Zece dintr-o sută Cartea sunetelor · L-am cunoscut pe Liviu Antonesei în toamna lui 1978. Prin...

Zece dintr-o sută - Cartea sunetelor

©Arhiva Liviu Antonesei

“momentul acela magic cînd fraternitatea muzicii a învins”

1

Balada bovarismului contracultural Pornind de la un poem al lui Liviu Antonesei

de Sorin Antohi

L-am cunoscut pe Liviu Antonesei în toamna lui 1978. Prin bunele oficii ale lui Dan Merișca, fostul meu coleg de clasă la Negruzzi, de samizdat (Major) și de cenacluri (între care mai cunoscut este Quasar), Liviu mi-a făcut rost de o legitimație de presă pentru a pătrunde la ședințele închise ale Colocviului de Poezie – un eveniment unic din toate punctele de vedere. Tot Liviu mi-a publicat apoi în Opinia studențească un interviu cu Ștefan Aug. Doinaș, devenind astfel nașul meu publicistic. Formal, mai publicasem doar în revista liceului, Corolar. Nici Major, caligrafiat de mine într-un singur exemplar în 1975, dar scris de o echipă, fotocopiat de alții și confiscat la un moment dat de Securitate, nici predecesorul său ludic din 1973, Bulevardul, tot într-un singur exemplar, un album BD sc r i s ș i desenat de m ine , nu se po t pune în bibliografii... Din 1980, cînd am intrat în redacția reviste i Opinia studențească , pe care L iv iu o conducea, am devenit prieteni. Cînd am trecut la Dialog ca redactor-șef, evident, strategia noastră editorială complementară, plănuită în lungi discuții cu prietenii comuni, ne-a apropiat și mai mult. Pe lîngă simpatia spontană reciprocă, ne lega apartenența la nucleul dur a ceea ce s-a numit mai tîrziu Grupul de la Iași (a cărui frescă a fost dată de Luca Pițu, miezul incandescent al nucleului dur), unul dintre cele mai

Eram tineri… A Rock Ballad

2

radicale medii culturale/intelectuale din România anilor 1980, în a cărui vîltoare de proiecte cultural-politice, prietenii fraterne, conflicte mimetice, socializare ludic-(auto)ironic-solidară, despărțiri dramatice și împăcări fuzionale Liviu era unul din reperele stabile, grație bunătății sale congenitale și programatice. Și am rămas mereu în contact strîns, oriunde ne vor fi purtat pașii. De cînd există e-mail, în contact permanent. Cu frecvente regăsiri față către față la Iași și la București. Am povestit toate cele de mai sus pentru a-mi declara deopotrivă competența în domeniul biografiei lui Liviu Antonesei și un conflict de interese: o prietenie strînsă și neîntreruptă de patru decenii. Voi încerca să-mi utilizez competența cu discreție, dar mă voi complace (ca toată lumea, din cîte am observat) în conflictul de interese. Cititorul poemului alăturat, pe care rîndurile de față încearcă să-l comenteze în special pentru cei tineri, are nevoie de două serii de glose. Prima serie este cultural-istorică, a doua este muzical-biografică. Le voi lua pe rînd, voi fi succint. În final, pentru a așeza totul într-un cadru istoric și interpretativ, voi propune conceptul de bovarism contracultural, pe care am început să-l promovez recent, la două reuniuni internaționale pe tema 1968: Counterculture, Ideology, Utopia (Sinaia, 21-23 iunie; București, 24 iunie 2018).


Glose cultural-istorice

Anii 1960-1980 în România sînt în special obiectul unor diatribe zoroastriene (sau maniheiste -- ori, pentru a omagia un remarcabil export din Balcani în Provența, bogomil ice) ale anticomunișt i lor postcomuniști. Aceștia au renunțat în ultima vreme, de cînd au avut revelația tardivă a ideologiei și s-au convertit la secta neoconservatoare (mai bine zis, au înființat o filială provincială a ei, reciclînd unele tradiții locale ale dreptei extreme interbelice și o bună doză de resentiment), la paradigmele foarte confortabile (și în comunism, și în postcomunism) ale raportului dintre putere, ideologie, cultură și libertate -- autonomia esteticului și rezistența prin cultură (mai potrivit numită de Gabriel Andreescu: existența prin cultură) – în schimbul unei gnoze dualiste a Istoriei (aceasta din urmă fiind văzută ca o luptă cosmică a Binelui absolut contra Răului absolut). Evident, mulți dintre cei care au apucat să atingă pînă în 1989 măcar vîrsta preșcolară și-au reconstruit biografiile în lumina noii viziuni asupra trecutului recent, rezervîndu-și contrafactual roluri disidente, uneori de-a dreptul eroice (de regulă, nedocumentate ca atare ori, în cazuri-limită, reținute de contemporani și arhive ca fiind tocmai pe dos). Prin această dublă rescriere – a Istoriei mari și istoriei mici --, trecutul recent devine enigmatic: contraintuitiv, opac, misterios, eliptic, l iteralmente another country (cum caracteriza trecutul un autor care nu cunoștea România). Viețile oamenilor din acel trecut astfel revizitat devin scheme

3


ideologice, iar oamenii înșiși – spectre, fantoșe, ilustrații ale unor teze rudimentare. Poate cea mai tragică (și penibilă) consecință a viziunii zoroastriene de care aminteam, pe lîngă reducția istoriei la enigmă, este nivelarea suferințelor și bucuriilor individuale, evacuarea substanței vii a fiecărei zile, a fiecărui an, a unei întregi epoci. Iată de ce, chiar cînd sînt de bună credință, relativ normali psihologic și au ceva minte, mulț i t iner i de azi s înt stupef iaț i să af le de la supravețuitori că înainte de 1989 se putea iubi, citi, scrie bine (și publica sau mai degrabă nu), visa etc. Astfel, separînd fără rest Binele și Răul, negînd dogmatic spațiile liminare dintre ele (adică tocmai viața reală, pe care avem cu toții datoria de a o construi retrospectiv în mod plauzibil și riguros, în sensul lui Hayden White, nu neapărat reconstrui, wie es eigentlich gewesen, cum cerea Ranke narațiunii istorice), în care nu toate experiențele, nuanțele și ambivalențele erau imorale ori criminale, nici martiri lor nu li se face dreptate, nici călăilor și profitorilor comunismului (cinici sau nu, activi ori pasivi etc.) nu li se pot stabili corect vinovățiile și responsabilitățile. Justiția retrospectivă, ca și aceea în timp real, nu funcționează decît pe baza aplicării competente și fără părtinire a unor legi bune -- după stabilirea exactă (adică, realist vorbind, dincolo de orice dubiu rezonabil) a faptelor. Lup-moraliștii, folosindu-se tot de judecăți sumare și de o nouă-veche limbă de lemn (modelul limbii de lemn sovietice dat de Françoise Thom, deși extrem, poate da sugestii utile și pentru analiza sferei publice postcomuniste), asemeni


4

comisarilor staliniști și maeștrilor propagandei național-comuniste, nu discern, ci amalgamează, nu demonstrează, ci proclamă. Pe scurt: perpetuează injustiția, nu-i pun capăt. În aceste condiții, dacă putem salva ceva din noțiunea de rezistență prin cultură fără a reține doar existența prin cultură, altminteri stimabilă, atunci ea trebuie definită mai restrictiv, ca rezistență prin contracultură. Dacă elementele contraculturale nu pot fi identificate în contribuția unui autor, atunci el nu a rezistat prin cultură, ci a trăit – poate cu o anumită decență, uneori chiar cu demnitate – în mediul culturii. Altfel, în rîndul rezistenților prin cultură trebuie incluși toți cei care, într-un fel sau altul, au servit cultura fără a apăra, ilustra, reproduce și disemina imperativele categorice ale Partidului-stat. Dar ar fi o prostie, cu tot respectul pentru cei care, apolit ici și eventual marginali (ambele noțiuni trebuie mereu analizate în legătură cu persoanele respective, de la caz la caz și de la context la context, fiindcă unii apolitici și marginali sînt/rămîn așa chiar în democrații liberale), au tradus din clasici ori au editat documente (mai ales dintre acelea care nu puneau probleme Cenzurii, chiar dacă nu slujeau regimul național-comunist – vorbesc în primul rînd de dimensiunea națională, fiindcă de dimensiunea comunistă nu se sinchisea nici Comitetul Central, chiar dacă o invoca și o mima discursiv), au filozofat și divagat în fel și chip despre înalta cultură (națională și/sau occidentală). Dacă perpetuarea, uneori semi-clandestină, a înaltei culturi merită respectul nostru (deși era adesea tolerată de autorități

5


ca supapă de siguranță, cel puțin în perioade mai relaxate, cînd unii negociatori abili ori doar prestigioși, eventual dispuși la compromisuri, obțineau excepții pentru ei și pentru alții), situațiile în care această activitate nu era (și nu era percepută ca) o sfidare (ca să nu mai vorbim de o amenințare) la adresa sistemului nu pot fi subsumate unei rezistențe prin cultură definite ca demers voluntar, asumat, riscant de rezistență. Rezistența pasivă (mai ales ori exclusiv interioară) e onorabilă, trebuie distinsă de servitutea voluntară în stare brută, dar nu trebuie confundată cu rezistența activă, cu opoziția. Pentru domeniul cultural, insist, elementele contraculturale sînt un indicator indispensabil al rezistenței veritabile.

Glose muzical-biografice

Să luăm de pildă viața lui Liviu Antonesei în perioada comunistă. Sau, pentru amatori i de prețiozități demodate, viața naratorului – deși eul empiric și cel scriptural fuzionează în textul pe care-l comentez. L iv iu a avut cura ju l , la începutu l maturității, de a refuza frontal regimul comunist agonizant și de a intra într-o formă de viață în care Partidul-stat nu-i mai lăsa prea mult spațiu vital, îl sufoca aproape literalmente. Dar pînă la acel refuz Liviu a trăit ca alții (nu cei mai mulți) din generația noastră, și-a dus viața (cum se mai spune), încercînd să se bucure cumva de ea sub radar, atît cît se putea în vremuri ostile, cînd bunurile materiale erau ontologic rare și deci dobîndeau valori și întrebuințări bizare,


6

transformîndu-se aproape complet, pentru cei mai mulți, în bunuri simbolice, cînd radarul avea în principiu ambiția (nu și capacitatea) de a dibui tot ce mișca ori respira. Cît despre Partidul-stat, Liviu nu avea îndoieli ori iluzii nici înainte de gestul radical de refuz: a încercat să-l subvertească măcar prin bunătate (o moștenise de la tatăl lui, a știut s-o păstreze ș i s-o cult ive), pr ietenie, dragoste, so l idar i tate, i ron ie, cu l tură îna l tă ș i tot mai alternativă, spirit ludic, viață boemă (cu puține excese reale, dar cu elan existențial contagios și, uneori, cu o disperare dusă pînă la tentative de sinucidere), căutare a libertății interioare. Nu întîmplător, scrisul său a găsit două genuri exemplare ale căutării libertății: eseul și poezia. Întîiul său volum de poeme se intitula chiar așa: Căutarea căutării. Mandala de pe coperta primei versiuni a volumului (introdusă ca pliant în corpul revistei Opinia studențească) era o referință budistă (pasiune adîncă și de lungă durată a autorului), dar cu toții acceptăm ideea că esența oricărui itinerariu inițiatic este – deși ținta nu trebuie pierdută niciodată din vedere, fi indcă nu toate rătăciri le sînt căutări -- tocmai drumul, calea, parcursul. Căutarea căutării este astfel simultan o căutarea a sinelui, a Celuilalt, a sensului, a lumii, a înseși căutării ca exercițiu spiritual și existențial permanent. (Și astăzi, cînd cele mai asidue și mai f recvente căutăr i au loc pe Goog le , motoru l de...căutare răspunde uneori și acestor nevoi mai adînci, deși e asaltat de nenumărate pseudo-căutări hedoniste, narcisice și consumiste.) Această esență –

7


căutarea -- este identică în fond cu existența. Esența și existența se împletesc, se potențează și se luminează reciproc, la fel cum se întîmplă cu orice devenire a oricărei ființe. În 2007, CNSAS mi-a livrat la cerere, după o lungă așteptare, un număr de pagini din dosarele Securității care mă priveau sau ar fi trebuit să mă privească. Am descris experiența într-un articol publicat chiar de Liviu Antonesei în revista Timpul, pe care o conducea pe atunci. Trecînd prin maldărul de fotocopii, de la un timp tocmai pentru le găsi pe acelea care mă priveau și/sau priveau Grupul de la Iași (CNSAS, spre stupoarea mea, nu respecta aceste ex igențe min ime), am ses izat ș i extrase d in corespondența intimă a vechiului meu prieten, un adevărat florilegiu lirico-erotic. (Sînt sigur că se putea opera o selecție mai bună, dar și criticii literari, nu numai securiștii, fac alegeri discutabile, chiar greșite.) Desigur, ca prieten bun, aflasem chiar de la Liviu istoriile de amor reale din acele fragmente de scrisori (idile adesea platonice ori de la distanță, dar nu mai puțin intense – uneori, dimpotrivă), tot așa cum le știam pe celelalte, petrecute (ori fantasmate) la Iași. Prin urmare, am cunoscut cam toate persoanele evocate în poem prin inițiale, aluzii și amintiri fugare, pot înțelege circumstanțele tuturor acelor pasiuni, de ieri și de azi. Toate, mai puțin ultima din serie, sînt transfigurate de nostalgie, dar au rămas vii, pulsează în memorie, făcîndu-ne pe toți cei din generația lui Liviu să regresăm pentru o clipă într-o lume dispărută, cu multe rele și cu destule bune, în primul rînd fiindcă

8


acela a fost cadrul singurei și irepetabilei noastre t i ne re ț i . Deș i imag inea e i de manua l a fos t răstălmăcită mai recent de ipocriți ideologi de ocazie (uni i desc inz înd d i rect d in nomenclatură or i privilighenție, aliați conjunctural cu alții din straturile care se bucuraseră de o semnificativă mobilitate verticală în comunism – necunoscută secole de-a rîndul de familiile lor), acea lume, mutantă și în perioadele sale de așa-zisă normalizare, de relativă pace socială, cînd majoritatea populației se bucura de beneficiile jalnice ale consumismului comunist, nu era to tuș i pent ru to ț i ș i permanent un l agăr de concentrare, ci – dincolo de lipsuri și de (o)presiunea exercitată de Partidul-stat, subzista în banalitatea dintre Bine și Rău, iar în anumite situații, în anumite momente faste, vibra de proiecte, de himere, de utopii, de speranțe, de fantasme, de emoții, de dorințe. Viața vrednică de acest nume avea astfel micile sale revanșe, oricît de fragile, de evanescente, de provizorii. La una din aceste revanșe, dragostea și sexul (adesea greu de distins în timp real), Liviu Antonesei trimite discret, prin inițialele unor fete/femei pe care le (re)cunosc și eu, dar care vor rămîne anonime pentru majoritatea cititorilor de azi, împlinind astfel o funcție centrală a literaturii: ridicarea particularului la universal. La altă revanșă, alcătuită din lecturi, reflecție, conversații cu spiritele afine și scris, referințele sînt și implicite, și explicite (folosind în cazul lui Sartre o celebră parodie a lui Boris Vian). În fine, la revanșa cea mai populară, muzica alternativă,

9


poetul-memorialist trimite explicit, printr-o listă de nume nemuritoare (ori cel puțin identificabile prin Google și accesibile prin YouTube). Prin urmare, nu e cazul să le comentez aici și acum, cu excepția unei simple observații: toate aparțin contraculturii anilor 1960-1970, acea maree transnațională metapolitică, intelectuală, artistică și existențială pornită din California și ajunsă într-un fel sau altul (inclusiv, cum vom vedea rapid mai jos, ca trăire vicariantă, bovarică, involuntar parodică și mutantă, dar nu mai puțin intensă), de la adeziune extatică la respingere asasină cam peste tot, pînă în Japonia – pe calea cea mai lungă, adică mergînd de la Vest la Est, via Paris, Praga, București, Varșovia, Moscova, Vietnam (prin bazele americane și prin junglă), Beijing. Între Război și Pace, de la Pămînt la Lună, în capitalism și în socialism, în Sudul Global (cum numim astăzi, eufemisitc, Lumea a Treia) contracultura era deopotrivă impulsul și rezultatul schimbării (ori cel puțin ale dorinței de schimbare). Se cerea peste tot imposibilul (la Paris, în numele realismului; la Praga, în numele socialismului cu față umană; la București, ab i l recuperat de reg im, 1968 era apoteoza ceaușismului etc.), se refuza net (nu dialectic!) negativul, se propuneau orizonturi, utopii, himere. Și toate acestea se pot auzi pînă azi, deși s-au risipit demult, s-au uitat ori au devenit de nerecunoscut, în muzica acelor ani... Am împărtășit, prin hazardul unei diferențe de vîrstă mici (Liviu s-a născut în 1953, eu – în 1957), fascinația extatică pentru aceeași muzică, Lista lui


10

Liviu (care nu este exhaustivă, ci reprezentativă și sugestivă, fiindcă trimite la rock, folk, pop, muzica experimentală zisă pe atunci progresivă, deși americanii o numeau progresistă – progressive --, blues, jazz, jazz-rock etc.) este și a mea, așa cum este a întregii noastre generații. Evident, nu toți cei născuți și socializați în acei ani ascultau mereu și exclusiv muzica amintită, deși experiența audițiilor colective era frecventă (în anii 1980 s-au adăugat casetele video difuzate în amfiteatre, cinematografe și cluburi). Chiar și în acea lume, caricaturizată cinic de noii politruci ai postcomunismului (unii pentru a-și oculta privilegiile din copilărie, adolescență și tinerețe), gusturile și opțiunile nu erau standardizate. Dar muzica evocată de Liviu, prin dimensiunea sa contraculturală, este emblematică pentru o epocă și o generație simbolizate de anul 1968 și de prelungirile lui în Vest și în Est, cel puțin pînă spre jumătatea anilor 1970, cînd contracultura a fost prinsă din urmă de capitalism (sau socialism ori național-comunism, ca la noi: vezi evoluția Cenaclului Flacăra, în special a muzicii folk românești), recuperată, domesticită cu bani și privilegii, decimată de droguri (în Est, de alcoolism), clișeizată și transformată în marfă pentru a atinge cote de audiență mereu mai profitabile (în Vest) ori pentru a sluji drept supapă de siguranță și înlocuitor de opiu pentru popor (atît în Vest, cît și în Est).

11


12


Bovarismul contracultural

În această ultimă secțiune, fără a putea intra în amănunte (oare voi ajunge cîndva s-o fac?), vreau să schițez un cadru conceptual pentru analiza poemului lui Liviu Antonesei și a lumii la care trimite el. În studiul meu din 2001,"Romania and the Balkans: From Geocu l t u ra l Bova r i sm t o E thn i c On to l ogy " (http://www.iwm.at/transit/transit-online/romania-and-the-balkans/), am propus conceptul/figura de bovarism geocultural: În Ce este sud-estul european? […], Iorga explica de ce România nu este o ţară balcanică, mergând dincolo de controversele privind localizarea geopolitică a ţării sale: „O ţară nu aparţine spaţiului unde se află, ci ţintei spre care priveşte." Este, probabil, expresia cea mai candidă şi succintă a ceea ce eu numesc „bovarism geocultural". […] Bovarismul geocu l tura l a l Român ie i es te ideea pro fund înrădăcinată că ţara este intim conectată la Occident, în special la Franţa, mai exact la Paris. Această formă de autoamăgire naţională datează încă din anii 1840 [...]. Așa am trăit noi și contracultura: bovaric. Am visat că participăm la ea, evadînd (mai ales în visare și cultură) din bietele noastre vieți "supt vremi", ne-am identificat cu ea dincolo de evidențe și obstacole, supracompensînd în planul intelectual, spiritual, sufletesc (pe scurt: abstract) tot ce nu puteam avea în plan existențial. A fost o încercare de a nu ne pierde cu totul într-un proiect istoric delirant, care nu era al

13

nostru și nici nu putea fi -- dacă înțelegeam pe ce lume trăim. O încercare de a construi umile utopii private (solitare ori de grup mic) într-o distopie inițiată brutal, prelungită printr-un viclean plan de cîștigare a sprijinului popular, dar intrată în descompunere societală și culturală chiar înainte de a eșua în mizerie materială și umană. Cultura română însăși este, în cele mai înalte și mai originale expresii ale ei (da, originale, fiindcă originalitatea nu e trăsătura exclusivă a autohtonității singulare, ci a jocului necontenit dintre aceasta și restul lumilor cunoscute ori imaginate), fructul unor competiții mimetice (intra- și trans-frontaliere) și al unor bovarisme geoculturale (cel francez fusese precedat și a fost urmat, deși nu cu aceeași intensitate și cu aceleași efecte de filtru bovaric – un concept pe care nu-l pot defini aici --, de altele). Dintre toate, bovarismul contracultural a fost modul specific de a se raporta la lume al unor tineri de care poemul lui Liviu Antonesei ne aduce acum aminte. Unii dintre ei mai trăiesc și azi, în pragul senectuții ori bine trecuți de el, foarte mulți au plecat deja (în alte țări ori în alte dimenisuni), începînd cu cei dispăruți în floarea vîrstei sau chiar la fragedă tinerețe. Generația lor (a noastră) a eșuat în bună parte, nici ea nu i-a prea înțeles și acceptat pe acei tineri, nu i-a urmat decît sporadic și superficial. Dar poate că lumina din ei nu s-a stins cu totul. În cîte un poem ca acesta, în orice caz, acea lumină mai scînteiază. 29 iunie (trenul IR1663, București-Iași), 30 iunie-1 iulie (Iași) și 2 iulie (trenul IR1622, Iași-București) 2018



14


de Liviu Antonesei eram tineri ca brazii tăiați de Crăciun, dar pe noi încă nu ne vizita

moartea cu coasa ei strălucitoare, eram tineri și juram numai pe kafka,

dostoievski și nietzsche – doar cîteodată pe camus, filosof

pentru clasele terminale, dar minunat scriitor, iar cu jean sol partre


15

izbeam de toți pereții, nu și cu greața pe care o atribuiam altcuiva,

vodca curgea în rîuri, poate chiar fluvii, cu etichete roșii stolichnaya,

cu etichete negre krepkaia și cu paiul tare în sticlă zubrowka,

numai cei delicați o însîngerau și o porecleau bloody merry,

cum văzuseră ei privind pe furiș, de după perdele, în puținele

barur i adevărate ce răsăr iseră la mica liberalizare, la nep-ul ceaușin…

și nu ne păsa care și ce eram, chiar dacă ne mai strigam

fără pic de ură, fără senzația stigmatizării, în toate felurile…

și cînd adolică m-a lovit la gioale, la fotbal, și-am strigat

jidane și bunica, în conferință cu tanti Rozica la geamul


case i noas t re , f i ecare cu căr ț i l e e i de înțelepciune, m-a chemat

și mi-a spus: băiete, isus hristos a fost și el jidan, și de atunci

l ucru l acesta a rămas în capu l meu cu limpezimea cristalului…

eram tineri ș i ne ardeam voci le în lungi polemici, cu glasuri urcînd

cîteva octave despre rolling sau beatles, despre dylan sau cohen – și nu, niciodată nu existau certuri pe seama lui jimi, urcat de noi toți

în vîrful panteonului, ca un zeu rar și retras timpuriu din lumea de-aici,

lăsîndu-ne doar rugăciunile și sfîșietoarea furtună a chitarelor rupte…

și doar morrison și janis se mai bucurau de acest tratament

și n-am schimbat vreodată imnul, însoțind vocea magului


cu vocile noastre răgușite de tutun și băutură, cîntam în transă

i can`t get no… satisfaction, care în chip neverosimil ne provoca

un optimism absurd și transforma toate înfrîngerile în victorii.

momentul acela magic cînd fraternitatea muzicii a învins

iluzoriu toate celelalte frății, vecinătatea, tribalismul…

și cînd votca, mai ales vodca, deși nu eram chiar sectari,

își făcea ca lumea efectul izbucneam în hohote și cu obrajii plini

de lacrimi ne prăbușeam în prima pizdă aflată la îndemînă sau

în încercări isterice de a ispiti moartea într-un fel sau altul și scăpam

mereu, pentru că numai amator i i mor, profesioniștii niciodată, cusuți


cu catgut, goliți și spălați pe dinăuntru, cu injecții de calciu

și vitamine mereu sînt întorși din drum, să mai încerce odată

și încă o dată, pentru că oricum nu vor reuși, nu reușeam…

și asta deosebit de prietenul ștefan, geniu matematic, dar amator

care a vrut doar să simuleze agățînd cureaua de cuierul de haine

și l-am condus toată școala pe drumul din urmă, de la cimitir plecînd la examenul de bacalaureat, proba de limba și literatura română…

și nu prea știam deosebirea dintre dragoste și sex, dar o respectam

vetust pe cea d int re bărbat ș i femeie, înghesuiți în paturi înguste

de cămin, în beciul kilometric al casei mele demolate la cutremur


sau pe acoperișul vechiului bloc, ascunși după burlanele de cărămidă

de ferestrele blocurilor mai înalte din jur, atunci, aici despre L

este vorba, pe care o porecleam tamango, deși era bine întrupată –

și desigur făceam dragoste sau sex și detestam războiul

și pe insignele noastre strălucitoare, nu doar în sufletele răvășite

de fiecare știre despre atrocitățile din vietnam, despre copiii uciși de foamete din biafra pînă la capătul lumii, acest crez era neclintit…

și unii îl aveau pe piept pe che guevara, alții pe hendrix sau morrison,

numai eu l-am purtat ca prostul vreme de un trimestru pe mao

pe fond purpur iu ș i mica bib l ie roș ie în buzunarul interior

dar mi-a trecut grație unui student de la fizică, care asista la ore


și care m-a lămurit în puține cuvinte – nu poți detesta lumea

în care ai nimerit fără voia ta și să faci pasiuni pentru una

chiar mai criminală, dacă așa ceva era posibil… și l-am dat jos

pe mao fără mari ceremonii și am aruncat mica biblie roșie

și am urcat pe pieptul meu încă slăbănog, după cum se cuvenea,

crezul hippie scris pe o frumoasă insignă argintie și abia

așteptam cu toții vacanța de vară, să ne crească părul

și să punem în acord măcar cîteva luni fondul și forma,

pe vremea aceea le mai separam, abia mai tîrziu aveam să știu

că ele sînt intim răsucite ca în celebra bandă a lui moebius,


fără interior și exterior, fără puțință de a le separa…

eram tineri ca niște brazi tăiați de crăciun și i-am urît

din toată puterea noastră pe khmerii roșii care le furau

oamenilor nu doar viața, ci și numele lăsate moștenire

de bătrînii lor, generație după generație, fiu după tată…

eram tineri și uram și iubeam năprasnic, feroce,

eram tineri și cînd americanii au aselenizat, cuvînt atunci

inventat și sînt bucuros că am asistat la nașterea sa,

ai mei au scos televizorul grigorescu, montat la noi

din piese sută la sută japoneze, în fața casei, cea care avea


să piară la cutremur, și toți vecinii și-au adus scaunele,

sticlele cu vin și cu bere, iar pentru noi, copiii, cele mai multe

sticle de suc de 80 de bani pe care le-am văzut vreodată –

a durat mult aselenizarea și au apărut de peste tot farfurii

cu friptură, telemea de oaie, roșii și tot ce se găsea

prin casele noastre de mîncat și m-am gîndit atunci,

poate mă gîndesc abia acum, că se petrecea nunta

dintre pămînt și lună, despre care aveam să citesc mai tîrziu

în multele, mult prea multele mitologii ale lumii…


eram tineri și iarăși întrebarea despre dragoste sau sex…

după cum mi se pare, o iubeam pe M și din pricina asta

a rămas neatinsă, dar L îmi provoca frisoane și amețeli

numai cînd mă uitam la ea, la țîțele ferm conturate

sub bluzele albe în frumos contrast cu pielea măslinie,

iar la plajă rămîneam hipnotizat privind spre triunghiul

mai mult bănuit decît văzut cu adevărat…

și mi-a mai rămas în minte, mulți ani după aceea, chiar

și acum, mulți ani de cînd n-am mai văzut-o, n-am atins-o

și nici mirosit-o, amestecul acela amețitor de piele curată,

colonie ușoară, răcoroasă și fumul sobei care acoperea


ca o pojghiță subțire ansamblul acela de carne și parfumuri –

sau, alteori, era fumul de la coșuri le de cărămidă

de pe acoperișul vechiului bloc, cînd pîndeam autobuzul

de zece seara, cu care revenea tatăl ei de la fabrică…

și ea cobora repede și intra în apartament, iar eu așteptam

sus, să aud cum se închide ușa în urma tatălui ei, da, da, ieșea prin toți porii oleacă de adrenalină, dar îmi dădeam singur

seama, din instinct, că nu e rău, ba chiar e foarte bine!

și cum m-a întrebat I, fata cu părul de smoală, în pădure,

pe malul cașinului, privindu-mă drept în ochi, dacă o iubesc

sau vreau numai s-o fut și atîta tot…


și habar nu aveam răspunul, așa că l-am tăcut cu demnitate…

eram tineri, eram cumva la fel și diferit de prietenii mei

și abia cu U am văzut că nu este neapărat o fisură între sex

și dragoste și uneori rămîneam înmărmurit gîndidu-mă la asta,

iar alteori simțeam cum mă înalț de parcă aveam cazbor,

cauciuc zburător la tălpi, ca într-un film din vremea aceea…

și asta avea să se întîmple rar, odată la mulți ani, cu M,

care nu era deloc nebună și i se potrivea foxy lady,

deși o ipostaziasem carnal-aburoasă într-un poem,

cu cealaltă M, enigmatica de peste munți, de două ori


cu interesanta literă G, și nu, nu, n-am s-o ocultez pe O

și cei doi ani nici nu mai știu dacă de extaz sau prăbușire,

iar pentru a încheia balada rock, tîrzia mea baladă rock

cu singura literă N din istoria vieții mele, cînd poate

pentru prima oară am jurat pe dance me to the end of love

și nu pe purple haze, nici pe an american prayer, iar despre

the end nici nu se poate imagina, nici nu-mi pot închipui

c-ar putea fi vreodată vorba… da, da, rîd și acum –

din pricina poveștilor a vrut să bea bloody merry și

jumătate de pahar a plecat pe urmele vodcii mele, pure vodca


în pahar scos înghețat de la frigider, cum se și cuvine…

și, sfinte doamne, cîte pahare vor mai trebui terminate –

și atunci cum ar putea să fie cîntat vreodat cuvîntul the end…



Date post:	28-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	5 times
Download:	1 times

Zece dintr-o sută Cartea sunetelor · L-am cunoscut pe Liviu Antonesei în toamna lui 1978. Prin...

Documents