şi ea acceptase. Numai că numele ei, asociat în mod calomnios cu diferite poveşti nu tocmai de calitate, nu îi permisese tinerei să îşi facă un cerc de cunoscuţi cu care ar fi putut să impresioneze. Mai mult, firea ei superficială îi adusese printre prieteni mai multe persoane de acelaşi nivel, aflate şi ele sub suspiciuni diferite. Deloc potrivite pentru o nuntă ca cea la care se gândea Schwartz. Şi iată că, în acest fel, marchiza se trezise brusc în dificultate. Nu pot să chem la nuntă, dragă Raoul, un fost preot spadasin, o curtezană celebră, pe amanta ducelui de Barnart şi un filozof nebun, spusese ea, referindu-se la persoanele care îi erau cele mai apropiate. Soţul meu s-ar arăta şocat pe vecie. Începeam să înţeleg unde bate. Fără ca eu şi Vincennes să fim repere de moralitate în lumea pariziană, măcar nu puteam fi asociaţi cu nici un fel de scandaluri şi eram primiţi fără dificultate în orice salon. Lui Josephine de Lauras nu avea de ce să îi fie ruşine dacă ne prezenta drept prieteni. – Văd că ai înţeles începuturile, spuse prietenul meu lăsându-se pe spate în jilţ. N-ar fi fost cavalereşte să refuz o domnişoară la ananghie, cu atât mai mult cu cât îmi făcuse onoarea de a mi se mărturisi. Şi eram convins că pot conta pe tine. Când te-am pomenit, Josephine s-a arătat entuziasmată: Ah, dragă viconte, tânărul acela încântător – aici trebuie să recunosc că m-am arătat surprins, râse el, căci la petrecerea la care te cunoscuse lăsasei mai degrabă o altă impresie. Trebuie să admiţi, amice, că atitudinea ta

Page 23: Calea Sangelui Si a Inimii

nu părea întocmai plină de spirit. De fapt, mai multe domnişoare m-au întrebat atunci dacă nu cumva eşti văduv. Aş fi putut să mă enervez pe Vincennes, dar ar fi fost cu totul degeaba. Dintre toţi cunoscuţii mei, el era singurul care nu se ferea să-mi menţioneze defectele – nu ca să mă tachineze, ci de fapt să-mi arate că le cunoştea dar pentru el nu contau. Alţii, ca Armand sau, pe vremuri, Louis, se străduiau mai degrabă să le îndrepte sau să le ignore, ceea ce în fapt mă agasa. Nu fusesem capabil să-mi corectez un defect niciodată. Şi nu îmi plăcea să mi se amintească asta. Preferam să mi se amintească defectele. – Presupunând că aş fi dispus să iau parte la toată mascarada asta – ceea ce nu am intenţia să promit, nu cred că mi-au deşeuat calul – ce te face să crezi că mi-ar fi pe plac? am mârâit, mai mult din spirit de contradicţie decât dintr-o nemulţumire reală, uitându-mă în ochii amicului meu, pentru a citi acolo ceea ce încă nu-mi spusese – căci eram sigur că nu-mi adusese deocamdată la cunoştinţă decât partea cea mai puţin interesantă a poveştii.

Şi câtă dreptate aveam!... – Păi, n-ai de ales, dragul meu, rânji Vincennes, ţi-am zis că treaba e mai complicată. Pentru că am fost destul de inspirat să o întreb pe draga noastră marchiză ce a mai făcut pentru a-şi completa colecţia de amici – oricât de bună părere aş avea despre noi, nu cred că am fi putut face suficientă impresie pentru un nobil austriac. Iar Josephine m-a asigurat că, prin câteva manevre bine puse la cale, a mai achiziţionat câţiva oaspeţi de seamă, meniţi a-l face pe Schwartz să nu-şi mai pună nici un fel de întrebări cu privire la moralitatea domnişoarei noastre. Te ţii bine?... Mă ţineam, sau cel puţin aşa am crezut.

– Dă-i drumul, Raoul, gata cu jocurile. Cine mai vine?... Îmi răspunse: – Păi, în primul rând ducele de Chalais nu putea refuza invitaţia, fiind stăpânul

ţinutului şi un desăvârşit cavaler. Intră în obligaţiile lui de senior şi niciodată nu s-a ferit de petreceri. Apoi, una din protejatele marchizei o cunoaşte pe fiica comandantului jandarmilor din regiune – după cum vezi, Josephine a avut grijă să selecteze persoane care nu prea au călcat pe la Paris, aşa că nu e probabil să cunoască zvonurile. Iar cum copila comandantului nu este măritată, tatăl ei o va însoţi. Şi – iar aici Vincennes făcu o pauză ca să îmi vadă reacţia – a mai invitat pe cineva. Se pare că duhovnicul ei îl cunoaşte.

– De cine vorbeşti?... am întrebat, dar ştiam deja răspunsul. – Albert de Guy, inchizitorul. Am răsturnat jilţul în care stăteam şi am sărit în picioare. Fără să zică nimic şi cu

o expresie serioasă pe faţă, Vincennes ridică piesa de mobilier doborâtă şi îmi turnă în pahar.

Page 24: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 4. Castelul Ultimelor Turnuri

Lucrurile începeau să se lege, sau cel puţin aşa mi se părea mie. De-ar fi fost totul atât de simplu!...Dar omul e învăţat să tragă concluzii din informaţiile pe care le are, în vreme ce adevărul se află, de cele mai multe ori, în informaţiile care lipsesc... Vincennes nu era băiat rău. În ciuda teribilismelor lui mondene, era destul de cavaler şi foarte bine crescut. În plus, era evident că o place pe marchiză mai mult decât e dispus să mărturisească. Şi dacă intenţionase iniţial să o ajute – fie dintr-o pornire a-la-Bayard, fie dintr-un interes propriu pe care nu se obosise să mi-l dezvăluie, invitarea lui Albert de Guy la nuntă nu putea să dea decât un singur curs evenimentelor. Vicontele Raoul de Vincennes nu era omul care să-şi lase amica pe mâna inchizitorului. Desigur, întrebarea care se punea era dacă Josephine acţionase aşa din prostie, din spirit de aventură sau pur şi simplu avea nevoie de o pecete morală mult mai mult decât ne dădeam noi seama. Însă aproape că nu conta. Pericolul pe care îl răspândea acest om împrejur, repulsia, groaza pe care le trezea în cei care îi intersectau calea, toate acestea îl făceau cel mai puţin dezirabil pentru un astfel de eveniment. Ce-i drept însă, prezenţa lui la o nuntă era o garanţie pentru virtutea miresei. Privind lucrurile din acest punct de vedere, pot spune că marchiza acţionase cu măiestrie. Aşa cum judicios remarcase vicontele, cele trei personalităţi invitate – ducele de Chalais, comandantul jandarmilor şi Albert de Guy – aveau aria de activitate prea departe de Paris ca să fie la curent cu zvonurile care se şopteau prin saloane. În special inchizitorul, care oricum nu frecventa asemenea cercuri. Pentru cei trei, imaginea marchizei putea foarte bine să fie una imaculată. Dar ce nu luase în calcul marchiza – sau luase?..., m-am întrebat – era că toţi aceşti trei bărbaţi aveau o inteligenţă extrem de ascuţită şi erau, prin însăşi natura funcţiilor lor, anchetatori pricepuţi. Era suficient un cuvânt, o privire şi unul dintre aceştia putea să tragă concluzia că fusese tras pe sfoară – că era folosit pentru a se ascunde ceva mârşav – şi atunci, într-adevăr, situaţia tinerei putea deveni disperată. Aici se pare că interveneam noi. Ca prieteni de la Paris, înlăturam prin prezenţa noastră suspiciunea privitor la motivul invitaţilor din provincie. De asemenea, nu aveam dubii că Josephine se baza, într-un fel, pe cavalerismul nostru, dacă lucrurile mergeau prost. Dar ce puteam face noi, doi nobili cu statut mediu, în faţa stăpânului ţinutului, a şefului Poliţiei sau a reprezentantului Sfintei Inchiziţii?... Aici logica se împotmolea. Dacă treburile degenerau, chiar nu vedeam cum i-am fi putut fi de folos. Ba mai mult, era posibil să ne aflăm chiar şi noi în mare pericol. – Nu crezi că mai bine o convingeai să renunţe la inchizitor?... am întrebat, încercând să văd poziţia lui Vincennes în această problemă. Vicontele ridică din umeri. – Bineînţeles că am încercat. Trimisese deja invitaţia. Iar argumentul ei a fost, N-a ars niciodată o marchiză. Doar n-o să înceapă cu mine. L-am privit buimăcit. Femeia se juca cu focul. – Ea chiar nu realizează?... – Ba cred că realizează prea bine, tocmai aici e misterul, spuse Vincennes, şi vocea îi deveni o şoaptă. Dincolo de toate acestea, fără îndoială că se mai află ceva. M-am uitat pe lista cu oaspeţi. Se pare că Max Schwartz are un singur invitat la nuntă.

Page 25: Calea Sangelui Si a Inimii

Asta era cu adevărat bună. – Unul singur – confirmă Vincennes. Baronul Henning Von Walter. Un neamţ. Nici măcar un austriac. Ce mama naibii se petrece?!... L-am privit cu nespusă seriozitate. Vicontele îmi evită privirea. – Care e teoria ta, amice?... am întrebat cu blândeţe. Tăcu o vreme. Apoi răspunse:

– E complicat. Dar ca să înţelegi ceva, trebuie să-ţi vorbesc despre Castelul Ultimelor Turnuri.

Ăsta era, ştiam, numele Castelului de Lauras. Conform scrisorii marchizei, îl moştenise de la unchiul ei, dar povestea era mai complexă. Se părea că fostul proprietar, bătrânul marchiz Henri de Lauras-Montale, fusese un om retras, cu o reputaţie proastă. Citea mult, nu avea servitori şi se ferea de oameni. Frecventa lupanarele din zonă, iar unele poveşti erau despre fete care, după nopţile petrecute cu el, dispăreau. Unii spuneau că se închina la Diavol. Achiziţiona animale stranii care apoi nu mai erau de găsit. Castelul însuşi, de altfel, se afla construit pe ruinele unui vechi templu păgân, iar în puţurile nesfârşite care se aflau dedesubt se găsiseră oase umane. Spre sfârşitul vieţii însă, Lauras-Montale se schimbase cu totul. Într-o dimineaţă uscată de august, se prezentase la cea mai apropiată biserică, cea din Aberaville, şi îl contactase pe preotul local, căruia i se spovedise. Se spune că, ascultându-i mârşava confesiune, preotul îşi pierduse minţile. Nu înainte însă de a-i da câteva sfaturi, pe care bătrânul marchiz le-a urmat după cum îl tăia capul. Şi-a ars cărţile, a dărâmat anumite aripi ale clădirii şi a început restaurarea altora, a frecventat cu regularitate bisericile din Vert şi s-a aprovizionat, spre uimirea şi spaima localnicilor, cu mari cantităţi de apă sfinţită. Începând din acel moment, şi-a petrecut zilele care i-au mai rămas în post şi rugăciune. Anii au trecut şi lumea a început să uite ce se petrecuse, iar Lauras-Montale a rămas cunoscut ca un biet nebun religios.

Apoi, într-o noapte, s-a prezentat la notar, lăsându-şi averea unei nepoate pe care n-o văzuse niciodată. Înştiinţată de urgenţă, Josephine a plecat în grabă de la Paris, pentru a-şi prelua moştenirea. Într-o seară caldă de iunie, o tânără înveşmântată în alb s-a arătat la castel, şi în acea noapte s-a spus despre marchiz că s-a întors la vechile obiceiuri. Josephine a sosit a doua zi şi l-a găsit mort, iar în raportul autorităţilor se specifica clar că Domnul de Lauras-Montale a murit făcând lucruri nepermise.

– Numai că, adăugă Vincennes privindu-mă pe sub sprâncenele negre, nu toate versiunile coincid. Unele spun că Josephine de Lauras şi tânăra înveşmântată în alb erau una şi aceeaşi persoană.

Page 26: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 5. Mirii (partea I)

Asta e tot ce am putut afla în după-amiaza aceea. Indignat de dispariţia noastră, „Bruno” raportase intendentului, un oarecare Villard, care, după o scurtă perioadă de timp, decisese să se prezinte personal, pentru a ne conduce la doamna marchiză şi la viitorul soţ al acesteia, în scopul de a ne depune omagiile. Nu aveam cum să îl evităm. După ce m-am schimbat, îmbrăcând ceva mai potrivit ocaziei, l-am întâlnit pe Vincennes în faţa camerei lui şi am pornit împreună. Vicontele purta ca de obicei un costum de vânătoare verde închis cu tiv negru şi cizme din piele de căprioară asortate cu tivul. La brâu, îşi încinsese o centură lată din piele de bivol, la care avea, bineînţeles, spada, însă una de gală, cu mânerul aurit şi bătut cu pietre. Un jungher lat şi tăios îi atârna prins cu şnur, în partea stângă. În comparaţie cu hainele şi accesoriile lui, costumul meu de culoarea şobolanului, spada familiei cu blazonul Age quod agis şi pumnalul italian primit în dar de la Juliette arătau aproape sărăcăcioase. Am fost anunţaţi la marchiză când tocmai îşi lua masa. Era mai frumoasă decât mi-o aminteam şi la fel de amabilă. Părul blond, ondulat, strâns în stilul coif grecesc şi prins cu o diademă, ochii verzi şi adânci, pielea albă şi perfectă ca porţelanul, rochia somptuoasă de un alb-roz cu dantelă de purpură lăsau o impresie de neşters. Iar piciorul ei fin, delicat încălţat cu pantofi pastelaţi, nu era ultimul amănunt care reţinea atenţia. Ne primi cu un Dragi prieteni, dragă viconte, îmbrăţişându-ne cu entuziasm, poate pe Raoul mai mult decât era cazul. După câteva amabilităţi despre cum a fost drumul – abia cu această ocazie am aflat că şi Vincennes ajunsese abia cu o seară înainte şi nu apucase încă să o vadă pe Josephine, aceasta fiind extrem de ocupată cu probarea mai multor rochii – marchiza ne mulţumi pentru ajutor şi prezenţă, şi decise să apărem în faţa viitorului soţ în următoarea jumătate de oră. Înainte însă, ni-i prezentă pe cei cu care lua masa – mai multe domnişoare şi vreo doi cavaleri, precum şi singurul pe care l-am reţinut, duhovnicul ei Thaddeus Beaummont, un prelat înalt şi smead, cu părul cărunt şi o faţă brăzdată de riduri. L-am privit cu nespusă curiozitate, pentru că el era cel care adusese inchizitorul. Trăgând apoi cordonul roşu şi delicat al unei sonerii cristaline, Josephine de Lauras îl luă pe Vincennes de mână şi, încredinţându-mă uneia din tinerele fermecătoare de la masă, care avea cinstea să fie domnişoară de onoare (spre ruşinea mea mărturisesc că nu i-am reţinut numele), ne conduse pe toţi trei către o sală de la parter, unde un servitor în livrea ne încredinţă că Domnul conte cinează. Fără să îşi bată prea tare capul cu convenienţele, marchiza îl expedie pe individ cu un gest grăbit şi, împingând ea însăşi uşile salonului, ne introduse pe toţi trei, cu mişcări graţioase şi pline de voie bună. Max Schwartz se afla la masă. Prima mea imagine referitoare la el a fost una a unui bărbat şters, care nu se diferenţia cu nimic de oricare alt nobil străin pe care îl cunoscusem. Trăsăturile îi erau drepte, faţa uşor palidă, părul scurt şi pieptănat cu grijă pe spate după moda maghiară, hainele tăiate cu grijă pe corp, din catifea neagră şi piele de cerb, cu tiv şi modele sobre albastre-închis. Nu purta spadă, doar un stilet lung, prins la brâu cu un lănţişor subţire de aur. Eleganţa îi era desăvârşită, dar solemnă, vizibilă fără să epateze. Nu aş putea spune despre el că era frumos, nici urât, şi era greu să îi dau o vârstă. De altfel, singurul element care îl reţineai în legătură cu el era acela că, fără îndoială, omul avea prestanţă. Dintr-o cauză oarecare, poate ceva din ţinută, din expresia

Page 27: Calea Sangelui Si a Inimii

feţei sau a ochilor indiferenţi şi reci, ajungeai să treci aproape instantaneu peste lipsa de calităţi evidente a acestui bărbat şi să te simţi oarecum impresionat. Fără nici un motiv vizibil, inspira respect şi chiar teamă. Nu părea genul de om pe care era bine să îl vezi furios. Pe scaunul de lângă el – un scaun de piatră cu husă de catifea ornamentată cu fir de aur şi pietre preţioase, probabil adusă special cu ocazia nunţii – se mai afla un bărbat. Acesta era de înălţime medie, lat în umeri, cu părul castaniu strâns într-o coadă nu foarte lungă, cu ajutorul unei panglici de catifea albastră; părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani. Faţa îi era calmă, cu trăsături regulate, nu prea plăcute, fără să fie totuşi urât. O cicatrice albă îi brăzda fruntea dintr-o parte în alta, contrastând cu tenul bronzat. Hainele, scumpe, de un verde închis cu motive galbene şi negre, asortate cu cizme uriaşe, maro, aveau cusătură cu pietre preţioase, arătând nu atât omul înstărit, cât pe cel cu bun gust. Avea o sabie lungă, masivă, cu mâner de război care proteja mâna, iar la centura – tot albastră, însă cu catarama neagră – avea un cuţit de vânătoare. Singurul om pe care îl mai văzusem purtând la brâu cuţit de vânătoare era Armand, căruia puţin îi păsa de convenienţe ca şi de siguranţa personală şi nu îşi lua în general nici măcar spada cu el. Era însă atent cu animalele, deoarece ţinuturile în care crescuse fuseseră infestate cu lupi şi rămăsese cu o atenţie crescută faţă de un posibil atac al fiarelor din pădure. Dar cuţitul oaspetelui era mai lat şi mai lung decât cel pe care îl purta Armand, şi fără îndoială era făcut din oţel de Toledo. La intrarea noastră oarecum intempestivă, un amestec de surpriză şi deranj se zugrăvi pe faţa contelui, în timp ce se ştergea la gură cu grijă şi se ridica în picioare, aşezând pe spătarul scaunului şervetul de mătase albă. Celălalt se ridică şi el, mai puţin protocolar şi cu o expresie dacă nu prietenoasă, atunci în orice caz nu ostilă. Max Schwartz îşi întâmpină viitoarea soţie. – Dragul meu, spuse marchiza, sărutându-l cu dezinvoltură pe obraz, şi trăgându-ne către el cu o totală lipsă de ceremonie, am venit să-ţi prezint prietenii de care îţi vorbisem. El este vicontele Raoul de Vincennes, domnul este cavalerul Arthur de Seragens iar domnişoara....şi aici o prezentă pe tânăra al cărei nume nu îl reţinusem. Iar aceştia, domnii mei şi dragă domnişoară, continuă ea întorcându-se spre noi, sunt desigur scumpul meu logodnic contele Maximillien Schwartz şi minunatul nostru invitat şi prieten, baronul Henning Von Walter. Contele se înclină politicos, dar cam ţeapăn, spunând câteva cuvinte de circumstanţă, cu un foarte uşor accent străin. Von Walter vorbi fără accent, şi la complimentul lui Vincennes pe această temă răspunse zâmbind că a călătorit mult şi că are un talent la limbile străine. Fără îndoială că avea şi alte talente. Sărută mâna domnişoarei de onoare cu graţie, ceea ce o umplu de încântare pe tânără, făcând-o să se înroşească destul de rău. În general, părea mult mai binevoitor decât viitorul soţ al marchizei. De altfel, cu această ocazie am mai remarcat ceva în ţinuta rigidă a contelui, ceva ce nu puteam lămuri prea bine. Era ca şi cum un lucru evident îmi scăpa, şi mă frustra destul de tare. Vincennes fu cel care, mai târziu, spuse despre Schwartz că era demodat, şi asta era cu atât mai ciudat cu cât marchiza era fără îndoială printre cele mai la modă tinere pe care le cunoscusem. Nu se potriveau deloc. Nici o dragoste deosebită nu părea să existe între ei, iar situaţia materială şi poziţia socială ale contelui, deşi bune, nu erau suficient de strălucite pentru a justifica o căsătorie din interes.

Page 28: Calea Sangelui Si a Inimii

De ce naiba îl alesese?... Din nefericire, aveam să aflu.

Page 29: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 6. Oaspeţii (partea a II-a)

Următoarele câteva zile au fost pentru mine destul de neplăcute şi plictisitoare. Nu mă omor după evenimentele sociale, iar la castel nu se întâmpla altceva în afara nesfârşitelor pregătiri de nuntă, a cinelor lungi cu discuţii de convenienţă şi a prezentărilor de oaspeţi, pe măsură ce aceştia soseau. Pe Vincennes l-am văzut destul de puţin. Ca „prieten apropiat”, se afla tot timpul în preajma marchizei, care îl trata cu cea mai mare atenţie. Josephine însăşi abia se lăsă zărită de două ori, de fiecare dată făcându-mi un semn prietenos cu mâna şi zâmbindu-mi fermecător. Pe Max Schwartz nu l-am mai întâlnit, iar domnişoara care îmi fusese prezentată şi al cărei nume îl uitasem se plimba la braţ cu Von Walter. Încet-încet, am început să cunosc lumea mai bine şi să-i reţin pe noii veniţi. Thaddeus Beammont vorbea frumos, şi părea o persoană cultă, deşi mai pătrunsă de vederi religioase decât mi-ar fi plăcut mie (preoţii pe care îi cunoscusem la Paris, printre care abatele de Cammon, erau oameni ceva mai puţin închistaţi şi destul de dispuşi să vadă Biblia mai degrabă ca pe un set de recomandări decât ca pe unul de obligaţii). Din câte am înţeles din discuţiile cu duhovnicul, pentru el diavolul era o prezenţă cât se poate de fizică şi reală, şi nu un simplu rău spiritual. Mi s-a părut puţin ciudat, având în vedere răspândirea ideilor raţionaliste din ultima vreme inclusiv în rândurile preoţimii, dar mi-am amintit apoi că omul trăia în provincie. Doctorul Guillaume Perrigord venise împreună cu soţia, o doamnă destul de tânără şi cu bun simţ. Medicul însuşi nu părea o persoană rău intenţionată, dar aroganţa tipică omului de ştiinţă cu merite recunoscute şi nesfârşitele lui discuţii despre progres îi făceau prezenţa destul de nesuferită. În plus, mi se părea mult mai puţin stăpân pe meseria lui decât îi plăcea să creadă. Din câte ştiam despre medicină de la Juliette, aş zice că omul avea cel mult cunoştinţe medii. Cât despre prietenii reali ai marchizei, doar doi din aceştia se prezentaseră. „Filozoful nebun”, Bertrand Caylus, fusese ucis într-un duel cu celebrul viconte du Barr, care îl provocase, nemulţumit de teoria absurdă a lui Caylus cu privire la faptul că Pământul se învârteşte. Dacă ai obrăznicia, domnule, să susţii că eu nu ştiu dacă se roteşte solul sub mine sau stă pe loc, atunci sper că ai şi puterea de a muri pentru asta, îi aruncase du Barr în faţă, odată cu mănuşa de piele. Curtezana de care pomenise Vincennes şi care nici acum nu ştiu cine era nu fusese invitată din motive evidente. Însă „preotul spadasin” şi Giulianna Sellini erau prezenţi. Huguet de Castlenove, fostul părinte Castlenove, era un personaj destul de celebru în societatea pariziană. Se zvonea că renunţase la sutană, spre oprobriul familiei sale, prins în mrejele unei amante misterioase. Ucisese trei oameni în duel, se pare că pe motivul că aflaseră numele acesteia. Avea soiul acela de frumuseţe periculoasă, plete castanii şi ochii căprui, o barbă scurtă şi aranjată cu grijă, o ţinută elegantă şi un aer melancolic care făceau domnişoarele să suspine la apariţia lui. Contesa italiană Giulianna Sellini, amanta oficială a ducelui de Barnart, venise împreună cu un alt amant al ei, un tânăr locotenent cu nume ciudat, deosebit de chipeş. Giulianna însăşi poseda o incredibilă frumuseţe. Era imposibil să nu ţi se taie răsuflarea la vederea părului negru şi drept, lung până mai jos de talie, a ochilor mari şi albaştri ca cerul după furtună, a tenului auriu şi perfect, a taliei de viespe, a eşarfei de mătase neagră înfăşurată strâns pe gâtul ei delicat, a pieptului generos strâns într-un corsaj negru la

Page 30: Calea Sangelui Si a Inimii

modă, a rochiei de smoală cu purpură şi despicătură la spate, care lăsa să se vadă din minunatele ei picioare mult mai mult decât era recomandat... Nu cred că am schimbat mai mult de două vorbe cu ea dar nici nu doream, inteligenţa sclipitoare şi frumuseţea întunecată şi de neîndurat a contesei nepermiţându-mi să mă simt în preajma ei altfel decât... în pericol. Mai erau, desigur, şi alţi oaspeţi. Ducele Eduard de Chalais sosi în a treia zi de la venirea mea şi captă imediat toată atenţia. Tânăr, blond, de o frumuseţe rece ca de statuie, cu pletele cârlionţate prinse neglijent cu o eşarfă de mătase maronie, cu hainele albe cu auriu strânse pe trupul atletic, ca de erou grec, cu ochii neîndurători şi albaştri care păreau că văd dincolo de tine, bine crescut, bogat, arogant, strălucit conducător militar şi spadasin nemilos însă prost administrator, vânător pasionat şi excelent jucător de cărţi, mare cunoscător de cultură ca şi de vinuri, era pentru toate tinerele prezente un zeu fascinant şi intangibil. Se ştia că era căsătorit cu o copilă de şaisprezece ani, de familie bună, care îl iubea la nebunie şi căreia în mod surprinzător îi era deosebit de loial; se spune că o trata ca pe un bun preţios, ţinând-o în general departe de ochii lumii sub diverse pretexte. Acum declară cu indiferenţă că nu venise pentru că era bolnavă. E mai uşor să eviţi o ispită decât să-i rezişti, obişnuia el să se destăinuiască prietenilor, şi o iubesc atât de mult încât dacă m-ar înşela n-aş putea s-o torturez înainte de a o ucide. La urma urmei, era un mod înţelept de a vedea lucrurile. Nu am reţinut numele sau titlul tuturor invitaţilor. Pot spune, de exemplu, că protejata marchizei, cea care era prietenă cu fiica şefului Poliţiei, se numea Monique, era o copilă superbă de nici optsprezece ani şi cânta minunat la pian, şi că un alt oaspete, un tânăr avocat îmbrăcat în catifea maronie cu tiv roşu, care îi făcea curte asiduu fetei şi care era unul din cei doi cavaleri pe care îi cunoscusem la Josephine la masă, purta numele de Aubert sau Robert. Însă pentru mine, care în general evitam aglomeraţia, oaspeţii erau atât de numeroşi şi de pestriţi, încât chiar ar fi fost de mirare să îi ţin minte. Bineînţeles, Vincennes îi ştia pe toţi, direct sau din reputaţie. Eu nu aveam însă memoria vicontelui, nici gradul lui de interes pentru convenienţe şi categoric nu aveam dezvoltată atenţia cum o avea el. Ceea ce, în curând, avea să mă coste scump. Până una-alta însă, cu patru zile înainte de nuntă, toţi invitaţii erau prezenţi, mai puţin trei: şeful Poliţiei cu fiica sa şi Albert de Guy, inchizitorul.

Page 31: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 7. Vicontesa de Valois

De Guy a sosit a doua zi dimineaţa. Trăsura cu caii negri şi crucea albă văruită pe uşă, în chip de blazon, a oprit în faţa porţilor maiestuoase, iar vizitiul Inchiziţiei, un om cu figura împietrită şi cu crucea albă pe piept, a coborât grăbit şi a deschis uşa. Din vehicul au coborât doi oameni, care semănau destul de mult, şi a căror sosire a adus cu ea o tăcere de moarte. Albert de Guy, mare inchizitor al Franţei, era un bărbat scund, pleşuv, slab şi palid, cam la vreo cincizeci de ani, cu buzele subţiri şi lipsite de culoare încadrate de barbă şi mustaţă, ambele întunecate şi tăiate drept. Dar nu cred că am văzut vreodată pe cineva care să impună mai mult. Sub sprâncenele stufoase, ochii mari, negri, tăioşi, însufleţiţi, de fanatic, fără gene, îţi vârau în suflet un fior ca de gheaţă sau moarte, căci în spatele lor ardea rugul. Roba negru cu alb, săracă dar extrem de curată, şiragul de mătănii şi crucea de la gât erau purtate cu mândrie şi aroganţă, dar şi ca un fel de avertisment: Sunt omul lui Iisus, la o parte. Nu avea nici un fel de bagaje şi nici nu îi trebuiau. Ca slujitori ai Domnului, inchizitorii aveau nevoi puţine, iar populaţia era obligată să le satisfacă. Şi oamenii o făceau bucuroşi. La urma urmei, pentru cei din popor ca şi pentru nobilii conservatori, Inchiziţia era singurul bastion între noi şi Întuneric. Iar Întunericul era aproape. Profeţii sumbre despre Sfârşit şi despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele omenirii au existat întotdeauna, dar în ultimul timp acestea se înteţiseră şi, fără a fi superstiţios, nu puteam să nu remarc că unele semne păreau să le dea dreptate. Pe vremea când eram pasionat de mistere, adunasem câteva poveşti şi întâmplări pe care le credeam mai deosebite, dar Juliette râsese şi le demontase pe loc, cu explicaţii ştiinţifice. Însă Juliette nu se mai afla aici, iar eu mi-am amintit din nou totul. Nu departe de Auvergne, o femeie născuse iepuri. Un raport al Bisericii spunea că unul din cinci locuitori din Vert fusese vizitat de o hârcă. Povestirile acestora, despre demonul cu înfăţişare de cotoroanţă care li se aşeza pe piept sufocându-i şi le lua sămânţa, îngroziseră întreg ţinutul. Între Perte-a-la-Seigne şi Beaurive, călătorii povesteau că Necuratul îi aştepta pe o piatră. Un lup cu coarne fusese ucis lângă port. Ridiculizate de oamenii de ştiinţă şi de raţionalişti, adică cam de toţi oamenii educaţi, poveştile prindeau totuşi la populaţie mai ales în provincii şi asta explica faptul că, în vreme ce mulţi curteni considerau Inchiziţia o instituţie cel puţin depăşită dacă nu chiar barbară, existau şi destui, mai cu seamă în zonele izolate, care îi vedeau pe oamenii ei ca pe îngerii izbăvirii. Nu că Albert de Guy arăta a înger. Deşi fusese invitat singur, inchizitorul venise însoţit. Celălalt, părintele Francois Abel, un preot înalt şi chel, ceva mai tânăr, adus de spate din pricina cărţilor peste care fără îndoială că toată ziua stătea aplecat, conform canoanelor instituţiei, arăta ca o umbră sau o reflecţie a celui pe care venise să-l slujească. Rolul lui părea să fie de a uşura munca inchizitorului, eventual chiar îndeplinind sarcinile mai simple. În plus, oamenii Sfântului Oficiu umblau de obicei câte doi, căci, conform lui Tevignolla, Diavolul soseşte la omul singur. Sunt bine cunoscute câteva cazuri ale inchizitorilor pervertiţi, atraşi de partea Răului de tentaţii şi nebunie. Toată lumea se strânsese pe ziduri ca şi în curte, să îi privească. Când intrară, fură întâmpinaţi doar de Beaummont, care le sărută cu smerenie mâna. Temător, un servitor

Page 32: Calea Sangelui Si a Inimii

pe care nu îl ştiam se apropie, şi de Guy îi făcu un semn, îndrumându-l spre vizitiu. Ca un fulger în soare, pe degetele slabe şi lungi, ca de pianist sau de trişor, am văzut umbra unui rubin sângeriu, o piatră mare încastrată în aur. M-am înfiorat, căci era pecetea pe care o punea pe sentinţe. – Vă e frică?... întrebă lângă mine o voce cristalină şi uşor amuzată, care mă făcu să mă întorc iritat, numai pentru a da cu ochii de o fată pe care nu o mai văzusem. Se poate să fi avut şaptesprezece ani, poate şaptesprezece şi jumătate. Frumuseţea ei nu se poate descrie. Chipul angelic încadrat de bucle blonde şi cârlionţate, prinse parţial pe spate cu o panglică de mătase roşie, faţa fină şi aristocratică, albă ca laptele, ochii căprui-aurii, genele lungi, buzele mari şi roşii care schiţau un surâs amuzat, dar deloc răutăcios, cerceii imenşi de aur fin în urechiuşele delicate, nasul puţin în vânt, de prinţesă răsfăţată, gâtul delicat încadrat cu un colier minunat din aur, toate ar fi făcut-o să arate ca o zeiţă, dacă n-ar fi fost atât de copilă. Dar puritatea care emana din ea, ca o aură, schimba prima impresie şi te deturna de la orice gânduri ţi-ar fi venit, făcându-te să te simţi intimidat şi vinovat, căci era evident că stai de vorbă cu un înger. Nu am observat trupul ei sau cum era îmbrăcată. Nu îndrăzneam să-mi cobor privirea mai jos de bărbie. Eram fascinat. – De fapt, da, domnişoară, am mârâit, iar vocea mea suna prost, cu inflexiuni false. Şi dumneavoastră ar trebui să vă fie la fel. – Sunt slujitori ai Domnului, râse ea, aruncându-mi o privire jucăuşă. Slujiţi cumva de partea cealaltă?... Prima mea impresie a fost că se juca cu mine. M-am încruntat, dar veselia din ochii ei era atât de lipsită de răutate şi râsul atât de plăcut şi de inocent, încât am exclus ipoteza. Era doar un copil. – Pentru unii, Domnul e mai înspăimântător decât pentru alţii, am spus, făcând un efort să-mi revin. Nu toţi ne spunem rugăciunile seara. – Asta e foarte trist, spuse ea dintr-odată serioasă, ar trebui să începeţi să vi le spuneţi. – Pentru dumneavoastră, am să o fac. – Atunci v-am salvat sufletul, zise, făcându-mi în glumă cu ochiul, şi îmi rămâneţi dator!... Nu ştiam ce să zic. Mă blocasem. Se purta atât de natural de frumos, cu o evidentă lipsă de intenţie pentru flirt, dar în acelaşi timp binevoitoare şi prietenoasă. Simţeam că dacă mai zic ceva, o să încep să mă bâlbâi. – Fără îndoială, am spus cu dificultate. Dacă am să mă pot revanşa vreodată... – E, îmi spuse ea continuând să zâmbească, sunt sigură că un bărbat ca dumneavoastră va putea găsi o modalitate să-şi plătească datoria faţă de o biată copilă. De fapt, v-aş fi rugat să-mi oferiţi braţul şi să mă însoţiţi la o plimbare pentru a-mi arăta minunăţia asta de castel părăsit, dacă nu l-aş auzi chiar acum pe tatăl meu că mă strigă. O zi bună vă doresc, şi nu uitaţi rugăciunile!... mai zise, răsucindu-se cu graţie pe călcâie şi dispărând pe scări într-o volbură de dantele a rochiţei galbene care îi învăluia trupul suav, întrezărit pentru prima dată. Am urmărit-o din priviri cum cobora, buimăcit, şi am văzut-o apropiindu-se veselă şi îmbrăţişând un bărbat în vârstă, înalt şi masiv, cu o barbă sură şi deasă, îmbrăcat de sus până jos în catifea neagră. La gât purta un lănţişor lung de fier. Spre deosebire de toţi ceilalţi oaspeţi, omul nu era înarmat, şi l-am recunoscut pe contele de Valois-Lacross, şeful Poliţiei.

Page 33: Calea Sangelui Si a Inimii

– E logodită, îmi spuse Vincennes, care se apropiase fără să-l văd, punându-mi mâna pe umăr. Am tresărit şi m-am întors către el. – Nu am nici un fel de intenţii, am spus nemulţumit, aşa că nu mai interpreta tu evenimentele. – Păi nu am ce să interpretez, e clar ca lumina zilei, îmi zise el fără să râdă, dar chiar nu e nimic de făcut. Se va căsători în septembrie viitor cu un locotenent de cavalerie. Sunt foarte îndrăgostiţi. – Să sperăm că nu are şi ea imaginaţia ta, i-am zis, altfel o să-şi facă o părere proastă despre mine. – Cred că şi-a făcut deja o părere despre tine, fie ea proastă sau nu, mai spuse vicontele, şi am coborât amândoi de pe ziduri. În curte, Lacross vorbea cu inchizitorul, iar Adrianna de Valois mă văzu trecând şi îmi făcu drăgălaşă cu mâna.

Page 34: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 8. Invitatul mirelui

În mod ciudat, cu excepţia lui Vincennes, care, aşa cum am menţionat, ştia cam pe toată lumea, invitaţii nu se cunoşteau unii pe alţii. Cred că Josephine îi alesese aşa special, pentru că prudenţa şi buna-cuviinţă faţă de un străin erau practic cel mai bun obstacol în calea bârfelor. În afară de asta, oaspeţii proveneau din medii sociale atât de diferite – militar, Biserică, lumea mondenă, cea medicală etc. – încât cu greu s-ar fi putut forma o adunare mai eterogenă. Totuşi, pentru a evita situaţiile penibile, mirii fixaseră un mare banchet, chiar înainte de nuntă. Acesta urma să aibă loc în Sala de Aur de la parter, singura suficient de încăpătoare. Toţi invitaţii trebuiau să stea la aceeaşi masă – fără îndoială că era necesară una deosebit de lungă, construită probabil anume – şi să poarte o conversaţie de apropiere. Uram conversaţiile de apropiere. De altfel, de n-ar fi fost îndatorirea mea de prieten faţă de Vincennes şi farmecul deosebit exercitat asupra mea de tânăra vicontesă (pe care însă nu am reuşit să o mai întâlnesc în ziua aceea şi nici în următoarea), cred că misterul care învăluia faptele nu ar fi fost suficient să mă reţină aici. Îmi pierdusem o mare parte din interes pentru orice odată cu averea şi cu Juliette, dar, din fericire (sau cel puţin aşa am gândit atunci), puteam să îmi petrec cea mai mare parte a zilei citind în uriaşele şi slab luminatele săli de lectură ale Castelului de Lauras, a cărui bibliotecă mărturisesc că era foarte bine aprovizionată. Lipseau însă orice lucrări oculte, datorită grijii bătrânului marchiz de Lauras-Montale. Trebuia să mă mulţumesc cu literatură de salon şi tratate de geometrie, care, trebuie să precizez, nu mă satisfăceau chiar pe de-a întregul. Mai existau şi discuţii interesante. Asta când nu dădeam peste doctorul Perrigord. Individul devenise de-a dreptul agasant, încercând să mă convingă de posibilitatea inventării unor aparate privind transmiterea sunetului la distanţă. Fără să neg importanţa unei atare descoperiri, nu vedeam posibilitatea realizării ei în viitorul apropiat. Perrigord susţinea însă că el deţine cheia invenţiei. Trei persoane reuşiseră să îmi trezească atenţia în cadrul conversaţiei purtate. Tânărul avocat care o curta pe prietena vicontesei, Monique, şi despre care am aflat într-un final că se numeşte Robert de Lumiers vorbea foarte bine despre sistemul juridic şi despre concepţia de dreptate. Era un băiat de bun simţ. Huguet de Castlenove, deşi retras, discutase cu mine de două ori, şi îmi lăsase impresia unui om cu o educaţie şi o cultură solide, ceea ce contrazicea oarecum reputaţia lui de scandalagiu. Iar domnişoara de onoare care îmi fusese iniţial prezentată se plimbase cu mine într-una din seri, vorbindu-mi laudativ despre baronul Von Walter. Ca urmare, când acesta ne-a invitat, pe mine şi pe Vincennes, la o partidă de cărţi, ca să mai alungăm din plictiseală, am acceptat amândoi imediat, Vincennes mai mult din curiozitate decât din patima jocului. Fiind vorba de singurul invitat al mirelui, putea să ne ofere, voluntar sau nu, câteva informaţii. Eu mărturisesc că mă gândeam mai mult la joc. De aceea şi câştigam, în vreme ce Vincennes, care sporovăia distrat, pierdea mână după mână. Baronul juca bine, dar în stilul german, aşa că în faţa mea nu avea nici o şansă. Destul de mulţumit, am realizat că, dacă făceam din asta un obicei, aş fi putut pleca de la nuntă mai în bani decât sosisem.

Page 35: Calea Sangelui Si a Inimii

După mai multe pahare de vin roşu de Burgundia întovărăşite din plin cu pesmeţi şi după ce mai multe sume de bani şi-au schimbat succesiv proprietarii ajungând în cea mai mare parte în buzunarul meu, Vincennes se decise să atace frontal, dând cărţile pe faţă. – Şi zi aşa, dragul meu, de când şi de unde îl cunoşti pe conte?... Baronul, care tocmai se pregătea să decarteze, se opri brusc. L-am văzut şovăind, neştiind parcă ce anume să facă, apoi păru că se decide şi spuse calm fraza care ne lovi: – Păi, l-am cunoscut în trăsură în drum încoace. Totul se învârti o secundă. M-am uitat la Vincennes şi el se uită la mine, prostit, fără să mai înţelegem nimica. Sub bolţile de piatră ale castelului, un curent rece de aer suflă în lumânări, făcând să tremure flăcăruile palide. – Pe drum încoace?...bâigui cu greutate amicul meu. Aşadar sunteţi invitatul marchizei?... Von Walter lăsă cărţile pe masă. Nici unul din noi nu mai juca. – Chiar deloc. M-a invitat mirele. Mă duceam în altă parte, dar ne-am nimerit în aceeaşi caleaşcă. Având origini apropiate, am stat de vorbă puţin, după care contele mi-a adresat invitaţia. Domnule baron, mi-a spus, mi-aţi face un mare serviciu dacă aţi accepta, deoarece soţia mea insistă să invit şi eu pe cineva, iar eu n-am invitat pe nimeni.

Page 36: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 9. Schimb de idei

După spusele lui Von Walter, contele nu îi ceruse să mintă, pur şi simplu se arătase indiferent la felul cum baronul avea să îi susţină spusele. Îl prezentase ca pe un prieten şi apoi continuase să se arate destul de apropiat de el. Cea mai mare parte a serilor cinau împreună. Baronul îl găsea pe conte, ca şi noi, o companie puţin cam rigidă şi conservatoare, dar nu neplăcută, mai ales că îi arătase tot timpul cea mai adâncă consideraţie. Naţionalităţile lor destul de apropiate şi faptul că ambii călătoriseră mult – se pare că Max Schwartz fusese ambasador în ţări ca Slovacia, de exemplu – le dăduseră câteva subiecte comune. Dar Schwartz vorbea puţin despre sine, arătându-se mai interesat de subiecte ca starea drumurilor sau a vremii, geografie, politică. I-am mulţumit lui Von Walter pentru sinceritatea arătată şi ne-a răspuns cu un zâmbet că îi suntem simpatici şi că se bazează pe discreţia noastră. Ne-am întors apoi în camera lui Vincennes, unde ne-am turnat amândoi sănătos de băut, deşi nu prea mai era cazul. – E rău de tot, spuse prietenul meu într-un târziu, privind flăcările care dansau în cămin, aruncând pe perete languroase umbre de demoni. Cred că am făcut o prostie şi te-am vârât şi pe tine în ea. – Acum nu mai putem da înapoi, am spus repede cu gândul la vicontesa de Valois, speriat că vroia să sugereze ideea de a pleca. Convenienţele... – Da, dragul meu, ştiu, oftă obosit vicontele, şi cu toate astea mă întreb dacă nu e mai bine să încălecăm şi să plecăm acum, cu o scuză de circumstanţă. N-ar fi fost mai bine, dar atunci n-o ştiam. Nimic nu avea să mai fie bine vreodată. Tot binele pe care l-am cunoscut a murit în Castelul Ultimelor Turnuri. – În fine, spuse el văzând că tăceam, mă port ca o babă superstiţioasă de la ţară. În cel mai rău caz e vorba de vreo înşelătorie. Marchiza a pus mâna pe ăsta din vreun motiv oarecare şi profită de faptul că nu cunoaşte pe nimeni ca să-l prostească. – Cu ajutorul nostru, am subliniat eu, sorbind din vin bucuros că renunţase la ideea plecării. – Păi, zise el, o să fim mai atenţi. Nu vom permite ceva ce depăşeşte graniţele onoarei. Dar dacă marchiza pune într-adevăr la cale vreo ticăloşie, o să se ardă, cu toţi ăştia aici. Mă refer la Valois-Lacross şi la inchizitor. De fapt, şi la duce. M-am înfiorat. Nu ştiu de ce, când a pronunţat cuvintele o să se ardă, mi-am simţit oasele umplute cu vată. – Nu ţi se pare ciudat – în încăperea străveche, vocea mea suna neobişnuit de slabă – că onorabilul conte austriac n-a fost în stare să invite pe nimeni la nuntă, decât pe un călător întâlnit pe drum?... Nu are nici măcar un prieten sau o rudă la el în ţară?... – Din cât de multe ştim despre el, poate fi vreun exilat sau vreun căutat pentru crimă, dădu Vincennes din umeri. Mai grav mi se pare că marchiza nu mi-a menţionat asta. Să nu ştie? …Sau m-a minţit?... Nu puteam să îi răspund la întrebare. Îl înţelegeam cât era de frustrat. Pe faţa lui palidă se citea indignarea. – Şi mai sunt şi altele, şuieră el. Ai observat lipsa aproape totală a gărzilor?... Un castel ca ăsta ar fi trebuit să aibă cel puţin douăzeci-treizeci. Eu nu am văzut decât doi oameni. Cică ar mai fi un căpitan care lipseşte momentan, cu treburi. Bineînţeles că avea dreptate. Remarcasem şi eu că palatul nu părea păzit.

Page 37: Calea Sangelui Si a Inimii

– Am vorbit cu una din gărzi ieri dimineaţă, i-am zis. Avea accent de sudist. Nu e de pe aici. – Să zicem că a moştenit castelul de curând, dar ar fi trebuit să aducă oameni măcar pentru nuntă. Ce naiba e cu femeia asta?!... Dacă îl asasinează careva pe ducele de Chalais?!... – Cred că Chalais poate să îşi poarte singur de grijă, şi poate marchiza s-a gândit că toată lumea e în siguranţă cu atâtea personalităţi pe aici. Avem militari, poliţişti, spadasini.... chiar tu eşti una dintre cele mai bune lame din zonă. Poate exagerăm noi. – Poate, făcu el mohorât, dar eu nu cred. Nu mai îmi pare un mister. Îmi pare o mârşăvie. Bănuiesc că avea dreptate, dar eu deja nu mă mai concentram pe problemă. Un chip de zeiţă-înger îmi juca tot timpul în faţa ochilor. Nu mai aveam chef de vorbă, vroiam să mă duc să mă culc. M-am ridicat. – Lasă, vedem. Vom fi cu ochii în patru. – Da, zise el uitându-se la mine suspicios, vom fi. Trebuie să ne dăm seama ce se pune la cale. Von Walter, ăsta. Mi se pare de treabă. Poate ne va fi de folos. Pentru prima şi singura dată ne-am aflat aproape de adevăr, când am intuit amândoi cât de important era Von Walter. Dar apoi ne-am luat cu altele şi intuiţia ne-a părăsit, şi în felul ăsta Diavolul ne-a distanţat de singurul om care înţelegea ce se petrece.

Page 38: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 10. Două informaţii

Ca la orice eveniment social, zvonurile începuseră deja să circule. Principala eroină a poveştilor care se iviseră era Giulianna Sellini. Recunoscută deja la sosire pentru frumuseţea ca şi pentru imoralitatea ei, contesa era ţinta perfectă. Începuse să se sugereze că ea era amanta misterioasă a tânărului Castlenove. Bineînţeles, asta o spuneau doar femeile, care nu puteau fi provocate la duel. Se pare că sursa fusese doamna Perrigord, nevasta doctorului. Într-o după-amiază, Vincennes mă întrebă, înecându-se de râs, dacă contesa mă vizitase în timpul nopţii. Îmi şopti apoi despre ea că, în ciuda prezenţei inchizitorului sau poate tocmai din pricina asta, Sellini începuse să-şi petreacă nopţile în camerele tinerilor drăguţi, sau cel puţin aşa se susţine. – Şi al tinerelor, adăugă el. – Eu nu sunt drăguţ, i-am răspuns, şi o lăsă baltă. Destul de multe se vorbeau despre Adrianna de Valois şi logodnicul ei, care se pare că era destul de apreciat de sexul frumos. De altfel, şi vicontesa era foarte populară, fizicul desăvârşit şi modul ei dezinvolt şi prietenos de a se comporta impunând-o cu uşurinţă. Până şi ducele de Chalais fusese impresionat. I-am zărit într-o dimineaţă discutând în grădină, ea cu un trandafir în mână, ascultând interesată ce îi spunea nobilul. Erau amândoi foarte frumoşi şi se potriveau, ceea ce m-a scos din sărite. Cu Albert de Guy lumea începuse să se obişnuiască. Inchizitorul era tăcut şi îşi petrecea timpul mai mult singur sau cu şeful Poliţiei. Cei doi oameni păruseră să se înţeleagă foarte bine încă din primul moment. De asemenea, de Guy se arăta deosebit de interesat de arhitectura străveche a castelului, pe care îl vizitase în întregime. Pusese câteva întrebări şi despre portretele maiestuoase de pe pereţi. După cină, drumul meu se intersectă cu al lui în curte. Ochii ca de foc ai prelatului se uitară spre mine, şi mi-am ferit privirea grăbit, îndepărtându-mă cât am putut de repede. Nu-mi plăcea uitătura pe care mi-o aruncase. Absurd de speriat, m-am întrebat dacă nu cumva vicontesa de Valois îi menţionase că eu nu-mi spuneam rugăciunile. În dimineaţa următoare l-am reîntâlnit pe Chalais. Stătea singur pe o alee, mirosind un trandafir, şi m-am întrebat dacă era acelaşi pe care îl văzusem în mâinile vicontesei. Am remarcat că unul din spini îi intrase în degetele albe, adunând o purpură sângerie pe manşeta costumului, fără ca lui să îi pese. Îmi făcu un semn poruncitor, oprindu-mă să trec mai departe. – Arthur de Seragens, nu?... Cavaler, parcă?... întrebă, cu ochii lui albaştri pironiţi ironic pe faţa mea, şi cu întreaga atitudine arogantă şi ostilă. – Chiar da, monseniore, i-am răspuns, sperând că asta fusese totul. – Eram curios să te văd la faţă, îmi zise el, examinându-mă într-un mod neplăcut, de parcă privea o insectă. Îţi ştiu numele...de undeva. – Sunt destul de cunoscut, am zis eu, şi el îmi aruncă o privire urâtă, îngrijorat că aş putea să îl iau peste picior, dar faţa mea nu sugera asta. Şovăi o secundă, apoi păru să îmi dea liber. – Bine, pleacă, îmi spuse, îmi amintesc eu. Am plecat. Nu mergea deloc bine. Dar abia am făcut trei paşi, că Giulianna Sellini, care asistase la discuţie dintr-un intrând de piatră aflat în apropiere, unde se retrăsese împreună cu Robert, avocatul, pentru cine ştie ce discuţie privată, mă ajunse grăbită din urmă şi mă luă nonşalantă de braţ. Înfiorat, mi-am amintit spusele lui

Page 39: Calea Sangelui Si a Inimii

Vincennes şi am căutat să le şi uit în aceeaşi clipă. Trupul ei perfect lipit de al meu nu mă ajuta prea tare. – Ah, cavalere, se pare că nu vă aveţi deloc bine, spuse ea surâzând cu buzele ei senzuale, şi asta nu e în avantajul tău. De unde crezi că te cunoaşte?... Era îmbrăcată cu o rochie verde-smarald, strânsă pe corp, cu un decolteu nenecesar de adânc şi volănaşe azurii de dantelă. Într-un fel, îmi amintea de Juliette. – Nu ştiaţi, doamnă, că nu e deloc politicos să trageţi cu urechea?... – Reputaţia mea nu e de persoană politicoasă, râse ea, şi aveţi dreptate să mă evitaţi. – Dar nu vă evit, am spus mirat, pur şi simplu nu mi s-a părut că prezint interes pentru dumneavoastră. – Sau nu vi s-a părut că eu prezint interes pentru dumneavoastră, ripostă ea fixându-mă insistent, ... spre deosebire de vicontesă. Am tresărit violent. Petrecusem doar câteva clipe cu domnişoara de Valois, iar contesa Sellini, după Vincennes, era a doua persoană care îmi remarcase interesul. Eram aşadar chiar atât de uşor de citit?... Şi dacă da, ce gândea despre asta vicontesa?... Parcă ghicindu-mi gândurile, contesa continuă: – Nu vă obosiţi să negaţi...Dacă n-aş fi fost lămurită la scena de pe zid, atunci felul în care v-aţi uitat la ea şi la ducele de Chalais mi-ar fi spulberat îndoielile... – Nu neg nimic, scumpă doamnă, am spus şi eu în sfârşit, pentru că nu e nimic de negat. Mă tem că vicontesa şi ducele păreau a face un cuplu cum nu se poate mai potrivit. – Desigur nu gândiţi asta, şi, întâmplător, aveţi dreptate, spuse contesa Sellini; spre binele domnişoarei, sper că nici ea nu gândeşte aşa. Am privit-o şocat. Ce oare vroia să spună?!... – Din câte ştiu eu, am abordat subiectul prudent, în vreme ce ochii ei mari mă studiau zâmbitori şi plini de înţelesuri, ducele are o reputaţie ireproşabilă din acest punct de vedere. Soţia ducelui... – Soţia ducelui, mă întrerupse contesa fără să mai zâmbească, este bolnavă tot timpul, şi este văzută de o singură cameristă şi de un singur medic. Primul ei doctor a fost jupuit de viu şi atârnat de zidurile castelului într-o zi de Crăciun. În felul acesta, nimeni nu a putut afla de rănile de bici, de arsurile şi de bucăţile de piele jupuită de pe spatele ducesei....şi de pe alte părţi ale corpului ei. Am simţit inima sărindu-mi în gât şi bătându-mi acolo de groază. – Ce spuneţi?...am bâiguit. De unde?... – Ştiu povestea, îmi zise ea cu nerăbdare. Dragostea deosebită dintre ei. Partea asta cel puţin e reală. Ea îl iubeşte ca pe un zeu. Are o statuie cu el pusă într-un altar, şi i se închină. Ceea ce îi face el... ei îi place. Dar asta nu o va opri să moară oricum. Căci şi Chalais are un altar la care se închină la un zeu, şi acest zeu la care se închină el este Moartea. Tâmplele îmi zvâcneau. Mă sufocam. – Şi vă mai dau o informaţie, mai spuse ea, strângându-mi cu putere braţul. Ducele se trage direct din Gilles de Rais, deşi se străduieşte s-o ascundă. E născut din viol şi incest. E bolnav. Tortura şi durerea altor fiinţe e singurul lucru care îi produce plăcere. Îşi iubeşte soţia, aşa cum poate iubi el... şi o otrăveşte constant, cu acordul ei, cu tot felul de poţiuni care să îi amplifice simţurile şi să îi crească senzaţia de durere, făcându-i totodată organismul mai rezistent pentru perioade scurte ca să poată îndura. Îi face asta de

Page 40: Calea Sangelui Si a Inimii

când avea unsprezece ani, când a luat-o pentru prima dată. Aşa că dacă vă pasă de soarta vicontesei şi sunt convinsă că vă pasă...ţineţi minte ce vă spun: în curând, ducele de Chalais va avea nevoie de o soţie nouă. Îmi venea să o lovesc ca să înceteze. – De ce îmi spuneţi toate astea?... am reuşit eu să articulez. Ce pot face eu?... Ce vreţi de la mine?... – Habar n-am, îmi răspunse ea, dar mi s-a părut că vă pasă. Şi mie îmi place copila. Sunteţi singurul care nu mi-a făcut avansuri de când am venit aici, sau aproape, şi nu aţi răspândit nici un fel de vorbe despre mine. Asta m-a făcut să presupun că sunteţi în regulă. Am considerat necesar să vă avertizez. Mai departe faceţi ce credeţi şi ce vă îndeamnă conştiinţa. Dar dacă aş fi tatăl sau... iubitul ei, aş fi vrut să ştiu cine e cel cu care îşi petrece timpul. Cu aceste cuvinte îmi dădu drumul şi dispăru, lăsându-mă năucit în mijlocul aleii principale.

Page 41: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 11. Un incident

În orele următoare, am decis să ignor avertismentul contesei. Nu îmi era uşor, dar nu aveam căderea să îi spun domnişoarei de Valois cu cine poate să se vadă şi cu cine nu, cu atât mai mult cu cât Vincennes era de părere că informaţiile obţinute de la Giulianna Sellini nu erau neapărat de încredere. – Am auzit şi eu câte ceva, da, spuse prietenul meu gânditor, dar nu chiar atât de în alb şi în negru. Originile ducelui sunt învăluite în mister, dar chiar dacă contesa are dreptate, nu pot să îl blamez că încearcă să ascundă asta. Ştim cu toţii ceva despre etichete. Despre treaba cu doctorul, la urechile mele a ajuns că ar fi fost îndrăgostit de copilă, şi de aceea a fost executat. Mai spun unii că ar fi încercat să o răpească şi că l-ar fi atacat pe duce. Nu pot nega că tatăl ei s-a arătat nefericit de căsătorie şi chiar a murit la scurt timp după aceea; unii spun că s-ar fi sinucis. Dar fiecare cu obiceiurile lui intime. Ce putem face dacă ea e de acord?... Nu cred o iotă din treaba cu închinatul, Chalais e fără îndoială raţionalist. De unde ştie Sellini toate acestea?... Mie mi se pare că doar încercă să-ţi pară interesantă. Şi despre ea se spune că, în adolescenţă, i-ar fi sedus deodată pe Dumnezeu şi pe Diavol, în timpul unei îngrozitoare ceremonii interzise. Şi cum adică eşti singurul care nu s-a dat la ea?... Doar nu o curta-o inchizitorul!... – A zis aproape, i-am reamintit eu. – Oricum ar fi, ce naiba!... Vorbeşte aiurea, sunt convins. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, legea nu s-a încălcat în vreun fel şi nici nu e treaba noastră. Sau este?... Se uită la mine, întrebător, dar am tăcut, căci nu mai aveam chef de discuţii despre vicontesă. – Mai interesant e, zise el, că ducele te cunoaşte de undeva. De unde?... Bănuiam de unde, dar nu i-am spus-o. Ăsta era alt subiect despre care nu aveam chef să discut. – I se pare, probabil. Sau căuta un motiv să se ia de mine. – De ce ar face-o?... – Nu ştiu, şi tu!... Lasă-mă naibii!... m-am răstit eu, supărat, şi cu asta am pus capăt discuţiei. Jignit, Vincennes m-a evitat toată ziua, dar până la urmă i-a trecut, căci ştia că nu aveam de gând să îmi cer scuze. – Am de ales între să-ţi trec cu vederea sau să te ucid în duel, râse el la jocul de cărţi de seară, şi nu eşti suficient de bun spadasin ca să mă complic cu tine!... Ceea ce însă ni se părea clar amândurora, era faptul că ne aflam în prezenţa celei mai interesante adunături de oaspeţi posibil. Şi la Paris, fiecare avea ceva deosebit, vreo bârfă sau vreun scandal în spate, ori vreo realizare notabilă, dar aici parcă se depăşise sfera normalului. Era ca şi cum Josephine de Lauras se străduise să adune cele mai pitoreşti personaje din toate colţurile ţării, pentru a-i oferi soţului ei un adevărat spectacol, nu neapărat de cea mai bună calitate. Şi persista senzaţia că suntem manipulaţi, că jucăm nişte roluri pe care ni le-au hotărât alţii. Erau prea multe coincidenţe. Chiar înaintea banchetului, a avut loc un incident care intrigă pe toată lumea aflată de faţă. Pregătirile de nuntă erau aproape gata. Schwartz lipsise câteva zile, astfel încât nu apucase să fie prezentat inchizitorului. La sosire, coborând din caleaşcă cu cizmele pline de praf, contele fu întâmpinat cu veselie de logodnică, care îl încunoştinţă despre sosirea lui de Guy şi se grăbi să-l prezinte.

Page 42: Calea Sangelui Si a Inimii

Prelatul se afla în curtea principală, discutând, ca de obicei, cu Lacross. În preajmă mai erau două grupuri, eu cu Vincennes şi cu Perrigord, în stânga, şi Von Walter cu domnişoara de onoare şi cu Monique, prietena vicontesei, ceva mai în spate. Contele era urmat de Villard, intendentul, şi de unul din servitori. – Sfinţia Ta, ciripi marchiza cu veselie, a sosit şi fericita clipă în care veţi face cunoştinţă cu viitorul meu soţ, ceea ce pentru noi e o mare onoare. El este contele Maximillien Schwartz, iar domnia sa este Albert de Guy, din Sfânta Inchiziţie!... – O, însă ne cunoaştem, spuse de Guy liniştit, în vreme ce ochii lui arzători întâlneau privire rece a contelui. – Într-adevăr, zise Max Schwartz, ne cunoaştem... Sfinţia Ta. Întâi şoc, pe urmă tăcere. Marchiza încremenise, cu ochii verzi larg deschişi, uitându-se la cei doi bărbaţi, care la rândul lor se uitau unul la altul. Vincennes mă înşfăcă înfrigurat de braţ, cu tot trupul tremurând de anticipare, din nou ca la vânătoarea de demult, la care luasem amândoi parte. Începe, îmi şopti el şi cumva am înţeles ce vroia să spună. Involuntar, amândoi am păşit spre marchiză, ca şi cum am proteja-o, fără să ştim exact de cine sau de ce. Peste umărul ei trandafiriu, vizibil din rochia creme cu roz, am întrezărit privirea atentă a lui Von Walter. În ochii baronului sclipea ceva mai mult decât interes, era ca şi cum ar spune V-aţi prins? şi Sunt cu voi, dar poate mi se părea mie. Şi ceilalţi spectatori înţelegeau că ceva nu e în regulă. Villard şi lacheul se retraseră, discreţi. Perrigord păşi în faţă, curios, iar cele două fete se uitau şi ele la protagonişti, uimite şi încurcate. Lacross părea indiferent ca de obicei, dar aş fi pariat că nu era. Castlenove, care trecea pe acolo, se opri, studiind scena. Avea mâna pe mânerul spadei. – Iertare, Sfinţia Voastră, îngăimă cu greutate marchiza, încercând să-şi înghită nodul din gât, nu ştiam... soţul meu nu mi-a spus... nu-mi dau seama... – Linişteşte-te, fiica mea, spuse calm inchizitorul, domnul conte nu ţi-a spus pentru că nu avea de unde să ştie, sau cel puţin aşa cred. În împrejurarea în care ne-am cunoscut, nu s-au făcut prezentările de rigoare. Dar eu nu uit niciodată un chip, mai ales când îl întâlnesc în anumite circumstanţe... şi văd că domnul conte îmi seamănă. Marchiza se relaxă oarecum, deşi tensiunea nu dispăruse cu totul. – În cazul acesta, încercă ea să râdă, poate ne lămuriţi şi nouă misterul... În jur se mai adunaseră şi alţii. Doamna Perrigord, Robert de Lumiers, contesa Sellini. – Cu cea mai mare plăcere fiica mea, zise prelatul, în vreme ce Max Schwartz se înclină uşor în faţa lui, mai cu seamă pentru că e vorba de o faptă în care s-a văzut lucrarea Domnului. Mă aflam la Madrid în acele vremi – să fie în jur de doi ani de atunci – şi părintele Abel încă nu lucra cu mine. Eram însoţit de un preot bătrân, un spaniol, pe nume Sergio Rosa, şi venisem pentru un exorcism. Am schimbat cu Vincennes o privire. Supranaturalul se ivea cam des în poveştile din jurul marchizei. Nu mi se părea în regulă. Din câte observam, nici lui. – O, un exorcism, ce interesant!... spuse marchiza cuprinzându-se cu braţele într-o spaimă reală sau simulată, în vreme ce toţi se apropiară să audă mai bine. Singur Castlenove se trase câţiva paşi înapoi, neinteresat, fără să plece însă. Şi continua să ţină mâna pe spadă.

Page 43: Calea Sangelui Si a Inimii

– Da, un exorcism, fiica mea, zise de Guy, şi încă unul dintre cele mai urâte. O tânără nobilă din împrejurimi se dăruise Diavolului, păcătuind în neînchipuite feluri cu acesta. În cele din urmă, ajunsese să îl poarte în trup. Părinţii ei, îngroziţi, contactaseră Sfântul Oficiu, căci tânăra era acum de nerecunoscut, se rănea pe ea şi pe alţii, comitea lucruri spurcate cu animale şi vorbea împotriva Bisericii şi a părinţilor ei. Când am târât-o cu greutate în piaţă – căci chiar şi în faţa crucii, puterea ei era ca a opt bărbaţi voinici – şi eu şi Sergio Rosa am remarcat ochii ei care se umpluseră ca de smoală şi dinţii care îi crescuseră în gură ascuţiţi şi stricaţi, semn că se transformă în demon. – De parcă ar fi posibil... murmură Perrigord, suficient de încet însă ca inchizitorul să nu audă. Ceilalţi tăceau, impresionaţi. – Erau urmările fornicaţiei, spuse prelatul, şi vocea lui era când povestea la fel de liniştită ca întotdeauna. Se vedea că priveşte evenimentele cu detaşare, de pe poziţia unui om sigur pe el şi pe misiunea îndeplinită. Am avut mari dificultăţi în a o imobiliza, continuă, şi oamenii din mulţime nu voiau să ne ajute. Pe la jumătatea slujbei, a izbutit să ne scape un moment şi într-un mod vicios l-a muşcat de braţ pe Sergio Rosa, iar braţul lui a putrezit şi i s-a uscat cu totul în câteva zile. – La naiba, mă sperie, şopti înfuriat Vincennes, dar i-am făcut semn să tacă. O uşoară rumoare cuprinsese auditoriul, iar Lumiers o conduse pe una din fete ceva mai încolo, căci era palidă şi se simţea rău. – Din fericire însă, continuă inchizitorul fără să dea vreo atenţie reacţiei pe care o stârnea, un om a înaintat din mulţime luând locul lui Rosa şi ajutându-mă să duc slujba până la capăt. Când demonul a eliberat-o, ameninţări groaznice au zburat de pe buzele ei vinete către bărbatul care intervenise. Acesta nu i-a răspuns în vreun fel şi deloc nu i-a vorbit, şi nu l-am mai putut găsi ulterior să îi mulţumim. Am aflat doar că era un străin în trecere, şi acum ştiu că era soţul domniei voastre. O tăcere moale se aşeză peste noi, când Albert de Guy îşi încetă povestea. L-am privit cu toţii pe Max Schwartz într-o altă lumină, iar logodnica lui părea topită de admiraţie. Contele se înclină cu modestie, mai adânc decât o făcea de obicei şi cu mai puţină rigiditate. – Toate acestea, spuse de Guy, mă fac să consider invitaţia la a voastră nuntă mai mult decât o coincidenţă fericită. Văd aici mâna Domnului, care a dorit să ne întâlnim din nou, ca să vă pot în sfârşit felicita pentru modul creştinesc în care v-aţi făcut datoria. Dar nu întinse mâna spre conte în semn de binecuvântare, şi nici acesta nu se aplecă să i-o sărute. N-aş putea să spun de ce... dar eram convins că amândoi se prefăceau.

Page 44: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 12. Trei caractere

Incidentul a schimbat imediat percepţia oaspeţilor cu privire la Max Schwartz. Până în momentul acela, era poate cel mai şters personaj de la nuntă. Nu cred că i-am auzit numele pomenit de trei ori, iar de fiecare dată era legat de cel al marchizei. Brusc, lumea începu să îl vadă ca pe un fel de erou misterios, romantic, care lasă faptele să vorbească, şi toate doamnele şi domnişoarele prezente – inclusiv doamna Perrigord – ajunseseră să îşi dea ochii peste cap cu îndemânare la trecerea lui. Contele, însă, nu părea să observe. Rămase la fel de rezervat şi rigid ca de obicei, ceea ce nu făcu decât să sporească misterul. Mai remarcasem ceva. Pe tot timpul scenei, Huguet de Castlenove rămăsese încordat şi atent, iar la final se retrăsese discret, dar cu mâna în continuare pe garda săbiei şi cu spatele. Se prea poate ca omul să fii fost pur şi simplu nebun – lucrurile ce se spuneau despre el, în special duelurile şi brusca schimbare de personalitate apărută odată cu lepădarea sutanei păreau să confirme această ipoteză – dar pe mine nu mă convingea. Mi-am propus să discut asta cu Vincennes cât mai rapid posibil, dar ca de obicei discuţia a evoluat în altă direcţie şi am renunţat. Ne-am întors amândoi în camerele noastre, unde urma să ne pregătim pentru mult-aşteptatul banchet dinainte de nuntă. Prietenul meu era tăcut, şi i-am respectat tăcerea. La uşa camerei sale însă, înainte de a ne despărţi, se decise să vorbească: – Frumoasă scenetă, zise. Sper că nu te-ai lăsat păcălit. L-am asigurat că nu mă lăsasem. – E evident că ceva se ascunde în spatele vorbelor inchizitorului, remarcă el gânditor. Părea că doreşte să îl laude pe conte sau să îi mulţumească... dar undeva în spatele amabilităţii, eu am citit o ameninţare. De altfel, întreaga lor atitudine părea să sugereze un fel de rivalitate. Şi nici unul nu s-a arătat surprins când s-au întâlnit. Avea dreptate. Remarcasem şi eu toate astea. – E posibil, am întrebat, ca de Guy să îi poarte pică pentru că i-a stricat spectacolul?... am întrebat. – Este, răspunse el, însă n-aş paria pe asta. – Gândeşte-te bine, am insistat. Părinţii unei posedate sesizează Sfântul Oficiu. Sosesc la faţa locului Albert de Guy, mare inchizitor, şi încă unul Sergio Rosa. Începe, bineînţeles, exorcismul. Lucrurile merg prost, Rosa e rănit şi abandonează, de Guy nu mai stăpâneşte situaţia, cere ajutor din public şi nu vine nimeni. Inchizitorul pierde teren. Intervine Max Schwartz, imobilizează fata care avea forţa a opt oameni voinici, de Guy îşi recită palavrele şi totul se linişteşte. Lumea îl aclamă pe Schwartz. Ai văzut ce efect a avut şi aici. Inchizitorul e umilit, s-a făcut de râs, pe el şi instituţia pe care o reprezintă. Vrea răzbunare. Are acum ocazia, din prostia marchizei sau cu complicitatea lui Beaummont care o convinge să îl invite. Soseşte şi pregăteşte ceva. N-are logică?... – N-are, mi-o reteză el. Dacă era aşa, nu povestea acum totul din nou, să se mai umilească o dată. Sau povestea dintr-o altă perspectivă ca să se pună pe el într-o lumină mai bună. Nu e asta. Am ridicat din umeri. – Atunci, poate a aranjat cu marchiza să spună o poveste care să îi dea popularitate soţului. Poate se culcă cu ea. Sellini a sugerat că aproape toată lumea i-a făcut avansuri. Poate de Guy e un depravat. Cine ştie?...

Page 45: Calea Sangelui Si a Inimii

– Ar fi prea simplu şi prea complicat totodată. Dacă de Guy nu era în regulă, până acuma s-ar fi ştiut. Şi n-ar fi venit însoţit la nuntă. N-ai dreptate. Mă tem de ceva mai rău. Mă săturasem. – În fine, o să vedem. Nu-mi pasă. – Ba cred că ar trebui să îţi pese, mă contrazise el, şi încă al dracului de mult. Dacă nu pentru tine sau pentru mine, măcar pentru ea. Ceva îmi spune că suntem în mare pericol. – Ascultă, i-am zis, vreau să încetezi cu prelegerile. La urma urmei, tu m-ai adus aici, şi unul din scopuri era chiar să cunosc lume nouă. Te ajut cu misterul ăsta, dar nu te mai lua de mine. Fac atât cât pot. Văzu că mă enervasem. Vorbi blând: – Crede-mă, înţeleg prin ce treci, dar e o cauză pierdută. Mai mult chiar, eşti prietenul meu şi am nevoie de tine. Şi ea are nevoie de tine, o simt. Se apropie ceva, şi nu e deloc de bine. Trebuie să te concentrezi să-i dăm de capăt, până nu e prea târziu. Făcu o pauză. Tăceam. – Prea multe minciuni şi secrete. Mult prea multe, chiar şi pentru o societate atât de diversificată. La urma urmei, suntem în provincie, oamenii ar trebui să fie mai liniştiţi. Şi prea multe superstiţii şi poveşti cu dublu înţeles despre tot felul de întâmplări supranaturale şi demoni. Şi crede-mă, n-am auzit nici pe departe tot. Mă simt ca într-o plasă uriaşă cu mii de ochiuri sparte, iar cineva le coase să le astupe. Şi o face mai repede decât ne hotărâm noi prin care să ieşim. Nu puteam să îl contrazic, aveam aceeaşi percepţie. Iar părerea lui că poveştile supranaturale or să continue se confirmă mai repede chiar decât ne aşteptasem. Am avut parte de o doză bună chiar la banchet. Într-un fel, era normal. Se discuta incidentul. Deşi stăteam toţi la aceeaşi masă, se formaseră câteva grupuri, care vorbeau despre posesiune şi posedaţi. Vincennes era numai ochi şi urechi. Eu, unul, mai puţin. Vicontesa de Valois stătea la masă lângă ducele de Chalais. Mă întrebam dacă ea se aşezase acolo sau dacă aranjase tatăl ei sau poate chiar ducele. Giulianna Sellini, aflată aproape în faţa mea, îmi aruncă o privire plină de înţelesuri. Amantul ei, locotenentul, se uita la mine urât, crezând probabil că ne culcăm împreună. M-am gândit că poate mă va provoca la duel, şi ăsta era ultimul lucru de care aveam nevoie. Mă bătusem de două ori, de fiecare dată provocat, şi îmi rănisem un adversar la braţ, iar celălalt mă rănise el pe mine. Nu aveam tehnica lui Vincennes. Mă descurcam, dar ăsta era militar, cred că aş fi avut probleme. La naiba, putea chiar să mă ucidă. Am încercat să nu mă mai uit în partea aceea a mesei. Nu era uşor, căci nici la vicontesă nu vroiam să privesc. Vorbea aplecată către Chalais, surâzând devastator, iar ducele îi şoptea şi el ceva, zâmbindu-i cu aroganţă. Când în cele din urmă n-am mai avut încotro şi m-am uitat în direcţia ei, îmi făcu un semn prietenos din cap, în semn de salut. I-am răspuns mai rece decât aş fi avut dreptul. M-a privit nedumerită şi chiar rănită, mi se părea, şi am regretat imediat, dar apoi ducele îi mai spuse ceva şi eu m-am întors spre Vincennes, lăsând-o pierdută în conversaţie. – Ascultă-l şi tu pe Valois-Lacross, îmi spuse vicontele când am încercat să-i vorbesc. E interesant. Fără nici un chef, l-am ascultat.

Page 46: Calea Sangelui Si a Inimii

– Nu pot spune deloc că sunt multe, răspunse comandantul jandarmilor, din câte puteam să observ, la o întrebare a lui Robert de Lumiers. De curând însă au fost câteva incidente nelămurite. – Cum ar fi?... întrebă tânărul avocat, deşi poliţistul nu părea dornic să dezvolte subiectul. Lacross ridică din umeri. – În general, vite moarte. Câţiva locuitori dispăruţi, dar se mai pleacă. Nu e semnificativ, e posibil să fi fugit cu vreo amantă. Morminte profanate. – Morminte profanate?… Soţia doctorului Perrigord se arătă îngrozită. Dar e cumplit. Şi aţi găsit făptaşul?... – Nu încă, interveni în discuţie Chalais, deşi îi presez tot timpul. – Nu suntem siguri că e un făptaş, răspunse Lacross uşor iritat. Credeam că monseniorul a înţeles poziţia noastră. – Nu e un făptaş?... Doamna Perrigord era uimită. Dar atunci, dacă nu vă e cu supărare, ce ar putea să fie?... – Animale, răspunse poliţistul nemulţumit. Ar putea fi animale. Lângă morminte erau urme de urs. Am tresărit. Mi-am amintit de urmele mari, plantigrade, pe care şi eu le observasem pe drum încoace. Şi eram al naibii de sigur că nu erau urme de urs. – Se prea poate, interveni doctorul. Vine iarna. Animalele sunt flămânde. – Am primit şi rapoarte care nu vorbeau despre animale, zise Chalais, de ce nu le spui despre asta?... – E un singur raport, monseniore, îl contrazise comandantul jandarmilor, şi e de la un gropar care bea. – Poate ar trebui să discutăm la masă ceva mai vesel?... încercă vicontesa, dar de data asta inchizitorul vorbi încet, făcând-o să tresară şi să-l privească îngrijorată: – Dacă ne ferim să vorbim despre Rău, nu înseamnă că îl facem să dispară. Răul trebuie înfruntat, nu ocolit, spuse de Guy, şi tânăra nu îndrăzni să mai zică nimic. – Nu ne ferim să vorbim, zise Lacross, dar nici nu vreau să răspândesc zvonuri care nu se bazează pe fapte. – Mormintele profanate erau de copii? întrebă Von Walter. Liniştea se lăsă peste masă. Undeva, departe, un corb croncăni a mort. – Erau, răspunse încet Lacross, şi ochii lui se îndreptară cu suspiciune spre neamţ. De unde ştii asta?... – V-am spus că am călătorit mult. Am auzit despre astfel de cazuri. – Şi ce anume ai auzit, mai exact?... întrebă Chalais, aplecându-se peste masă. – Ştim cu toţii ce a auzit, zise Perrigord cu dispreţ. Nu ne interesează. Sunt superstiţii. – Cine nu crede în Diavol nu crede nici în Dumnezeu, spuse de Guy. Ceea ce e periculos. – Iertare, Sfinţia Ta... se bâlbâi doctorul. Nu asta am vrut să spun... – Stai liniştit, fiul meu, nu mă aflu aici să te judec. În ochii inchizitorului focul ardea stins, dar era evident că nu era interesat de doctor. Aş vrea însă să ştiu ce are de spus domnul baron, adăugă el.

Page 47: Calea Sangelui Si a Inimii

– Nu e ceva concret, se eschivă Von Walter. Voiam doar să spun că astfel de cazuri sunt răspândite în toată Europa Estică şi în Orientul Apropiat. Copii dezgropaţi şi devoraţi, animale mutilate... şi urme ca de urs. Dar nu de urs. – Interesant, spuse Chalais. Continuă. – Ce a văzut groparul? întrebă Von Walter, părând că ignoră cererea ducelui. – V-am spus că omul bea. Lacross era evident nemulţumit de întorsătura pe care o luase discuţia. – Asta au înţeles cu toţii, spuse Chalais cu răceală. Acum spune-le ce a văzut. Poliţistul îi aruncă o privire neprietenoasă. – Cum doriţi, monseniore. A văzut un om. Nimeni nu mai mânca la masă. – Canibalism?... şopti marchiza. – Într-un fel, spuse Von Walter. Nu tocmai. E vorba mai degrabă despre un fenomen, cunoscut la popoarele orientale ca Ha’thar. În Anglia i se spune Evolution Backwards. – Nu toţi ştim engleză, baroane, zise Vincennes, deşi el ştia. – Din contră, ştim toţi, zise Chalais cu obrăznicie, sau cel puţin toţi cei care contăm. Evoluţie inversă. Regres. Întoarcerea la vremurile când oamenii se comportau ca şi cum erau animale. – Întoarcerea la vremurile când oamenii erau animale, spuse Sellini, şi toţi se holbară la ea, nevenindu-le să creadă ce spune. – Bănuiesc că vorbeşti metaforic. Chalais era încruntat. De fapt, sunt convins de asta. Von Walter interveni. – Contesa are dreptate. Mai multe mituri şi legende vorbesc despre popoare care se trag din lupi sau din urşi, ori din sălbăticiuni de alte feluri. Conform conceptului menţionat, unii oameni, în anumite împrejurări, pot să se întoarcă acolo. – Dar astea sunt erezii, spuse speriată marchiza. – Nu întru totul. Von Walter se uită spre inchizitor. Dacă Dumnezeu a dat unora din noi credinţa şi civilizaţia, ajutându-ne să evoluăm, de ce n-ar fi posibil ca Diavolul să fi dat altora întoarcerea la fiară?... Involuţia?... – Văd că domnul baron l-a citit pe Lorenz, spuse de Guy moale. Lorenz a fost interzis. – A-l citi nu înseamnă a-l susţine, Sfinţia Ta, se apără neamţul. Tot ce spun e că la unele populaţii, în special la cele orientale care au practici nepermise, aşa ceva ar fi posibil. – Dar noi nu suntem în Orient, spuse Chalais, suntem pe domeniile mele. Vrei să-mi spui că un slujitor al Diavolului îşi face vrerea pe aici?... – Nu eu sunt cel competent în a da verdicte, se retrase baronul. Cred că Sfinţia Sa ar trebui să hotărască. – Şi am să hotărăsc, dacă va fi cazul, spuse de Guy, întorcându-se către Lacross. Pe cine crede că a văzut groparul? – Nu l-a putut recunoaşte, desigur. Şeful poliţiei era supărat. În mod evident, intervenţiile lui Chalais şi ale lui de Guy peste munca lui nu îi făceau nici o plăcere. Dar purta spadă, adăugă el. Era un nobil.

Page 48: Calea Sangelui Si a Inimii

– Un nobil?... protestă Josephine. Dar este imposibil. Astfel de practici primitive sunt pentru cei needucaţi, fără îndoială. – Dimpotrivă, o contrazise neamţul. Un nobil ar fi putut să citească despre aşa ceva. Un nobil ar fi putut să acumuleze cunoştinţele necesare pentru ... schimbare. Un nobil ar fi putut practica ritualul fără a fi descoperit. – Aşa este, spuse de Guy. Un nobil ar fi putut să citească un tratat de Conrad Lorenz.

Page 49: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 13. Trei caractere (partea a II-a)

Von Walter se lăsă pe spate în scaun. Toate privirile de la masă erau fixate asupra lui. Pe faţă nu i se citea nimic.

– Mă acuzaţi, spuse el rar, că dezgrop şi mănânc copiii?... – Nu vă acuz de nimic, baroane. Vocea inchizitorului era o şoaptă clară de gheaţă.

Vă întreb doar. O faceţi?... M-am uitat la Vincennes şi el se uită la mine. – Cred că s-a mers cam departe, vorbi sec contesa Sellini. Baronul nu trebuie să

răspundă la aberaţiile astea. – Lăsaţi-l să răspundă, spuse cu răutate Chalais. Vreau să răspundă. – La urma urmei, profanările au început după venirea domnului baron în zonă,

zise şeful Poliţiei. Şi ochii lui cenuşii şi indiferenţi se fixară pe chipul neamţului. – Aşadar?... întrebă inchizitorul. Sellini ridică din umeri, scârbită. Aş fi vrut să zic ceva, dar nu ştiam ce.

Vincennes părea să se afle în aceeaşi situaţie. Von Walter trase cu putere aer în piept, plimbându-şi privirea deasupra mesei

aproape în întregime ostile. Pe rând, se opri o secundă la duce, la poliţist, la inchizitor. Primul se uita la el cu obrăznicie, al doilea cu suspiciune, inchizitorul cu interes.

Îl încolţiseră. Am remarcat atunci, pentru prima oară, incredibila tărie de caracter a acestor trei

oameni, şi până unde putea să îi împingă ea. Şi asta absolut fără nici o finalitate. Era evident că baronul, chiar dacă ar fi fost vinovat, nu avea de gând să mărturisească. Dar asta nu îl împiedica pe duce să fie agresiv, pe Lacross, să fie bănuitor, pe de Guy, să fie insinuant, şi toţi trei plănuiau să meargă până la capăt. Lăsându-se în seama firii lor, călcau politeţea în picioare, jigneau un oaspete şi pe cei care îl invitaseră, aruncau suspiciuni care se vor şterge cu greu sau nu se vor mai şterge vreodată, stricau petrecerea de nuntă a unei tinere, şi pentru ce?... Pentru nimic. Pur şi simplu, trei forţe se declanşaseră, pornind de la o simplă conversaţie, trei forţe în esenţă total diferite – Religia, Autoritatea şi Legea – dar acum coalizate la întâlnirea unui obstacol comun – sau a ceea ce li se părea lor a fi un obstacol comun, gata să măture totul în cale. Şi acolo, la masă, deveni evident pentru toată lumea că oricine va sta în calea oamenilor acestora avea să fie strivit.

Împreună cu Vincennes şi alţi câţiva, printre care contesa Sellini, asistam neputincios, stupefiat, îngrozit, la triumful caracterului asupra tuturor celorlalte elemente – bun simţ, civilizaţie, raţiune.

Von Walter răspunse: – Nu am dezgropat şi nu am mâncat pe nimeni. În mod ciudat, tensiunea păru să scadă, chiar dacă nu cu totul, ca şi cum cei de

faţă se aşteptau la o mărturisire şi acum răsuflau uşuraţi că se înşelaseră. Chalais deschise gura să zică ceva, dar acum vorbi Max Schwartz, şi vocea lui ştearsă se impuse involuntar, auzindu-se cu o deosebită claritate:

– Am permis să se răspundă la întrebare din politeţe pentru Sfinţia Sa, dar nu voi îngădui hărţuirea oaspetelui meu pe mai departe. Pentru informarea domniei sale, domnul de Valois-Lacross, şef al Poliţiei, prietenul meu Von Walter – şi sublinie aici prietenul meu – s-a aflat cu mine tot timpul călătoriei, de la Paris până aici. Absenţa lui pe traseu,

Page 50: Calea Sangelui Si a Inimii

chiar şi pentru scurtă vreme, nu avea cum să îmi scape neobservată, fiind singurii călători.

Chalais îşi încleştă maxilarul. În mod sigur dorea să mai spună ceva, dar cel care închise discuţia fu, în mod surprinzător, inchizitorul.

– Dar nu am nici un fel de dubii cu privire la nevinovăţia domnului baron, zise el cu vocea ca apa, nu am vrut decât să aud din gura lui ceea ce deja ştiam. Iar precizarea dvs., conte, soseşte cu atât mai bine, pentru a încheia această chestiune odată pentru totdeauna. Îmi cer scuze domnului baron, ca şi gazdei şi celorlalţi oaspeţi, pentru inconvenientul creat, dar era necesar, pentru că aşa o cere procedura. Acum însă, că lucrurile s-au clarificat, să ne întoarcem la masă.

Lacross şi Chalais se uitară la el, dar nu comentară. Von Walter nu se arătă afectat. Vorbea mai puţin acum, dar îşi păstrase admirabil prezenţa de spirit. Puteam doar să presupun că se mai găsise şi alteori în situaţii asemănătoare şi nu era îngrijorat. Totuşi, atmosfera de la banchet se păstră încărcată, conversaţiile izolate şi mai mult de circumstanţă. Tăcerile erau tot mai dese şi mai stânjenitoare. Cu toate eforturile marchizei şi ale doctorului Perrigord, nimic nu părea să se mai lege. Inchizitorul mânca liniştit, fără să mai intervină în discuţii. Chalais o ignora pe vicontesă cu totul, privind gânditor în gol, şi aruncând din când în când câte o privire duşmănoasă baronului, care nu părea să observe. Lacross nu mai scotea un cuvânt. Sellini era evident supărată.

Iar Vincennes mă trase de mână şi şopti: – Uită-te cu atenţie în jur. Observi?... La început n-am înţeles ce voia să spună. Apoi am văzut scaunul gol, cu spătarul

de lemn sprijinit de perete, chiar în colţul din stânga al mesei. Puteam să jur că atunci când se servise mâncarea, toate scaunele erau ocupate. În mod evident, cineva părăsise banchetul în timpul aprinsei discuţii, altfel nu se putea explica cum de nimeni nu remarcase gestul. Am inventariat rapid oaspeţii, nerăbdător să descopăr cine plecase.

Lipsea Huguet de Castlenove.

Page 51: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 14. Nunta

Banchetul nu a rămas fără urmări. O parte din oaspeţi (printre care i-am remarcat pe doamna Perrigord, pe amantul contesei Sellini, pe domnişoara de onoare şi chiar pe Robert de Lumiers, tânărul avocat) se fereau de acum de Von Walter şi îl priveau cu suspiciune. Fie alibiul oferit de Schwartz nu fusese considerat convingător, fie erau prudenţi pentru că fusese luat drept ţintă de către duce şi de către inchizitor, n-aş putea spune. Oricum ar fi, baronul părea cu totul indiferent, chiar şi la faptul că fata care îi arătase până atunci atâta interes acum îl ocolea şi părea că se înţelege foarte bine, dintr-odată, cu Huguet de Castlenove. Dimpotrivă, Giulianna Sellini se apropiase de el. I-am văzut de mai multe ori, plimbându-se braţ la braţ, contesa râzând amuzată. Ceea ce duse, bineînţeles, la supoziţia că erau amanţi, şi că practicau împreună artele negre. Amantul ei, locotenentul cu nume ciudat, se simţi brusc dator să dezvăluie „anumite ciudăţenii din viaţa contesei”, făcând câteva străvezii referiri la obiceiuri sexuale anormale şi la poţiuni de dragoste. Îşi găsi repede un auditoriu, iar domnişoara de onoare începu să oscileze între fostul preot şi el. Însă, în general, lucrurile păreau a reveni la normal. Căpitanul gărzilor, un tânăr cu plete negre lăsate liber şi uniformă albastră cu alb şi cu roşu, sosise călare pentru a-şi prelua atribuţiile, la nici o oră după banchet. Nunta urma să aibă loc a doua zi, la vechea capelă, cu Thaddeus Beaummont oficiind ceremonia. Toată lumea se lăsă prinsă în febra pregătirilor. De Vincennes nu am mai putut da deloc, căci marchiza îl luase cu ea să o asiste. Pe vicontesă am zărit-o o singură dată de la distanţă, plimbându-se cu tatăl ei, şi nu păruse să mă observe. Abia reuşeam să mă feresc de doctorul Perrigord, care se gândea acum la posibilitatea construirii unor maşini zburătoare în formă de scorpion şi a unor aparate care să permită oamenilor să respire sub apă. Începeam să mă gândesc că ar trebui ars pe rug, şi mă întrebam destul de serios dacă n-ar fi bine să îl denunţ inchizitorului. Spre seară, am avut o discuţie plăcută cu Castlenove, care se arătă din nou un om deosebit de interesant. De dragul lui Vincennes, am încercat să aflu părerea lui despre ce se petrece, făcând pe cale ocolită câteva demersuri. S-a arătat total nemulţumit de discuţiile despre supranatural şi absolut neinteresat de marchiză, pe care susţinea că o cunoaşte prea bine ca să îşi mai bată capul cu ea, dar se pronunţă clar în favoarea lui Von Walter, catalogând acuzaţiile ducelui şi ale lui de Guy drept pure aberaţii. M-am trezit dimineaţa devreme, deşi nu aveam ce pregătiri să fac. Marianne, camerista, îmi aranjase cu grijă toate hainele pentru ceremonie. În jurul orelor opt, am ieşit în curte unde deja se adunase destulă lume, şi m-am nimerit chiar lângă vicontesă. M-a salutat zâmbind şi m-am străduit să îi răspund la fel. – Ieri păreaţi supărat pe mine, îmi reproşă ea pe jumătate în glumă, şi m-am simţit deosebit de vinovat. – Îmi cer mii de scuze pentru impresia proastă lăsată. E vorba de duce. Nu prea ne avem la inimă. – Da, mi-a pomenit, râse ea cu ochii plini de scântei, şi-şi scutură buclele aurii într-un gest delicat, care îi evidenţie umerii de marmură, ieşiţi din rochia de culoare turcoaz care îi ascundea, nu foarte bine, trupul. Trebuie să fiţi un om important dacă ducele îşi bate capul cu dumneavoastră!...

Page 52: Calea Sangelui Si a Inimii

– Mai degrabă cred că nu a avut de cine să se ia şi se plictiseşte, am zis, încercând să mă adun suficient ca să fac faţă discuţiei. Mi-aţi promis o plimbare, i-am reproşat apoi, privind-o cu dificultate în ochii strălucitori. – După nuntă, mă asigură ea, sunt a dumneavoastră. În compensaţie pentru întârziere, pot să vă ofer şi un dans!... – A, i-am făcut cu ochiul zâmbind, atunci putem să mai întârziem, dacă se oferă compensaţii!... Râse iar, cristalin, minunat, şi am simţit că râsul ei mă sfărâmă. Din fericire (sau nu), Vincennes îşi făcu apariţia, şi am părăsit-o cu câteva scuze, în timp ce aşteptam cuplul. – Nu ţi-am spus să te potoleşti?... îmi şopti la ureche vicontele. Nu cred că tatăl ei sau ducele apreciază. Avem şi aşa destule probleme pe cap!... – Vorbeam doar, i-am răspuns iritat. Vincennes vru să mai spună ceva, dar se opri dintr-odată. I-am urmărit privirea şi am zărit, cu un fior, că Huguet de Castlenove ne privea cu atenţie. Oare ne ascultase convorbirea?... Când m-am uitat înspre el, întoarse capul, un pic cam prea repede. Ceva mă împunse în inimă, cu furie. De ce asculta Castlenove discuţiile mele despre vicontesă?... Involuntar şi cu groază m-am gândit la amanta lui misterioasă, pentru care ucidea în duel. Dar nu, nu putea să fie. Nu putea să fie ea în nici un caz. Vincennes mă luă de braţ şi mă trase mai încolo. – Ai grijă cu Castlenove, spuse el mohorât. Evită-l. Se pare că duelul nu e singurul fel în care scapă de adversari. – Ce vrei să spui?... l-am întrebat, în timp ce mă străduiam să îmi alung din minte ipoteza aberantă ce mi se năzărise. – Pe ultimul lui rival... l-au găsit pe un câmp, devorat de animale. Nu au putut dovedi implicarea lui Castlenove, dar unii spun că l-a ucis în duel şi l-a lăsat acolo să îl mănânce fiarele. Alţii spun că l-ar fi folosit ca momeală pentru a fi sfâşiat de viu. – Nu mi-e frică de Castlenove, am spus, şi cu mirare mi-am dat seama că spuneam adevărul. Vincennes mă privi circumspect. – Ar trebui să îţi fie. Se bate foarte bine. Tu nu. – Lasă, te am pe tine, am zis, încercând să o dau pe glumă pentru a părăsi subiectul, dar vicontele nu se lăsă cu una cu două. – Cred că e mai bun decât mine, spuse el nemulţumit, şi l-am privit mirat, cunoscându-i atât talentul, cât şi orgoliul. Serios. Nu am mai continuat discuţia. În haine de gală, strălucind de frumuseţe şi eleganţă (în special marchiza, dar trebuie să recunosc că şi Schwartz arăta azi memorabil), cuplul păşi în curte. Complimente din toate părţile, urări, aplauze. Vincennes mă părăsi iarăşi. M-am trezit din nou lângă Huguet de Castlenove, care îmi făcu cu ochiul. M-am înfiorat. În acelaşi timp, am simţit şi un fel de furie, care se lupta să iasă la suprafaţă. Deşi teoria mea nu mi se părea credibilă, totuşi din momentul în care m-am gândit la ea Castlenove a încetat brusc să mai îmi fie simpatic. Ceremonia a fost superbă. Nu mă pricep prea tare la astfel de evenimente, dar toţi au fost de acord că Thaddeus Beaummont şi vechea capelă din Castelul Ultimelor Turnuri s-au achitat minunat de rolul ce le fusese hărăzit. Mirii au fost felicitaţi, li s-au dat cadourile. Toate umbrele Răului dispăruseră. Asta dacă fuseseră prezente vreodată.

Page 53: Calea Sangelui Si a Inimii

Stând izolat în mijlocul mulţimii entuziaste, clipind des în soarele cald, m-am întrebat dacă nu cumva şi eu şi Vincennes eram nebuni, dacă nu o luaserăm amândoi cu totul razna.

Page 54: Calea Sangelui Si a Inimii

Capitolul 15. Prima victimă

Sala cea mare fusese rearanjată, cu numeroase mese ornamentate festiv şi acoperite cu feluri de mâncare exotice. Decoraţiunile fuseseră schimbate, punându-se accent acum pe aur şi purpură, mai mult decât pe albul tradiţional. Villard, intendentul, cam palid, dădea indicaţii agitat. „Bruno”, mâna lui dreaptă, făcea tot posibilul să îi îndeplinească ordinele la timp. Un foc puternic ardea în cămin, în încăpere fiind un pic mai cald decât ne aşteptasem. Se amenajase şi un spaţiu special pentru dans. Avuseseră deja loc câteva cadriluri şi un menuet, iar acum se aşteptau valsurile. Lumea era destinsă. Poate mai puţin Monique, prietena vicontesei, care după ce ne oferi o minunată oră de pian, se scuză şi ieşi puţin în grădină, pe motiv că nu se simte prea bine. Cavalereşte, mai mulţi domni se oferiră să o însoţească, iar ea îl alese pe Robert de Lumiers. Fusesem aşezat la masă cu Vincennes, cu domnişoara de onoare şi cu Huguet de Castlenove, ca cei mai apropiaţi prieteni ai marchizei. Invitaţii speciali, de Guy, Lacross, vicontesa şi cu Chalais erau undeva în dreapta. Von Walter stătea cu Sellini şi cu amantul acesteia. Ceilalţi erau destul de răspândiţi, căci sala era încăpătoare. De altfel, se stătea la mese destul de puţin. Grupurile se formau şi se spărgeau, în funcţie de tema în discuţie abordată. M-am trezit la un moment dat împreună cu Vincennes şi cu Sellini, ascultându-l interesaţi pe Von Walter, în vreme ce Max Schwartz, sprijinit de unul din jilţuri, asista la discuţie fără să intervină, cu un aer contemplativ. Fără îndoială baronul era un om deosebit. Călătorise mai mult decât oricare altă persoană pe care o cunoscusem, probabil mai mult şi decât Max Schwartz, iar peregrinările sale îl duseseră de nenumărate ori în locuri stranii şi fascinante. Incursiunile lui în mister erau povestite cu o voce egală, ca şi cum erau ceva obişnuit, şi nu puteam să nu remarcăm nobleţea acestui om, care stătea la locul lui atunci când toţi în jur încercau să epateze. – Nu ştiu dacă e bine, spunea cu un zâmbet Von Walter către Sellini atunci când noi ne-am apropiat. Contesă, ai văzut că poveştile mele supără. Nu aş vrea să îi mai produc neplăcere Sfinţiei Sale. – Sfinţia Sa nu este aici, ripostase Sellini, iar eu chiar aş dori să ştiu. – Ce anume, dacă nu vă este cu supărare?... se interesă Vincennes. Ne iertaţi, dar domnul baron are tot timpul ceva interesant de spus, şi n-am vrea să ne scape nici o informaţie de genul ăsta. – Fiţi liniştit, viconte, surâse contesa, şi dumneavoastră şi cavalerul – iar aici înclină capul spre mine în semn de apreciere – sunteţi bineveniţi. Părerea unor oameni de lume în această problemă poate fi ceva ce merită auzit. – Dacă ne-aţi spune şi problema... murmură înclinându-se vicontele, în timp ce îmi făcea cu ochiul, iar eu am făcut un gest cu mâna, dând de înţeles că voi fi de ajutor dacă voi putea. Între timp, Max Schwartz se apropiase. – Continuaţi, spuse el cu vocea lui lipsită de timbru, eu am auzit prima parte şi aş dori să aud şi partea a doua. – Păi dacă este aşa, să facem un rezumat şi pentru domnii, zise Sellini, deschizându-şi evantaiul cu o mişcare teatrală. Discutam, desigur, despre Supranatural şi, în subsidiar, despre Diavol.

Page 55: Calea Sangelui Si a Inimii

– O, dar în această problemă nu cred că eu sau cavalerul vă putem fi de folos, râse Vincennes, căci relaţia noastră cu Necuratul este de intensitate destul de redusă. Giulianna Sellini surâse din nou, îngăduitor. – La noi în Italia, lucrurile stau puţin altfel, grăi ea, şi Monseniorul de Guy ar fi mulţumit dacă ne-ar vizita, căci ar avea mult de lucru. – Nu sunt sigur, contesă, ripostă prietenul meu, deoarece din câte am auzit, în general e vorba de abuzuri şi isterie. – Şi aici nu e la fel?... întrebă contesa. Aţi văzut ce s-a întâmplat la banchet. – Să nu exagerăm, spuse Vincennes. Una e să arăţi pe cineva cu degetul – oricât ar fi de neplăcut, preciză el înclinându-se spre baron – şi alta să aprinzi rugul. Din câte ştiu eu, nimeni nu l-a acuzat pe de Guy că ar fi ars oameni nevinovaţi. – Poate că e aşa, sau poate nu, spuse Sellini. Nici cazurile de la noi nu au fost toate clare, de o parte sau alta. Am privit-o cu atenţie. – Credeţi în diavol? am întrebat-o, şi contesa a tresărit. – Sunteţi direct, cavalere, spuse Sellini nemulţumită. Vă voi răspunde. Da, eu cred. Se lăsă o clipă tăcerea. M-am întors spre baron. – Dar dumneavoastră?... – Spre deosebire de contesă, eu nu pot da un răspuns categoric, zise Von Walter. Dar ce pot să vă spun, cavalere, e că atâtea lucruri stranii am văzut lăsate de Dumnezeu pe pământ... încât este loc şi pentru Diavol. – Ce lucruri stranii, dacă nu vă deranjează întrebarea?... Vincennes părea dornic să împingă discuţia mai departe. – Numeroase. Baronul şovăi un moment. Şi felurite. Aţi auzit de Darwaza Well?... Nu auziserăm. – În deşerturile Imperiului Otoman, într-o pustietate nelocuită decât de barbari ce se închină la idoli, se află un loc care poartă acest nume, spuse Von Walter. E o groapă lată poate de patruzeci de metri, nespus de adâncă. Permanent, în ea arde focul. Rotocoale groase de fum se ridică deasupra, împreună cu câte o izbucnire de flăcări. Un zgomot îngrozitor răzbate dinăuntru, ca strigătul a mii de suflete torturate şi râsul a mii de demoni. Cei care se închină acolo spun că este Poarta spre Iad. Cutremurat, m-am uitat la Vincennes. Pălise. Îşi reveni însă imediat. – Dacă aş fi doctorul Perrigord, baroane, zise el cu un zâmbet forţat, v-aş spune că e un fenomen natural, ceva ca un vulcan sau o acumulare de gaze subterane. – Puteţi să-mi spuneţi ce doriţi, spuse baronul cu blândeţe şi cu o urmă de zâmbet, dar eu am fost acolo şi am văzut umbrele care dansează în flăcări. Dumneavoastră nu. – Păi nu ţin neapărat să vă contrazic, ridică Vincennes din umeri cu prefăcută indiferenţă. Dar asta nu dovedeşte nimic. – Nici nu urmăream să dovedesc ceva. Povesteam. Tot ce pot să vă spun e că, atunci când călătoreşti, ai un contact mult mai frecvent cu supranaturalul, iar raţionalismul îşi mai pierde din consistenţă. – Asta fără îndoială, fu Vincennes de acord, fără îndoială. – De altfel, când aţi sosit, zise contesa, domnul baron tocmai avea bunăvoinţa să ne povestească o întâmplare deosebit de interesantă trăită de dumnealui, într-un sătuc din Slovacia.

Page 56: Calea Sangelui Si a Inimii

– Într-adevăr?... se arătă prietenul meu entuziasmat. Vă ascultăm, baroane, vă ascultăm!... – Nu sunt chiar aşa multe de spus. Era vorba de o călătorie făcută de mine cu ani în urmă. În apropiere de unul din satele pe care doream să le vizitez, am fost oprit de autorităţi. Mi-au spus că satul e infestat cu strigoi şi că nu pot trece mai departe. – Nelapsi, spuse Max Schwartz scârbit. Ne-am uitat cu toţii surprinşi către el, inclusiv Von Walter. – Nu ştiam că eşti familiar cu termenul, dragă conte, îi spuse baronul blând. – Am fost trei ani ambasador în Slovacia, spuse Schwartz, şi nu părea dornic că dea lămuriri mai departe. – Iarăşi poveşti de groază?... se auzi o voce dojenitoare în spate, şi Josephine de Lauras-Schwartz îşi luă soţul cu delicateţe de braţ. Dragul meu, au început valsurile. Într-adevăr, începuseră. Ducele de Chalais tocmai o conducea către tatăl ei pe vicontesa de Valois, mulţumindu-i pentru dans. Mi-am amintit promisiunea ei şi cred că şi ea îşi aminti, căci am văzut-o privind prin sală şi am sperat că mă caută pe mine. Dar Huguet de Castlenove se interpuse între noi, înclinându-se şi invitând-o. – Dacă nu mă invitaţi acum la dans, să ştiţi că îl invit pe doctorul Perrigord, ameninţă marchiza în glumă, iar Vincennes se oferi imediat să îi fie partener, desigur după ce dansează cu soţul. – Cred că şi tu îmi datorezi un dans, cavalere, mă luă contesa Sellini de braţ, măcar atâta. Am aruncat o privire spre tânăra vicontesă, care valsa deja în braţele lui Castlenove. Fata se uita spre mine şi îmi adresă un zâmbet în chip de scuză, ridicându-şi uşor umărul alb. Mi-am amintit din nou ipoteza la care mă gândisem şi mi-am simţit inima ca plumbul topit şi creierul greu ca o piatră de munte. – Dar e prea cald, spuse dintr-o dată marchiza, căutându-l din ochi pe Villard, şi avea perfectă dreptate. Prinşi de discuţie, nu observasem, dar focul din cămin ardea cu o putere neobişnuită. Mai multe doamne utilizau evantaiele nu doar ca să fie chic, iar Robert de Lumiers şi protejata lui nu se mai întorseseră. Intendentul se afla chiar lângă noi, pământiu cu totul la faţă sub privirea acuzatoare a mirilor. – Dragă Villard, spuse marchiza cu o umbră de iritare în glas, cred că ai exagerat niţeluş cu focul, şi nu văd cum de nu ai avut grijă cu un amănunt atât de important. Cred că ar fi trebuit să realizezi asta de ceva vreme. – Dar, doamnă marchiză, mie îmi este frig, spuse intendentul strângându-şi cu mâinile crispate jiletca în jurul corpului, şi spre marea mea uimire i-am auzit dinţii clănţănind. Marchiza se uită la el cu surprindere. – Prietene, eşti bolnav, spuse ea înţelegătoare. Spune-i lui Bruno să rezolve cu focul şi du-te să te vadă doctorul Perrigord. – Da…da, acum, doamnă, bâigui omul, şi se întoarse spre locul unde se afla „Bruno”. L-am privit cum înainta împleticindu-se printre mese, şi mi-am dat seama imediat că nu o să ajungă la ţintă. Mai mulţi oaspeţi, cu feţele transpirate de la căldură, se opriră din dans sau discuţii şi, văzându-l cum se clatină, înţeleseră că ceva nu era în regulă. Doctorul Perrigord îi vorbi şoptit soţiei sale, care îl asculta cu ochii măriţi, şi ridicându-se

Page 57: Calea Sangelui Si a Inimii

de la masă porni prin mulţime spre intendent. De cealaltă parte a sălii, inchizitorul, privind scena cu ochii atenţi, îi făcu un semn lui Francois Abel, care se luă imediat după doctor. „Bruno”, cu o mască nedumerită pe faţă, se mişca nehotărât de pe un picior pe altul, neştiind dacă să scurteze distanţa dintre el şi Villard sau să rămână la post. În aceeaşi secundă, bolnavul se agăţă de faţa de masă aflată la îndemână şi, cu un suspin şuierat, o trase spre el, răsturnând pe jos şi pe oaspeţi mâncare şi băutură. Zgomotul veselei izbindu-se de podea, ţipetele şi înjurăturile acoperiră pe moment orice alt sunet, dar eu eram convins că, în momentul în care s-a poticnit, a mai şuierat o dată. La nici două mese distanţă de locul din care plecase, Villard se prăbuşi la pământ.

(Nunta marchizei de Lauras constituie prima Carte din seria ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, fiind urmată de încă cinci Cărţi: Copiii Ciumei, Slujitorii Lunii Pline, Crucea şi rugul, Un milion de iaduri, Max Schwartz. Împreună cu o postfaţă extinsă, toate cele şase cărţi ale seriei au apărut în volum la Editura Vremea, în format paperback, în anul 2010 – actualmente putând fi achiziţionat de pe site-ul EDITURAVREMEA.RO –, şi în format ebook, în anul 2012 – acesta putând fi achiziţionat de pe site-ul ELEFANT.RO. Volumul integral ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea, 2010) a obţinut trei premii naţionale: Premiul Visul pentru Cel mai bun roman românesc publicat în anii 2009-2010, Premiul Galileo 2011 pentru Cel mai bun roman SF&F publicat în 2010, Premiul Proliteratura pentru Cel mai interesant roman, şi a contribuit decisiv la obţinerea de către autor a Premiului Societăţii Europene de Science Fiction şi Fantasy – Eurocon 2012 Encouragement Award)


Top Related