DOMNUL ESTE APROAPE /GBV

Miercuri 1 OCTOMBRIE

Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte.   Daniel 9.24

  

Săptămânile despre care se vorbeşte aici sunt săptămâni de şapte ani, nu de şapte zile. De când a fost dată porunca „pentru aşezarea din nou şi pentru reconstruirea Ierusalimului“ până la Mesia ar fi şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni, un total de şaizeci şi nouă de săptămâni (Daniel 9.25 comparat cu Neemia 2). „Şi după cele şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi nimicit şi nu va avea nimic“ (Daniel 9.26). Domnul a venit ca Mesia al lui Israel pentru a‑Şi primi împărăţia, însă poporul Său L‑a respins şi, prin cruce, L‑a trimis înapoi în cer fără nimic. La acel punct, cele şaizeci şi nouă de săptămâni profetice erau împlinite. Sfârşitul celei de‑a şaptezecea săptămână va aduce împărăţia (Daniel 9.24). La acea săptămână se face referire în Daniel 9.27.Va fi o „săptămână“ groaznică, în timpul căreia Satan va domina lumea şi o va atrage în răzvrătire; ea este cunoscută în general ca necazul cel mare. Ceea ce nu i s‑a spus lui Daniel a fost faptul că între săptămânile 69 şi 70 va fi o perioadă de timp de lungime necunoscută şi care, în prezent, a durat mai bine de 1900 de ani. Acesta este timpul în care noi trăim acum, timp în care Duhul Sfânt este aici jos, chemând oamenii şi făcându‑i mădulare ale lui Hristos, Capul din ceruri.Problema este că perioada actuală a adunării este întru totul trecută sub tăcere în această profeţie. „Timpuri şi perioade“ se aplică pământului, iar aceia care sunt mântuiţi în timpul actual al harului nu aparţin pământului; ei aparţin cerului. Dar cea de‑a şaptezecea săptămână se aplică celor „care locuiesc pe pământ“ (Apocalipsa 13.8). Credincioşii de astăzi sunt un popor ceresc – numai de‑ar realiza acest lucru! Ei vor fi chemaţi să plece atunci când numărătoarea timpului profetic îşi va relua cursul.S. Labelle

 Joi 2 OCTOMBRIE

Nimeni nu are iubire mai mare decât aceasta, ca cineva să‑şi dea viaţa pentru prietenii săi.   Ioan 15.13

Când popoarele sunt angajate în războaie, patrioţii obişnuiesc să spună că acela care îşi dă viaţa pentru a‑şi apăra ţara poate fi sigur de o casă în ceruri, deoarece a făcut sacrificiul suprem. Patriotismul este o virtute de care orice om poate fi mândru. Însă patriotismul, oricât de lăudabil ar fi din punct de vedere omenesc, nu va face niciodată un suflet potrivit pentru prezenţa lui Dumnezeu. Niciodată nu va putea îndepărta vina păcatului.Mărturia lui Edith Cavell, curajoasa infirmieră britanică ucisă de nemţi în timpul primului război mondial, merită a fi amintită în legătură cu acest subiect. Începând cu august 1914 şi până în august 1915, infirmiera Cavell a ajutat şi îngrijit soldaţi răniţi, francezi, belgieni, englezi şi nemţi deopotrivă. Ea i‑a îngrijit cu fidelitate chiar şi pe aceia care căzuseră în timp ce luptau împotriva poporului ei. Ea a fost prinsă transportând soldaţi aliaţi către Marea Britanie; a fost arestată imediat şi condamnată să înfrunte plutonul de execuţie. Toată bunăvoinţa ei faţă de răniţii nemţi a fost uitată.Cu puţin înainte de a i se pune legătura pe ochi, în timp ce stătea în faţa soldaţilor care urmau să‑i ia viaţa, ea a transmis lumii un mesaj. «Sunt bucuroasă», a spus ea, «să mor pentru ţara mea. Dar, stând aici, realizez, ca niciodată mai înainte, că patriotismul nu este suficient». Apoi ea a continuat să dea o mărturie clară şi hotărâtă despre credinţa ei personală în Domnul Isus Hristos şi siguranţa mântuirii ei, nu prin faptul că îşi dădea viaţa pentru alţii, ci pentru că El Îşi dăduse viaţa pentru ea. Apoi, într‑o pace desăvârşită, a aşteptat gloanţelor plutonului de execuţie. Cuvintele ei, patriotismul nu este suficient, au răsunat cu putere peste ani – şi totuşi mulţi uită aceasta. «De ce ar mai fi nevoie?», poate te întrebi. Răspunsul este: „Hristos!“ Doar prin credinţa în El sufletul poate să fie mântuit şi să primească cerul.H. A. Ironside

 Vineri 3 OCTOMBRIE

Şi a împărţit pe cei trei sute în trei cete şi a pus o trâmbiţă în mâna fiecăruia şi urcioare goale şi făclii în urcioare. Şi le‑a zis: „Uitaţi‑vă la mine şi faceţi la fel. Şi, iată, când mă voi duce la marginea taberei, va fi aşa: cum voi face eu, aşa să faceţi şi voi“.       Judecători 7.16,17

Armata aceasta care pleca la război era echipată într‑un mod ciudat. Armele lor nu corespundeau raţiunii omeneşti, iar tactica luptătorilor nu fusese învăţată în vreo şcoală de război. Aceşti bărbaţi însă aveau ochii îndreptaţi spre Domnul în toată simplitatea, fiind ascultători şi încrezători. Strigătul lor de luptă era măreţ şi arăta că erau siguri de victorie.Privirea acestor bărbaţi era îndreptată numai spre căpetenia lor, căci porunca lui era: „Uitaţi‑vă la mine!“. Dacă ar fi privit la duşman, în mod sigur ar fi fost descurajaţi din cauza superiorităţii lui numerice; însă ei nu s‑au gândit să privească la duşman, deoarece conducătorul pe care li‑l dăduse Dumnezeu le cerea toată atenţia şi supunerea. În timp ce se uitau la el, „fiecare stătea la locul lui“; făcând astfel, stând fiecare la locul lui, au format o oştire puternică, unită.Cea de‑a doua epistolă către Timotei corespunde acestei scene. S‑a spus despre ea că este o epistolă sumbră şi, într‑adevăr, ea are o latură întunecoasă, deoarece cuprinde relatări despre îndepărtarea de la adevăr a bisericii de nume – rezultatul alergării după lucrurile pământeşti.Situaţia descrisă în al treilea capitol al epistolei cu greu ar putea fi mai jalnică, şi totuşi vedem în ea o reprezentare exactă a stării în care se află astăzi biserica de nume. Dar Pavel nu privea într‑acolo; dincolo de conflictele şi de eşecurile de pe pământ, el avea ochii aţintiţi spre Hristosul înviat la dreapta lui Dumnezeu, iar rezultatul acestei priviri neclintite era un permanent triumf.J. T. Mawson

 Sâmbătă 4 OCTOMBRIE

Căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta Lui Dumnezeu: gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ.      Coloseni 3.1,2

În acest pasaj, lucrurile „de sus“ sunt puse în contrast cu „cele de pe pământ“. Lumea aceasta este ocupată cu planuri măreţe prin care omul caută, prin voia şi puterea sa proprie, să îmbunătăţească starea lumii şi să creeze o pace durabilă fără Dumnezeu şi fără Hristos. Privind în sus, vedem că scopul lui Dumnezeu este să instaureze un univers de fericire prin Hristos, unul în care Hristos va fi Capul şi Punctul Central. Dumnezeu a confirmat împlinirea scopului Său prin faptul că L‑a înălţat la dreapta Sa pe Acela pe care oamenii L‑au răstignit. Hristos pe cruce este mărturia clară a eşecului tuturor planurilor omeneşti; Hristos în glorie, la dreapta lui Dumnezeu, este dovada sigură că Dumnezeu Îşi va împlini hotărârea Sa.Textul arată clar că acolo sus este odihnă, deoarece Hristos este „aşezat“ la dreapta lui Dumnezeu. Oare nu ne spune Psalmul 16 că la dreapta lui Dumnezeu se află „belşug de bucurie şi desfătări pentru totdeauna“? Pot fi bucurii pe pământ, însă la dreapta lui Dumnezeu este belşug de bucurie. Pe pământ, desfătările sunt doar pentru un timp; în ceruri, ele sunt pentru totdeauna.Nu fac acestea parte din „lucrurile de sus“ la care suntem îndemnaţi să ne gândim, în loc să ne gândim la cele de pe pământ? Apostolul nu spune „lucrurile care sunt în lume“, ci „lucrurile care sunt pe pământ“. Cele lumeşti pot include multe lucruri care sunt complet rele şi a stărui în astfel de lucruri ar însemna întinare. Cele pământeşti conţin lucruri naturale care, în ele însele, nu sunt greşite şi totuşi, dacă gândurile noastre sunt prea ocupate cu acestea, ele vor micşora dorinţa noastră pentru lucrurile cereşti. H. Smith

  Duminică 5 OCTOMBRIE

Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării.      Psalmul 22.22

Cât de scump este să Îl vedem pe Domnul conducând laudele adunării, ale rămăşiţei slabe pe care El a strâns‑o prin moartea Sa şi pe care a înviorat‑o prin învierea Sa! (vedeţi Evrei 2.12). Dacă în suferinţă şi moarte a fost singur, acum El îi strânge pe cei care sunt ai Lui, aducându‑i în bucuria ce decurge din lucrarea Sa.Să remarcăm rezultatul lucrării Sale răsfrânt asupra caracterului laudelor noastre. După ce Hristos, fiind astfel înviat în binecuvântare, a vestit fraţilor Săi numele Dumnezeului şi Tatălui Său, lauda Sa este răspunsul şi rezultatul desăvârşit al acestei binecuvântări, al acestei relaţii binecuvântate de care Se bucură El ca Om. Iar după trudă şi durere, după ce a fost părăsit de Dumnezeu, ce trebuie să fi însemnat pentru El intrarea Sa, ca înviat dintre morţi, în lumina şi bucuria de nedescris a prezenţei lui Dumnezeu, în locul desăvârşit în care intrase pe cărarea vieţii! „Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna“ (Psalmul 16.10,11).În această stare îi aduce El acum pe fraţii Săi. El conduce corul laudei. Astfel, lauda noastră trebuie să fie potrivită cu plinătatea cu care Hristos cunoaşte şi Se bucură de rodul muncii Sale şi de relaţia în care El a intrat ca Om pe baza ei. Lauda noastră trebuie să corespundă Numelui pe care El îl are ca Acela care a fost auzit „dintre coarnele bivolilor“ şi care a fost înviat, astfel încât să ne putem alătura Lui în lauda către Tatăl Lui şi Tatăl nostru, Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru. În caz contrar, lauda noastră nu este în armonie cu El, Cel care conduce aceste laude într‑un mod atât de binecuvântat. Fie ca inimile să cunoască aceste înălţimi şi să le atingă şi, de acolo, să aducă laude!J. N. Darby

   Luni 6 OCTOMBRIE

Pentru că Dumnezeul care a spus: „Lumină să strălucească în întuneric“, El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoştinţei gloriei pe faţa lui Isus Hristos. Dar avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. Corinteni 4.6,7

Remediul lui Dumnezeu pentru problemele noastre (4)

Să privim la Hristos! După ce am experimentat în ce stare jalnică este carnea din mine, următorul pas este să accept învăţătura pe care Dumnezeu a dat‑o în multe locuri din Scriptură. El ne învaţă să ne îndepărtăm privirea de la sine şi să o îndreptăm spre Hristos. Şi, făcând astfel, căpătăm caracteristicile morale ale lui Hristos: ascultarea şi dependenţa de Dumnezeu, răbdarea, blândeţea, stăpânirea de sine şi multe altele. Acestea sunt prezentate în Galateni 5.22,23 ca fiind roada pe care Duhul Sfânt o realizează în mod practic în viaţa credinciosului. În 2 Corinteni 4.7, Pavel explică faptul că trupurile noastre, pe care el le numeşte „vase de lut“, conţin această comoară – Hristos locuind în cel credincios. Iar dacă vasul se sparge, atunci lumina străluceşte în afară.În 2 Corinteni 5.10, apostolul Pavel ne aminteşte că toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Tot ce am făcut de‑a lungul vieţii noastre va fi arătat în lumina prezenţei Sale sfinte. Vor fi arătate motivaţiile noastre şi tot ce am făcut căutând slava personală, chiar şi atunci când aceste lucruri vor fi fost amestecate cu slujba noastră pentru Domnul. Ceea ce a fost făcut în taină sau în public, la locul de muncă sau acasă, în discuţii private sau în predicare în public, toate vor fi dezvăluite.Cât de mult ar trebui acest lucru să ne conducă la a ne cerceta pe noi înşine! Dar nu uitaţi, când vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, firea păcătoasă nu va mai fi în noi. Vom fi cu El şi asemenea lui Hristos şi ne vom bucura că s‑a terminat odată pentru totdeauna cu vechea noastră natură egoistă şi păcătoasă. Doar ceea ce era din Hristos va rămâne pentru totdeauna. J. Redekop

    Marţi 7 OCTOMBRIE

Atunci vei pricepe temerea de Domnul şi vei găsi înţelepciunea lui Dumnezeu.        Proverbe 2.5

În Proverbe 2.1‑4 sunt opt îndemnuri care culminează cu versetul de azi. Aceste îndemnuri ne ajută să începem să înţelegem temerea de Domnul şi să găsim înţelepciunea lui Dumnezeu. Nu atât marele număr al cunoştinţelor teoretice ne ajută să‑L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne temem de Domnul, cât atitudinea inimii noastre.

Primeşte: Înseamnă a apuca sau a‑ţi însuşi. Cere‑I Domnului să îţi descopere un adevăr de fiecare dată când deschizi Cuvântul lui Dumnezeu, un adevăr pe care să ţi‑l poţi însuşi şi trăi!

Păstrează: Acest fapt presupune strângerea sau păzirea lor. Aceasta ne aminteşte de Psalmul 119.11: „Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta“. O comoară este preţuită şi păstrată cu drag. Se cuvine să preţuim zilnic Cuvântul lui Dumnezeu.

Pleacă‑ţi urechea: înseamnă a fi înclinat spre ceva. Trebuie să fim înclinaţi spre Cuvântul lui Dumnezeu, să avem urechea şi inima deschise pentru a‑l auzi, închizând uşa, îndepărtând orice ar distrage atenţia şi retrăgându‑ne în singurătate cu Domnul (Matei 6.6).

Îndreaptă‑ţi inima: Aceasta înseamnă să dau tot ce am – timpul şi energia mea.

Strigă: Arată dependenţa, asemenea unui bebeluş care ar muri dacă nu ar striga după ajutor! Şi noi suntem fără ajutor şi trebuie să strigăm în dependenţă de Domnul, recunoscându‑ne neputinţa.

Înalţă‑ţi glasul: Când strigăm către Domnul, înălţându‑ne glasul, recunoaştem că avem o nevoie urgentă!

Caută şi cercetează: Avem nevoie de acelaşi lucru care îi conduce pe oameni să sape după argint sau să caute comori ascunse. Partea tristă este că prea adesea oamenii arată mai mult interes în a dobândi belşug material, decât bogăţii spirituale.T. P. Hadley

Miercuri 8 OCTOMBRIE

Cel drept va trăi prin credinţă.      Romani 1.17

Cunoscutul verset din Habacuc (2)

Tema principală a Epistolei către Romani este îndreptăţirea. Ea arată cum omul, care este un păcătos vinovat, poate fi îndreptăţit şi socotit drept înaintea Dumnezeului cel Sfânt, ai Cărui ochi sunt atât de curaţi, încât nu pot privi nelegiuirea. A fi îndreptăţit sau a fi socotit drept este mai mult decât a fi iertat. Un hoţ poate fi iertat, însă aceasta nu schimbă cu nimic faptul că el este hoţ. A fi socotit drept înseamnă a fi considerat drept ca şi cum nu ai fi păcătuit niciodată.Aceasta este o cerinţă absolută pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu, pentru a fi primiţi în casa noastră cerească, unde nu este nicio urmă de păcat. Cuvântul lui Dumnezeu afirmă în mod clar că „nu este niciunul drept, niciunul măcar“ şi că „din faptele legii, nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui“ (Romani 3.10,20). În acelaşi timp, această epistolă proclamă vestea bună sau evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu spre mântuire pentru oricine crede. Aceasta este cu adevărat o veste bună, pentru că, „după cum este scris: cel drept va trăi prin credinţă“. Iată începutul păcii şi al bucuriei adevărate! Cum poate fi credinciosul altfel decât fericit în Domnul Isus Hristos, pe care, chiar dacă nu Îl vedem acum, noi Îl iubim şi ne bucurăm mult cu bucurie de nespus şi glorioasă! (1 Petru 1.8). Cât de minunate sunt planurile Lui pentru noi, planuri pe care El le‑a avut în gând mai înainte de întemeierea lumii! Cât de minunat şi de glorios! El, Cel care ne‑a îndreptăţit, poate să ne păzească de poticnire şi să ne aşeze înaintea gloriei Sale fără vină şi cu mare bucurie (Iuda 24).Nu voi uita niciodată noaptea (de acum 60 de ani) când am împărţit camera mea cu o persoană recent convertită din sudul Egiptului. Toată noaptea el L‑a lăudat pe Dumnezeu, chiar şi în somn, sau ori de câte ori se întorcea în pat. Chiar dacă nu am putut dormi nici măcar un minut, a fost o experienţă minunată.A. M. Behnam

Joi 9 OCTOMBRIE

Şi Domnul a deschis ochii lui Balaam şi a văzut pe Îngerul Domnului stând în drum şi sabia scoasă în mâna Sa; şi S‑a plecat şi S‑a aruncat cu faţa la pământ. Şi Îngerul Domnului i‑a zis: „Pentru ce ţi‑ai bătut măgăriţa de trei ori până acum? Iată, am ieşit să îţi stau împotrivă, deoarece calea pe care mergi este spre prăpăd înaintea Mea“. Numeri 22.31,32

Falşi profeţi şi profeţiile lor – Balaam

Balaam deschide şirul profeţilor falşi din Scriptură. Chiar dacă el Îl cunoştea în mod clar pe Dumnezeul cel adevărat şi chiar dacă fusese avertizat de El să nu meargă împreună cu trimişii lui Balac, împăratul Moabului, el a plecat totuşi. Se aştepta ca acest împărat să îl răsplătească din plin pentru blestemul adus asupra lui Israel. În scurta sa carte, Iuda ne avertizează şi pe noi cu privire la repetarea greşelii lui Balaam. Dumnezeu este pentru poporul Său. El îi păzeşte chiar şi de duşmanii de care ei nu sunt deloc conştienţi. Ce Dumnezeu minunat avem!De trei ori, Îngerul Domnului i‑a blocat drumul lui Balaam. De două ori a reuşit măgăriţa să se ferească de Înger, însă a treia oară a fost imposibil, aşa că s‑a culcat jos, sub Balaam. De fiecare dată, acesta a bătut‑o. A treia oară, Domnul i‑a permis măgăriţei să îi vorbească lui Balaam, mustrându‑l. Apoi Îngerul l‑a lăsat să îşi continue calea, însă îi era îngăduit să vorbească doar ceea ce Dumnezeu dorea ca el să spună.De trei ori a construit Balac şapte altare şi a oferit şapte viţei şi şapte berbeci. De fiecare dată, Dumnezeu a schimbat eforturile lui Balaam de a‑l blestema pe Israel în binecuvântare, mâniindu‑l astfel cumplit pe Balac. Dumnezeu l‑a folosit pe acest profet rău, care căuta să arunce blesteme împotriva lui Israel, pentru a rosti profeţii minunate cu privire la Israel, atât pentru prezent, cât şi pentru viitor, vestind chiar domnia viitoare a Domnului Isus.Ce încurajare să vedem că Dumnezeu este mai mare decât toată puterea lui Satan! În ciuda numeroaselor lor răzvrătiri, El i‑a păzit pe cei din poporul Israel chiar şi atunci când ar fi trebuit să îi pedepsească. Tot la fel, nici astăzi oamenii sau duhurile rele nu‑I pot zădărnici lui Dumnezeu planurile faţă de poporul Său.E. P. Vedder, Jr.  

Vineri 10 OCTOMBRIE

Domnul Şi‑a căutat un om după inima Sa şi Domnul l‑a rânduit conducător peste poporul Său.         1 Samuel 13.14

Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va face toată voia Mea.  Fapte 13.22

Ce L‑a putut face pe Dumnezeu să îl numească pe David „om după inima Sa“, cu toate că El cunoştea multele păcate pe care avea să le facă acesta în timpul vieţii sale? Spre exemplu: a comis o crimă pentru a‑şi acoperi adulterul făcut cu soţia unui alt bărbat (2 Samuel 11.4,14‑17); a fost îndemnat de Satan să numere pe Israel, deşi ştia că nu este bine ce face (1 Cronici 21.1; 2 Samuel 24.10).În ciuda tuturor eşecurilor sale, David a fost, mai presus de orice, un om al mărturisirii şi al pocăinţei. Atunci când a fost pus în faţa păcatelor sale, el le‑a recunoscut şi le‑a mărturisit imediat. Astfel, atunci când este tras la răspundere de către Natan, el răspunde imediat: „Am păcătuit împotriva Domnului“ (2 Samuel 12.13). Să observăm de asemenea şi răspunsul său dat cu inima zdrobită în Psalmul 51. În Psalmul 32, el face aluzie la un moment când a păcătuit şi totuşi a păstrat tăcerea (versetul 3) pentru o vreme; când convingerea faptului că a păcătuit s‑a instalat însă în conştiinţa sa, afectând chiar şi trupul său, atunci el „şi‑a mărturisit Domnului fărădelegile“ (versetul 5). Şi a fost iertat de păcatul său.Să ne întrebăm fiecare în parte: «Menţin eu oare o conştiinţă atentă şi sensibilă înaintea lui Dumnezeu?». Atunci când Duhul Sfânt ne convinge de păcat, vorbind fie în mod direct duhului nostru, fie printr‑un alt om, cum ne comportăm noi faţă de această atenţionare? Încercăm oare să înăbuşim chinurile condamnării prin plăceri? Facem lucrurile doar pe jumătate, recunoscându‑ne doar înaintea lui Dumnezeu păcatul, în timp ce ne îndreptăţim înaintea oamenilor şi îi acuzăm pe alţii? Sau ne recunoaştem imediat vina atât înaintea oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu? Doar făcând aşa în mod constant ne putem considera ca oameni „după inima Sa“!P. L. Canner

Sâmbătă 11 OCTOMBRIE

Pentru că ştim că toată creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere până acum.   Romani 8.22

Domnul Isus i‑a învăţat pe ucenicii Săi că Tatăl „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5.45). Mila Sa se revarsă peste toţi oamenii, bunătatea Sa nu face selecţie, deoarece şi cel credincios şi cel necredincios iau parte în mod egal la binecuvântările Sale zilnice. Dar, după cum bunătatea Sa este asupra tuturor, la fel şi încercările vieţii îi însoţesc şi pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi. După cum spunea odată Shakespeare, marele poet englez: „Noi toţi avem parte de greul vieţii“.Toţi oamenii experimentează suferinţă, indiferent de poziţia lor spirituală înaintea lui Dumnezeu, pentru că toţi suntem parte a acestei creaţii care suspină. Boală, pierderi, sărăcie şi alte dureri sunt adesea trăite atât de cel credincios, cât şi de cel necredincios. Lumea noastră tristă suspină şi este în durerile naşterii din cauza păcatului omului la „Cădere“. Pavel spune că şi noi, cei credincioşi, trecând prin necazurile acestei vieţi, suspinăm împreună cu restul creaţiei.Dar, dacă suferinţa umple această lume, cum de mai putem vedea dragostea lui Dumnezeu? Dacă privim la această „creaţie care suspină“, vedem realitatea crudă a ceea ce a făcut păcatul, însă dragostea Lui nu o putem desluşi acolo. Experimentăm mulţimea îndurărilor Sale, soarele şi ploaia Sa, însă nu vedem acolo dragostea lui Dumnezeu. Minunile uimitoare ale creaţiei ne pun în uimire faţă de puterea şi gloria Sa, dar nici acolo nu se vede dragostea Sa. Vedem dragostea Sa atunci când ne întoarcem spre cruce şi Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu suferind pentru păcat, deoarece „în aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L‑a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El“ (1 Ioan 4.9). Noi cunoaştem acum libertatea harului, însă această creaţie în suspine aşteaptă „libertatea gloriei“, momentul când va fi eliberată de robia ei la descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8.19‑21).B. Reynolds

Duminică 12 OCTOMBRIE

Femeia, când naşte, se întristează, pentru că i‑a venit ceasul; dar, după ce a născut copilul, nu‑şi mai aduce aminte de necaz, pentru bucuria că s‑a născut un om în lume. Şi voi deci sunteţi, în adevăr, întristaţi acum; dar vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.     Ioan 16.21,22

Este frumoasă ilustraţia pe care o avem aici, aceea a unei viitoare mame. Durerea şi suferinţa trebuie să vină înaintea bucuriei. Ce minunat totuşi că Domnul Isus vorbeşte aici despre suferinţa ucenicilor Săi, şi nu despre propria Sa suferinţă care, în realitate, a fost infinit mai profundă în comparaţie cu a lor! În faţa tuturor suferinţelor pe care le ştia aşezate în dreptul Lui, El S‑a aplecat plin de har şi de dragoste asupra suferinţelor alor Săi. Este semnul unei dragoste complete, desăvârşite. El îi încurajează, amintindu‑le că rezultatul durerilor naşterii este o bucurie atât de copleşitoare, încât suferinţa este dată uitării.Ei sufereau acum auzind că El urma să îi părăsească. Cu siguranţă că suferinţa lor avea să crească foarte mult când vor privi groaznica scenă a răstignirii Sale. Ei au înţeles destul de puţin din ce avea să se întâmple, deşi Domnul le spusese; nu au înţeles nici adevărul preţios al cuvintelor Sale, că El îi va vedea din nou şi că va aduce mare bucurie inimilor lor, iar toate acestea pentru că nici nu le trecea prin minte că El va învia din morţi, cu toate că El le spusese acest lucru de multe ori înainte.Cuvintele Sale de mângâiere îi asigură însă că bucuria lor va fi atât de mare, încât nimeni nu va putea să le‑o ia. Şi aşa a fost, cu toate că El i‑a lăsat şi S‑a întors la Tatăl Său. Căci faptul că Domnul Isus li S‑a arătat după înviere presupune o apropiere de ei care, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, a fost păstrată de‑a lungul acestei dispensaţii a harului.L. M. Grant

Luni 13 OCTOMBRIE

Leagă mărturia, pecetluieşte legea între ucenicii Mei.                   Isaia 8.16

Era un timp (asemenea celui actual) când omul a părăsit încrederea în Dumnezeu şi în Cuvântul Său şi, în schimb, a încheiat alianţe ca sursă a siguranţei sale. Reţin, împăratul Siriei, s‑a unit cu Pecah, fiul lui Remalia, împăratul lui Israel, pentru a merge împotriva lui Iuda, însă nu a avut izbândă, deoarece „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda“ (Geneza 49.10). În plus, era un timp caracterizat de falsă pietate, când răbdarea lui Dumnezeu a fost pusă la încercare. Ahaz, împăratul lui Iuda, a fost invitat de Domnul să ceară un semn ca dovadă că Dumnezeu îi va apăra, însă el a refuzat cu aceste cuvinte: „Nu voi cere şi nu‑L voi ispiti pe Domnul“ (Isaia 7.12). Aceste cuvinte pot părea foarte evlavioase şi reverenţioase, însă în realitate Ahaz nu avea credinţă. El se încredea mai degrabă în asirieni pentru protecţie (vedeţi 2 Împăraţi 17.7).Toate alianţele făcute de oameni, fie ele politice, militare sau economice, vor sfârşi în eşec. Acesta a fost cazul lui Israel şi al Siriei şi tot la fel va fi şi pentru alianţa viitoare despre care Ioan scrie: „Şi cele zece coarne, pe care le‑ai văzut, sunt zece împăraţi … Aceştia sunt într‑un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei. Aceştia vor lupta împotriva Mielului şi Mielul îi va învinge“ (Apocalipsa 17.12‑14). Deci, în ciuda necredinţei omului (2 Petru 3.4), Domnul va veni pentru a‑Şi izbăvi poporul. Aşadar, ei nu trebuie să se teamă, ci să Îl sfinţească pe Domnul în inimile lor şi să‑L aştepte.Legea şi mărturia Sa sunt poate respinse de către lumea profană sau cea religioasă, însă sunt legate şi pecetluite între ucenicii Săi. Isus S‑a rugat: „Pentru că le‑am dat cuvintele pe care Mi le‑ai dat Tu şi ei le‑au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M‑ai trimis“ (Ioan 17.8). În calitate de ucenici ai Săi, haideţi să ne alipim de El şi de Cuvântul Său, indiferent ce poate lumea să spună sau să facă.R. A. Barnett

Marţi 14 OCTOMBRIE

Pentru că noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos Isus ca Domn, iar pe noi înşine ca robi ai voştri, pentru Isus.  2 Corinteni 4.5

Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun.   Romani 7.18

Remediul lui Dumnezeu pentru problemele noastre (5)

Eul – cea mai mare piedică! Cea mai mare piedică a lucrării Duhului în cel credincios este eul. Eul bun sau rău este tot eu. Părerea bună despre sine, respectul de sine, imaginea de sine, dragostea de sine reprezintă preocuparea prea multă cu omul greşit, cu omul pe care Dumnezeu l‑a dat deoparte şi l‑a condamnat prin moartea lui Hristos. Dumnezeu nu încearcă să îmbunătăţească omul în carne, ci, mai degrabă, a adus un alt Om, Omul Hristos Isus. Aceasta este o lecţie grea pe care noi trebuie să o învăţăm: „Cele vechi s‑au dus; iată, toate s‑au făcut noi“ (2 Corinteni 5.17).Se poate ridica următoarea întrebare: cum poate această învăţătură să ne ajute la rezolvarea problemelor noastre? În primul rând, trebuie să recunoaştem că „în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun“ (Romani 7.18). Problemele care creează atât de multe necazuri în vieţile noastre individuale, în familiile noastre şi în adunări îşi găsesc izvorul în carnea noastră. Dacă nu învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu că această carne nu foloseşte la nimic, atunci Dumnezeu ne va învăţa din propriile noastre eşecuri! Cât de trist este dacă trebuie să învăţăm astfel!Şi ceea ce este încă şi mai grav este faptul că L‑am întristat pe Duhul Sfânt şi că fiecare greşeală sau păcat a avut nevoie de acele suferinţe adânci ale lui Hristos pe cruce. Astfel, învăţând cât de jalnică este carnea în mine, mă întorc de la mine şi îmi îndrept ochii credinţei spre Hristos, găsind în El obiectul unei plăceri supreme; Unul în care Dumnezeu Îşi găseşte bucuria şi satisfacţia veşnică.J. Redekop

Miercuri 15 OCTOMBRIE

Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie mare.      Matei 24.30

Această profeţie despre întoarcerea Sa în glorie a fost făcută de Hristos Însuşi. Israel ştia bine că poporul lor trebuia să fie foarte mare – chiar centrul măreţiei şi al binecuvântării ce nu mai fuseseră cunoscute înainte de întreg pământul. Aceasta a fost tema principală a profeţilor care au trudit astfel pentru a‑l aduce pe Israel înapoi la Domnul, până când El Însuşi putea împlini această schimbare minunată. Mesia – Hristosul – va împlini aceasta!Schimbarea măreaţă pe care noi, creştinii, o aşteptăm odată cu întoarcerea Sa nu este aceea de a fi transferaţi dintr‑o condiţie pământească într‑o altă condiţie tot pământească, ci, dintr‑una pământească, într‑una cerească. Ce stare tristă deci pentru acei creştini care reduc creştinismul la o stare de sănătate trupească sau de prosperitate financiară!Cât de mângâietor este să ştim – în mijlocul gemetelor tot mai mari ale unei creaţii în suspine – că această creaţie va înceta curând să suspine şi va răsuna întruna de laude pline de bucurie de la un capăt la celălalt! Câtă laudă se naşte în inima credinciosului la gândul că, înainte ca această schimbare să aibă loc pe pământ, el va fi luat de pe pământ în ceruri pentru a fi unit cu Hristos în stăpânirea Sa asupra lui Israel şi a întregului pământ! Nu este puţin lucru să fii martor, în cuvânt, în umblare şi în caracter, pentru o asemenea chemare. Pentru că mântuirea noastră a fost foarte scumpă pentru Domnul nostru, de aceea şi credincioşia ta faţă de El te va costa ceva şi pe tine. Dar, dacă te gândeşti la cât de mult L‑a costat pe El, ţi se va mai părea oare că eşti chemat la un sacrificiu prea mare? P. J. Loizeaux

Joi 16 OCTOMBRIE

Şi au luat viţelul … şi l‑au pregătit. Şi au chemat numele lui Baal de dimineaţă până la amiază, zicând: „Ascultă‑ne, Baale!“. Dar n‑a fost niciun glas şi n‑a răspuns nimeni. Şi săreau împrejurul altarului pe care îl făcuseră … Şi au strigat cu glas tare şi şi‑au făcut tăieturi după obiceiul lor, cu săbii şi suliţe, până a ţâşnit sângele pe ei … Dar n‑a fost nici glas, nici cineva care să răspundă, nici luare‑aminte.     1 Împăraţi 18.26,28,29

Falşi profeţi şi profeţiile lor – Profeţii Izabelei

Izabela, soţia lui Ahab, era o prinţesă sidoniană. Deşi Israel căzuse deseori în idolatrie şi mai înainte, aceşti doi soţi nelegiuiţi au fost cei care au introdus oficial în Israel închinarea la Baal şi la Aşera. Aici nu mai era o chestiune de libertate religioasă, deoarece Izabela încerca să‑i îndepărteze pe toţi profeţii Domnului. Ea întreţinea 450 de profeţi ai lui Baal şi 400 de profeţi ai Aşerei care mâncau la masa ei (1 Împăraţi 18.19). Răul nu poate tolera binele, după cum vedem şi în cazul Domnului Isus; citim că „cei care Mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului Meu; cei care vor să Mă piardă, care pe nedrept Îmi sunt vrăjmaşi, sunt puternici“ (Psalmul 69.4).Ilie a propus acestor profeţi o „întrecere“ pentru a stabili cine era Dumnezeul adevărat. Ceata falşilor profeţi a fost prima care a primit ocazia de a jertfi şi de a se ruga dumnezeului lor, însă toate eforturile s‑au dovedit zadarnice. După câteva ore, Ilie a început să îi ia peste picior. Ei au devenit şi mai frenetici în încercările lor de a‑şi trezi zeul ca să le trimită foc din ceruri pentru a mistui jertfa lor. Totul a fost însă în zadar. Dumnezeii lor erau idoli morţi.Înainte de a se ruga, Ilie a turnat douăsprezece vedre de apă peste jertfa sa, peste lemnele, peste altarul şi chiar peste şanţul din jur. Apoi el L‑a chemat pe Domnul pentru a Se răzbuna şi pentru a arăta că El, Domnul, era singurul Dumnezeu adevărat. Dumnezeu a răspuns cu foc, care a mistuit tot, chiar şi apa din şanţul din jur! Dovada era evidentă. Profeţii falşi ai Izabelei au fost executaţi fără întârziere.E. P. Vedder, Jr.

Vineri 17 OCTOMBRIE

Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.                Apocalipsa 2.19

Scrisoarea către Tiatira anticipă starea Bisericii mărturisitoare în Evul Mediu. Domnul este prezentat ca Fiul lui Dumnezeu având ochii ca o flacără de foc (văzând tot răul) şi picioarele ca arama strălucitoare (gata să acţioneze împotriva răului).În timpul acestei perioade, Biserica mărturisitoare a avut un devotament deosebit, exprimat prin dragoste, credinţă şi răbdare. Istoria confirmă cuvintele Domnului, deoarece, în ciuda marii ignoranţe şi a superstiţiei care erau în timpul Evului Mediu, mulţi s‑au lepădat de ei înşişi şi au suferit cu răbdare pentru numele lui Hristos.În ciuda devotamentului existent la nivel individual, în timpul acestei perioade însă Biserica mărturisitoare a cunoscut „adâncimile lui Satan“, deoarece în acel timp Papalitatea, sistemul simbolizat prin „femeia Izabela“, a ajuns în prim‑plan. Vedem în aceasta slăvirea cărnii, deoarece această femeie „îşi zice profetesă“. Biserica şi‑a luat poziţia de învăţător, enunţând doctrine, conducând către o alianţă profană cu lumea şi stabilind un sistem idolatru prin închinarea la imagini şi la sfinţi. În timp, Biserica mărturisitoare a căutat să se înalţe, conducând lumea şi urmărind propriile plăceri. Rezultatul este o Biserică mărturisitoare peste care cade judecata pătrunzătoare a Domnului şi sentinţa morţii.Totuşi, Domnul avea încă o rămăşiţă care era departe de această învăţătură falsă şi străină de adâncimile lui Satan. Astfel de oameni nu aşteaptă pocăinţa sau reformarea acestui sistem păcătos, ci, în mod individual, ţin cu tărie adevărul până va veni Domnul. Atunci ei îşi vor primi răsplata.H. Smith

Sâmbătă 18 OCTOMBRIE

Avraam, tatăl nostru, n‑a fost el îndreptăţit

din fapte?   Iacov 2.21

Propovăduieşte apostolul Iacov aici o „evanghelie a faptelor“, după cum susţin unii? Contrazice el oare învăţătura apostolului Pavel despre îndreptăţirea prin credinţă? Pentru a înţelege aceasta este important să vedem că scopul Epistolei lui Iacov este de a‑i îndemna pe credincioşi în ceea ce priveşte practica vieţii creştine şi de a‑i feri astfel de separarea credinţei de trăirea practică. Cheia înţelegerii epistolei o constituie chiar cuvintele sale: „Arată‑mi“ (Iacov 2.18). Dacă cineva mărturiseşte că are credinţă, aceasta se poate vedea doar prin faptele sale şi nu doar prin cuvinte. Când Iacov vorbeşte despre îndreptăţire, el nu se ocupă de îndreptăţirea sufletului înaintea lui Dumnezeu, ci mai degrabă de îndreptăţirea credinţei noastre înaintea oamenilor. Pavel vorbeşte despre îndreptăţirea noastră faţă de Dumnezeu; Iacov vorbeşte despre îndreptăţirea înaintea omului. Una are de‑a face cu poziţia noastră, cealaltă cu starea noastră.Credinţa adevărată va fi întotdeauna dovedită prin fapte. Atât Avraam, cât şi Rahav şi‑au arătat credinţa lor prin faptele lor (Iacov 2.21‑26). Ei nu au fost mântuiţi prin fapte, ci faptele erau dovada credinţei lor în Dumnezeul cel viu. Ceea ce este interesant cu privire la aceşti doi eroi ai credinţei din Vechiul Testament este că faptele lor nu erau acelea pe care omul natural le‑ar considera eroice. Faptele lor ar fi considerate ciudate de către majoritatea oamenilor: Avraam l‑a adus jertfă pe fiul său, iar Rahav şi‑a trădat ţara! Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre!Reiese clar din Scriptură că faptele urmează mântuirea noastră şi nu o preced (Tit 2.11,12). Înainte de a fi mântuiţi, noi puteam să facem doar „fapte moarte“ şi, în multe cazuri, „lucrări rele“ (Coloseni 1.21; Evei 6.1; 9.14). Nu doar că faptele noastre urmează mântuirea, ci Dumnezeu a ales şi care vor fi acele fapte: „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le‑a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2.10). Orice persoană care este născută din nou va întreba de îndată: „Ce să fac, Doamne?“ (Fapte 22.10).B. Reynolds

Duminică 19 OCTOMBRIE

[Andrei i‑a spus lui Petru:] Noi L‑am găsit pe Mesia (care, tradus, înseamnă: Hristos). Şi l‑a dus la Isus … Isus l‑a găsit pe Filip şi i‑a spus: „Urmează‑mă“ … Filip l‑a găsit pe Natanael şi i‑a spus: „Noi L‑am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, Fiul lui Iosif“ … Natanael … I‑a zis: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti Împăratul lui Israel!“.     Ioan 1.41,43,45,49

Domnul nostru Isus este numit de două ori Rabi (Ioan 1.38,49), nume care înseamnă „Învăţător“ (Ioan 1.38). Faptul că Duhul consemnează aceasta nu poate fi lipsit de importanţă pentru noi, de vreme ce Isus este aceasta în mod preeminent. Toţi cei care doreau să înveţe despre Tatăl trebuia să vină la El. El spunea „cuvântul lui Dumnezeu“ (Luca 5.1) şi învăţa aceasta cu înţelepciune şi cu autoritate superioară, rostind cuvinte de har şi adevăr. Era bine ştiut că, atunci când avea să vină Mesia, El urma să fie Învăţătorul desăvârşit, autoritatea supremă (vedeţi Ioan 4.25), astfel că noii recrutaţi L‑au recunoscut ca atare.Trebuie să observăm că ei Îl numesc „Fiu al lui Iosif“, ceea ce înseamnă că Iosif era ştiut şi recunoscut ca fiind din linia lui David, deoarece ei spun că Isus, ca Fiu al lui Iosif, era Acela despre a cărui venire a fost profeţit în lege şi prin profeţi.Apoi Isus este numit întâi Fiu al lui Dumnezeu şi doar după aceea „Împăratul lui Israel“, deoarece ca Fiu al lui Dumnezeu este El „Unsul Său“, a Cărui venire este profeţită în Psalmul 2. Totuşi, ca răspuns la declaraţia lui Natanael, El Îşi afirmă titlul de „Fiu al omului“ (Ioan 1.51). Nu trebuie niciodată pierdut din vedere faptul că El, în calitate de Fiu al omului, este moştenitorul stăpânirii date omului asupra pământului; şi, deoarece omul a pierdut‑o prin păcat, El trebuia ca mai întâi să o răscumpere.Prin această răscumpărare lucrată de El va intra El, la timpul hotărât, în moştenirea Sa, stăpânirea peste toate lucrurile, şi, cu adevărat, o va împărţi cu noi, cei răscumpăraţi prin sângele Său scump.J. Bloore

Luni 20 OCTOMBRIE

Să‑ţi aducă o viţea roşie fără cusur, în care nu este cusur şi peste care n‑a fost jug niciodată. Şi s‑o daţi preotului Eleazar şi el s‑o scoată afară din tabără.    Numeri 19.2,3

Jertfele în cartea Numeri (6)

Binecuvântatul nostru Domn Isus, Cel care niciodată nu a păcătuit, a venit pentru a înfrunta şi a birui puterea morţii. Această putere a intrat în lume prin păcat (Romani 5.12), însă Hristos, Cel fără păcat, avea să o înfrunte prin moarte! În general, Domnul Isus este prefigurat prin jertfe de parte bărbătească, care simbolizează puterea, loialitatea, stabilitatea, maturitatea sau alte calităţi. Un mascul este în mod obişnuit caracterizat prin energie şi acţiune: accentul cade pe activitate. La viţeaua roşie, o femelă, se pune accent pe condiţia ei.Culoarea roşie o pune în legătură cu pământul. Astfel, cel de‑Al Doilea Om, Domnul nostru, a avut o legătură strânsă cu pământul, fiind născut dintr‑o femeie (Galateni 4.4). Primul Adam a fost luat din acest pământ, a fost pământesc (1 Corinteni 15.47) şi inocent, însă a căzut şi, în căderea sa, a tras întreaga rasă umană după el. Pe de altă parte, ultimul Adam, numit şi cel de‑Al doilea Om, a avut o legătură cu acest pământ prin Maria şi astfel prin naşterea Sa din fecioară, însă El era din eternitate (Mica 5.2).Fiinţele umane nu vor înţelege niciodată pe deplin misterul întrupării: Dumnezeu descoperit în carne. Perfecţiunile lui Hristos sunt rezumate prin trei expresii referitoare la viţea: „Fără cusur, în care nu este cusur şi peste care n‑a fost jug niciodată“. Hristos a ales de bunăvoie să facă voia lui Dumnezeu şi să împlinească lucrarea Sa (Ioan 4.34).A. E. Bouter

Marţi 21 OCTOMBRIE

Suntem încrezători, spun, şi ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi străduim să Îi fim plăcuţi, fie că suntem acasă, fie că suntem departe de casă. Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.   2 Corinteni 5.8‑10

Remediul lui Dumnezeu pentru problemele noastre (6)

Hristos este cu adevărat remediul – Dacă şi noi, asemenea lui Pavel, ne‑am trăi viaţa în lumina „acelei zile“, ce diferenţă ar produce acest lucru! Este cu mult mai uşor să cântăm: „Nu urmăm pe nimeni altcineva decât pe Hristos“, decât să trăim ceea ce cântăm. A trăi aceste cuvinte înseamnă că ele determină cum mă îmbrac, cum îmi cheltuiesc banii, unde îmi petrec concediul, cum îi vorbesc soţului sau soţiei, ce atitudine am faţă de copiii mei. Îmi vor influenţa relaţiile în cămin, la locul de muncă şi în lume. Dar, lucrul cel mai important, ele vor crea în adunare o atmosferă care Îl onorează pe Hristos; într‑adevăr, acesta este gândul lui Hristos.Având gândul lui Hristos, vom fi pregătiţi pentru a face faţă tuturor pericolelor. Vom putea să luăm decizii spirituale. Vom înţelege atunci cu cine putem avea părtăşie şi ce legături sunt nescripturistice şi ne pot întina. Separarea reală şi trăirea sfântă se găsesc doar acolo unde este dragoste pentru Hristos şi ascultare faţă de Cuvântul Său. Atunci nu vom mai întreba: «Ce este rău în aceasta sau în aceea?», ci: «Ce Îi face plăcere lui Hristos?».Pavel încheie acest pasaj cu un cuvânt de încurajare: „Având deci aceste promisiuni“ (2 Corinteni 7.1). Dacă Îi vom permite lui Dumnezeu să lucreze în vieţile noastre, vom experimenta pacea şi bucuria adâncă a părtăşiei cu Tatăl. Aceasta va face să pălească suferinţa sau durerea prin care trecem. Credinţa priveşte dincolo de prezent şi apreciază totul în lumina eternităţii.J. Redekop

Miercuri 22 OCTOMBRIE

Iar că prin lege nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că „cel drept va trăi prin credinţă“.           Galateni 3.11

Cunoscutul verset din Habacuc (3)

În Epistola către Romani, Duhul Sfânt, prin apostolul Pavel, învaţă clar şi categoric că suntem îndreptăţiţi doar prin credinţă, şi nu prin credinţă şi prin faptele legii. Cu toate acestea, erau învăţători falşi care se împotriveau acestui adevăr de bază, spunându‑le credincioşilor că trebuie să se circumcidă şi să păstreze anumite zile şi tradiţii iudaice. Chiar dacă este foarte trist acest fapt, suntem mulţumitori că Domnul a permis să se întâmple aceasta în zilele apostolilor, astfel încât noi să putem avea răspunsul în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Şi ce răspuns minunat avem în Epistola către Galateni! Este trist că mulţi nu studiază Galateni, gândind că este o epistolă prea grea pentru a fi înţeleasă. Martin Luther numea Epistola către Galateni: «Draga mea prietenă». Ce bucurie să citeşti apărarea divină a acestui adevăr de bază, anume că cel drept va trăi prin credinţă! „Dacă dreptatea este prin lege“, spunea apostolul inspirat, „atunci degeaba a murit Hristos“. În esenţă, aceasta ar însemna să dai deoparte harul lui Dumnezeu (Galateni 2.21). Epistola către Galateni accentuează nu doar faptul că cel credincios este îndreptăţit prin credinţă, ci şi că această credinţă este autoritatea vieţii sale. Ca oameni credincioşi, noi suntem mântuiţi prin har, prin credinţă, şi trăim prin aceeaşi credinţă în Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.Este un lucru periculos pentru oricine să se pună singur sub lege. Ce avertizare severă avem în Galateni 3.10: „Pentru că toţi cei care sunt din faptele legii sunt din blestem, pentru că este scris: «Blestemat este oricine care nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii, ca să le fac㻓! Să observăm cele două cuvinte: „stăruie“ şi „toate“. Aceasta înseamnă totul – 99 de procente nu sunt suficiente. Urmarea lor este blestemul. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că ne‑a scăpat din blestemul legii! Am fost aduşi într‑o nouă relaţie, aceea de copii ai lui Dumnezeu.A. M. Behnam

Joi 23 OCTOMBRIE

Şi Domnul a zis: „Cine va amăgi pe Ahab, ca să se suie şi să cadă în Ramot‑Galaad?“ … Şi a ieşit un duh şi a stat înaintea Domnului şi a zis: „Eu îl voi amăgi“. Şi Domnul i‑a zis: „Cum?“. Şi el a zis: „Voi ieşi şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor profeţilor lui“. Şi Domnul a zis: „Îl vei amăgi şi vei reuşi; ieşi şi fă aşa!“.   1 Împăraţi 22.20‑22

Falşi profeţi şi profeţiile lor – Profeţii lui Ahab

Profeţii protejaţi de Izabela, care slujeau lui Baal şi Aşerei, au avut un sfârşit ruşinos. Însă profeţi falşi se găsesc destul de uşor; sunt foarte numeroşi şi în societatea de astăzi! În prezenţa lui Iosafat, a împăratului lui Iuda care se temea de Dumnezeu, aceşti 400 de falşi profeţi foloseau numele Domnului în profeţiile lor (1 Împăraţi 22.11,12). Astfel de predicatori se găsesc şi în zilele noastre. Cei mai mulţi oameni ai lumii de azi nu vor să audă învăţătura sănătoasă, ci, „dorind să‑şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr … spre basme“ (2 Timotei 4.3,4).Cu toate că s‑a pus pe sine însuşi într‑o poziţie dificilă şi greşită, aliindu‑se cu Ahab fără să Îl întrebe pe Dumnezeu, Iosafat, spre onoarea sa, nu a avut încredere în aceşti profeţi dirijaţi politic. Iosafat a insistat să audă un adevărat profet al Domnului şi astfel Ahab l‑a invitat pe Mica, fiul lui Imla, un om pe care spunea că îl urăşte „pentru că nu profeţeşte de bine despre mine, ci de rău“ (1 Împăraţi 22.8). Omul lumii acesteia nu‑l va aprecia niciodată pe adevăratul profet al lui Dumnezeu!Mica, deşi fusese avertizat să fie de acord cu profeţii lui Ahab, atunci când este pus să vorbească adevărul în numele Domnului, el procedează ca atare. El profeţeşte moartea lui Ahab în luptă şi înfrângerea lui Israel. Începe prin a le descrie celor doi împăraţi o scenă solemnă din ceruri, unde Domnul trimite un duh pentru a fi un duh de minciună în gura celor 400 de profeţi ai lui Ahab. În 2 Tesaloniceni 2.11,12 vedem că, şi în viitor, Dumnezeu va trimite o amăgire tuturor acelora care refuză să creadă adevărul în acest timp de har.E. P. Vedder, Jr.

Vineri 24 OCTOMBRIE

Iar fără credinţă este imposibil să‑I fii plăcut, pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că‑i răsplăteşte pe cei care‑L caută.     Evrei 11.6

Oamenii spun: «Văd, deci cred»; însă noi spunem: «Cred, deci văd». Răsturnăm proverbul: credinţa ne este văz, auz, gust şi pipăit; este atât de puternică în noi, încât nu doar că ştim că există Dumnezeu, ci Îl privim ca pe marea Forţă motrice a universului şi ca pe Acela pe care ne bazăm pentru ajutorul zilnic. Prin urmare, obiceiul creştinului este să apeleze la Dumnezeu în orice slăbiciune, să strige către Dumnezeu în orice pericol. El nu se roagă gândind că rugăciunea este un exerciţiu evlavios, dar nefolositor; ci crede că este o acţiune ce va avea un rezultat, crede că este cererea convingătoare a unui copil faţă de părintele său, răsplătită cu dăruirea iubitoare a binecuvântării.Credinciosul nu priveşte înspre cer dintr‑un instinct firesc de a spera în zile mai bune şi de a se încuraja cu o închipuire evlavioasă despre providenţă; ci el priveşte înspre cer, deoarece Dumnezeu chiar este acolo, atent, tandru, înţelegător şi gata să vină în ajutorul poporului Său cu braţ puternic.Astfel, deoarece obiceiul nostru este de a‑L aştepta pe Domnul, mergem la El în vremuri tulburi, după cum este şi normal. Nu facem din El o resursă ocazională, folosită doar atunci când nu mai avem ce face, ci rămânem în El şi, în fiecare dimineaţă, ne vărsăm inimile înaintea Lui. Astfel că, atunci când apar necazurile, alergăm la Dumnezeu asemenea unui porumbel spre cuibul lui, asemenea iepurelui spre vizuină, asemenea copilului obosit spre pieptul mamei sale. Nautilul [specie de moluscă din mările tropicale, care are corpul închis într‑o cochilie compartimentată în spirală – n.tr.], atunci când este deranjat, îşi strânge înotătoarele şi se scufundă în adâncuri. La fel şi noi, în orice furtună, ne scufundăm în adâncurile dragostei divine. Binecuvântat este omul al cărui duh priveşte doar spre Dumnezeu în orice vreme! Să ne întrebăm fiecare în parte: procedez eu în felul acesta? C. H. Spurgeon

Sâmbătă 25 OCTOMBRIE

Temerea de Domnul este urârea răului. Eu urăsc mândria şi îngâmfarea şi calea rea şi gura înşelătoare.     Proverbe 8.13

Cum privim noi păcatul? Adesea suntem preocupaţi mai mult de consecinţele păcatului decât de comiterea păcatului în sine. Uneori se pare că mulţi dintre noi încercăm să vedem cât de mult ne putem apropia de păcat fără a‑l atinge sau fără a fi implicaţi în el. Îl privim la televizor sau pe internet fără să realizăm efectul pe care îl are asupra noastră. În Luca 3.7, Dumnezeu aseamănă păcatul cu şerpii veninoşi. În Romani 3.13, El aseamănă păcatul cu duhoarea unui cavou – un loc unde trupul a intrat în putrefacţie. În Petru 2.22, păcatul este asemănat cu vărsătura câinilor, iar în 2 Timotei 2.17, Dumnezeu aseamănă păcatul cu un cancer sau cu o cangrenă. Acestea sunt toate lucruri de care, în mod natural, ne ruşinăm. Nu am vrea să ne apropiem de astfel de lucruri, ci fugim de ele! Tratăm tot la fel şi păcatul? Dumnezeu urăşte păcatul foarte mult şi, trebuind să Se ocupe de el, a făcut aceasta la Calvar. El L‑a trimis pe Domnul Isus să moară şi să ispăşească pedeapsa păcatului, care este moartea. De ce oare am fugi noi înapoi la lucrurile de care am fost deja eliberaţi şi care pe El L‑au costat atât de mult? Cineva spunea odată: «Domnul caută bărbaţi şi femei care să se teamă de Dumnezeu şi care să urască păcatul!». Aceste două lucruri merg împreună şi sunt ilustrate pentru noi în viaţa lui Iov. Citim în Iov 1.1 că Iov era un om integru, ceea ce înseamnă că viaţa pe care o trăise înaintea celorlalţi era fără pată. El era, de asemenea, un om drept, adică încerca să îşi trăiască viaţa într‑un mod care să‑I facă plăcere lui Dumnezeu. Însă temelia caracterului lui Iov era că el se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău. Iov căuta să trăiască după cuvintele pe care le‑a repetat mai târziu: „Iată, temerea de Domnul, aceasta este înţelepciune; şi depărtarea de rău este pricepere!“ (Iov 28.28).T. P. Hadley 

Duminică 26 OCTOMBRIE

Eram în Duh în ziua Domnului şi am auzit înapoia mea un glas puternic ca de trâmbiţă.     Apocalipsa 1.10

Apostolul Ioan se afla în exil în insula Patmos, atunci când a fost în Duh. Aceasta era o stare spirituală „în care a intrat“. Era o stare spirituală extraordinară de care el avea nevoie pentru a primi viziunile măreţe ale Apocalipsei. Mai târziu citim că Ioan a „fost în Duh“ pentru a sta înaintea tronului şi „a fost dus în Duh“ pentru a vedea cetatea sfântă (Apocalipsa 4.2; 21.10).

Poate că nu vom avea niciodată o asemenea experienţă de a fi în Duhul, aşa cum a avut Ioan, însă există totuşi un alt mod de a fi în Duh. Învăţătura apostolului Pavel despre starea de a fi „în Duhul“ este valabilă pentru fiecare copil al lui Dumnezeu şi nu presupune neapărat o stare de extaz, mistică. Toţi credincioşii sunt „în Duhul“, deoarece aceasta este noua noastră stare înaintea lui Dumnezeu şi nu mai suntem „în carne“ (vedeţi Romani 8.8,9). De aceea, Pavel ne îndeamnă să „umblăm în Duhul“, rezultatul fiind că nu vom „împlini pofta cărnii“ Galateni 5.16). În timp ce poziţia noastră este „în Duhul“, starea noastră practică este aceea a „umblării în Duhul“. „Dacă trăim în Duh“, spune apostolul, atunci „în Duh să şi umblăm“ (Galateni 5.25). Aceste lucruri sunt caracteristice copiilor lui Dumnezeu, „pentru că toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu“ (Romani 8.14).Apostolul Pavel spune că noi ne închinăm lui Dumnezeu „prin Duhul“ (Filipeni 3.3). Există o închinare „carnală“ şi care este cu adevărat „foc străin“ (Levitic 10.1). Este foarte obişnuită astăzi distracţia sub forma închinării, acompaniată adesea de etalări stridente ale cărnii. Însă Dumnezeu caută adoratori care I se vor închina Lui „în duh şi adevăr“ (Ioan 4.23). Astfel, fiecare creştin este în Duhul şi trebuie să umble în Duhul şi să se închine în Duhul.B. Reynolds

Luni 27 OCTOMBRIE

Şi Duhul Domnului va veni peste tine şi vei profeţi cu ei şi te vei schimba în alt om.               1 Samuel 10.6

Cazul lui Saul a nedumerit adesea multe suflete neliniştite. Dar nimeni nu poate susţine, din aceste versete, că Saul era un om mântuit care şi‑a pierdut mântuirea. Duhul a venit asupra lui ca profet, însă aceasta nu dovedeşte în niciun fel faptul că el a fost mântuit. Atunci când este mântuit, un om este născut din Duhul şi apoi Duhul locuieşte în el. Însă Dumnezeu poate folosi un om rău ca Balaam ca purtător de cuvânt (Numeri 24.2); Saul a fost folosit astfel nu numai la începutul carierei sale, dar chiar şi apoi, după ce Dumnezeu l‑a respins ca împărat 1 Samuel 19.23). Citim despre mulţi oameni care vor spune într‑o zi viitoare: „Doamne, Doamne! Nu în Numele Tău am profeţit?“. Şi atunci El le va spune: „Niciodată nu v‑am cunoscut“ (Matei 7.22,23). Să observăm că nu se spune: „V‑am cunoscut odată“, ci: „Niciodată nu v‑am cunoscut“.Cu ani în urmă, când adevărul binecuvântat şi eliberator al evangheliei era redescoperit prin harul lui Dumnezeu, un credincios evlavios gemea în durerea sa, fiind încă în robia păcatului şi necunoscând libertatea harului. El spunea că Dumnezeu Şi‑a retras de la el strălucirea feţei Sale. Un alt credincios, care fusese instrumentul de bază în mâinile lui Dumnezeu pentru redescoperirea adevărului, i‑a răspuns: «Dumnezeu nu Îşi retrage strălucirea feţei Sale de la niciun credincios adevărat, deoarece toţi credincioşii sunt în Hristos, iar Dumnezeu nu poate să Îşi retragă lumina feţei Sale de la Hristos». «Ah», a răspuns celălalt, «dar eu mi‑am întors spatele faţă de El». «Atunci», a venit rapid răspunsul, «Dumnezeu va străluci pe spatele tău».Da, El ne‑a făcut plăcuţi în Fiul Său Preaiubit (Efeseni 1.6) şi cei credincioşi stau întotdeauna în harul Său (Romani 5.2). Dar rămâne întotdeauna adevărat faptul că cel credincios este chemat să umble în concordanţă cu harul care l‑a binecuvântat într‑un mod atât de bogat. „Deci, după cum L‑aţi primit pe Hristos Isus Domnul, aşa să umblaţi în El“ (Coloseni 2.6). A. H. Burton

Marţi 28 OCTOMBRIE

Pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s‑a pregătit. Şi i s‑a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.   Apocalipsa 19.7,8

Observaţi că mireasa este îmbrăcată în in subţire. Aceasta este o imagine a dreptăţii practice, care este un rezultat al venirii înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Gândesc că acest in subţire este răsplata pentru munca şi dragostea pe care le‑am arătat faţă de Numele Său (Evrei 6.10), o răsplată care poate fi dată după ce tot ceea ce nu a fost vrednic de răsplată a fost acolo consumat de focul judecăţii (1 Corinteni 3.12‑14). Cei credincioşi nu pot fi niciodată judecaţi pentru păcatele lor, deoarece Domnul nostru Isus a plătit deja pedeapsa pentru toate păcatele.Când vom apărea înaintea Domnului, la scaunul Său de judecată, va fi un moment foarte binecuvântat, dar şi foarte solemn. Vom vedea harul Său acţionând în noi, pe când lucra cu sufletele noastre nemântuite, convingându‑le şi apoi producând rod prin firea cea nouă, dată în momentul naşterii din nou. Îmi voi vedea eşecurile şi greşelile; voi vedea cât de nebuneşte m‑am purtat uneori; voi vedea cum m‑a ajutat harul şi voi spune: „O! Ce har minunat mi‑a arătat El!“.Cine este mireasa? Mireasa este fiecare suflet credincios de pe pământ, din ziua Cincizecimii şi până când Domnul va răpi poporul Său. Termenii de „mireasă“ şi de „mire“ vorbesc despre dragostea sfântă şi binecuvântată care caracterizează relaţia dintre Hristos şi Biserica răscumpărată prin sânge şi care a început prin nuntă.Când vom fi cu Hristos în glorie, fiecare va spune: „O, ce har minunat să fiu în glorie!“. Vreau să‑L laud întruna pe acel Domn binecuvântat şi iubitor care m‑a adus aici! W. T. P. Wolston

Miercuri 29 OCTOMBRIE

Domnul Se destăinuie celor care se tem de El.          Psalmul 25.14

O scrisoare despre călăuzire

Nu aşteptăm vreo revelaţie sau vreun alt lucru extraordinar; ci El, punându‑ne pe inimă ceea ce Îi face Lui plăcere sau printr‑un mod providenţial, ne va arăta voia Sa. Acest fapt poate fi atât de clar, încât să conducă la o certitudine în mintea noastră, cu toate că nu am putea să o demonstrăm altora. Lucrul cel mai necesar este apropierea de Domnul şi o minte supusă, având dorinţa: „Arată‑mi calea Ta“. El ne pune înainte o uşă deschisă şi un indiciu care arată că putem intra. Vedem mâna Lui în aceasta, o recunoaştem şi ne purtăm ca atare.Aceasta este ceva ce trebuie să învăţăm din experienţă. Nu este uşor să îi înveţi pe alţii, deoarece nu este un simplu proces mental sau intelectual. Cu ani în urmă am trecut printr‑o mare frământare gândindu‑mă cum aş putea să aflu dacă Domnul vrea să merg într‑un loc sau într‑altul. Am vorbit despre aceasta cu J. N. Darby odată, când l‑am întâlnit în Alton, Illinois. Răspunsul a fost: „Domnul Se destăinuie celor care se tem de El“. Nu voi uita niciodată acest răspuns. Atunci am înţeles că, dacă nu pot primi nicio lumină, există un motiv, ceva în starea mea care împiedică o părtăşie deplină.Mi s‑a întâmplat să am îndoieli dacă am procedat după gândul Domnului; dar în general am constatat că, atunci când un pas fusese făcut în teamă de El, mai devreme sau mai târziu devenea evident faptul că El mă călăuzise. Uneori este nevoie de „frâu şi zăbală“, de anumite restricţii, piedici, însă aceasta este doar firea care lucrează sau vrea să lucreze, şi atunci ochiul nu este limpede. Însă normalul este: „Eu te voi sfătui având ochiul Meu asupra ta“ (vedeţi Psalmul 32.8,9). Cuvântul lui Dumnezeu ne dă principiile generale; Duhul lui Dumnezeu modelează inimile noastre după aceste principii, iar micile detalii se armonizează cu ele. Ne folosim capacitatea de a gândi, însă această gândire este a unei „minţi sănătoase“, adică o minte formată sub influenţa Cuvântului lui Dumnezeu.A. H. Rule

Joi 30 OCTOMBRIE

Într‑un trup avem multe mădulare, iar mădularele n‑au toate aceeaşi funcţie.            Romani 12.4

Iar fiecăruia dintre noi i s‑a dat harul după măsura darului Lui Hristos.                    Efeseni 4.7

Fiecare mădular al trupului are o lucrare; prin cunoaşterea funcţiei pe care fiecare o are în trup şi prin conlucrare, este încurajată creşterea tuturor. Este deosebit de important pentru fiecare să îşi cunoască bine lucrarea, altfel putem face greşeală după greşeală. Este o mare pierdere ca cineva să îşi înţeleagă greşit rolul, deoarece aceasta nu doar că afectează lucrarea proprie, ci împiedică şi lucrarea celorlalţi. Fie ca Domnul să ne dea fiecăruia în parte cunoştinţa locului potrivit pentru noi şi să ne ajute să îl umplem!Este o diferenţă clară între darul de învăţător şi cel de evanghelist. Dacă cineva nu are dar de evanghelist, el nu poate fi evanghelist, indiferent de cât de capabil este să dea învăţătură. Trăsătura de bază a unui evanghelist adevărat este o dragoste intensă pentru suflete – o sete pentru salvarea lor. Evanghelistul ar trebui să aştepte cu încredere rezultatele, aşa cum agricultorul aşteaptă rodul muncii sale. Totuşi, poate că uneori este nevoie să aştepte exersând „îndelunga‑ răbdare“, în acelaşi timp încrezându‑se pe deplin în Domnul pentru rezultate.Dacă Domnul ne cheamă la o lucrare, mai mult ca sigur că El ne va şi susţine în ea. Cu toate acestea, sunt unii care se dedică lucrării pentru Domnul, însă rezultatele dovedesc, într‑un mod deosebit de umilitor, că ei nu fuseseră chemaţi de Dumnezeu pentru a intra în acea parte de slujire. Dar nimeni nu poate face o regulă pentru celălalt.Fie ca Domnul să ne călăuzească şi să ne păstreze indiferent la ce ne cheamă El să facem. Şi întrebarea noastră cea mai arzătoare să fie întotdeauna: „Ce să fac, Doamne?“ (Fapte 22.10).C. H. Mackintosh

Vineri 31 OCTOMBRIE

Ştiu lucrările tale: iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s‑o închidă, pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit

Numele Meu. Apocalipsa 3.8

Domnul Se prezintă pe Sine Adunării din Filadelfia ca „Cel Sfânt“ şi ca „Cel Adevărat“. Acest lucru este în concordanţă cu starea morală a acestei adunări. În ciuda îndepărtării generale de la adevăr, ei preţuiau şi ascultau Cuvântul lui Dumnezeu şi ţineau cu toată gelozia la gloria Persoanei lui Hristos şi refuzau să Îi nege în vreun fel Numele. Domnul ţine cheia şi El o poate folosi în favoarea lor. În ciuda puterii vrăjmaşului, El deschide uşi pentru slujire şi închide uşi care ar conduce pe căi contrare voii Sale.În această scrisoare, Domnul ne arată că, în mijlocul degradării creştinismului, se ridică o mărturie pentru adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, pentru autoritatea şi preţuirea Numelui Său. Totuşi, suntem de asemenea avertizaţi că Satan va ridica o mărturie împotrivă, prin renaşterea iudaismului cu formele şi ceremonialurile lui, cu ritualuri şi superstiţii. Astfel, Satan a căutat să nimicească Cuvântul lui Dumnezeu, să atragă inimile dinspre Persoana lui Hristos şi astfel să jefuiască creştinismul de orice slujire şi închinare după voia lui Dumnezeu.În timp ce aceşti credincioşi sunt avertizaţi cu privire la împotrivirea pe care o vor întâmpina din partea lui Satan, ei sunt şi încurajaţi să îndure cu răbdare, ştiind că sunt păziţi prin încercările prezente şi că vor fi păziţi de ceasul încercării care va veni curând „peste toată lumea locuită“. Ei sunt îndemnaţi să „ţină cu tărie“ ceea ce au, ca să nu îşi piardă răsplata în viitor. Pentru a‑i încuraja să „ţină cu tărie“, Domnul le pune înainte venirea Lui, pentru care va trebui să aştepte puţin, pentru că El vine curând.H. Smith

„Încă puţin!“, ne spune El;

Smeriţi crucea să ne‑o purtăm,

Pe‑ale Lui urme să umblăm,

Să socotim fără folos

Orice câştig fără Hristos.

Încă puţin! El va veni.

J. G. Deck