Anatomia aparatului digestiv
Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a caror functie principala este digestia.
Segmentele tubului digestiv sunt:
Cavitatea bucala
Faringele
Esofagul
Stomacul
Intestinul subtire
Colonul si rectul
Pe lânga aceste segmente, aparatul digestiv cuprinde si o serie de glande anexe, ale caror secretii ajuta la digestia si absorbtia alimentelor:
Glandele salivare
Ficatul
Pancreasul
Cavitatea bucala
Este primul segment al tubului digestiv.
Functii:
Digestiva
Respiratorie
Fonatie
Intervine în mimica si în limbajul articulat.
Ca localizare ocupa etajul inferior al craniului visceral.
Este cuprinsa între:
Fosele nazale, situate superior
Regiunea superioara a gâtului, situat inferior
Orificiul bucal sau gura prin care comunica cu exteriorul
Faringele, cu care comunica prin istmul faringian.
Când gura este închisa, cavitatea bucala este virtuala, care devine reala când orificiul bucal este deschis sau când limba este aplicata pe planseul bucal.
Este formata din 2 compartimente separate prin arcadele alveole-dentare.
Vestibulul bucal, care are un perete antero-lateral, format de buze si obraji si un perete postero-medial, reprezentat de arcadele alveole-dentare.
Peretii vestibulului prezinta urmatoarele tunici: pielea un strat conjunctiv, subcutanat la care se adauga o masa de grasime – corpul adipos al obrazului sau bula Bichat; un strat muscular reprezentat de muschii mimicii; o tunica mucoasa ce contine glande salivare mici.
Inervatia musculaturii este data de nervul facial sau perechea VII.
Cavitatea bucala propriu-zisa este delimitata astfel:
3 Superior = bolta palatina, care o separa de fosele nazale care prezinta 2 portiuni:
Palatul dur format în principal din oasele maxilare
Palatul moale sau valul palatin o formatiune musculo-membranoasa mobila care se prelungeste posterior cu lueta sau uvula sau omusor. De la baza luetei pornesc arcurile palatine, anterior si posterior între care se gaseste amigdala sau tonsila palatina.
3 Inferior = planseul bucal, format în principal din muschi; la acest nivel se gasesc glandele salivare sublinguale.
3 Antero-lateral= arcadele dentare
3 Posterior = este reprezentat superior, de vaplul palatin si inferior istmul faringian, prin care cavitatea bucala se continua cu faringele.
Cavitatea bucala este ocupata în cea mai mare parte de limba organ musculo-membranos mobil situata pe planseul bucal. Limba are rol în: masticatie, deglutitie, supt, organ gustativ, în limbajul articulat.
Limba are doua portiuni:
Verticala = radacina limbii, fixata pe mandibula si osul hioid pri 19219u2020t n muschi
Orizontal = corpul limbii care este mobil
Limita de separatie dintre cele doua portiuni se observa pe fata supero-posterioara a limbii sub forma unui sant = terminal, deschis anterior, de forma literei ‘V’.
Fata inferioara a corpului limbii se fixeaza pe planseul bucal printr-o plica medicala mucoasa = frâul limbii.
Pe fata dorsala a limbii (care priveste spre bolta palatina) pâna la santul terminal se gasesc papile linguale sau gustative cu rol în receptionarea senzatiilor gustative si tactile:
Vârful limbii = gustul acid si dulce
Marginile limbii = gustul acid, dulce si sarat
Baza limbii = gustul amar
Dintii sunt organe dure de culoare alba fixati în alveole si situati în arcade alveole-dentare.
Au rol mecanic în digestia bucala, intervenind în sfarmarea si triturarea alimentelor.
Împreuna cu muschii masticatori si articulatia temporomandibulara, alcatuiesc aparatul masticator.
Au aspect si forme diferite în functie de rolul îndeplinit în masticatie:
Incisivi = situati central pe arcada dentara, taie alimentele.
Canini = situati lateral de incisivi, sfâsie.
Premolarii = situati lateral de canini, strivesc alimentele.
Molarii = situati postero-lateral de premolari, strivesc alimentele.
Omul are 2 dentitii:
Temporara = dintii sunt mai mici, iar la nastere sunt ascunsi în alveole, sub mucoasa iar dupa vârsta de 6 luni perforeaza mucoasa si îsi fac aparitia.
Dintii omonimi de pe arcada opusa îsi fac aparitia în acelasi timp = definitiva sau permanenta. Înca de la vârsta de 5 ani, dintii permanenti, apr sub dinti de lapte si se apropie de alveole. Dintii de lapte îsi pierd mijloacele de fixare, radacinile se resorb si cad în aceeasi ordine în care au aparut.
Formula dentara:
Dintii temporari (de lapte) erup de la 6 luni pâna la 2 ani, sunt în numar de 20 câte 10 pe fiecare arcada, dupa urmatoarea formula, pentru jumatate de arcada:
Dintii permanentii apar succesiv între 6 –13 ani. Ultimul molar sau de minte apr mai târziu între 13 si 35 ani.
Dintii permanenti sunt în numar de 32, câte 16 pe fiecare arcada dupa urmatoarea formula, pentru jumatate de arcada.
Premolarii înlocuiesc molarii temporari.
Glandele salivare sunt glandele anexe ale cavitatii bucale, intervenind în procesul digestiei prin procesul lor de secretie, saliva. Saliva are afectiune mecanica de îmbinare a bolului alimentar (astfel îl ajuta sa alunece spre faringe) si actiune chimica prin enzima pe care o contine, ptialina sau amilaza salivara. Se împart în:
Glande salivare mici = raspândite în peretii cavitatii bucale, în mucoasa si limba.
Glandele salivare mari: glanda parotida, glanda submandibulara si sublinguala.
Glandele salivare sunt glandele tubolo-acinoase, al caror canal excretor se deschide la suprafata mucoasei bucale sunt glande exocrine.
Faringele
Este un organ musculo-membranos la nivelul caruia se intersecteasza calea respiratorie si digestiva.
Faringele este situat:
Anterior coloanei cervicale
Posterior de : fosele nazale, cavitatea bucala, laringe.
Limita superioara o formeaza baza craniului, iar cea inferioara corespunde orificiului superior al esofagului în care se continua, si care este reprezentata de un plan orizontal ce trece prin vertebra a VI-a cervicala.
Faringele are forma unui jgheab deschis anterior. Este împartit în trei etaje, în functie de organele cu care comunica anterior:
Nazo-faringe sau rinofaringe sau epifaringe
Buco-faringe sau orofaringe sau mezofaringe
Laringo-faringe sau hipofaringe
În structura sa intra de la exterior la interior:
Tunica externa, de învelis sau adventicea faringelui
Tunica musculara, formata din muschi constrictori, dilatatori si ridicatori ai faringelui
Tunica submucoasa
Tunica mocoasa
Esofagul
Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe si stomac. Limita superioara este reprezentata de planul care trece prin vertebra C6. Limita inferioara se gaseste la nivelul cardiei, orificiul prin care esofagul comunica cu stomacul.
În functie de regiunile prin care trece esofagului I se descriu 3 portiuni:
Esofagul cervical, pâna la orificiul superior al toracelui (apertura toracica superioara). Aceasta are:
Anterior = traheea,
Posterior = coloana cervicala
Lateral lobii glandei tiroide si pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera carotida, vena jugulara si nervul vag).
Esofagul toracal, pâna la diafragm. El strabate mediastinul posterior; este intersectat de arcul aortic.
Esofagul abdominal, pâna la cardia. El strabate diafragmul prin hiatusul esofagian.
Esofagul are o lungime medie de 25 cm.
În structura esofagului intra urmatoarele tunici:
Tunica mucoasa la interior, care contine glande care secreta mucus.
Tunica submucoasa, groasa, care determina formarea unor plici longitudinale ale mucoasei.
Tunica musculara cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale si unul intern cu fibre circulare. Contractia alternativa a fibrelor longitudinale si circulare determina miscarile peristaltice, necesare bolului alimentar spre stomac.
Tunica externa sau adventicea, este reprezentata la nivelul portiunii abdominale a esofagului, de seroasa peritoneului visceral.
Stomacul
Stomacul este un organ abdominal al tubului digestiv situat între esofag si duoden. Este asezat în etajul superior al cavitatii abdominale, între diafragm, ficat, colon transvers si peretele abdominal, ocupând loja gastrica.
Stomacul este mentinut în pozitia sa de: esofag, pediculi vasculari, ligamente si peritoneu, care îl leaga de organele vecine, si presiunea abdominala.
Configuratia externa a stomacului
Zone de protectie a stomacului la peretele abdominal ocupa:
O parte din epigastru
Cea mai mare parte a hipocondrului stâng
În ortostatism, la examenul radiologic, stomacul are forma de cârlig
O portiune lunga, verticala
O portiune scurta, orizontala, orientata spre dreapta.
Stomacul are 2 fete, 2 margini si doua extremitati:
Fetele stomacului sunt una anterioara si una posterioara, orientate în plan frontal:
3 Marginile stomacului:
Dreapta sau mica curbura cu concavitatea spre dreapta si superior.
Stânga sau marea curbura, cu convexitatea spre stânga si inferior.
3 Extremitatile stomacului:
Superioara = orificiul cardia
Inferioara = orificiul piloric prin care se continua cu duodenul
Anatomo functional, stomacul are 2 portiuni:
Verticala sau digestiva care se împarte în: fundul sau fornixul stomacului, situat deasupra planului orizontal care trece prin cardia. Aceasta reprezinta camera cu aer a stomacului care nu se umple cu alimente si a doua parte corpul stomacului = pâna la incizura angulara.
Orizontala sau de evacuare care cuprinde: antrul piloric si canalul piloric.
Structura stomacului cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestiv:
1. Seroasa reprezentata de peritoneul visceral.
2. Musculara, formata din fibre musculare netede dispuse în trei straturi:
Longitudinal, extern
Circular, mijlociu
Care la nivelul pilorului formeaza sfincterul piloric.
Oblic, intern
Muschii stomacului imprima peretilor acestuia doua tipuri de miscari:
Peristaltice, de înaintare a continutului gastric spre pilor.
3. Submucoasa, care contine reteaua vasculo nervoasa a stomacului si plexul nervos vegetativ Meissner.
4. Mucoasa, care captusesete fata interna a organului are o grosime de aproximativ 2 mm.
Mucoasa formeaza numeroase cute sau plici mucoase care sunt mai ccentuate cân stomacul este gol sau când se contracta.
Mucoasa este formata dintr-un epiteliu de învelis cilindric simplu, un aparat glandular, un corion si o musculara a mucoasei.
Aparatul glandular este format din glande unicelulare raspândite printre celulele epiteliale si care secreta mucus cu rol protector fata de actiunea fermentilor proteolitici; si din glande epigastrice, situate în profunzimea mucoasei. Glandele gastrice se împart în:
Glande fungice, la nivelul fornixului formate din trei tipuri de celule = principale sau zimogene care secreta zimogenul (profermentul pepsinei), parietale, care secreta HCl, accesorii care secreta factorul intrinsec Castlle sau antianemic.
Glandele cardiale, care secreta mucoasa.
Glande pilorice, care predomina la nivelul micii curburii si secreta mucus.
Glandele Brünner, asemanatoare celor din duoden.
Intestin subtire
Este cel mai lung segment al tubului digestiv si organul cel mai important al procesului de digestie prin functia motorie si de absorbtie.
Se întinde de la sfincterul piloric pâna la valvula ileocecala, unde se continua cu intestinul gros.
Prezinta doua portiuni:
1. Duodenul care este fixat de peretele posterior al abdomenului.
2. Jejuno-ileonul care este mobil.
Duodenul
Este cuprins între sfincterul si unghiul duodenojejunal. Are o lungime de 25-30 cm
Duodenul are forma unei potcoave în care este cuprins capul pancreasului.
Duodenului I se descriu 4 portiuni:
a) Superioara sau subhepatica sau bulbul duodenale. Este sediul de electie al ulcerului duodenal.
b) Descendenta care prezinta în zona mijlocie, ampula lui Vater în care se deschid: canalul coledoc, canalul pancreatic Wirsung.
c) Portiunea orizontala sau prevertebrala
d) Portiunea ascendenta sau lateroaortica.
Portiunea ascendenta se continua cu unghiul sau flexura duodenojejunala cu jejunul.
Duodenul este organ retroperitoneal, acoperit de peritoneu.
El se proiecteaza pe:
Coloana vertebrala, între L1 – L4
Peretele abdominal anterior: în epigastru, regiunea ombilicala.
Structura duodenului este reprezentata de cele 4 tunici caracteristice tubului digestiv: seroasa, musculara, submucoasa si mucoasa.
Jejuno-ileonul
Jejuno ileonul reprezinta portiunea mobila a intestinului subtire. Mobilitatea este asigurata de mezenter, formatiune peritoneala care îl leaga de peretele posterior al trunchiului. Este cuprins între flexura duodeno jejunara si flexura ileocecala care corepsunde valvulei ileo-cecale.
Are o lungime de 6-8 metri din care cauza este cutat, formând ansele intestinale.
El prezinta 2 portiuni:
Jejunul care continua duodenul
Ileonul care se continua cu intestinul gros.
Diferentierea între aceste 2 portiuni se face dupa aspectul mucoasei la o diferenta de 80-90 cm de capatul terminal al ileonului se afla un diverticul, ca un deget de manusa numit diverticul Meckel, care se poate inflama, dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii intestinale prin rasucirea sa în jurul anselor.
Mezenterul este o dependenta peritoneala care alcatuieste organul de susutinere, nutritie, mobilitate a jejuno-ileonului. Este format din 2 foite peritoneala care înconjoara intestinul subtire reprezentând tunica seroasa a acestuia, dupa care se continua parietal posterior. Jejuno-ileonul ocupa etajul inferior al cavitatii abdomino-pelviene.
Structura intestinului subtire este alcatuita din cele 4 tuncici, (seroasa, musculara, submucoasa, mucoasa), adaptata functiilor motorie, secretorie si de absorbtie.
Tunica musculara este formata din 2 straturi de fibre musculare:
3 Longitudinal extern
3 Circular intern. Aceasta formeaza la cele 2 extremitati ale intestinului subtire:
Sfinterul piloric, la capatul superior al abdomenului
Valvula-ileocecala, cu rol de sfincter.
Aceste formatiuni sfincteriene asigura evacuarea ritmica si fractionata a continutului digestiv în intestinul subtire si mai departe în colon.
Tunica mucoasa reprezinta aparatul secretor si de absorbtie al intestinului subtire.
Ea prezinta numeroase cute care proemina în lumenul intestinal = valvule conivente sau plici circulare Kerkring. Ele maresc de 2 suprafata mucoasei intestinale. Ele sunt absente în prima portiune a duodenului dar devin abundente în portiunea descendenta a acestuia si scad progresiv spre segmentul intestinal inferior disparând la nivelul valvei ileo-cecale.
Mucoasa intestinala prezinta o serie de formatiuni limfoide, vizibile cu ochiul liber = placile Peyer, ca niste pete albicioase, si de asemenea niste proeminente cilindrice sau conice, vizibile cu lupa = vilozitati intestinale. Acestea se gasesc pe
suprafata valvelor conviente cât si în mucoasa libera, între pilor si valvula ileo-cecala. Între vilozitati, la baza lor, se afla orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:
Acestea se gasesc atât pe suprafata valvelor conviente cât si în mucoasa libera, între pilor si valvula ileo-cecala.
Între vilozitati, la baza lor, se afla orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:
Glandele LieberKühn, distribuite de la duoden la rect. Ele secreta enzime cu rol în digestia enzimelor cu rol în digestia grasimilor si proteinelor.
Glandele Brünner prezente numai în duoden.
Epiteliul care acopera mucoasa, inclusiv vilozitatile si criptele glandulare este format în cea mai mare parte din enterocite sau celule absorbante, cu rol în absorbtie.
Intestinul gros
Este ultimul segment al tubului digestiv. Se întinde de la nivelul valvului ileocecale pâna la orificiul anal.
I se descriu mai multe segmente.
a) Cecul cu apendicele cecal. Cecul comunica cu ileonul prin valva ileocecala Bauhin. Apendicele este un diverticul rudimentar al cecului; a carei mucoasa contine numerosi foliculi limfatici, reprezentând o adevarata amigdala abdominala.
b) Colonul ascendent merge aproape vertical pâna sub fata inferioara a ficatului. De unde se cudeaza, formând unghiul colic drept sau hepatic pentru a se continua cu colonul transvers. Este fixat pe peretele posterior al abdomenului din peritonel parital.
c) Colonul transvers este situat între unghiul colic drept si colic stâng sau splenic de unde se continua cu colonul descendent. Este un segment mobil, învelit de o formatiune peritoneala, mezocolonul transvers, care îl leaga de peretele posterior al trnchiului.
d) Colonul descendent coboara pe peretele abdominal stâng pâna la nivelul crestei iliace stângi de unde se continua cu sigmoidul. Este un organ retroperitoneal.
e) Sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil, prevazut cu mezou = mezosigmoidul. Ocupa fosa iliaca stânga si o parte din bazin.
f) Rectul este segmentul terminal al intestinului gros si tubului digestiv. El s-a adaptat functiei de rezervor si de organ excretor. Pentru aceasta este prevazut cu un = sistem de suspensie = muschii ridicatori anali, sistem de contentie, muschi sfincteri anali.
Rectul se termina la nivelul orificiului anal. El nu mai prezinta nici unul din caracterele colonului,
Intestinul gros are o lungime de 1,60 metri.
Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin dimensiuni, lungime si calibru.
Fixate partial la peretele trunchiului.
Dispozitia în cadru în jurul anselor intestinale.
Configuratia externa care prezinta 4 caractere principale.
1. Teniile sunt benzi musculare, albicioase situate de a lungul colonului rezulta prin condensare. Fibrelor musculare, netede longitudinale si sunt în numar de 3.
2. Plici semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul în spatiile dintre tenii .Se datoresc condensarii fibrelor musculare netede circulare .Ele proemina în lumenul colonului între tenii, ca niste creste, iar la exterior apar ca santuri.
3. Haustrele, sunt porîiubele dintre 2 plici care bombeaza în afara.Ele lipsesc la nivelul sigmoidului si rectului.
4. Ciucuri eplipoici, sunt diverticuli ai scroasei peritoneale, plini cu grasime. Sunt dispusi în doua rînduri la nivelul colonului ascendent si descendent, si pee un singur rînd la nivelul colonului transvers. Sunt mai numerosi la nivelul sigmoidului.
Structura intestinului gros
Peretele colonului contine aceleasi patru tunici- seroase peritoneala, tunica musculara, sub mucoasa si mucoasa.
Tunica mucoasa, spre deosebire de cea a intestinului subtire este mai groasa, mai slab vascularizata, nu prezinta valvule conivente si nici vilozitati intestinale.contine glandele Lieberkuhn si foliculi limfatici.
Tunica musculara a rectului este formata dintr-un strat de fibre longitudinale si unul de fibre circulare, care are la nivelul canalului anal se condenseaza si formeaza sfincterul anal.
Pancreasul
Este un organ retroperitoneal, dispus:
– Anterior coloanei lombare
– Posterior stomacului
– Între duoden si splina
Se proiecteaza la nivelul:
– Vertebrelor L1 – L2
– Peretelui abdominal, pe o zona transversala, dispusa la epigastru si hipocondru stâng.
Configuratie externa
Are forma alungita, cu axul mare orizontal.
I se descriu urmatoarele portiuni:
– Capul, este cuprins în scornitura duodenului.
– Gâtul, face trecerea între cap si corp.
– Corpul, este situat transversal înaintea coloanei lombare.
– Coada, prelungeste corpul pancreasului pâna în hilul splinei (uneori).
Structura anatomica:
Pancreasul este o glanda cu secretie mixta: exo si endocrina.
Pancreasul exocrin este o glanda acinoasa, ai carui produsi de secretie sunt enzimele digestive (tripsina, steapsina etc.). canaliculele acinoase conflueaza si se deschid în canalul excretor principal.
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule celulare raspândite în pancreas, înconjurate de o retea capilara sinusoidala, în care se varsa produsul de secretie, hormonii insulina si glucogonul, cu rol în metabolismul glucidic.
Aparatul excretor al pancreasului este reprezentat de 2 canale:
1. Canalul pancreatic principal Wirsung, care strabate glanda de la coada la cap. Se uneste cu canalul coledoc formând ampula Vater, care se deschide în duoden la nivelul papilei mari. La nivelul orificiului de deschidere se gaseste sfincterul Oddi.
2. Canalul pancreatic accesor Santorini, care se deschide tot în duoden, la nivelul papilei mici.
Fiziologia pancreasului
Pancresul exocrin secreta fermenti digestivi foarte activi, secretia lor fiind ritmata de ingerarea alimentelor si influentata de cantitatea si componenta acestora. În functia exocrina a pancreasului intervine un mecanism reglator neuromoral. Pe de o parte, secretia pancreatica este influentata pe cale sangvina se secretina duodenala, iar de alta, scoarta cerebrala intervine în secretia pancreatica prin relatiile nervoase viscero-corticale si cortico-vescerale.
Secretia interna a pancresului, sucul pancreatic, este un lichid incolor, cu reactie alcalina, care contine trei fermenti: tripsina, amilaza (diastaza) si lipaza.
Tripsina este un fermen proteolitic activat de tripsinogen prin enterokinaza intestinala; el continua digestia substantelor proteice (începuta în stomac) pâna la polipeptide si acizi aminati si scindeaza nucleinele în acizi nucleici si albumina.
Amilaza sau diastaza este o enzima foarte activa, care transforma amidonul în maltoza si care va fi tranformata, la rândul ei, de maltaza în glucoza.
Lipaza intervine în saponificarea grasimilor, scindând grasimile în glicerina si acizi grasi, care formeaza sapunuri cu alculii din sucul intestinal. Actiunea lipazei asupra grasimilor are loc în prezenta bilei.
Functia normala secretorie a pancreasului exocrin este în strânsa dependenta cu functia normala gastrica, duodenala si biliara.
Pancreasul endocrin, constituit din insulele Largerhans, elaboreaza secretia andocrina, reprezentata de urmatorii hormoni: insulina, hormonul lipocaic si gluconul.
Insulina are un rol preponderent în metabolismul glucidelor, însa influenteaza si metabolismul proteinelor si al lipidelor. Are o actiune hipoglicemianta.
Ficatul
Ficatul este o alta glanda anexa a tubului digestiv; cea mai voluminoasa glanda a organismului.
Ficatul este asezat în etajul abdominal superior, ocupând loja hepatica.
Este delimitat:
– Superior de diafragm
– Inferior de colonul drept si stomac.
Se proiecteaza la peretele abdominal în hipocondrul drept si epigastru într-o zona delimitata superior de o linie care trece prin coasta a V-a dreapta si inferior de o linie care uneste rebordul costal drept (coasta a IX-a ) cu apendicele xifoid.
Prezinta 4 lobi: anterior, posterior, drept si stâng.
Structura ficatului: Este alcatuit dintr-o stroma conjunctiva si celule hepatice.
Stroma cuprinde o membrana de învelis, capsula ficatului, Glisson, din care pleaca septuri conjunctive care delimiteaza parenchimul hepatic în Lobi hepatici.
Lobul hepatic reprezinta unitatea anatomica si functionala a ficatului.
În structura lobului hepatic intra formatiuni vasculare, canaliculare si celule hepatice.
Celulele hepatice au un rol îndreptat spre capilarul sangvin (polul sangvin) si celalalt spre canaliculul biliar (polul biliar).
Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se formeaza canaliculele perilobulare. Apoi cele interlobulare, care se deschid în canalele biliare colectoare. Acestea vor forma cele 2 canale biliare hepatice drept, stâng ce se unesc în canalul hepatic comun.
Vascularizatia ficatului
Nutritiva, asigurata de artera hepatica
Functionala, data de vena porta.
Vena porta colecteaza sângele venos al tubului digestiv, din cavitatea abdominala de la esofagul abdominal pâna la rect. Vena porta formeaza trunchiuri venoase.
Sistemul port cuprinde o retea venoasa care se capilarizeaza de doua ori:
Prima data la nivelul mucoasei intestinale
A doua oara la nivelul lobului hepatic.
Inervatia ficatului este asigurata de ramuri vegetative:
Simpatice din plexul celiac
Parasimpatice din nervul vag.
Fiziologia ficatului
Ficatul are o mare capacitate de regenerare, demonstrata prin faptul ca dupa o hepatoctemie partiala regenerarea începe dupa 24 de ore, atinge maximul în 4-5 zile si se termina în 14 zile. Functiile lui sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului. Nu vom aminti decât functiile lui principale.
Functiile metabolice se exercita în metabolismul glucidic, proteic si mineral. În metabolismul glucidic, ficatul intervine în fosforilarea si polimerizarea glucidelor în glicogen, asigurând rezerve de glucoza si mentinerea homeostazei glicemice. La nevoie fabrica glucoza din proteine si grasimi (gliconeogeneza). Metabolismul glucidic hepatic este insulino independet. În metabolismul proteic, ficatul are functie proteinoformatoare si de echilibru globuline, protrombina si fibrinogenul, catabolizeaza nucleoproteinele. În metabolismul lipidelor intervine în absorbtia
grasimilor si fosfarilarea lor, în sinteza si estrificare colesterolului, în sinteza lipoproteinelor, fosfolipidelor si trigliceridelor. În metabolismul mineral actioneaza prin depozitarea fierului si a cuprului si intervine în repartitia apei si a electrolitilor (ionii de Naglobuline, 50% din proteic, functie ureogena. Sintetizeaza albumina, 70%, din +, K+, si Cl) în organism.
Functia biliara comporta secresia si excretia bilei, cu rol important în digestia si absorbtia grasimilor, în absorbtia vitaminelor liposolubile (A, D, E si K), în absorbtia fierului si a calciului alimentar. Bila se varsa în intestin în cantitati de 600-1000 ml/24 de ore. Ea contine 97% apa si urmatorii somponenti principali: saruri biliare, pigmenti biliari, colesterol, lecitine si saruri anorganice.
Functia antitoxica consta în faptul ca ficatul dispune de activitati prin care substantele toxice de origine exogena, ca si acelea rezultate din metabolismele endogene sunt transformate în substante mai putin toxice si eliminate ca atare. Neutralizarea substantelor toxice este realizata de ficat cu ajutorul proceselor de conjugare a acestor substante, ca sulful de exemplu (actiunea de sulfoconjugare).
Ficatul este un important depozit de vitamine A, B2, B12, D, K. el intervine în convertirea carotenilor în vitamina A, în transformarea vitaminei B1 în cocarboxilaza, în conjugarea vitaminei B2 pentru formarea fermentului galben respirator, în procesul de sintetizare a protrombinei cu ajutorul vitaminei K.
Sinteza fermentilor necesari proceselor vitale este îndeplinita într-o mare masura de ficat. Fermentii sunt complexe mecromoleculare legate de grupari active, iar sinteza lor reprezinta o actiivitate laborioasa a hepatocitului si necesita integritatea anatomica si functionala a ficatului.
Mai amintim interventia ficatului în mentinerea echilibrului acido-bazic, rolul ficatului ca depozit al apei si posibilitatea lui de a echilibra perturbarile circulatorii.
Caile biliare extrahepatice
Aparatul excretor al bilei este alcatuit din caile care transporta produsele de secretie a externa al ficatului – bila – de la ficat la intestin.
Ele cuprind un teritoriu:
Intrahepatic din care fac parte:
Caile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor si canaliculelor biliare care merg din hilul hepatic pâna la lobul hepaitc.
Caile biliare extrahepatice care le continua pe primele din regiunea biliara pâna la deschiderea în duoden.
Extrahepatic din:
Canalul hepato-coledoc
Vezica biliara
Canalul cistic
Vezica biliara
Secretia biliara a ficatului este continua, dar evacuarea ei în intestin este ritmata de perioadele digestive.
În perioadele interdigestive, bila este depozitata în vezica biliara, unde se concentreaza de = 20 de ori, prin absorbtia apei si a sarurilor anorganice.
Vezica biliara este situata pe fata inferioara a ficatului. Este un organ cavitar, caruia i se descriu:
Un fund
Un corp
Un gât
Canalul cistic
Continua vezica biliara si se deschide în canalul hepatocoledoc. Forma este neregulata, iar la interior prezinta valvule incomplete, cu aspect spiralat.
Canalul hepato-coledoc
Cuprinde 2 segmente:
Canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice drept si stâng; tine pâna la canalul cistic.
Canalul coledoc, care reprezinta segmentul de la confluenta hepaticului comun cu cisticul, pâna la deschiderea în duoden.
Canalul coledoc se deschide împreuna cu canalul pancreatic principal Wirsung, pe fata postero-mediala a duodenului descendent, în ampula lui Vater.
Peritoneul
Peritoneul este o membrana seroasa care acopera peretii cavitatii abdomino-pelviene si organele care se gasesc aici.
Viscerele abdominale pot fi acoperite de peritoneu pe toata suprafata lor. Sunt mobile în cavitatea abdominala, fiind legate de unul din peretii cavitatii printr-un pedicul peritoneal. Acestea se numesc organe intraperitoneale (stomac, intestin subtire, colon transvers).
Alte viscere abdominale sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului, fiind acoperite de peritoneu numai pe una din fete. Acestea sunt organe retroperitoneale (duodenul, pancreasul, rinichii).
Peritoneul prezinta:
O foita parietala care captuseste peretii cavitatii abdomino-pelviene.
O foita viscerala care acopera organele din abdomen si pelvis.
Peritoneul parietal se continua cu cel visceral.
La:
Barbat, cavitatea peritoneala este închisa.
Femeie, cavitatea peritoneala comunica cu exteriorul prin trompa, uter si vagin. Ceea ce favorizeaza propagarea infectiilor pâna la cavitatea peritoneala.
Fiziologia digestiei si absorbtiei
Digestia = totalitatea proceselor de transformare pe care alimentele le suporta în trecerea prin tractul digestiv pentru a fi absorbite.
1. Digestia bucala
Digestia începe în cavitatea bucala, unde alimentele introduse sufera un proces de farâmitare numit masticatie, dupa care sunt îmbibate cu saliva si transformate în bol alimentar. Secretia salivara intervine si în degradarea enzimatica a polizaharidelor.
Dintre enzimele salivare, cea mai importanta este amilaza salivara sau ptialina care degradeaza amidonul fiert sau copt, în dextrine, care au molecule mai mici.
Rolul salivei:
1. Degradeaza amidonului.
2. Faciliteaza procesele de masticatie si deglutitie.
3. Favorizeaza stimularea receptorilor gustativi prin solubilizarea alimentelor.
4. Îndeparteaza resturile alimentare care ramân în spatiile interdentare.
5. Rol bactericid prin lizozomul pe care îl contine.
6. Intervine în excretia unor substante (urce în uremie: Pb, Hg, I, Bi în cursul unor intoxicatii, care se depun pe gingie; virusuri, cum este cel rabiei si poliomielitei).
7. Favorizeaza actul vorbirii, mentionând mucoasa bucala elastica.
Masticatia = procesul prin care alimentele introduse în cavitatea bucala sufera un proces de farâmitare mecanica.
La proceselor masticatiei participa:
Miscarile
Mandibulei
Limbii
Buzelor si obrajilor
Dintii: incisivii au rol de taiere, canini de sfâsiere, premolari de macinare.
Cu cât alimentele sunt mai bine masticate, cu atât sunt mai usor atacate de enzimele digestive.
Procesul de masticatie este partial un:
Act voluntar
Act reflex
Deglutitia consta în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucala prin faringe si esofag, în stomac.
Deglutitia cuprinde 3 timpi:
Bucal: bolul alimentar este asezat pe fata dorsala a limbii; vârful limbii este aplicat pe palatul dur si prin contractia muschiului milohioidian, bolul este împins în faringe, simultan istmul faringian este deschis.
Faringian: baza limbii se mentine ridicata si muschiul milohioidian întoarce în gura. Orificiile nazale posterioare sunt închise prin ridicarea valului palatin. Laringele este ridicat, asezat sub baza limbii, iar glota este închisa si respiratia oprita. Deci bolul alimentar ia singura cale posibila spre esofag, celelalte (nazala, bucala si laringiana) fiind închise.
Esofagian: în perioadele interdigestive, portiunea superioara a esofagului este închisa prin contractia musculaturii sale, astfel încât acrul nu ajunge în stomac, dar nici alimentele nu regurgiteaza.
2. Digestia gastrica
Stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate un timp îndelungat pentru a fi amestecate cu sucul gastric si tranformate într-o forma acceptabila pentru intestin = chimul gastric.
Prin miscarile active peretilor stomacului, chimul este evacuat activ în duoden.
Transformarile pe care alimentele le sufera în stomac, sunt rezultatul:
Actiunii enzimelor din sucul gastric
Miscarilor stomacului
Sucul gastric este secretat:
În cantitate mare perioadele digestive.
Absent sau foarte scazut în perioadele interdigestive din cursul zilei sau noptii.
Sucul gastric este un lichid clar, incolor sau usor opalescent cu puternica reactie acida (pH = 1,5). Este format în cea mai mare parte de HCl.
HCl este secretat de celulele parietale sau oxintice ale glandelor gastrice.
În afara de HCl, sucul contine si enzime:
Pepsina este cea mai importanta enzima a sucului gastric. Este secretata sub forma inactiva de pepsinogen, eliberat de celulele principale sau zimogene care se gasesc în toata mucoasa gastrica – si în duodenul proximal (bulb). Transformarea pepsinogenului în pepsina are loc sub influenta HCl. Pepsina transforma proteinele în substante mai simple = polipeptide sau peptone.
Labfermentul sau renina este analoga celei din stomacul unor rumegatoare (vaca). Labfermentul transforma cazeinogenul solubil din lapte în cazeina insolubila, în prezenta Ca++. Are importanta la sugar, împiedicând trecerea rapida a laptelui din stomac în intestin.
Lipaza gastrica este întâlnita numai în stomacul copilului. Ea desface grasimile fin emulsionate (din lapte si galbenus de ou).
Lizozimul
Factorul intrinsec Castle sau antianemic. Favorizeaza absorbtia vitaminei B12.
Mucina are rol protector al mucoasei gastrice.
3. Digestia intestinala
Digestia începuta în cavitatea bucala este continuata în stomac si terminata, finisata, în intestinul subtire.
La digestia intestinala participa:
Sucul pancreatic
Bila
Sucul intestinal propriu-zis
Sucul pancreatic
Este produsul de secretie al pancreasului exocrin. El se varsa în duoden prin canalul Wirsung si uneori prin canalul Santorini.
Sucul pancreatic are un bogat continutul enzimatic care actioneaza asupra celor trei principii alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai importante sunt:
Tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- si ditetrapeptide. Tripsina este secretata sub forma de tripsinogen si activata de enterokinaza.
Lipaza pancreatica descompune grasimile în glicerina si acizi grasi.
Amilaza pancreatica are actiune mai puternica decât amilaza salivara, descompunând si amidonul crud.
Bila
Ficatul este o glanda anexa a tubului digestiv care prin activarea sa metabolica reprezinta unul dintre cele mai complexe organe interne.
Functiile ficatului:
1. Elimina pe cale biliara pigmentii biliari, colesterolul, unele metale grele si fosfataza alcalina.
2. Intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor si substantelor minerale.
3. Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura cea mai ridicata din organism.
4. Are functie antitoxica, capteaza particulele straine patrunse din intestin în circulatie prin celulele Kupffer; în hepatocite se produce conjugarea, oxidarea si reducerea unor substante cu efect nociv:
Formarea ureei din amoniac (functie ureoproteica).
Reducerea, conjugarea si inactivitatea unor hormoni.
5. În perioada embrionara are functie hematopoietica.
6. La adult, sintetizeaza factorii coagularii si fibrinolizei.
7. Contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea circulatiei si la depozitarea sângelui (volum stagnant).
8. Functie biligenetica, de formare si excretie a bilei.
Bila este produsul de secretie si excretie hepatica.
Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, pentru ca nu contine enzime. Singura enzima biliara care se excreta prin bila este fosfataza alcalina (N = 2 – 4,5 unitati Bodansky sau 21 – 91 u.i/l la 37ºC).
Bila mai contine:
1. Saruri biliare, care se formeaza pe seama colesterolului.
Functia sarurilor biliare:
Emulsionarea grasimilor (fractionarea lipidelor în picaturi foarte fine).
Activeaza lipazele din intestin.
Favorizeaza absorbtia acizilor grasi.
2. Pigmenti biliari, care rezulta din descompunerea hemoglobinei la nivelul hepatic. Pigmentii biliari sunt reprezentati de bilirubina care ajung prin caile biliare în intestin.
Acumularea pigmentilor biliari în tesuturi, da culoarea galbena a tegumentelor si mucoaselor = icter.
Cauzele icterului sunt:
Obstructia cailor biliare (icter obstructiv).
Degradarea intensa a hematiilor (icter hemolitic)
Distrugerea celulelor hepatice (hepatite)
Congenital, prin absenta enzimei care intervine în conjugarea bilirubinei indirecte (glicuronil-transferaza).
3. Colesterolul este o alta substanta organica care se gaseste în bila, el este mentinut în suspensie datorita sarurilor biliare. Când concentratia sarurilor biliare scade, colesterolul precipita si formeaza calculi biliari.
Colesterolul total plasmatic = 130-180 mg/l.
Evacuarea bilei
Desi bila este secretata continuu, eliminarea ei în intestin este ritmata de perioadele digestive. În perioadele interdigestive, bila se acumuleaza în vezica biliara.
Substantele care produc evacuarea bilei se numesc substante colagoge.
Rolul bilei
Ea intervine în:
4 Absorbtia grasimilor.
4 Absorbtia vitaminelor liposolubile (A,D,K)
4 Eliminarea unor substante (colesterolul).
4 Are efecte laxative prin stimularea motilitatii intestinale.
Sucul intestinal propriu-zis
Compozitia sucului intestinal propriu-zis este greu de stabilit, deoarece secretia se însoteste rapid de absorbtie.
Celulele intestinale (enterocitele) elibereaza enzime care se adreseaza celor 3 principii alimentare:
1. Aminopeptidazele, care continua actiunea tripsinei, desfacând di-, tri- si tetrapeptidele pâna la aminoacizi, care sunt absorbiti de mucoasa intestinala.
2. Enzime amilotice (amilaza intestinala; maltaza care descompune maltaza în glucoza; lactaza – desface lactoza în glocuza si galactoza; si invertaza – zaharaza, care desface zaharoza în glucoza si fructoza).
Glucidele astfel transformate sunt absorbite.
3. Lipaza intestinala descompune grasimile în glicerol si acizi grasi care sunt absorbiti.
Intestinul subtire executa mai multe tipuri de miscari:
Segmentare, sunt contractii care împart intestinul în segmente.
Ele intervin în:
Amestecul continutului intestinal
Facilitatea absorbtiei
Pendulare, de scurtare si alungire a intestinului. Favorizeaza alunecarea anselor intestinale unele peste altele si amestecarea continutului intestinal.
Miscari de tonus prin care se modifica tensiunea la nivelul fibrelor musculare, nu si în lungimea acestora.
Peristaltice prin care se asigura înaintarea continutului intestinal de la stomac spre portiunile intestinale terminale.
Miscarile vilozitatilor intestinale, de scurtare si alungire, care favorizeaza:
Transportul particulelor indigeste.
Absorbtia, prin cutarea mucoasei si împingerea substantelor spre fundul vilozitatii.
Fiziologia intestinului gros
Principala functie a intestinului gros este de depozit temporar al deseurilor rezultate din digestie si de absorbtie a apei, Na+ si altor elemente, determinând eliminarea a aproximativ 150 g materie fecala semisolida pe zi, în unul sau doua scaune.
Glandele intestinului gros secreta un suc foarte vascos, alcalin, care nu contine enzime digestive. Rolul acestei secretii este de a:
Facilita trecerea materiilor fecale
Proteja mucoasa intestinala de iritatii mecanice si chimice.
La nivelul intestinului gros sunt absorbite – apa, electrolitii, vitaminele si aminoacizii.
Intestinul gros este populat de un mare numar de bacterii, care alcatuiesc flora bacteriana intestinala (Escherichia coli, Aerobacter aerogenes, bacilul putrificus etc.).
Rolul florei bacteriene intestinale:
Transforma bilirubina în stercobilinogen si apoi în stercobilina.
Intervine în sinteza vitaminelor (K, B1, acid folic, biotina)
Prin putrefactie si fermentatie bacteriana produce o serie de gaze.
Prin contractii tonice, segmentare si peristaltice, bolul fecal este împins spre rect. În mod obisnuit rectul este lipsit de materii fecale.
Stimulul fiziologic care declanseaza actul defecatiei este reprezentat de trecerea materiilor fecale în rect, care determina relaxarea sfincterului anal intern si extern si expulzia materiilor fecale.
Defecatia este un act reflex controlat voluntar.
Eliminarea întârziata a materiilor fecale la intervale mai mari de 48 de ore poarta numele de constipatie.
Eliminarea frecventa de scaune neformate, ce contin resturi alimentare nedigerate poarta numele de diaree. Ea apare ca urmare a unui tranzit accelerat în intestinul subtire sau gros.
Absorbtia intestinala
Este procesul prin care produsii de degradare ai substantelor nutritive trec prin epiteliul intestinal în sânge sau limfa.
Sub influenta enzimelor din sucurile digestive, alimentele sunt degradate pâna la particule mici, solubile si absorbabile. Vitaminele, sarurile minerale si apa sunt absorbite ca atare.
Glucidele sunt ingerate sub forma de polizaharide (amidon, glicogen) sau dizaharide (maltoza, zaharoza, lactoza). Ele sunt absorbite ca monozaharide (glucoza, fructoza, galactoza), mai ales la nivelul portiunii initiale a intestinului subtire, unde se afla în concentratie mai mare.
Cea mai mare parte a proteinelor, se absorb ca aminoacizi, prin transport activ, direct în sânge.
Lipidele sunt ingerate sub forma de trigliceride (grasimi neutre) fosfolipide si colesterol. Absorbtia lor o antreneaza si pe cea a vitaminelor liposolubile (A, D,E,K, F).
Aceste grasimi sunt descompuse pâna la glicerol si acizi grasi si absorbite prin celula intestinala prin pinocitoza, în circulatia limfatica, de unde trec în sânge.
Apa se absoarbe pasiv, prin difuziune. În 24 de ore prin intestin se absorb 10 litri de apa (1,5 provin din lichidele ingerate si 8,5 litri reprezinta sucuri digestive).
Din cei 10 litri de apa, 9,5 se absorb la nivelul intestinului subtire si 300-400 ml la nivelul intestinului gros.
Materiile fecale contin 100 ml de apa.
