UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
Lector univ. dr. ALINA FLEŞER
BAZELE ECONOMIEI
PETROŞANI, 2010
CAPITOLUL I
ECONOMIA – FORMĂ A ACŢIUNII UMANE. RAPORTUL NEVOI - RESURSE
Obiectul de studiu al ştiinţei economice vizează comportamentul uman în
activitatea de alocare a resurselor limitate pentru a asigura satisfacerea nevoilor
variate şi nelimitate.
Ştiinţa economică studiază modul în care ne decidem să folosim resursele
rare cu întrebuinţări alternative în vederea realizării obiectivului propus.
Nevoile umane
Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a
avea, de a fi, de a şti şi de a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind
condiţionate şi devenind efective în funcţie de nivelul dezvoltării economico-sociale
(condiţionare obiectivă) şi de nivelul de dezvoltare a individului (condiţionare
subiectivă).
Clasificarea nevoilor
În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane (biologică, socială şi
raţională) nevoile se grupează în fiziologice (somatice), sociale, raţionale, spiritual-
psihologice.
Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni şi sunt inerente
fiecăruia dintre ei: hrana, aer, îmbrăcăminte, apa, căldura.
Nevoile sociale, de grup sunt cele resimţite de oameni ca membrii ai
diferitelor socio – grupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea lor
conjugată.
Nevoile raţionale, spiritual-psihologice, decurg din trăsăturile interioare
ale oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului în
instruire, în relaţiile morale, ele presupunând raţionalitate, gândire şi viaţă
spirituală superioară.
În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul culturii şi civilizaţiei,
nevoile pot fi:
de bază sau inferioare;
complexe sau superioare.
Nevoile umane (şi interesele economice) se caracterizează prin anumite
trăsături.
Trăsăturile nevoilor:
Nevoile sunt nelimitate ca număr (apariţia de noi trebuinţe pe măsura
satisfacerii celor vechi şi în continuarea lor) ;
Sunt limitate în capacitate (satisfacerea unei anumite nevoi presupune
consumarea unei cantităţi date dintr-un bun ceea ce face ca intensitatea
resimţirii unei nevoi să scadă);
Nevoile oamenilor sunt concurente (unele nevoi se extind în detrimentul
altora, se înlocuiesc, se substituie între ele) ;
Nevoile sunt complementare (adică evoluează în sensuri identice)
Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.
Nevoile umane constituie motorul întregii activităţi social-economice. Orice
fiinţa umană pentru a trai şi a se dezvolta, împrumută din natură elemente utile pe
care le transformă şi le înmulţeşte.
Transformate în mobiluri ale activităţii sociale nevoile devin interese.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese (conştientizate)
şi devenite - scopuri directe sau indirecte, imediate sau îndepărtate – ale luptei
oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.
În funcţie de nivelul la care se manifestă şi de modul lor de exprimare,
interesele economice se grupează în:
personale;
de grup;
generale.
Resursele economice
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le
foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface nevoile; resursele reprezintă suportul
consumului.
Din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, resursele pot fi
împărţite astfel:
Resurse naturale - sursa satisfacerii celei mai mari părţi a nevoilor umane
este natura;
Resurse umane - ce au ca rol desprinderea resurselor naturale din mediul
lor în vederea folosirii ;
Resurse informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau
acţiune ;
Din punct de vedere al prelucrării, resursele se împart în:
Resurse primare sau originare ce cuprind resursele naturale împreună
cu potenţialul demografic
Resurse derivate formate pe baza resurselor primare şi, care
potenţează eficienţa cu care sunt utilizate toate resursele.
Principala trăsătură a resurselor o reprezintă caracterul lor relativ limitat
în raport cu nevoile care sunt nelimitate şi în continuă diversificare.
.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi nevoile umane şi resursele economice.
2. Arătaţi cum se clasifică nevoile umane şi care sunt principalele caracteristici
ale acestora?
3. Menţionaţi care sunt sectoarele economice şi ce cuprind ele?
4. Diversificarea nevoilor:
a) are o condiţionare exclusiv obiectivă;
b) are o condiţionare exclusiv subiectivă;
c) este condiţionată atât obiectiv cât şi subiectiv;
d) este condiţionată de sistemul politic existent.
5. Ce înseamnă că resursele sunt limitate?
a) scad permanent;
b) sunt insuficiente în raport cu nevoile;
c) cresc mai încet decât nevoile;
d) sunt neregenerabile.
6. Care din enunţurile de mai jos exprimă obiectul de studiu al ştiinţei
economice?
a) relaţiile dintre oameni şi nevoile generate de activităţile economice;
b) finalitatea activităţii umane;
c) comportamentul uman în activitatea de alocare a resurselor limitate
pentru a asigura satisfacerea nevoilor variate şi nelimitate;
d) politicile specifice statelor lumii.
7. Care din următoarele clasificări ale resurselor sunt corecte?
a) naturale şi primare;
b) primare şi derivate;
c) limitate şi nelimitate;
d) pozitive şi negative.
8. Raporturile dintre oamenii care participă la activitatea economică au anumite
motivaţii. Marcaţi în lista de mai jos pe cele corespunzătoare:
a) dorinţă;
b) voinţă;
c) simpatie;
d) interese;
9. Interesele pot fi definite ca:
a) dorinţe ale indivizilor, grupurilor sociale sau comunităţii sociale în
ansamblul său;
b) raporturi între oameni;
c) acţiuni umane;
d) raporturi între oameni ce determină o anumită activitate legată de
acoperirea unor nevoi.
10.Raţionalitate, în activitatea economică, înseamnă:
a) asigurarea tuturor bunurilor şi serviciilor de care au nevoie oamenii;
b) minimizarea efectelor utile prin maximizarea consumului de resurse;
c) minimizarea costurilor de producţie;
d) maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor.
11. De ce este necesară utilizarea raţională a resurselor?
a) pentru că resursele se scumpesc;
b) pentru că resursele sunt limitate şi rare;
c) pentru că resursele cresc odată cu nevoile;
d) pentru că resursele nu cresc odată cu nevoile.
CAPITOLUL II
ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ
2.1. Economia naturală. Economia de schimb
Satisfacerea trebuinţelor presupune consumul de bunuri. Acestea pot fi bunuri
libere şi bunuri economice.
Bunurile libere sunt bunuri care intră în consum în mod gratuit datorită
structurii lor (aerul, soarele, lumina naturală) sau datorită imposibilităţii înstrăinării lor
din considerente tehnice sau morale.
Bunurile economice sunt acele bunuri care se obţin prin consumul de factori
de producţie şi care sunt limitate şi rare în raport cu nevoile. Bunurile economice pot
fi produse pentru autoconsum şi bunuri produse pentru schimb (pentru piaţă).
Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie prin producţie proprie, prin
autoconsum, fie apelând la produsele altora, obţinute prin intermediul schimbului.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru
satisfacerea nevoilor.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în
contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme
diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi
economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Economia naturală reprezintă aceea formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Trăsături ale economiei naturale:
1. preponderenţa activităţii agricole, producându-se astfel cea mai mare parte a
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor;
2. simplitatea uneltelor de muncă, asigurată de confecţionarea lor pe cale
manual –naturală;
3. diviziunea muncii are caracter natural, în funcţie de factorii de climă, sol,
vârstă, sex etc;
4. caracter închis al economiei, orientată spre autoconsum;
5. ponderea scăzută a schimbului;
6. pământul este principalul factor de producţie
Economia de schimb desemnează aceea forma de organizare şi desfăşurare
a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării,
obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Economia de
schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană.
Trăsături ale economiei de schimb:
1. Specializarea producătorilor în obţinerea anumitor bunuri. Spre deosebire
de producătorul „universal”, caracteristic economiei naturale, economia de schimb
are la bază diviziunea socială a muncii care determină producători specializaţi pe
profesii, pe activităţi, şi în profil teritorial (zonal).
Specializarea agenţilor economici într-un domeniu concret poate avea
numeroase determinări: tradiţia, obişnuinţa, întâmplarea, experienţa ş.a. Pe măsura
constituirii ştiinţei economice s-a demonstrat ca specializarea unui agent economic
într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul
obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă că deciziile de
specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ
(comparativ).
Un agent economic dispune de un avantaj relativ în raport cu alţii dacă
obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
Prin cost de oportunitate se înţelege preţuirea pe care un agent economic o
acordă şanselor la care renunţă atunci când face o alegere.
2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Fiecare producător
decide, în funcţie de interesele şi posibilităţile pe care le are, ce, cât, cum şi când să
producă şi în ce condiţii să participe la schimb.
Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic, ea fiind
izvorâtă din proprietate şi realizându-se în modalităţi diferite în raport de o formă sau
alta de proprietate. Baza ei o constituie proprietatea privată.
3. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Piaţa devine instituţia
centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică; ea mediază între
producători şi consumatori; furnizează informaţii necesare în legătură cu ce să se
producă, cum, cât şi pentru cine să se producă, dar şi, cât şi cum să se
consume.
4. Fluxurile dintre agenţii economici se concretizează în tranzacţii bilaterale
de piaţă. Se disting două tipuri de tranzacţii: tranzacţii unilaterale - reprezintă
mişcări univoce de bunuri, cum ar fi: donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc. şi
tranzacţii bilaterale – constau în mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi
agenţi economici.
5. Bunurile îmbracă forma de marfă. Bunurile pot ajunge de la producător la
consumator fie ca bunuri marfare – făcând obiectul actelor de vânzare-cumpărare,
fie ca bunuri nonmarfare – situaţie în care consumatorul le obţine gratuit, costul
producerii lor fiind suportat de comunitate.
6. Monetizarea economiei. Aceasta se concretizează în folosirea monedei în
toate actele economice şi relevă importanţa deosebită pe care o au banii în cadrul
schimburilor economice.
2.2. Economia de piaţă
Economia de piaţă este acea formă modernă de organizare a activităţii
economice în cadrul căreia întreprinzătorii acţionează în mod liber, autonom şi
raţional, făcând posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente în vederea
satisfacerii nevoilor nelimitate şi în continuă diversificare.
Economia de piaţă are o existenţă istorică relativ redusă. Începuturile ei au
fost marcate de apariţia capitalismului în Europa Occidentală. În prezent, aproximativ
o pătrime din populaţia globului trăieşte în ţări cu economie modernă de piaţă.
Trăsături ale economiei de piaţă:
1. Pluralismul formelor de proprietate, în care ponderea principală o deţine
proprietatea privată;
2. Relaţiile dintre agenţii economici se desfăşoară sub forma tranzacţiilor
bilaterale de piaţă în cadrul cărora fiecare agent economic îşi urmăreşte
propriul interes;
3. Piaţa este principalul reglator al activităţii economice;
4. Preţul se formează liber pe baza raportului dintre cerere şi ofertă;
5. Intervenţia statului în activitatea economică este limitată
6. Dezvoltarea tehnologiilor moderne de fabricaţie;
7. Creşterea rolului băncilor, instituţiilor financiare şi de asigurări, în
calitatea lor de agenţi economici autonomi.
Economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de piaţă,
întemeiate în special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile
de stabilire a priorităţilor economice, a metodelor de organizare şi producere, iar
preţul este cel mai important instrument de reglare a accesului diferitelor persoane
sau grupuri la bunurile economice.
2.3. Proprietatea şi libertatea economică. Agenţii economici
Proprietatea reflectă ansamblul relaţiilor sociale fundamentate istoric şi
reglementate juridic în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a
bunurilor economice, relaţii ce determină o anumită manifestare a personalităţii
umane.
Dreptul de proprietate presupune exercitarea unuia, mai multora sau a tuturor
atributelor proprietăţii:
- dreptul de posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile
economice;
- dreptul de utilizare, de folosire a bunurilor;
- dreptul de dispoziţie al bunurilor se concretizează în dreptul de
gestionare şi administrare a acestora;
- dreptul de uzufruct, adică dreptul asupra veniturilor aduse de bunurile
proprii (de exemplu, dreptul de a se folosi de dobânda unui împrumut).
Proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi intercondiţionării a două
componente: obiectul proprietăţii – constituit din bunurile economice şi, subiectul
proprietăţii - reprezentat de persoanele fizice şi/sau juridice.
Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea acţiunii economice
bazate pe iniţiativă şi eficienţă, prin care individul ca subiect al proprietăţii, îşi
realizează interesele economice şi îşi satisface trebuinţele în continuă diversificare.
Libertatea economică îşi găseşte materializarea în manifestarea iniţiativei agenţilor
economici în calitate de proprietari şi întreprinzători, în scopul realizării de bunuri şi
servicii prin angajarea în mod liber în actele de schimb, în asociaţii şi societăţi
comerciale.
Agenţii economici reprezintă persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau
juridice care participă la viaţa economică şi care au funcţii şi comportamente
asemănătoare în cadrul acesteia.
Agenţii economici pot fi grupaţi :
A. Din punct de vedere al spaţiului economic:
1. agenţi economici interni - naţionali
- nenaţionali
2. agenţi economici externi;
B. Din punct de vedere al funcţiilor economice îndeplinite (tipologie ce stă
la baza sistemelor de evidenţă statistică a conturilor naţionale):
agenţi producători de bunuri si servicii de natura firmelor;
agenţi consumatori de natura gospodăriilor (menajelor);
agenţi financiari, reprezentaţi de instituţii financiare şi de credit;
administraţiile;
străinătatea (exteriorul) reprezentând agenţii aparţinând altor economii
naţionale.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi economia naturală şi menţionaţi principalele sale trăsături.
2. Definiţi economia de schimb şi menţionaţi principalele sale trăsături.
3. Definiţi economia de piaţă şi menţionaţi principalele sale trăsături.
4. Ce reprezintă proprietatea şi care sunt principalele atribute ale acesteia?
5. Care sunt agenţii economici grupaţi din punct de vedere al funcţiilor
economice îndeplinite?
6. Diviziunea muncii înseamnă:
a) constituirea agenţilor economici în firme, companii şi societăţi
comerciale;
b) diferenţierea factorilor de decizie în raport cu cei de execuţie;
c) specializarea producătorilor pe tipuri de activităţi;
d) creşterea eficienţei autoconsumului.
7. Dreptul de proprietate constă în:
a) totalitatea drepturilor civile, economice, politice şi culturale;
b) dreptul la muncă, la plata unui salariu, la concediu de odihnă, la pensie;
c) libertatea de a munci şi de a-şi asuma riscurile iniţierii unei activităţi
economice;
d) dreptul de a poseda, utiliza şi dispune de bunuri, precum şi dreptul de
uzufruct.
8. Dreptul de uzufruct este:
a) dreptul de a utiliza bunuri;
b) dreptul de a interzice altora utilizarea bunurilor proprii;
c) dreptul asupra veniturilor aduse de bunurile proprii;
d) dreptul de a le lăsa moştenire.
9. Libera iniţiativă înseamnă:
a) dreptul agenţilor economici de a acţiona conform propriilor interese;
b) libertatea unui agent economic de a-şi consuma venitul după cum
crede de cuviinţă;
c) lipsa constrângerilor impuse de concurenţă;
d) scutirea agenţilor economici de obligaţiile impuse de stat.
10.Înstrăinarea totalităţii atributelor proprietăţii nu poate avea loc prin:
a) donaţie;
b) arendare;
c) vânzare-cumpărare;
d) moştenire.
11. Care din următoarele bunuri îmbracă forma de marfă:
a) bunurile pe care le consumă producătorii lor;
b) bunurile care trec de la producător la consumator printr-o
contraprestaţie economică;
c) bunurile care fac obiectul unei donaţii;
d) bunurile moştenite.
12. Care din elementele de mai jos nu caracterizează economia de piaţă?
a) pluralismul formelor de proprietate;
b) libertatea de acţiune a agenţilor economici;
c) dominaţia proprietăţii publice;
d) libertatea preţului, rezultat al comportamentului agenţilor economici.
13. Care din activităţile enumerate mai jos sunt specifice economiei naturale:
a) activităţile prin care sunt produse bunuri economice destinate
schimbului;
b) activităţile care cunosc cea mai mare răspândire atât în ţările slab
dezvoltate, cât şi în ţările dezvoltate;
c) activităţile prin care nevoile sunt satisfăcute prin consumul direct de
bunuri obţinute, nu prin schimb, ci prin activitate proprie;
d) activităţile în cadrul cărora toate trebuinţele sunt satisfăcute apelându-se
la schimbul de produse.
14. Pe ce se întemeiază economia modernă de piaţă?
a) proprietatea privată;
b) cererea şi oferta determină principiile de stabilire a priorităţilor
economice;
c) preţul – ca cel mai important instrument de reglare a accesului la
bunurile economice;
d) eficienţa economică ridicată.
15. Proprietatea mixtă se constituie:
a) prin asocierea proprietăţii individuale şi asociative;
b) prin asocierea proprietăţii publice şi cooperatiste;
c) numai la nivel naţional;
d) prin asocierea proprietăţii private şi a celei publice.
CAPITOLUL III
SISTEMUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele
economice, adică ansamblul mijloacelor disponibile şi posibil de a fi valorificate în
vederea producerii de bunuri materiale şi prestării de servicii.
Resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura atragerii,
utilizării şi consumării lor.
Astfel, conceptul de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor
care participă la producerea de bunuri şi servicii. Factorii de producţie reprezintă,
în această viziune, totalitatea elementelor de intrare în procesul de producţie, ceea
ce se reflectă şi în denumirea atribuită lor în limba engleza, si anume “input”.
Tipologia factorilor de producţie:
1. Factori de producţie tradiţionali (clasici): munca, natura, capitalul; au
la origine resurse tangibile (vizibile) care pot fi cuantificate direct şi pot fi
gestionate sub formele lor alternative de stocuri şi fluxuri;
2. Factori netradiţionali, neo-factorii: tehnologiile, informaţia, abilitatea
întreprinzătorului; îşi au originea în resursele intangibile (invizibile).
3.1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie clasici
I. Munca
Munca reprezintă activitatea specific umană desfăşurata în scopul
obţinerii de bunuri economice.
Munca se manifesta numai ca factor de producţie în stare activă. Resursa
care generează acest flux se referă la ansamblul de abilităţi fizice şi intelectuale care
fac posibilă prestarea unei anumite munci.
Asemenea abilităţi sunt forţa fizică, capacitatea de efort, îndemânarea,
cunoştinţele profesionale, experienţa de producţie.
Munca este un factor de producţie originar, în sensul că ea este intrinsec
asociată personalităţii prestatorului ei, neputând fi creată sau reprodusă artificial şi
nici disociata de persoana prestatorului. Raportată la scara timpului, munca apare ca
un factor de producţie neregenerabil; prestaţia de muncă este ireversibilă, după cum
timpul de munca este irecuperabil.
Munca reprezintă un factor de producţie activ si dinamizator.
Dimensiunea cantitativă a factorului munca se referă la volumul de muncă de
o anumită natură prestat într-un proces de producţie dat.
Dimensiunea calitativă a factorului muncă se referă la specializarea
profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul său de calificare şi
experienţa de producţie, la nivelul său de productivitate. Pentru a ameliora anumite
caracteristici ale muncii prestate de o persoană, trebuie să se intervină la nivelul
abilităţilor şi/sau motivaţiei în muncă ale celui vizat.
II. Natura
Factorul natural al producţiei se refera la toate resursele brute din natură
care sunt folosite la producerea bunurilor economice.
Factorul natural de producţie:
- are un caracter primar,originar şi nu este reproductibil în mod artificial;
- forma sa de existenţă este una materială, de tipul substanţei;
- se caracterizează prin raritatea resurselor. Multe dintre resursele primare
sunt epuizabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de natura într-
un ritm inferior celui al creşterii nevoii de a le consuma.
Dimensiunea cantitativă a factorului natural al producţiei se referă la volumul
în care o rezervă naturală sau alta este atrasă efectiv în circuitul economic.
Dimensiunea calitativă a factorului natural vizează acele atribute intrinseci ale
unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive. De regulă, aceste atribute
sunt multiple şi complex inter-corelate, rezultanta lor regăsindu-se sintetic în
randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (recolta la hectar, producţia
pe cap de animal, puterea calorică a unei tone de combustibil etc.).
III. Capitalul
În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor
produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.
În prezent, se folosesc mai multe noţiuni legate de capital: capital real, capital
financiar, capital uman, capital social, capital natural etc.
Ne vom referi în continuare numai la capitalul real (tehnic) materializat în
mijloace de producţie (utilaje, clădiri, construcţii, drumuri, materii prime etc.).
Capitalul real este suportul vital al dezvoltării tuturor ramurilor economiei naţionale şi
o componentă de bază a avuţiei oricărui agent economic.
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele
capitalului real se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix - reprezintă acea parte a capitalului real formată din
echipamente de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie,
se depreciază treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. În componenţa
capitalului fix intră: construcţii, echipamente de producţie, utilaje şi maşini unelte,
calculatoare, roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi
dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.
Pe parcursul utilizării capitalului fix, acesta se depreciază, se uzează.
Principala caracteristică a capitalului fix o reprezintă pierderea treptată a
calităţilor sale, proces cunoscut sub denumirea de uzură.
Uzura îmbracă două forme: uzură fizică şi uzură morală
Uzura fizica reprezintă deprecierea capitalului fix ca urmare a folosirii lui şi a
acţiunii agenţilor externi. Mărimea ei depinde de durata şi intensitatea folosirii lui în
condiţiile de exploatare.
Uzura morală reprezintă deprecierea capitalului fix, ca urmare a apariţiei unor
maşini, instalaţii, utilaje mai perfecţionate, determinată de progresul tehnic.
Amortizarea reprezintă expresia bănească a acelei părţi a capitalului fix care
se transmite treptat asupra noului produs şi care se recuperează odată cu vânzarea
mărfii.
Modalităţi de amortizare:
1. Amortizare liniară – atunci când se utilizează o cotă de amortizare
constantă pe întreaga durată de funcţionare a capitalului fix. Amortizarea anuală
(sumă fixă) se calculează pe baza formulei:
A =
unde:
A = amortizarea anuală;
Kf = preţ de achiziţie a capitalului fix;
r = venituri din casarea acestuia;
d = cheltuieli cu modernizarea şi întreţinerea acestuia;
T = timpul de funcţionare a capitalului fix (exprimat în ani).
Prin raportarea amortizării anuale (A) la preţul capitalului fix ce se amortizează
(Kf) se determină cota procentuală de amortizare anuală (Ca):
Ca = (%)
2. Amortizare accelerată - este o variantă a amortizării liniare şi presupune
recuperarea în primul an a unei amortizări de până la limita prevăzută de lege din
valoarea de intrare (Kf), iar în anii rămaşi până la sfârşitul duratei de folosinţă se va
calcula amortizarea lună de lună, după procedeul amortizării liniare.
3. Amortizare degresivă – se poate aplica numai cu aprobarea Ministerului
de Finanţe şi constă în multiplicarea coeficienţilor de amortizare cu coeficienţi
prevăzuţi de lege. Aceasta înseamnă o accelerare a procesului de amortizare şi
luarea în considerare a uzurii morale. Cota de amortizare se aplică la valoarea
rămasă (care scade cu fiecare lună).
Capitalul circulant - reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă
în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu
fiecare nou ciclu. În componenţa capitalului circulant intră: materii prime, apă
tehnologică, combustibili, energie electrică etc.
Capitalul real se află într-o continuă mişcare, participă la un circuit
specific. În mişcarea sa parcurge 3 stadii şi îmbracă 3 forme funcţionale:
Stadiul I (stadiul aprovizionării) îl constituie procesul prin care capitalul lichid
(bănesc) al firmei se transformă în capital real productiv.
Stadiul al II-lea (stadiul producţiei) îl constituie utilizarea productivă a
capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie pentru obţinerea de
bunuri destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă.
Stadiul al III-lea (stadiul desfacerii) constă în trecerea acestuia din forma
marfă în forma bănească, prin vânzarea bunurilor produse.
Corespunzător celor trei stadii, capitalul îmbracă trei forme: bani, bunuri-
capital, marfă.
Aceasta mişcare a capitalului care parcurge cele trei stadii şi îmbracă
succesiv cele trei forme, se numeşte circuitul capitalului.
Circuitul capitalului privit ca un proces unic, periodic şi care se repetă mereu,
se numeşte rotaţia capitalului.
Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de
rotaţie a capitalului.
3.2. Neo-factorii de producţie
Neo-factorii de producţie trebuie priviţi în contextul multiplicării şi diversificării
lor. Între cei mai importanţi şi care modifică substanţial conţinutul, locul şi rolul
factorilor de producţie reţinem: progresul tehnic, tehnologiile moderne,
informaţia, cunoaşterea.
În contextul actual, informaţia sau cunoştinţele sistematizate reprezintă
principala resursă economică, iar importanţa ce se acordă informaţiei şi cunoaşterii,
conduce la susţinerea tezei privind perspectiva societăţii umane sub forma societăţii
informaţionale.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Caracterizaţi succint factorul de producţie muncă.
2. Caracterizaţi succint factorul de producţie natura.
3. Descrieţi stadiile pe care le parcurge capitalul real.
4. Care din enunţurile următoare definesc factorii de producţie?
a) mijloacele materiale, financiare şi de muncă de care dispune o economie la un
moment dat;
b) totalitatea bunurilor materiale şi spirituale de care dispune societatea;
c) totalitatea resurselor naturale;
d) ansamblul elementelor care participă la producerea bunurilor şi serviciilor.
5. Menţionaţi care sunt factorii de producţie tradiţionali:
a) libera iniţiativă, concurenţa, piaţa;
b) munca, natura, capitalul;
c) profitul, dobânda, renta;
d) libera iniţiativă, concurenţa, banii.
6. Care din caracteristicile următoare pot fi atribuite muncii ca factor de
producţie?
a) este factorul activ şi determinant al producţiei;
b) este o activitate vitală;
c) este o activitate umană bazată pe cunoaştere;
d) este o activitate independentă şi liberă.
7. Care din enunţurile următoare definesc capitalul:
a) resursele naturale şi cele derivate;
b) totalitatea bunurilor economice;
c) totalitatea bunurilor produse şi vândute;
d) ansamblul bunurilor care sunt folosite pentru producerea de noi bunuri şi
servicii destinate vânzării.
8. Uzura capitalului fix reprezintă:
a) folosirea necorespunzătoare a maşinilor şi utilajelor;
b) pierderea treptată a calităţilor elementului de capital fix;
c) folosirea capitalului fix în activitatea economică;
d) diversificarea continuă a factorilor de producţie.
9. Amortizarea reprezintă:
a) expresia bănească a acelei părţi din capitalul fix, corespunzătoare uzurii fizice
şi morale;
a) folosirea capitalului fix în alte scopuri decât pentru care a fost fabricat;
b) un factor de producţie secundar;
c) creşterea cantităţii, mărirea volumului factorilor de producţie.
10. O întreprindere dispune de următoarele elemente de capital fix:
- un depozit, în valoare de 100.000 u.m., construit în urmă cu 4 ani şi cu o
durată de funcţionare de 20 ani;
- trei maşini-unelte, cu o valoare de inventar de 30.000 u.m. fiecare, toate
amortizate integral;
- o instalaţie, în valoare de 120.000 u.m., achiziţionată cu 2 ani în urmă, cu o
durată normală de funcţionare de 6 ani.
Să se determine:
a) rata anuală de amortizare pentru elementele de capital fix neamortizate
integral;
b) volumul amortizării în anul în curs;
c) stocul de capital fix al întreprinderii la valoarea iniţială şi la valoarea rămasă
neamortizată.
CAPITOLUL IV
CEREREA
4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii
Cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi
cumpărată de un consumator, într-o perioadă determinată de timp la preţul
existent.
Mărimea cererii depinde, în principal, de nivelul preţului propus la bunul cerut
şi de cuantumul venitului cumpărătorului, respectiv al părţii de venit ce poate fi
alocată pentru achiziţionarea bunului în cauză.
Însumând cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui anumit bun, rezultă
cererea totală de pe piaţa unui bun.
Cererea exprimă raporturile în legătură cu:
a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, care, la un anumit preţ, este dorită
şi poate fi cumpărată;
b) preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi
din bunul dorit;
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, se disting:
a) cererea pentru bunuri substituibile (ex.: uleiul de măsline şi uleiul de
floarea soarelui);
b) cererea pentru bunuri complementare (ex.: autoturismul şi benzina);
c) cererea derivată (ex.: cererea pentru făina este determinată de cererea
pentru pâine).
Legea cererii evidenţiază relaţia negativă care există între preţul unitar al
unui bun şi cantitatea cerută din bunul respectiv.
Corespunzător acestei legi:
a) creşterea preţului unitar al unui bun determină reducerea cantităţii
cerute din bunul respectiv;
b) reducerea preţului unitar al unui bun determina creşterea cantităţii
cerute din bunul respectiv.
Creşterea cererii ca urmare a scăderii preţului se numeşte extinderea cererii,
iar scăderea cererii ca urmare a creşterii preţului poartă numele de contracţia cererii.
Curba cererii
Trebuie menţionat faptul că, preţul nu este singura variabilă care influenţează
nivelul cererii, acestuia adăugându-i-se şi alţi factori pentru care se foloseşte
termenul de „condiţiile cererii”. Aceştia sunt:
- modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor;
- intensitatea şi urgenţa nevoilor;
- numărul de cumpărători;
- modificarea preturilor altor mărfuri;
- previziunile privind evoluţia preţului şi a venitului;
- preferinţele consumatorilor;
- voinţa, dorinţa de a cumpăra;
- consumul ostentativ: efectul de imitaţie şi demonstraţie, dorinţa de
promovare pe scara sociala a consumatorului.
4.2. Elasticitatea cererii
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului
sau a altei condiţii (factori) ai cererii. Instrumentul utilizat pentru a determina
intensitatea elasticităţii îl constituie coeficientul de elasticitate.
Coeficientul de elasticitate al cererii reprezintă gradul, fracţiunea sau
procentul de modificare a cererii în funcţie de modificarea unui factor al cererii.
A. Elasticitatea cererii în raport de preţ
Coeficientul de elasticitate a cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea
preţului la acest bun se poate determina astfel:
a) Ecpx =
b) Ecpx
c) Ecpx =
unde:
Ecpx - coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ pentru bunul x
C – variaţia (modificarea) cererii;
C0,C1 – cererea iniţială şi cererea după modificarea preţului unitar
P – variaţia (modificarea) preţului unitar;
P0, P1 - preţ unitar iniţial, respectiv modificat
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii, distingem
situaţiile:
a) Ecpx < 1 cerere inelastică, când cererea reacţionează slab la modificarea
preţului; corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a preţului
determină scăderea cu mai puţin de un procent a cererii;
b) Ecpx = 1 cerere unitară, este o cerere cu elasticitate constantă; corespunde
situaţiei în care creşterea cu un procent a preţului determină scăderea tot
cu un procent a cererii şi invers;
c) Ecpx > 1 cerere elastică, când cererea variază mai mult decât proporţional
la variaţia preţului; corespunde situaţiei în care creşterea cu un procent a
preţului determină scăderea cu mai mult de un procent a cererii;
d) Ecpx = 0 cerere perfect inelastică, când cantitatea cerută dintr-un produs
rămâne nemodificată (constantă), indiferent cum s-ar modifica preţul
unitar;
e) Ecpx → ∞ cerere perfect elastică, când cererea se modifică chiar dacă
nivelul preţului rămâne neschimbat (constant).
B. Elasticitatea cererii în raport de venit
a) Ecvx =
b) Ecvx
c) Ecvx =
unde:
Ecvx - coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit pentru bunul x
C – variaţia (modificarea) cererii;
C0,C1 – cererea iniţială şi cererea după modificarea preţului unitar
V – variaţia (modificarea) venitului;
V0, V1 - venit iniţial, respectiv modificat
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii faţă de venit,
bunurile se clasifică astfel:
a) bunuri normale, când Ecvx< 1. Sunt bunuri al căror consum creşte odată cu
venitul, creşterea consumului fiind proporţional mai slabă decât cea a venitului;
b) bunuri inferioare, când Ecvx< 0. Sunt bunuri al căror consum scade în
valoare absolută la o creştere a venitului;
c) bunuri al căror consum creşte în aceeaşi proporţie cu venitul, sau
scade în aceeaşi proporţie cu scăderea venitului, când Ecvx= 1; ponderea cheltuielilor
cu aceste bunuri rămâne neschimbată în totalul veniturilor disponibile ale
cumpărătorului;
d) bunuri superioare, când Ecvx > 1. Sunt bunuri al căror consum creşte
relativ mai repede în raport cu creşterea venitului sau, ceea ce este acelaşi lucru, la
o reducere a venitului scăderea cererii este inferioară scăderii venitului. În ambele
ipostaze, sporeşte ponderea venitului cheltuit pentru procurarea acestor bunuri în
totalul cheltuielilor cumpărătorului.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi cererea şi menţionaţi factorii care influenţează mărimea cererii. Ce
evidenţiază legea cererii?
2. Care din enunţurile de mai jos exprimă elasticitatea cererii:
a) sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altor factori (condiţii) ai
cererii;
b) realocarea resurselor economice;
c) eliminarea agenţilor economici neproductivi;
d) adaptarea deciziei producătorului la cerinţele consumatorilor.
3. Elasticitatea cererii în raport cu preţul reprezintă:
a) raportul dintre cantitatea cerută şi modificarea preţului;
b) raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi preţ;
c) raportul dintre modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea relativă a
preţului;
d) raportul dintre modificarea venitului şi modificarea preţului.
4. Atunci când coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ tinde către
infinit:
a) cererea este perfect inelastică;
b) cererea este elastică;
c) cererea este perfect inelastică;
d) cererea este perfect elastică.
5. Când coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţul unitar este mai
mare decât 1:
a) cererea este elastică;
b) cererea este unitară;
c) cererea este inelastică;
d) cererea este perfect inelastică.
6. Coeficientul elasticităţii cererii în raport de venit reflectă gradul sensibilităţii
cererii produsului respectiv în funcţie de modificarea:
a) salariului nominal;
b) salariului real;
c) venitului naţional;
d) venitului consumatorului.
7. Când preţul unitar al unui bun este de 100 u.m., cererea săptămânală pe
piaţa oraşului „X” este de 10.000 buc. Scăderea preţului la 90 u.m./buc. atrage după
sine creşterea cererii la 10.300 buc. săptămânal. Să se determine tipul cererii pentru
acest bun în raport de preţ.
8. Pentru bunul „x”, curba cererii de piaţă are o elasticitate constantă Ecpx = 1.
Ştiind că la preţul de 100 u.m. cantitatea cerută este de 15 unităţi, să se determine
cu cât va creşte cantitatea cerută la o reducere a preţului cu 75%.
9. Se consideră că preţul mărfii „x” este de 4.000 u.m. La acest nivel al
preţului cererea săptămânală este de 200 de unităţi. Care va fi cererea pentru marfa
respectivă dacă preţul creşte la 5.000 u.m. unitatea, iar coeficientul de elasticitate
funcţie de preţ este egal cu 2?
10. Cererea pentru produsul „A” se poate prezenta sub forma a trei funcţii:
C1=50–0,5P; C2=60–0,5P; C3=40–0,5P. Să se determine cantitatea cerută corespunzătoare
următoarelor niveluri de preţuri şi să se reprezinte grafic cele trei forme de cerere.
Preţ unitar
(mii u.m.)
Cantitatea cerută (bucăţi)C1= 50–0,5P C2= 60–0,5P C3 = 40–0,5P
1020304050
CAPITOLUL V
OFERTA
5.1. Conceptul de ofertă
Oferta reprezintă cantitatea maxima dintr-un anumit bun pe care un
vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă determinata de timp, la preţul
existent.
Din punctul de vedere al factorilor pe seama cărora se formează oferta, dar şi
în legătura cu timpul, se disting:
oferta instantanee, sau pe termen scurt este cea care se formează pe baza
stocurilor existente la producători sau la comercianţi şi cea care reacţionează
aproape instantaneu la creşterea preturilor sau modificarea altor factori.
oferta pe termen scurt, este cea care se asigură pe seama capacităţilor de
producţie existente. Ea se poate mări în limite restrânse, graţie unei mai bune
utilizări extensive şi intensive a factorilor de producţie existenţi.
oferta pe termen lung este cea care se asigură pe seama capacităţilor de
producţie existente, a noilor investiţii din respectiva industrie şi a pătrunderii de
noi întreprinzători (şi capitaluri) care sunt atrase de obţinerea unui profit mai mare
decât în alte domenii.
Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de
către toţi vânzătorii, rezulta oferta de piaţă.
Ea exprimă relaţii în legătură cu:
a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, pe care vânzătorii doresc să o
vândă la un anumit preţ unitar;
b) preţul unitar minim scontat de vânzători pentru vânzarea unei cantităţi
dintr-un anumit bun.
În funcţie de natura bunurilor se pot distinge următoarele forme de ofertă:
a) oferta de bunuri independente (de exemplu: oferta de calculatoare,
autoturisme, confecţii etc.);
b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale (de
exemplu: producţia de carne, de miere etc.) rezultă unele bunuri
secundare;
c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de
exemplu: cafea, ceai, lapte).
5.2. Legea ofertei. Condiţiile ofertei.
Modificarea preţului de pe piaţa unui bun determină extinderea şi contracţia
ofertei, în aşa fel încât fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o anumită cantitate
oferită. Dacă preţul creşte, oferta se va extinde adică va creşte cantitatea oferită, iar
dacă preţul se va reduce, oferta se contractă, adică se reduce cantitatea oferită.
Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită,
constituie conţinutul legii generale a ofertei.
Corespunzător acestei legi:
a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;
b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Curba ofertei
Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o
serie de factori care poartă denumirea de condiţiile ofertei şi care sunt:
1. costul producţiei; între cantitatea oferită şi costul de producţie există o
relaţie negativă;
2. preţul altor bunuri; dacă preţul unui bun se reduce, producătorul va fi
interesat să producă mai mult din acel bun al cărui preţ nu s-a modificat;
astfel modificarea preţului primului bun va conduce la o creştere sau o
reducere a cantităţii oferite pe piaţa celuilalt bun
3. numărul firmelor care produc acelaşi bun; cu cât numărul firmelor care
produc acelaşi bun este mai mare cu atât cantitatea oferită devine mai
mare (şi invers);
4. taxele şi subsidiile; majorarea taxelor şi impozitelor determină o scădere
a ofertei, iar beneficierea de subsidii din partea statului conduce la o
creştere a cantităţii oferite;
5. previziunile privind evoluţia preţului; în condiţiile caeteris paribus, dacă
există previziuni privind creşterea preţului, oferta de pe piaţă va creşte;
6. evenimentele social-politice şi naturale; dacă se menţine un climat
economico-social propice dezvoltării, iar condiţiile naturale sunt favorabile,
cantitatea oferită pe piaţă va creste (şi invers).
5.3. Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în
funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiile ofertei.
Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de elasticitate a ofertei.
Pentru determinarea mărimii coeficientului de elasticitate a ofertei unui anumit
bun, în funcţie de preţul acestuia (Eop), se utilizează următoarele metode:
a) = : =
b) = =
b) = : =
unde:
O0, O1 – cantităţi oferite înainte şi după modificarea preţului
P0, P1 – preţ unitar iniţial, respectiv modificat
∆O – variaţia (modificarea) cantităţii oferite
∆P – variaţia (modificarea) preţului unitar
În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, formele ofertei se
prezintă astfel:
a) Eop>1, ofertă elastică, atunci când unui anumit procent de modificare a
preţului unitar îi corespunde o modificare mai mare a ofertei;
b) Eop=1, ofertă cu elasticitate unitară, atunci când o modificare cu un
procent a preţului determină o modificare tot cu un procent a ofertei;
c) Eop<1, ofertă inelastică, atunci când procentul modificării ofertei este mai
mic decât procentul modificării preţului;
d) Eop→ , ofertă perfect elastică, reprezintă un caz extrem şi care
presupune ca la un preţ dat oferta să crească la infinit;
e) Eop=0, ofertă perfect inelastică, reprezintă un alt caz extrem când la orice
modificare a preţului, oferta nu se modifică.
Elasticitatea ofertei este determinata de o serie de factori:
Costul producţiei
În situaţia în care pe piaţa unui bun se înregistrează o creştere a cererii, iar
celelalte condiţii rămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de
producţie. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii ofertei şi invers.
Posibilităţile de stocare a bunurilor
Daca bunul x poate fi depozitat şi păstrat o anumită perioadă de timp,
elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestui bun creşte şi invers, în cazul în care
posibilităţile de stocare sunt reduse.
Costul stocării
Costul stocării se află în relaţie inversă cu elasticitatea ofertei la preţul de piaţă
a bunului respectiv
Perioada de timp de la modificarea preţului
Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei
rămân constante, forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care
a trecut de la modificarea preţului. În acest context, există 3 perioade de timp:
a) perioada pieţei;
b) o perioadă scurtă de timp;
c) o perioadă lungă de timp.
a) Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de
la modificarea preţului bunului x ca urmare a creşterii cererii; este o
perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei,
oferta fiind perfect inelastică;
b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic; în această
perioadă în condiţiile creşterii preţului bunului x ca urmare a creşterii
cererii, există posibilitatea sporirii, în anumite limite a cantităţii oferite prin
utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile (forţa de muncă
materii prime, materiale)
c) Perioada îndelungată de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a
bunului x; în cadrul acestei perioade de timp producătorii pot spori
cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea bunului x printr-un
proces investiţional susţinut în scopul lărgirii capacităţilor de producţie
existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv, ca
urmarea a creşterii cererii şi în final a preţului.
TEST DE AUTOEVALUARE
1.Ce reprezintă oferta şi cum poate fi ea clasificată în funcţie de factorii pe
seama cărora se formează şi în funcţie de natura bunurilor?
2. Ce reprezintă legea ofertei şi care sunt condiţiile ofertei?
3. Care sunt factorii care determină elasticitatea ofertei?
4. Care dintre următoarele enunţuri definesc oferta?
a) cantitatea dintr-un bun adusă pe piaţă şi oferită spre vânzare de agenţii
economici producători-vânzători într-o perioadă determinată de timp, la un
anumit nivel al preţului;
b) cantitatea totală dintr-un anumit bun, vândută pe piaţă la un anumit nivel al
preţului, într-o perioadă de timp bine determinată;
c) însumarea ofertei tuturor vânzătorilor de pe piaţa unui bun;
d) totalitatea bunurilor şi serviciilor existente la un moment dat pe piaţă.
Legea ofertei evidenţiază:
a) relaţia negativă care există între preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită
din bunul respectiv;
b) relaţia pozitivă care există între preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită
din bunul respectiv;
c) volumul cel mai mare de vânzări-cumpărări dintr-un anumit bun;
d) cadrul legal în limitele căruia acţionează vânzătorii.
6. Care din enumerările de mai jos pot constitui cauze ce determină
elasticitatea ofertei:
a) creşterea nevoilor unei părţi a populaţiei ţării;
b) creşterea dimensiunilor pieţei pentru că oferta apare şi se manifestă pe piaţă;
c) creşterea dimensiunilor producţiei deoarece ofertanţii sunt producătorii;
d) creşterea sau scăderea preţurilor bunurilor economice şi serviciilor.
7. Când o modificare cu un procent a preţului determină o modificare cu mai
puţin de un procent a ofertei:
a) oferta este inelastică;
b) oferta este elastică;
c) oferta este perfect inelastică;
d) oferta este unitară.
8. Când coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ este egal cu 1:
a) oferta este inelastică;
b) oferta este elastică;
c) oferta este perfect elastică;
d) oferta are elasticitate unitară.
9. Dacă se anticipează că preţul de piaţă al bunului produs se va reduce,
oferta prezentă (în condiţii neschimbate):
a) va creşte;
b) se va reduce;
c) nu se va modifica;
d) mai întâi va creşte şi apoi se va reduce.
10. Cantitatea oferită dintr-un anumit bun creşte dacă:
a) se reduce cererea;
b) scade preţul factorilor de producţie;
c) se utilizează noi tehnologii de fabricaţie;
d) creşte preţul.
11. Un exemplu de ofertă complementară este:
a) autoturism – benzină;
b) cafea – ţigări;
c) lemn – mobilă;
d) miere – propolis.
12. Pentru un bun economic o creştere a preţului de la 1000 u.m., în
momentul T0, la 2000 u.m. în momentul T1, antrenează o creştere a ofertei de la 1000
buc. la 3000 buc. Să se calculeze coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de
preţ.
13. Precizaţi natura ofertei unui bun „x”, cunoscând următoarele date: în T0, în
condiţiile unui preţ unitar de 200 u.m./buc., cantitatea vândută a fost de 2.400 buc.; în
T1, preţul a scăzut la 160 u.m./buc., ceea ce a redus cantitatea vândută la 1.800 buc.
14. În situaţia în care o firmă vinde într-o săptămână 100 de unităţi din marfa
„x” cu preţul de 1.000 u.m./unitate şi 120 de unităţi cu preţul de 1.200 u.m./unitate,
oferta în funcţie de preţ este:
a) elastică;
b) inelastică;
c) cu elasticitate unitară;
d) perfect elastică;
e) perfect inelastică.
15.Oferta produsului „A” poate fi evidenţiată prin următoarele funcţii:
O1=10+0,5P; O2=15+0,5P; O3=5+0,5P. Să se determine cantitatea oferită, corespunzătoare
următoarelor niveluri de preţuri şi să se reprezinte grafic cele trei forme de ofertă:
Preţ unitar (mii u.m.)
Cantitatea oferită (bucăţi)O1=10+0,5P O2=15+0,5P O3=5+0,5P
102030405060
CAPITOLUL VI
TEORIA COSTULUI DE PRODUCŢIE
6.1. Conceptul şi conţinutul costului
Costul de producţie, numit şi cost sau preţ de cost, reprezintă o problematică
importantă la nivel microeconomic şi care, în condiţiile economiei de piaţă, stă la
baza deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale
sau servicii.
În condiţiile economiei de piaţă, obiectivul fiecărui agent economic
întreprinzător de a obţine un profit cât mai mare îl determină ca înainte de a demara
activitatea să evalueze consumul necesar de factori de producţie şi să calculeze cât
îl costă obţinerea unui bun sau serviciu.
Astfel, în procesul utilizării lor productive, factorii de producţie (munca, natura
şi capitalul) prezintă aspecte particulare ale consumării lor.
Consumul factorului muncă – poate fi exprimat fizic – prin timpul de lucru pe
produs sau pe total produse – sau valoric prin salariile plătite pentru acest consum.
Acest factor se regăseşte în noul produs doar în expresie bănească prin salariile
plătite de întreprinzător angajaţilor săi.
Consumul factorului natură se reflectă în utilizarea acestuia în procesul
producerii de bunuri şi servicii şi se regăseşte în formă materială, în situaţia unor
resurse naturale de tipul minereurilor, gazelor naturale, cărbunelui etc. şi valoric, prin
preţul acestora (preţul pământului, de exemplu).
Consumul factorului capital se diferenţiază după modul specific în care este
utilizat. Astfel, capitalul fix (maşini, instalaţii, utilaje, clădiri etc.) se consumă în timp,
în mod treptat, în decursul mai multor cicluri de producţie şi se regăseşte în bunurile
care se obţin sau serviciile prestate doar în expresie bănească (valorică) sub forma
amortizării. Capitalul circulant ( materii prime, materiale, combustibili, energie etc.) se
consumă integral în cadrul unui singur proces de producţie şi se regăseşte în
bunurile ce se obţin, în expresie bănească, iar pentru materii prime şi materiale şi
sub aspect material natural.
Având în vedere elementele menţionate mai sus se poate contura o primă
definiţie a costului de producţie ca fiind expresia bănească a consumului de
factori de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea unui bun sau
prestarea unui serviciu.
De asemenea, costul de producţie mai poate fi definit ca fiind acea parte a
preţului de vânzare a unui bun economic care compensează cheltuielile
suportate de întreprinderi pentru producerea şi vânzarea acelui bun.
6.2. Tipologia costurilor de producţie
În literatura şi practica economică din ţările cu economie modernă de piaţă
sunt utilizate mai multe categorii de costuri în funcţie de elementele de cheltuieli pe
care le cuprind. Astfel, a fost elaborată o tipologie a costurilor care cuprinde mai
multe tipuri de cost: costul global, costul mediu (unitar) şi costul marginal.
1. Costul global este definit ca totalitatea cheltuielilor ocazionate de un volum
dat al producţiei. El cuprinde următoarele trei categorii de costuri:
- costul fix (CF) cuprinde acele cheltuieli care, pe termen scurt, sunt
independente în raport cu evoluţia volumului producţiei. Se includ aici chiriile,
amortizarea capitalului fix, cheltuielile de întreţinere, dobânzile etc.
- costul variabil (CV) reprezintă totalitatea cheltuielilor care variază în funcţie
de volumul producţiei obţinute. Unele dintre aceste cheltuieli variază proporţional cu
producţia (materii prime, salarii directe etc.), iar altele nu se modifică strict
proporţional cu producţia.
- costul total (CT) cuprinde suma costurilor fixe şi variabile ocazionate de
obţinerea unui anumit volum al producţiei. Costul total, practic, este egal cu costul
global al producţiei.
CT = CF+CV
2. Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs. Se disting
trei categorii de costuri medii:
- costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix aferent fiecărei unităţi de
producţie
CFM =
- costul variabil mediu (CVM) reprezintă costul variabil aferent unei unităţi
de produs
CVM =
- costul total mediu (CTM) reprezintă consumul total de factori de producţie
pe unitate de produs
CTM = sau CTM = CFM+CVM = +
3. Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cost total (∆CT) necesar
pentru obţinerea unei unităţi suplimentare (∆Q) de produs; el măsoară variaţia
costului total pentru o variaţie infinit mai mică a cantităţii de produse. Se determină
după relaţia:
Cmg =
Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărirea
ofertei de bunuri: maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecărei unităţi
suplimentare de producţie să necesite un spor de cost cât mai mic.
6.3.Modalităţi de reducere a costurilor de producţie
Minimizarea costului de producţie constituie o latură deosebit de importantă a
activităţii de conducere economică eficientă, cu rol determinant în maximizarea
profitului.
Reducerea costului de producţie constituie un proces complex, care implică
raţionalitate în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de competiţie, cunoaştere
bazată pe calcul economic, măsurare şi drămuire în alocarea resurselor.
Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete:
a) utilizarea cu eficienţă sporită a factorului material al producţiei, ceea ce
înseamnă obţinerea unei cantităţi mai mari de bunuri cu acelaşi consum de
mijloace de producţie şi, deci, reducerea cheltuielilor materiale pe unitate de
produs. Urmarea directă a diminuării cheltuielilor materiale, pe produs este
creşterea valorii nou create (valoarea adăugată netă);
b) creşterea productivităţii muncii sau a eficienţei folosirii forţei de muncă.
Presupunând sporirea cantităţii de bunuri obţinute cu aceeaşi cheltuială de
muncă vie, creşterea productivităţii duce la micşorarea consumului de forţă de
muncă şi, deci, a cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs. Creşterea
randamentului factorului muncă, în procesul utilizării lui, înseamnă totodată,
scăderea costului acestui factor pe unitatea de efect util, care se reflectă în
reducerea costului mediu;
c) reducerea cheltuielilor de regie, a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti
constituie o altă cale a raţionalizării costurilor de producţie. Creşterea în ritmuri
inferioare a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti în raport cu creşterea
volumului producţiei determină micşorarea cheltuielilor pe unitatea de produs.
De asemenea, în activitatea de reducere a costurilor de producţie, producătorii
trebuie să ia în calcul următoarele elemente:
- alegerea unui proces de producţie care să fie eficient atât din punct de
vedere tehnic, cât şi economic sau ecologic;
- achiziţionarea factorilor de producţie la preţurile cele mai convenabile, fără
afectarea calităţii acestora;
- reducerea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs prin
creşterea randamentului de utilizare al acestora;
- identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a
produselor care aduc pierderi;
- imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor,
prin folosirea metodelor moderne de calcul şi evidenţă.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Arătaţi în ce se concretizează tipologia costurilor de producţie?
2. Care sunt principalele căi de reducere a costurilor?
3. Care din enunţurile următoare definesc costul de producţie?
a) cantitatea totală de factori de producţie de care dispune firma;
b) capitalul fix şi circulant al întreprinderii;
c) totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori de producţie pentru
producerea şi desfacerea unor bunuri materiale şi servicii;
d) consumul fizic de factori de producţie.
4. Consumul capitalului circulant este urmărit în analiza costului de producţie:
a) numai în expresie fizică;
b) numai în expresie monetară;
c) atât în expresie fizică cât şi monetară;
d) nu poate fi cuantificat.
5. Cheltuielile care intră în componenţa costului explicit reprezintă:
a) plăţi către posesorii de factori de producţie;
b) venituri obţinute din vânzarea producţiei;
c) cheltuieli de desfacere a producţiei;
d) salariile angajaţilor.
6. Criteriile care stau la baza împărţirii costurilor de producţie în fixe şi
variabile se referă la:
a) natura activităţii economice;
b) relaţia dintre consumul factorului (factorilor) de producţie şi volumul producţiei;
c) dimensiunile activităţii economice;
d) gradul de eficienţă şi rentabilitate a activităţii respective.
7. Din enumerarea de mai jos marcaţi care sunt elementele ce nu intră în
categoria costurilor fixe:
a) salariile lucrătorilor din producţie;
b) amortizarea capitalului fix;
c) chiria, iluminatul şi încălzitul general;
d) salariile personalului din activităţile administrative
7. La formarea costurilor variabile nu participă:
a) cheltuielile cu materia primă;
b) cheltuielile cu combustibil, apă, energie pentru fabricaţie;
c) cheltuielile cu chiria unităţii economice;
d) cheltuielile cu salariile personalului direct productiv.
9. Costurile fixe sunt acelea care:
a) nu se modifică deloc în timp;
b) sunt independente de evoluţia preţurilor cu care sunt cumpăraţi factorii de
producţie;
c) pe termen scurt sunt independente de volumul producţiei;
d) sunt subvenţionate de la buget şi de aceea ele nu se modifică (sunt fixe).
10. Costurile variabile sunt acelea care:
a) se modifică atunci când se modifică preţurile de achiziţie ale factorilor de
producţie;
b) se modifică în acelaşi sens cu volumul de activitate;
c) diferă de la o societate la alta;
d) se modifică în timp, de la o lună la alta.
11. Costul total mediu reprezintă:
a) preţul mediu achitat pentru achiziţionarea de factori de producţie;
b) consumurile de factori de producţie pe unitatea de produs;
c) media aritmetică a costurilor fixe şi variabile;
d) cheltuielile pentru protecţia mediului.
12. Costul marginal reprezintă:
a) cheltuielile pe care le face întreprinzătorul pentru a obţine o unitate de produs;
b) sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei unităţi de produs
suplimentare;
c) cheltuielile suplimentare ocazionate de creşterea cu o unitate a utilităţii
marginale;
d) cheltuielile variabile suplimentare ocazionate de creşterea cu o unitate a
volumului producţiei
13. Costul marginal depinde, în principal, de:
a) volumul costurilor fixe;
b) volumul producţiei;
c) evoluţia costurilor variabile;
d) utilitatea marginală a bunurilor produse.
14. Care din enumerările de mai jos nu reprezintă căi de reducere a costurilor:
a) alegerea unui proces de producţie eficient atât din punct de vedere tehnic, cât
şi economic şi ecologic;
b) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat prin
creşterea randamentului de utilizare a acestora;
c) sporirea cheltuielilor cu publicitatea deoarece numai în asemenea condiţii
întreprinderea îşi poate vinde produsele;
d) achiziţionarea factorilor de producţie la preţurile cele mai convenabile, fără a
afecta calitatea acestora.
15. Pe baza noţiunilor cunoscute, completaţi tabelul de mai jos cu datele necesare:
Volumul producţiei
(buc.)
Costuri fixe (u.m.)
Costuri variabile
(u.m.)
Costuri totale (u.m.)
Cost unitar (u.m./buc.)
Cost marginal*
(u.m.)5 20.000 90.000
10 20.000 150.000
15 20.000 220.000
20 20.000 300.000
25 20.000 370.000
30 20.000 470.000
* se va determina pe loturi de 5 bucăţi
16. Se cunosc următoarele date referitoare la producţia unei firme (Q) şi la costul total de
producţie (CT) al acesteia:
Q (buc.) 0 20 24 30
CT (u.m.) 4.000 10.000 11.000 12.000
Să se calculeze:
a) costul mediu – fix, variabil, total;
b) costul marginal, în fiecare din cazurile menţionate.
17. În perioada T0, costurile variabile totale erau de 16 milioane u.m., iar
volumul producţiei era de 8.000 bucăţi. În condiţiile creşterii producţiei cu 20%, costul
marginal este de 1,5 ori mai mare decât costul variabil mediu din T0. Să se
determine:
a) sporul absolut al costurilor totale;
b) indicele costurilor variabile totale.
18. Care este ponderea cheltuielilor salariale în totalul costului producţiei care
are următoarea structură:
- materii prime 800.000 u.m.;
- materii auxiliare 20.000 u.m.;
- energie 100.000 u.m.;
- salarii 150.000 u.m.;
- amortizare 45.000 u.m.;
- contribuţii asigurări sociale şi ajutor şomaj 30.000 u.m.
19. În legătură cu relaţia dintre producţia unui bun economic şi costurile sale
se cunosc următoarele date:
Producţia (buc.) Costuri totale (u.m.)0 50.0001 100.0002 140.0003 170.0004 190.0005 200.0006 220.0007 240.0008 280.000
20. La o societate comercială costurile fixe sunt de 300.000 u.m., iar cele
variabile pe unitatea de produs de 50 u.m. Din vânzarea bunurilor economice s-a
obţinut suma de 900.000 u.m. din care 100.000 u.m. profit.
a) Care a fost cantitatea de bunuri economice produsă şi vândută?
b) Să se determine nivelul rentabilităţii la această societate comercială.
21. Pentru a obţine zilnic 1.000 bucăţi din bunul „x”, un agent economic face
următoarele cheltuieli:
- materii prime 50.000 u.m.;
- materii auxiliare 11.000 u.m.;
- amortizare capital fix 4.000 u.m.;
- salarii 20.000 u.m. din care 10% salarii ale personalului
administrativ;
- alte cheltuieli materiale 5.000 u.m.
Dacă preţul de vânzare al mărfii este de 150 u.m. bucata, se cere: valoarea
producţiei zilnice; costul producţiei; costul mediu; profitul.
22. Un agent economic produce 1.000 tone din produsul „x”. Pentru fabricarea
acestei producţii el face următoarele cheltuieli: materii prime – 500 milioane lei,
combustibil şi energie pentru fabricaţie – 400 milioane lei, salarii directe – 600
milioane lei, chirii – 150 milioane lei, amortizarea capitalului fix – 250 milioane lei,
iluminatul general – 100 milioane lei, încălzirea unităţii – 200 milioane lei. Distribuţia
produsului antrenează costuri fixe de 100 milioane lei şi costuri variabile de 200
milioane lei. Să se calculeze:
a) costurile fixe ale întregii producţii şi pe unitatea de produs;
b) costurile variabile ale întregii producţii şi pe unitatea de produs;
c) costurile totale globale şi pe unitatea de produs.
23. Pentru a produce 1.000 tone din produsul „x” o societate comercială face
următoarele cheltuieli: materii prime şi materiale – 2.000.000 u.m.; combustibil şi
energie – 3.000.000 u.m.; amortizarea capitalului fix – 1.000.000 u.m.; salarii –
6.000.000 u.m. Ponderea costurilor materiale în totalul costului producţiei este de:
a) 75%;
b) 60%;
c) 30%;
d) 40%;
e) 50%.
24. Un întreprinzător cunoaşte că preţul unitar la bunurile pe care le vinde este
de 200 u.m./buc. Costurile fixe totale la firma respectivă sunt de 120.000 u.m., iar
costurile variabile pe unitatea de produs sunt de 60 u.m./buc. Ce cantitate de bunuri
trebuie să producă şi să vândă acest întreprinzător pentru a obţine un profit total de
160.000 u.m.?
25. O firmă produce lunar 4.000 bucăţi dintr-un anumit produs, pentru care
face următoarele cheltuieli: materii prime – 150.000 u.m., materiale auxiliare 20.000
u.m., amortizarea capitalului fix 40.000 u.m., combustibil şi energie 70.000 u.m.,
salarii directe – 300.000 u.m., salarii indirecte – 64.000 u.m., cheltuieli de întreţinere
– 36.000 u.m. Firma îşi vinde produsele la preţul de 200 u.m. bucata. Să se
calculeze:
a) valoarea producţiei;
b) costul total al producţiei şi pe unitatea de produs;
c) costurile fixe totale şi pe produs;
d) costurile variabile, totale şi pe produs.
26. O firmă realizează în momentul T0 40 de produse, cu un cost total de
160.000 u.m. În momentul T1, producţia sporeşte cu 8 bucăţi, iar costul total cu
20.000 u.m. Să se calculeze:
a) costul total mediu în momentele T0 şi T1;
b) sporul relativ al producţiei T1 faţă de T0;
c) evoluţia costului mediu în intervalul respectiv.
CAPITOLUL VII
VENITURILE FUNDAMENTALE
7.1. Salariul
Salariul reprezintă remunerarea celui mai activ factor de producţie – forţa de
munca.
Termenul este de origine latină. „Salarium” era suma ce se plătea fiecărui
soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda
salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu primea salarium. Termenul
s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care munceşte la altcineva
de care este dependent fie juridic, fie economic.
În sens general, salariul este considerat preţul muncii închiriate, venitul
încasat de o persoană în schimbul muncii depuse.
Pe piaţa muncii, salariul apare în dublă ipostază, ca venit – pentru cel care
prestează munca şi, ca şi cost – pentru angajator (cel care plăteşte salariul).
De asemenea, salariul poate fi privit sub două aspecte: salariu nominal şi
salariu real.
Salariul nominal reprezintă cantitatea de bani pe care angajatul o primeşte
pentru munca depusă în cadrul unităţii economice în care lucrează.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată la
un moment dat cu salariul nominal.
Salariul real (SR) se determină prin raportarea salariului nominal (SN) la nivelul
preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate (P).
SR=
Privită în dinamică, evoluţia nivelului salariului real este reflectată de indicele
salariului real (ISR):
ISR = ,
unde:
ISR =
ISN =
IP =
Forme de salarizare
Formele de salarizare sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi
dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite. Formele de
salarizare realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine
salariaţilor, activitatea depusă de ei, şi alte elemente economice, sociale, psihologice
sau de altă natură.
Se cunosc 3 forme de salarizare:
- salarizarea în regie, după timpul lucrat;
- salarizarea în acord;
- salarizarea mixtă.
Fiecare formă de salarizare realizează într-un mod specific legătura între
participarea la muncă, rezultatul muncii, salariu, însemnătatea activităţii depuse şi
alte condiţii.
Salarizarea in regie – asigură remunerarea salariatului după timpul
lucrat, fără să se precizeze expres cantitatea de muncă pe care el trebuie să o
depună în unitatea de timp, dar cu stabilirea răspunderilor ce îi revin. Se
subînţelege că un minim de muncă trebuie depusă. Fiecărui salariat i se stabileşte ce
are de făcut, ca şi răspunderile ce-i revin ţinând seama de calificarea pe care o are şi
de locul pe care-l ocupă în diviziunea muncii.
Mărimea totală a salariului este determinată de timpul lucrat şi de salariul pe
unitatea de timp. Se practică în acele sectoare în care lipsa de omogenitate a
lucrărilor (operaţiilor) face dificilă aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare.
Salarizarea în acord – constă în remunerarea salariatului după cantitatea
de bunuri produse sau a numărului de operaţii executate. Durata timpului de
muncă pentru efectuarea muncii respective nu este fixată în mod expres.
Această formă de salarizare relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului
şi efortul depus de salariat, deoarece:
- sporeşte productivitatea salariatului;
- diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetori, absolut
necesari în cazul salarizării în regie.
Salarizarea mixtă – constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de
timp (de regulă, o zi de muncă), ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor
condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. sau, într-o remunerare
variabilă în funcţie de rezultate.
Dinamica salariilor pe termen lung este influenţată de următorii factori:
- costul resurselor de muncă;
- productivitatea muncii;
- raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
- gradul de organizare în sindicate;
- migraţia internaţională a forţei de muncă etc.
7. 2. Profitul
Termen de origine latină, profitul vine de la verbul „proficere” care înseamnă a
progresa, a da rezultate, apoi a dobândit semnificaţia de a da, sau aduce profit.
Profitul, este în cel mai restrâns sens, venitul pe care îl obţin agenţii
economici, ca rezultat al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este
câştigul pe care-l obţin agenţii economici, ca surplus peste costul de
producţie. De aici rezultă că, profitul este avantajul realizat în formă bănească
dintr-o acţiune, operaţie sau activitate economică. Prin urmare nici un agent
economic nu poate progresa dacă nu obţine profit.
Indicatorii profitului
Mărimea profitului poate fi măsurată absolut - ca masă a profitului şi relativ –
ca rată a profitului.
A. Masa profitului este suma totală obţinută sub formă de profit de un agent
economic. Ea se stabileşte ca diferenţă pozitivă între venitul obţinut din vânzarea
bunurilor realizate şi costul ocazionat de producerea lor.
Pr = VT – CT
sau
Pr = CA – CT = Q × Pv – (Cmat + Csal)
unde:
Pr – profit total
VT- venituri totale
CT – costuri totale
CA – cifră de afaceri
Q × Pv - valoarea producţiei (Q - cantitate vândută, Pv – preţ de vânzare)
Cmat – cheltuieli materiale
Csal – cheltuieli salariale
Atunci când diferenţa dintre venituri şi cheltuieli este pozitivă, se obţine profit.
Dacă, dimpotrivă, diferenţa dintre cele două mărimi este negativă, avem de-a face cu
pierderi. Trecerea de la pierderi la profit se face prin aşa-numitul „punct mort” sau
„prag de rentabilitate”. Prin prag de rentabilitate se înţelege acel volum al
producţiei în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, profitul fiind egal cu
zero.
Masa profitului poate fi influenţată de o serie de factori, cum sunt:
- nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volum
rezultatelor;
- preţul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este rezultatul diferenţei
dintre ele;
- volumul, structura şi calitatea producţiei, care acţionează separat dar mai
ales în unitatea şi interdependenţa lor;
- viteza de rotaţie a capitalului, cu care volumul profitului este direct
proporţional;
- calitatea conducerii activităţii de producţie, aprovizionare şi desfacere.
B. Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului şi
un parametru (indicator) de referinţă. În teorie şi practică se calculează următoarele
tipuri de rate de profit (RPr):
- rata comercială a profitului se determină ca raport procentual între masa
profitului (Pr) şi încasările totale sau cifra de afaceri (CA):
RPr =
- rata economică a profitului se determină ca raport procentual între masa
profitului şi capitalul total, KT (propriu şi împrumutat) al întreprinderii:
RPr =
- rata financiară a profitului se determină ca raport procentual între masa
profitului şi capitalul propriu (KP):
RPr =
- rata rentabilităţii se determină ca raport între masa profitului şi costurile
totale de producţie (CT):
RPr =
7. 3. Dobânda
Dobânda este considerată a fi forma de venit ce revine proprietarului de
capital, sau conform lui Paul Samuelson „dobânda este preţul specific plătit pentru a
treia mare categorie de factori de producţie – capitalul”.
Indiferent de definiţia dată, se poate desprinde concluzia că dobânda este
preţul folosirii capitalului şi, totodată, a remunerării riscului implicat de
împrumutatul de capital.
Mărimea dobânzii se poate exprima în mărime absolută ca masă a dobânzii
şi în mărime relativă ca rată a dobânzii.
În mărime absolută, pot fi distinse două posibilităţi de calcul a dobânzii şi
anume dobânda simplă şi dobânda compusă.
Dobânda simplă constă în suma încasată pentru serviciul adus de un capital,
în condiţiile în care dobânda nu este capitalizată. Ea se calculează ca produs între
mărimea creditului (C), rata dobânzii (d’) şi numărul de ani (n).
Ds = C × d’ × n
Dobânda compusă spre deosebire de dobânda simplă presupune
capitalizarea, ajungându-se să se calculeze „dobândă la dobândă”, iar capitalul este
acordat pe o perioadă mai mare de un an.
Dc = Sn – C, unde
Sn = C (1 – d’)n
Sn – suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului, ea fiind
formată din capitalul avansat (C) plus dobânda cuvenită (D).
Dobânda compusă este larg aplicată în activitatea băncilor, caselor de
economii şi altor instituiţii financiare.
Rata dobânzii (d’) se calculează ca raport procentual între masa dobânzii (D)
şi capitalul avansat (împrumutat):
d’ =
Rata dobânzii este o mărime variabilă ca urmare a acţiunii a numeroşi factori,
cum ar fi:
- raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut;
- riscul pe care şi-l asumă cel care acordă capital cu împrumut;
- inflaţia;
- conjunctura economică;
- durata creditului;
- politica guvernului etc.
7.4. Renta
Renta este considerată a fi venitul pe care îl aduce în mod regulat un bun
imobiliar (teren agricol, construcţie, clădire) sau mobiliar (hârtii de valoare) şi
care nu este legată de o activitate productivă a proprietarului acestuia.
În domeniul agriculturii ea se manifestă ca rentă funciară. Plătită de
arendaş proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata, pe termen determinat, o
anumită suprafaţă de teren, renta funciară îşi are originea în raritatea pământurilor
fertile, în insuficienţa producţiei obţinută pe aceste terenuri de a satisface cererea de
produse agricole.
Renta funciară se determină ca diferenţă dintre preţul de vânzare al
produsului agricol şi preţul de producţie la care se adaugă profitul normal al
arendaşului:
R = V – (C + Pr)
unde:
R – renta
V – venitul total
C – costul de producţie
Pr – profitul.
La nivelul unei economii se pot întâlni mai multe forme de rentă. Dintre
acestea, cele mai importante sunt:
1. Renta absolută este încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de
calitatea terenului (fertilitate, poziţia faţă de centrele de aprovizionare şi consum etc.)
pe care îl deţin, ca răsplată pentru transferarea temporară, către arendaş, a dreptului
de folosinţă a pământului. Plata rentei se face sub forma arendei.
2. Renta diferenţială este generată tocmai de diferenţele de fertilitate care
apar între parcelele de pământ, precum şi poziţionarea diferită a acestora faţă de
piaţă (de desfacere sau aprovizionare). Atunci când este rezultatul diferenţelor de
fertilitate naturală şi a poziţiei diferite a terenurilor faţă de piaţă, poartă denumirea de
rentă diferenţială I, iar în cazul în care aceste diferenţe se datorează investiţiilor
suplimentare în mijloace de mecanizare, chimizare etc. pe una şi aceeaşi suprafaţă
de teren, poartă denumirea de rentă diferenţială II.
3. Renta de monopol reflectă valorificarea poziţiei monopoliste pe care o au
unii agricultori. Proprietarii funciari care deţin suprafeţe de teren cu însuşiri speciale
pe care pot să producă în cantităţi reduse produse cu calităţi de excepţie, foarte
căutate de consumatori, pot să vândă produsele respective la preţuri ridicate de
monopol. De exemplu vinul de calitate excepţională care se obţine în potgorii
renumite, în cantităţi reduse, se poate vinde la preţ de monopol care este determinat
de capacitatea de plată şi preferinţele consumatorilor. În acest preţ este cuprins
profitul normal al fermierului arendaş, renta absolută şi un supraprofit ce revine
proprietarului funciar ca rentă de monopol.
4. Renta minieră şi în construcţii are o bază naturală generată de raritatea
unor mine, dar posibilitatea realizării ei efective rezidă din insuficienţa ofertei pentru
astfel de bunuri.
Proprietarii care deţin mine sau sonde cu conţinut bogat care pot fi exploatate
cu cheltuieli mai reduse, realizează un supraprofit ce le revine sub forma rentei
miniere.
Terenurile bine echipate cu elemente de infrastructură, surse de apă, energie,
mijloace de transport sau sunt situate în centrul oraşelor etc., sunt arendate sau
vândute la preţuri mult mai ridicate care cuprind în ele, pe lângă costuri şi profitul
normal, renta de construcţii.
5. Renta consumatorului numită şi surplus al consumatorului, reprezintă
diferenţa de care beneficiază acesta plătind bunurile cumpărate de el la un preţ mai
mic decât ar fi fost dispus să plătească.
6. Renta vânzătorului se realizează de către acesta atunci când reuşeşte să
vândă la un preţ mai ridicat decât estimase anterior.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Menţionaţi care sunt formele de salarizare şi ce presupun acestea.
2. Enumeraţi formele profitului şi explicaţi-le.
3. Specificaţi şi arătaţi modul de calcul a indicatorilor profitului.
4. Definiţi dobânda şi arătaţi ce forme poate îmbrăca.
5. Definiţi renta şi menţionaţi principalele forme de rentă.
6. Una dintre explicaţiile de mai jos cu privire la semnificaţiile salariului nu este
corectă:
a) salariul reprezintă venitul încasat de o persoană în schimbul muncii depuse;
b) salariul reprezintă câştigul realizat de un întreprinzător în urma vânzării
mărfurilor pe piaţă;
c) salariul este o componentă a preţului bunului economic;
d) salariul reprezintă un cost pentru întreprinzător.
7. Salariul poate fi privit sub două aspecte:
a) salariul mediu şi marginal;
b) salariul fix şi circulant;
c) salariul global şi parţial;
d) salariul nominal şi real.
8. Salariul nominal reprezintă:
a) suma de bani pe care angajatul o primeşte pentru munca depusă, de la
unitatea economică unde lucrează;
b) valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi cumpărate într-o perioadă
determinată de timp;
c) suma de bani cuvenită doar personalului administrativ;
d) cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu salariul real.
9. Salariul real se determină:
a) ca diferenţă între salariul nominal şi cheltuielile curente;
b) ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor
achiziţionate;
c) ca diferenţă între venituri şi cheltuieli;
d) ca produs între salariul nominal şi nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor
achiziţionate;
10. Tendinţa de creştere a salariilor, pe termen lung, poate fi determinată de:
a) renunţarea de către salariat la munca suplimentară;
b) creşterea productivităţii muncii;
c) migraţia internaţională a forţei de muncă;
d) reducerea cererii şi creşterea ofertei de muncă.
11. Salarizarea în regie presupune:
a) remunerarea salariatului după cantitatea de bunuri produse în unitatea de
timp şi a tarifului pe produs;
b) remunerarea salariatului după timpul lucrat, cu stabilirea răspunderilor ce îi
revin;
c) remunerarea salariatului în funcţie de aptitudinile de care dă dovadă la locul
de muncă;
d) remunerarea fixă pe unitatea de timp, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea
unor condiţii, fiecare condiţie având un tarif.
12. Salarizarea în acord presupune:
a) remunerarea salariatului după cantitatea de bunuri produse în unitatea de
timp;
b) remunerarea salariatului după timpul lucrat, cu stabilirea răspunderilor ce îi
revin;
c) remunerarea salariatului în funcţie de aptitudinile de care dă dovadă la locul
de muncă;
d) remunerarea fixă pe unitatea de timp, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea
unor condiţii, fiecare condiţie având un tarif.
13. Profitul se determină:
a) ca raport între cheltuieli şi venituri;
b) ca diferenţă între încasările obţinute din vânzarea producţiei şi cheltuielile
ocazionate de producerea acesteia;
c) ca diferenţă între cheltuielile ocazionate de producerea bunurilor şi încasările
obţinute din vânzarea producţiei;
d) ca raport între încasările obţinute din vânzarea producţiei şi cheltuielile
ocazionate de producerea acesteia;
14. Masa profitul se calculează ca:
a) suma încasărilor unui întreprinzător;
b) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli;
c) diferenţă între plăţi şi încasări;
d) diferenţă între venituri şi pierderi.
15. Salariul se deosebeşte de profit prin aceea că:
a) salariul este mai mic decât profitul;
b) profitul este un venit;
c) sunt două forme de venit care revin unor posesori de factori de producţie
diferiţi;
d) salariul este folosit pentru consum iar profitul pentru investiţii.
16. Rata profitului relevă:
a) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli (costuri);
b) gradul de rentabilitate cu care au fost consumaţi factorii de producţie (consum
exprimat în formă monetară);
c) proporţia în care venitul se împarte între posesorul capitalului şi posesorii altor
factori de producţie;
d) capacitatea de concurenţă a unei societăţi comerciale.
17. Precizaţi care din elementele de mai jos influenţează invers proporţional
mărimea profitului:
a) volumul producţiei obţinute;
b) nivelul preţurilor de vânzare;
c) nivelul costurilor de producţie;
d) viteza de rotaţie a capitalului.
18. Rata profitului nu se poate determina ca:
a) raport procentual între masa profitului şi volumul capitalului avansat;
b) raport procentual între masa profitului şi cifra de afaceri;
c) raport procentual între masa profitului şi preţul de vânzare;
d) raport procentual între masa profitului şi costurile ocazionate de obţinerea
acestuia.
19. Rata comercială a profitului se determină ca raport procentual între masa
profitului şi:
a) capitalul propriu;
b) cifra de afaceri;
c) capitalul total;
d) costul de producţie.
20. Pentru a determina rata financiară a profitului se foloseşte relaţia:
a) RPr= × 100;
b) RPr= × 100;
c) RPr= × 100;
d) RPr= × 100.
21. După însuşire, profitul poate fi folosit pentru:
a) plata dobânzilor către creditori;
b) lărgirea şi modernizarea activităţii;
c) plata ajutorului de şomaj;
d) plata salariilor personalului de conducere.
22. Prin prag de rentabilitate se înţelege:
a) profitul total înregistrat de o firmă într-o perioadă determinată de timp;
b) acel volum al producţiei în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, profitul
fiind egal cu zero;
c) diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale;
d) raportul procentual dintre masa profitului şi costurile totale.
23. Dobânda reprezintă:
a) preţul folosirii capitalului;
b) cheltuielile de funcţionare ale băncii;
c) mărimea creditului contractat;
d) riscul pe care şi-l asumă creditorul.
24. Masa dobânzii este:
a) diferenţa dintre creditul acordat şi cel solicitat;
b) diferenţa dintre suma plătită de debitor creditorului şi suma luată cu împrumut;
c) comisionul perceput la intermedierea unui credit;
d) raportul procentual între creditul solicitat şi cel acordat.
25. Rata dobânzii se calculează:
a) ca raport între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;
b) ca raport procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;
c) ca diferenţă între masa dobânzii şi capitalul împrumutat;
d) ca diferenţă între creditul acordat şi cel solicitat.
26. Rata dobânzii nu este influenţată de:
a) raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa creditului;
b) starea economiei;
c) durata creditului;
d) populaţia unei ţări.
27. Rata dobânzii este influenţată mai ales de:
a) mărimea creditului;
b) capacitatea de plată a debitorului şi durata acordării creditului;
c) raportul dintre cererea şi oferta de credit şi starea economiei;
d) prestigiul şi puterea economică a băncii care a acordat creditul.
28. Profitul băncii reprezintă diferenţa dintre:
a) dobânda încasată şi dobânda plătită de bancă;
b) disponibilităţile de creditare şi rezervele obligatorii;
c) câştigul băncii şi cheltuielile sale de funcţionare;
d) dobânda încasată şi cheltuielile de funcţionare ale băncii.
29. Dobânda compusă intervine atunci când:
a) se acordă un credit mai mare de 50 milioane lei;
b) durata creditului este de maximum un an;
c) durata creditului este mai mare de un an;
d) durata creditului este mai mare de un an, iar dobânda se capitalizează.
30. Pentru creditor, dobânda reprezintă:
a) o datorie de plătit;
b) un cost;
c) un venit;
d) un avantaj nejustificat.
31. În mod tradiţional renta este un venit adus de:
a) capitalul circulant folosit;
b) pământ;
c) factorul muncă;
d) calităţile de întreprinzător.
32. Renta funciară este un venit ce revine:
a) întreprinzătorului;
b) administraţiei publice;
c) posesorului pământului folosit în activitatea economică;
d) salariatului.
33. Salariul se deosebeşte de rentă prin:
a) mărime;
b) posesorul care îl deţine;
c) frecvenţa cu care apare în economie;
d) puterea sa de cumpărare.
34. Renta poate fi o consecinţă a:
a) excesului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri;
b) deficitului de ofertă în raport cu cererea anumitor bunuri;
c) preţurilor ridicate de monopol;
d) preţurilor scăzute.
35. Salariul nominal mediu lunar primit de salariaţii unei întreprinderi în anul T0
a fost de 2.400.000 lei. La o creştere a preţurilor bunurilor de consum cu 50% în anul
T1 s-a reuşit o majorare a salariului nominal cu 35%. Determinaţi indicele salariului
real.
36. În perioada T0 – T1, preţurile au crescut cu 20%, iar salariul nominal a
crescut de la 770.000 u.m. la 808.500 u.m. Salariul real:
a) creşte cu 12,5%;
b) scade cu 12,5%;
c) creşte cu 5%;
d) scade cu 5%;
e) scade cu 15%.
37. Concomitent cu creşterea salariului nominal de la 1.000.000 u.m. la
1.140.000 u.m., nivelul preţurilor bunurilor de consum s-a redus cu 5%. Determinaţi
cu cât a crescut salariul real.
38. Profitul realizat de o firmă se ridică la suma de 600.000 u.m. Rata anuală
a profitului este de 12%. Ştiindu-se că amortismentul a fost de două ori mai mare
decât celelalte cheltuieli materiale şi valoric a fost egal cu cheltuielile salariale, să se
determine cheltuielile materiale, cheltuielile salariale şi costul producţiei.
39. Un întreprinzător trebuie să decidă asupra volumului producţiei din bunul X pe care
urmează să-l vândă pe o anumită piaţă, în următoarele condiţii (situaţii) alternative:
Producţia fizică
(buc.)Preţul unitar (u.m.)
Costul unitar
(u.m.)
1.000 10 8
2.000 7,6 6
3.000 7 6
Care va fi decizia întreprinzătorului privind volumul producţiei?
a) 1.000 bucăţi;
b) 2.000 bucăţi;
c) 3.000 bucăţi.
40. În perioada T0 – T1, rata profitului a evoluat de la 20% în condiţiile unui
volum al vânzărilor de 2.400.000 u.m., la 25% la un volum al vânzărilor de 2.000.000
u.m. Cum s-a modificat masa profitului?
a) a crescut cu 5%;
b) a scăzut cu 0,4 milioane;
c) a crescut cu 20.000 u.m.
41. O firmă produce într-un an produsul X, în următoarele condiţii:
capitalul folosit: 20 milioane u.m. ;
capitalul fix utilizat: 14 milioane u.m. ;
salariile sunt de trei ori mai mici decât capitalul circulant utilizat;
costul producţiei: 10 milioane u.m. ;
preţul de vânzare: 12 milioane u.m.
Să se determine mărimea profitului şi rata profitului (în două modalităţi).
42. Se efectuează un depozit bancar la termen, pentru trei ani, în sumă de
100.000 u.m., cu o rată a dobânzii de 20%. Care va fi mărimea acestui credit peste
trei ani?
43. În condiţiile în care un credit este contractat pe o durată de trei luni, cu o
rată a dobânzii de 20%, ceea ce reprezintă o dobândă totală de 1.500 u.m.,
determinaţi mărimea creditului
44. Deponenţi unei bănci contribuie la formarea disponibilităţilor acesteia în
decursul unui an cu 20 milioane u.m., pentru care li se plăteşte o rată anuală a
dobânzii de 8%. Pe baza lor, banca acordă credite de 15 milioane u.m. pentru 10 luni
cu o rată anuală a dobânzii de 12% şi 5 milioane u.m. pentru un an cu o rată anuală
de 15%. Cheltuielile de funcţionare ale băncii sunt de 150.000 u.m. Să se calculeze
profitul net al băncii.
45. Un agent economic îşi propune ca peste 4 ani să dispună de un depozit
bancar de 1.000.000 u.m. Ce depunere trebuie să facă în prezent, ştiind că rata
anuală a dobânzii este de 25% ?
46. O bancă acordă un credit de 20 milioane u.m. pentru un an, cu o rată a
dobânzii de 50%. Ştiind că doar 20% din această sumă constituie capital propriu, iar
restul reprezintă sumele deponenţilor săi cărora le plăteşte o dobândă de 40% anual,
să se calculeze profitul net al băncii, dacă ea face cheltuieli cu funcţionarea de
550.000 u.m.
47. O bancă obţine la sfârşitul unui an un profit de 4.200.000 u.m.,
reprezentând 75% din câştigul brut al băncii. În decursul acelui an banca a plătit
pentru sumele depuse o rată anuală a dobânzii de 10% şi a încasat de la cei pe care
i-a creditat o rată anuală de 15%. Să se calculeze:
a) câştigul brut al băncii;
b) cheltuielile de funcţionare;
c) mărimea dobânzii plătite;
d) mărimea dobânzii încasate;
e) capitalul bănesc rulat (creditul).
CAPITOLUL VIII
INDICATORII MACROECONOMICI
Evidenţierea nivelului şi evoluţiei activităţii economice desfăşurate la nivelul
economiei naţionale se realizează prin intermediul indicatorilor macroeconomici.
Principalele funcţii îndeplinite de indicatorii macroeconomici în cadrul
economiei sunt:
- au rol de evidenţă statistică;
- constituie punct de plecare în fundamentarea deciziilor;
- permit realizarea de comparaţii internaţionale;
- constituie un important instrument de analiză.
1. Produsul global brut (PGB)
Evidenţiază valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor realizate de factorii
de producţie atraşi în economia naţională, pe o perioadă determinată de timp,
de regulă un an.
2. Produsul Intern Brut (PIB)
Evidenţiază valoarea brută a producţiei finale de bunuri şi servicii
realizate într-o perioadă determinată de timp (de regulă un an), de către toţi
agenţii economici autohtoni şi străini ce-şi desfăşoară activitatea economică în
interiorul ţării.
Se determină ca diferenţă între produsul global brut şi consumul intermediar:
PIB = PGB – CI
unde:
PIB – produs intern brut
PGB – produs global brut
CI – consum intermediar (valoarea bunurilor economice, cu excepţia
capitalului fix, consumate în vederea producerii altor bunuri);
3. Produsul Intern Net (PIN)
Evidenţiază valoarea netă a producţiei finale de bunuri şi servicii
realizate într-o perioadă determinată de timp (de regulă un an), de către toţi
agenţii economici autohtoni şi străini ce-şi desfăşoară activitatea economică în
interiorul ţării.
Se poate determină scăzând din valoarea PIB consumul de capital
(amortizarea):
PIN = PIB – A
4. Produsul Naţional Brut (PNB)
Este dat de valoarea brută, de piaţă, a producţiei finale de bunuri şi
servicii obţinute în decursul unei perioade determinate de timp (de regulă un
an) de către agenţii economici naţionali indiferent că-şi desfăşoară activitatea
economică în interiorul sau în afara graniţelor ţării. Este considerat cel mai
expresiv indicator macroeconomic, deoarece evidenţiază rezultatele activităţii
agenţilor economici ai unei ţări, indiferent de locul unde îşi desfăşoară activitatea
economică.
Se calculează adunând la mărimea PIB soldul veniturilor factorilor de
producţie în raport cu străinătatea, exprimat în valoare adăugată brută (SVFSVAB):
PNB = PIB + SVFSVAB
unde:
SVFSVAB – se obţine făcând diferenţa dintre veniturile obţinute de agenţii
economici naţionali din activitatea economică desfăşurată în
străinătate şi veniturile obţinute de agenţii economici străini din
activitatea economică desfăşurată în ţară. Poate avea valoare
pozitivă sau negativă.
5. Produsul Naţional Net (PNN)
Evidenţiază valoarea netă a tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse
de agenţii economici naţionali într-o perioadă determinată de timp, de regulă
un an.
Ca şi în cazul PIN, PNN se determină scăzând din valoarea PNB consumul de
capital (amortizarea).
PNN = PNB – A
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi care sunt indicatorii macroeconomici şi arătaţi ce evidenţiază fiecare.
2. Indicatorii macroeconomici pot releva rezultatele activităţii economice ale:
a) economiei mondiale;
b) agenţilor economici privaţi;
c) economiei naţionale;
d) statului.
3. Veniturile realizate de către cetăţenii români care lucrează legal în Ungaria se
regăsesc în:
a) PIB al României şi PNB al Ungariei;
b) PNB al României şi PIB al Ungariei;
c) numai în PIB al României;
d) numai în PIB al Ungariei.
4. PIB nu cuprinde:
a) consumul privat al menajelor şi cel guvernamental;
b) investiţia brută;
c) consumul intermediar;
d) exportul net.
5. Dacă o companie franceză are o filială în Germania, venitul rezultat din
operaţiunile desfăşurate în Germania de această companie este considerat:
a) PIB francez;
b) PNB francez şi PIB german;
c) PNB german şi PIB francez;
d) PNB german.
6. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte în ceea ce priveşte deosebirile ce
există între produsul intern brut şi produsul intern net?
a) PIB cuprinde şi consumul intermediar;
b) PIB este mai mare decât PIN deoarece include şi amortizarea;
c) PIB cuprinde în plus soldul excedentar al relaţiilor economice externe;
d) PIB şi PIN se exprimă la preţuri diferite.
7. Care din următoarele corelaţii sunt corecte:
a) PGB = PNB +CI;
b) PNB = PNN+CI;
c) PIB = PIN+PNN;
d) PIN = PIB-A.
8. Precizaţi care din enumerarea de mai jos nu reprezintă un indicator
macroeconomic:
a) venitul naţional;
b) profitul net;
c) produsul intern brut;
d) produsul naţional brut.
9. Produsul intern şi produsul naţional sunt:
a) indicatori macroeconomici;
b) indicatori intermediari;
c) indicatori economici de ramură;
d) indicatori globali.
10. Precizaţi care din elementele de mai jos nu intră în componenţa PIB:
a) bunurile şi serviciile destinate consumului personal;
b) bunurile şi serviciile destinate consumului public;
c) bunurile ce sunt expresia exportului net;
d) bunurile şi serviciile produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri şi
servicii (consum intermediar).
11. Să presupunem că la sfârşitul unui an de zile, pe ansamblul economiei s-au
înregistrat următoarele rezultate:
- valoarea bunurilor şi serviciilor produse: 1470 mld. €;
- valoarea bunurilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri şi
servicii: 1150 mld. €;
- producţia finală brută a agenţilor economici care îşi desfăşoară activitatea în
străinătate: 120 mld. €;
- producţia finală brută a agenţilor străină care îşi desfăşoară activitatea în interiorul
ţării: 70 mld. €;
- consumul de capital fix: 180 mld. €;
Să se calculeze indicatorii posibili de măsurare a rezultatelor
macroeconomice la sfârşitul perioadei respective.
12. Valoarea bunurilor create într-o ţară este de 100 miliarde u.m., din care 20
miliarde u.m. sunt utilizate sub formă de capital circulant pentru producţia altor bunuri
în anul respectiv. Capitalul fix utilizat în economie este de 80 miliarde u.m., durata
medie de funcţionare fiind de 8 ani. Agenţii economici străini au produs în această
economie bunuri finale de 9 miliarde u.m., iar agenţii economici naţionali au produs
în alte ţări bunuri evaluate la 7 miliarde u.m. În aceste condiţii, determinaţi mărimile
produsului intern brut şi produsului naţional net.
CAPITOLUL IX
PIAŢA MUNCII. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL
9.1. Cererea şi oferta de muncă
Activitatea economico-socială generează nevoia de muncă. Dacă se cunosc
volumul de bunuri şi servicii necesare pentru o perioadă dată de timp, nivelul
productivităţii muncii şi regimul legal de muncă, se poate determina nevoia de
muncă, respectiv forţa de muncă necesară în perioada respectivă pe ansamblul
economiei. Nevoia de muncă salariată ce se formează la un moment dat sau
într-o perioadă determinată de timp într-o economie reprezintă cererea de
muncă. Cererea de muncă se exprimă prin numărul de locuri de muncă. Condiţia
fundamentală ca nevoia de muncă să constituie cerere de muncă o reprezintă
salarizarea (remunerarea) ei.
Cererea de muncă este o cerere derivată, fiind determinată de cererea de
bunuri economice.
Cererea de forţă de muncă depinde înainte de toate de ritmul de creştere
economică; la acesta se adaugă o serie de alţi factori între care enumerăm: nivelul
şi dinamica productivităţii muncii, structura producţiei şi activităţilor
economico-sociale, formele de ocupare şi regimul ocupării etc.
Atunci când se analizează cererea de muncă o importanţă deosebită se
acordă elasticităţii cererii de muncă. Astfel dacă cererea de muncă este elastică,
orice revendicare salarială poate fi obţinută de la angajatori pe seama unei reduceri
semnificative a ocupării.
Oferta de muncă reprezintă potenţialul de muncă disponibil la un
moment dat într-o economie. Ca şi în cazul cererii de muncă, pentru ca resursele
de muncă disponibile să formeze oferta de muncă este necesară îndeplinirea
condiţiei de remunerare a muncii. Ca atare, ea nu cuprinde femeile casnice, elevii şi
studenţii, militarii în termen şi alte persoane care depun activităţi nesalarizate ş.a.
Oferta de muncă este determinată de o serie de factori, dintre care amintim:
populaţia totală aptă de muncă, factorii instituţionali (vârsta legală de muncă,
legislaţia salarială), raportul între utilitatea şi dezutilitatea muncii, conţinutul şi
durata muncii ş.a.
În legătură cu cererea şi oferta de forţă de muncă, este necesar a fi reţinute
câteva aspecte:
- oferta de muncă se formează pe parcursul unei perioade îndelungate de timp;
- posesorii forţei de muncă au o mobilitate scăzută;oamenii se deplasează cu
greutate dintr-o localitatea în alta, nu-şi schimbă cu uşurinţă locul de muncă, ci
sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar dacă acesta nu le oferă avantaje
economice;
- oferta de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ rigid. Cel
ce face oferta de muncă trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât să apară
un loc de muncă;
- generaţiile de tineri sunt crescute de părinţii lor pentru a deveni oameni şi nu
mărfuri, salariaţi. De aceea, oferta de muncă nu respectă în totalitate
principiile economiei de piaţă;
- cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, neputându-se substitui reciproc
decât în anumite limite sau deloc.
9.2. Piaţa forţei de muncă – definire, caracteristici, sistemul de indicatori
Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei
de muncă ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu
oferta de muncă şi stabilirea pe această bază a condiţiilor de angajare,
negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele muncitorilor,
realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme,
zone etc.
Trăsăturile pieţei muncii1:
1. este o piaţă derivată, primind influenţe venite de pe celelalte pieţe
(piaţa bunurilor, piaţa factorilor de producţie) şi generând totodată
efecte ce se regăsesc în toate sectoarele vieţii economico-sociale;
2. reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice (care
determină oferta de muncă) şi cele ale dezvoltării economico-
sociale (care generează cererea de muncă);
1 ASE – Economie, ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 284 - 285
3. presupune negocierea permanentă între purtătorii cererii şi cei ai
ofertei de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural;
4. este reglementată în cel mai înalt grad. Această trăsătură derivă
din necesitatea de a asigura protecţia salariatului, de a controla
competiţia loială prin intermediul sindicatelor, de a permite gruparea
întreprinzătorilor care angajează forţă de muncă;
5. este o piaţă cu concurenţă imperfectă, fie de monopol, fie de
oligopol, în funcţie de modul de constituire şi organizare a cererii şi
ofertei de muncă de către patronate şi sindicate;
6. reflectă modul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri,
sectoare, profesii şi niveluri de calificare;
7. segmentarea. Este o piaţă eterogenă, delimitându-se mai multe
segmente, pe genuri de activitate, zone geografice, profesii, niveluri
de calificare, sexe, vârste etc. Din acest punct de vedere, adepţii
teoriei segmentării pieţei muncii delimitează o piaţă primară a
muncii – caracterizată printr-o mare stabilitate a locului de muncă,
salarii ridicate şi în creştere, prezenţa scării ierarhice, utilizarea
tehnologiilor relativ avansate, prezenţa sindicatelor puternice şi
eficiente – şi o piaţă secundară – caracterizată prin locuri de
muncă nesigure, fluctuaţie ridicată a personalului, utilizarea unor
tehnologii rudimentare, lipsa posibilităţilor de promovare, sindicate
inexistente sau slabe.
Sistemul de indicatori utilizaţi în investigarea şi analiza pieţei muncii
Sub aspectul metodologic al definirii, alinierii şi comparării internaţionale a
indicatorilor pieţei muncii, au existat de-a lungul timpului numeroase preocupări,
realizându-se progrese însemnate. În prezent se dispune de un set de indicatori
standardizaţi la scară internaţională, care caracterizează principalele aspecte ale
ocupării şi şomajului. Alături de aceştia se folosesc şi concepte şi indicatori naţionali.
Nu de puţine ori se prezintă concomitent în statistici ambele categorii de informaţii,
fiecare dintre ele având relevanţă pentru caracterizarea cu deosebire a unor aspecte.
Indicatorii care măsoară intensitatea unor fenomene şi procese de pe piaţa
muncii se pot grupa astfel:
- indicatori de nivel – sunt reprezentaţi de indicatorii resurselor de
muncă (populaţia activă, populaţia ocupată, populaţia în vârstă de
muncă şi persoanele aflate în limita limitelor legale ale vârstei de
muncă), indicatorii ocupării forţei de muncă şi indicatorii şomajului
(rata ocupării şi rata şomajului), indicatorii salarizării (costului forţei
de muncă), indicatorii duratei muncii şi indicatorii condiţiilor şi ai
conflictelor de muncă;
- indicatori de structură – sunt reprezentaţi de aceiaşi indicatori de
mai sus, structuraţi după criterii cum ar fi: sex, vârstă, repartizare
teritorială, categorii social-profesionale, ramuri de activitate, profesii,
experienţă profesională, mărimea întreprinderilor, experienţa
profesională a salariaţilor, eventual a şomerilor (şi durata în şomaj),
formele de plată, timpul lucrat etc;
- indicatori derivaţi – sunt indicatorii care combină diferite criterii şi
caracteristici ale populaţiei (ex.: structura populaţiei ocupate pe
regiuni, pe niveluri de salarii etc.).
Plecând de la modul de structurare a populaţiei totale în componente, în
funcţie de surse mijloacelor de subzistenţă se pot evidenţia şi calcula următorii
indicatori:
- rata de activitate – se poate calcula fie prin raportarea populaţiei
active la populaţia totală şi se obţine rata brută de activitate a
populaţiei, fie la populaţia în vârstă de muncă la resursele de muncă
disponibile, obţinând rata de activitate a populaţiei în vârstă de
muncă şi, respectiv, a resurselor de muncă;
- rata (gradul) de ocupare (G o) – poate fi calculată prin raportarea
populaţiei ocupate fie la populaţia în vârstă de muncă, fie la
resursele de muncă disponibile:
Go = [%]
unde:
Po – populaţie ocupată
Pa - populaţie aptă de muncă
Corespunzător gradului de ocupare se poate calcula şi gradul de neocupare (Gno)
unde Go + Gno = 100%.
Gno = [%]
unde:
Pan – populaţie aptă neocupată
- rata şomajului (R ş) – se calculează prin raportarea numărului de
şomeri fie la populaţia activă, fie la populaţia ocupată:
Rş = [%]
Rş = [%]
Evident, fiecare dintre indicatorii menţionaţi se poate calcula la nivel naţional,
regional, local, după cum se poate calcula pentru ansamblul forţei de muncă sau ca
indicatori parţiali, pentru anumite segmente ale acesteia, stabilite după criterii
diverse: demografice (sex, vârstă), ocupaţional-profesionale (statut profesional,
grupe de profesii), după talia localităţilor, firmelor sau sediul de reşedinţă (municipii,
oraşe, cartiere, comune, mediul urban sau rural).
Populaţia totală şi componentele ei
în funcţie de surse mijloacelor de subzistenţă
POPULAŢIA TOTALĂ
Populaţia
în afara
limitelor
legale de
vârstă de
muncă
POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE MUNCĂ
Persoane cu
incapacitate
permanentă de
muncă şi
persoane care
se pensionează
înainte de limita
vârstei de
pensionare
RESURSE DE MUNCĂ
Populaţia casnică,
militari în termen,
studenţi şi elevi
care au depăşit 16
ani şi nu lucrează
POPULAŢIA ACTIVĂ
Şomeri şi
persoane
care sunt în
căutarea
unui loc de
muncă
POPULAŢIA
OCUPATĂ
Salariaţi Alte
categorii
de
populaţie
ocupată
POPULAŢIE INACTIVĂ
unde:
Populaţia totală – este indicatorul care reflectă numărul locuitorilor care au
domiciliul pe raza administrativ-teritorială a unui sat, comune, oraş, municipiu,
continent sau al planetei
Populaţia în vârstă de muncă – cuprinde bărbaţii între 16-60 ani şi femeile
între 16-57 ani.
Resursele de muncă – cuprinde acea categorie de populaţie care dispune de
ansamblul capacităţilor fizice şi intelectuale care-i permit să presteze o muncă utilă în
una din activităţile care se desfăşoară în economia naţională.
Populaţia activă – se determină însumând:
- populaţia ocupată (salariaţi şi nesalariaţi) din toate ramurile economiei naţionale;
- şomerii aflaţi în plata ajutorului de şomaj şi a alocaţiei de sprijin;
- persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.
Populaţia ocupată – cuprinde toate persoanele care au o ocupaţie aducătoare
de venit fiind încadrate într-o activitate economică sau socială în baza unui contract
de muncă sau desfăşoară o activitate pe cont propriu.
Şomerii – reprezintă toate persoanele apte de muncă care nu pot fi încadrate
în muncă din lipsa locurilor de muncă disponibile corespunzătoare pregătirii lor şi
care beneficiază de ajutor de şomaj sau alte forme de protecţie socială, precum şi de
sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare, recalificare sau
perfecţionare.
9.3. Şomajul
9.3.1. Şomajul – definire, cauze, tipologie
Şomajul evidenţiază o stare de dezechilibru pe piaţa muncii caracterizată
printr-un excedent al ofertei de muncă în raport cu cererea de muncă.
În ceea ce priveşte definiţia dată şomerilor, cea mai uzitată este cea dată de
Biroul Internaţional al Muncii (BIM) conform căreia o persoană este considerată
şomeră dacă are peste 15 ani şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- este aptă de muncă;
- nu are un loc de muncă;
- este în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni
diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţiile de plasare a forţei de
muncă, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea
de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi etc.;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi
imediat un loc de muncă.
Dacă la început se recunoştea doar existenţa şomajului voluntar, dat de
refuzul de a se angaja al persoanelor care consideră că salariul şi condiţiile de
muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile ce trebuie depuse atunci
când se prestează munca, în perioada anilor '30, J. M. Keynes a observat existenţa
unui alt gen de şomaj, numit şomaj involuntar, reprezentat de persoanele care, cu
toate că ar accepta condiţiile existente pe piaţa muncii, nu reuşesc să se angajeze
datorită imposibilităţii găsirii de locuri de muncă vacante.
Dacă avem în vedere cauzele care stau la baza generării şi amplificării
şomajului, distingem:
- şomaj ciclic, care la rândul său poate fi şomaj conjunctural (dat de
alternanţa perioadelor de prosperitate cu cele de recesiune) şi şomaj
sezonier;
- şomaj structural, datorat schimbărilor ce au loc în structura economică,
teritorială, socială a economiei;
- şomaj tehnologic, generat de înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi,
performante şi prin restrângerea locurilor de muncă prin reorganizarea
întreprinderilor;
- şomaj tehnic, determinat de întreruperile ce apar în procesul de producţie:
greve, defecţiuni ale unor maşini şi utilaje etc.;
Indiferent de forma pe care o îmbracă şomajul, în analiza şi caracterizarea
acestuia se iau în considerare următorii indicatori:
- nivelul şomajului – poate fi exprimat în mărime absolută prin numărul
şomerilor, iar relativ prin rata şomajului;
- durata şomajului – dată de intervalul de timp scurs între momentul
pierderii locului de muncă şi reluarea activităţii;
- structura şomajului – evidenţiată pe categorii de vârstă, sex, profesii,
nivel de calificare, ramură de activitate etc.;
- intensitatea şomajului – din acest punct de vedere distingem: şomaj
total (atunci când are loc pierderea locului de muncă), şomaj parţial
(generat de diminuarea duratei de muncă) şi şomaj deghizat (dat de
angajarea în firme a unui număr de salariaţi superior celui necesar).
9.3.2. Efectele (costurile) şomajului
Şomajul are implicaţii negative economice, sociale şi umane importante, care
nu pot fi ignorate. Costurile şomajului se referă la consecinţele nefaste ale şomajului
pe care le suportă indivizii, economia şi societatea.
Pentru persoanele care devin şomeri, costul şomajului are un aspect economi
şi unul moral. Economic, pentru că intrarea în şomaj înseamnă o reducere a
veniturilor, şi deci, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie. Aspectul moral
se referă la faptul că statutul de şomer atrage după sine stresul nervos, o stare
depresivă care, spre deosebire de consecinţele economice, nu se pot evalua.
La nivel de economie şi societate, costurile şomajului sunt reprezentate de :
- subutilizarea factorului muncă, ceea ce se repercutează negativ asupra
volumului producţiei, rezultând o scădere a veniturilor (salarii, profituri) şi,
pe cale de consecinţă, o scădere a consumului şi a investiţiilor;
- scăderea generală a veniturilor reduce încasările la bugetul de stat
(reducerea impozitelor pe venituri, a TVA-ului, accizelor etc) generând o
diminuare a cheltuielilor publice;
- creşterea cheltuielilor statului pentru funcţionarea oficiilor de plasare, plata
indemnizaţiilor de şomaj, alte cheltuieli sociale legate de calificarea,
reconversia profesională a şomerilor etc.
9.3.3. Politici de diminuare şi combatere a şomajului
În prezent, în literatura de specialitate, pentru a desemna politicile (măsurile)
aplicate de autorităţi, ca şi de organizaţii private sau nonguvernamentale, pentru a
creşte gradul de ocupare şi a reduce dimensiunile şi efectele şomajului se utilizează
sintagmele de politici de ocupare sau politici de diminuare şi combatere a
şomajului. Cele două tipuri de politici pot fi considerate ca sinonime, pentru că o
politică de ocupare a forţei de muncă înseamnă implicit şi o politică de combatere a
şomajului, şi invers. De altfel, se vehiculează tot mai des o sintagmă care unifică cele
două tipuri de politici, şi anume „politica de ocupare şi de combatere a
şomajului”.
Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat
pentru a interveni pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă,
al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, diminuându-se
astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.
Politicile de ocupare sunt:
- politici pasive;
- politici active.
Politicile pasive de ocupare ţin seama de faptul că nivelul ocupării este
determinat de condiţiile generale din economie şi pun accentul pe protecţia
şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor persoane
active să se retragă de pe piaţa muncii. Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare
relevăm pe cele mai semnificative:
- reducerea duratei muncii;
- diminuarea vârstei de pensionare;
- creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie;
- sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi
atipic;
- descurajarea activităţilor salariale feminine;
- restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.
Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de
măsuri, metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea
nivelului ocupării.
Acest ansamblu cuprinde măsuri menite să favorizeze accentuarea mobilităţii
populaţiei active, precum şi crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii.
Dintre măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt:
A. Măsuri care se adresează cererii de forţă de muncă: instruire
antreprenorială, centre de consultanţă în afaceri, incubatoare de afaceri etc.;
B. Măsuri care se adresează ofertei de forţă de muncă: formare şi pregătire
profesională în meserii cerute pe piaţa muncii, Job Club-uri etc.;
C. Măsuri active de corelare a cererii cu oferta de forţă de muncă: centre de
medierea muncii, burse de locuri de muncă, servicii pentru comunitate, etc.;
D. Măsuri active speciale prin care se urmăreşte reintegrarea diferitelor
categorii sociale pe piaţa muncii: subvenţionarea locurilor de muncă,
servicii pentru comunitate, etc.
Pe lângă măsurile active şi pasive de ocupare trebuie avute în vedere şi
reglementările şi convenţiile prin care se regularizează, reglementează şi
structurează piaţa muncii (de ex. salariul minim, legislaţia privind locurile de muncă
pe perioade determinată, concedierile, orele suplimentare etc.). Chiar dacă prin
aceste măsuri nu se influenţează în mod direct nivelul ocupării, efectele lor
condiţionează succesul unei politici în domeniu, motiv pentru care trebuie privite ca
un acompaniament necesar al politicii ocupării.
La nivelul ţării noastre, practica de combatere a şomajului prin aplicarea de
măsuri active pe piaţa muncii a revenit, în special, în sarcina Agenţiei Naţionale
pentru Ocuparea Forţei de Muncă prin Agenţiile Judeţene pentru Ocuparea Forţei de
Muncă, respectiv, Agenţiile Locale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Utilitatea unor asemenea măsuri, ca modalităţi principale de combatere a
şomajului, nu trebuie ignorată şi tratată cu uşurinţă dacă avem în vedere faptul că
România se confruntă în prezent cu rate ridicate ale şomajului şi cu necesitatea
continuării proceselor de restructurare industrială.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce reprezintă cererea de muncă? Dar oferta de muncă?
2. Definiţi piaţa muncii?
3. Expuneţi pe scurt principalele trăsături ale pieţei muncii.
4. Definiţi şomajul şi arătaţi care sunt tipurile de şomaj în funcţie de cauzele care îl
generează.
5. Care sunt indicatorii şomajului?
6. Arătaţi care sunt efectele (costurile) şomajului.
7. Daţi exemple de măsuri de politică pasivă de ocupare.
8. Care sunt principalele măsurile de politică activă de ocupare?
9. Fixarea prin legislaţie a unui salariu minim garantat superior salariului de echilibru
nu poate conduce la:
a) creşterea şomajului;
b) reducerea şomajului;
c) creşterea cererii de muncă;
d) reducerea ofertei de muncă.
10. Care din următoarele afirmaţii cu privire la indemnizaţia de şomaj sunt corecte:
a) primeşte orice persoană care nu lucrează ca salariat;
b) este primită o singură dată atunci când unui salariat i se desface
contractul de muncă;
c) este egală cu salariul;
d) este mai mică decât salariul.
11. Pe piaţa muncii se fac tranzacţii:
a) cu bunuri şi servicii;
b) resurse naturale;
c) implicate de angajarea forţei de muncă;
d) financiare.
12. Cererea de muncă este :
a) nevoia de muncă din economie;
b) nevoia de muncă din economie, în condiţii salariale;
c) munca disponibilă într-o economie;
d) munca disponibilă în economie, în condiţii salariale.
13. Cererea de muncă provine de la:
a) întreprinderi, organizaţii şi instituţii care angajează lucrători;
b) persoanele apte de muncă;
c) persoanele apte de muncă, dar fără loc de muncă ;
d) persoanele ocupate, care caută un loc de muncă mai bun.
14. Pe termen scurt, într-o întreprindere, cererea de muncă creşte dacă:
a) producţia creşte;
b) productivitatea muncii creşte;
c) preţul scade;
d) cheltuielile salariale cresc.
15. Pe termen scurt, într-o întreprindere, cererea de muncă scade;
a) costurile cresc;
b) preţul creşte;
c) productivitatea muncii creşte;
d) venitul marginal este egal cu costul marginal al producţiei.
16. Cererea de muncă dintr-o economie se exprimă prin:
a) totalitatea locurilor de muncă solicitate de persoanele care doresc să se
angajeze;
b) numărul locurilor de muncă oferite de întreprinderi, firme, instituţii;
c) numărul locurilor de muncă libere din economie;
d) numărul lucrătorilor care solicită un loc de muncă.
17. Oferta de muncă reprezintă ;
a) locurile de muncă disponibile din economie;
b) persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă;
c) munca disponibilă într-o economie;
d) forţa de muncă disponibilă în economie, în condiţii salariale;
18. Oferta de muncă provine de la:
a) persoanele apte de muncă, dispuse să se angajeze în schimbul unui
salariu;
b) întreprinderi, organizaţii şi instituţii care angajează lucrători;
c) oficiile de plasare a forţei de muncă;
d) întreprinderile nou înfiinţate care angajează personal.
19. Nu reprezintă ofertă de muncă:
a) persoanele care dispun de venituri proprii şi nu doresc să se angajeze;
b) managerii întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor care angajează
lucrători;
c) populaţia ocupată;
d) posesorii de capital.
20. Marcaţi din enumerarea de mai jos acele forme de şomaj datorate restructurării
tehnologice:
a) şomajul ciclic;
b) şomajul structural;
c) şomajul tehnologic;
d) şomajul tehnic.
21. Care din procesele următoare contribuie la apariţia şi extinderea şomajului:
a) creşterea preţurilor;
b) inflaţia;
c) creşterea exporturilor şi a excedentului balanţei de plăţi externe;
d) diminuarea cererii de muncă şi pierderea locurilor de muncă de către o
parte a populaţiei ocupate.
22. Într-o economie de piaţă şomajul poate fi apreciat sub aspect economic:
a) ca expresie a dezechilibrelor pe piaţa muncii;
b) ca un fenomen inevitabil;
c) ca rezultat al echilibrului cererii şi ofertei pe piaţa muncii;
d) ca refuz al unor persoane de a lucra.
23. Rata şomajului se poate determina ca:
a) raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia totală a unei ţări;
b) raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia activă dintr-o ţară;
c) raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată dintr-o
ţară;
d) raportul dintre populaţia ocupată şi populaţia activă dintr-o ţară.
24. Precizaţi care din enumerările de mai jos reprezintă indicatori ai şomajului:
a) nivelul, intensitatea, durata şi structura şomajului;
b) gradul de pregătire a populaţiei active;
c) ponderea populaţiei ocupate în totalul populaţiei active ;
d) durata învăţământului obligatoriu.
25. Rata şomajului se exprimă prin relaţia:
a) proporţia populaţiei ocupate în totalul populaţiei active;
b) diferenţa dintre numărul şomerilor li populaţia aptă de muncă;
c) proporţia şomerilor în populaţia totală;
d) raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
26. În care din condiţiile enumerate mai jos o persoană poate fi considerată şomer?
a) un student aflat în vacanţă;
b) o persoană aptă de muncă, fără loc de muncă şi care este în căutarea
unui loc de muncă;
c) o persoană angajată la o societate comercială cu activitate sezonieră,
care funcţionează doar 9 luni pe an;
d) o persoană care a primit preaviz cu 60 de zile înaintea expirării
contractului de muncă prin care este anunţată că nu i se va mai
prelungi contractul.
27. Una din enumerările de mai jos nu constituie măsură de diminuare a şomajului:
a) creşterea volumului investiţiilor;
b) creşterea duratei de acordare a ajutorului de şomaj;
c) reducerea ratei dobânzii;
d) recalificarea şomerilor.
28. Piaţa muncii reprezintă :
a) ansamblul actelor de vânzare – cumpărare a forţei de muncă ce au loc
într-un spaţiu economic;
b) ansamblul actelor de vânzare – cumpărare de bunuri economice ce au
loc într-un spaţiu economic;
c) spaţiul geografic în care au loc tranzacţiile cu forţă de muncă;
d) un spaţiu geografic în care acţionează agenţii economici.
29. Populaţia totală a unei ţări reprezintă 15 milioane persoane din care 8 milioane
apte de muncă. Populaţia ocupată este de 6 milioane. Din populaţia aptă neocupată
¾ caută un loc de muncă şi sunt dispuşi să se angajeze imediat. Să se determine
indicatorii ocupării şi şomajului.
30. La o populaţie totală de 52,5 milioane de locuitori existenţi într-o ţară, rata celor
inapţi de muncă din diferite motive este de 42%, numărul şomerilor 1,5 milioane
persoane, iar 25 milioane persoane sunt angajate. Să se determine numărul
locuitorilor inapţi, numărul persoanelor apte de muncă, gradul de ocupare a forţei de
muncă şi rata şomajului.
31. Populaţia activă disponibilă într-o ţară europeană este de 30 milioane persoane,
din care populaţia ocupată reprezintă 22,4 milioane persoane. Dacă populaţia totală
a ţării respective este de 58 milioane locuitori, iar rata şomajului este de 4%, se cere
să se determine numărul celor inapţi, rata inapţilor, numărul şomerilor şi gradul de
ocupare a forţei de muncă.
CAPITOLUL X
INFLAŢIA
10.1. Conceptul de inflaţie
Inflaţia, ca proces deosebit de complex, s-a manifestat de-a lungul timpului cu
intensităţi şi în forme variate, devenind în condiţiile contemporane, un fenomen
general şi persistent care afectează în proporţii diferite, toate ţările lumii.
Deoarece în literatura de specialitate se întâlnesc o mulţime de definiţii date
conceptului de inflaţie, vom căuta în cele ce urmează să prezentăm câteva dintre ele
care surprind principalele caracteristici ale acestui fenomen.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei care constă
în apariţia sau creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de bunuri
faţă de situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendinţe
majore strâns legate între ele: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea
puterii de cumpărare a banilor2.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural, monetaro-material, care
reflectă existenţa în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile
reale ale economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea
sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor3.
În strânsă legătură cu conceptul de inflaţie, în literatura de specialitate, se
folosesc şi conceptele de deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie şi slumpflaţie.
Deflaţia constă în procesul monetaro-material caracterizat prin scăderea
durabilă pe termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de
măsuri care vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra
dinamicii crescătoare a preţurilor.
Dezinflaţie este procesul monetaro-material care se manifestă prin încetinirea
durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor.
Stagflaţie semnifică acea situaţie din economia unei ţări caracterizată prin
inflaţie rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei (adesea o creştere
economică „zero”).
2 Dobrotă N. (coord.) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 244 - 2453 Iordache S., Lazăr C. (coord.) – Curs de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.432
Slumpflaţie semnifică acea situaţie din economia unei ţări caracterizată pe de
o parte, prin inflaţie rapidă sau chiar galopantă, şi o scădere a producţiei naţionale,
un declin economic, pe de altă parte.
10.2. Cauze şi forme ale inflaţiei
Inflaţia este un fenomen complex, cauzele care îl determină pot fi multe şi nu
întotdeauna uşor de sesizat, fapt ce l-a determinat pe Michel Didier să afirme: „A
căuta vinovatul pentru inflaţie seamănă puţin cu a întreba care este, într-un râu,
picătura de apă care le împinge pe celelalte”4.
Între cauzele inflaţiei sunt invocate, cel mai adesea, următoarele5:
- deficitul bugetar . Atunci când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile
curente, pentru a acoperi diferenţa, se împrumută la banca centrală. În
consecinţă, banii în circulaţie vor creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi
crescut, pentru că statul se împrumută pentru a consuma şi nu pentru a
produce suplimentar bunuri.
- creditul bancar . Când băncile acordă credite fără o analiză serioasă a
destinaţiilor acestora, este posibil ca banii de cont să producă efecte
inflaţioniste similare banilor numerar.
- intrarea în circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare .
Dacă există posesori de depozite monetare non-bancare şi dacă există
deja inflaţie, aruncarea pe piaţă a unor noi cantităţi de bani constituie un
factor potenţial de inflaţie.
De regulă, se consideră că fiecare dintre aceste cauze generează o formă
specifică de inflaţie:
Inflaţie prin monedă – se datorează introducerii şi menţinerii în circulaţie a
unei mase monetare excedentare raportată la cantitatea de mărfuri şi servicii
de pe piaţă.
Inflaţie prin cerere – are la bază existenţa unui exces de cerere solvabilă în
raport cu oferta. În condiţii normale, excesul de cerere stimulează creşterea
producţiei. Dacă însă creşterea volumului cererii nu determină o creştere
4 Didier M. – Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 232 - 2335 Huidumac C., Rogojanu A. – Introducere în studiul economiei de piaţă, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 1998, p.252
corespunzătoare a ofertei, pentru egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite,
preţurile cresc şi se manifestă fenomenul inflaţionist.
Inflaţie prin ofertă – determinată de o insuficienţă a producţiei. Sporirea
veniturilor, îndeosebi a salariilor, nu este compensată printr-o creştere
corespunzătoare a producţiei şi a productivităţii. Apare astfel, o penurie de
bunuri şi servicii (o ofertă scăzută în raport cu nevoile economiei).
Inflaţie prin costuri – generată de sporirea costurilor de producţie (creştere
datorată manifestării pretenţiilor salariale sau anumitor situaţii conjuncturale la
preţurile materiilor prime, energiei, etc.) şi tendinţa de transferare a acestor
creşteri către consumatorul final.
Inflaţie structurală – este rezultatul condiţiilor de formare a preţurilor în
anumite sectoare ale economiei (apariţia marilor grupări economice şi sociale:
monopoluri, corporaţii şi sindicate; intervenţia statului în formarea preţurilor).
Cei care deţin puterea de decizie economică pe un anumit segment de piaţă
stabilesc preţuri de monopol sau controlate.
Prezentarea de mai sus a formelor inflaţiei este simplistă deoarece în
condiţiile contemporane, declanşarea şi întreţinerea inflaţiei are la bază numeroşi
factori: economici şi social-politici; interni şi externi; direcţi şi indirecţi; pe termen scurt
şi pe termen mediu etc.
10.3. Măsurarea inflaţiei
Cunoaşterea nivelului şi dinamicii inflaţiei este necesară pentru aprecierea
creşterii economice reale, determinarea eficienţei economice, a nivelului de trai etc.
În calcularea nivelului şi evoluţiei inflaţiei sunt interesaţi agenţii economici,
patronatele, sindicatele, guvernele, deoarece pe baza lor se stabilesc salariile
nominale, se determină cursul de schimb valutar, rata reală a dobânzii, se fac
aprecieri asupra reuşitei sau nereuşitei politicii economice a guvernelor etc.
Aprecierea inflaţiei se poate realiza pe baza ecartului absolut (dat de
diferenţa dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de bunuri şi servicii,
evidenţiind masa bănească aflată în circulaţie în economie fără a avea acoperire în
bunuri şi servicii) şi relativ (ca raport procentual între masa monetară excedentară şi
oferta reală de bunuri şi servicii). Cel mai adesea, aprecierea inflaţiei se face pe baza
ratei inflaţiei, calculată conform relaţiei:
Ri = IPC – 100%
unde:
Ri – rata inflaţiei [ % ];
IPC – indicele preţurilor de consum [ % ];
Indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă evoluţia preţurilor unui ansamblu
de bunuri necesare pentru traiului unei familii de talie mijlocie din mediul urban. Acest
indice este de tip Laspeyres şi se calculează după formula:
IPC =
unde:
q0 – cantitate de bunuri şi servicii consumată în perioada de bază;
p0, p1 – preţurile bunurilor şi serviciilor în perioada de bază, respectiv perioada
curentă.
În consonanţă cu metodologia UE, IPC se calculează conform formulei:
IPC = Σ W0i · IPi
unde:
W0i – ponderea bunului i în „coşul general de bunuri” în perioada de bază;
IPi – indicele preţului bunului i, Ipi = [ % ].
În afară de indicele preţurilor de consum, la aprecierea inflaţiei se pot utiliza şi
alţi indici şi indicatori, precum: indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB,
indicele costului vieţii, scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În funcţie de valoarea ratei inflaţiei, se pot face următoarele aprecieri6:
- inflaţie moderată sau târâtoare – presupune o creştere a preţurilor de
până 3% anual;
- inflaţie deschisă - atunci când creşterea preţurilor este cuprinsă între 3 –
10% anual;
- inflaţie galopantă sau inflaţie cu două cifre;
- hiperinflaţie – conform lui R. Dornbusch, hiperinflaţia începe în luna în
care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină în luna anterioară
scăderii creşterii preţurilor sub această limită, peste care nu se trece cel
puţin un an.
6 Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin – Economie. Manual universitar, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.608
10.4. Consecinţe ale inflaţiei
Efectele inflaţiei diferă de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleaşi ţări, de la o
perioadă la alta. Aceste efecte sunt dependente, în mare măsură, de forma şi
intensitatea inflaţiei, de capacitatea de anticipare a participanţilor la activităţile
economice, precum şi de disponibilitatea şi profesionalismul autorităţilor monetare şi
economice de a o ţine sub control.
Diferite categorii sociale resimt în sens invers efectele inflaţiei: pentru o mare
parte a populaţiei, efectele inflaţiei sunt negative; unele categorii sociale însă, obţin
avantaje substanţiale de pe urma manifestării inflaţiei.
În literatura de specialitate se apreciază că inflaţia generează în special efecte
negative, identificând printre costurile inflaţiei:
deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor) şi, pe
cale de consecinţă, creşterea cursului de schimb valutar;
reduce economiile agenţilor economici;
îi dezavantajează pe creditori, dacă contractul de împrumut nu a fost
prevăzut cu o clauză de indexare a ratei dobânzii şi a amortizării
creditului, corelată cu rata inflaţiei;
descurajează investiţiile productive de lungă durată şi orientează
resursele băneşti spre acţiuni speculative, imediate;
redistribuirea veniturilor şi a avuţiei între gospodării, firme şi stat;
este un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale, adânceşte
instabilitatea vieţii economice şi sociale.
10.5. Politici antiinflaţioniste
Măsurile de combatere a inflaţiei merg, de regulă, în sensul invers al căilor
care au dus la generarea şi manifestarea ei şi se bazează pe instrumente monetare,
financiare, economice şi chiar administrative. În acest sens, Michel Didier7 identifică
trei categorii importante de politici antiinflaţioniste: blocajul monedei, blocajul
cheltuielilor publice şi blocajul veniturilor.
7 Didier M. – Economia:regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.235
Blocajul monedei presupune evitarea creării de monedă suplimentară prin
restrângerea creditului, manevrând eficient rata dobânzii în sensul creşterii acesteia.
Acest lucru poate fi realizat în practică de către Banca Naţională prin taxa de rescont
care, fiind ridicată, obligă şi băncile comerciale să practice un nivel ridicat al dobânzii.
Restrângerea creditului va afecta desigur activitatea de investiţii provocând creşterea
şomajului, dar acest tip de politică şi-a dovedit eficacitatea, fiind aplicată pe termen
lung.
Blocajul veniturilor presupune îngheţarea salariilor şi, concomitent, a
preţurilor. Desigur că este o măsură care poate genera conflicte sociale, dar şi
această măsură, aplicată raţional, s-a dovedit a fi necesară şi eficientă.
Blocajul cheltuielilor publice presupune restrângerea acestora, având ca
efect creşterea şomajului în sectorul public, dar măsura este necesară în cazul unui
buget deficitar generator de inflaţie.
Altă grupare a măsurilor antiinflaţioniste vizează restabilirea echilibrului
economic dintre cerere şi ofertă acţionând concomitent asupra temperării cererii,
susţinerii ofertei şi evaluării costurilor. Măsurile care absorb excesul de cerere
vizează reducerea veniturilor prin îngheţarea salariilor, scumpirea creditelor,
creşterea impozitelor şi taxelor directe, încurajarea economisirii etc. Susţinerea
ofertei şi reducerea costurilor vizează diversificarea producţiei, creşterea
productivităţii muncii, stimularea investiţiilor, încurajarea activităţii de cercetare-
dezvoltare etc.
Toate aceste măsuri se aplică în mod diferenţiat în funcţie de cauzele care
provoacă inflaţia şi de cele mai multe ori simultan.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi inflaţia.
2. Enumeraţi şi explicaţi principalele concepte ce se folosesc in literatura de
specialitate în legătură cu termenul de inflaţie.
3. Care sunt cauzele inflaţiei? Şi ce forme de inflaţie generează acestea?
4. Ce forme ale inflaţiei distingem în funcţie de valoarea ratei inflaţiei?
5. Care sunt principalele politici antiinflaţioniste?
6. Care din enunţurile de mai jos le consideraţi corecte pentru a ilustra inflaţia?
a) orice creştere a preţurilor;
b) creşterea preţurilor mai rapidă decât a salariului nominal;
c) creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a
banilor;
d) creşterea indicelui preţurilor mai rapidă decât a indemnizaţiei de şomaj.
7. Precizaţi care din instrumentele enumerate mai jos pot fi utilizate pentru
măsurarea inflaţiei:
a) indicele salariului nominal;
b) indicele salariului real;
c) indicele preţurilor de consum;
d) rata şomajului.
8. Care din enunţurile de mai jos definesc inflaţia?
a) este o stare de necontrolat a economiei, ea neavând remedii;
b) constă în creşterea volumului puterii de cumpărare;
c) reprezintă un dezechilibru între cererea şi oferta de muncă;
d) este un dezechilibru de ansamblu al economiei între masa monetară
excedentară în raport cu volumul bunurilor şi serviciilor care circulă pe
piaţă.
9. Precizaţi care din agenţii economici enumeraţi mai jos nu sunt afectaţi negativ de
fenomenul inflaţionist?
a) cumpărătorii;
b) agenţii economici cu venituri mici şi fixe;
c) agenţii economici care au convertit moneda naţională în valută;
d) agenţii economici care şi-au constituit economii băneşti în moneda
naţională.
10. Cu ajutorul puterii de cumpărare a banilor se evidenţiază:
a) bunurile şi serviciile ce se pot cumpăra cu cantitatea de bani existentă în
economie, la un nivel dat al preţurilor ;
b) bunurile şi serviciile produse şi supuse vânzării în economie într-o
perioadă de timp;
c) cantitatea de bani existentă în economie la un moment dat;
d) scăderea preţurilor şi creşterea valorii banilor.
11. Unul din enunţurile de mai jos nu reprezintă cauză a inflaţiei:
a) acoperirea deficitului bugetar;
b) creşterea excesivă a creditului bancar;
c) creşterea exporturilor;
d) intrarea în circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare.
12. Indicele preţului unui bun sau serviciu se determină:
a) ca raport procentual între p1 şi p0;
b) ca raport procentual între p0 şi p1;
c) ca diferenţă între p0 şi p1;
d) ca raport procentual între ΔP1 şi ΔPo.
13. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?
a) inflaţia se caracterizează prin creşterea generalizată a preţurilor şi
scăderea puterii de cumpărare a banilor;
b) inflaţia favorizează înclinaţia spre economisire;
c) inflaţia reduce economiile agenţilor economici;
d) inflaţia este un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale.
14. Spre deosebire de inflaţia prin cerere, inflaţia prin costuri determină:
a) o creştere economică;
b) un grad înalt de ocupare a forţei de muncă;
c) creşterea producţiei;
d) scăderea producţiei.
15. Inflaţia avantajează debitorii datorită:
a) scăderii valorii banilor;
b) şomajului;
c) înclinaţiei marginale spre economisire;
d) sporirii masei monetare.
16. Nivelul inflaţiei se determină calculând:
a) indicele preţului unui bun;
b) indicele preţurilor bunurilor de consum;
c) rata rentabilităţii;
d) rata dobânzii.
17. Creşterea salariilor generează inflaţie atunci când:
a) cheltuielile salariale suplimentare sunt recuperate de firme prin
majorarea preţurilor;
b) productivitatea muncii creşte mai mult decât cresc salariile;
c) oferta creşte şi cererea scade;
d) firmele măresc corespunzător timpul de muncă.
18. Inflaţia are efecte:
a) negative asupra băncilor, care trebuie să plătească dobânzi mari;
b) negative asupra populaţiei, ale cărei economii în moneda naţională se
devalorizează;
c) pozitive asupra angajaţilor din sectorul public, ale căror venituri sunt fixe;
d) neutre asupra creditorilor.
19. Indexarea salariilor şi pensiilor este o măsură:
a) de protecţie împotriva scăderii puterii de cumpărare;
b) de creştere economică intensivă;
c) de natură să mărească puterea de cumpărare a banilor;
d) de economisire a resurselor.
20. La un moment dat, aprecierea ratei inflaţiei şi indexarea salariilor şi pensiilor se
face pe baza evoluţiei preţurilor a 5 bunuri de consum. În cursul trimestrului III,
preţurile au evoluat după cum urmează:
BunulPreţ unitar Pondere în
consum (%)La încep.trim. La sf. trim.
X 100 150 40
Y 500 520 30
Z 56.000 60.000 10
U 3.000 3.800 5
V 450 900 15
În baza contractelor colective de muncă încheiate între federaţiile sindicale,
patronat şi guvern, indexarea salariilor se realizează trimestrial în proporţie de 85%
din rata inflaţiei.
Cu cât se vor majora în medie salariile şi pensiile la începutul trimestrului al
IV-lea ?
21. Presupunem că într-o economie naţională se tranzacţionează doar 5 produse ale
căror cantităţi şi preţuri sunt redate în tabelul de mai jos:
Produs Cantitate în T0 Cantitate în T1 Preţ în T0 Preţ în T1
A 10 11 60 65
B 40 35 70 80
C 5 5 250 250
D 20 30 80 70
E 30 20 100 110
Determinaţi rata inflaţiei aferentă perioadei T0-T1.
22. O societate comercială produce în anul t1 un număr de 10.000 bucăţi produse
finite din vânzarea cărora obţine 7 milioane u.m. În anul t2, oferta întreprinderii creşte
cu 20% ca urmare a sporirii preţului, încasările fiind de 12 milioane u.m. Să se
determine preţul unitar de vânzare în t1 şi t2 şi indicele de dinamică a preţului în
intervalul t1-t2.