Zonele agricole şi zonarea ecologică a culturilor

Agricultura, activitate umană în scopul obţinerii de bunuri destinate traiului zilnic, se

desfăşoară într-un cadru determinat de factorii de mediu care asigură atât posibilitatea

creşteri anumitor plante respectiv animale, cât şi existenţa omului însăşi.

Procesul de producţie agricolă se desfăşoară în proporţia cea mai mare în condiţii de

câmp, sub influenţa directă a mediului iar într-o măsură mai redusă în condiţii de spaţiu

protejat - sere, solarii – unde factorii de vegetaţie sunt controlaţi în proporţie ridicată de

către om.

Elementele de mediu care influenţează şi condiţionează creşterea şi dezvoltarea

plantelor sunt: lumina, căldura, precipitaţiile, aerul, relieful şi solul cu toate componentele

cantitative şi calitative pe care le cuprind.

Pământul ca principal mijloc de producţie în agricultură este caracterizat prin prisma

particularităţilor pe care le posedă, iar aprecierea calităţii lui se face prin lucrarea de

bonitare.

Producţia agricolă şi în special cea vegetală, se desfăşoară sub influenţa directă a

factorilor şi condiţiilor de mediu, ne-modificaţi sau modificaţi în diferite grade în raport cu

capacitatea mereu crescândă a omului de a-i schimba şi controla.

Din punct de vedere al funcţionării lor, elementele mediului natural, raportate la

plantele cultivate şi spontane, se împart în "condiţii de mediu" şi "factori de vegetaţie", TEACI

1980.

Condiţiile de mediu sunt considerate a fi acele elemente care creează cadrul spaţial al

existenţei vegetaţiei şi în general al vieţii pe pământ, fără a avea un rol activ în viaţa

plantelor sau animalelor decât în mod indirect (determinând o variaţie în modul de

manifestare a factorilor de vegetaţie). În această categorie poate fi inclus relieful şi rocile pe

care se formează solurile.

Factorii de vegetaţie sunt acele elemente ale mediului natural care intervin activ în

viaţa plantelor şi determină posibilitatea existenţei acestora şi capacitatea lor de a sintetiza

materialul vegetal (biomasa). Aceşti factori se pot împărţi în două mari grupe:

a) factori cosmico-atmosferici (lumina, căldura, aerul, apa atmosferică);

b) factori telurico-edafici (solul cu toate însuşirile lui, apa sub toate formele ei aflată

în sol şi uneori la suprafaţa solului, organismele vii aflate în sol şi la suprafaţa lui).

Factorii cosmico-atmosferici

Elementul determinant al condiţiilor ecologice pe spaţii largi neprotejate este

reprezentat în primul rând de condiţiile de climă.

Însuşirile de climă care influenţează creşterea şi producţia plantelor sunt : lumina,

căldura, precipitaţiile şi aerul şi mişcarea maselor de aer (vântul).

În condiţii normale, manifestarea fiecărei însuşiri climatice este determinată de

poziţia geografică a locului pe care îl analizăm din punct de vedere latitudinal. Aceste două

elemente determină de fapt, împreună cu expoziţia, raportul suprafeţei terestre faţă de

soare şi deci implicit modul de recepţie a căldurii şi în bună măsură şi manifestarea

precipitaţiilor atmosferice. Este cunoscut faptul că la noi în ţară relieful este acela care

determină în primul rând marea variaţie climatică, de el fiind legate zonele naturale de

vegetaţie.

Lumina

Lumina ca factor de vegetaţie reprezintă o însuşire variabilă în spaţiu şi timp care

asigură realizarea proceselor de fotosinteză.

Disponibilul de lumină solară de care beneficiază planeta noastră este utilizat de

către vegetaţie, pentru fotosinteză, doar în proporţie de 0,03% iar în zonele agricole din ţara

noastră nu reprezintă un factor limitativ. Totuşi în anumite cazuri (în special în anumite

anotimpuri) cantitatea de lumină devine un factor limitativ în multe regiuni ale globului, în

ţara noastră resimţindu-se în perioada noiembrie - februarie în special în spaţiile protejate

fără lumină artificială.

Asupra fotosintezei plantelor lumina acţionează prin intensitate, calitate şi durata de

iluminare.

Intensitatea luminii. Condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie (creştere,

înflorire, fructificare) la cereale, rezistenţa la cădere şi calitatea, conţinutul în zahăr la sfecla

de zahăr şi cel de amidon la cartof, calitatea legumelor şi a fructelor. În raport cu evoluţia lor,

există plante adaptate la intensităţi luminoase mai ridicate "plante de lumină" precum sfecla

de zahăr, floarea soarelui, cartoful, bumbacul, porumbul, tomatele, viţa de vie ş.a. şi "plante

de umbră", ca fasolea, inul pentru fuior ş.a.

Calitatea luminii. Componentele ei spectrale influenţează cantitatea şi calitatea

recoltei. Cercetări efectuate în această direcţie au evidenţiat influenţa radiaţiilor roşii şi

galbene în sinteza hidraţilor de carbon, a germinaţiei seminţelor iar a celor albastre în

sinteza proteinelor.

Durata iluminării. Lungimea zilei este specifică fiecărei plante, ca rezultat al adaptării

în procesul de evoluţie şi de ameliorare. Există astfel "plante de zi lungă" şi nopţi scurte

(grâul, secara, ovăzul, mazărea, sfecla, inul, muştarul, spanacul, ceapa, ridichea, varza,

cicoarea, mărarul, morcovul ş.a. care fructifică vara în condiţii de zile lungi) şi "plante de zi

scurtă" şi nopţi lungi (soia, tutunul, bumbacul, orezul, meiul, sorgul, cânepa, fasolea,

castraveţii, ardeiul, pătlăgelele vinete, tomatele care fructifică la începutul toamnei). Există

de asemenea şi "plante indiferente" la lungimea zilei (hrişca, floarea-soarelui, bumbacul,

diferite soiuri de tomate şi salată) sau apar biotipuri (soiuri sau hibrizi) în cazul aceleiaşi

plante cu preferinţă pentru zile scurte sau lungi.

Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de fotoperiodism, iar cunoaşterea

cerinţelor plantelor faţă de lungimea zilei are consecinţe practice în zonarea şi tehnica de

cultură a acestora.

În agricultură există posibilitatea creşterii gradului de utilizare a luminii de către

plante, printr-o zonare raţională a plantelor şi anumite mijloace agrotehnice precum:

amplasarea pe expoziţii, semănat la distanţe corespunzătoare, orientarea rândurilor pe

direcţia N-S, combaterea buruienilor, respectarea densităţii optime ş.a.

Căldura

Definită ca resursă termică a teritoriului şi ca factor limitativ al vegetaţiei are o

manifestare foarte variată pe teritoriu şi o influenţă uşor de sesizat asupra creşterii şi

dezvoltării plantelor.

Căldura, ca şi ceilalţi factori de vegetaţie, acţionează simultan şi asociat, existând mai

multe momente de influenţă asupra plantelor:

a) limite fiziologice de distrugere sau supravieţuire;

b) optim de favorabilitate;

c) intervale de favorabilitate crescânde ori descrescânde în raport cu insuficienţa sau

excedentul de căldură.

Cerinţele plantelor faţă de căldură (valori absolute exprimate în grade sau sume de

temperatură) variază în raport cu biotipul (specie, soi, hibrid) şi cu fazele de vegetaţie.

Aceste cerinţe ale plantelor se referă la temperatura aerului şi a solului.

Ritmul de absorbţie a apei şi elementelor nutritive, viteza de deplasare a acestora,

reacţiile chimice şi procesele fiziologice care au loc, altfel spus creşterea şi dezvoltarea

plantelor sunt dependente de căldură.

Cunoaşterea temperaturii optime de germinaţie are importanţă practică în stabilirea

datei optime a semănatului la culturile de primăvară. Astfel, grâul de primăvară, mazărea,

inul se seamănă la temperaturi de 1-3 C în sol; bobul, lupinul, macul la 3-5 C; soia, floarea-

soarelui la 6-8C; porumbul la 8-10 C; fasolea, bumbacul la 10-11 C; orezul şi meiul la 11-12

C, tutunul la 13-14 C ş.a. Semănând mai timpuriu, seminţele nu germinează (deşi există

umiditate) fiind atacate de boli şi dăunători; întârzierea semănatului de asemenea nu este de

dorit, înregistrându-se repercusiuni negative asupra recoltelor.

În fazele ulterioare de vegetaţie plantele au o temperatură minimă de creştere,

denumită "zero de creştere" (sau "zero biologic"). În cazul plantelor din climat temperat

(grâu, secară, orz, ovăz ş.a.) zero biologic este considerat temperatura de 5C, iar pentru cele

care provin din climat cald 8-10 C.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie cerinţele faţă de căldură diferă în raport cu

specia şi fenofaza respectivă.

Un indice de evaluare a necesarului de căldură este constanta termică sau suma de

grade, reprezentând însumarea temperaturilor medii zilnice (active) din întreaga perioadă de

vegetaţie sau numai pentru anumite faze.

Reglarea regimului termic se face ca şi în cazul luminii, prin: zonarea plantelor în

concordanţă cu cerinţele termice ale acestora, amplasarea culturilor în expoziţii favorabile,

orientarea rândurilor pe direcţia N-S, combaterea buruienilor, efectuarea lucrărilor solului la

momentul şi adâncimea optimă, reţinerea zăpezilor pe semănăturile de toamnă ş.a. În

spaţiile protejate (sere, solarii, răsadniţe) reglarea temperaturii se face în raport cu

necesităţile biologice ale speciilor cultivate pe faze de vegetaţie, asociat însă şi cu ceilalţi

factori de vegetaţie (gradul de iluminare, umiditate).

Aerul

Aerul condiţionează viaţa plantelor prin compoziţia sa chimică şi prin mişcările sale,

respectiv vânturile. Aerul atmosferic se compune, în medie, din 78% azot, 21% oxigen,

cantitate mică de bioxid de carbon (0,03%) şi alte câteva gaze.

Plantele preiau bioxidul de carbon din aer în procesul de fotosinteză şi eliberează

oxigenul prin procesul de respiraţie. Capacitatea plantelor de a prelua bioxidul de carbon

depinde de o serie de factori interni şi externi. Astfel, plantele absorb o cantitate mai mare

de bioxid de carbon atunci când stomatele prezintă osteolele complet deschise, când în aer

se află o cantitate optimă de bioxid de carbon, când gradul de aprovizionare a plantei cu apă

şi elemente nutritive asigură desfăşurarea normală a fotosintezei.

În acelaşi timp însă, absorbţia bioxidului de carbon este favorizată de curenţii de aer,

deoarece în lipsa acestora, pe o vreme liniştită se epuizează bioxidul de carbon din jurul

frunzelor. Atât la culturile de câmp cât şi la cele din spaţiile protejate, bioxidul de carbon din

aerul atmosferic nu reprezintă singura sursă de carbon. În primul rând bioxidul de carbon

rezultat din procesele de descompunerea îngrăşămintelor organice sub acţiunea

microorganismelor difuzează în aerul din sol sau atmosferic; pe de altă parte, odată cu apa

din precipitaţii sau irigaţii poate ajunge la nivelul solului o cantitate de anhidridă carbonică,

sub forma ionului bicarbonic (HCO3), care intră repede în schimb cu ceilalţi ioni. Efectul

inhibitor al bioxidului de carbon poate să apară la concentraţii mai mari de 1-3% (mai ales în

spaţiile protejate).

Cantitatea de oxigen utilizată de plante în procesul de respiraţie este proporţională

cu intensitatea acestui proces, care este un proces fiziologic continuu, spre deosebire de cel

de fotosinteză, care se desfăşoară numai în timpul fotoperioadei. Conţinutul aerului în

oxigen are mare însemnătate, atât pentru partea supraterană cât şi pentru cea subterană a

plantelor.

Un interes prezintă de asemenea şi mişcarea maselor de aer, vânturile, care în limite

normale de viteză şi intensitate contribuie la primenirea aerului, facilitând deci procesele de

respiraţie şi adsorbţie a bioxidului de carbon de către plante.

Aerul, ca element al mediului pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor este

important nu numai prin conţinutul său în bioxid de carbon şi oxigen ci şi eventual prin acela

în diverse substanţe poluante, faţă de care plantele manifestă sensibilităţi şi toleranţe

diferite.

Precipitaţiile

Alături de ceilalţi factori de vegetaţie, apa are un rol deosebit de important în

creşterea şi dezvoltarea plantelor. Conţinutul de apă al plantelor diferă în raport cu organul

analizat, vârstă, momentul recoltării (10-15% în seminţe, 85-90% în organele verzi, 18-20% în

momentul recoltării la porumb boabe şi 13-14% pentru păstrare)

Apa menţine starea de hidratare a citoplasmei, starea de turgescenţă, o cantitate

mică fiind reţinută pentru sinteza substanţei uscate (1-5%) iar restul fiind eliminată prin

procesul de transpiraţie.

Apa este necesară plantelor pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, dar în cantităţi

diferite, în raport cu specia şi fenofaza de vegetaţie (cerealele absorb 40-60% din greutate

pentru germinaţie iar leguminoasele 80-120%). Există perioade când lipsa apei influenţează

mai mult evoluţia plantelor, acestea fiind denumite "faze critice". La grâu, orz, ovăz faza

critică este la împăiere sau înspicare; la porumb în faza de înspicare - formarea bobului; la

floarea-soarelui înaintea formării capitulului ş.a.

Raportul între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată sintetizată reprezintă

"coeficientul de transpiraţie" sau "consumul specific de apă", acesta fiind variabil în raport cu

specia, vârsta plantei, condiţiile climatice, având valori cuprinse între 200 şi 900.

Principala sursă naturală de apă pentru plante o constituie precipitaţiile atmosferice

şi într-o oarecare măsură roua (la plantele cu suprafaţă foliară foarte mare).

Reglarea regimului de apă se realizează printr-o serie de măsuri agrotehnice de

acumulare şi păstrare a apei în sol şi prin irigare.

Factorii telurico-edafici

În această categorie sunt cuprinşi următorii factori: geomorfologia (relieful), litologia,

hidrologia şi hidrogeologia şi pedologia respectiv învelişul de sol.

Geomorfologia teritoriului

Geomorfologia teritoriului, respectiv relieful acestuia, reprezintă o condiţie de mediu

bine definită şi cu limite clar materializate, cu o variabilitate mare în spaţiu dar stabilă în

timp, în special în ceea ce priveşte formele majore.

Cunoaşterea morfologiei teritoriului este necesară atât pentru a putea aprecia

relieful în ansamblul lui, ca element ce influenţează recolta, cât şi pentru a face corelaţie cu

ceilalţi factori de mediu strâns legaţi de relief. Între factorii de mediu cei mai puternic

influenţaţi de relief sunt cei climatici şi de sol.

Cercetări efectuate în domeniu au evidenţiat o corelaţie privind modul de

manifestare a factorilor climatici în special cu panta şi expoziţia terenului. Astfel diferenţele

de temperatură cât şi pierderile de apă prin ploi şi scurgerea la suprafaţă se diferenţiază în

special în raport cu panta terenului.

Litologia, geologia şi geochimia

Aceşti factori reprezintă condiţii esenţiale pentru caracterizarea modului de creştere

şi dezvoltare a plantelor, întrucât ele imprimă solului şi uneori apei freatice, însuşiri stabile

care se păstrează timp practic nelimitat, mai ales în zona temperată şi care nu pot fi

modificate decât cu eforturi mari.

Complexitatea geologică şi mai ales litologică a teritoriului ţării noastre a făcut ca

solurile să evolueze pe roci şi materiale parentale foarte variate, de la roci ultrabazice la cele

acide, de la argile la nisipuri, de la roci bogate şi complexe sub aspect geochimic la materiale

mai sărace. Se consideră absolut necesară cunoaşterea corectă a originii geologice şi a

compoziţiei mineralogice a rocilor mamă şi a materialelor parentale pe care au evoluat

solurile, aceasta pentru a putea aprecia rezervele potenţiale de macro şi microelemente ce

le pot ceda plantelor în timp şi pentru a putea preciza modul în care intervenţiile pe care le

facem asupra solului (în special prin tratamente chimice, îngrăşăminte, amendamente)

modifică echilibrele geo-chimice.

Rezultă o necesitate evidentă a cunoaşterii litologiei şi geochimiei terenurilor, atât

pentru aprecierea capacităţii lor productive cât şi pentru caracterizarea lor tehnologică.

Hidrologia, hidrogeologia

Hidrologia şi hidrogeologia teritoriului reprezintă atât o condiţie cât şi o seamă de

factori activi de vegetaţie.

Prezenţa apei în sol în zona de dezvoltare a sistemului radicular, respectiv abundenţa

şi natura acesteia, starea ei de mobilitate şi legat de aceasta de oxigenare, influenţează în

mod direct creşterea plantelor. În manifestarea fenomenelor hidrologice de pe teritoriu şi

din sol, acestea pot avea influenţe pozitive atunci când asigură o cantitate optimă de apă

pentru satisfacerea necesarului plantelor şi efecte negative, atunci când apa este în exces

sau în deficit şi împiedică dezvoltarea proceselor biologice normale.

Apa este reţinută şi se mişcă cu intensităţi variate datorită unor forţe ce se modifică

necontenit, în special în funcţie de cantitatea ei, mobilitatea şi accesibilitatea ei pentru

plante find exprimate prin prisma unor indici hidrofizici.

Capacitatea totală de apă (CCT);

Capacitatea de apă în câmp (CC - pF = 2,5);

Coeficientul de ofilire (CO - pF = 4,2);

Capacitatea de apă utilă (CU - pF = 2,5-4,2);

Coeficientul de higroscopicitate (CH);

Solul şi funcţiile lui

Solul este un corp natural, cu o serie de însuşiri fizice, chimice şi biologice în continuă

schimbare, care constituie un suport pentru plantă, o sursă de elemente nutritive şi un

mediu intermediar prin care se aplică îngrăşămintele şi amendamentele.

Ca produs natural, solul evoluează în timp sub acţiunea factorilor de mediu dar şi a

activităţii omului (irigaţii, amendamente, îngrăşăminte minerale şi organice, lucrări de

pregătire). El este un corp poros, în care prin activitatea microflorei şi a microfaunei se

desfăşoară continuu procese de asimilaţie şi dezasimilaţie, cu consum şi eliberare de

energie.

Pe profilul de sol, în evoluţie, s-au diferenţiat o succesiune de orizonturi, suprapuse

până la roca mamă, care oglindesc toate caracterele solului.

În mod obişnuit, un orizont de sol este separat de cele adiacente prin caracteristici

care pot fi observate şi măsurate în teren, cum ar fi: culoarea, textura, structura, consistenţa,

prezenţa sau absenţa carbonaţilor, a unor neoformaţii ş.a..

Solul are însuşirea de a reţine o serie de elemente nutritive uşor accesibile plantelor

şi de a le elibera pe parcurs, prin schimb sau procese de mineralizare.

Fertilitatea însuşire fundamentală a solului

Însuşirea de bază a solului o constituie desigur fertilitatea şi mai ales capacitatea de

sporire continuă a acesteia dacă pământul este folosit raţional.

Fertilitatea solului este capacitatea sa naturală de a-şi echilibra procesele de

acumulare care stau la baza formării complexului organo-mineral cu cele de eliberare a

substanţelor nutritive pentru învelişul vegetal. Când echilibrarea acestor procese se face la un

nivel ridicat solul este foarte fertil, iar când echilibrul se produce la un nivel scăzut, fertilitatea

este scăzută.

Ca un corolar la definiţia prezentată, apare faptul că omul poate dirija conştient

fertilitatea solului, conservând-o şi chiar sporind-o, obţinând concomitent recolte agricole

superioare cantitativ şi calitativ, prin introducerea în sol a materiei organice, având drept

consecinţă menţinerea sau creşterea cantităţii şi calităţii humusului.

Pământul, în momentul luării sale în cultură, se caracte-rizează prin fertilitate

naturală, care s-a format în timp pe parcursul evoluţiei solului şi este determinată strict de

factorii naturali.

În decursul folosirii pământului în agricultură, fertilitatea naturală se modifică (creşte,

se păstrează relativ constantă sau scade), şi apare o altă fertilitate a cărei existenţă se

datoreşte investirii de muncă vie şi materializată.

Procesul formării unei noi puteri productive a pământului este posibil datorită

faptului că fertilitatea, deşi este o proprietate obiectivă a solului, include totuşi din punct de

vedere economic, o anumită relaţie şi anume relaţia faţă de gradul de dezvoltare a chimiei

agricole şi mecanizării agriculturii precum şi de nivelul de dezvoltare a cunoştinţelor

factorului uman care dirijează activitatea de producţie, fiind puternic influenţate de acestea.

Fertilitatea naturală şi cea nou creată (care sunt de altfel insolubil de unitar legate

între ele), formează fertilitatea economică a solului.

Gradul de fertilitate economică a solului este determinat de nivelul de folosire a

fertilităţii naturale a solului cât şi de cel al investiţiilor prin care se obţine un adaus de

fertilitate. De aceea fertilitatea economică este un însoţitor şi un rezultat al procesului de

muncă în agricultură, ea neputând fi concepută în afara acestui proces.

Creşterea fertilităţii solului îşi găseşte expresia în sporirea randamentului la unitatea

de suprafaţă, care reflectă nivelul de fertilitate absolută a solului. Când sporirea

randamentului la unitatea de suprafaţă este însoţită de reducerea costurilor, atunci asistăm

la creşterea fertilităţii relative a solului. Prin urmare fertilitatea relativă a solului reflectă şi

eficienţa economică a folosirii raţionale de către societate a fertilităţii lui economice.

Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a pământului, strâns legată de progresul

tehnic în agricultură şi de capacitatea factorului uman de a aplica tehnologii sustenabile.

Zonele de producţie agricolă vegetală în România

Aşezarea geografică a ţării noastre (între paralela 43°38' şi 48°16' latitudine nordică şi

meridianele 20°16' şi 29°46') îi conferă un relief variat, climat continental cu variaţii relativ

mari, şi condiţii foarte diferite de sol. Aceste condiţii determină următoarele regiuni cu

interes agricol:

- de câmpie, circa 7.350.000 ha (31% din suprafaţa ţării);

- dealuri şi podişuri, cca. 11.417.000 ha (48% din suprafaţa ţării);

- de munte, cu cca. 5.000.000 ha (21% din suprafaţa ţării.

Unităţile geografice din ţara noastră, grupate în funcţie de altitudine sunt

reprezentate în tabelele 1., 2. (după VELICAN 1972, din MUNTEAN şi col. 1995).

Pe baza cercetărilor şi studiilor efectuate de organisme abilitate, teritoriul agricol al

României a fost împărţit în trei zone agricole principale (pe baza valorilor factorilor telurico-

edafici şi cosmico-geografici prezentaţi în capitolul 2):

Zona I (câmpia de sud şi de vest), cu soluri fertile, climat cald (suma de grade = 4000-

4300 °C) şi secetos (250-550 mm precipitaţii);

Zona a II-a (podişurile din Oltenia, nord - vestul Munteniei, centrul Moldovei, vestul

ţării şi centrul Transilvaniei), cu soluri de fertilitate mijlocie, climă moderată (3400-4000 °C) şi

semiumedă (550-650 mm precipitaţii);

Zona a III-a care cuprinde dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile

intramontane), cu soluri mai puţin fertile, climă răcoroasă (3000-3400 °C) şi umedă (650-750

mm precipitaţii).

Zonarea ecologică a plantelor agricole

Amplasarea plantelor de cultură în teritoriu în raport cu cerinţele lor faţă de factorii

de vegetaţie are o deosebită importanţă pentru eficienţa cultivării lor.

Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor în acele areale unde

plantele întâlnesc cei mai importanţi factori de mediu în optimum sau apropiat de optimum.

În zonarea ecologică a speciilor aflate în cultură, în prima fază se stabilesc cerinţele

pedoclimatice ale plantelor şi factorii edafici (faza de analiză), apoi se confruntă cerinţele

pedoclimatice ale plantelor cu condiţiile de climă şi sol determinate şi se stabilesc zonele de

favorabilitate, cu graduările: foarte favorabile, favorabile, puţin favorabile şi improprii.

Pentru fiecare specie (soi, hibrid), în funcţie de cerinţele pedoclimatice, la scara

întregii ţări, s-au stabilit, în general, trei zone ecologice de cultură.

Zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai favorabile creşterii şi

dezvoltării plantelor, unde se pot obţine recolte mari, constante şi de calitate superioare.

Zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii bune, însă mai puţin

constante (unii factori ecologici limitând producţia plantelor).

Zona mai puţin favorabilă cu condiţii pedoclimatice puţin favorabile anumitor specii.

Frecvent plantele se cultivă în primele două zone de favorabilitate, cea de-a treia

fiind mai puţin economică.

Tabelul 1.

Regiunea de câmpie (cca. 7.350.000 ha, 31% din suprafaţa ţării)

Zona Precipitaţii medii anuale

(mm)

Umiditatea relativă a

aerului (%)

Plante cultivate

Estul Câmpiei Române şi Dobrogea

380-450 30-60 Pronunţat caracter cerealierFactor limitativ apaÎn condiţii de irigare - producţii ridicate

Silvostepa din Oltenia şi Muntenia

500-560 55-65 Cereale, plante oleaginoase; în lungul Dunării - zonă favorabilă pentru orez şi bumbac

Câmpia de Vest 500-700 55-75 Cereale, oleaginoase, sfeclă de zahăr, orez

Tabelul 2

Regiunea de dealuri (cca. 11.417.000 ha, 48% din suprafaţa ţării)

Zona PP (mm) UR (%) Plante cultivate

Silvostepa Trensilvaniei (între Ssomeşul Mic -vest, Someşul Mare, nord, Mureş - sud

500-700 57-63 Cereale; sfeclă pentru zahăr; tutun; cartof; (spre periferia zonei)Zonă pomi-viticolă

Silvostepa Moldovei (Podişul Bârladului şi Jijiei, la nord până la Dorohoi)

400-500 55-79 Cereale (mai puţin orzul de toamnă);floarea-soarelui;inul pentru uleiZonă pomi-viticolă

De pădure subcarpatică (dealurile Olteniei şi Munteniei)

550-800 62-70 cereale; cartof; tutun oriental şi semiori-ental; sfeclă pentru zahăr; in de fuiorZonă pomi-viticolă

De pădure în Tran-silvania (inel deluros, care are în interior solvostepa Transilva-niei, iar la periferie zona montană)

600-800 66-77 Cereale de toamnă şi de primăvară (orzoai-că de bere); cartof; sfeclă pentru zahăr; in de fuior; trifoiZonă pomi-viticolă

Exemple:

Pentru cultura grâului

Zone ecologice

Zonarea ecologică s-a obţinut prin suprapunerea hărţii zonelor climatice peste harta

sourilor (BERBECEL şi VALUŢĂ 1980). Dintre factorii climatici au fost luaţi în considerare

precipitaţiile şi temperaturile.

Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia

Banatului), Câmpia Dunării (sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga Oltului şi jumătatea

de sud a Câmpiei Teleormanului, o suprafaţă însemnată între Bucureşti – Călăraşi, Armăşeşti,

vestul Câmpiei Bărăganului), Câmpia Transilvaniei şi partea de nord-est a Moldovei.

Câmpia din vestul ţării este deosebit de favorabilă. Frecvenţa anilor secetoşi în

perioada de formare a boabelor este redusă. Precipitaţiile în lunile de toamnă însumează

130 – 180 mm iar intervalul cu temperaturi medii zilnice între 5 – 15° C depăşeşte 50 de zile.

Primăvara cad 150 – 200 mm, cu o bună repartizare faţă de cerinţele culturii. Solurile din

zonă, pe mari suprafeţe au un bun potenţial de fertilitate. În acest context pedoclimatic, în

zonă se pot obţine producţii foarte ridicate.

Zona foarte favorabilă din sudul ţării spre deosebire de cea din vest se caracterizează

prin precipitaţii insuficiente în perioada de însămânţare iar în vestul Bărăganului se

înregistrează secete în perioada de formare a boabelor.

Solurile din zonă sunt foarte favorabile culturii, astfel că prin extinderea sistemelor de

irigaţii în această zonă se pot realiza asemenea producţii mari de grâu.

În Câmpia Transilvaniei, în perioada de toamnă se înregistrează 115-125 mm iar în

perioada de primăvară 150-175 mm. În nord-estul ţării cantitatea de precipitaţii este mai

redusă. Zăpada se dispune neuniform din cauza viscolirii şi a formelor accidentate de relief.

Cele mai expuse sunt pantele cu expoziţie vestică, estică şi sudică.

Zona favorabilă este mai extinsă decât zona foarte favorabilă. Această zonă se

subdivide în favorabilă I şi favorabilă II, diferenţiere efectuată în special pe criterii

pedologice.

Astfel, în zona favorabilă din vest condiţiile de climă sunt foarte favorabile, dar

solurile au potenţial mai scăzut de fertilitate (aluviuni podzolite, soluri brun-roşcate

podzolite, brune podzolite, lăcovişti, soluri gleice).

În sudul ţării se face simţită lipsa precipitaţiilor din intervalul septembrie – octombrie,

irigarea de răsărire fiind principala măsură fitotehnică. În această zonă apare frecvent

fenomenul de şiştăvire.

În Dobrogea deşi precipitaţiile sunt reduse, umiditatea relativă a aerului este mai

ridicată, determinată de prezenţa mării. Solurile zonei din sud sunt cernoziomurile, solurile

brun roşcate, solurile bălane, iar în nordul zonei, solurile podzolite şi solurile erodate.

În Transilvania zona favorabilă ocupă suprafeţe mari în bazinele Târnavelor,

Mureşului, Oltului, Depresiunea Bârsei, Depresiunea Făgăraşului, Depresiunea Ciucului. Nu

apare şiştăvirea, climatul fiind mai răcoros şi mai umed. Zona cuprinde terenuri frământate

cu potenţial scăzut de fertilitate.

În Moldova, zona este extinsă în judeţele Botoşani, Galaţi şi o fâşie în dreapta

Siretului. Solurile predominante sunt cernoziomurile, solurile de luncă şi argilo-iluviale.

Solurile sunt în diferite stadii de levigare.

Condiţii mai favorabile sunt în Podişul Sucevei şi zona Iaşului.

Zona puţin favorabilă cuprinde dealurile subcarpatice, dealurile erodate din nordul

Dobrogei. Solurile zonei sunt cu potenţial slab de fertilitate, producţiile sunt mici deşi

condiţiile climatice sunt asigurate.

În figura 1 sunt prezentate zonele de favorabilitate pentru grâul de toamnă în

România.

Fig. 1. Zone de favorabilitate pedoclimatică pentru grâul de toamnă

Lucrările de zonare a producţiei agricole concluzionează că pentru grâu situaţie este

următoarea:

- zone favorabile 19,5% din suprafaţa arabilă;

- zone favorabile I şi II, 70,4% din suprafaţa arabilă;

- zone puţin favorabile 7,2% din suprafaţa arabilă;

Având în vedere că resursele hidrice şi termice sunt foarte favorabile grâului, rezultă

că rol hotărâtor îl are starea de fertilitate a solurilor. În prezent nota medie de bonitare

naturală pentru grâu este de 47 de puncte care prin măsuri ameliorative poate să crească la

68 – 72.

Pentru cultura porumbului:

Zone ecologice

Stabilirea zonelor de favorabilitate pentru cultura porumbului în ţara noastră are la

bază cerinţele faţă de temperatură: pe baza datelor referitoare la potenţialul termic al

fiecărei zone (temperaturi mai mari de 10°C) s-au stabilit în ţara noastră trei zone de

favorabilitate pentru cultura porumbului (fig.2).

Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de 1.400 –

1.600°C. În această zonă sunt cuprinse: Câmpia din sudul ţării, Dobrogea şi partea de sud a

Podişului Moldovei, Câmpia de Vest, până la sud de Oradea. În această zonă se recomandă

să se cultive 75 - 80% din suprafaţă cu hibrizi tardivi, care să valorifice eficient potenţialul

termic şi 20 - 25% cu hibrizi mijlocii.

Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse între 1.200 –

1.400°C. Zona include cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o mică parte din zona de

trecere de la Câmpia de Sud spre zona colinară a Carpaţilor Meridionali şi Câmpia din Nord-

Vestul ţării.

În acest areal hibrizii tardivi se vor cultiva pe suprafeţe care nu vor depăşi 20%,

hibrizii mijlocii pe circa 50% iar cei timpurii pe circa 30%.

Fig. 2. Zone de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor biologice active

(unităţi termice utile), mai mari de 10C (aprilie – octombrie)

Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma temperaturilor

biologic active de 800°-1.200°C. Sunt cuprinse zonele subcolinare ale Carpaţilor Meridionali

şi Răsăriteni, Podişul Transilvaniei, iar în nord Depresiunea Maramureşului.

În această zonă ponderea hibrizilor timpurii creşte la circa 75% din suprafaţa

cultivată, diferenţa de 25% revenind hibrizilor mijlocii.

Potenţialul termic al fiecărei zone, pentru hibrizii cu perioada de vegetaţie cea mai

lungă, trebuie să fie, însumat, mai mare cu 100 - 150°C (temperaturi mai mari de 10°C),

eliminându-se, astfel, riscul neajungerii la maturitate.

Pentru cultura orzului:

Zonarea soiurilor

Zonarea soiurilor are drept scop o cât mai bună corelare a cerinţelor biologice ale

acestora cu condiţiile pedoclimatice din teritoriu. În acest sens se recomandă, în ordinea

menţionărilor, cultivarea următoarelor soiuri.

- în sudul ţării, pentru cultivarea irigată şi neirigată: Dana, Mădălin, Compact, Adi,

Orizont, Precoce şi Productiv la orzul de toamnă, Andra, Laura şi Victoria, la orzoaica de

toamnă;

- în vestul ţării: Mădălin, Compact, Andrei, Dana, Productiv, Precoce şi Miraj la orzul

de toanmă Andra şi Laura la orzoaica de toamnă;

- în Transilvania: Mădălin, Dana, Productiv, Precoce şi Miraj la orzul de toamnă şi

Andra, Laura şi Victoria la orzoaica de toamnă;

- în Moldova: Mădălin, Orizont, Dana, Productiv şi Precoce, respectiv Andra şi Laura.

Pot fi cultivate cu bune rezultate şi soiurile de provenienţă străină înscrise în Lista

oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România: la orzul de toamnă Balkan,

Glenen şi Sonora (Franţa) şi la orzoaica de toamnă soiurile Kelibia (Franţa) şi Kristal (Serbia).

Pentru cultura de Floarea soarelui:

Zonarea culturii

La stabilirea celor şase zone de cultivare a florii soarelui în România, s-a avut în

vedere un cadru complex format din: cerinţele pedoclimatice şi posibilităţile de încadrare a

florii soarelui într-un asolament specific.

Cele şase zone de cultură a florii soarelui sunt prezentate în fig. 3.

Fig.3. - Zonele de cultură a florii soarelui în România

Zona I. – cuprinde zona irigată din: Câmpia Română, Podişul Dobrogei şi Câmpia din

vestul ţării. Sunt soluri fertile cu nota de bonitare de 81-90 puncte.

Zona a II-a – se întinde în Lunca şi Delta Dunării, unde se pot cultiva cca. 44-53 mii

hectare.

Are soluri fertile (notă de bonitare 71-80 puncte).

Factorii limitative sunt: deficitul de apă şi arşiţa din a doua parte a perioadei de

vegetaţie.

Zona a III-a – cuprinde: Câmpia Română şi Podişul Dobrogei pe terenuri neirigate.

Este apreciată ca mediu favorabil culturii de floarea soarelui.

Are terenuri cu fertilitate medie ( notă de bonitare de 61-70 puncte).

Factorii limitativi ai cultivării florii soarelui în această zonă sunt: deficitul de apă şi

potenţialul redus de fertilitate al solurilor.

În Banat, floarea soarelui întâlneşte condiţii deosebit de favorabile în zonele vestice şi

de-a lungul cursului râurilor. Se poate cultiva cu rezultate bune şi în restul suprafeţelor.

Zona a IV-a, se întinde în Câmpia Găvanul-Burdea, Câmpia Leu-Rotunda şi Câmpia

Pleniţa, pe soluri de tip cernoziom levigat şi brun-roşcat (nota de bonitare 51-60 puncte).

Factorii limitativi sunt: textura solului (mai grea), gradul ridicat de eroziune a solului,

deficit sau exces temporar de umiditate.

Zona a V-a se găseşte la limita de favorabilitate pentru cultura de floarea soarelui:

Câmpia Jijiei şi Câmpia Transilvaniei.

Solurile sunt mai puţin fertile (nota de bonitare 41-50 puncte). Restricţiile pentru

cultivarea florii soarelui sunt date de: fertilitatea mai scăzută a solului, strat arabil subţire a

solului, deficit mare de apă în timpul vegetaţiei, exces temporar de apă, temperaturi mai

scăzute.

Zona a VI-a, este în Podişul Moldovenesc, piemonturile vestice, Podişul Getic. Are un

grad de favorabilitate redus pentru cultivarea florii soarelui datorită:

- fertilităţii scăzute a solului (nota de bonitare 31-40 puncte);

- aciditate accentuată a solului;

- eroziune şi compactare mare a solului;

- exces de umiditate;

- temperaturi oscilante în perioada de vegetaţie.

Pentru cultura cartofului:

Zonele de cultură

S-au delimitat ţinându-se seama de:

- suma precipitaţiilor anuale; repartizarea precipitaţiilor pe faze de vegetaţie; temperatura

medie a verii şi a lunilor aprilie, mai, iunie, iulie şi august; perioadele de secetă şi durata

acesteia; umiditatea relativă a aerului; nebulozitatea în lunile iulie-august; textura solului;.

În funcţie de acest factori s-au delimitat trei zone de favorabilitate (fig.4.)

Fig. 4. Zonarea cartofului în România

Zona foarte favorabilă cuprinde:

- regiunile muntoase din Moldova;

- toată Transilvania cu excepţia Câmpiei Transilvaniei şi a părţilor de nord-vest;

- partea de est a Banatului;

- regiunile vecine munţilor din Oltenia şi Muntenia.

În această zonă se întâlnesc toate condiţiile de favorabilitate şi pot fi cultivate toate grupele

de soiuri.

Zona favorabilă se întinde în:

- partea subcarpatică din Podişul Olteniei şi Munteniei;

- partea de nord-vest a Transilvaniei;

- Podişul Moldovei.

Ca factori limitativi ai culturii cartofului în această zonă sunt:

- temperaturile mai ridicate;

- umiditate mai scăzută;

- soluri cu textura mai grea;

- perioade mai lungi de secetă;

Zona favorabilă cultivării soiurilor extra şi timpurii de cartof cuprinde:

- zonele de şes din Banat;

- colinele din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Câmpia Dunării;

- zonele cu soluri nisipoase din sudul Olteniei, din nord-vestul ţării şi din Banat.

Condiţiile pedoclimatice ale zonelor satisfac cerinţele soiurilor de cartof timpurii şi

extratimpurii.