INTRODUCERE
Obiectivul principal al prezentului raport de cercetare constă în studierea şi
desprinderea aspectelor legate de locul şi rolul pe care asigurările de riscuri financiare îl
ocupă atât pe piaţa românească, cât şi pe plan internaţional.
În lumea financiară de astăzi, în care competiţia este în continuă creştere, pentru a
obtine succesul în managemenul de risc, ori în managementul de portofoliu, este nevoie de
mult mai mult decât de o actualizare a cunostintelor în domeniul financiar.
Riscurile corporaţiilor, cu efecte şi la nivel internaţional, pot dăuna reputaţiei
companiei. Dimensiunea şi complexitatea riscurilor unei corporaţii moderne creează probleme
noi legate de controlul lor şi respectarea reglementărilor în vigoare.
Evoluţia societăţilor într-un mediu de viaţă competitiv este un proces complex.
Evaluarea condiţiei financiare şi a viabilităţii îşi concentrează atenţia, de cele mai multe ori,
pe analiza aspectelor particulare, cum ar fi: structura acţionariatului, calitatea managementului
şi, legat de acest aspect, profilul şi managementul riscului, situaţiile financiare, structura şi
calitatea portofoliului, politicile şi practicile de resurse umane şi capacitatea de informare. În
perioada actuală, în care mai mult ca oricând, vorbind despre comerţ internaţional vorbim de
fapt despre pieţe globale, incertitudinea capătă noi forme de manifestare.
România, aflată în prezent în situaţia de a face faţă unui hiatus de peste cincizeci de
ani în dezvoltarea normală a relaţiilor economice, este nevoită să-şi stabilească strategiile de
dezvoltare între parametrii rigizi ai ritmului optim de creştere economică care să asigure
reducerea reală a decalajelor faţă de ţările dezvoltate, în condiţiile minimizării costurilor
economice şi sociale. Integrarea României în structurile Uniunii Europene trebuie privită ca o
consecinţă a evoluţiei economiei româneşti şi a dezvoltării acesteia, iar experienţa pieţei ne
arată că băncile au rolul unor catalizatori în dezvoltarea economică.
Managementului riscurilor financiare este o componentă importantă a
managementului firmelor, într-un mediu de afaceri din ce în ce mai competitiv, bazat pe
rapiditate şi volatilitate.
Riscul reprezintă aşadar o problemă ce trebuie gestionată de toată lumea, fie că este
vorba de indivizi, companii sau guverne. Practicile de management al riscului sunt aproape
aceleaşi, indiferent de nivelul la care sunt utilizate şi presupun parcurgerea unor etape
standard. Aceste etape constituie procesul de management al riscului şi implică:
1
- analiza riscului în scopul identificării şi evaluării posibilelor consecinţe ale evenimentelor
ori activităţilor;
- controlul riscului în scopul explorării tehnicilor de control al rezultatelor nefavorabile;
- finanţarea riscului în scopul luării unei decizii cu privire la costurile pe care le implică
rezultatele nefavorabile obţinute.1
Dacă în trecut managementul riscului s-a ocupat cu precădere de acele situaţii ale
căror consecinţe au provocat pierderi, fără a lăsa nici o posibilitate de obţinere de profit, în
prezent s-a schimbat optica.
O clasificare simplă a riscurilor le împarte în: finaciare, operaţionale şi de strategie.
Sunt prezentate, cu exemple, riscurile operaţionale şi cele de strategie, dar accentul se pune pe
riscurile financiare, ce apar din surse diferite, care includ: schimbări ale ratei dobânzii,
tranzacţii valutare, extinderi ale operaţiunilor de creditare, emiterea de acţiuni, precum şi
utilizarea instrumentelor derivate şi este prezentată mai în detaliu concepţia expertului în
riscuri financiare Thomas Priermeier, potrivit căruia a fi întreprinzător este sinonim cu a
realiza care sunt riscurile financiare la care este expusă compania. La rândul lor, riscurile
financiare se împart în trei mari categorii şi anume: riscul de piaţă, riscul de credit şi riscul de
preţ. Este prezentat, comparativ, comportamentul la risc al acţionarilor şi cel al managerilor
unei firme, prin intermediul funcţiei de utilitate neutră la risc.
Pornind de la concluzia că reţinerea riscurilor pe cont propriu ar aduce costuri ridicate
pentru orice companie, este prezentată soluţia pe care o adoptă managerii companiilor în cele
mai multe cazuri, şi anume apelarea la serviciile unei societăţi de asigurare. Asigurarea
reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente ale managerului de risc.
Pornind de la faptul că asigurarea riscurilor financiare reprezintă o formă de asigurare
care trebuie privită în mod distinct mai ales în condiţiile unei economii în tranziţie, cum este
cea românească, trebuie ţinut cont de o serie de factori ce influenţează asigurările de riscuri
financiare. Principalii factori care exercită influenţă, preponderent negativă, asupra activităţii
de asigurare a riscurilor financiare sunt: factori de natură economică; factori de natură
financiară; factori de natură legislativă şi factori de natură psihologică.
Analiza locului şi rolului asigurării riscurilor financiare pe piaţa asigurărilor din
România nu se poate disocia de analiza pieţei creditelor şi a pieţei asigurărilor financiare în
ansamblul ei, un rol important în acest sens avându-l evoluţia mediului bancar. Este semnalată
astfel corelarea activităţii de creditare cu cea de asigurare.
1 Constantinescu Dan Anghel - Reglementarea şi supravegherea asigurărilor în Uniunea Europeană,Editura Semne’94, Bucureşti, 2004,pag 23
2
Cererea tot mai mare de pachete de servicii de asigurare, care să poată oferi o protecţie
cât mai completă atât celor care contractează credite cu diferite destinaţii, dar şi instituţiilor
creditoare, a condus la dezvoltarea asigurării. Sunt prezentate, de asemenea, cotele de piaţă
deţinute de acest sector de activitate în principalele pieţe europene de asigurări generale şi de
viaţă.
Este subliniat faptul că pe plan mondial, reglementarea riscurilor în activitatea de
creditare este coordonată de Comitetul de Supraveghere Bancară de la Bassel, care după criza
financiară care a cuprins Asia în anul 1997 şi care a demonstrat existenţa la nivelul sistemului
bancar internaţional a unei tendinţe de creditare în exces şi a unei slabe analize a raportului
riscrentabilitate a luat decizia reanalizării reglementărilor în vigoare.
3
CAPITOLUL 1
CONSIDERAŢII GENERALE
1.1 Concept, caracteristici şi tipuri de riscuri asigurate
Riscul reprezintă un eveniment nesigur sau un set de circumstanţe care odată ce se
manifestă, produc un efect negativ asupra unui anumit proiect.
Necesitatea asigurării riscului financiar s-a născut ca urmare a relaţiilor economice şi
financiare dintre agenţii economici atât pe piaţa naţională, cât şi pe cea internaţională.
Activitatea comercială este prin definiţie, supusă unor riscuri variate. În fiecare an, companii
din toată lumea dau faliment rămânând cu mari datorii faţă de parteneri şi de multe ori
motivul îl reprezintă insolvabilitatea partenerilor lor, care face imposibilă recuperarea sumelor
respective şi, prin urmare, seria problemelor continuă şi influenţează şi alţi agenţi economici.
Majoritatea comercianţilor încheie şi derulează tranzacţii comerciale fără să se protejeze în
faţa acestui pericol real de a nu încasa de la cumpărători contravaloarea mărfurilor vândute
sau a serviciile prestate.2
Persoanele fizice, companiile şi chiar ţările apelează la credite, derulând tranzacţii
sau investiţii folosind credite. Deşi creditul înseamnă în primul rând încredere, este totuşi
necesară o protecţie a creditorilor pentru riscul de a nu recupera sumele date cu împrumut.
Aceasta se face printr-o formă de asigurare a pierderilor financiare. 3
Asigurările legate de activitatea comercială, influenţată de conjunctura economică şi
de posibilitatea cumpărătorului de a-şi achita obligaţiile de plată la scadenţă, sunt cunoscute
sub denumirea de asigurări ale riscurilor financiare, denumirea provenind de la faptul că sunt
acoperite pierderile de bani şi nu daunele materiale sau răspunderea. Aşadar prin încheierea
acestei asigurări de risc financiar creditorul se asigură de abilitatea de plată a debitorului.
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor de bunuri, fiind generată de
cadrul relaţiilor economice şi financiare care se derulează între agenţii economici pe plan
intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de abilitatea debitorului de a face faţă sau nu
obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa creditorului.
2 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Dan Anghel -Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.pag 42
3 Sferdian Irina - Contractual de Asigurare de bunuri, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,pag 29
4
Riscurile financiare sunt: 4
1. riscuri politice (sunt evenimente social-politice, independente de voinţa clientului, care
impiedică debitorul (clientul) să-şi onoreze obligaţiile faţă de creditor (furnizor)
2. riscuri valutare (amintim riscul de schimb valutar, riscul fluctuaţiei ratei dobânzii)
3. riscuri economice (vizează situaţia financiară a clientului)
4. riscuri de forţă majoră ( ca urmare a unor fenomene naturale cumpărătorul poate
ajunge în situaţie de insolvabilitate)
1. Riscuri politice: constau în evenimentele social-politice, independente de voinţa şi
solvabilitatea cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de
furnizor (război, greve). Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri
cu caracter politic de către terţe ţări, cum este cazul embargo-ului. Pot fi constituite şi de
diverse măsuri luate de autorităţile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate
în efecte ca:
- restrângerea importurilor
- limitarea transferului valutar
- sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului economic
asigurat, din cauza neonorării la timp a obligaţiilor
2. Riscuri valutare: se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale internaţionale.
Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plăţii în altă valută decât cea luată în
vedere la încheierea contractului, deoarece se poate modifica raportul de schimb pe parcursul
perioadei dintre momentul încheierii contractului şi momentul plăţii.
Acest tip de riscuri are mai multe forme:
- riscul de schimb valutar;
- riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei;
- riscul fluctuaţiei ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest lucru
este în dezavantajul importatorului, creditorului).
3. Riscuri economice: se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele
internaţionale, şi constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât
4 Negru Titel - Asigurări,teorie şi metodologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006,pag 89
5
acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă. Uneori,
neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea credinţă din partea cumpărătorului.
4. Riscuri de forta majora: sunt, în general, imprevizibile şi se manifestă prin fenomene
naturale sau cauzate de o forţa majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată
faţă de furnizor (cutremur, inundaţii).
Indiferent de dimensiunea riscurilor, se disting trei cerinţe pentru asiguraţi:
- Prevenirea, prin colectarea, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor despre clienţi, în
vederea minimizării riscului de neplată;
- Colectarea datoriilor respectiv abilitatea de a recupera debitele oriunde în lume, indiferent
de deosebirile privind limba, cultura sau sistemul legislativ;
- Asigurarea, respectiv plata despăgubirii în caz de neplată a debitorului asiguratului.
1.2 Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor
financiare
Împotriva riscurilor, a pericolelor, care-i afectează viaţa, integritatea corporală sau îi
prejudiciază bunurile (cum sunt calamităţile naturale ori accidentele), omul caută în
permanenţă să se protejeze. De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni unele
evenimente nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele
lor au fost variate. Cu toate acestea, în faţa unor evenimente mari generatoare de pagube,
omul a rămas fără apărare.5
Astfel, societatea umană este în permanenţă obligată să găsească metode eficiente de
apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri.
Aceste metode, chiar dacă au cunoscut o mare varietate, pot fi sistematizate în trei
categorii, şi anume:
măsuri de prevenire;
măsuri de asistenţă;
măsuri de prevedere.
5 Cojocaru Mihaela, Bercea Florian - Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 12
6
Prevenirea este cel dintâi mijloc de protecţie, permiţând parţial suprimarea riscurilor,
dar având rareori un efect radical, mai ales în cazul riscurilor de catastrofă sau de forţă
majoră.
Asistenţa este acţiunea întreprinsă de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea
daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt adesea parţiale şi de
scurtă durată, oferind, din acest punct de vedere, o protecţie limitată.
Prevederea este proprie persoanelor ameninţate, implicând crearea în prezent a unor
resurse care să fie utilizate pentru nevoi viitoare. Este cea mai eficientă formă de protecţie şi
poate fi realizată în mai multe variante.
Prima dintre ele are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare la nivel
individual. Acesta asigură o protecţie reală împotriva diverselor riscuri numai dacă este
suficient de mare, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la nevoie
(riscul având un caracter imprevizibil) el trebuie să aibă un grad de lichiditate ridicat, pe care
i-l poate conferi păstrarea sa în conturi de disponibilităţi băneşti la vedere. Impedimentul care
apare în această situaţie este legat de costul de oportunitate ridicat, care este asociat
constituirii şi utilizării fondului de autoasigurare. 6
Fonduri de protecţie cu astfel de utilizare se pot constitui şi la nivel departamental sau
la nivel centralizat prin includerea lor ca destinaţii de cheltuieli în cadrul bugetului de stat sau
în cadrul bugetelor locale. Întrucât aceste fonduri sunt constituite pe seama resurselor
bugetare, mărimea lor nu va fi niciodată suficientă pentru realizarea unei protecţii reale
împotriva riscurilor.
O altă metodă de constituire a unor fonduri de protecţie împotriva unor riscuri care
afectează viaţa şi bunurile persoanelor, se realizează prin participarea tuturor celor afectaţi de
posibilele riscuri şi care consimt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie de
frecvenţa şi intensitatea riscului împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor
fonduri de asigurare din care urmează să se indemnizeze acei membrii care au fost afectaţi în
vreun fel de producerea riscurilor pentru care fondul s-a constituit. Fondurile de acest fel se
constituie la nivelul unor unităţi specializate, denumite asigurători, au un cost dat tocmai de
mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru fiecare membru la formarea
fondurilor respective, asigură un real scut împotriva efectelor producerii riscurilor şi
reprezintă fonduri de asigurare propriu-zise.
6 Cojocaru Mihaela, Bercea Florian - Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 12
7
Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare propriu-zise nu se face
dezinteresat. Întotdeauna există un interes al acestora legat, fie de protecţia sănătăţii şi a vieţii,
fie împotriva prejudiciilor care le-ar putea afecta proprietatea, fie de răspunderea pe care
persoanele interesate o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, inte4grităţii
corporale sau bunurilor altor persoane.
Cei interesaţi de constituirea şi apoi de utilizarea fondurilor de protecţie alcătuiesc
comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc au în comun faptul că sunt afectaţi în egală
măsură de producerea unor riscuri şi au un interes în a se proteja împotriva efectelor acestora.
1.3 Funcţiile asigurării
De-a lungul timpului, funcţiile asigurării au cunoscut o evoluţia aparte. Putem
identifica următoarele funcţii ale asigurării: 7
- funcţia de compensare financiară a pierderilor cauzate de producerea riscului
asigurat: realizarea acestei funcţii este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare care se
formează din contribuţiile, respectiv primele de asigurare plătite de asiguraţi. Prin intermediul
acestei funcţii, asigurarea contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate, la plata unor
sume de bani în cazul producerii unor evenimente ce afectează viaţa sau integritatea corporală
a persoanelor, precum şi la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund potrivit legii.
- funcţia de prevenire a pagubelor posibilă tot datorită existenţei fondului de asigurare
din care pot fi finanţate activităţi de prevenire a producerii riscurilor. De asemenea practicarea
franşizei (care reprezintă partea din pagubă ce cade în sarcina asiguratului) are un dublu scop:
pe de o parte îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru întreţinerea bunurilor
în vederea prevenirea pagubelor (aceasta întrucât o parte dintre ele le va suporta singur); pe de
altă parte pentru pagubele mici, cheltuielile de administrare a daunei pot fi superioare
nivelului despăgubirii şi atunci nu se justifică.
- funcţia financiară, determinată de faptul că nu toate poliţele de asigurare au ca
rezultat producerea riscului, pe de o parte, iar pe de alta există decalaj între momentul
încasării primelor de asigurare şi momentul plăţii despăgubirilor – ceea ce face posibilă
investirea de către societăţile de asigurare a sumelor încasate sub forma primelor, sporind
disponibilităţile existente.
7 Galiceanu Ion- Asigurările în activitatea agenţilor economici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, pag 56
8
- funcţia de economisire, reprezentativă mai ales pentru asigurările de viaţă, întrucât
există posibilitatea ca prin poliţele de asigurare de viaţă, asiguraţii, la expirarea contractului
de asigurare să beneficieze, pe lângă protecţie, şi de suma asigurată şi participarea la profitul
obţinut din sumele investite.
- funcţia de reducere a costurilor statului întrucât, societăţile de asigurare sprijină
statul în domenii de asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru accidente de
muncă, etc.
1.4 Elementele tehnice ale asigurărilor
În vederea cunoaşterii modului şi condiţiilor în care se înfăptuieşte asigurarea se
impune o prezentare a elementelor (noţiunilor) care intervin în activitatea curentă din acest
domeniu şi anume: asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul asigurării,
contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, norma de asigurare, suma
asigurată, dauna sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării.8
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) , care în schimbul primei
de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse
bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti o despăgubire
pentru prejudiciul de care răspunde în baza legii - faţă de terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare
plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa
sa, precum şi persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate
produce unor terţe persoane (cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă).
Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurător în
cazul asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de
asigurare, iar asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, sa achite, asiguratului
sau beneficiarului asigurării, despăgubirea sau suma asigurată. Totodată, în contractul de
asigurare sunt prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante, precum şi data
începerii şi încetării răspunderii asigurătorului. De asemenea în contractul de asigurare sunt
menţionate de fiecare dată: interesul asigurării, riscul asigurat, suma asigurată şi prima de
asigurare.
8 Ciurel Violeta- Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practice internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,2000,pag 113
9
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea
sau suma asigurată fără însă ca acesta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori terţa
persoana care devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în
contractul (poliţa) de asigurare. Alteori, desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul
executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă, prin testament, prin condiţiile de
asigurare (soţ, soţie, moştenitori legali, etc.). Când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau
moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu condiţia ca asiguratul să nu fi
dispus altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o
asigurare, fără însă ca acesta să obţină calitatea de asigurat.9
Exemplu. Un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru salariaţii
săi care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule aparţinând acestuia. În
acest caz, salariaţii sunt asiguraţi, iar agentul economic este contractantul asigurării).
Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o
delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul
acesteia.
Riscul asigurat este acel fenomen (eveniment) care odată produs, datorită efectelor
sale îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării, despăgubirea
sau suma asigurată.
Risc asigurat poate fi considerat acel fenomen generator de pagube care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii:
- producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea să fie
posibilă, întrucât dacă un bun nu este ameninţat de nici un risc, asigurarea acestuia e inutilă;
- producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să aibă în toate situaţiile un caracter
întâmplător; există o singură excepţie şi anume riscul de deces, care deşi se ştie că se va
produce în mod cert, face parte din categoria riscurilor probabile din considerentul că nu se
cunoaşte dinainte momentul producerii lui, nici de asigurat, nici de asigurător;
- acţiunea fenomenului este necesar să se poată înregistra în evidenţa statistică. Datele
înregistrate în evidenţa statistică cu privire la un anumit fenomen permit stabilirea pe o
perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii acestuia;
- producerea fenomenului să nu depindă de voinţa nici uneia dintre părţile participante
la o asigurare. Dacă asiguratul sau beneficiarul asigurării influenţează în mod direct sau
9 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică- Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 29
10
indirect producerea riscului asigurat, el va pierde toate drepturile conferite de asigurare şi va
suporta rigorile legii.
Valoarea de asigurare a bunurilor se stabileşte prin operaţiunea de evaluare în vederea
asigurării. Operaţiunea este necesară întrucât în funcţie de valoarea bunurilor asigurate se
stabileşte despăgubirea pe care o va plăti asigurătorul în cazul producerii riscului asigurat.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului
respectiv înregistrată în evidenţele contabile sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-
cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii asigurării. Acest element
se întâlneşte numai în cadrul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, această
noţiune nu se întâlneşte întrucât, capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi supuse evaluării, iar
în cazul asigurărilor de răspundere civilă, prejudiciul cauzat unei persoane nu este susceptibil
de evaluare. 10
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în momentul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat
asigurarea. Aceasta reprezintă întotdeauna e limita maximă a răspunderii asigurătorului şi stă
la baza calculării primei de asigurare. La asigurările de bunuri, suma asigurată poate fi egală
sau mai mica decât valoarea bunului asigurat, însă în nici un caz mai mare decât aceasta. La
asigurările de persoane şi de răspundere civilă, neexistând valoare de asigurare, suma
asigurată se stabileşte fie ca şi cuantum precis determinat prin lege (cazul asigurării
obligatorii), fie pe baza propunerii asiguratului şi în limita prevederilor din actele normative
(cazul asigurării facultative). 11
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de
obiect asigurat, fiind întâlnită doar în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani, prestabilită, pe care asiguratul o plăteşte
asigurătorului, în baza contractului de asigurare, în schimbul preluării de către acesta din urmă
a riscului asigurat şi a consecinţelor acestuia. Pe baza primelor de asigurare încasate de la
asiguraţi, asigurătorii îşi constituie fondul de asigurare necesar achitării despăgubirilor sau a
sumelor asigurate, îşi constituie alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale şi îşi acoperă
cheltuielile de administrare.
În strânsă legătură cu prima de asigurare se găsesc câteva noţiuni utilizate în domeniul
asigurărilor şi anume: 10 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică- Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 4511 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică - Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 52
11
cota tarifară;
tariful de asigurare;
prima brută;
prima netă;
adaosul de primă
Prima de asigurare pentru un contract de asigurare se determină pe baza formulei:
Pa=Sa - Ct, unde:
Pa- prima de asigurare;
Sa- suma asigurată;
Ct - cota tarifară (cota de primă).
Cota tarifară reprezintă prima de asigurare stabilită pentru o unitate monetară sumă
asigurată, pe o perioadă de un an sau pentru sau pentru subperioade anuale (trimestrial,
semestrial, lunar). Uneori cota tarifară poate fi exprimată în sumă fixă pe o unitate de bun
aigurat.
Tariful de asigurare este compus din sistemul cotelor tarifare, fiind diferenţiat în cazul
asigurărilor prin efectul legii faţă de cele facultative, sau în cazul asigurărilor de bunuri faţă
de cele de persoane sau răspundere civilă.
Prima brută reprezintă obligaţia efectivă de plată a asiguratului faţă de asigurător, costul
protecţiei prin asigurare şi se compune din două elemente: prima netă şi adaosul de primă.
Prima netă este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc
despăgubirile sau sumele asigurate atunci când se produce evenimentul asigurat. Constituie
baza plăţii despăgubirilor.
Adaosul de primă este destinat acoperirii diverselor cheltuieli administrative,
constituirii unor fonduri de rezervă şi pentru asigurarea profitului asigurătorului.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de
asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.
În cazul asigurărilor de bunuri, durata asigurării poate fi de 1 an sau chiar mai puţin (3 –6
luni), în schimb la asigurările de viaţă, durata asigurării poate fi mult mai
îndelungată,contractul încheindu-se pe o perioadă de 5, 10, 15 ani. Aceasta este importantă, ea
influenţând mărimea primei de asigurare ce cade in sarcina asiguratului.
Paguba sau dauna reprezintă expresia bănească a pierderii, intervenită la un bun
asigurat ca urmare a producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat asigurarea. În cazul în
12
care bunul asigurat a fost distrus în întregime întâlnim noţiunea de pagubă totală, iar dacă
pierderea intervenită este inferioară valorii bunului, întâlnim noţiunea de pagubă parţială.
Despăgubirea de asigurare reprezintă suma de bani acordată de către asigurător
asiguratului la producerea riscului asigurat, în vederea acoperirii pagubei.
Despăgubirea de asigurare nu poate să depăşească valoarea pagubei. În practica
asigurărilor se întâlnesc două situaţii şi anume:
cazul pagubei totale;
cazul pagubei parţiale.
În caz de pagubă totală despăgubirea acordată asiguratului de către asigurător nu poate
să depăşească valoarea bunului respectiv din momentul producerii evenimentului asigurat.
Suma asigurată trebuie să fie egală sau mai mare cu valoarea bunului din momentul
producerii evenimentului.
Aceasta poate fi exprimată cu relaţia: D = P ≤ Sa ≤ Vb , unde:
D – despăgubirea;
P – paguba;
Sa – suma asigurată,
Vb – valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat.
În caz de paguba parţială despăgubirea se stabileşte în funcţie de sistemul de
acoperire a pagubei, adoptat. În acest sens există mai multe principii ce se aplică în calculul
despăgubirii şi anume:
principiul acoperirii (răspunderii) proporţionale;
principiul primului risc;
principiul acoperirii (răspunderii) limitate
Principiul acoperirii proporţionale, conform căruia despăgubirea de asigurare faţă de
pagubă se stabileşte în aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată, faţă de valoarea
bunului asigurat, adică:
DP
=SaVb
=¿ D=P∗SaVb
Astfel, nivelul despăgubirii va fi cu atât mai apropiat de cuantumul pagubei, cu cât
mărimea sumei asigurate este mai apropiată de valoarea bunului asigurat. Conform acestui
13
sistem de acoperire, despăgubirea este egală cu paguba numai dacă suma asigurată este egală
cu valoarea bunului asigurat.
Principiul primului risc, conform căruia despăgubirea acordată este egală cu paguba,
fără a putea însă depăşi suma asigurată, adică: D = P = Sa
Astfel, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează mărimea
despăgubirii, aceasta depinzând doar de mărimea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul acoperirii limitate are caracteristic faptul că despăgubirea se acordă numai
dacă paguba produsă de declanşarea riscului asigurat depăşeşte un anumit nivel prestabilit,
denumit franşiză.
Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului, mărimea acesteia fiind stipulată
în contractul de asigurare.
Franşiza poate fi de două feluri:
franşiză atinsă (simplă)
franşiză deductibilă (absolută)
În cazul franşizei atinse, asigurătorul suportă în întregime paguba până la nivelul
sumei asigurate, dacă aceasta depăşeşte nivelul franşizei (F), adică D = P cu condiţia P > F.
În cazul franşizei deductibile, asigurătorul suportă acea parte din pagubă care
depăşeşte franşiza : D = P – F
Nici în cazul franşizei atinse, nici cel al franşizei deductibile nu se acordă despăgubiri
pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei (deci paguba produsă în limita
franşizei e suportată de asigurat).
Datorită gradului mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigurărilor la care se
aplică principiul răspunderii limitate, şi cota tarifară este mai mică. De asemenea, existenţa
franşizei îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru prevenirea pagubelor,
întrucât o parte din ele le va suporta singur.
CAPITOLUL 2
ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE
14
Asigurarea financiară reprezintă o formă relativ nouă de asigurare apărută ca o
consecinţă a asemănării atribuţiilor instituţiilor financiare şi a celor de asigurări. Astfel
asiguratul elimină riscurile de pierderi financiare ce pot să apară în activitatea sa,
transferându-le unui asigurator. 12
Asigurarea riscurilor financiare este o formă de asigurare complexă, putând avea un
câmp de manifestare şi pe plan intern, dar mai ales se manifestă pe plan internaţional.
În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:
a) asigurarea creditelor
b) asigurarea de garanţii
c) asigurarea de fidelitate
2.1 ASIGURAREA CREDITELOR INTERNE
Asigurarea creditelor interne – asigurarea de credite este o asigurare specifica
economiei de piata, care isi gaseste utilitatea in contextul existentei unui sistem de credite
dezvoltat.13
Polita de asigurare incheiata pe tranzactie acopera un singur contract, este o polita
scumpa si necesita, in general, un volum mare de munca. Se recomanda in cazul unor
tranzactii de valori mari.Polita de asigurare pe cifra de afaceri pe credit a asiguratului acopera
toate afacerile vanzatorului, pe operioada de timp determinata, de obicei 12 luni.Inaintea
incheierii unui asemenea contract de asigurare, asiguratorul va solicita vanzatorului o serie de
informatii refiritoare la experienta acestuia in ceea ce priveste creantele nerecuperate de la
clientii sai, lista clientilor, precum si limitele de credit pe fiecare client.
La randul lor clientii vor fi verificati de catre asigurator, in legatura cu solvabilitatea si
bonitatea lor.In functie de situatia acestora, societatea de asigurari isi rezerva dreptul de a
exclude din asigurare anumiti cumparatori sau de a diminua plafonul de credit acordat
acestora.Este tipul cel mai uzual de asigurare.
12 Cojocaru Mihaela, Bercea Florian- Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 51
13 Tănăsescu Paul, Alexandru Felicia- Asigurări şi reasigurări, Editura ASE, Bucureşti, 2005,pag 73
15
O caracteristica comuna tuturor tipurilor de asigurari de credite este faptul ca, niciodata
ele nu acopera pierderea in proportie de 110%, asiguratul fiind obligat prin prevederele politei
sa suporte pana la 20-25% din perdere
Dezvoltarea pietei asigurarilor in ultimii ani, ca si nevoia acoperirii riscurilor
financiare rezultate din creditele acordate de diversele institutii de credit au determinat
aparitia in oferta asiguratorilor romani a unui nou produs - asigurarea de credit. Asiguratorii
accepta sa acopere riscurile de credite, ca urmare a neincasarii de catre banca a ratelor de
credit de la debitorii aflati in imposibilitate de plata.
Asigurarea de credite interne se refera la riscuri din toate etapele productiei, care este
acoperita prin alt tip de asigurare de creante, si anume, asigurarea ratelor de credite de
consum. De asemenea , asigurarea de credite interne nu garanteaza plata unui debit la
scadenta. Despagubirile se acorda numai in cazul in care creditorul se confrunta cu situtia de
imposibilitate a recuperarii imprumuturilor din cauza neplatii prelungite de catre comparator,
sau din cauza insolvabilitatii acestuia.Tipul de polita emis in cadrul asigurarilor de credite
interne variaza, in functie de legislatia si de uzuantele fiecarei tari.Contractul de asigurare
poate fi incheiat pe tranzactii individuale, sau pe intreaga cifra de afaceri a asiguratului.
Polita de asigurare incheiata pe tranzactie acopera un singur contractant, este o polita
scumpa si necesita, in general, un volum mare de munca. Se recomanda numai in cazul unor
tranzactii de valori mari.Polita de asigurare pe cifra de afaceri a asiguratului acopera toate
afacerile vanzatorului, pe o perioada de timp determinata de obicei 12 luni.
Inaintea incheierii unui asemenea contract de asigurare, asiguratorul va solicita
vanzatorului o lista de informatii referitoare la experienta acestuia in ceea ce priveste
creditele nerecuperate de la clientii sai , lista clientilor, precum si limitele de credit pe fiecare
client in parte.
La randul lor, clientii vor fi verificati de catre asigurator, in legatura cu solvabilitatea
si bonitatea lor. In functie de situatia acestora, socitatea de asigurari isi rezerva dreptul de a
exclude din asigurare anumiti cumparatori, sau de a diminua plafonul de credit acordat
acestora. Este tipul cel mai usual de asgurare.14
Principalele avantaje pe care le prezinta acest tip de asigurare de credite interne
sunt: gestionarea relativa usoara, costuri reduse si evitarea de catre asiguratori a antiselectiei,
intrucat toate contractile de credit sunt oferite pentru asigurare, si nu numai cele de valori
14 Galiceanu Ion- Asigurările în activitatea agenţilor economici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004,pag 67
16
mari. Pentru asigurat, principalul avantaj il constituie verificarea inca o data, prin specialistii
societatii de asigurari, a solvabilitatii si bonitatii clientilor sai.
O caracteristica comuna a tuturor asigurarilor de credite consta in faptul ca niciodata
ele nu acopera pierderea in proportie de 100%, asiguratul fiind obligat, prin prevederile
politei, sa suporte pana la 20-25% din paguba.
Asigurarea creditelor pentru intern reprezinta o forma de asigurare care trebuie privita
in mod distinct in conditiile unei economii stabile sau in tranzitie. Atunci cand economia este
in faza de crestere si presupune o oarecare prosperitate, cand legislatia economica, financiara
si comerciala nu sufera schimbari frecvente care pot afecta mediul de afaceri si cand orice
greseala a unei societati comerciala este sanctionata de parteneri, riscul de neplata poate fi
administrat sau chiar necontrolat.
2.1.1 Asigurarea creditelor bancare
Beneficiarii finali ai acestui tip de asigurare sunt institutiile de credit si in mod
deosebit bancile comerciale, bancile de economii (CEC) sau societatile financiare care sunt
interesate sa-si asigure capitalul imprumutat. Riscul asigurat se refera exclusiv la pierderile
financiare pe care asiguratul le-ar suferi ca urmare a incapacitatii de plata si/sau
insolvabilitatii certe si dovedite prin acte ale debitorilor sai, persoane juridice sau fizice.
In cazul creditelor acordate persoanelor fizice de catre banci, se solicita diverse tipuri de
asigurari, cele mai uzuale fiind asigurarea imobilului (in cazul creditelor ipotecare) si
asigurarea de viata a imprumutatului. In prezent, din ratiuni de cost al creditului si pentru ca
oferta de credite a bancii sa ramana competitiva, in general bancile nu solicita si asigurarea
creditelor bancare, acest tip de asigurare fiind, potrivit legii asigurarilor in vigoare,
facultativa.
Solicitarea asigurarii creditului bancar nu este o practica unitara nici in cadrul aceleiasi
banci, si ne referim in special la creditele de valoare mica acordate persoanelor fizice, intrucat
costurile creditului ar creste semnificativ (prima de asigurare poate ajunge la 4-5% din suma
imprumutata
2.1.2 Consecinţele neplăţii creditului asigurat
17
Ca mod de functionare, in cazul in care totusi se solicita de catre banca asigurarea
creditului, persoana fizica imprumutata va fi beneficiarul politei de asigurare, pe care va fi
obligata sa o cesioneze bancii imprumutatoare. In practica, banca are de cele mai multe ori un
parteneriat cu o societate de asigurare agreata si impune incheierea politei la respectivul
asigurator, in conditii care protejeaza de o maniera suficienta interesele bancii. Este putin
probabil, asadar, ca imprumutatul sa aleaga neplata creditului cu consecinta antrenarii platii
acestuia de catre asigurator catre banca. In cazul in care asiguratorul, dupa ce plateste bancii,
se indreapta cu o actiune in justitie impotriva imprumutatului, acesta se poate expune la plata
unor sume mai mari decat creditul, urmand sa plateasca asiguratorului sume ce acopera
capitalul, dobanda si penalitatile de intarziere, precum si costurile de executare silita, in cele
din urma.
Pe de alta parte, de la caz la caz, prima de asigurare poate acoperi numai capitalul,
situatie in care banca imprumutatoare se va putea indrepta direct impotriva imprumutatului
pentru diferenta (dobanzi, penalitati, costuri de executare). Mai mult, in cazul neplatii
creditului, imprumutatul va fi inregistrat ca „rau-platnic“ la Centrala Riscurilor Bancare, cu
consecinta imposibilitatii temporare sau permanente a contractarii de credite pe viitor.
2.1.3 Noile reglementări privind asigurarea creditului
In ceea ce priveste persoana asiguratorului, nu exista un temei legal pentru ca banca sa
impuna un asigurator sau altul, insa bancile se prevaleaza in general de regulile si tehnicile
proprii de analiza a conditiilor de acordare a creditului de care angajatii bancii trebuie sa tina
seama.
Nici schimbarea legislatiei aplicabile, incepand de la data aderarii Romaniei la Uniunea
Europeana, nu va aduce modificari in aceasta privinta. Transpunand prevederile directivelor
europene relevante, Ordinul nr. 113109/19 aprilie 2006 al presedintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurarilor privind punerea in aplicare a Normelor privind asigurarile de
credit aduce in principal schimbari de ordin reglementar si prevede conditii speciale de
autorizare a asiguratorilor. De la data intrarii in vigoare a noii reglementari, asiguratorii care
vor intentiona sa subscrie riscuri de credite ce intra sub incidenta Ordinului 113109/ 19 aprilie
2006 vor fi obligati:
- sa prezinte un studiu de fezabilitate intocmit conform Legii asigurarilor, sa mentina valoarea
18
minima a fondului de siguranta prevazuta pentru acesti asiguratori de Normele privind
metodologia de calcul al marjei de solvabilitate de care dispune asiguratorul care practica
asigurari generale, al marjei de solvabilitate minime si al fondului de siguranta, puse in
aplicare prin Ordinul presedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 3.111/2005,
cu modificarile ulterioare;
- sa constituie o rezerva de egalizare pentru clasa de asigurari de credite, destinata acoperirii
deficitului tehnic rezultat la clasa de asigurari de credite intr-un exercitiu financiar. Nu vor
trebui sa constituie rezerva de egalizare pentru operatiunile de asigurari de credite asiguratorii
cu un volum al primelor incasate pentru clasa de asigurari de credite intr-un exercitiu financiar
mai mic de 4% din totalul primelor incasate pentru asigurarile generale si sub 2.500.000 euro
(echivalent lei);
- sa puna la dispozitia Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor rapoarte anuale in care sa
prezinte rezultatele tehnice si rezervele tehnice aferente acestor riscuri.
In conditiile actuale ale Romaniei, riscurile acoperite prin asigurarea creditelor interne
sunt, pe de o parte , mari, chiar neasigurabile, dat fiind istoria recenta a ultimilor ani si, pe de
alta parte, greu de cuantificat deoarece nu exista suficiente date statistice pentru o
fundamentare corecta a primelor de asigurare.
2.2 ASIGURAREA CREDITELOR DE EXPORT
19
2.2.1 Caracterizarea creditelor de export
În condiţiile actuale, în fiecare ţară, indiferent de nivelul său de dezvoltare, urmăreşte
permanent să-şi sporească exporturile, din care să obţină valută pentru procurarea unor bunuri
din import necesare procesului de producţie sau necesare consumului populaţiei.
De regulă mijloacele fixe, şi mai ales anumite echipamente industriale, se livrează
treptat, pe părţi componente, pe măsura fabricării lor şi pe măsura realizării investiţiei. De
aceea apare necesitatea eşalonării în timp a plăţii furniturilor de către importator.15
Eşalonarea plăţii produselor importate este necesară şi în cazul în care mijloacele fixe
se livrează complet montate, au o valoare mai mare şi sunt de folosinţă îndelungată. Pentru
agenţii economici mici şi mijlocii este forte greu să achite dintr-o dată întreaga valoare a
acestora.
Anumite probleme financiare se ivesc şi pentru agenţii economici care se
aprovizionază din import cu materii prime, materiale, piese de schimb, mărfuri alimentare etc.
Destinate aprovizionării populţiei. În aceste cazuri, importatirii au nevoie de o amânare a
plăţii pe câteva luni pentru a-şi procura resursele necesare efectuării plăţii.
În aceste condiţii, cumpărătorii şi furnizorii convin ca plata produselor să fie eşalonată
în timp. Dacă plata urmează să se facă într-un termen scurt, furnizorul acordă un credit
comercial clientului său extern.
Furnizorii nu dispun întotdeauna de resurse financiare pentru a acorda credite clienţilor
lor, nici chiar pentru câteva luni. Ca urmare, cumpărătorii solicită credite unei bănci din ţara
furnizorului pentru a putea achita la scadenţă mărfirile procurate din import. Pe acestă cale,
creditul devine un instrument care favorizează schimburile comerciale internaţionale,
extinderea cooperării economice şi financiare dintre state.
La asigurarea creditelor de export, cumpărătorul asigurat îşi are locul de desfăşurare a
afacerilor într-o altă ţară decât în cea în care se află asiguratul. În subscrierea riscului trebuie
avute în vedere atât informaţii referitoare la situaşia economico-financiară a cumpărătorului,
cât şi informaţii privind ţara de origine a acestuia.
Creditul de export poate fi folosit pentru satisfacerea nevoilor de finanţare ale
clienţilor, ocazionate de fabricarea produselor şi de efectuarea exporturilor sau prestarea
serviciilor destinate exporturilor, finanţarea realizarii producţiei de export sau a exportului în
15 Cojocaru Mihaela , Bercea Florian- Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 152
20
perioada pre şi post livrare, finanţarea cheltuielilor privind achiziţionarea de materii prime,
materiale, plata utilităţilor tehnologice, alte cheltuieli curente generate de realizarea producţiei
de export sau a exportului finanţat.
Se acorda pe termen scurt (pana la 1 an), mediu (pana la 2 ani) sau termen lung (pentru
produsele complexe sau cu ciclu lung de fabricaţie, în functie de durata şi caracteristicile
exportului finantat).
Contractul de export are ca obiect: livrarea de marfuri, executarea de lucrari sau
prestarea de servicii, cesiunea de licenţe şi brevete de invenţii în favoarea unor cumpărători
sau beneficiari străini.
Întrucât, cel mai adesea, parţile contractante convin, prin contract, asupra unui decalaj
între momentul livrării şi momentul plăţii, furnizorul acorda cumparătorului extern un credit
comercial şi, deci, furnizorul îşi asumă atât riscul exportatorului pe credit, cât şi efectele de
trezorerie ale operatiilor de export cu plata la termen.16
Creditele de export au câteva caracteristici proprii:
Au o durată cuprinsă între 140-180 de zile;
Cadrul legal de desfăşurare a activităţii comerciale diferă de la o ţară la alta;
Sistemele de contabilitate sunt diferite;
Reglementările în materie de faliment nu sunt identice.
Efectuarea exportului prin mijlocirea creditului generează anumite riscuri, atât pentru
exportator, cât şi pentru banca finanţatoare.
Exportul implică următoarele riscuri: neîncasarea contravalorii mărfurilor livrate pe
credit sau încasarea acestora cu întârziere; refuzul cumpărătorului de a prelua marfa ajunsă la
destinaţie; denunţarea contractului de către cumpărător în timpul desfăşurării procesului de
producţie la furnizor; avarierea sau distrugerea mărfurilor în timpil fabricaţiei sau
transportului; imposibilitatea repatrierii maşinilor, utilajelor, materialelor şi altor bunuri aflate
peste graniţă pentru realizarea unor lucrări de cooperare între diferiţi beneficiari externi;
răspunderea civilă legală a furnizorului faţă de terţi.
Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite prin
prisma momentului în care se pot produce, sunt grupate în:
riscuri premergătoare semnării contractului;
16 Negru Titel- Asigurări , Ghid practici, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2006,pag 127
21
riscurile ulterioare semnării contractului.
Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină agenţii economici să
lanseze oferte ferme, valabile o anumită perioadă de timp.
Modificarea condiţiilor economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preţ, dobândă,
curs valutar), poate genera, pentru exportatori, în cazul încheierii unor contracte comerciale, o
serie de pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori.
În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să depuna o
cauţiune în favoarea cumparătorului, care să-i garanteze acestuia că ofertantul va încheia
contractul, în condiţiile prevăzute în oferta.
În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de riscuri:
specifice intervalului dintre momentul semnarii contractului si livrarea
bunurilor;
specifice intervalului dintre momentul livrarii bunurilor si incasarii
contravalorii acestora.
După natura lor riscurile pot fi grupate astfel:17
Riscul comercial reprezintă deteriorarea situaţiei financiare a cumpărătorului privat,
fapt care îl pune în imposibilitatea de a efectua la scadenţă, plata sumei datorate. Faptul că un
cumpărător nu-şi poate onora angajamentul faţă de furnizor poate fi provocat de cauze
accidentale, reversibile sau de factori cu acţiune pe termen lung. Neplata sumelor datorate
poate fi urmarea relei-credinţe a cumpărătorului care invocă motive imaginare asupra calităţii
produsului, pentru a se sustrage de la plată.
Riscul catastrofal se manifestă sub forma producerii unor calamităţi ale naturii ori a
altor cauze de forţă majoră, cum ar fi: inundaţiile, uraganele, cutremurele de pământ, erupţiile
vulcanice, incendiile, exploziile etc., care pun cumpârâtorul în imposibilitatea de plată.
Riscul politic cuprinde anumite evenimente independente de voinţă şi solvabilitatea
cumpărătorului şi care îl împedică să-şi onoreze obligaţiile asumate faţă de furnizorul extern.
Astfel de riscurri pot fi: război, revoluţie, revoltă, război civil, grevă etc.
17 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică - Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 101
22
Unele măsuri cu caracter politic pot fi luate şi de terţe ţări ori de organisme
internaţionale împotriva ţării importatorului, care îl pun pe acesta din urmă în imposibilitatea
de a-şi respecta obligaţiile de paltă faţă de furnizor. De asemenea, se poate institui embargoul
împotriva unei ţări de către Consiliul de Securitate, de către una sau mai multe ţări.
Conţinutul politic au şi măsurile luate de autorităţile publice – guvern, bancă centrală,
organe vamale etc.- având ca efect restrângerea importurilor, limitarea transferului valutar,
sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri ce aparţin agenţilor economici străini.
În aceste cazuri apare riscul de netransfer al valutei cuvenite furnizorului extern,
cu toate că importatorul privat a depus la bancă, în monedă naţională, echivalentul sumei
datorate.
De asemenea, de natură politică poate fi considerată şi neplata la termen a sumelor
datorate de importatorii politici.
Riscul valutar se iveşte atunci când, în operaşiunile de export, plata la termen se
poate face în două monede ( a furnizorului şi a cumpărătorului ). Modificarea raportului dintre
cele două monede, în intervalul de timp de la semnarea contractului şi până la achitarea
furniturii, poate determina pierderi pentru furnizor şi câştig pentru cumpărător şi viceversa.
În vederea evitării riscurilor exporturilor pe credit, furnizorii fac investigaţii
aprofundate cu privire la solvabilitatea clienţilor potenţiali înainte de semnarea contractului,
iar apoi utilizează diverse instrumente şi tehnici de lucru financiare şe juridice. Cu toate aceste
măsuri de precauţie, furnizorii nu se pot pune la adăpost de toate riscurile exportului, şi de
aceea ei fac apel la protecţia prin asigurare.
Sunt situaţii în care nici chiar asigurarea clasică nu poate oferi o protecţie deplină
furniozorilor care fac exporturi cu plata la termen sau băncilor care acordă credite
cumpărătorilor externi. Este cazul riscurilor politice, care rezultă din măsuri luate de
autorităţile publice ale ţării importatorului şi care au un caracter neasigurabil. De asemenea,
au caracter neasigurabil riscurile de neplată, pe care le prezintă debitorii politici şi împotriva
cărora nu se pot lua măsuri de constrângere pentru a-i determina să-şi respecte obligaţiile
asumate.
În cazurile în care asigurarea nu poate prelua riscurile politice care ameninţă furnizorii
naţionali, intervine statul, în completarea sau în locul acestora, după caz. Instituţiile care
acţionează din împuternicirea şi pentru contul statului îmbracă diferite forme juridice:
departamente ale administraţiei de stat; instituţii publice; societăţi de asigurare cu statut de
drept privat.
23
2.2.2 Forme ale asigurării creditelor pentru export folosite în practica
internaţională
Prin asigurarea creditelor se urmăreşte realizarea protecţiei agenţilor economici
exportatori împotriva riscurilor specifice exportului.
Contractul de export poate avea ca obiect livrări de mărfuri, executări de lucrări şi
prestări de servicii, inclusiv cesiuni de licenţe, brevete în favoarea unor cumpărători sau
beneficiari rezidenţi în străinătate.
Dacă părţile contractante convin ca plata să se facă ulterior livrărilor, la o anumită
scadenţă, atunci de fapt furnizorul acordă cumpărătorului extern un credit comercial. În acest
caz, furnizorul îşi asumă riscurileexportului pe credit. Exportul pe credit blochează pe o
perioadă de timp resursele financiare ale furnizorului încorporate în mărfurile livrate pe credit.
În cadrul exportului de credit există mai multe tipuri de credite:18
Creditul – furnizor este un tip de credit comercial pe care furnizorul îl acordă
cumpărătorului extern, acceptând să încaseze banii care i se cuvin de la acesta, după o
anumită peroiadă de timp. Consimţând la o anumită modalitate de plată furnizorul
preia, pe de o parte, riscurile exportului de credit, iar pe de altă parte, preia efectele de
trezorerie ale operaţiei cu plat la termen. Acest tip de credit se acordă pentru perioade
scutre de timp, iar părţile contractante întocmesc un singur contract, cel comercial, în
care sunt incluse toate informaţiile relevante: cantitate, preţ unitar, valorea, termene şi
modalităţi de plată etc. Pentru protejarea riscurilor de export furnizorul încheie un
contract de asigurare contra acestor riscuri specifice. Cea mai generală este poliţa pe
cifra de afaceri pe credite, prin care se au în vedere toţi cumpărătorii străini care fac
afaceri cu un furnizor.
Creditul – cumpărător. În cazul în care valoarea contractului este mai mare şi
perioada de creditare este mai lungă , furnizorul nu are resurse financiare necesare să
susţină acest efort financiar. În asemenea cazuri furnizorul va cere cumpărătorului să
recurgă la obţinerea unui credit. Pentru aceasta cumpărătorul se va adresa unei bănci
de pe piaţa furnizorului, obţinând un împrumut numit credit – cumpărător. Acest tip de
credit presupune existenţa a două documente: contractul comercial şi contractul de
18Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică - Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 125
24
împrumut încheiat între cupmărător şi banca creditoare. Pentru acoperirea riscurilor
exportului, banca finanţatoare încheie un contract de asigurare a creditelor de export.
Creditele – ajutoare de resurse publice. Acesta este un sistem de creditare acordat
de state cu caracter de ajutor, prin guvernele acestora sau prin instituţiile publice
specializate. Aceste credite sunt mai avantajoase din punct de vedere al dobânzii, al
termenelor de rambursare, al perioadelor de graţie şi sunt destinate dezvoltării
economice a ţării beneficiare, nu sunt garantate de către asigurători, fămânând în
sarcina statului.
Socitatea de asigurări efectuează o analiză temeinică referitoare la19 :
Suma asigurată nu poate depăşi valoarea din factura externă şi, în general, ea se
exprimă în valuta în care s- încheiat contractul de vânzare – cumpărare.
Valabilitatea poliţei. Poliţa de asigurare intră în vigoare, în cazul creanţelor rezultate
din livrări de bunuri, la data când potrivit contractului de vânzare – cumpărare, s-a efectuat
prima livrare de bunuri şi drepturile asupra acestora au trecut asupra cumpăîrătorului extern,
iar în cazul creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data când, potrivit contractului de
prestări de servicii, această prestare a început. Asigurarea expiră la data achitării complete a
datoriei odată cu plata de către asigurător a despăgubirilor cuvenite, în cazul denunţării sau
rezilierii contractului de asigurare, precum şi în alte cazuri.
Prima de asigurare se calculează potrivit tarifului asigurătorului, în funcţie de ţara
cumpărătorului, perioada, ramura economică etc. şi se plăteşte anticipat, în valuta în care s-a
încheiat contractul de asigurare.
La sigurările cu o durată mai mare de un an, la cererea asiguratului, plat primei de
asigurare poate fi eşalonată în rate semestriale sau anuale, plătibile anticipat.
Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste insolvabilitatea
debitorului sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauze comerciale.
Situatiile cele mai frecvente se refera la:
depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungita;
iniţierea procedurii de faliment.
19 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică - Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 171
25
Franşiza reprezintă partea cu care asiguratul participă la despăgubiri, în cazul
producerii evenimentului asigurat.
În practică, ea se situează între 10 – 15 %, în funcţie de:
bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului;
ramura economică;
ţara în care se află exportul;
perioada de timp;
evaluarea riscului.
Obligaţiile asiguratului se referă la:
- Obţinerea de informaţii, înainte de încheierea contractului de vânzare - cumpărare,
asupra solvabilităţii şi bonităţii cumpărătoruluiş
- Înştiinţarea imediată a asigurătorului desprea modificările intervenite, în perioada
asigurării, în starea de solvabilitate a cumpărătorului;
- Punerea la dispoziţia asigurătorului a actelor şi documentelor cu privire la starea de
insolvabilitate a debitorului;
- Luarea tuturor măsurilor asiguratorii pentru încasarea creanţei sau micşorarea
pagubei.
Raspunderea asiguratorului încetează la data ultimei scadente a creditului acordat,
dacă acesta a fost complet rambursat, în conditiile nerambursării creditului ca urmare a
producerii unor riscuri excluse de asigurare, o data cu plata despăgubirilor de catre asigurator
şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare.
Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de polită se referă la:
reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de srevicii necorespunzătoare;
penalităţi sau orice alte pierderi în legatura cu nerespectarea obligaţiilor contractuale;
amenzi de orice fel;
pierderi din diferenţe de curs valutar;
pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
pierderi provocate de razboi civil, revoluţie;
pierderi provocate de calamităţi naturale.
Constatarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor se fac de către experţi pe
baza actelor şi documentelor din care rezultă insolvabilitatea debitorului.
26
Pentru stabilirea despăgubirii, din credutul asigurat dar nerambursabil se scad:
- Plăţile pe care debitorul le-a efectuat până la ivirea insolvabilităţii, inclusiv cele
neprimite încă de asigurat, dar a căror încasare este posibilă;
- Plăţile în contul datoriei, efectuate ]n alt mod dec\t cel prevayut ]n contractul de
livrare de bunuri, prestări de servicii, sau depuneri în cont în ţara debitorului care
nu au fost încă încasate de asigurat, dar al căror încasare este posibilă;
- Sumele realizate din vânzarea bunurilor care fac obiectul livrării pe credit, precum
şi sumele realizate prin încasarea unor cambii ori despăgubiri de asigurări, după
scăderea cheltuielilor;
- Franşiza;
- Primele de asigurare datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
În limitele despăgubirii plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului
contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Condiţiile de plată ale despăgubirii se referă la certificarea cu documente, potrivit
prevederilor legale în vigoare în ţara debitorului, a insolvabilităţii sau neplăţii din cauze
comerciale, a acestuia din urmă.
În analiza riscului de credit pe tremen scurt, asigurătorul se bazează, în general, pe trei
situaţii, şi anume: situaţia veniturilor şi a cheltuielilor; situaţia surselor şi utilizării fondurilor;
bilanţul.
Bilanţul se întocmeşte după principiile cunoscute ale echilibrului între totalul
mijloacelor evidenţiate în activ şi totalul surselor înregistrate în pasiv. Pentru analiza
bilanţului se folosesc următoarele tipuri de indicatori:
- De lichiditate, cu ajutorul cărora se măsoară capacitatea unei societăţi de a-şi onora
obligaţiile la scadenţă;
- De activitate, care măsoară cât de eficient sunt folosite activele agentului
economic;
- De acoperire, care măsoară folosirea resurselor atrase şi riscil financiar;
- De profitabilitate, care măsoară capacitatea agentului economic de a avea
rentabilitate bună.
2.2.3 Contractul de asigurare a creditelor de export
27
Contractul de asigurare a creditelor intră în vigoare atunci când:
În cazul asigurării creanţelor rezultate din livrări de bunuri, la data la care,
potrivit contractului comercial, s-a efectuat prima livrare de bunuri;
În aczul asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data la care,
potrivit contractului de servicii, prestarea a început.
Răspunderea asigurătorului încetează:
La data ultimei scadenţe a creditului acordat, în condiţiile în care acesta a fost
complet rambursat;
În condiţiile nerambursării creditului, ca urmare a producerii unor riscuri
excluse din asigurare;
O dată cu plata despăgubirii de către asigurător;
În cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare.
Cele mai uzuale excuderi ale unui asemenea tip de poliţă se referă la:
Reclamaţii pentru livrări de bunuri, respectiv pentru prestări dec servicii
necorespunzătoare;
Penalităţi sau oice alte pierderi în legătură cu neexcluderea obligaţiilor
contractuale;
Amenzi de orice fel;
Pirderi din diferenţe de curs valutar;
Pirderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
Pierderi provocate de război, război civil, revoluţie, rebeliune, sabotaj etc.;
Pierderi provocate de calamităţi naturale.
Având în vedere riscurile mari pe care le implică, asigurarea creditelor de export
beneficiază în aproape toate statele lumii de intervenţia statului, care completează sau
înlocuieşte, după caz, asigurarea clasică.20
Instituţiile care acţioneză din împuternicirea şi pentru contul statului îmbracă diverse
forme juridice: în Marea Britanie, Japonia, Ţările Scandinave, de asigurarea creditelor de
export se ocupă departamente specializate din ministerele de resort. În SUA şi Belgia,
20 Cojocaru Mihaela, Bercea Florian- Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 12
28
autoritatea desemnată să se ocupe cu acest tip de asigurare este o instituţie publică. Alte ţări
au optat pentru organizarea de societăţi având statut juridic de drept privat. Din acestă
categorie cea mai importantă instituţie este COFACE, din Franţa, al cărei capital este deţinut
aproape integral de bănci sau de societăţi de asigurare naţionale.
În ţara noastră, instituţia specializată în asigurarea creditelor de export este Banca de
Export Import a României ( EXIMBANK ).21
La asigurarea creditelor de export există anumite reglementări internaţionale, care se
referă în mod expres la contractele pe termen mediu şi lung şi care au un risc ridicat de
neplată. Astfel, conform cerinţelor prevăzute în acordurile OEDC şi reglementărilor Uniunii
de la Berna, contractele externe pe tremen mediu şi lung trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
15% din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în momentul livrării
( 5% la intrarea în vigoare a contractului, iar restul de 10% la livrare ), astfel
încât vânzarea pe credit să nu poată depâţi 85%;
Partea de 85%, care reprezintă vânzarea pe credit, să fie rambursabilă în tranşe
egale semestriale, începând cel mai târziu, la 6 luni de la livrare;
Perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor; de exemplu, pentru
bunurile de capital, perioada maximă este în general de 5 ani, iar pentru
proiectele de dimensiuni mari, poate fi acceptată o perioadă de credit de până
la 10 ani;
Perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacţiei; de exemplu, valoarea
unui credit de până la 3 ani să fie de maxim 75 000 $, a unui credit de până la 4
ani de maxim 150 000 $, iar a unui credit până la 5 ani de minim 300 000$.
Pe lângă protecţia necesară exportatorilor pentru riscurile ce pot afecta tranzacţiile pe
termen mediu şi lung, poliţa de asigurare deschide accesul la finanţare, constituindu-se într-o
garanţie pentru banca finanţatoare şi eliminând o parte importantă din riscuri.
O caracteristică comună tuturor asigurărilor de credite este aceea că niciodată ele nu
acoperă pierderea în proporţie de 100%.
Prin prevederile pliţei, asiguratul este obligat să suporte până la 20-25% din pagubă.
Garanţii suplimentare în acordare creditului la export
21 Manualul EXIMBANK
29
Garanţiile de prospecţiune vizează fie garantarea pieţelor de studiu, fie indemnizarea
cheltuielilor determinate de căutarea unei clientele străine, aceste indemnizaţii nefiind
rambursate decât dacă contractele sunt încheiate după aceea.22
„Asigurare-târg” indemnizează cheltuielile angajate de întreprinderi sau grupuri de
întreprinderi pentru manifestările internaţionale sau saloanele specializate organizate în afara
graniţelor ţării.
Pregătirea unei acţiuni comerciale poate să solicite pregătirea pe loc a unor stocuri care
vor fi vândute şi, în lipsă, repatriate. Pe durata perioadei de stocare, pot fi ameninţate de
riscurile de determinare datorită catastrofelor sau de riscurile de blocare a repatrierii lor ca
urmare a evenimentelor politice, dacă nu sunt garantate într-o anexă la ploţa relativă la
vânzările pe termen scurt. Acestea sunt garanţii pentru exporturile temporare.
Exportatorul poate fi interesat să facă investiţii în străinătate, în scopul de a cuceri sau
de a conserva părţu ale pieţei străine. În cazul în care ele sunt, între altele, utile economiei
naţionale, ele să fie protejate la momentul realizării lor împotriva riscurilo politice.
Protecţia contra riscului politic însuşi, înţelegând aici riscul de non-transfer, poate, în
funcţie de ţările avute în vedere, să fie acordată în vânzările pe credit, pe termen scurt sau
mediu. În general, indemnizaţiile descresc în funcţie de amortizarea investiţiei sau de data
realizării sinistrului. Ele vor acoperi numai paguba efectivă, nu şi beneficiarul nerealizat.
2.2.4 Intervenţia statului în asigurarea creditului la export
În majoritatea ţărilor, gravitatea riscurilor politice şi a riscurilor pe care le prezintă
catastrofele naturale în creditul la export a descurajat iniţiativa privată: statul, direct sau
indirect îşi asumă sarcina acestei asigurări.23
Puterile publice au socotit ca necesară intervenţia lor pentru mai multe motive.
Asigurarea creditului la export favorizează dezvoltarea comerţului exterior; ea contribuie la
ameliorarea situaţiei balanţei de plăţi. Prticiparea industriei naţionale la echiparea ţărilor din
lumea întreagă este frântă de riscurile creditului inerente operaţiunilor încheiate în devize cu
debitorii săraci. În anumite epoci, asigurarea creditului la export s-a înregistrat într-un
22 Constantinescu Dan Anghel, Rotaru Andreia, Protopopescu Cristina , Bratu Octavian , Manea Adriana - Management financiar în asigurări, Editura Econimică, Bucureşti, 2005,pag 59
23 Constantinescu Dan Anghel, Rotaru Andreia, Protopopescu Cristina , Bratu Octavian , Manea Adriana - Management financiar în asigurări, Editura Econimică, Bucureşti, 2005,pag 98
30
program general de luptă împotriva şomajului, întrucât cucerirea unor pieţe internaţionale
stimulează producţia şi procură noi posibilităţi de angajare.
Se pune însă problema dacă intervenţia statului nu înlătură acoperirii riscurilor de
credit la export, orice caracter de asigurare. Pentru anumiţi autori, asigurarea creditului
asumată de către stat are, mai degrabă, natura unei subvenţii sau chiar a unei măsuri de
dumping, pentru că singura grijă a puterilor publice este de a favoriza exporturile naţionale în
detrimentul concurenţei străine.
Intervenţia statului în asigurarea creditului la export nu a făcut decât sa-i tulbure pe
jurişti; ea a sfârşit prin a nelinişti statele însele, victime ale unui voluntarist excesiv, sursă a
unor suprasolicitări menite să deregleze o piaţă pe care coexistă actori cu structură privată.
Pierderile înregistrate în marile exporturi, antrenează unanumit număr de organisme publicesă
se intereseze nu numai de riscul politic, dar, în egală măsură, şi de riscul comercial, lucru cu
atât mai rentabil pentru ei, cu cât nu au aceleaşi constrângeri materiale de rezerve şi de
garanţii financiare. Tratatul de la Roma din 1957 deşi nu excludea activitatea întreprinderilor
publice de pe piaţa concurenţială, le impune totuşi, să nu beneficieze de avantaje pe care nu
le-ar avea o întreprindere particulară. Chiar şi Directivele comunitarea din 24 iulie 1973 şi 22
iunie 1988, de coordonare a condiţiilor de acces la ctivitatea de asigurare a creditului, au
menţinut dualismul sectorial, diferenţiind aplicarea măsurilor de armonizare în asigurarea
creditului la export de către stat sau, respectiv, cu susţinerea statului.
Principiul distincţiei între operaţiunile de piaţă şi operaţiunile de stat este recunoscut,
dar delimitarea frontierelor respective întâlneşte anumite obstacole, dar şi serioase divergenţe
în ceea ce priveşte obiectivele şi metodele de realizare a distincţiei.
Miza politică a exporturilor face ca asigurarea creditului public să rămână o unealtă
fundamentală a multor politici străine de stat. În acest domeniu, este vorba mai puţin de
asigurare şi mai mult de politica internaţională, pentru că alegerea riscurilor de ţară este
adesea dictată mai mult de starea relaţiilor bilaterale, decât de importanţa reală a afacerilor.
Lucrările comunitare asupra riscurilor politice şi comerciale pe termen lung sau scurt,
au fost angajate cu scopul de a se obţine un clasament comun al riscurilor de ţară, un sistem
normalizat de fixare a primelor la nivel minim pentru cumpărătorii publici şi la un nivel de
referinţă pentru cumpărătorii particulari. Directiva din 22 iunie 1988, care autorizează libera
prestaţie a serviciilor, permiţând astfel unei companii doritoare să lucreze pe o piaţă străină, să
facă acest lucru plecând din statul membru în care îşi are deja stabilit sediul, operează în
articolul 5 o distincţie fundamentală între „marile riscuri” şi „riscurile de masă”. Directiva
menţionată clasifică riscurile creditului în relaţiile dintre statele membre, în categoria sporită,
31
precum riscurile politice şi riscurile pe care le reprezintă catastrofele nazurale, specifice
creditului la export.
Aşadar, asigurarea creditului aplicată în relaţiile de comerţ internaţional prezintă
anumite particularităţi faţă de asigurarea creditului din dreptul intern. Pe de o parte, exportul
este un imperativ economic, fiecare ţară dorind să echilibreze balanţa sa de plăţi externe şi să
apere astfel cât mai bine independenţa sa financiară şi moneda naţională; pe de altă parte,
particularismil riscurilor creditului în materie de comerţ internaţional le face adesea
„inasigurabile” prin sectorul privat al asigurărilor. Din acest motiv, în majoritatea ţărilor,
statul a trebuit să se implice în mod direct în gestiunea riscurilor creditului la export.
2.3. Asigurarea de fidelitate
Asigurările de fidelitate – Fidelity guarantee insurance – reprezintă asigurarea
drepturilor sau intereselor patrimoniale şi, de aceea, sunt încadrate în categoria asigurărilor
patrimoniale. Aceste asigurări au ca scop acordarea protecţiei unei societăţi în calitate de
asigurat împotriva unor prejudicii produse activelor sale ca urmare a actelor necinstite sau
frauduloase ale personalului său, care administrează o parte a acestora, indiferent dacă ei au
acţionat singuri sau împreună cu alte persoane.24
Există diferite tipuri de asigurări: garanţia de fidelitate (fidelity guarantee), are ca
scop compensarea unui angajator pentru pierderile cauzate de necinstea angajaţilor. Exemple
tipice în acest caz pot fi: casierul care poate fura din banii societăţii, vânzătorii din magazine,
agenţii de asigurări etc. Se despăgubesc sumele de bani furate sau mărfurile distruse sau
deteriorate de angajaţii asiguratului.25
Prin această asigurare se despăgubesc numai daunele propriu-zise, nu şi pierderile de
consecinţă sau costurile efectuate de asigurat pentru determinarea nivelului pierderii propriu-
zise. Aceste poliţe se pot emite individual, pentru fiecare persoană în parte, pentru anumite
posturi sau pot fi generale, adică pentru toţi angajaţii unei societăţi, de obicei cu sumele până
la care se asigură fiecare dintre ei. În acest ultim caz, schimbarea unuia dintre angajaţii incluşi
în contract trebuie imediat notificată asigurătorului.
24 Cojocaru Mihaela , Bercea Florian - Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 83
25 Tănăsescu Paul, Alexandru Felicia- Asigurări şi reasigurări, Editura ASE, Bucureşti, 2005,pag 36
32
Poliţele generale sunt preponderent practicate pentru asigurarea instituţiilor financiare (bănci
comerciale, intermediari, uniuni de credit,etc.), dar şi pentru companii din alte domenii care ar
putea fi prejudiciate în acest mod. În unele instituţii financiare, garanţiile de fidelitate sunt
obligatorii pentru asigurarea împotriva riscurilor de fraudă şi necinstea angajaţilor, furtului în
timpul transportului, înşelăciunii, bancnotelor false şi chiar răpirilor. În ultimii ani, daunele
cele mai mari, plătite de asigurătorii de fidelitate, au fost determinate de fraude la sistemele
electronice, furtul prin computere şi Internet.
Garanţiile de fidelitate se emit fie pentru fiecare persoană în parte, fie pentru anumite
posturi, sau sunt generale pentru toţi angajaţii unei societăţi. Această ultimă formă este des
folosită mai ales la asigurarea instituţiilor financiar-bancare.
În prezent, există mai multe tipuri principale de cauţiune:
1) Garanţii comerciale. Sunt oferite patronilor care ar putea fi victimele unor fraude sau
ale unor acţiuni necinstite efectuate de angajaţii lor. Prin aceste poliţe de asigurare se asigură
rambursarea unor sume de bani patronului a căror valoare maximală este fixată în prealabil.
2) În alte cazuri, asigurătorii emit obligaţiuni prin care se angajează să plătească o sumă
de bani dacă o persoană nu reuşeşte să se achite în mod corespunzător de datoriile ce-i revin.
De exemplu, tur-operatorii şi agenţii de voiaj ai Asociaţiei Agenţilor de Călătorie Britanici
trebuie să achiziţioneze o obligaţiune ca cerinţă impusă de calitatea lor de membri.
Obligaţiunea poate fi utilizată pentru a oferi sprijin clienţilor dacă tur-operatorul sau agentul
lor îşi încetează activitatea înainte sau în timpul excursiei sau vacanţei. Obligaţiunile emise de
administraţia locală reprezintă echivalentul guvernamental al garanţiilor comerciale, cu
excepţia faptului că ele acoperă atît greşelile angajaţilor, cît şi acţiunile necinstite ale
acestora.26
3) În anumite cazuri, tribunalele împuternicesc o persoană să administreze afacerile
financiare ale alteia (de exemplu, ale unui minor, ale unei persoane debile mintal sau care a
murit fără să desemneze un executor testamentar). Unui astfel de administrator i se cere
adesea să ofere o garanţie pentru buna executare a îndatoririlor sale şi, în mod normal,
asigurătorii vor emite o obligaţiune în tribunal (de instanţă) care oferă o astfel de garanţie.
4) Obligaţiunile (garanţiile) guvernamentale sunt adesea considerate drept cauţiune
pentru lichidatorii desemnaţi să lichideze companiile falimentare sau pentru gestionarii de
depozite care răspund de mărfurile destinate exportului, şi care vor trebui să plătească taxa pe
26 Tănăsescu Paul, Alexandru Felicia - Asigurări şi reasigurări, Editura ASE, Bucureşti, 2005,pag 107
33
valoare adăugată datorată pentru bunurile exportate, dacă acestea vor fi înstrăinate în mod
ilegal.
5) Garanţii pentru licitaţii care garantează că debitorul, în cazul în care cîştigă licitaţia
va semna contractul şi va furniza cauţiunea de bună executare a contractului. În cazul în care
nu se va încheia contractul sau nu se va aduce cauţiunea de bună executare, cîştigător este
desemnat următorul la licitaţie, iar societatea de asigurare va plăti diferenţa dintre valoarea
licitată de debitul garantat şi valoarea licitată de persoana următoare.
6) Garanţii de restituire a avansului, care se practică în cazurile în care creditorul
prefinanţiază debitorul prin plata unui avans. Rambursarea acestui avans se garantează printr-
o cauţiune, a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor executate, de obicei cu
un procent lunar fix.
În practică se utilizează şi alte garanţii, cum ar fi cele privind asigurarea serviciilor de
întreţinere, pentru vamă etc.
Cauţiunea implică următoarele relaţii:
Relaţia debitor-creditor, stabilită fie, prin contractul de livrare a bunurilor, fie
prin lege (de exemplu, obligaţia de a plăti vama);
Relaţia debitor-asigurător, prin plata primei de asigurare de către debitor către
asigurător, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin dreptul de recurs al
asigurătorului faţă de debitor;
Relaţia asigurător beneficiar.
BENEFICIAR CONTRACT ASIGURAT (creditor) (debitor)
conţinutul plata primei drept de recurs
ASIGURĂTOR (generator)
Din schemă rezultă următoarele:
- creditorul este beneficiarul cauţiunii;
34
- debitorul (asiguratul) este responsabil, pe de o parte, de îndeplinirea obligaţiilor din
contract şi garantate prin cauţiune, iar pe de altă parte, în caz de daună, trebuie să
plătească asigurătorului sumele pe care acesta le-a achitat beneficiarului;
- asigurătorul (garant) este partea care se alătură debitorului în scopul garantării faţă
de beneficiar a îndeplinirii de către asigurat a obligaţiilor acestuia din urmă.
În asigurarea cauţiunilor subscriitorul trebuie să determine dacă debitorul va fi în
măsură să-şi îndeplinească la scadenţă obligaţiunile financiare faţă de creditor, în acest scop el
trebuie să examineze solvabilitatea şi bonitatea debitorului, iar dacă cauţiunea este chemată la
plată, să examineze dacă va putea face faţă pretenţiilor asigurătorului (regres). În evaluarea
riscului la subscrierea unei cauţiuni se face o analiză a bilanţului pe ultimii trei ani, a situaţiei
veniturilor şi cheltuielilor şi a situaţiei surselor şi utilizării fondurilor de către asigurat
(debitor).
Prima de asigurare care se percepe pentru emiterea unei cauţiuni este proporţională cu
rata dobînzii pe piaţa respectivă şi în competiţie cu spezele bancare percepute pentru scrisorile
de garanţie bancară.
Şi în această ramură de asigurare se cere asiguratului să-şi reţină o participare la risc, în
general de 20-30% din suma asigurată.
Aceste asigurări sunt practicate de societăţi de asigurare specializate, deoarece
presupune o muncă complexă de evaluare a situaţiilor şi pentru a proteja cît mai bine
asiguraţii, printr-o administrare corectă a rscurilor.
În ultimii ani daunele cele mai grave pe care le-au plătit asigurătorii de fidelitate au fost
determinate de fraudele în sistemele electronice de prelucrare a datelor, de falsificarea
valutelor, de furtul în timpul transportului, valorilor de necinstei angajaţilor etc.
2.4. ASIGURAREA DE GARANŢII
35
Asigurarea de garantii (de cautiune)27
Aceasta este o alta forma de asigurare prin care asiguratorul garanteaza ca debitorul isi
va indeplini obligatiile contractuale pe care le are fata de creditor.
Cautiunea reprezinta un serviciu similar celui oferit de banci. Cele mai utilizate forme
se refera la:
garantii pentru licitatii;
garantii de restituire a avansului;
garantii pentru asigurarea serviciului de intretinere;
garantii pentru vama;
garantii pentru indeplinirea diverselor obligatii fata de organismele oficiale.
Garantiile pentru licitatii – se garanteaza faptul ca, in cazul in care castiga licitatia,
debitorul va semna contractul si va furniza garantia, respectiv cautiunea de buna executie a
contractului.
Daca debitorul nu va semna contractul sau daca nu va aduce cautiunea, castigatorul
licitatiei va fi urmatorul ofertant, iar asiguratorul va plati diferenta dintre valoarea licitata de
debitorul asigurat si al doilea ofertant.
Garantiile de restituire a avansului - in situatia in care creditorul prefinanteaza debitorul
prin plata unui avans. Astfel, se garanteaza rambursarea sumei platite cu anticipatie, printr-o
cautiune a carei valoare descreste proportional cu valoarea lucrarilor executate.
Garantia de buna executare a contractului presupune emiterea unei polite de cautiune prin
care sa fie garantata indeplinirea, la termen, a contractului.
Riscul valutar
Acesta apare ca urmare a faptului ca, in relatiile dintre asigurat si asigurator, se utilizeaza
2 monede: moneda nationala a exprtatorului si o alta moneda in care a fost incheiat contractul
comercial extern.
Cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta si, astfel, in schimbul valutar pot aparea
influente financiare care avantajeaza sau dezavantajeaza pe asigurat.
Pentru a se proteja de eventualele consecinte nefavorabile, asiguratul poate solicita
asiguratorului inserarea in contractul de asigurare a unor clauze de schimb valutar, in baza
carora societatea de asigurari preia riscul asupra sa.
Riscul valutar poate fi acoperit prin asigurare numai in conditiile in care perioada
asigurabila solicitata este de cel putin 2 ani.
27 Tănăsescu Paul, Alexandru Felicia - Asigurări şi reasigurări, Editura ASE, Bucureşti, 2005,pag 87
36
Riscurile valutare, decurgand din tranzactiile pe termen scurt, pot fi protejate de bancile
comerciale prin contracte de schimb la termen.
2.5 REASIGURAREA RISCURILOR
Reasigurarea reprezinta modalitatea prin care societatile de asigurare se protejeaza
pentru riscurile pe care le-au subscris prin contractele de asigurare directa. Ea nu face altceva
decat sa contribuie la dispersia riscului, acesta fiind unul dintre principiile esentiale pe care se
bazeaza asigurarea ca activitate.28
Reasigurarile au aparut dintr-o necesitate obiectiva si anume din existenta unor riscuri
foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viata, de accidente, etc.) care ar putea genera
daune extrem de mari; ele pot face ca societatile de asigurari, neavand capacitatea financiara
suficienta, sa nu fie capabile sa le suporte numai pe contul lor, ducand practic la falimentul
acestora. Reasigurarea ofera astfel asigurătorului direct capacitatea necesara pentru acoperirea
riscurilor pe care altfel acesta nu le poate suporta singur. In asemenea imprejurari,
asiguratorul care accepta preluarea unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa,
apeleaza la una sau mai multe companii de reasigurari pentru a ceda in reasigurare o parte din
risc (uneori intregul risc). Astfel, reasigurarea are ca efect "pulverizarea" riscului.
Aparitia reasigurarii ca fenomen si reasiguratorilor ca societati specializate de
asigurare reunite in vederea desdaunarii colective in fata unui risc a aparut odata cu
cataclismele asigurate, cu daunele de mari proportii, in fata carora evenimente de genul din 11
septembrie 2001 sau valurile tsunami au dovedit ca altfel nici nu se mai poate.
Definita strict în spiritul legii, „reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui
asigurator de catre alt asigurator, primul fiind asigurat, iar cel de al doilea reasigurator”.
Reasigurarea are si ea regulile ei, de obicei deosebit de severe,intrucat este de dorit ca
inca de la incheierea contractului de reasigurare totul sa fie clar negociat ,pentru a se evita
eventualele conflicte ce pot apare la desdaunare.
Acest lucru este necesar deoarece:
(a) Reasigurarea produce efecte numai intre reasigurat şi reasigurator, adica asiguratul
nu se poate indrepta, cu actiune impotriva reasiguratorului, el nefiind participant la contractul
de asigurare;
28 Dobrin Marinică, Galiceanu Mihaela - Asigurări şi reasigurări, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003,pag 152
37
(b) Reasigurarea nu se poate incheia pentru o suma mai mare decat cea asigurata prin
contractul de asigurare;
(c) Cedand o parte din riscurile asumate ,,reasiguratul se comporta cu reasiguratorii la
fel cum se comporta asiguratii cu el.
(d) Intrucat prin reasigurare reasiguratul procedează de fapt la o impartire a riscurilor,
cedand pe cele care depasesc posibilitatile sale de acoperire, el poate conveni cu reasiguratorii
să primeasca, in reciprocitate, o parte din riscurile acestora, in acest fel, reasiguratul devine
reasiguratorul partenerilor sai;
(e) Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea
constand numai in modul de cuprindere, respectiv de angajare al obiectul reasigurarii partilor.
In schimb mai trebuie sa cuprinda: raspunderea retinuta de reasigurat pentru raspunderea
asumata de reasigurator; contul sau propriu, conditiile in care se face reasigurarea, respectiv
costul reasigurarii, modul de decontare al primelor si respectiv al daunelor, alte conditii
conjuncturale.
Se constata ca in ultimii ani, mai ales a doua jumatate a acestui secol, reasigurarile
ocupa un loc foarte important in viata economica internationala, depinzand de productia de
bunuri mobile si imobile, de comertul international, de fluxurile internationale de bunuri,
servicii, valori si oameni, inregistrand o tendinta vizibila de crestere, fapt ce a influentat
pozitiv si evolutia reasigurarilor.
Reasigurarea isi trage astfel seva si vitalitatea din activitatea de asigurare, orice
modificare in volumul asigurarilor directe antrenand schimbari similare în reasigurari.
Referindu-ne la evolutie, intelegem nu numai o crestere cantitativa a numarului tranzactiilor si
a volumului de prime, dar si substantiale imbunatatiri calitative ale acestei activitati cum ar fi
cele privind natura si caracteristicile reasigurarii, aspectele tehnice, sistemul de comunicatii
intre asiguratori directi, reasigurator, brokeri etc.
Principalul rol al reasiguratorului este acela de a oferi protectie asiguratorului direct
impotriva uneia sau mai multor ntamplari (daune). Reasigurarea face deci, ca pierderea
suferita de compania de asigurari cedenta sa fie dispersata si deci, suportata de mai multe
societati. Ea ofera capacitatea ceruta de asiguratorul direct de a acoperi riscurile pe care acesta
singur nu le poate suporta. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, fiind în acelaşi timp
statuată prin încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat.
CAPITOLUL 3
38
TIPURI DE ASIGURĂRI DE RISC FINANCIAR
PRACTICATE ÎN ROMÂNIA
3.1. ASIGURĂRI DE RISC FINANCIAR DE LA ALLIANZ-
ŢIRIAC29
3.1.1. Asigurarea de garanţii
Acest tip de asigurare se adresează următoarelor categorii de societăţi domiciliate în
România:
- Societăţi de construcţii şi furnizori de echipamente industriale;
- Societăţi de turism- Garanţii privind rambursarea cheltuielilor de repatriere şi/sau a
sumelor achitate de către turişti în cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de
turism
- Societăţi de transport care operează în cadrul sistemului T.I.R: Garanţii pentru carnete
T.I.R
Fiind o alternativă la garanţiile bancare, garanţiile noastre sunt echivalente cu
angajamentele de plată bancare. Acesta este motivul pentru care emiterea garanţiilor se face
numai în condiţii de riscuri minime şi dupa o analiză echivalentă cu analiza riscului de
creditare. Pincipalele condiţii de emitere sunt :
- bonitatea / solvabilitatea societăţii asigurate
- capacitatea acesteia de bună execuţie a contractului pentru care se solicită bond-ul
Decizia de emitere de garanţii pentru un client se ia în funcţie de rezultatele unei analize
detaliate a situaţiei economico-financiare a societăţii solicitante, a condiţiilor de executare a
contractului de bază pentru care se solicită garanţia şi a contragaranţiilor propuse a fi
constituite în favoarea noastră. Poliţa de asigurare acoperă riscurile care decurg din
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce îi revin
asiguratului în relaţia cu terţii/ beneficiarii (persoana juridică cu care asiguratul a încheiat un
contract), respectiv pagubele provocate beneficiarilor din culpa asiguratului, pe care acesta nu
le poate acoperi la data solicitării de plată transmisă de către beneficiari. Suma asigurată se va
stabili în funcţie de tipul garanţiei şi este exprimată în valuta contractului de bază.
29 www.allianzţiriac.ro
39
3.1.2.Asigurarea creditelor comerciale pe termen scurt
Pot încheia acest tip de asigurare societăţile comerciale înregistrate în România sau
Băncile/ Societăţile de factoring care îndeplinesc următoarele condiţii:
• livrează bunuri de consum (materii prime, materiale, combustibili, bunuri de uz casnic, etc.),
sau prestează servicii cu plata la termen sau desfăşoara activitate de factoring intern
(achiziţionează facturi cu plata la termen, debitori din România);
• desfăsoară activitate de factoring intern sau de import (achiziţionează facturi cu plata la
termen, debitori din Romania);
• termene de plată facturi- maximum 90-180 zile;
• cifra de afaceri anuală asigurabilă – peste 1 milion Eur pentru activităţi comerciale şi peste 5
milioane Eur pentru activităţi de factoring;
• portofoliu de clienţi debitori- societăţi comerciale domiciliate în România, minimum 5
pentru asiguraţi societăţi comerciale, minimum 10 pentru asiguraţi bănci/ societăţi de
factoring.
Acest tip de asigurare vă oferă protecţie în cazul pierderilor financiare înregistrate ca
urmare a neîncasării creanţelor aferente livrărilor de mărfuri / prestărilor de servicii, de la
debitorii români (credite comerciale interne). AVANTAJE: Protejarea afacerii şi a activelor
companiei asigurate, îmbunătăţirea cash-flow-ului şi creşterea gradului de lichiditate la
nivelul societăţii asigurate prin:
recuperarea a cel puţin 80-90% din creanţele comerciale/ veniturile operaţionale ale
asiguratului
creşterea gradului de acces la credite bancare a societăţii asigurate (în special credite de
trezorerie sau credite de export)
creşterea gradului de acces la credite comerciale obţinute - Creşterea şi dezvoltarea afacerii
societăţii asigurate, creşterea cotei de piaţă şi îmbunătăţirea poziţionării concurenţiale prin:
creşterea cifrei de afaceri realizată în raport cu clienţii existenţi prin promovarea unor
relaţii financiare flexibile între asigurat şi cumpărători
posibilitatea atragerii unor noi clienţi cu solvabilitate şi bonitate corespunzătoare
restructurarea portofoliului de clienţi, redefinirea clienţilor strategici şi eliminarea
clienţilor cu solvabilitate/ bonitate necorespunzătoare
40
cresterea surselor de finantare
Tipuri de protecţie
Produsul, conceput astfel încât să favorizeze dezvoltarea unui parteneriat pe termen
lung între asigurat şi Allianz-Ţiriac Asigurări, oferă 3 tipuri de protecţie:
• prevenirea daunelor - Allianz-Ţiriac Asigurări va pune la dispoziţie servicii de consultanţă
tehnică şi juridică în vederea prevenirii riscului de neîncasare şi va participa la managementul
riscului de credit, pe toată durata asigurării (analiza bonităţii şi solvabilităţii clienţilor debitori,
furnizarea de limite de credit protectoare)
• minimizarea daunelor –prin monitorizarea permanentă de către societatea noastră a
riscului de credit aferent clienţilor debitori şi mediului de afaceri şi informarea asiguratului cu
privire la deteriorarea bonităţii debitorilor, creşterea riscului de insolvabilitate/ faliment,
implementarea operativă de măsuri pentru diminuarea riscului de credit, asistenţă şi suport în
identificarea şi punerea în practică a celor mai bune soluţii pentru recuperarea creanţelor şi
diminuarea pierderilor
• plata despagubirilor in conditiile in care se inregistreaza pierderi (creante nerecuperate)
care nu au putut fi evitate prin măsurile de prevenire şi minimizare întreprinse de asigurat şi
asigurator pe parcursul derulării poliţei de asigurare
Sunt excluşi din acoperire debitorii din următoarele categorii:
autorităţi şi instituţii publice
persoane fizice
companii asociate
Nu pot fi cuprinse în asigurare următoarele activităţi:
construcţii/ construcţii montaj
franciza
leasing/inchirieri de bunuri şi imobile
bancară/ financiară, respective activitatea de creditare/ acordarea de împrumuturi
băneşti
recuperări de credite/ creanţe/ bunuri
furnizare de energie electrică
agricultura (livrare produse sau prestare servicii)
41
3.2. ASIGURĂRI DE RISC FINANCIAR DE LA OMNIASIG30
Asigurarea contra pierderilor financiare
Neplata ratelor
- în cazul contractelor de vânzare - cumpărare a bunurilor de folosinţă îndelungată;
- în cazul contractelor de credit de consum pentru cumpărarea bunurilor de
folosinţă îndelungată.
Neplata redevenţelor
- în cazul contractelor de leasing pentru bunuri de folosinţă îndelungată.
Neplata debitului
- în cazul contractelor de distribuţie/comision a bunurilor de folosinţă îndelungată.
Pierderile financiare din riscuri asigurate (business interruption)
Insolvabilitatea sau falimentul agenţiilor de turism.
3.3 ASIGURĂRI DE RISC FINANCIAR DE LA ASTRA
ASIGURĂRI31
3.3.1. Asigurarea creditelor bancare
ASTRA Asigurări acceptă să acopere pretenţiile băneşti ale Asiguratului rezultate din riscul
de neîncasare a ratelor de credit de către Asigurat de la debitorii săi ca urmare a imposibilităţii
de plată dovedită cu acte legale a acestora, respectiv următoarele rate aferente:
- creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice pentru cumpărarea de autovehicule;
- creditelor acordate persoanelor fizice pentru cumpărarea / construcţia / repararea de locuinţe;
- creditelor acordate persoanelor juridice (producători, importatori, comercianţi, dealeri)
pentru activitatea curentă de producţie şi desfacere;
- creditelor de investiţii acordate persoanelor juridice pentru dotări, amenajări de spaţii,
procurării de maşini, instalaţii, mijloace fixe;
- creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice pentru achiziţii bunuri folosinţă îndelungată.
Acest tip de asigurare se aplică strict asiguraţilor de tipul instituţiilor financiar bancare: bănci
30 www.omniasig.ro31 www.astra.ro
42
comerciale, bănci de economii (CEC), societăţi financiare. Riscul asigurat se referă exclusiv
la pierderile financiare pe care Asiguratul le-ar suferi ca urmare a incapacităţii de plată şi/sau
insolvabilităţii certe şi dovedită prin acte a debitorilor săi, persoane juridice sau fizice
3.3.2. Asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate
- Asigurarea banilor şi altor valori
- Asigurarea de risc financiar în caz de neplată la termen a ratelor pentru cumpărarea
bunurilor de folosinţă îndelungată de către persoane fizice, precum şi asigurarea acestor
bunuri pentru riscuri generale
- Asigurarea creditelor bancare
- Asigurarea privind acoperirea riscului de neplată a ratelor de redevenţă la contractele în
sistem leasing
- Asigurarea valorilor pentru cazurile de furt prin acte de tâlhărie asupra curierilor
- Asigurarea de risc financiar
3.4.EOS RISK ROMÂNIA S.A
Istoria grupului a început în anul 1994, o data cu fondarea acestuia de către 5 brokeri
de primă mărime, astfel:
- Alexander Forbes Financial Services Ltd -Marea Britanie-reprezintă o organizaţie
independentă de top în domeniul brokerajului în asigurări şi reasigurări şi serviciilor
financiare, ocupând locul 8 în lume. Peste 5.500 de angajaţi lucrează în 32 de ţări, iar Grupul
operează în peste 130 de ţări.
- DIOT SA -Franţa- a fost fondată în 1884 şi este lider în domeniul brokerajului în asigurări
din Franţa. Este specializată în asigurări şi reasigurări internaţionale, administrarea riscului şi
consultanţă tehnică, 90% dintre clienţii săi fiind companii industriale şi de comerţ.
- GrECo International AG -Austria- a fost fondată în 1925 şi este una din cele mai importante
societăţi de brokeraj în asigurări în zona Central şi Est Europeană, având 280 de angajaţi şi 18
birouri.
- Gruppo Assiteca -Italia- a fost fondată în 1982. Pe parcursul anilor Gruppo Assiteca a
devenit unul din cei mai importanţi brokeri de asigurări din Italia. Grupul este prezent în 17
mari oraşe din Italia.
- J. Van Breda & C°, Belgia a fost înfiinţată în 1931, fiind specializată în brokeraj de asigurări
şi reasigurări, consultanţă şi administrarea riscului. Compania Van Breda este foarte bine
43
ancorată în ţările Beneluxului. Van Breda Risk & Benefits este cea mai mare companie
independentă de brokeraj în asigurări din Belgia.
În prezent grupul EOS RISQ este unul dintre liderii mondiali în materie de brokeraj în
asigurări şi consultanţă de risc pentru industrie, comerţ şi organizaţii profesionale, fiind
prezent în 130 de ţări şi, prin urmare, oferind clienţilor săi servicii pe o arie geografică
globală: Europa, Africa, Asia-Pacific şi America Latină.
Printre clienţii internaţionali ai grupului EOS RISQ amintim: ACCOR, Alcatel, Bayer,
BBAG, British Petroleum, Coca Cola, Consiliul Europei, Johnson&Johnson, NATO, Tchibo,
Thomson, World Trade Organisation.
Grupul EOS RISQ este prezent în Europa Centrală şi de Est prin reprezentanţele sale
din Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Ucraina, Bulgaria, Slovenia, Rusia, Croaţia, Serbia,
Uzbekistan si Kazakstan, fiind operaţional şi în România încă din anul 1995. O dată cu
intrarea în 2001 a acţionarului lui Romteca -şi anume Assiteca- în grupul EOS RISQ, divizia
de operaţiuni externe de la Romteca s-a alăturat biroului din România, lărgind aria clienţilor şi
consolidând astfel poziţia EOS RISQ pe piaţa românească de brokeraj în asigurări.
EOS RISQ ROMÂNIA este membru fondator al Uniunii Naţionale a Societăţilor de
Intermediere şi Consultanţă în Asigurări din România (UNSICAR) si, de asemenea, reprezintă
în România interesele unor brokeri externi precum Cameron M. Harris & Co. (SUA), Arthur
Ghallagher (SUA), Lockton (SUA), Funk (Germania), la care se adaugă societatea de
asigurări Chubb Insurance (SUA).
Oferă servicii în România următorelor firme:
Continental Automotive Products - cea mai mare investiţie germană în România; Heineken;
ACCOR; Chevrom Texaco Lubricants România; HVB Bank România; Banca Franco-
Română; Reckitt Benckiser România; OMV Mineraloel România; Apa Nova Bucureşti -
Veolia Water; IUS Braşov; Dufa România; UTI Grup; WKS România; S & T România;
Aeroportul Internaţional Henri Coandă - Bucureşti, Grupul Draexlmaier, ZUBLIN,
KAUFLAND România, LEONI România, PERI România.
44
3.4.1.SERVICII OFERITE DE EOS RISQ ROMÂNIA32
Managementul riscului
- Identificarea riscurilor potenţiale, evaluarea lor şi definirea evenimentelor ce pot duce la
pierderi, atât din punct de vedere financiar cât şi patrimonial.
- Analiza istoricului daunelor (periodicitate, gravitate).
- Auditarea eventualelor poliţe de asigurare existente.
- Propunerea de soluţii şi implementarea lor.
EOS RISQ România SA realizează o analiză a riscului, a portofoliului de asigurări existent şi
a evenimentelor ce trebuie asigurate.
Strategia programelor de asigurare:
- Stabilirea ariei de acoperire a poliţei.
- Stabilirea modalităţilor de plasare a riscurilor, cum ar fi:
- unul sau mai mulţi asiguratori locali sau internaţionali, una sau mai multe pieţe de asigurare.
Împreună cu clientul, EOS RISQ crează o strategie ce urmează a fi urmată pe toată durata
colaborării.
Plasarea programelor de asigurare
- Realizarea programelor de asigurare personalizate (create pe specificul activităţii
clientului).
- Organizarea de licitaţii şi negocieri cu asiguratorii şi reasiguratorii internaţionali.
- Prezentarea rezultatelor şi a recomandărilor.
- Plasamentul programului de asigurare, după luarea deciziei de către client.
EOS RISQ plasează poliţele de asigurare urmărind în permanenţă obţinerea celui mai
bun raport între condiţiile de acoperire /preţ, selectând companiile de asigurare şi din punctul
de vedere al solidităţii acestora.
Administrarea programelor de asigurare
- Actualizarea poliţelor de asigurare în raport cu evoluţia riscurilor şi afacerii asigurate
- Monitorizarea termenelor de plată a primelor de asigurare
Acordarea de asistenţă în soluţionarea daunelor
- Notificarea promptă şi corectă a asiguratorului şi instrumentarea dosarului de daună.
- Coordonarea etapelor necesar a fi parcurse după producerea evenimentului asigurat şi
negocierea solicitărilor de despăgubire.
Monitorizarea pieţei asigurărilor
32 www.eorisq.com
45
- Studiul pieţei locale şi internaţionale de asigurări (evoluţia produselor de asigurare, a
cotaţiilor de primă, solvabilitatea asiguratorilor etc.)
- Monitorizarea modificărilor mediului legislativ cu privire la asigurări;
EOS RISQ supraveghează în permanenţă piaţa asigurărilor şi gradul de risc al clientului şi
răspunde imediat prin modificări operate în cadrul programelor de asigurare.
Servicii de reasigurare: EOS RISQ ROMÂNIA oferă soluţii şi intermediază
plasamente în reasigurare pentru toate liniile de asigurare:
- Maritim
- Non-maritim, toate categoriile
- Răspunderi
- Energie
- Aviaţie
În cadrul acestor domenii, EOS RISQ ROMÂNIA furnizează servicii complete de la
cotaţii până la plasamente, atât pe piaţa locală, cât şi pe piaţa internaţională (Lloyd's
Syndicates, Swiss Re, Partner Re, Hannover Re etc.).
46