XXXVI NR. 11—12

ANUL NOEMVRIF-DECEMVRIE

XXXVI 1946

f r " " * ^ y

REDACŢIA ADMINISTRAŢIA

SIBIU, ACADEMIA TEOLOGICA ANDREIANĂ

REVISTA TEOLOGICA ORGAN PENTRU ŞTIINŢA Ş l VIAŢA BISERICEASCA ÎNTEMEIAT ÎN 1907

A P A R E L U N A R SUB PATRONAJUL 1. P. SF. MITROPOLIT N l C O L A E AL ARDEALULUI

R E D A C Ţ I A Ş I A D M I N I S T R A Ţ I A : ACADEMIA TEOLOGICA „ANDREIANÂ", SIBIU, STR MITROPOLIEI 24—28

ABONAMENTUL PE UN AN: 24.000 Lei Pentru studenţii în Teologie: 15.000 Lei

[nsirisu in Registrul special al 1 rihunaluluî Sibiu sub nr. I UI3S Autorizaţia Cenzurii Militare a Presei nr. 2417—1944

IN A C E S T N U M Ă R

Diacon Dr. GRIGOKIE T. MARCU : Prof. univ. Dr. Ml LAN ŞESAN: Preot Dr. CORNELJU SÂRBU : Prol. TULIU RACOTA : Dr. EMILfAN VASILESCU, Prof. Dr. MCOLAE NEAGA. Preot 10AN OPRIŞ şi Dr. GRIGORIE T. MARCU:

GR. T. M.

Programul vificemit Rolul istoriei in viula omenirii Cunoaşterea sectelor Mitropolitul Simion Ştefan

MIŞCAREA LITERARA: Funcţiunea eclesiolo-gică sau comunilaiă a Liturghiei, de Pr. Petre Vintilescu. Melhisedec, prtotul-rege din Salem, de Dr. Mircea Chialda. Valoarea argumentelor raftocale pentru dovedirea existenţ i lui Dumnezeu, de Dr. hm. Vasilesc». Tatăl nostru carele eşti în ceriuri, do Preot M. Popa-Nemoiu. NOTE ŞI INFORMAŢII : O suta de ani dela ve

nirea lui Şaguna în Ardeal. Vizita 1. P. Sf. Patriarh al României la Moscova O propunere înţeleaptă. Mărunte.

(sie)

Ordinea articolelor e determinată numai de consideratiuni tehnice

T I P A R U L T I P O G R A F I E I A K H I D I E C L Z A N E

O R G A N P E N T R U ŞTIINŢA Ş î V I A Ţ A BISERICEASCĂ I M R E C T O s î : Prof. O r . GRJGORîE 1 . MARCU

opncţOAMi ii x/ieri pir rupT d«

Dl&con Dr. G R I G O R I E T . M A R C U

im-:-i-}'s răsuna m «rs. chite omeniri i , atâta vreme asurzite de arămuri le neînduplecatului zeu al râsboiului, cântecul pur ai îngerilor eeborîţi cie straje în preajma leagănului din Viîleera • „Mărire in t ru cei de sus lui D u m n e z e u ; pe pământ pace, în t r? oameni bunăvoire" (Litca 2, 14).

Ecourile .acestui câni mai presus de lire, hrănesc cu nădejdi nebiruite, de aproape douămii de ani, dorul de isbâvire ai îniregei firi, care continuă să suspiae după plinirea desăvârşită a programului aş ternut pe portat ivele sale bei uvimiw». Imnuri le de p r e a m ă r i r e a lui Dumnezeu a i i umplut adeseori cerul ota*or generaţi i , dar armoniile lor sfâşietoare au fost în t re tă ia te nu odată de blesteme şi huliri înspăimântătoare. Făcea, mai mult pauză între două răsboaie istovitoare decât s tare de dura tă e ternă, cum o vrea şi Dumnezeu şi seminţiile pământu lu i : iar bună voirea, artificiu care :.ui a re la temelie iubirea şi respectul dea-proapei-ri, masca pusă sa ascundă planuri le viclene cu cari omul prefăcut în fur surpă în taină pe semenul său.

Nenorocirile pe cari omenirea şi Ie pregăteşte per iodic sunt u rmate statorr;ie de per ioade dc cuminţ i re . E nevoie de răg c;z ca să înlături ndni le , să se curme vaierele, să se însenineze cugetele f:er*?

450 R E V I S T A Î E C H ' X Î K Â

iarăşi să învie viaţa acolo unde prăpădul şi moartea şi-au strigat suveran, poate ani dearânduî , poruncile lor tari şi întunecate .

Amestecat în pulberea rămăşiţelor t ihnei sale pierdute, omul consimte acum să se mai gândească şi la sufletul sau, şi nu ezită să-şi tăgăduiască sus şi tare, în accente de jurământ , că se va feri. să mai r epe te costisitoarele greşeli de altădată, plătite atât de scump de cei tari şi de cei slabi, de săraci şi de bogaţi, de t m e i i şi de bătrâni , de cei vinovaţi şi de cei neprihăni ţ i .

Conştiinţa neputinţei de ajutorare a omului numai pr in om astăzi umple lăcaşurile de închinare cu rugători de toate stările şi cântecele de p reamăr i r e a cerului milostivir i lor se înalţă de sârg, b i ruind larma unei vieţi care geme sub povara regăsirii făgaşului p ierdut . Iar statornicirea păcii constitue p reocuparea de căpetenie a tuturor popoarelor şi a fiecărui ins.

Programul vifleemit p a r e ap roape împlinit. Efortul colectiv ce se depune în acest scop e uriaş şi sincer, hi t rebue să isbutească.

Şi va isbuti cu adevăra t dacă bună voirea va pune s tăpânire pe tot cugetul omenesc.

Necazul şi s t râmtorăr i le cari nu mai trebue sâ se re pete niciodată, n« împing să ne rupăm şi să. lu.plSm „pentru întrunirea tuturor", în ţa ră şi peste hotare, in lăuntricul nostru şi în lumea întreagă.

ROLUL ISTORIE! ÎN VIAŢA OMENIRII de

Dr. M I L A N Ş E S A N

r ' f . > l r . . u r l a F'arnllatra tk- T p o l o ^ i i - . S u o r B v n

I Punerea problemei despre rolul istoriei în viaţa ome

nirii stă în legătură cu păreri le unora, că în v remur i r e voluţionare, când se zidesc baze noi, t recutul t rebue şters cu buretele si t rebue inaugurată o viaţă cu totul nouă, fără vreo atingere cu cea precedentă .

Până a răspunde la justeţea acestei afirmaţii, t rebue subliniat faptul că s'au ivit deja numeroşi cercetător i cari să considere istoria ca ceva pei imat şi chiar periculos. Să indicăm câteva nume din cele mai principale. Aşa deja Pyrhon (f 275 î. H.) se îndoieşte despre eficacitatea cunoaşterii is torice; dar pr imul care atacă istoria pe baza unui prestigiu personal respectabil este Voltaire (v 1778), care se îndoieşte de veracitatea izvoarelor folosite în cercetare. Apoi J . J . Rousseau ( f 1778) acuză istoria de at itudini subiective, cari iniluinţeaza societatea, provoacă intoleranţe si şovinism, înduşmânind popoare le între ele şi reînviind un trecut, care apare fantomatic, sugrumă orientarea realistă şi l iberă în rapor tur i le dintre p o p o a r e ; d e aceeaşi pă re r e sunt şi G. E. Lessing (f 1781), curentul ştienţist modern. Menendezy Pelayo ( f 1912), Benedet to Croce ; Friedr . Nietzsche ( f 1900) nu a re încredere in istorie, pentru că ar ucide personali tatea şi ar distruge atmosfera faptelor de odinioară; futuristul Marinet t i cere înlăturarea istoriei din studiu, pentru că ar fi o povară care istoveşte din sâmbure orice afirmare a vieţ i i ; Th, Lessing afirmă că istoria nu a re sens; iar H. Massis neagă istoriei calitatea de ştiinţă, pe motiv că nu cupr inde decât fapte individuale şi contingente şi că metoda ei nu este

i*.

452 K t V I S Î A T E O L O G I C A

propr ie , ci se r a d i n ă pe metodele altor discipline ştiinţifice. De aceea aite creaţii intelectuale, ca poezia, v r ii preferabile istoriei,

II In aceste afirmaţii, atât de negativiste, rezidă însă şi

mult adevăr . Aceasta nu pentru faptul, că istoria ca ştiinţă ar avea defecte metodice, lucru! e bine stabilit, ci pentru că cei car i au folosit istoria, au deformat expunerea ei, adică nu au relevat realităţi le ei fireşti, ci au crezut să impr ime istoriei punctele lor de vedere personale. Cu un cuvânt, istoria apa re defectă în primul rând atunci şi pentru aceia, cari nu înţeleg rostul acestei ştiinţe a trecutului, sau cari subliniază numai defectele inerente sau regretabile, uitând de principiul că istoria nu se teme de realităţi şi de adevăr , ci doar unit oameni, cercetători ai istoriei, pen t ru scopuri imediate.

Aşa deja Isocrate (f 338 i. H.) introduce retorismul în istorie spre a infiuinţa pe ceti toii şi a servi anumite interese pol i t ice; el susţine câ laptele istorice se pol expune şi cu aproximaţ ie şi chiar se pot inventa amănuntele, dacă aceasta o cere utilitatea educat ivă istorică, Pentru că pe baza acestui principiu s'au scris unele opere istorice, de aceea despre autori i acestora critica se rosteşte precis, că sunt „spendidi emendatores veri tat is" , iar Asclepiades (pe la 300 î. H.) împarte istoria în adevăra tă şi imaginară. P recum apoi Eunapius (f 404 d. H.) utilizează în istoria sa a imperiului roman unele afirmaţii imaginare, tot aşa în istoriografia creştină încep să apară creaţii neautentice sau deformate, ca tradiţ i i şi legende, pe lângă opere chiar false, ca de pildă Donaţiunea lui Constantin şi Deere taliile lui Pseudoisidor din sec. IX. Lipsa de scrupulositate şi sinceri tate , omagierea, naivitatea şi merederea necritică au fost cauzele altor deformări introduse în istorie, cărora li se adaogă apoi polemica şi rivalitatea confesională, care avea să justifice istoric d rep ta tea unora sau altora. In timpul nou Machiavelli (f 1527) revine la creaţia isoeratică, iar Kant (f 1804) punând teza „lucrului în sine" necunoscibil, uşurează de o pa r t e pă re rea că m i v.» no.ite pă t runde în

esen|a nici a faptelor istorice, lucrul subliniat mai apoi de positivisti, iar de alta parte , afirmând că a „cunoaşte este a fabrica", îndrumează istoria şi pe panta creaţii lor l i tera re in istorie, cari in t impul romantismului şi a t rezir i i naţionalismului îngust, promovează in istorie creaţi i isocra-tice şi numeroase plastografii, cari aveau să servească interesele imediate ale naţiunilor, in această direcţie s'a păcătuit mult de către unii, de a se fi publicat în aşa zise ediţii ci i i ice opere emendate de pub li ca tori, fie în ditrecţie naţională fie confesională, stâlcindu-se astfel însăşi informaţia originala. Intoleranţa şi unilateralitatea, cari tr buiau să păstreze infailibilitatea papală, e rau păzite de dublat cenzură a lui „nihil obstat" şi . . imprimatur" . Aceste multiple momente au condiţionat şi o criză în istorism, c r ientată încă de naturalismul unilateral şi rigid. S'a ajuns chn r până la ext rema unor nepotr ivir i între fapta istorică în sine şi expunerea ei ştiinţifică. Mult a contribuit disproporţ ia în considerarea istoriei ca o ştiinţa a spiritului, care crează faţă de real, ca şi de altă par te pr in observarea prea excesivă a realului in dauna spiritului,

III

Istoria a fost concepută de mari i iniţiatori ca ştiinţă ocrotită de muza Clio, care foloseşte anumite metode de cercetare pentru aflarea adevărului . 0 afirmă Herodot (î 426 î. H,) şi Tucidide (f 395 î. H.L Observarea strictă a materialului informativ o cere Aristo tel (f 322 î. H.}, Polybiu (f 128 î. H.), păgânul Lucian (f 200 d. H.) şi Dio-Cassius (f 230), car i rămân ca t ipuri pen t ru istoriografia ul terioară atât bizantină, precum şi apuseană. Abia George Acropolites (f după 1262) anunţă, ca primul, principiul ştiinţific obiectiv, că istoria t rebue scrisă de dragul istoriei. In Apus mari iniţiatori în r amura ştiinţei istorice sunt W. Occam (f 1347), Laurenţ iu Valla (t 1457), Nicolai Cusanul (f 1464), care scrie „De docta ignorantia", „Apologia doctae ignorantiae". şi „idiota de sapientiae", iar Erasm din Rotterdam (f 1536) publică opera „Laus stultitiae". Este răspunsul umanismului iată de naivităţile medievale. In noul spirit, care vrea să fie mai crit ic şi obiectiv sc r iu : Seb,

454 R t V i S î A T P O L O f c t C Â

Frank (f 1542), J e a n Bodin (f 15%) autorul primei metodici ştiinţifice a istoriei; in sec. XVII-lea se pun bazele şcolii istorice pragmatice, bazate pe izvoare în scop instructiv, cu marii publicatorî de izvoare şi inauguratori de ştiinţe auxiliare, între cari excelează J . Bolland (f 1665), G. Beveregius (1675). Du Cange (f 1688). J . Mabillon (f 1707), Chr. Cellarius (f 1707), apoi J. de CI ere cu lucrarea „Ars cri t ica", 1712, Sengîet du Fresnoy, G. Bapt. Viio (f 1744), H. Giffet (f 1750), A. Murator i (t 1750), I. D. Mansi ( t 1769), E. Assemani (f 1782); Joh- Lorenz Mosheim (ţ 1755) introduce principii le istorice noi în ştiinţa istoriei bisericeşti . Hegel (f 1831) contrueşte cea mai impresionantă filosofic a istoriei, care va înrâur i mult pe urmaşi, idealişti (romantici) şi realişti (materialist!). In sec. XlX-lea se inaugurează şcoala istorică genetică, pr in care se pune accent pe evoluţia societăţii omeneşti şi a singur iţelor fapte istor ice în succesiunea lor existenţială, adică se are în vedere cauzalitatea fenomenelor is torice; e meritul unor teoret i cieni, al unor editori de izvoare de mari proporţ i i si istor i c i : Aug. Wolf (f 1824), I . Wachler (f 1840), W. Wachs-muth (1840), G. G o r e s (f 1848), Herbar t (t 1841), A. von Humboldt (t 1859), Schîegel (t 1829), Gervinus G. (f 1850), Ch. Fr . Dannon (f 1849), Ja t i e (f 1870), De Smedt (f 1875), cârd. J . B. Pitra, J . P. Migne (f 1875) şi mulţi alţii. Pent ru regenera rea ştiinţei istorice din criza istorismului şi pentru a se reoglindi fidel viaţa istorică, punându-se la contribuţie întreg realul spiritual omenesc şi metodica deplină, se pun bazele şcolii istorice genetice moderne , reprezintată prin numeroşi teoreticieni şi is tor ici : E. Bernheim, Ch. V. Seîg-nobos, Ch. Langlois, Ben. Croce, W. Diithey, W. Windel-band, G. Simmel, A. D. Xenopol, E. Troeltsch, K, Lam-precht , E. Lavisse, H. Pirenne, H. Rickert , N. Iorga şi alţii. Istoria este justificată în rând cu celelalte ştiinţe omeneşti ca perfect îndreptăţ i tă si cu metodică adecvată.

IV

Un aport important în geneza ştiinţei istorice moderne îl prezintă si materialismul dialectic, inaugurat de Karl Marx (f 1883) şi împărtăşit de Fr, Lasalle (f 1864), L.

KkVlSYA ifcöi.öüICA 4 S S

Feuerbach (t 1872), Bakumn (f 1876), Ch. Darwin (f 1882), Moleschott (f 1893), K, Vogt (f 1895), Fr . Engeis (f 1895), T. Huxlcy (f 1895), L, Büchner (f 1899), Piechanov (f 1918), Th. Haeckei (f 1919), Kropotkin (f 1921), A . Loria, A . Labrioia, Pavlov T. S*rett, Veiastein A. şi în t re mar i i ideologi comunişti Lenin (f 1924) şi L Stalin,

Pornind dela principiul ca mater ia condiţionează întreaga existenţă, este alia şi omega vieţii, istoria se înfăţişează a fi ştiinţă legată de procesai de creaţie, evoluţia materiei . Şi pe când unii c redeau că acest material ism revoluţionar va desfiinţa istoria ştiinţifică, real i tatea a ară ta t că dimpotr ivă el creazä şcoala materialismului istoric, r â zi mat pe dialectica istorica a hu Hegel şi e lementul econom ic-so ci al din viaţa omului. Potr ivi t principii lor ei, materia este genera toare a spiritului omenesc, care de te rmină viaţa socială, politică şi intelectuală.

Poziţia acestei şcoli istorice s'a întărit , după înlăturarea principii lor şcolii totali tare istorice, promovate în Italia lui B. Mussolini şi Germania lui Adolf Hitler , cari puneau accent «.xeesiv p s dialectica lui Hegel, împreunată cu supraomul lui Nietzsche şi rasismul lui Gobineau şi H. St. Charnberlain.

Âportnl materialismului istoric se observă în colabora rea lui la stabil irea folosului ştiinţei istorice. Deci materialismul dialectic are nevoie de istorie şi p r in u r m a r e o respectă.

V

Când a fost inaugurată istoria, Herodot şi Tucidide i-au dat ca scop: utilul, ca să nu se ui e faptele t recutului şi să servească urmaşilor d rep t p i ldă ; scopul este etic, dar şi estetic, spre a dovedi super ior i ta tea lumii spirituale asupra celei materiale. Aspectul pragmatic al istoriei este să fie instructivă. De aceea sofiştii considerau istoria numai ca instrument de educaţ ie super ioară . Pent ru că în istoria de atunci se înregistrau mai ales aspectele politice, cu u r marea în inevitabilul răsboiu, Xeaofon (f 355 î. H.) consideră istoria ca un manifest politic, necesar bărbaţ i lor politici. Pentru Tacit (f 119 d. H-) istoria este „magistra

4 5 6 RE Vi ST A TEOLOGICA

vifae", iar pen t ru iudeul Joseius Flavsus (t 9o) „ancilla theologiae". Folosul pu r ştiinţific al istoriei il subliniază bizantinul G. Akropoi i tes (f după 1262), clar la urmaşi istoriografia rev ine la scopurile iniţiale practice- In Apus, problema se pune mai insistent, pen t ru a fcsemna revenirea firească la natura , de care o ţinuse depar te spiritul scolastic medieval. Această r even i re înseamnă totodată şi considerarea tu turor laclorilor componenţi ai istoriei, până atunci ignoraţi, iar ca pur tă to r i ai faptelor istorice fiind priviţ i numai suveranii . I h o m a s Morus (f 1535) pune problema contribuţiei populare în existenţa s tatelor; Martin Luther (f 1546) 1 nsează poporu l ia desfăşurarea vieţii r e ligioase, inaugurând mişcarea protestantă de mari p ropor ţ i i ; J, Moser (t 1794) pleacă dela concepţia masei populare spre a afirma că ţăranul este generatorul faptelor istorice, lucru cere îl face pe J . J . Rousseau sa afixme că numai poporul p r in voinţa lui este agent '4 exclusiv al istoriei, iar Hegel subliniază rolul popoarelor alese şi cu misiune mondială în is lc i ie . Revoluţia americană din 1783 şi revoluţia franceză dia 1789, şi cele cari au urmai , au pus poporul în mişcare şi au t rezi t interesai pen t ru viaţa socială a omenirii, t răi tă în anonimat dc către masa poporului muncitor . Pe lângă caracterul teocratic, etatist şi cultural al istoriei, mult subliniat de istorici, după constatării*? lui Fr . Bacon de Veru îam (f 1626), ca există numai pa t ru feluri de isto r ie : naturală , burgheză, religioasă şi savantă, mater ialismul istoric a re mer i tu l d* a fi subliniat h loc potrivit apor tul deplin social popular , mai ales pr in concluziile Iui Fr. Engels (f 1895), că la baza i-.toriei stă teoria claselor sociale.

Şi dacă e d rep t ca istoria, ca ştiinţă, să dea atenţie factorului religios, cul tural şi etatist, atunci ea trebue totodată, pen t ru a fi oglinda vie a v ie ţ i i r e r l e , să dea atenţie cuvenită şi factorului rea l poru la r . ca factor social şi economic.

S a afirmat că i s t o r i a e.>;ie o «.arc învrăjbeşte atât indivizii cât şî popoarele între ele, îngreuind sau t ă -

R E V I S T A reoi .rtpk.A 457

când in?posibilă vreo colaborare reciproca. Acuza rămâne iasă rrumsi. atâta timp în picioare, cât t imp istoria este exploatată pen t ru i«îtcr?$e par t iculare şi se subliniază mimai elementele ca.:i despart .

Dealtf î, poate ca este blestemul omenirii căzute de a trăi sub emblema unui „homo homini lupus", a unui „bellum omuium con i ra omr.es" dura afirmaţia lui Th. Ho'Sbes (f 1679), a lordului Clarcndón (f 1674), a lui Th. Matthus (f 1834) şi a lui Fr. Engk-s, care relevă lupta dintre clare ca motorul acţv.mtîor omeneşti. Toi aşi, a scrie istoria numai prin aceasta t r i smă , înseamnă a o scrie din nou în mod unilateral şi tendenţios, pen t ru că adevărat este că în istorie se găsesc inepeisabile dovezi despre colaborare*! dintre indivizi şi popoare , atât reala, cât şi dorite.

Căci ce est-j de pilda propui-erea lui Pe t ru Dubois, făcută In 1305 regelui Angliei Edua rd I, ca asigurarea păcii între popoare să garantată de o organizaţie internaţională, prin confederaţia tu turor statelor europene, ca egale în d rep tur i şi obligaţii, da r supuse unei curţi de a r bitraj pen t ru înlăturarea btigiiîor ; sau cerinţa lui Hugo Grot íus ff 1.645) pe;.;iru l ibertatea mări lor , p r in care se pune primul punct din drepturile ginţilor, baza pentru drepiul in ier .raţional ? Aceste şi alte exemple numeroase numai istoria le ştie şi I.- poa te sublinia d i n t recut pent ru binele prezentului . Iar în prezent sunt de subliniat străduinţele vaste pentru colaborarea iciernaţiocală, promovate de toţi factorii râseurrecr :ri politici şi sociali; iar rol aproape mesianic îl recia «vi sindicatele muncitoreşt i mondiale, după exemplul real şi de proporţ i i realizat în Uniunea Sovietică.

Prin u rmare , şi in actualitate rolul ştiinţei istorice este unul pozitiv, ca trecutul să fie de învăţătură pen t ru viitor, să ferească de primejdii şi de cele rele şi să îndrume z« pe calea celor bune cum o spuneau Gr . Ureche, Ion Neculce, Miron Cosim şi Mcol-ie Ccstin; ca sá nu se uite faptele sí sá :;e ştie otigi»«îa luci urilor, după cerinţa Ini I), Can-iemir, pen t ru că istoria este „glas al seminţiilor cc au fost" zice M. Kogăiniceanu, „ne Iasă în plina desfăşurare a vieţ i i" afirmă M. lorga, adică „ne ajută ca să trăim" după cuvintele francesrutoi A. de M o n d e ,

http://omr.es

438 H8VISTA TíOLft&ICA

VII

Astfel se încearcă să se realizeze de lumea profană vechile principii creşt ine, stabilite de Mântui torul lisus Hristos, şi de două milenii, aproape propovedui te de Biser ica Sa, şi înregistrate cu mai multă sau mai puţină sârguinţâ în istoria bisericească, în care alfa şi omega întregei stră-duinţ i este Dumnezeu, şi Fiul Său, Domnul lisus Hristos. Toţi să se iubească intreoialtâ şi să colaboreze împreună în viaţa aceasta de pe pământ spre binele individual şi colectiv; pen t ru pacea intre popoare şi iubirea dintre oameni se roagă aşa de stăruitor Biserica ortodoxă în cultul ei de toate zi lele; numai să-i fie ascultat clasul şi rugămintea I

Pr in u rmare , dacă e vorba de istorie ca o cunoaştere a trecutului , c» ştiinţă melodică a realităţi lor trăite de omenire pr in indivizi şi popoare , legată de înţelepciunea omenească, atunci se impun dela sine concluziile marilor Părinţ i ai Bisericii, Origen şi sf, Vasile cel Mare, că „înţe lepciunea este ştiinţa lucruri lor dunmezeeşii şi omeneşti", Deci în rolul pract ic al istoriei, ca ştiinţă profană a realităţilor comune sociale, intră constitutiv şi elementul bisericesc, la noi cel ortodox, deapuru rea pilduitor în calea s trăduinţelor spre înfrăţire.

Rolul istoriei în viaţa omenirii este uimi iundanenta i , de cunoaştere spre convieţuire .

CUNOAŞTEREA SECTELOR de

Preot D r . CORNELiU SÂRBU CvJîi*rţ- ' i ! ţ.i( i t A c a d e m i a i K O Î * | | î # ă ,. Aad-e i t tMi"

1. INTRODUCERF : NATURA Şi CADRUL PROBLEMEI Pentru a obţine succesul posibil în t ra ta rea unei p r o

bleme, t i ebue sâ pornim dela fixarea tematicei şi cadrului ei. De acestea t rebue să se ţină seamă în tot timpul expunerii , ele fiind elementul care dir igueşte cerce tarea spre ţinta urmăr i tă .

Cunoaşterea este — in general — sesizarea unei realităţi într 'un mod cât mai adecvat posibil, adecă cât mai aproape de adevăr. Ea poate fi teoretică, adecă întreprinsă numai de dragul de-a şti, de-a cunoaşte ceva ; sau practică, adecă pusă în slujba vieţii. Fireşte, ca orice lucrare omenească, cunoaşterea poartă pecetea relativului.

Potrivi t celor mai sus fixate, cunoaşterea sectelor este sesizarea cât mai adecvata posibil a fenomenului sectar, ca scopul prevenirii şi combaterii lui. Aşa fiind, aprec ierea asupra rezolvării găsite pent ru această problemă, se va face mai mult sau îndeosebi după cr i ter i i de ordin pract ic , adecă după măsura în care soluţia găsită va reuşi să dea îndrumări şi puncte de sprijin în vederea atingerii cât mai depline a scopului urmăr i t .

După cum s a putu t desprinde din definiţia dată mai sus, c â r d se pune problema cunoaşteri i sectelor, nu-i vorba de o cunoaştere pură , adecă nu se urmăreş te numai satisfacţia intelectuală de-a cunoaşte fenomenul sectar ca a t a r e ; dimpotrivă, e vorba de o cunoaştere de finalitate practică, care t inde să de te rmine la acţiune, să impună obligaţia de-a ne decide spre acţiune şi să diriguiascâ -— prin luminile ei respectiva acţiune cât mai direct şi mai efectiv, spre împlinire.

Aşa in cât, aici îşi găseşte deplina aplicare principiul fundamental : Ştiinţa in genere şi îndeosebi ştiinţa teologică, nu se face atât pent ru ştiinţă, cât mai ales penlru folosul vieţii. Raportul de rec iproci ta te organica între teorie şi prac t ică este cât se poate de intim între ştiinţa teologică şi practica vieţii creştine. Fă r ă u rmai i rea şi satisfacerea scopului de-a sluji practicei vieţii creştine, teologia — ori cât de înaltă şi de savantă ar fi — n a r e nici un rost, au-şi legitimează deplin dreptu l la existenţă. Ceea ce rezultă şi din clasica afirmaţie a sf. Ap . Pa vel : „De-aş grăi in limbile omeneşti şi îngereşti, iar di agosle nu rm, m'am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător" (I Corint. 13, 1),

Integrându-se în domeniul teologiei şi având contingenţe multiple cu pastoraţia, cunoaşterea sectelor este o problemă ele ordin eminamente practic. Ha t inde spre sesizarea cât mai adecvată şi mai deplină posibil a fenomenului sectar, în vederea preveniri i şi combaterii lui. Cu alte cuvinte, cunoaşterea sectelor e re ca scop imediat sesizarea fenomenului sectar, iar ca scop final: conducerea spre cele mai potrivite şi mai eficace mijloace şi metode de prevenire a sectarismului şi de readucere a lui la făgaşul Bisericii celei adevărate. P r in u rmare , problema cunoaşterii sectelor t rebue pusă şi tratată în aşa fel, încât să aducă cât mai mult. folos în diracţ ia urmări tă .

Potrivi t temei ce-i revine pr in înfăţişarea lucruri lor , î n t r ep r inderea noastră ;.m va putea avea pretenţia absurdă şi utopică de-a oferi de-a gata cunoştinţa sectelor. Pent ru că cunoştinţa sectelor presupune un îndelung proces sufletesc — m pr imul rând de ordin intelectual - - de cunoaştere a fenomenului sectar, cere studiu, muncă ştiinţifică de informaţie şi de documentare continuă, in care cei interesaţi n u pot fi înlocuiţi prin alţii, ci numai ajutaţi. Prin u rmare , ceea ce poate da în t repr inderea noastră este nu oferirea unei baghete magice a cunoaşterii miraculoase şi deodată a sectelor, ci numai elemente dv orientare şi puncte de sprijin în acţiunec. de cunoaştere şi de tratare a fenomenului sectar. Conform cadrului in>pus de tema problemei, t r a t a rea cunoaşteri i sectelor \ a cupr inde nu numai elemente de metodologie a cunoaşterii fenomenului sectar, ci

şi elemente da cunoştinţa a sectelor, dc ex . : t răsături le fundamenta le ale psihologiei sectelor sau metodele propagandei şi acţiunii sectare, ca puncte de r epe r pentru a ajunge la sesizarea cât mai reuşită a sectarismului.

2 . NECESITATEA Şl FOLOSUL CUNOAŞTERII SECTELOR

Deşi p r in cele de mai sus am obţinut elementele în prealabil necesare intrări i in mediaş res, totuşi pen t ru a da problemei un relief câ! mai viu în conştiinţa celor chemaţi să fie factorii pr incipal i in acţiunea de r ed resa re a sectarismului — vom sublinia mai întaiu necesitatea şi folosul cunoştinţei sectelor m îndepl inirea îndatoriri i ce are preoţimea faţă de real i ta tea sectară.

Dacă fiecare credincios este chemat a fi un misionar in p reveni rea şi reconver i i rea sectarismului, atunci rolul principal în această direcţie îi revine păstorului de suflete. El este chema t să găsească mijloacele şt metodele de acţiune cele mai eficace şi mai potrivite ca condiţiunile actuale de desvoltare a sectarismului. Aceasta cu atât mai vârtos, cu cât sectele se bucura e;J de l ibertate deplină de acţiune.

Dacă Biserica este pusă in situaţia de-a acţiona singură împotriva sectarismului, atunci însemnează că lupta trebue să fie cât mai loiala şi mai bine organizată. Căci în Ir'o luptă loială învinge cel mai superior şi mai putern ic . Iar superiorî /atea şi pu te rea constau nu numai în superioritatea cauzei reprezenta te şi în vigurositatea misionară, ci şi în a da lupta organizat şi metodic.

Aceasta n'o pu tem face numai cu credinţa şi cu entuziasmul sufletelor noastre, E adevăra t câ sufletul acţiunii aotisectare este în primul rând duhul misionar, dar în faţa unei a rmate bine organizată şi echipată cum este sectarismul, trebue să apari bine înarmat cu cele mai potrivite şi mai eficace mijloace de contraacţiune.

Bătăliile se p ierd mai ales din cauza comandanţi lor . De aceea, i iecare pastor de suflete t rebue să u e pregăti t astfel, încât să devină comandantul destoinic al frontului antiseclar din parohia sa. Căci misionarii speciali trimişi deîa centru, n'au chemarea să substiftie integral pe păstorul

4 6 2 REVISTA T t O l O G l C A

de suflete respectiv, ei numai sa întărească poziţiile slabe din unele parohii mai pronunţa t contaminate de sectarism.

Dar păstorul de suflete nu poate deveni un bun organizator şi un destoinic comandant al acţiunii antisectare în parohia sa decât cunoscând temeinic duşmanul cu care are de luptat.

Referindu-ne la întreg aspectul misiunii interne antisectare, observăm câ necesitatea şl folosul cunoaşterii sectelor este îndoit, potrivit bifurcării respect ivei misiuni în două direcţiuni distincte, şi a n u m e : a) misiunea internă antisectară preventivă sau profilactică şi b) misiunea internă antisectară combativă.

a) Misiunea internă antisectară preventivă sau profilactică constă în luarea de masuri cari pre întâmpină şi previn contaminarea credincioşilor de epidemia sectarismului.

Concomitent cu pastoraţia propr iu zisă, care are de obiceiu caracterul unei lucrăr i paşnice ce se desfăşoară ia-îăuntrul frontului şi iutr 'c atmosferă mai liniştita şi mai obişnuită, este neapăra tă nevoe de o acţiune specială de întărire, de păzire şi de apărare a credinţei . După cum grija de-a întări organismul omenesc şi de-a lua din timp toate măsurile de preveni re a bolilor şi a epidemiilor este pr imordia lă şi de importanţa cei puţin egală cu combaterea bolilor, tot aşa şi acţiunea misionară preventivă este de importanţă covârşitoare. De aceea, dacă cealaltă lăture a misionarismului şi a n u m e : combaterea rătăcir i lor şi readucerea rătăciţ i lor în staulul Bisericii adevărate, poate ii diminuată în anumite răs t impuri , sau chiar absentă în anumite sectoare ale frontului vieţii bisericeşti, misionarismul profilactic trebue să constiiue obiectul unor preocupări generale şi permanente ale Bisericii. Ei tinde să facă din fiecare creştin un ostaş bine înarmat şi din Biserica întreagă o armată a iui Hr is tos : „Ecclesia militam", totdeauna gata să respingă ofensiva inamicului . 2 Ceea ce se obţine pr in oţeîirea sufletelor credincioşilor şi prin pregătirea lor pent ru respingerea or icărui atac împotriva Bisericii.

1 S. A.: Misionarismul profilactic. In „Misionarul", Utlif August i938, ţ>. 3W. * Idem, ibidom p, .392.

Principiul acţiunii preventive îşi găseşte cea mai largă aplicare în domeniul misiunii aniisectare. Este ştiut doar câ in multe cazuri sectarismul a avut succes la noi tocmai din cauza lipsei luării de măsuri profilactice. De aceea, misionarismul preventiv se impune mai ales cu privire la primejdia sectara. Acesta constă în deschiderea ochilor c re dincioşilor asupra mişcării sectare, îmbinată cu formarea unei putern ice conştiinţe or todoxe prin îndoctr inarea credincioşilor cu învăţătura ortodoxă. Ceea ce se obţine pr in predica misionară antiseclarâ, care constă in lămur i rea r ă tăcirilor sectare şi în combaterea acestora, împreunată cu expunerea învăţături i or todoxe în chestiunile atacate de sectari . 1

Luarea unei asemenea măsuri se impune cu atât mai mult, cu cât lumea a început a se obişnui cu mişcarea sectară şi în consecinţă mt-şi mai dă osteneala s'o privească în lumina reali tăţ i i . 3 Pe de altă par te , mai ales poporului nu-i este uşor să sesizeze deosebirea dintre sectarism şi nesectarism. Pericolul constă în faptul că foarte mulţi c re dincioşi sunt pr inşi tocmai la graniţa d in t re sectarism şi nesectarism şi In consecinţă cad iremediabil în cursa p ro pagandei sectare. De aceea, se impune ascuţirea ochiului lăuntric al credinciosului pentru a putea sesiza deosebirea dintre sectarism şi nesectarism, şi obişmiirea urechii lui lă

untrice cu sunetu? de metal curat al vocii autentice a Bisericii celei adevărate. Fără această p reven i re a credincioşilor de-a se ţine depar te de graniţa respectivă, nu se poate evita căderea în mrejele sectarismului. 1

înzestrat cu a tari arnie p e n t r u zădărnic i rea năvăliri lor sectare, poporul va fi mai precaut şi nu va mai asculta cu uşurinţă şi cu inimă deschisă, chemări le ademeni toare ale sectarilor.

1 Cî. Rndi'-V '!'. Pr,; Masuri contra molipsirii «le otrava sectarismului, la „Misionarul". Dec, 1929. p. 63 sq.: Ţugui Simian Pr.: Organizarea misiei ortodoxe române, !n „Misionarul", Aprilie 1934, p. 144; Rudnai E. Pr.: Cauzela rătăcirilor religioase «i măsurile de îndreptare. In „Misionarul", Marti* 1938, p, 157; Petrov I. Pr.; Predica misionară. In „Misionarul", Martie 1938, p. 137 «q.

''• Bueevschl O. Diacon: Aspecte sectare. In „Misionarul", Mai—luni» 1938, p. 285,

Dar analiza, in te rpre ta rea ri dovedirea netemeiniciei doctr inei sectare din pur.ct cie vedere al. ortodoxiei, fără o serioasă şi temeinică cunoştinţă a sectelor nu se poate face. Iar pen t ru înarmarea deplină a credincioşilor cu elementele necesare preveni r i i sectarismului, preotul irehue să cunoască şi metodele şi mijloacele de acţiune ale sectelor.

b) Si mai necesară este cunoaşterea sectelor în întreprinderea misiunii antisectare combative. După cum medicul nu poate trata şi tămădui o boală fără s'o cunoască, toi aşa păstorul de suflete nu poate combate sectarismul, daca mul cunoaşte temeinic. Căci pen t ru a redresa sectarismul şi a-1 readuce în staulul mântuitor al Bisericii celei adevărate , e nevoe în pr imul rând de cunoaşterea fondului psihologic al mişcării sectare, p recum şi d e iniţierea în mijloacele şi metodele ei de acţiune.* Fard, posedoreo aepsior elemente, o acţiune antisectare sistematic şi solid organizată este cu neputinţa.

Prima condiţie pentru ca misionarul sa poală reediza succese în acţiunea antisectarâ combativă, este î n a r m a r e a cu t oa t ă ş t i i n ţ a necesa r ă , care constă şi în cunoaşterea temeinică a mişcării sectare sub toate aspectele cK Şi întru cât viaţa sectarismului nu stâ pe loc, ci cvoluirr:ă necontenit, p roducând mereu speţe noui de rătăciri şi aJap-tându-şi necontenit mijloacele şi metodele d e acţiune d u p ă necesităţile şi împrejurări le date, nu-i suficientă erudiţia in t r 'un anumit cadru, ci* se cere neapărat au ioper fec ţ io -n a r e a c o n t i n u ă prin câştigarea de cunoştinţe noui/ şi la curent cu cea mai proaspătă fază de desvoliare a sectarismului.

Numai câteva considerente în legătură cu metodologia luptei antisectare, reliefează şi mai mult necesitatea şi folosul cunoştinţei sectelor în acţiunea antisectarâ. Combaterea duşmanului cu propr i i le lui arme, adecă folosirea —

1 Kronert Gaorg Dr.: Zur Ps\'cho'ogie des SclUentnms. Dresdtfii-l.cipzic* Ludwii» Ungelenk) 1930, p. 29.

2 Cf, Scvomicou A, Pr.: Cauzele ivirii şi răspândirii sectelor religioasa, fn „Misionarul". Mai 1919, p. 273 ; Chiriei Vaslh Pr. : Met-deîe de propaganda practicate de sectari. Cum trebuc organizată lupta misionara in condtliwiilr actuulv, tn „Misionarul", îmiuarie 1930. p. 2j,

1 C u / w A, M, : Metodica uiwk>«

RIVISTA TIOIOGICÂ 465

in limitele îngăduite de spiritul or todox — în acţiune a aceloraşi mijloace şi metode de lucrare pe cari le folosesc sectarii, implică în sine neapăra t cunoaşterea acestora. Nu trebue să u i tăm apoi ca acţiunea antisectară constă şi în ofensiva demascării, intâia daioriea misionarului antisectar. Ea constă în desvăluirea în faţa credincioşilor a tu turor feţelor sectarismului. Foar te eficace ca mijloc eie combatere a sectarismului, ea nu se poate face fără cunoaşterea sectelor. Nu mai puţin eficace este şi critica ereziilor sectare. Din experienţele de până acuma, s'a constatat că pe calea crit icării învăţături lor sectare se arată mai curând — în faţa conştiinţei poporului — toată ră tăcirea sectarismului şi se obţine slăbirea încrederi i şi a stimei fată de sectari. Mai mul t : Atacarea doctrinei sectare este o cale de luptă mai eficace decât aceea a apărării doctrinei ortodoxe. Ori, e de prisos a dovedi că şi această metodă de acţiune antisectară, nu s» poate practica fără cunoaşterea sectelor.1 Pe lângă toate acestea, cunoaşterea sectarismului în sine şi a prezenţei sale in cuprinsul parohiei, mijloceşte preotului conştiinţa pericolului respectiv şi a întregei îndatoriri ce-i revine fată de realitatea sectară. In acest sens, lipsa sesizării prezenţei sectarismului în cuprinsul parohiei , este foarte primejdioasa. Concludent este în această privinţă, cazul unui preot cu parohie mare, căruia i se umpluse parohia de sectari şi care nu voia să creadă pe preoţi i vecini, când aceştia îi a t răgeau mereu atenţia asupra faptului respectiv, ci le răspundea : Ce vorbiţi frăţiile voastre ? ! ...Ia veniţi sărbătoarea la mine la biserică şi o să vedeţ i că n'aveţi loc de lume! Scăparea din vedere a adevărului că parohienii nu se cunosc numai între zidurile bisericii şi în consecinţă nesesizarea prezenţei sectarismului în parohia sa, l-au reţ inut dela luarea masurilor* necesare . In fine, cunoaşterea sectelor şi peste tot îndeletnicirea cu p ro blema sectelor are darul nu numai de-a orienta sănătos acţiunea de redresa re a sectarismului, ci şi de-a releva necesitatea preocupăr i i de respectiva problemă, precum şi de-a intensifica iubirea faţă de Biserica ortodoxă, întrucât

1 Cf. Vedemchl Al. Pr. -Bogdane{ Al. Pr. : Cum i i luptam cu «ettel* ? In „Mi-«ionatul", tuli? Autfmt 1938, t>, 455 fi 459.

466 R E V I S T A T B O L O a i C A

studierea sectelor este una din cele mai bune căi de dobândire a iubirii faţă de Ortodoxie. L u c i u de mare valoare, întrucât iubi rea de Or todoxie şi conştiinţa misionară ce-o zămis leşte această iubire , sunt un factor pr imordial în acţ iunea de r ed resa re a sectarismului.

In baza celor mai sus subliniate, pu*em afirma că — alături d e : modul de viaţă creştină impecabilă, zelul şi râvna misionară neîmpuţinată, tactul misionar şi posedarea acelor discipline teologice şi profane cari sunt necesare iniţ ieri i în problema sectarismului, cunoaşterea sectelor este absolut necesară pentru misionarul antisectar.

3. PRINCIPII Şl NORME METODOLOGICE PENTRU CUNOAŞTEREA SECTELOR

Trecând mai depar te , observăm că ori ce cunoaştere ştiinţifică impl ică în sine o metodă: un anumit mod de-a cerceta şi d e - a înfăţişa realitatea luată în studiu. Ea t rebue să fie adecvată naturi i reali tăţi i respective.

Potriv i t natur i i realităţii pe care o cercetează şi scopului urmărit , cunoaşterea sectelor t rebue să aibă la bază o metodă teologică ortodoxă, care constă în cercetarea şi aprec i erea sectarismului pr in prisma Ortodoxiei . Pent ru că o ide ie adecvată despre secte şi o aprec ie re justă a sectarismului, se poate dobândi numai pr in considerarea lui d in punct de vedere ortodox. Cu alte cuvinte, cunoaşterea sectelor trebue să poarte pecetea Ortodoxiei, pentru că numai o a ta re cunoaştere poate mijloci t ra ta rea lor în spirit autent ic or todox Ca orice problemă teologică în care sunt angajate hotăr î tor diferite moduri de-a concepe şi real iza pract ic ideia religios-creştină, problema cunoaşterii sectelor implică inerent în sine un caracter confesional. In-consecinţă, sectarismul nu poate fi cerceta t şi mai ales t ratat în duhul du r de rigorist al Romano-Catolicismului şi nici în duhul l iberal al Protestantismului. Realitatea sectară cercetată şi apreciată din perspectivă ortodoxă: iată metoda teologică ortodoxă de cunoaştere a sectelor.

Dar chiar cercetarea sectelor în l u m i n a Ortodoxiei, determină necesitatea metodei pozitive in cunoaşterea sectelor.

MVItTA TIOLOOICA 467

Aceasta constă în analiza, interpretarea şi relevarea erorilor sectare prin prisma adevărurilor curate scoase din isvoarele fundamentale ale revelaţiunii divine scrise şi nescrise: sf. Scriptură şi sf. Tradiţiune.

în t rucât o armă eficace în acţ iunea antisectară este cunoaşterea împrejurăr i lor de loc şi de timp, în care s'au ivit diferite mişcări sectare, p recum si a fazelor prin cari au trecut în desvoltarea lor, a oamenilor şi a mijloacelor de cari s'au slujit în răspândir i a ideilor lor, 1 cunoaşterea sectelor se va folosi şi de metoda istorică, care constă în cercetarea mişcării sectare din punct de vedere al originei şi desvoltării ei în dimensiunile timpului şi spaţiului.

Cunoaşterea sectelor având să mijlocească sesizarea întregului aspect teoretic şi pract ic al sectarismului, la metodele de mai sus t re ime să se adauge metoda comparativă, care constă în determinarea clară şi reliefată a specificului fiecărei secte în parte prin relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre ea şi celelalte secte.

In fine, cunoaşterea sectelor având să fie cât mai ştiinţifică, t r ebue să aibă la bază şi metoda raţională. Aceasta constă în folosirea raţiunii ca principiu formal de cunoaştere şi de expunere sistematică a realităţii sectare. Numai cu ajutorul raţ iunii se poate obţine analiza adecvată şi adâncă a elementelor constitutive ale sectarismului fi clasificarea şi expunerea lor într 'o formă, în care mintea omenească poate cunoaşte real i tatea sectară în adâncul şi amploarea ei.

Odată în posesia celor mai potr ivi te metode de lucru, cunoaşterea sectelor trebue să aibă la îndemână criteriul cel mai obiectiv şi mai adecvat pentru aprecierea sectarismului. Căci aprecierea sectarismului —- ca de altfel ori ce a p r e ciere în general — implică inerent în sine o opera ţ iune psihologică, 2 ce angajează subiectivismul omenesc. De aceea, in cunoaşterea sectelor trebue să adoptăm mai întâiu o atitudine riguros ştiinţifică, adecă să pr ivim sectarismul cu

1 Mihălc*$cu I. : Privire istorica asupra începutului »1 dcivoltftrii sectelor ad-?enti»t* fi baptista. In „Biserica ortodoxa româna", ianuarie 1922, p, 252.

1 Cf, Krăntrt: O. e.. p. «.

obiect ivi ta tea cea mai severă posibilă: sine ira et studio, in lă turând total ideile p reconcepu te şi condamnările gratuite.

P e n t r u a putea aprecia strict obiectiv realitatea sectară sub rapor tu l obârşiei şi ai fizionomiei sale teoretice şi pract ice, t r ebue să stabilim dela început — după cum a m mai spus şi în altă ordine de i d e i 1 — criteriul cel mai adecvat fi mai deplin corespunzător realităţii faptice. Căci d a c ă apreciem fenomenul sectar actual exclusiv pr in prisma c r i t e r iu lu i celor vechi, care constă ia reducerea lui la îngâmfarea , sensualitatea, capriciul , arbi t rar ismul respective lo r persoane şi la influinţa diavolului asupra spiritului religios creştin, 2 atunci în multe cazuri nu vom putea pric e p e substratul şi duhul adânc al unei secte şi peste tot nu vom putea aprec ia just reali tatea sectarismului. Evident, şi la unele secte moderne cauzele şi motivele apari ţ iei sunt legate de mândrie , sensuaiitate, capriciu sau de lucrarea diavolului şi p r in u r m a i e respectivele secte t rebuesc cons'ide ra te ca rezultatul şi forma de mani f .>tai e a unor atar i elemente. Pen t ru că trăsături le personalităţi i umane în care residă mobilul de formare şi de manifestare a sectarismului, sunt potenţate şi perver t i t e considerabil de aceste desfigurări ale natur i i umane şi mai ales de duhul satanic ce lucrează în lume, Desagregarea de după păcatul original a produs şi învârtoşarea sufletului şi perver t i rea lui în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărului , voirea împlinirii lui şi plăcerea de a-1 avea curat . Aceasta stare se continuă şi în creş t in ism: Slăbiciunile şi ispitele umane lăuntrice — poten ţa te şi exploata te de diavolul (tatăl minciunii şi al fără-d elegii) —• împiedică harul divin şi na tu ra umană în cunoaşterea sănătoasă şi real izarea integrală a adevărului creşt in, desfigurând parţ ial sau total ideia creştină, In spri-j inul acestei afirmaţii stă şi faptul că sectele se ivesc şi

1 Sărbu Cornelia Ur. : Urigineft şi r*spândir«a ««etatismului. Caiuelf sparilie Ifi expansiunii mişcării sectare. Sibiu (Tiparul 'J ipografiei Arbidiecez.me) l94t», p. sq.

* CI. Algermisten Konrad Dt.: Konk-ssinnskuiidr. Itiu Handhurji cjpr chritt-ichen Kirchen — und Sektenkunde der Gi'genwart. Xi.jjU'icb vjprte, voll»tao

înfloresc mai. mult, tocmai când Biserica e mai decăzută , adecă atunci când păcatul e mai mare şi lucrarea d iavo lului e mai intensă. Pe lângă aceasta, fenomenul sectar — atât sub rapor tul naşterii cât şi a! răspândir i i sale — prezintă un anumit caracter patologic, întrucât se constată adeseori la persoanele cu o structură sufleteasca desechili-brata, concretizată într'o predominare prea accentuată a unei singure tendinţe, şi anume de obtceiu tendinţa sentimentală-mistică sau raţionalistă. Iar la o ma re pa r t e d in secte le actuale cauzele şi mo' ivele cari au dus la naşterea lor, sunt de ordin mai superior şi deci nu atât de condamnabi l , iar în intenţie cu totul lipsite de imputabi l i tate . A c e s t a e cazul în prim- 1 r ând cu acele mişcări sectare, care nu reprez intă o cădere expres intenţionată dela Biserica cea adevăra tă , ci s'au desvoltat din .1 amiticaţiunile mai vechi ale Biser ic i i legitime. La a tari secte, ultimele cauze şi motive ale or i gine i rezida multiplu in dorul şi căutarea după adevărul creştin curat, pe care l-au pierdut , dar p e care — fără vină p ropr ie — nu l-au putut sesiza în m o d clar. U n e l e din aceste secte s'au apropia t — în căutarea s inceră şi cinstită a adevărului — iarăşi de adevărul pur al lui Iisus Hr i s tos : altele — în desvoltarea consecventă a unei t eze false a lor — au dus-o pe aceasta până la u l t imele sale consecvenţe şi astfel — uneori fără vină p r o p r i e — s'au depăr ta t şi mai mult de adevărul or todox. 1 Este o ta ină adâncă a iconomiei adevărului mântuitor, care depăşeş te puterea de comprehensiune a raţ iunii umane şi care face ca râul — în cazul acesta pe rver t i r ea adevărului — să fie instrument spre b ine : pr in ciocnirea tezelor contradictori i şi pr in t ruda de-a le apăra , se ajunge cu v r e m e a la formularea cea mai adecvată a adevărului creşt in . A ş a a fost şi în epoca soboarelor ecumenice, când marea luptă c u ereziile a dus la formularea dogmatică a ace lor adevărur i creştine, a căror definire o impunea s ituaţia respect ivă . Aşa încât, criteriul obiectiv de apreciere a mişcării sectare rezultă din îmbinarea proporţională a acestor considerente, turnate prin prisma duhului curat al Bisericii ortodoxe.

1 Cf. Algarmttaen : O. c , p. 33.

A. PUNCTE DE SPRIJIN ÎN CUNOAŞTEREA SECTELOR

Pe lângă metodele şi criteriul mai sus arătate , în cunoaşterea sectelor mai avem nevoie şi de câteva puncte de sprijin.

a) Intre aceste puncte de sprijin, pr imul loc îl ocupă noţiunea clară şi ortodoxă a ceea ce se numeşte sectă.1

b) Un alt punct de sprijin în cunoaşterea temeinică a sectelor, este clasificarea lor. Fi ind mai mult o chestiune de metodă, clasificarea cea mai bună este aceea, care serveşte mai mult cunoaşteri i cât mai adecvate a sectarismului, înt rucât metoda cea mai bună este aceea, care se potr iveşte mai mult realităţi i pe care o cercetează, urmează in mod logic şi firesc, că cea mai adecvată şi mai corespunzătoare clasificare a sectelor este aceea, care se potriveşte mai mult cu fizionomia — multiplă şi complexă — fenomenului sectar.

Dar ca ori ce fenomen sufletesc şi îndeosebi ca ori ce fenomen religios în general, sectarismul — datori tă varietăţii şi complexităţi i lui — se lasă foarte greu catalogat pe diferite categorii sau t ipuri . De aceea, este imposibil a da o clasificare întru totul adecvată şi definitivă a sectelor. Pe de alta parte , sectarismul fiind în continuă evoluţie si grani ţe le d in t re diferitele t ipuri de secte fiind foarte flexibile, o clasificare rigidă cupr inde în sine unele nepotriviri.

Totuşi d int re diferitele clasificări ce s'au încercat, 1 credem că următoarea este cea mai potr ivi tă din punct de vedere o r todox :

1. Secte raţionaliste sau mai bine zis raţionalizante, cari sunt predominate de tendinţa raţ ionalis tă; 2. Secte mistice, a căror caracterist ică fundamentală constă in predominarea tendinţei sent imentale-mist ice; şi 3. ' ecte tradiţionaliste, cari r idică tradiţ ia la pr incipiu de căpetenie.

c) în t rucât sectele sunt un mod specitic de-a concepe şi realiza ideia religios-creştină, cunoaşterea lor trebue să

' Peutru dobândirea acestui punct de sprijin, trimitem la studiul nostru: Ertzit şi tecid. în „Revista teologica". Iau —Febr. 1945, p. 24—4!.

- Veri la hpir G. V.: Sectele religioase un pericol naţional si social. Ia Vt4 „Ortodoxia". Bucureşti 1942, p. 81.

se toarne după elementele constitutive fundamentale ale unei Biserici creştine, plus istoria desvoltării lor. Aşa încât, cea mai sistematică şi mai adecvată expune re a reali tăţi i sectare se face pe următoare le compar t imen te :

1. Istoria sectei şi situaţia ei actuală; 2. Doctrina dogmatică; 3. Doctrina morală; 4. Cultul; 5. Organizaţia şi 6. Disciplina. Când cunoaşterea sectelor a reuşit să sesizeze fiecare sectă după aceste aspecte, atunci şi-a ajuns ţinta, pent ru că a prins întreaga ei fizionomie teore t ică-doctr i -nală şi pract ică .

d) Psihologia sectelor. Deşi cr i ter iul fundamental de cunoaştere a sectelor

este — în majoritatea cazuri lor — aspectul lor doctr inal , care determină şi pe cel pract ic , totuşi şi aspectul psihologic serveşte în largă măsură ca punct de sprijin în sesizarea sectarismului.

Ancora t însă adânc în străfundurile ontologice ale naturii imane şi turnat după s t ructura psihologică atât de variată a acesteia, fenomenul sectarismului este aşa de complex şi de variat, încât cu anevoie poate fi sesizat Nu numai că sufletescul e lipsit de şablon, dar e foarte greu să faci psihologic deosebirea dintre sectarism şi nesectarism, mai ales că forţele sufleteşti cari act ivează în sânul sectarismului, au fost active — într 'un anumit grad — şi la naşterea creştinismului. 1

Psihologia sectelor poate fi mai bine prinsă, dacă îndreptăm cercetăr i le în două direcţii , şi anume cu pr iv i re Ia: a) Sufletul întemeietorului de sectă şi b) Sufletul sectei însăşi. Afară de aceasta, o cerce tare mai amplă asupra psihologiei sectelor este bine să se facă după cele t rei facultăţi sufleteşti: raţ iune, voinţă si sentiment.

Cât priveşte sufletul întemeietorului de sectă, acesta poate să aibă o structură psihologică normală sau chiar supranormală şi porneşte mişcarea din motive de ordin superior.* De cele mai multe ori însă sufletul întemeietorului de sectă este p rea mult stăpânit de instinctul indioi-

' Krdnerl: O, c , p. 31 sq. 1 Ci. Idem, ibidern p. «q.

dualismului sau de exaltarea instinctului de dominaţie spirituală. Dublate si perver t i te de mândr ie , ambiţie şi de sensualitate, aceste pornir i nasc şi întreţin în sufletul respectiv, o continuă tendinţă de inovaţie şi de dominaţie. ' Pe de altă par te , sufletul întemeietorului de sectă prezintă anumite anormalităţi sau psihopatologii, c a : histerie, nestatornicie, sbucium, nechibzuinţ ;, neclari tate, autoiluzionism, clocotiri, idei fixe, lipsă de scrupule, conglomerat de contraste bizare, supraidealtsm şi al tele. 2

Ca ideie, întemeietori i de secte na sunt originali, ci accentuiaza sau radicalizează unul sau altul din aspectele doctrinare sau practice ale creştinismului. Cian ei au nevoie — dacă mai e intr 'ânşii vreo scânteie religioasa — de o întemeiere a ideilor lor, recurg la descoperir i şi chemări de sus. Iar in cele mai multe cazuri avem de-a face cu aflarea unei reali tăţ i şi nu cu descoperirea ei. Nemul-ţumindu-se cu chemări le de sus şi voind ceva deosebit şi excentric, ei se înstăpânesc asupra Bibliei, pe care — conştient sau inconştient — o denaturează, scurtează ori întregesc sau fac dintr 'ânsa un isvor unilateral , tulbure, secundar şi subiectiv. Iar dacă nu vor să se plece cucernic şi sincer in faţa adevărului descoperi t de Biblie, atunci acesta e înlocuit cu subiectivismul cei mai exagerat . Extraordinar de perseverent pe drumul pornit , întemeietorul de sectă e obsedat de anumite adevăruri sau probleme, în iaia cărora toate celelalte descoper i r i cad pe planul aî doilea sau sunt desconsiderate. Cu aceasta d rumul „orginalitaţii" arbitrare e deschis şi odată cu acesta şi procesul separaţiuniî şi izolării de ceilalţi. întemeietorul de sectă devine „crainicul adevărului care singur mântueşte şi fericeşte", sau imbrăcatâ în haina preocupăr i lor de ordin reiigios,*

De observat în fine şi faptul că micii întemeietori de secte sunt inofensivi, paşnici, dar mai instructivi decât cei mari, fiindcă sta vi mai aproape de noi şi sunt mai limpezi în viaţa lor sufletească. Victime de cele mai multe ori ale

1 Cf. Sârbu : Originea, p. '•) sq. 2 K'bnirt: O, c , p. 13—'6, ' Kronert: O. c , p. 1 6 - 1 8 .

unor psihopatologii, ei nu-s în stare să ducă până la ultima consecvenţă, întreprinderi le lor. 1

Cât pr iveşte sufletul sectei însăşi, observăm următoarele : Acesta este foarte asemănător cu cel al micului întemeietor de sectă. In generaţia următoare , care nu mai stă sub influenţa nemijlocită a întemeietorului şi a păr inţilor sectei, se constată deosebiri impor tante între întemeietor şi urmaşi . Secta t rece dela per ioada iniţială-en/n-ziastă la cea organizată, care prezintă forme precizate şi-i mai liniştită şi mai tihnită. Dacă sv-cta are de întemeietor un spirit mic, atunci urmaşii d vin de regulă mediocri şi nu se depăr tează prea mult de întemeietor. Dacă însă întemeietorul depăşeşte măsura obişnuit alai , care e cazul la cele mai mult*» secte viabile, atunci sufletul sectei devine altul decât sufletul întemeietorului. El este produsul unei desvoltări relat iv de sine stătătoare, şi anume al unei des-voltări psihice de massâ, în cursul căreia ceea ce învăţa întemeietorul se schimbă uneor i cu totul, acomodându-se nouilor împrejurăr i , depotenţându-se sau potenţându-se şi formându-se după calapodul eului propriu al epigonilor. Căci întemeietorii de secte nu câştigă aderenţ i atât p r in par tea materială ci mai ales pr in cea formală a propovăduir i i lor, adecă nu atât prin ceea ce cred şi propovăduesc , ci mai ales pr in felul cum cred şi cum propovăduesc . 2

încercând acum să conturăm cu cea mai mare ap ro ximaţie posibilă, profilul psihologic al sectei, subliniem următoarele : Răscolind duhul de răsvră t i re din om, sectele religioase apar şi trăiesc — ca şi anumite par t ide politice — pr in critică şi negafiune. In aceasta residă pu te rea lor vitală şi ; iu în soliditatea argumentelor dogmatice sau în in te rpre ta rea textelor biblice. Intreţăsând duhul de crit ică şi de revoltă din om cu prezen ta rea diferitelor greutăfi ce intervin în viaţa de toate zilele, sectele influenţează hotărî tor asupra masselor nu atât pr in t r 'un adevăr ca a tare , cât mai ales pr in anumite idei lansate ca lozinci, c a : „bo -

1 Idem. ibldem, p. '8. * Krbnett: O. c , p. .9 sq.; Seheurhn Paul: Oie Sektem der Gegec.vart und

neuere Wellanschauuntfjigebilde. 4 Aufl. Stutttfart (Quell-Verlag der Er. Getelltcliaft) 1930, p. 15.

tezul credincioşilor", „sfinţirea Sabbatului" , „oficiu apo-stolic" ş. a., sprijinite pe texte biblice rupt* d>n legătura firească a Înţelesului impus de context şi cari sunt atot-stăpânitoare, iar cuprinsul lor socotit ca adevăr indiscutabil. Ele sugestionează şi vrăjesc, concentrează atenţia masselor asupra unui obiectiv precis, separă secta de Biserică şi de alte secte, solidarizează pe membri i aceleiaşi secte. De aici solidaritatea şi fraternitatea mult lăudată a sectelor, care nu este expresia dragostei creştine ci semnul caracteristic al or icărei g rupăr i susţinute de spirit opoziţionist. 1

Exagerarea defectelor altora şi îndatorirea la revoluţie dedusă din aceasta, pretenţia că posedă cea mai înaltă concepţie şi formă de viaţă creştină, p recum şt coheziunea strânsă a aderenţi lor , dau sectei o conştiinţa extraordinar de puternică despre valoarea ei excepţională. Aroganţă, exclusivitate, exaltarea propriei vrednicii care ingădue totuşi obscurantismul şi promovează pretenţia de-a şti totul în mod infalibil, habotnicia şi fariseismul, suni de aceea indiciul neînşelător al sectarismului. ' ' La acestea se adaugă unele însuşiri cari la început par cal i tăţ i : spiritul d e jertfă, zelul exaltat, curajul, fanatismul, neîncrederea faţă de autorităţi, fuga de lume.*

Iată caracterist ica psihologică a sectarismului, care poate servi ca normă pen t ru cunoaşterea psihologiei fiecărei secte.

e) Mijloacele şi metodele de acţiune practicate de sectari. în t rucât numai pe teren, adecă în desfăşurarea acţiunii

sale, pu tem sesiza adevărata făptură a sectarismului, t rebue să cunoaştem şi mijloace ie şi metodele de acţiune pract i cate de sectari. Aceasta cu atât n>ai vârtos, c u cat cunoaşterea acestui aspect al sectarismului aruncă puternice raze de lumină asupra modului în care trebue organizată lupta antisectară.

Mijloacele şi metodele de acţ iune pract icate de sectari, sunt multiple şi foarte iscusit alese. Pe acestea le putem

1 Kronert: O. c , p. 20 sq. ; Bucevschi: O, c , p. 286 §q. 2 Kronert: O. c , p. 2 . ' Cf. ld*m, ibidara, p. 2i şi 27.

RBVISTA T f c O L O O l C A 471

pătrunde mai bine, dacă luam în considerare mijloacele, organele şi subiectulV

I. Cel mai eficace mijloc de propagandă este cuvântul, prin care omul îşi comunică ideile, gândurile şi convingerile.

1. Cunoscând puterea lui de pătrundere, sectarismul foloseşte ca cel mai amplu şi eficace mijloc de propagandă, cuvântul scris. Acesta se concretizează într'o extraordinar de bogată literatură de propagandă, care constă din: reviste periodice, foi volante, tratate, lecţiuni biblice şi literatură beletristică (nuvele şi romane).

Editarea acestei literaturi de propagandă este foarte bine şi abil organizată. Fiecare sectă îşi are institute proprii de editură, a căror cunoaştere uşurează mult identificarea publicaţiilor sectare. Mai greu de identificat sunt aceste publicaţii atunci când lipseşte de pe ele indicaţia editurii respective; în acest caz, identificarea se poate face numai prin citirea foarte atentă a acestora.

Metoda de alcătuire a literaturii propagandistice este foarte abilă: Prin reviste se trezeşte interesul fiecăruia pentru lucrarea propagandistă şi simţul răspunderii ce are fiecare adept pentru această lucrare, în faţa lui Dumnezeu. Publicaţiile se adaptează după capacitatea şi structura sufletească a cititorilor. Toate cărţile prezintă o execuţie tehnică admirabilă, având figuri captivante în text şi copertă frumoasă, pentru a atrage cât mai mult atenţia şi curiositatea lumii. In acestea doctrina sectară este uneori foarte iscusit camuflată, fie prin presărarea ideilor sectei ici-colea printre rânduri, fie prin publicarea unei doctrine diferite de aceea pe care o profesează de fapt,* fie prin pornirea dela adevăruri religioase recunoscute şi trecerea pe nesimţite la învăţăturile proprii.

Cât priveşte literatura beletristică, observăm că mai ales Baptismul publică diferite romane şi nuvele cu caracter baptist şi cu tendinţă propagandistă, pentru adulţi şi tineret.

1 Cf. Tarangul Oreste Dr.: Metodei» d« propagând* practicate de sectari, Ia „Misionarul". Noemvrie i92!>, p. 52.

2 Cf. V&rnav Arhglr; Metodele de propagnda practicate de seotari. Io „Mi-•lernarul", Dec. 1929, a. 35.

476 KfrVISiA IfcOlOOlCA

Un mijloc de propagandă prin cuvântul scris este şi calendarul, de care s e folosesc in;ii mult Russellismul şi Baptismul.

Caracterist ice pen t ru metoda de propagandă pr in cuvântul scris, sunt ilustraţiile şi reclama. Ilustraţiile sunt sugestive, uneor i bizare, având menirea de-a atrage curiozitatea publicului si de-a influenţa pu te rn ic asupra cititori lor. Reclama se face pr in rezumăr i sugestive şi s tereot ipe al« conţinutului, expuner i cari se. publică pe coperte sau la finele altor publicaţi uni, apoi p*m cărţ i i lustrate sau foi volante. In aceste reclama se arate* câteodată şi tirajul în milioane de exemplar* (de ->-x.îe r. ;r, volumul I din „Schriftstudiea" al lui ivusseti a ;-pătut in 3 J o p., format octav, pu r t ând pe i i k cu titlul, observaţ ia : „Numărul ediţiei aproximat iv 10 milioane"}. 1 p recum şi zecile de limbi în car i a fost t ipări tă publicaţi«nee. respectivă. Sugestive şi s târni toare de curiosicate sun: şi tulurile publicaţiilor ; de ex . : „De vorbă cu mor ţ i i " ; „FLc^iă i adu l? ' ; „Desve-lirea adevâ ru iu i " ; „ Milioane din cei ce trăiesc acum, nu vor m u r i i " ; precum

RCViSlA TEOIOOICA 4 7 7 sebit pe predică şi de aceea îşi formează predi atorii în şcoli speciale, cnre-i învaţă să-şî toarne predica în cuvinte frumos sunătoare şi a trăgătoare.

însuşi colportorul foloseşte amplu propaganda pr in graiu viu. Căci el face începutul şi p i n e temelia propagandei . Umbla d din oraş in oraş, din sat n sat şi din casă în casă, colportorul se introduce în an uvle creştinilor, r e comandă cărţi le pe cari le desface, citeşte din ele, vorbeşte despre învăţ.'.îu;a cuprinsă in ele şi — dacă a re prilej — face chiar şi lccţiuui biblice. '

Apoi în casele unde colportorii şi-au câştigat p r ie teni, se fac adunări la cari se adună —- de obiceiu noaptea — vecinii şi alii priete? i. In aceste adunăr i intervine acţiunea predicatorului, care — însoţit de alţi adepţ i ai sectei şi având dexter i ta tea vorbir i i — caută mai întâiu pr in proc^deie abile să clatine convingerea or todoxă în cei de faţă. Primele atacuri ad asupra preotului şi cultului, asupra venerări i sf. Cruci şi a icoanelor, asupra botezului, accenluându-se exagerai viaţa decăzută a or to-doxiior şi necesitatea acută a pocăinţei . Totodată combat cu mult vicleşug sf. Tradi ţ ie şi diferite obiceiuri din popor , căutând să s trecoare conving- rea că Biblia este singurul izvor normativ al credinţei celei adevărate . Toate aceste chestiuni le discută cu Biblia în mână, voind adeseori să aducă în sprijinul lor şi anumite scrieri de provenienţă or todoxă. 2

Fireşte, acţiunea mai »m arăta fă se desfăşoară nu deodată ci pe rând, în di ie; te adunări pe cari le ţin la diferiţi pr ieteni , ca să nu r e surprinşi de oaspeţi ne doriţi . Folosindu-sc de înclinare» spre misticism a poporului , predicatorul p u i e in discuţie şi chestiuni mai adânci, vorbindn-le despre cele de pe urm» ale omului, despre parusie, despre harul sfinţitor şi pespre taina răscumpărări i , în legătură cu citirea unor pasagii din cărţile profetice. 1

Alte ocaziuni pe cari lc folosesc sectarii pen t ru r e -1 Tarangitl: O . c , p. i>5. ' Taraiinul i O. o , p, 55 s q , * Taranglii: O c , p. 56.

cruţarea de aderenţi, sunt în special „botezurile" solemne pe cari le săvârşesc la râuri cu mare pompă şi înmormântările. Ambele aceste prilejuri sunt exploatate la maximum în sens propagandistic.

Continuarea operei misionare începute de colportori, se face sistematic şi după un plan bine determinat: Prietenii câştigaţi sunt invitaţi la adunările oficiale din casa de adunări mai apropiată sau la şcoalele de Duminecă ori de Sabbat, cursuri ce au ca ţintă principală deprinderea cu mânuirea Bibliei. Pentru că mânuirea Bibliei este cea mai puternică armă de acţiune a sectarismului, iar citirea şi tălmăcirea ei, mijlocul cel mai important al propagandei prin graiu viu.1

Afară de adunările mai sus amintite, trebue să pomenim şi congresele, pe cari le ţin în diferite părţi ale ţării şi cu osebire acolo unde propaganda obişnuită a sectei a eşuat sau şi-a pierdut eficacitatea. Atari congrese n'au de scop numai întărirea convingerii sectare sau desăvârşirea organizaţiei, cât mai ales câştigarea de aderenţi.

Dintre cele mai recente congrese sectare la noi, amintim congresul Mileniştilor ţinut la Turda în ziua a doua de sf. Paşti ale anului curent. Că ţinta primordială a acestui congres a fost cea de ordin propagandistic, se vede din faptul că adunarea a fost trâmbiţată printr'o mulţime de afişe şi prin curieri, cari au cutreerat toate satele din vecinătatea oraşului respectiv, îmbiind cărţi pe aproape nimica. 2

Afară de citirea şi tălmăcirea Bibliei, la care se adaugă uneori citirea unui capitol dintr'o publicaţie sectei, programul adunărilor sectare cuprinde şi rugăciuni şi cântări religioase. Prin felul în care se execută, şi aceste puncte din program fac parte din metodele de propaganda ale sectarismului.

Liber improvizate şi rostite cu mult patos, rugăciunile

1 Ci Colan Nh-olae: La lupt* dreapta I Un capitol de strategie misionarii. Sibiu 19 26. p. 29.

1 CI /oi/r Avi l'r.: «earfiin*» unui l o n j i » » , In „R»usst*r»«", din 5 M«i 1946. p. 1.

sunt menite să impresioneze mai ales '-supra vizitatorilor. De aceea, membri i adunării sunt instruiţi după metode anumite, ca să facă o cât mai puternică impresie asupra celor prezent*.

Exploatând plăcerea poporului pentru cântare , sectarii folosesc cu multă abilitate, şi cântarea ca mijloc de p r o pagandă. De cele mai midte ori c a r t a r e a vocală e acompaniată de cea instrumentală, spre a fi cât mai atractivă.

3. Un oarte eficace mijloc de propaganda este cuvântul exprimat prin fapte. In această privinţă, ţ inem cu tot dinadinsul să semnalăm u r m ă t o a r e l e : Propagandişt i i sectari exploatează la maximum viaţa decăzută a unor fii ai Bisericii şi caută să convingă că numai în secta lor se simte pu te rea harului şi se poate dobândi pocăinţă şi mântuire adevăra tă . Mai ales scăderile morale ale unor preoţ i — din lovirea cărora şi-au făcut principiu de acţ iune — le folosesc totdeauna ca ocazii binevenite pen t ru a defăima nu numai ierarhia • i însăşi credinţa şi Biserica ortodoxă. Pe de altă par te , caută să convingă lumea că membri i sectei sunt creştini adevăraţ i , cari duc o viaţă întru totul conformă cu Evanghelia. Ca să sal-eze aparenţele sfinţeniei, sectarii cer propagandiştilor o pu r t a r e ireproşabilă şi se străduesc să manifesteze iubirea dintre ei mai ales în prezenţa străinilor.

Iî. Cât priveşte organele de propagandă, acestea poar tă următoarele n u m i r i : colportori , evanghelişti, predicator i , instructori ai şcoalelor duminecale, presbi ter i , diaconi, secretari ai misiunilor şi alţi misionari. Dela propagandişt i i oficiali: predicatori i , evangheli tii, ajutorii de predicator i , misionarii .-d colportorii , se cere o pregăt ire specială şi anumite calităţi.

Să nu uităm că numărul propagandiştilor este foarte mare şi că fiecare membru al unei secte este şi un propagandist. Pe lângă aceasta, sectele au diferite societăţi pen t ru tineret, societăţi de edi tură sau economice : bănci, toate organizate cu scop de propagandă.

Per, • T U a face cunoscută metoda de acţiune a organelor (ic propaganda, vom înfăţişa modul de acţiune al colportorului:

4 6 0 REVISTA TEOLOOICA

Având menirea de-a răspândi în cercuri cât mai largi publicaţiile sectare, colportorul — cu o stăruinţă tenace şi cu o îndrăsnealâ uneor i obraznică — se furişează în case, acostează publicul pe strada şi pe călători în t r en sau în vapor, pur tând cu sine cărţi în aparenţă inofensive. Prezent pre tut indeni , el oferă cărţile potrivite persoanei cu care a re de-a face. Căci p r in exerciţ i i şi experienţă , colportorul dobândeşte o admirabi lă dexteri tate in a sesiza d in t r 'o ochire, cu cine a re de-a face.

Fi ind şi un organ al lucrăr i i misionare, colportorul t r ebue să aibă cunoştinţe biblice temeinice, să cunoască bine cărţile ce le răspândeşte şi să ştie explica sf. Scr iptură. După E. G. White , prorocită şi dogmatista Adven-tismului de ziua a şaptea, colportorul are o situaţie egală în valoare cu cea a predicatorului. Ca „vânător" şi pescar de suflete omeneşti, el face două l uc ru r i : câştigă adepţi d in t re oamenii car i nu vin în adunăr i şi duce învăţătura sectei din familie în familie. Ei t rebue să atingă şi latura pastorală în felul u r m ă t o r : mângâind şi t ra tând pe cei bolnavi şi descurajaţi, făcând pe „misionarul sanitar", p r e cum şi ajutând pe cei necumpăta ţ i pentru a se îndrepta . 1

Pen t ru ca propaganda sa să fie cât mai eficace, colportorul se face folositor în familie, fiind prevenitor, plin de atenţie şi pur tând uneori sarcinile întreţinerii familiei. Nu a re voie să se supere , ci t rebue să întâmpine orice greutate cu faţa senină, abţinându-se dela orice ceartă. Cărţile le oferă în special oamenilor cari iau parte activă la viaţa socială, adecă conducători lor poporului . Sub pre tex tu l că desface cărţi, colportorul face propaganda cea mai intensă.

Indrăsneţi , harnici , abili, folosind cu multă iscusinţă îndeletnicirile personale ca prilej de prozelitism, alegându-şi îndeletniciri cari îi aduc in contact cu lume multă, mas cându-şi lucrarea sub veşmântul unei ocupaţiuni lumeşti: pre tex tează ceva de lucru fiind meseriaşi sau se introduc sub masca de comercianţi ambulanţ i , 2 colportorii desfăşoară o propagandă puternică.

1 Tarangvl: 0 . c , p. 62. * Chirică Vn$/!t Dr.: Metodele de propaganda practicat» de sectari. In „Mi-

•ionarul", lan. 1930, p. 28; Dărvărtscu N. I. han: Adventisrmil tomâneac. In „Mi aionarul", Martie Î9.-0. p. 235 sq.; Vârnav Arghir Diac; Motodele de propaganda practicata d« atetari. In „Milionarul". Dec, 1929, p. 35.

RtV I tVA IfcOLOOlCA 481

III. Cât pr iveşte a treia latură a mijloacelor şi metodelor de acţiune şi anume terenul, adecă massele către cari se Îndreaptă acţiunea sectară, observăm u rmă toa re l e :

Metodele si mijloace e de acţiune ale sectarismului sunt cu nnută grije şi iscusinţă adaptate la psihologia masselor şi la diferitele circumstanţe în cari se face propaganda. Aceasta este de altfel una din tainele succesului acţiunii sectarismului.

Aşa iţind, colportorii sunt puşi anume să facă recunoaşterea terenului şi să informeze centrul asupra diferitelor stări şi împrejurăr i dintr 'o comună, ca pe u rmă p ro pagandiştii să poată exploata respectivele situaţii.

Propagandişti i se adresează cu predi lecţ ie creştinilor cari locuesc depar te de centrul sectelor sau celor din pe riferiile oraşelor, oamenilor orgolioşi şi car i vânează funcţiuni şi onoruri , dornici de câştig sau naivi în judecată. Li atacă de obiceiu acolo, unde creştinismul e mai slab şi mai puţin ferit de primejdii, practicând amplu principiul pescuirii în apă tulbure.

Fără a avea pretenţ ia de-a fi prins toate aspectele sau detaliile modului de acţiune al sectarismului, putem spune câ propaganda sectară pe rve r t ind total pr incipiul b ib l ic : tuturor toate să te faci calcă orice principiu moral şi foloseşte absolut toate mijloacele şi împrejurările posibile, pentru a câştiga aderenţi.

In concluzie finală, t rebue să subliniem faptul că cunoaşterea sectelor este de mare importanţă în combaterea sectarismului: de aceea, ea t rebue să se Iacă cu toată con-ştiinciosifatea. întrebuinţând normele şi elementele auxiliare mai sus ară ta te ,

( G ) ( O )

MITROPOLITUL SIMION ŞTEFAN 1 de

Prof. TULIU RACOTĂ D i r e c t o r u l l i c e u l u i do bf leţ i , S i g h i ş o a r a

încă înainte de obţ inerea decre tului de confirmare a alegerii sale ca mitropolit . Simion. Ştefan dorea să ne dea o t r aduce re integrală şi după mai multe isvoade, chiar greceşti si latineşti, a Bibliei, căci n 'o aveam decât fragm e n t a r : Psaltirea şi Faptele Apostolilor date după tălmăcirile husite, de hărnicia diaconului Coresi, Evanghelia dată, după aceeaşi tălmăcire, tot de Coresi şi re t ipăr i ă de concurenţi i acestuia, Călin şi Lorînt, şi Palia cu primele două cărţ i ale Uri Moise, tăcerea şi Ieşirea, tălmăcită după do o 8 isvoade de mai mulţi învăţaţi iubitori de graiu pitoresc şi armonios, ca şi vrednicul Târgoviştean. De t ipăr i rea Bibliei în siavoneşte nici nu putea fi v o r b a : nu numai credincioşii, dar preoţi i chiar nu înţelegeau cărţile slavone. El vota o Biblie „pre limba românească, ca să poată ceti şi înţelege şi mic şi mare".

Pent ru real izarea acestui gând măreţ , s'a s trăduit sâ-şi găsească un colaborator corespunzător , sau chiar mai mulţi „preoţ i că r tu ra r i şi oameni înţelepţi" , din neamul său, Şi-a gSsit unul potrivit între călugării din Ţara Românească. S e vede că înt re ai săi nu mai erau învăţaţi ca aceia care dăduseră Palia, şi că Munteni i nu vedea.: în promiţătorul mitropolit un eret ic. Cunoaştem şi numele acestuia: era călugărul Silvestru, probabi l egumenul mănăstiri i Govora, ca re a t ipăr i t aci, în 1642, Evanghelia învăţătoare, şi care, chiar după afirmaţia iui Geîeji, ştia bine greceşte şi pricepea limba latină, Silvestru mai cunoştea si slavona; din siavoneşte făcuse chiar t raducer i . La 5 August 1643, se găsea în Transilvania. Gândul mitropolitului a fost pe placul

K t V i i i A TfcWIOC*ICA 465

puternicilor zilei, căci Scr iptura e r a temeiul învăţături lor calvine

484 RgVISIA TEOLOGICA

mai bună : aceste două texte i-au servit când n'a putut descifra v reun pasagiu obscur din greceşte. Aiurea vorbeşte şi de t iparul cel vechiu care nu pcate fi decât Lucrul apostolesc al lui Coresi.. cum ne arată compararea acestor două redacţ iuni . Se pa re că r.'a« foJo:.if chiar şi de tălmăcirea husiiă. Ca t raducerea s'a făcut intr 'adevăr pe o serioasă critică a textelor, r.e dovedeşte- „între altele, faptul că Simion Şle

reformatorul Rusiei, pe când Simion Ştefan era «ngradit i'n obligaţii potrivnice neamului sau, încătuşat, spionat. De aceea patriotismul acestuia este mai caid, mai mântuitor, mai vrednic de admirat . Si Var laam s'a gândit să întărească legătura de frăţie între frânturile neamului , dar gândul cultivării acestei fraţii este expr imat mai deplin şi mai fericit în următoare le cuvinte diu minunata „Predoslovie către cet i tor i" a Noului Testament , atât de importantă sub rapor tu l concepţiei despre scris şi l imbă:

„Adastă încâ vă rugămu să luaţi aminte că Rumânii uu grâesc» in toate tarfiie înir'un chipu, încâ neci într'o ţara (oţi iuir'un chipu ; pentr'aceaia cu nevoie poate să scrie cineva să înţeleugâ toţi grălncrafwunu lucru unii înlf 'un chip:?, aiîij mfr'.'iHu chipu: au veşmânt, au vase, au al-r-.-k* mei te uu !'• nitroeşo» ialr'un chipu. Biue şiimu ort c i viatele trvhua '-S fie ca banii că bani! aceia sânt buni carii umblf' in toate ţărăle, aşa ş i cuvintele acealia săntu bune carele ic inţelegu toţi. Noi dreptu ace»ia ne-amu .•uiit, de în cat am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă Soţ', iară să nu voru înţeleage toţi nu-i de vina noastră, cei de vina celuia ce-au răsfirat Rumânii priîatr'alte ţări, de ş'au mestecat cuvintele cu alte iimbi de nu grăescu toţi intr'un chipu".

Simion Ştefan avea deci o conştiinţă netă despre exi stenţa graiurilor şi a provincial ismelcr şi despre necesitatea formării şi desvoitârit limbii noastre l i terare . Plastica asemănare a circulaţiei ci .vinteîor cu circulaţia banilor (care « t raducerea roflu-âr^ysca a unei msxims latineşti cu largă răspândire în cursul veacurilor XVI—XVIt : verba văleni sicut numi — vorbele valorează ca banii) arată că mit ropolitul transilvan era conştient că rolul scriitorilor este de a creia o limbă l i terară comună pent ru toţi Românii . „El este astfel pr imul nostru că r tu ra r care ajunge la convingerea că limba poate şi t rebue să fie cultivată ş i perfecţionată pe cale l i terară. Prec izând idealul nostru linguistic, mitropolitul Simion Ştefan porneşte lupta pent ru în lă turarea provincialismcior ş i năzueşte pe această cale, să facă din l i teratura r e n â ^ e a s c ^ cu adevărat patr imoniul intelectual şi moral ai tu iuror Românilor" .

KI-Vl-.ÎA l f c O | . 0 « ! L Ă

Cum în strânsă legătura cu opera de unificare Hngu-istica stâ p reocup»rea de ;t îmbogăţi limba literară, Simion Ştefan a afirmat necesitatea întrebuinţăr i i neologismelor şi a acceptat u soluţie foarte raţională, Întâlnind iu textul grecesc cuviute fără corespondent în limba noastră, ca „sinagoga", „poblican" {--vameş) şi „gangrena", le-a primit în t raducere - - aşa cum le-au primit şi tălmăcitorii străini

- J a r lé-a dat o haină fonetică şi morfologică românească : ,.l)e aciasta încă vom să ştiţi, că vedemu că unele

cuvinte unii le-au izvodit într' im chip, alţii într'alt. Iară noi le-amu lăsatu cum au fostu în izvodulu grecescu, văzând ca alte iimbi incâ le ţinu aşia, cumu-i sinagoga şi pobli-caau ş i gangrena şi pietri scumpe, carele nu sâ ştiu rumâ-neşte ce săutu ; nume de oameni ş i de learane şi de veş-mente şi de alte multe carele nu sâ şti*: rnmăneşte ce săntu. noi încă le amu lăsata grecuşlc penlru ca alte limbi înca le-au lasă Iu aşia".

In sfârşit, Simion Ştefan, observând ca sintaxa înaintaşilor săi este sufocai?, de a rmura grea a sintaxei străine, îndeosebi slavone, deoarece aceştia au tălmăcit mai mult cuvintele decât ideile — şi-a p ropus să se ridice deasupra textelor şi .*ă r e d t a idées , „înţelesul", căci „scriptura fărâ inţelesîî ia; te ca şi t rupulu fără suiletu". Şi scriitorii dinaintea lui „izbutiseră adeseori să se scuture de construcţia slovenească. dar mişcarea de independenţă a acestora era mai mult rezultatul anor izbucnii i spontane, sub putere;» năvalnica a graiului popula r" . Simion Ştefan a voit, deci, sâ fie şi dezrobitorul conştient al sintaxei l i terare .

MareJe meri t ai lui Simion Ştefan constă în deosebi in aceea ca a urmăr i t sà se aplice, sau când a fost cazul, a aplicat el însuşi cu multă destoinicie şi cu bun rezultat, aceste idei. De aceea „pr ima încercare cugetată" de nesocotire a sintaxei limbii originalelor străine este o piatră de hotar în istoria t raducer i lor noastre şi pr in limba ei fireasca, viguroasa, cupr inzătoare , pe înţelesul tuturora, foarte apropiata de limba l i terară de azi :

„Iară tu când te rogi, intră in cămara ta, ş i închizând uşa ta, şi te roagă tată mi îău inti*'>isci

K i - / I M A t t u l O w l ( - A

Dară mgâadu vă . m i graireţi iiitiltu ca p&gânii, ca Iepure că intru multă cuvântarea loru voru fi auziţi.

Duci nu va mefiipuireţ» lor, că atie tatăl vostru eealea c c vă trebuesru voao înainte de cearerea voastrfi.

Dereptu aeeaia aşa vă rugaţi voi: Tatăl nostru ce eşti in ceriure, sfinţească-ne numele tău.

Să vie împărăţia ta. fie voia ta, eun iu e în ceriuH, aţa şi pre pământ.

Pâinea noustra de toate zilele dă-ni o noao astâxi. Ş i ne iartă noao păcatele noastre, cu mu ertăm ş i noi

greşiţilor noştri.

Ş i nu ne duce pre noi in năpaştie, ce ne izbăveaşte pre noi de rău, că a ta iaste împărăţia şi putearea ş i slava intru vuaci, amin". (Mateiu, cap. 6, v. 6—13).

Sau : „Dară ce vă pare voao? Să va avea un om o suta

de oi şi va rătăci una dentr'ănse, au nu va lăsa noaozeci ş i noao în munţi ş i va mearge de va căuta pre cea rătăcita ?

Ş i de se va tămpla să o afle, adevărat grăescu voao că sa va bucura de aceaia mai vărtosu decăt de ccale noaozeci şi noao nerătăcite". (Mateiu, cap. 18, v. 12 ş i 13),

Forme ca : cearerea, ceriure, grairefi, să (din lat. si, pentru „daca") dau traducerii un parfum arhaic pe care probabil Simion Ştefan îi „socotea necesar pentru atmosfera în care trebuia auzit cuvântul Domnului".

Noul Testament a apărut la 20 Ianuarie 1648 în tipografia crăiască din Alba-Iulia.

Litera măruntă, fina, elegantă, podoabele cumpătate, săpate după gustul apusean, erau şi ele vrednice de această minunată carte.

Psaltirea a apărut in Decemvrie 1651, tot „întru a Măriei Sale tipografie". Nu cunoaştem numele traducătorului sau al traducătorilor. N. lorga credea că monahul Silvestru e traducătorul şi al Psaltirii. Chiar predosloviile nu sunt semnnfe de Mitropolit. Cu toate acestea, el este autor id acesiora, cum dovedesc orânduirea ideilor, fone-

tismul, prolixi tatea stilului 1 şi în deosebi fondul savant al „Predosloviei căt re cet i tor i" . Predosloviile cupr ind idei intrate în tradiţia cul turală a Transilvaniei , cum a observat D. M u r ă r a ş u : „Frumos daru al lui Dumnezău iaste a şti în limbi, numai să viiaze cu dinsele, ca să înţeleagă şi alţii ce zice, că aimintrea nime nu va putea lua în t rămare den cuvântul sfânt". Găsim şi măr tur ia că „neci popii , netocma ascul tători i" nu înţelegeau cărţile slavone. „Pentr 'aceaia să a ra ta luminata şi aiave dintr 'aceast ia din toate că rugăciunile d in t r ' adunăr i , încâ şi dintr 'a l te locuri leiturghiile, rugăciunile şi cântări le şi alte slujbe dumnezeeşti numai ce-su îndeşărt în limba streină celora ce nu o înţelegu, şi înaintea lui Dumnezău încă nu-su voite, carele-su în limba streina şi nu le înţelegu, şi cu vina să voru păgubi ceia ce slujesc slujba Dumnezeiasca în limba streina n e n ţ e k -gându-o" . Psaltirea s'a t radus „ore limba româneasca ca să o poatâ ceti înţelegându-o şi mic şi m a r e " .

S'a t radus — ni se spune — din „limba jidovească" pen t ru că „apa totu-i mai curata şi mai l impede in izvoru de căt în păr ac, că de ce se departe"! apa de izvor totu-i mai inmestecată şi mai t u rbure" . S'a utilizat si un text grecesc. Se pare că afirmaţiunea că s'a utilizat textul evreesc „era mai mult o recomandaţ ie ca să se vândă cartea decât adevăr" . Se pare , apoi, că s'au folosit şi de tălmăciri mai vechi. Şi de data aceasta s'a lucrat după o metodă ştiinţifică. Avem chiar variante de t raducer i in glose marginale. La fiecare psalm s'a pus „summa şi părţi le psalomilor ară tând care psalom câte păr ţ i are, şi care par te , până în ce stih au soroacâ cupr inde şi despre ce grăieşte prorocul . Dupâ acea'-tia, am pus Tituluşul, unde l-am găsit şi jidoveaşte ,?i am tocmitu psalomii toţi cu stihuri , ca să poatâ afla mai în de grab ce va vria să caute".

Limba e asemenea aceleia din Nou! Testament. „Cătrâ tine D(oa)mne rădicu sufletul mieu. Dumnezău]

mieu âpre tine nâdăjduescu, să nu mă ruşinezi ş i să nu sâ bucure pizmaşii mte'i ite mine . . .

Căile tale D(oa)mne spune-mi şi cărările laie înwaţa-m&". 1 Tuliu Kaeotă: Mitropolitul Slndnn Slefan a' Bălgi iidu'al adnotator al cronicii

lai Gr. Ureche şi relaţiile salt ca Calvinii. UiUiv, 1 °42 (Kx(r,ts Hi„ Transi lvania, anul 73, Nr. 2 - 3 , p. 0 - 12).

S f a t u r i l e şi „posleduirea" lui Simion Ştefan sunt, deci, evidente .

Aceste două cărţi (cele mai de căpetenie din toata Scriptura) au avut o însemnată importanţă culturală, „Frumos t ipăr i te , scoase în vânzare cu un pre ţ mic ş i - l ipsi te de orice ar fi putut să pară eres", ele au răsbâtut în toate părţi le romaneşti şi în toate straturi le poporului odată cu limba lor cupr inzătoare şi armonioasă şi au ajuns adevărate comori spirituale pentru sufletul care căuta mângâiere, hnbunare şi luminare. Mitropolitul Şaguna, un editor de mai târziu al Biblici, a aşezat Noul Testament la temelia culturii româneşti, alături de Biblia delà 1688 apreci ind ambele tălmăciri asuei : „Aceste doua t raducer i sunt uşile prin cari s'a învrednicit poporul românesc a intra în câmpul ceresc al dumnezeeşti lor învăţături , cari , în mijlocul vijeliilor şi valurilor lumii, rămân neclàtite şi adevăra te din veac în veac- Ele sunt izvoarele din cari au iz vor it întâia dată apa vieţii veşnice pen t ru neamul românesc, în toate părţ i le pământului , ,:e unde es!e risipit 1 ' ,

In Transilvania, răspândi rea lor s'a bucurat si de sprijin calvin. Astfel, de pildă, ia 1650, principele transilvan 1-a îndatorat pe popa Savui sà răspândească Catehismul, Noul Testament şi Psaltirea, în comitatele peste care-i acordase drep tur i episcopeşti : Solnocul Interior şi Mijlociu, Maramureş si Sătmar. Tălmăcirile acestea au fost întrebuinţate şi in şcoala românească din Făgăraş înfiinţata de principesa Susana Lorantffi in pr imăvara anului 1657 pentru calvinirea mlâdiţelor valahe — ca şi în aceea mai veche, dar cu aceeaşi tendinţă, din Banat.

„Nou' Testament şi „Psaltirea" s a u răspândit îndeajuns prin Transilvania, facât mitropolitul Sava Brancovici putea dispune in soborul din 1675 ca toţi preoţii să p r e dice româneşte dacă nu vor „să se oprească din popie" ; iar cu doi ani mai târziu sâ-i ordone astfel preotului Pa-şt iu: „Să te nevoeşti fou te tare,,, să povesteşti Sc r ip tu ra Svântă oamenilor in limba în carea grăesc, ca să înţeleagă tot creştinul, şi mare şi mic, cuvântul lui Dumnezău",

Noul Testament şi Psaltirea vor colabora la t raducer i noui.

t> t V I M A tt O l O W . . A

Astfel.. Biblia deh Bucureşti ( 1088) se afla stih influitila acestor cărţ i . Traducători