I.PROTECŢIA MEDIULUI

I.1.IntroducerePreocupările pentru protecţia mediului natural s-au făcut resimţite încă de la

sfârşitul secolului al XIX lea, când s-a făcut tranziţia de la atitudinea de admirare pasivă a frumuseţilor naturii la cea activă de acţionare pentru protecţia ei şi de prevenire a exploatării abuzive a bogăţiilor naturale.

Axul central al politicilor noastre de mediu îl constituie asigurarea unui mediu curat pentru sănătatea locuitorilor ţării, spargerea cercului vicios al sărăciei şi deteriorării mediului, asigurarea unei creşteri economice regenerative şi inovative, spre binele generaţiilor actuale şi viitoare, armonizarea legislaţiei specifice de mediu cu cea a Uniunii Europene în vederea accelerării procesului de integrare în structurile europene.

Fără ocrotirea mediului, nu se poate asigura dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului condiţionează dezvoltarea durabilă. Cerinţele şi exigenţele existente la nivelul Uniunii Europene impun o nouă abordare a problemelor globale de mediu, din punct de vedere al efectelor şi presiunii asupra mediului şi a tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice.

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED), care a avut loc la Rio de Janeiro în iunie 1992, a arătat că nu se mai pot gândi mediul şi dezvoltarea economică şi socială ca domenii izolate şi că singura cale spre progres economic pe termen lung este legarea acestuia de protecţia mediului.

Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două aspiraţii umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstarea atât a generaţiilor prezente, cât şi a celor viitoare.

Pentru a se dezvolta durabil, toate ţările au nevoie de acces şi perfecţionare în domeniul utilizării tehnologiilor curate şi care risipesc mai puţine resurse.

Un mesaj important al celui de-al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu este, printre altele, acela de a perfecţiona sistemele de raportare către Comunitatea Europeană, pentru a face posibilă o analiză şi evaluare mai bună a cerinţelor actuale prin indicarea unor modalităţi de îmbunătăţire a eficienţei măsurilor viitoare de protecţie a mediului. Cu acest prilej au fost identificate sursele de mediu cărora le sunt adresate dezvoltarea durabilă: schimbările climatice, folosirea iraţională a resurselor naturale regenerabile şi neregenerabile, pierderea biodiversităţii şi acumulările de substanţe chimice persistente în mediu.

Măsurarea progresului în atingerea obiectivelor propuse necesită informaţii despre starea mediului înconjurător şi despre cauzele ce stau la baza problemelor de mediu. Este necesar un sistem de raportare eficient cu privire la punerea în practică şi implementarea politicilor de mediu.

Cerinţele şi exigenţele existente la nivelul Uniunii Europene impun o nouă abordare a problemelor globale de mediu din punct de vedere al efectelor şi presiunii asupra mediului şi al tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice.

Situată în zona Europei de interferenţă a ecosistemelor complexe carpato-danubian şi danubiano-pontic, România are o zestre naturală şi peisagistică de o frumuseţe, varietate şi echilibru de invidiat. Sunt o multitudine de colţuri ale naturii în această ţară, ocrotite de oameni, care le-au înfrumuseţat cu locuinţe, biserici, ansambluri arhitectonice, lacuri de acumulare şi alte construcţii ce oglindesc geniul lor creator.

După Conferinţa Pământului, din 1992 de la Rio de Janeiro, România a început să asimileze parametrii dezvoltării durabile, în condiţiile speciale ale tranziţiei la un alt

1

1

sistem economico-social, care, inevitabil, îşi pune amprenta şi asupra activităţilor legate de protecţia mediului.

Vasta problematică a protecţiei mediului în contextul dezvoltării durabile se concentrează pe combaterea fenomenelor de poluare inerente unor activităţi umane în stadiul actual, prevenirea deteriorărilor posibile, asimilarea, adaptarea şi aplicarea cerinţelor de mediu pentru integrarea în Uniunea Europeană, realizarea unor proiecte internaţionale comune pentru valorificarea potenţialului Dunării şi Mării Negre, pentru protejarea biodiversităţii şi a zonelor umede, monitorizarea calităţii apelor şi a stării pădurilor, a efectelor fenomenelor ecologice de anvergură globală, soluţionarea unorprobleme acute, cum sunt cele ale diminuării şi valorificării deşeurilor şi ecologizării agriculturii, promovarea tehnologiilor curate, transformarea aşezărilor umane în localităţi durabile.

Starea factorilor de mediu în România nu poate fi ameliorată, dacă nu se au în vedere următoarele aspecte:1. faptul că protecţia mediului este o obligaţie ce revine tuturor celor care organizează şi desfăşoară o activitate, iar normele şi standardele de mediu existente trebuie respectate de toţi şi în primul rând, de cei care desfăşoară activităţi industriale,2. în toate activităţile industriale trebuie acordată prioritate protecţiei mediului, calităţii vieţii umane şi abandonată concepţia multor factori care pun în prim plan producţia, fără a lua în calcul şi consecinţele negative asupra mediului în care trăim,3. instituţiile statului, centrale şi locale, trebuie să îşi exercite, cu exigenţa necesară, atribuţiile pe care le au în aplicarea legilor,4. resursele financiare trebuie să fie cât mai bine folosite şi focalizate pe soluţionarea problemelor de mediu din zonele critice,5. trebuie continua ă introducerea instrumentelor economice, financiare şi juridice care să-i stimuleze şi, după caz, să-i constrângă pe agenţii economici să investească în tehnologii noi, în performanţe economice şi ecologice. In acest cadru, aplicarea efectivă a principiului ”poluatorul plăteşte” va conduce la rezultate pozitive, 6. mai sunt necesare şi unele adaptări ale politicii naţionale, care să ţină seama, între altele, de faptul că, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, performanţa economică va fi nemijlocit legată de performanţa ecologică.

Problemele de protecţie a mediului sunt deosebit de complexe şi vizează toate sectoarele de activitate: economice, sociale şi politice. Rezolvarea acestor probleme reclamă participarea tuturor celor implicaţi în poluarea factorilor de mediu: agenţi economici, departamente, ministere, dar şi a acelora care sunt interesaţi în ocrotirea mediului: în primul rând populaţia şi reprezentanţii ei aleşi în diverse organisme, organizaţii neguvernamentale, întreaga structură statală.

I.2. Resursele naturale ale RomânieiConceptul actual de “mediu înconjurător” are un caracter dinamic, care caută să

cunoască, să analizeze şi să urmărească funcţionarea sistemelor protejate în toată complexitatea lor.

Situată în zona europeană de interferenţă a ecosistemelor complexe carpato-danubian şi danubiano-pontic, România are o zestre naturală şi peisagistică de o frumuseţe, varietate şi echilibru de invidiat.

Prin resurse naturale se înţelege totalitatea elementelor naturale ale mediului înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană:

resurse neregenerabile – minerale şi combustibili fosili; resurse regenerabile – apă, aer, sol, floră,faună sălbatică;

resurse permanente – energie solară, eoliană,geotermală şi a valurilor.

2

2

In întreaga activitate a mediului înconjurător se urmăreşte nu numai folosirea raţională a tuturor acestor resurse, ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului şi a localităţilor cu măsuri de protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de producţie cât mai puţin poluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de poluanţi cu dispozitive şi instalaţii care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului înconjurător, recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale utilizabile.

Resursele naturale reprezintă capitalul natural, o componentă esenţială a bogăţiei României.

Valorificarea acestei resurse prin exploatarea atât a materiilor prime neregenerabile, cât şi a celor regenerabile şi prelucrarea lor în produse necesare vieţii, determină în mare măsură stadiul de dezvoltare economică şi socială a ţării, starea mediului şi condiţiile de trai ale populaţiei. Misiunea dezvoltării durabile este de a găsi căile de creştere a bogăţiei totale, concomitent cu folosirea, în mod prudent, a resurselor naturale comune, astfel încât resursele regenerabile să poată fi menţinute, iar cele neregenerabile să fie folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile generaţiilor viitoare. Este necesară o viziune clară asupra ponderii care se acordă acestor factori. Uneori, anumite efecte negative asupra mediului sunt acceptate ca preţ al dezvoltării economice, dar, în alte ocazii, un ecosistem ori un anumit aspect al mediului înconjurător trebuie să fie protejat împotriva exploatării în exces.

Resursele naturale neregenerabile ale României au fost şi sunt încă exploatate şi prelucrate cu tehnologii care au condus la poluarea intensă a unor zone din ţară. Extracţia şi folosirea combustibililor fosili (cărbuni, petrol), exploatările miniere, industria siderurgică şi metalurgică, industria energetică, industria chimică şi petrochimică, industria celulozei şi hârtiei, industria materialelor de construcţii şi altele, contribuie substanţial la poluarea factorilor de mediu cu poluanţi comuni (dioxid de sulf, dioxid de carbon, oxizi de azot, amoniac), cu metale grele, pulberi sedimentabile şi pulberi în suspensie şi alţi poluanţi specifici (formaldehide, hidrogen sulfurat, sulfură de carbon, clor, cloruri ş.a.).

Resursele de materii prime principale neregenerabile şi cantităţile care se extrag sunt sub necesităţile economiei naţionale, importul de completare constituind o permanenţă pentru ţara noastră.România datorită diversităţii reliefului şi formaţiunilor geologice posedă o gamă largă de resurse naturale neregenerabile pe baza cărora s-a dezvoltat industria minieră, a materialelor de construcţii, arta prelucrării lemnului, argilei, metalelor.

Folosirea resurselor neregenerabile de tipul metalelor, mineralelor şi hidrocarburilor, asociată cu producerea deşeurilor, are un impact important asupra mediului şi asupra sănătăţii umane.

Consumul de resurse neregenerabile, deja insuficiente, pune în discuţie problema etică cu privire la cât ar trebui să utilizăm acum şi cât ar trebui să păstrăm pentru generaţiile următoare, aceasta fiind o problemă a strategiei de dezvoltare durabilă.

Resursele naturale regenerabile ale României sunt diversificate, dar la rândul lor limitate.

Unele materii prime regenerabile constituie adevărate bogăţii vitale pentru dezvoltarea economică şi socială a societăţii omeneşti Dintre acestea cele mai importante sunt:resursele de apă, sol, faună, floră şi păduri.

Resursa de apă reprezintă potenţialul hidrologic format din apele de suprafaţă şi subterane, înregim natural şi amenajat. Apele reprezintă o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru

3

3

activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic.

Apele fac parte integrantă din patrimoniul public. Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general.

Resursa de apă a României este constituită din apele de suprafaţă (râuri interioare, lacuri naturale şi artificiale, fluviul Dunărea) şi într-o măsură mai mică, respectiv circa 10%, din apele subterane.

Dunărea şi Marea Neagră constituie ecosisteme distincte care, pe teritoriul aparţinând României, au o importanţă economică şi ecologică aparte. In raport cu celelalte ţări dunărene, României îi revine circa 38% din întregul curs al marelui fluviu şi peste 45% din lungimea Dunării navigabile. Caracterul de stat dunărean al României rezultă şi din faptul că pe teritoriul său se găsesc, aproape în întregime, cele trei guri de vărsare ale fluviului în Marea Neagră, acestea alcătuind o imensă deltă ce a fost declarată, după anul 1990, Rezervaţie Naturală a Biosferei. Marea Neagră este poarta României spre mări şi oceane, iar zona de litoral şi de platou continental oferă condiţii diverse pentru valorificarea bogăţiilor subterane (petrol, gaze naturale), acvatice (fauna piscicolă) şi de pe uscat (turism, agrement).

Lacurile sunt reprezentate prin lacuri naturale (de diverse tipuri genetice), răspândite în toate unităţile majore de relief, de la cele glaciare în zona muntoasă (lacul Mioarelor – Făgăraş la 2282 m) la limanele fluvio-maritime (lacul Techirghiol la 1,5 m) şi lacuri antropice, construite pentru valorificarea potenţialului hidroenergetic, pentru alimentare cu apă, irigaţii, piscicultură şi agrement. In România există peste 3450 de lacuri. Suprafaţa totală a lacurilor este de cca 2620 km pătraţi ceea ce reprezintă 1,1% din suprafaţa ţării.

Lacurile sunt în general mici ca suprafaţă. Circa 91,5% din lacuri sunt sub un kilometru pătrat.

O categorie aparte a bogăţiilor subsolului o constituie cele peste 2000 de izvoare de ape minerale. Peste o treime din apele minerale ale Europei se găsesc în România. Unele dintre ele sunt simple, altele fierbinţi, multe radioactive.

Resursa de solÎn România este tot atât de importantă ca şi resursa de apă. Din suprafaţa

totală a ţării de 238391 km pătraţi, 61,71% reprezintă suprafaţa agricolă, 28,44% pădurile, 9,81 apele şi alte suprafeţe.

Cele mai fertile soluri sunt cernoziomurile din Câmpia Română, Câmpia de Vest, Podişul Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Dobrogea şi alte zone (26,7% din învelişul de sol).

Vegetaţia este condiţionată de relief şi de elementele pedo-climatice, întâlnindu-se o dispunere etajată a acesteia. Regiunile montane sunt acoperite de păduri de conifere (îndeosebi molid) şi păduri de fag. Pe culmi mai înalte se află pajişti alpine şi tufărişuri de jneapăn, ienupăr, afin şi altele. In regiunile de deal şi de podiş se întâlnesc păduri de foioase.

Vegetaţia de stepă şi de silvostepă, care ocupă zonele cu deficit de umiditate din Podişul Dobrogei, Câmpia Română, Podişul Moldovei şi Câmpia de Vest, a fost în cea mai mare parte, înlocuită prin culturi agricole.

Pădurile, care au rol preponderent în redresarea stării mediului, ocupă doar 28,44% din suprafaţa ţării, faţă de 40-50% cât ocupau în trecut şi au devenit victima agresiunii antropice atât direct, prin tăieri peste capacitatea de regenerare, cât mai ales indirect, prin poluare.

Recunoscându-se rolul important pe care îl are pădurea în dezvoltarea, în ansamblu, a societăţii, apare evident şi se impune să i se acorde, în continuare, grija necesară pentru a-şi menţine şi dezvolta corespunzător "capacitatea de a satisface cerinţele generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi".

4

4

Datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe mediteraneene dinspre sud şi componente continental-europene dinspre nord-vest.

Diversitatea florei şi faunei, constă în existenţa unor extinse habitate forestiere şi alpine nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor. Ele sunt distribuite armonios şi constituie o bogăţie de mare preţ, în condiţiile unei valorificări controlate, raţionale.

România este o ţară cu o mare diversitate biologică şi cu un procent ridicat de ecosisteme naturale.

In vederea protejării acestui valoros capital natural şi asigurării unei stări favorabile de conservare a unor tipuri de habitate naturale cu importanţă deosebită atât la nivel naţional cât şi comunitar, România a făcut paşi importanţi prin implementarea elementelor legislative specifice Uniunii Europene, cât şi a unor programe şi proiecte dedicate conservării biodiversităţii.

II.AERUL a

Atmosfera poate fi afectată de o multitudine de substanţe solide, lichide sau gazoase. Dat fiind faptul că atmosfera este cel mai larg şi în acelaşi timp cel mai imprevizibil vector de propagare al poluanţilor, ale căror efecte sunt resimţite în mod direct şi indirect de om şi de către celelalte componente ale mediului, se impune ca prevenirea poluării atmosferei să constituie o problemă de interes public, naţional şi internaţional.

Potenţial, poluarea aerului este cea mai gravă problemă, întrucât are efecte pe termen scurt, mediu şi lung.

Pe termen scurt şi mediu, poluarea are efecte negative, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să provoace pagube economice.

Pe termen lung poluarea produce modificări asupra mediului prin: efectul de seră, distrugerea stratului de ozon şi ploile acide.

Poluarea mediului este cea mai importantă problemă a secolului XXI. Se poate spune că poluarea a apărut odată cu industrializarea, dar s-a amplificat şi s-a diversificat paralel cu dezvoltarea societăţii. La baza poluării stau factori variaţi, dintre care cei mai importanţi sunt: urbanismul, industrializarea, chimizarea, densitatea demografică. Poluarea apare astfel ca un „subprodus” al civilizaţiei, care nu se limitează doar la interiorul unei întreprinderi, a unei colectivităţi mici, ci cuprinde oraşe, zone din interiorul unei ţări şi chiar arii ce se referă la zone geografice întinse, devenind o problemă internaţională.

Pe de altă parte, datele privind cantitatea poluanţilor la nivelul solului sunt furnizate de sistemele de monitorizare a calităţii aerului, administrate de diferite organizaţii de control, mai ales în domeniul public.

Pentru aer problemele actuale de mediu sunt: efectul de seră; distrugerea stratului de ozon; acidifierea; micropoluanţii; producerea ozonului troposferic; particulele în suspensie.

Indicatorii legaţi de mediul atmosferic sunt organizaţi pe trei nivele: indicatori de presiune(emisii de poluanţi), indicatori de stare (calitatea aerului) şi indicatori de răspuns (măsurile luateşi eficacitatea lor).

5

5

II.1.EmisiileSubstanţele emise în mediul atmosferic contribuie la schimbări climatice,

distrugerea stratului de ozon, acidifierea aerului, formarea smogul fotochimic şi deteriorarea calităţii aerului.

Sursele principale emitente de poluanţi sunt: - sursele fixe industriale, concentrate, de obicei,pe mari platforme industriale, dar şi intercalate cu zone de locuit intens populate (dezvoltate,preponderent pe verticală); - circulaţia auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând şi traficul greu; -şantiere de construcţie şi betoniere; -centralele electrotermice; -surse difuze de combustie;

Pentru protecţia atmosferei şi îmbunătăţirea calităţii aerului sunt necesare măsuri de control ale emisiilor poluanţilor. Pentru aprecierea gradului de poluare al atmosferei se calculează emisiile de poluanţi şi se determină calitatea aerului înconjurător.

Emisiile se măsoară prin metode adecvate de evaluare, specifice fiecărui poluant în parte, bazate pe factori de emisie şi pe indicatori de activitate.

Analizele emisiilor la nivel naţional, distribuţia sectorială, ţintele spaţiale şi temporale reprezintă elementele cheie în stabilirea priorităţilor de mediu, în identificarea ţintelor ce trebuie atinse şi politicilor ce trebuie adoptate, atât la nivel local cât şi la nivel naţional. Indicatorii selectaţi trebuie să răspundă criteriilor de identificare şi să fie relevanţi pentru problemele principale privind atmosfera.

II.2.Calitatea aeruluiPrincipalele obiective ale politicii de mediu din România sunt create pentru a

garanta un mediu curat, şi urmăresc să asigure o viaţă sănătoasă populaţiei, să ducă la eliminarea sărăciei şi a degradării mediului, să regenereze economia pe baza principiilor de dezvoltare durabilă şi să armonizeze legislaţia naţională privind protecţia mediului cu cea a Uniunii Europene.

Strategia Naţională pentru Protecţia Atmosferei descrie situaţia actuală în ceea ce priveşte calitatea aerului în România, precum şi măsurile pe care Guvernul le-a pregătit în vederea îmbunătăţirii protecţiei atmosferei şi a calităţii aerului, până în anul 2013.

Strategia este structurată pe două perioade de timp: • 2004–2006 › perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană;• 2007–2013 › perioada în care România este deja stat membru al Uniunii Europene.

Indicatorii cu privire la calitatea aerului sunt calculaţi pe baza datelor înregistrate de sistemul de monitorizare a calităţii aerului şi sunt consideraţi ca fiind cei mai importanţi, în scopul evaluării situaţiilor concrete, în comparaţie cu ţintele de calitate stabilite de reglementări.

6

6

Monitorizarea calităţii aerului implică urmărirea elementelor incluse în cele patru categorii de probleme: -sursele şi emisiile de poluanţi atmosferici; - transferul poluanţilor în atmosferă; -transferul poluanţilor în atmosferă; - nivelul concentraţiilor de poluanţi în atmosferă şi distribuţia spaţio-temporală a acestora; -efectele poluanţilor atmosferici asupra omului şi mediului biotic şi abiotic.

Principalele surse care emit în atmosferă oxizi de azot (NOBxB, NOB2B) sunt: centralele termice, automobilele, centralele electrice şi o gamă variată de procese industriale (industria sticlei, varului, cimentului, etc). Oxizii de azot contribuie la dezvoltarea fenomenelor de eutrofizare, ale smogului fotochimic (fiind precursorii formării poluanţilor secundari, ca de exemplu ozonul troposferic şi particulele fine secundare) şi ale ploilor acide.

Aerul este factorul de mediu cel mai important pentru transportul poluanţilor, deoarece constituie suportul pe care are loc transportul cel mai rapid al acestora în mediul înconjurator, astfel că supravegherea calităţii atmosferei este pe prim loc în activitatea de monitoring.

Din datele de calitate ale aerului, obţinute din reţeaua de monitorizare, rezultă o uşoară îmbunătăţire a calităţii aerului datorată diminuării activităţilor economice şi programelor de retehnologizare şi modernizare, realizate la nivelul unor unităţi industriale, precum şi intensificării activităţii agenţiilor de protecţia mediului (creşterea numărului de inspecţii la agenţii economici a căror activitate produce impact asupra calităţii aerului).

Supravegherea calităţii aerului a înregistrat o îmbunătăţire în perioada 1995–2004, prin creşterea numărului de staţii de supraveghere şi a numărului de indicatori monitorizaţi la o singură staţie. Această creştere a fost posibilă datorită dotărilor cu echipamente noi şi moderne, în acest fel realizându-se o monitorizare eficientă a calităţii aerului.

Studiile ştiinţifice de impact au pus în evidenţă modificările produse de schimbarea climei asupra sistemelor naturale şi au analizat măsurile de adaptare pentru ca aceste modificări să fie minime, astfel încât să se asigure resursele de hrană şi dezvoltarea pe termen lung a societăţii şi economiei.

Măsurile de adaptare se referă, în principal, la -procedeele de diminuare a vulnerabilităţii ecosistemelor naturale la schimbarea climei, în timp ce

măsurile de reducere privesc-diminuarea emisiilor de gaze cu efecte de seră, rezultate în urma activităţii umane.

Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptată în 1992, atrage atenţia asupra creşterii emisiilor în atmosferă a gazelor cu efect de seră ca urmare a activităţilor umane. Efectul de seră datorat acestor emisii determină o încălzire suplimentară a scoarţei terestre, cu efecte negative asupra ecosistemelor şi a stării de sănătate a oamenilor.

In ultimii 100 de ani temperatura medie globală a crescut cu 0,6PPP PC şi în Europa cu 1,2P PC, iar deceniul ‘90 a fost cel mai călduros din ultimii 150 ani. Se preconizează că temperaturile vor creşte cu 1,4 - 5,8P0PC până în 2010, creşterile cele mai mari înregistrându-se în Europa de Est şi Sud.

Articolul 2 al Convenţiei Cadru pentru Schimbări Climatice prevede în mod expres că obiectivul ultim al acestei convenţii este stabilizarea concentraţiei gazelor cu efect de seră în atmosferă, la un nivel care să nu aibă o influenţă periculoasă asupra sistemului climatic. Un astfel de nivel trebuie atins într-un interval de timp care să

7

7

permită adaptarea ecosistemelor la schimbarea climei, să asigure menţinerea producţiei de hrană şi să dea posibilitatea unei dezvoltări economice durabile.

Protocolul de la Kyoto, din decembrie 1997, a făcut referire atât la Convenţia privind schimbările climatice cât şi la Protocolul de la Montreal referitor la substanţele care epuizează stratul de ozon şi s-a desfăşurat pe tema limitării cuantificate a emisiilor de gaze cu efect de seră şi angajamentul reducerii acestora.

Prin Legea 3/2001, România a ratificat Protocolul de la Kyoto la Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, numărându-se printre primele state care au ratificat acest document internaţional, de o importanţă deosebită pentru problematica schimbărilor climatice.

In mod concret, ţara noastră şi-a luat următoarele angajamente: -reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în perioada 2008-2012 cu 8% faţă de nivelul de emisii înregistrate în anul 1989; -realizarea nu mai târziu de 2007 a unui sistem naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră; -elaborarea şi implementarea politicilor în vederea promovării dezvoltării durabile; -realizarea înainte de prima perioadă de angajament, respectiv înainte de anul 2008, aRegistrului Naţional de emisii de gaze cu efect de seră.

Gaze cu efect de seraPresiunile exercitate asupra echilibrului climatic al Pământului sunt legate de

emisiile diferitelor gaze a căror proprietate este de a absorbi razele infraroşii rezultate în urma încălzirii suprafeţei Pământului de către energia solară. Aceste gaze numite gaze cu efect de seră sunt emise în urma activităţii umane.

Evoluţia acestora, la nivelul majorităţii ţărilor industrializate, va trebui să fie legată de reducerea emisiilor, pe termen scurt şi lung, pentru a evita manifestarea schimbărilor climatice, care fac viaţa pe Pământ din ce în ce mai dificilă.

Protocolul de la Kyoto nominalizează gazele cu efect de seră ca fiind: dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot, hidroflorocarburile, perflorocarburile şi hexafluorurile de sulf.

Emisiile de gaze cu efect de seră care contribuie la schimbările climatice reprezintă una din cele mai importante zone de interes ale Strategiei Naţionale a României privind Schimbările Climatice. Aceasta demonstrează respectarea angajamentelor pe care România şi le-a asumat în sensul reducerii, în perioada 2008-2012, cu 8% faţă de emisiile anului 1989, a emisiilor de gaze cu efect de seră. Măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră vor fi benefice şi din alte puncte de vedere, inclusiv al îmbunătăţirii calităţii aerului. Multe dintre măsurile ce vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră au ca avantaj secundar reducerea emisiilor poluanţilor care afectează atât mediul cât şi sănătatea populaţiei.

Eficacitatea politicilor naţionale de reducere a poluării aerului poate fi afectată în sens negativ de poluarea „importată” dintr-o altă ţară. Pentru reducerea poluării transfrontaliere care conduce la depuneri acide şi creşterea concentraţiei pulberilor şi a

8

8

ozonului din aer, colaborarea internaţională este singura soluţie de a obţine reduceri importante şi permanente.

Poluarea transfrontalieră este principala problemă a Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE).

Potrivit prevederilor Protocolului de la Kyoto, România s-a angajat să reducă emisiile de GHG cu 8% faţă de nivelul din 1989 (anul de bază) în prima perioadă de angajament 2008 -2012. Anul de bază pentru emisiile de HFC-uri, PFC-uri şi SF6 este 1995. Potrivit Articolului 12 din UNFCCC, România a transmis prima Comunicare Naţională (CN1) la Secretariatul UNFCCC în anul 1995 şi CN2 în 1998. CN3 a fost transmisă în cel de-al doilea trimestru al anului 2005. Cel mai recent Inventar Naţional al GHG realizat în conformitate cu Formularul Comun de Raportare (CRF) şi Raportul privind Inventarul Naţional (NIR) pentru anii cuprinşi în intervalul 1989-2002 a fost transmis în anul 2004.

Evaluarea acestor emisii constituie un instrument util pentru factorii de decizie în vederea aprecierii situaţiei României, în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor ce reies din Protocolul de la Kyoto.

Poluarea aerului se datorează în proporţie de 50% dioxidului de carbon. Se ştie că, în linii mari, fiecare kilogram de petrol sau de cărbune produce prin ardere trei kilograme de dioxid de carbon. Crescând concentraţia de CO2 în condiţiile în care ceilalţi factori care contribuie la producerea efectului de seră nu se schimbă, în anul 2050 supraîncălzirea va creşte cu 4-5c

Emisii anuale de monoxid şi dioxid de azotEmisii anuale de dioxid de sulf (SO2Emisii anuale de amoniacEmisii anuale de metan

Ca şi emisiile de CO2, emisiile de CH4 intervin în generarea efectului de seră. Acestea provin din: -arderea combustibililor; -descompunerea vegetală; - arderi anaerobe; - materiale organice în descompunere (produsele alimentare din depozite).

Pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, au fost întreprinse acţiuni de înlocuire a combustibililor fosili din procesele de combustie cu alte tipuri de combustibili. In acest sens, oraşul Huedin din judeţul Cluj este cuprins în cadrul unui proiect încheiat între guvernele României şi Danemarcei – Proiect cu implementare comună, Rumeguş 2000, de reducere a emisiilor de GHG (a gazelor cu efect de seră).In cadrul acestui proiect, s-a pus în funcţiune un sistem nou de încălzire centralizată, bazat pe utilizarea de biomasă. Avantajele care decurg din punerea în funcţiune a acestei centrale termice pe rumeguş, pe lângă costurile reduse ale gigacaloriei, sunt: reducerea emisiilor de CO2 prin înlocuirea combustibilului lichid, folosit în fosta centrală termică, cu biomasă şi reducerea poluării mediului prin eliminarea depozitării rumeguşului în zone neautorizate.

Deteriorarea stratului de ozonIn stare naturală, ozonul se găseşte în stratosferă în proporţie de 90%, la circa

10-50 km altitudine, cu un maxim între 20 şi 35 km, prezent în atmosferă în concentraţie de 0,04 ppm (părţi pe milion).

Stratul de ozon stratosferic este definit de Convenţia de la Viena ca fiind “Stratul de ozon atmosferic de deasupra stratului limită planetar”.

9

9

In troposferă, ozonul se comportă ca un gaz de seră, încălzind suprafaţa solului şi acţionează încălzind suprafaţa solului şi acţionează pentru a răci stratosfera, pe o întindere mică.

Scăderea observată a ozonului stratosferic poate conduce la scăderea temperaturilor troposferice, prin reducerea fluxului radiativ descendent. Distrugerea ozonului stratosferic este considerată a fi prima cauză a răcirii stratosferei inferioare, ceea ce poate avea un impact semnificativ asupra climatului troposferei.

Distrugerea stratului de ozon a fost una dintre primele probleme globale de mediu luate în discuţie şi prezentate publicului larg din Comunitatea Europeană. Consecinţele ireversibile ale acestui fenomen atât asupra ecosistemelor terestre,

acvatice, a sănătăţii populaţiei, cât şi asupra sistemului climatic au condus la necesitatea unui efort concentrat la nivel global şi ca urmare a fost instituit regimul internaţional al ozonului.

Concentraţia ozonului stratosferic este afectată de o varietate mare de procese interne, cum ar fi distrugerea chimică de către halogeni, sau externe, de exemplu variaţiile radiaţiei solare (în particular ale radiaţiei UV). Invers, ozonul stratosferic are un rol activ în determinarea structurii termice, dinamice şi chimice a stratosferei şi troposferei şi deci, exercită un impact direct asupra climatului.

Halogenii eliberaţi de la sol, în principal sub formă de clorofluorcarboni (CFCs), hidroclorofluorcarboni (HCFCs) şi hidrocarburi de brom sunt convertiţi în forme active, în stratosfera medie şi superioară unde contribuie la creşterea nivelelor naturale de clor, distrugând ozonul.

Reciproc, modificarea ozonului poate afecta temperaturile stratosferice şi troposferice prin procesele radiative de undă lungă şi scurtă.

Ozonul troposferic este influenţat, de asemenea, prin schimbul stratosferă-troposferă şi prin procesele chimice.

Distrugerea ozonului atmosferic, cu efectele sale potenţiale asupra creşterii radiaţiei UV la nivelul solului, constituie o caracteristică atmosferică la scară globală. La latitudinile medii ale emisferei nordice scăderea ozonului total este de aproximativ 2-4% pe decadă; în ultimii ani, declinul ozonului total a fost mai lent, dar valorile măsurate sunt departe de cele anterioare anului 1980. Cantităţile de clor şi alte produse chimice

10

10

care distrug ozonul au atins maximul în anii 1997-1998, dar se menţin, totuşi, la valori ridicate în stratosferă. O mare parte din diferenţele interanuale recente se pot explica prin variabilitatea meteorologică; dar nu este încă posibilă cuantificarea exactă a influenţelor antropice sau naturale.

In România, monitorizarea zilnică ce a condus la acumularea unui fond de date timp de 25 ani permite evaluarea stării ozonului total cu un grad suficient de confidenţă.de incinerare rumeguş -

AcidifiereaAcidifierea este procesul de modificare a caracterului chimic natural al unui

component al mediului, ca urmare a prezenţei unor compuşi alogeni care determină o serie de reacţii chimice în atmosferă, conducând la modificarea pH-ului aerului, precipitaţiilor şi chiar a solului.

Prin acidifiere, se întelege că poluanţii din aer, în special oxizii de sulf, oxizii de azot şi amoniacul, sunt transformaţi, în substanţe acide. Aceşti poluanţi sunt deseori transportaţi la distanţe mari de la locul emisiei, determinând apariţia ploilor acide. Ploile acide se manifestă la distanţă mare de la locul emiterii agentului poluant, uneori şi la sute de kilometri.

Acidifierea rămâne o problemă importantă de mediu în întreaga Uniune Europeană, rezolvarea ei presupunând iniţiative coordonate în toate Statele Membre, în toate sectoarele afectate.

România este semnatară a Convenţiei privind poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi, din anul 1999. Convenţia a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea 271/2003, şi are ca principal obiectiv reducerea acidifierii, eutrofizării şi nivelului de ozon troposferic.

In mod concret ţara noastră şi-a luat angajamentul, ca în anul 2010, nivelul emisiilor să se încadreze în plafoanele prevăzute de Protocolul de la Göteborg

Calitatea aerului ambiant – aciditateAcidifierea atmosferei este provocată, în principal, de compuşii ce conţin sulf şi

azot.Aceştia se formează în urma emisiilor, în atmosferă, de dioxid de sulf (SOB2B),

oxizi de azot (NOBxB) şi amoniac (NHB3B).Metale grele si poluanti organici persistentiAceastă categorie de poluanţi are ca sursă principală diferite procese industriale,

adăugându-se şi poluarea produsă de gazele de eşapament provenite de la motoare cu ardere internă, cu aprindere prin scânteie. Prognoza pentru anul 2004 arată o uşoară creştere a emisiilor de metale grele, respectiv o creştere de 32,03% pentru mercur, 5,61% pentru cadmiu şi 54,6% pentru plumb.

II.3.Emisii de poluanţi organici persistenţiPoluanţii organici persistenţi sunt substanţe chimice foarte stabile, care se pot

acumula în lanţurile trofice biologice, cu un grad mare de risc asupra sănătăţii omului şi a mediului înconjurător.

11

11

In vederea reducerii impactului asupra mediului înconjurător, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a adoptat, în cadrul Convenţiei de la Stockholm (mai 2001), un program vizând controlul şi eliminarea a 12 POPs (pesticide: aldrin, clordan, DDT, dieldrin, endrin, heptaclor, mirex, toxafen; industriali: hexaclorbenzen HCB, bifenilicloruraţi PCB; subproduse: dioxine, furani).

Principala sursă care contribuie la emisiile de substanţe toxice persistente este agricultura, în special, prin depozitele existente cu substanţe interzise, neidentificate şi/sau expirate. O altă sursă o constituie industria chimică producătoare de pesticide, precum şi importul de substanţe comerciale.

In contextul poluării la distanţă, conform datelor prezentate de Agenţia Europeană de Mediu, România este la ora actuală importator al acestui tip de poluanţi.

II.4.Calitatea aerului ambiant – metale greleZone de impact pentru aerul ambiental, din punct de vedere al emisiilor cu

conţinut de metale, sunt judeţele Sibiu, Baia Mare şi Bistriţa Năsăud.In judeţul Sibiu, singura zonă puternic poluată a rămas zona Copşa Mică – SC

SOMETRA SA – unde emisiile de pulberi cu metale grele au înregistrat depăşiri însemnate şi constante,Ozon troposferic si alti oxidanti fotochimici

Spre deosebire de ozonul stratosferic care protejează viaţa pe Pământ, ozonul troposferic (cuprins între sol şi 8-10 km înălţime) este deosebit de toxic şi constituie poluantul principal al atmosferei zonelor industrializate, deoarece precursorii acestuia provin din activităţi industriale şi trafic rutier.

Distrugerea ozonului troposferic se realizează prin procese de transport şi prin distrugere chimică în troposferă. Monitorizarea ozonului troposferic se realizează în cadrul a 14 staţii de supraveghere, prin efectuarea de măsurători ale concentraţiilor deozon în timp real, utilizându-se metoda de referinţă indicată de Ordinul 592/2002 – metoda fotometrică în UV. Administraţia Naţională de Meteorologie efectuează măsurători de chimia atmosferei la staţia GAW Fundata.Bioxidul de azot

Oxizii de azot (NOBxB, adică NO şi NOB2B) nu sunt gaze de seră, dar produc schimbări importante în concentraţiile altor gaze de seră prin interacţiunile lor cu radicalul hidroxil (OH). In prezenţa NOBxB, oxidul de carbon şi hidrocarburile sunt oxidate pentru a produce ozon în troposferă, afectând, asemenea unor gaze de seră, bilanţul radiativ al Pământului.

Principalele surse antropice ale oxizilor de azot sunt reprezentate de îngrăşămintele chimice, arderea biomasei, arderea combustibililor fosili şi emisiile provenite de la avioane.

Pentru măsurarea concentraţiei dioxidului de azot s-au prelevat probe de aer cu o instalaţie realizată în laborator, Analizele s-au făcut în laboratorul de la Afumaţi, după metoda Saltzman.

12

12

II.5.Calitatea aeruluiStarea atmosferei este evidenţiată prin prezentarea poluării de impact cu diferite

noxe, calitatea precipitaţiilor atmosferice, situaţia ozonului atmosferic, dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră şi unele manifestări ale schimbărilor climatice.

Calitatea aerului se caracterizează prin urmărirea poluării de fond ce se face în 2 staţii amplasate în zone convenţional "curate", situate la altitudini cuprinse între 1000–1500 m şi la distanţe de minimum 20 km de centre populate, drumuri, căi ferate, obiective industriale, cât şi a poluării de impact, în peste 1100 puncte de recoltare a probelor.Poluarea de fond

Poluarea de fond reprezintă poluarea existentă în zonele în care nu se manifestă direct influenţa surselor de poluare. INMH a reluat monitorizarea unor compuşi atmosferici la staţia Fundata, începând din luna iunie 2000, efectuându-se măsurători continue ale ozonului la sol, dioxidului de azot, dioxidului de carbon şi ale pH-ului precipitaţiilor.

Poluarea de impact este produsă în zonele aflate sub impactul direct al surselor de poluare.In reţeaua de supraveghere a poluării de impact au fost efectuate măsurători privind o serie de poluanţi specifici, precum: acid clorhidric, fenol, hidrogen sulfurat, metilmercaptan, aldehida formică, sulfaţi, monoxid de carbon.Poluari cu pulberi în suspensie

Pulberile în suspensie sunt principalii poluanţi din ţara noastră pentru care depăşirile CMA sunt semnificative, pentru diferite intervale de mediere.

Poluarea atmosferei cu pulberi în suspensie are mai multe surse. In primul rând, industria metalurgică şi siderurgică care eliberează în atmosferă cantităţi însemnate de pulberi, apoi centralele termice pe combustibili solizi, fabricile de ciment, transporturile rutiere, haldele şi depozitele de steril, şi aşa mai departe.

Natura acestor pulberi este foarte diversificată. Ele conţin fie oxizi de fier, în cazul pulberilor din jurul combinatelor siderurgice, fie metale grele (plumb, cadmiu, mangan, crom), în cazul întreprinderilor de metale neferoase, sau alte noxe.

II.6.Sisteme de monitorizare a calitatii aeruluiPrin publicarea în Monitorul Oficial nr. 765 din 21 octombrie 2002 a Normativului

privind stabilirea valorilor limită, a valorilor de prag şi a criteriilor şi metodelor de evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de azot şi oxizilor de azot, pulberilor în suspensie (PMB10B şi PMB2,5B), plumbului, benzenului, monoxidului de carbon şi ozonului în aerul înconjurător, aprobat prin Ordinul nr. 592 din 25 iunie 2002, este marcată îndeplinirea obiectivului pe care autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi l-a propus pe linia asigurării transpunerii în plan legislativ şi a implementării în România a Directivelor Uniunii Europene legate de activităţile de evaluare şi gestionare a calităţii aerului ambiant.

Acţiunea de monitorizare a calităţii aerului este utilă prin faptul că oferă informaţii direct, cu privire la situaţia existentă la un moment dat într-un segment important al mediului urban. Incepând cu 1 martie 2003 ARPM Piteşti monitorizează calitatea aerului în zona Câmpulung cu ajutorul staţiei automate amplasată în zona centrală a oraşului.Monitorizarea calităţii aerului în 3 aglomerări urbane este inclusă în Programul PHARE2002–„Imbunătăţirea reţelei naţionale de monitorizare a calităţii aerului”. Sistem automat de monitorizare a calităţii aerului la nivelul oraşului Bucureşti

Poluarea aerului în municipiul Bucureşti are un caracter specific datorită, condiţiilor de emisie, respectiv existenţei unor surse multiple, înălţimi diferite ale surselor de poluare, precum şi o repartiţie neuniformă a acestor surse, dispersate însă pe întreg teritoriul oraşului.

13

13

România, prin autoritatea centrală pentru protecţia mediului, recunoscând importanţa supravegherii calităţii aerului, a realizat, cu sprijinul Comunităţii Europene, un sistem modern de monitorizare a calităţii aerului, în oraşul Bucureşti.

Folosind structura spaţială a câmpului de concentraţii de poluanţi din Bucureşti, generată de un model de dispersie avansat (OML-Multi) ca şi rezultatele măsurătorilor obţinute în timpul a două campanii de măsurători, folosind probe cu prelevare prin difuzie, efectuate în Bucureşti, în timpul a două sezoane, s-a realizat proiectul conceptual al reţelei de monitorizare a calităţii aerului ţinându-se cont de cerinţele tuturor directivelor şi ghidurile corespunzătoare ale Uniunii Europene.

Rezultatele campaniilor de măsurători au contribuit în mod esenţial la selectarea finală a poziţiilor corecte ale amplasamentelor staţiilor de monitorizare.

La începutul anului 2004, în cadrul unui Program PHARE 2000, a fost pusă în funcţiune reţeaua automată de monitorizare a calităţii aerului în capitală, care funcţionează la parametrii proiectaţi, respectând cerinţele Directivelor Uniunii Europene. Datele referitoare la calitatea aerului în Municipiul Bucureşti (poluanţii măsuraţi fiind: SOB2B, NOBxB, CO, OB3B,benzen, PMB10B, PMB2,5B, plumb) sunt furnizate în timp real – inclusiv publicului – şi provin de la cele 8 staţii automate, repartizate astfel: ¦ staţia de fond regională › Baloteşti;¦ staţia de fond suburbană › Măgurele;¦ staţia de fond urbană › Crângaşi (APM Bucureşti;¦ 2 staţii de trafic › şoseaua Mihai Bravu şi Cercul Militari Naţional;¦ 3 staţii industriale › Drumul Taberei, Titan şi Berceni;

Proiectul urmăreşte realizarea unor inventare anuale de emisii ale poluanţilor, a unor rapoarte de funcţionare în siguranţă a planurilor interne şi externe de urgenţă conform Directivei 96/61 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării (IPPC), precum şi abordarea integrată a evaluării şi controlului impactului asupra mediului prin cele mai bune tehnici disponibile. In scopul diseminării în timp real a informaţiilor referitoare la calitatea aerului, pentru îndeplinirea cerinţelor de informare şi conştientizare a publicului asupra poblemelor de mediu, proiectul a prevăzut amplasarea: trei panouri de afişaj la: Piaţa Universităţii, Piaţa Sergiu Celibidache şi Mc Donald’ Obor;trei display-uri la sediile: Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, Primăriei Municipiului Bucureşti şi Agenţiei Regionale pentru Protecţia Mediului Bucureşti (ARPM Bucureşti).

Reţeaua de monitorizare a fost pusă în funcţiune la sfârşitul lunii decembrie 2003, iar ca beneficiar direct al proiectului a fost numită Agenţia Regională pentru Protecţia Mediului Bucureşti, fiind şi cea care asigură în prezent, funcţionarea continuă a sistemului de monitorizare.

In cadrul programului, în aglomerarea Bucureşti s-a început procesul de stabilire a arealurilor unde valorile concentraţiei unuia sau mai multor poluanţi depăşesc valorile limită, arealuri pentru care se vor iniţia planuri şi/sau programe de îmbunătăţire a calităţii aerului. In afara de datele furnizate de reţeaua proprie de monitorizare, informaţii importante au fost obţinute de la Direcţia de Sănătate Publică -Laboratorul Chimia Mediului înconjurător din cadrul laboratorului de toxicologie unde prin determinări fizico-chimice s-a măsurat poluarea aerului şi a apelor în municipiul Bucureşti.

Poluarea aerului în Municipiul Bucureşti este urmărită prin următoarele tipuri de determinări de noxe:• determinări în puncte fixe de recoltă;• determinări în intersecţii;• determinări de pulberi sedimentabile;• determinări la cererea agenţilor economici

14

14

pentru obţinerea autorizaţiei de mediu sau ca urmare a unor reclamaţii.Toate determinările de noxe făcute de către DSP se fac conform STAS

nr.12574/1987 privind calitatea aerului din zonele protejate.In anul 2004 au funcţionat 4 puncte fixe de supraveghere a calităţii aerului din MunicipiulBucureşti, puncte în care s-au recoltat şi analizat următoarele noxe:• POLICOLOR: pulberi în suspensie; SOB2B; NHB3B; HCl; Pb;• ROMAERO: pulberi în suspensie; SOB2B; NO;NHB3B; HCl; Pb;• SINTOFARM: pulberi în suspensie; SOB2B; NHB3B;HCl; Pb;• ACUMULATORUL: pulberi în suspensie; SOB2B;NOB2B; Pb.Sistem de monitorizarea a calităţii aerului PHARE CBC RO/BG

In decembrie 1998, Comisia Europeană a emis Reglementarea Phare CBC (2760/98), pentru a obţine un cadru clar, pentru implementarea activităţilor în vederea sprijinirii cooperării transfrontaliere prin programul Phare. Cooperarea transfrontalieră (în special în frontierele externe Uniunii Europene şi între ţările adiacente Europei Centrale şi de Est) este importantă în contribuţia la dezvoltarea economică a zonelor de graniţă ale acestor ţări, în atingerea nivelului de dezvoltare al Uniunii Europene şi pregătirea, pe cât posibil, a ţărilor candidate pentru participarea la Programele Interregionale.

Pe baza Reglementării Phare CBC, Guvernele din Bulgaria şi România împreună cu Comisia Europeană, au fost de acord, în cadrul Comitetelor Mixte de Cooperare, ca un procent din fondul Programului CBC România-Bulgaria să fie alocat Fondului Comun al Proiectelor Mici (Joint Small Projects Fund – JSPF).

Beneficiare ale Proiectului Phare CBC RO/BG pentru zona transfrontalieră eligibilă dintre România şi Bulgaria sunt judeţele: Constanţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman, Olt, Dolj, Mehedinţi, iar pentru graniţa eligibilă dintre România şi Ungaria, judeţele: Timiş, Arad, Bihor şi Satu Mare.

Graniţele eligibile sunt graniţele dintre ţările Europei Centrale şi de Est şi cele ale Comunităţii Europene. România, doar ca ţară parte aplicantă, având graniţă comună cu Uniunea Europeană devine eligibilă pentru programul Phare de Cooperare Transfrontalieră, conform Reglementării nr. 2760/98.

Incepând cu octombrie 2002, a devenit operaţional programul “Sistem comun de monitorizare a calităţii aerului în oraşele riverane bazinului inferior al Dunării, pe graniţa românobulgară” derulat prin proiectul PHARE CBC RO 9911.02.01, care oferă posibilitatea realizării transparente a schimbului de informaţii cu structurile omoloage bulgare şi asigură adoptarea unor responsabilităţi concrete în vederea susţinerii şi atingerii obiectivelor de protecţie a mediului, în contextul unei dezvoltări durabile în cele două ţări vecine.

S-a creat astfel o reţea de monitorizare comună a calităţii aerului, în concordanţă cu legislaţia Comunităţii Europene, conform următoarelor Directive:

Directiva nr. 96/62/CE privind evaluarea şi managementul calităţii aerului înconjurător;

Directiva nr. 99/30/CE privind valoarea limită pentru dioxid de sulf (SOB2B), dioxid de azot(NOB2B), oxizi de azot (NOBxB), pulberi (PMB10B) şi plumb (Pb);

Directiva nr. 2002/3/CE privind poluarea aerului cu ozon (OB3B); Directiva nr. 2000/69/CE privind valorile limită pentru benzen(CB 6BHB6B) şi oxid de carbon (CO).

Ca urmare a unei finanţări asigurate de Programul PHARE CBC s-a proiectat şi s-a realizat, în oglindă, o reţea comună de supraveghere a calităţii aerului în zona Dunării de jos. Proiectul PHARE – CBC a asigurat dotarea cu 7 sisteme automate de

15

15

monitorizare a calităţii aerului de tip DOAS (Differential Optical Absorption System), acoperind 4 zone (oraşe perechi), amplasate de-a lungul celor două maluri ale Dunării.

Fiecare din cele 4 zone are în componenţă câte un oraş din România – riveran Dunării, şi corespondent, oraşul din Bulgaria, amplasat pe celălalt mal al Dunării. Cele 4 zone în oglindă sunt: Giurgiu – Ruse; Turnu Măgurele – Nicopole; Zimnicea – Svistov; Călăraşi - Silistra.DOAS (Differential Optical Absorption Spectroscopy) este o metodă optică de analiză, care se bazează pe absorţia radiaţiei luminoase de către poluanţii din aer. In funcţie de compoziţia chimică a poluanţilor, absorţia acestora are loc la diferite lungimi de undă.

Poluanţii măsuraţi sunt: CO, NOB2B, SOB2B, OB 3B, CB6BHB6B, PMB10B, NO, HB2BS, CSB2B, ClB2B, HCl, NHB3B, CB6BHB5BOH, stiren, toluen şi xilen.

Sistemul de monitorizare a calităţii aerului la graniţa dintre România şi Bulgaria achiziţionează valorile concentraţiilor de substanţe poluante de la un număr de 14 staţii de măsură amplasate de-a lungul ambelor maluri ale Dunării. Concentraţiile de poluanţi şi datele meteorologice măsurate sunt transmise către serverele locale CBC, apoi sunt prelucrate şi ajung în sistemul EPA – staţia centrală din fiecare oraş geamăn. In serverul EPA sunt stocate datele meteo şi valorile concentraţiilor poluanţilor.

Datele din ambele oraşe gemene, sunt verificate automat şi prezentate publicului pe un ecran amplasat în centru fiecărui oraş. Ulterior, toate datele achiziţionate de la staţiile de măsură sunt concentrate şi transmise automat celor două centre regionale de stocare a datelor.

Agenţia Executivă de Mediu din Sofia este Centrul Regional de Date pentru Bulgaria, iar A.P.M Giurgiu este Centrul Regional de Date pentru România. Centrele Regionale de Date transmit regulat datele monitorizate către ministerele mediului din Bulgaria şi România.

II.7.Emisii provenite din instalatii mari de ardereAderarea României la convenţiile şi protocoalele internaţionale s-a concretizat

prin adoptarea Programului Naţional de Reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot, şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere şi a măsurilor de conformare la valorile limită de emisie.

Obiectivele Programului Naţional sunt: -limitarea emisiilor de poluanţi cu efect de acidifiere, eutrofizare şi de formare a ozonului troposferic; - îndeplinirea angajamentelor asumate de România prin Planul de Implementare al Directivei 2001/80/CE, care a sat la baza tratatului dintre Statele Membre ale Uniunii Europene şi România, cu privire la aderarea României la Uniunea Europeană; -asigurarea reducerii concentraţiilor şi a nivelurilor critice ale dioxidului de sulf şi ale oxizilor de azot sub concentraţiile şi nivelurile critice de depunere, în vederea protejării sănătăţii umane şi a mediului.Ţintele prioritare sunt: -reducerea sau limitarea emisiilor provenite din instalaţiile mari de ardere, prin adoptarea de măsuri de conformare la valorile limită de emisie prevăzute în HG 541/2003, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv Directiva 2001/80/CE; - stabilirea şi atingerea emisiilor ţintă provenite din instalaţiile mari de ardere incluse în Programul Naţional; -stabilirea mecanismului de monitorizare a îndeplinirii obiectivelor şi măsurilor propuse în Programul Naţional.

16

16

II.8.Cadru legislativCadru legislativ european

Programul Naţional este elaborat ţinându-se cont de convenţiile şi protocoalele internaţionale la care România este parte şi de aquis-ul comunitar de mediu privind calitatea aerului şi controlul poluării industriale.

a)Protocolul de la Gotheburg din 1 decembrie 1999 al Convenţiei din 1979 asupra poluăriiatmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, referitor la reducerea acidifierii, eutrofizării şi nivelului de ozon troposferic. Plafoanele de emisii, aferente anului 2010, angajate deRomânia sunt de 918 kilotone pentru dioxid de sulf (SOB2B) şi 437 kilotone pentru oxizi de azot (NOBxB), din care aportul instalaţiilor mari de ardere (IMA) este prognozat a fi de 36,6% (336 kilotone) pentru dioxid de sulf (SOB2B) şi 26,08% (114 kilotone) pentru oxizi de azot (NOBxB);

b) Directiva 2001/80/CE privind limitarea emisiilor anumitor poluanţi în aer proveniţi de la instalaţiile mari de ardere.România a optat pentru aplicarea primei variante constând în respectarea de către fiecare IMA a valorilor limită de emisie (VLE).Conformarea IMA din România la valorile limită de emisie nu este posibilă începând cu data de 1 ianuarie 2008, aşa cum prevede Directiva, situaţie în care s-au solicitat perioade de tranziţie în vederea conformăriii la valorile limită de emisii, cuprinse între 1 ianuarie 2008 şi 31 decembrie 2013 şi 1 ianuarie 2016 şi 31 decembrie 2017.

c) Directiva 2001/81/CE privind plafoanele naţionale de emisii pentru anumiţi poluanţi atmosferici. Această Directivă are ca scop limitarea emisiilor de poluanţi cu efect de acidifiere, eutrofizare şi de precursori ai ozonului, pentru a îmbunătăţii calitatea factorilor de mediu şi sănătăţii umane. Directiva impune stabilirea de plafoane naţionale de emisie, considerând ca ani de referinţă 2010 şi 2020,astfel până în anul 2010 Statele Membre se angajează să reducă emisiile de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac.

d) Directiva IPPC 96/61/CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, prin care se stabileşte o abordare integrată a măsurilor necesare reducerii şi controlului poluării. In contextul în care instalaţiile mari de ardere sunt în totalitate instalaţii IPPC, conform prevederilor articolului 5, aceste instalaţii vor trebui să îndeplinească cerinţele Directivei 96/61/CE până la data de 30 octombrie 2007.

e) Directiva 96/62/CE este directiva cadru pentru calitatea aerului, privind evaluarea şi managementul calităţii aerului şi Directiva 99/30/CE privind valorile limită pentru dioxid de sulf, oxizi de azot, materii în suspensie şi plumb în aerul atmosferic, prevăd obligaţii de: monitorizare şi evaluare a calităţii aerului, informarea publicului privind calitatea aerului înconjurător, elaborarea de planuri de gestionare a calităţii aerului în vederea atingerii valorilor limită într-un timp stabilit, menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde este corespunzătoare standardelor sau îmbunătăţirea acesteia în cazuri necorespunzătoare.

f) Directiva 99/32/CE privind reducerea conţinutului de sulf din anumiţi carburanţi lichizi prin care se impune un conţinut standard de sulf de până 1% pentru combustibili grei şi 0,2% conţinut de sulf pentru combustibili uşori.

Cadru legislativ în RomâniaIn scopul aderării României la Uniunea Europeană, s-a transpus în legislaţia

naţională mare parte a acquis-ul comunitar de mediu.Astfel, activitatea instalaţiilor mari de ardere este reglementată de următoarele

acte normative:a) Legea 271/2003, care ratifică Protocolul de la Gothenburg;

17

17

b) HG 541/2003, modificată şi completată de HG 322/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale unor anumiţi poluanţi proveniţi de la instalţiile mari de ardere, prin care se transpun prevederile Directivei 2001/80/CE;

c) Ordinul comun 712/2003 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, nr. 199/2003 al Ministrului Economiei şi Comerţului şi nr. 126/2004 al Ministrului Administraţiei şi Internelor, care aprobă „Ghidul privind elaborarea propunerilor de programe de reducere progresivă a emisiilor anuale de oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţiile mari de ardere”;

d) OUG 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării, aprobată şi modificată prin Legea 645/2002 prin care se transpun prevederile Directivei IPPC 96/61/CE;

e) Ordinul MAPAM 818/2003 pentru aprobarea procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu;

f) OUG 243/2002 privind protecţia atmosferei, aprobată şi modificată prin Legea 655/2001, prin care se transpun prevederile Directivei 96/62/CE;

g) Ordinul MAPAM 592/2002 pentru aprobarea normativului privind stabilirea valorilor limită, a valorilor prag şi a criteriilor şi metodelor de evaluare a SOB2, BNOB2B, NOBxB, a pulberilor în suspensie, Pb, benzenului, CO şi a azotului în aerul înconjurător, prin care se transpun prevederile Directivei 99/30/CE;

h) HG 142/2003 privind limitarea conţinutului de sulf din combustibili lichizi prin care se transpun prevederile Directivei 99/32/CE, conform căreia începând cu 1 ianuarie 2007 conţinutul maxim de sulf trebuie să fie de 1% din greutate.

III.APA

Reţeaua hidrografică a României are aproape întreaga suprafaţă (97,8%) cuprinsă în bazinul fluviului Dunărea, cu excepţia unei părţi din râurile din Dobrogea, care se varsă direct în Marea Neagră.III.1.Resursele de apă teoretice şi tehnic utilizabile

Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă – râuri interioare, lacuri naturale şi artificiale, Dunărea – şi într-o măsură mai mică, respectiv 10%, din apele subterane.

Principala resursă de apă a României o constituie râurile interioare.Directiva Cadru a Uniunii Europene 2000/60/EC introduce conceptul conform

căruia ”apa nu este produs comercial, dar produce o valoare economică”.Principiile mecanismului economic în domeniul apelor sunt:

utilizatorul plăteşte;poluatorul plăteşte;recuperarea costurilor gospodăririi cantitative şi calitative a apelor; stimularea beneficiarilor pentru protecţia resurselor de apă.

Mecanismul economic specific, în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a apelor, include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi, ca parte a modului de finanţare a dezvoltării domeniului gospodăririi apelor şi de asigurare a funcţionării pe principii economice a Administraţiei Naţionale “Apele Române”, pentru încurajarea conservării, refolosirii şi economisirii apei, pentru protejarea cantităţii şi calităţii apei.

Apa brută constituie o resursă naturală cu valoare economică în toate formele sale de folosire de către utilizatori, care plătesc contravaloarea serviciilor prestate de către Administraţia Naţională “Apele Române“.

Administraţia Naţională “Apele Române“ aplică sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi pentru serviciile specifice şi comune de gospodărire a apelor.

Sistemul de plăţi se bazează pe principiile “beneficiarul plăteşte” şi “poluatorul plăteşte”, în funcţie de serviciile prestate de Administraţia Naţională „Apele Române”,

18

18

precum şi pe principiul precauţiei pentru asigurarea utilizării raţionale a resurselor de apă.III.2.Starea calităţii apelorStarea calităţii apelor de suprafaţa

Apele de suprafaţă se clasifică în ape stătătoare (bălţi, lacuri, mări şi oceane), ape curgătoare (izvoare, pârâuri, râuri, fluvii). Se disting lacuri naturale şi lacuri artificiale, cursuri de apă naturale, modificate artificial (regularizate) sau construite artificial (canale).

Apele de suprafaţă constituie sursa majoră pentru necesităţile umane, inclusiv pentru apa potabilă.

Prin Ordinul nr. 1146 din 10 decembrie 2002 s-a aprobat Normativul privind obiectivele de referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă.

Din punct de vedere al calităţii, cursurile de apă din România se clasifică în cinci clase de calitate.

Situaţiile cele mai defavorabile (în raport cu ponderea tronsoanelor de râu cu apă degradată) s-au produs în cazul bazinelor hidrografice:

¦ Someş › 10,2%;¦ Vedea › 7,2%.¦ Prut › 6,2%

In general, cota cea mai mare din potenţialul de poluare, în cazul surselor de poluare punctiforme, aparţine unităţilor din domeniul gospodăriei comunale şi al industriei chimice. Urmează, apoi, agenţii economici din industriile extractivă şi metalurgică.

Poluarea difuză se referă la intrări de poluanţi în mediul acvatic cu o provenienţă mai greu de identificat şi controlat. Aici este inclusă în special poluarea din agricultură, depunerile solide şi/sau lichide din atmosferă. Sursele difuze includ poluările cauzate de consumul de produse/materii prime din industrie (de exemplu cea extractivă) sau de către populaţie.

Din lungimea totală de 505 km de râuri monitorizate în 20 secţiuni de prelevare, 352 km s-au încadrat în clasa I de calitate – stare ecologică foarte bună, 102 km s-au

19

19

încadrat în clasa a II a de calitate - stare ecologică bună, iar 51 km s-au încadrat în clasa a V-a de calitate - stare ecologică rea

Starea calităţii lacurilorIn România există circa 3500 de lacuri, doar 0,9% dintre ele având o suprafaţă

ce depăşeşte 1km2. Cele mai importante sunt lacurile provenite din fostele lagune de pe malul Mării Negre (Razim - 415 km2, Sinoe - 171 km2) şi lacurile formate de-a lungul malurilor Dunării (Oltina – 22 km2, Brateş - 21 km2). Lacurile glaciare se întâlnesc în Munţii Carpaţi (Lacul Bucura, cu o suprafaţă de 10,8 ha este cel mai mare dintre ele).

In afară de acestea, mai există şi lacuri artficiale, importante pentru puterea energetică pe care o înmagazinează, cele mai importante fiind cele de pe Dunăre: Porţile de Fier II (40000 ha) şi Porţile de Fier I (10000 ha, dar cu un volum de apă de 2400 milioane m3 - de trei ori mai mult decât la Porţile de Fier II), dar şi cel de la Stânca-Costeşti de pe râul Prut.

Caracterizarea globală a calităţii apei acestor lacuri s-a făcut prin interpretarea rezultatelor analizelor efectuate, în campanii sezoniere, cu referire la încadrarea în categorii de calitate în raport cu condiţiile cerute de principalele folosinţe.

Cunoaşterea gradului de trofie al apei unui lac, impune caracterizarea anumitor indicatori fizicochimici şi biologici determinanţi şi favorizanţi ai evoluţiei trofice:

¦ temperatura apei;¦ pH;¦ transparenţa;¦ regimul de oxigen;¦ regimul de nutrienţi;¦ biologici (structura biotei acvatice).

Incepând din anul 2004 caracterizarea globală a subsistemului lacuri s-a efectuat în conformitate cu cerinţele Ordinului de Ministru nr. 1146/2002, în 5 clase de calitate. Incadrarea lacurilor în cele 5 categorii de calitate a fost stabilită prin aplicarea sistemului percentile V (90%).

20

20

Analiza saprobiologică a fluviului Dunărea a evidenţiat următoarele: din cei 1075 km monitorizaţi pe teritoriul românesc, 522 km (48,6%) s-au încadrat în clasa a II-a de calitate - stare ecologică bună; 412 km (38,3%) s-au încadrat în clasa a III-a de calitate – stare ecologică moderată; 2 km (0,2%) s-au încadrat în clasa a IV-a de calitate - stare ecologică nesatisfăcătoare, iar 139 km (12,9%) s-au încadrat în clasa a V-a de calitate – stare ecologică rea.

Valorile cele mai scăzute ale indicelui de saprobitate pe fluviul Dunărea s-au înregistrat pe un tronson de 139 km cuprins între Călăraşi şi Grindul Reni (aval Galaţi).

Calitatea apei fluviului Dunărea, pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

Teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, delimitat conform legii, are o suprafaţă totală de circa 580000 hectare, cuprinzând Delta Dunării propriu-zisă, Complexul lacustru Razim-Sinoie, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, inclusiv zona inundabilă Somova-Parcheş, lacul Sărături- Murighiol şi zona marină cuprinsă între litoral şi izobata de 20 metri.

Din suprafaţa totală a rezervaţiei, mai mult de jumătate (312440 ha) o reprezintă ecosistemele naturale acvatice şi terestre incluse în lista zonelor cu valoare de patrimoniu universal

Analiza indicatorilor chimici determinaţi pentru încadrarea apelor de suprafaţă din Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” în clase de calitate, în conformitate cu recomandările Ordinului 1146/2002, şi respectiv, Normativului privind obiectivele de referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă, relevă încadrarea apei din teritoriu în limitele clasei a II-a de calitate, deci apă de calitate bună. Această calitate a apei este specifică tuturor apelor fluviale şi deltaice. Dintre toţi indicatorii analizaţi, se constată faptul că doar plumbul şi cadmiul se încadrează în clasa a IVa, respectiv a V-a de calitate. Trebuie subliniat faptul că şi la aceste două elemente sunt unele scăderi ale concentraţiilor, comparativ cu anul 2003. De asemenea, ele sunt prezente în apă de la intrarea pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.

Analizele efectuate în laboratorul propriu al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” au constat în deteminări de produse petroliere, pesticide organo-clorurate cât şi expertize fizico-chimice.

De asemenea, au fost folosite rezultatele cercetărilor efectuate de Institututul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării, Tulcea. Indicatorii analizaţi au arătat că, pentru: produse petroliere se constată scăderea valorilor concentraţiilor în anul 2004,comparativ cu anul 2003 şi încadrarea în limitele clasei I de calitate;

pesticide organo-clorurate se constată scăderea valorilor concentraţiilor în anul 2004, comparativ cu anul 2003 şi încadrarea în limitele clasei a II-a de calitate;

21

21

indicatorii regimului de oxigen, respectiv oxigenul dizolvat şi consumul chimic de oxigen încadrarea este în limitele apelor bune (clasa a II-a de calitate).

Pentru metalele grele prezente în apa lacurilor din Delta Dunării situaţia se prezintă astfel: cadmiul a înregistrat în 2004 concentraţii specifice clasei a V-a de calitate, încadrând apele în categoria celor nesatisfăcătoare. Sau determinat valori cuprinse între 5–15 ppb, la Ceatal Sfântu Gheorghe;

manganul valorile concentraţiilor de mangan sunt corespunzătoare clasei a III-a de calitate, a apelor moderate din punct devedere chimic, având valori cuprinse între 70–100 ppb Mn; plumbul se încadrează în clasa a IV-a de calitate, având concentraţiile între 17–22 ppb

Pb; zincul şi cuprul au concentraţiile corespunzătoare apelor bune (clasa a II-a de calitate). Volumele de apă uzată evacuate, pe ramuri economice, procentual, se prezintă astfel: industrie alimentară: 9,7%; gospodărie comunală: 88,8%; alte ramuri (turism şi sănătate): 1,5%.

Cantitatea totală de substanţe poluante (ponderea fiind deţinută de substanţe organice,suspensii, săruri minerale, amoniu) conţinute de aceste ape uzate a fost de 2,7 tone.

Localităţile aflate pe teritoriul RBDD nu au sisteme de canalizare centralizată care să colecteze apele reziduale la nivelul întregii localităţi. Staţiile de epurare existente au fost concepute pentru a realiza numai preepurarea mecanică a apelor menajere.

Din cele 25 de localităţi existente în perimetrul RBDD, doar patru localităţi au sisteme proprii de canalizare. Dintre acestea, două localităţi au staţii de preepurare mecanică a apelor uzate: Maliuc şi Sulina, iar localităţile Sfântu Gheorghe şi Chilia Veche au câte o staţie de pompare pentru apele menajere, concepută pentru a deservi numai blocurile şi nu au sisteme de preepurare.

Agenţii economici cu activităţi mai importante nu sunt racordaţi la reţeaua oraşului, fiecare având sistem propriu de epurare mecanică şi evacuare în Dunăre;în localitatea Chilia Veche, sistemul de canalizare existent deserveşte 39% dinlocalitate, apele uzate fiind deversate direct în Dunăre, prin pompare;în localitatea Sfântu Gheorghe, sistemul de canalizare deserveşte 10% din localitate,III.4.Surse majore şi grad de poluare

In RBDD nu sunt surse fixe cu rol determinant în poluarea apelor. Sursele majore de poluare a apelor de pe teritoriul rezervaţiei sunt reprezentate de agenţii economici situaţi în zona limitrofă a acesteia şi de activitatea de transport naval desfăşurată pe căile navigabile, atât de ambarcaţiunile mici cât şi de navele maritime şi fluviale aflate în tranzit.

Poluarea de la nave este determinată de faptul că nu toate navele sunt dotate cuseparatoare de reziduuri petroliere eficiente, de exploatarea necorespunzătoare a celor existente şi de faptul că porturile dunărene de pe teritoriul rezervaţiei, nu sunt dotate cu instalaţii specifice pentru preluarea şi reciclarea acestor reziduuri.

Pentru reglementarea acestei situaţii, ARBDD a impus societăţilor deţinătoare de mijloace navale de transport aplicarea recomandărilor POLDANUBE - 1986 pentru fluviu şi a Convenţiei MARPOL 73-78, de către navele maritime (ambele convenţii se referă la colectarea, stocarea la bordul navelor a reziduurilor de hidrocarburi precum şi ţinerea evidenţei predării acestora la unităţile colectoare). Prin Programele de conformare s-a impus dotarea navelor mari cu separatoare de produse petroliere sau tancuri de stocare, cu predarea reziduurilor în portul Galaţi.

22

22

III.5.Starea speciilor de faună sălbatică de interes cinegeticEvoluţia efectivelor, atât la speciile de vânat sedentar cât şi la speciile de păsări

migratoare de interes vânătoresc, se încadrează în limitele anuale din ultima vreme, fiind totuşi influenţate de contextul ecologic general. Studiile privind influenţa factorilor de mediu asupra populaţiilor de păsări şi mamifere, au relevat importanţa majoră pe care o are starea factorului hidrologic din perimetrul rezervaţiei, care determină atât abundenţa cât şi dispersia indivizilor în spaţiu.

S-a constatat că şi factorii meteorologici (temperatură, precipitaţii, vânt) au influenţat repartiţia teritorială a populaţiilor de păsări prezente pe teritoriul rezervaţiei.

Se impun măsuri ferme pentru protejarea efectivelor de vidră şi nurcă cu atât mai mult cu cât aceste specii sunt protejate prin Convenţia de la Berna privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, la care a aderat şi ţara noastră.

Incepând din 2002, în RBDD se derulează un proiect, în colaborare cu Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării şi WWF Austria, privind studiul populaţiilor de nurcă europeană în condiţiile impactului creeat de nurca americană «evadată» din crescătorii şi stabilirea cerinţelor de conservare prin protejarea habitatelor şi prin acţiuni de repopulare.

Făcând o evaluare globală a informaţiilor din bazinele hidrografice, o primă constatare este legată de situaţia critică a calităţii acviferului freatic, din numeroase zone ale ţării, influenţat puternic de impactul antropic, chiar dacă în ultima vreme s-a produs o reducere a volumului producţiei industriale şi deci a cantităţilor de substanţe poluante evacuate în receptorii naturali.

In unele zone ale ţării s-au produs creşteri importante ale nivelurilor piezometrice, produse în anii bogaţi în precipitaţii. Astfel, în zona câmpiilor Băileşti, Romanaţi şi Bărăgan nivelul piezometric a crescut cu 2-15 m, iar în Dobrogea de sud cu 2-10 m.In perioadele secetoase se produce o scădere naturală puternică a nivelurilor piezometrice (de peste 3 m) la care se adaugă efectele prelevărilor excesive de apă din subteran, prin captări (exemplu Bucureşti, în cazul “Stratelor de Frăteşti” sau Rovinari ca urmare a secărilor din zonele miniere). Pericolul cel mai mare, în acest caz, îl reprezintă atragerea accelerată de ape poluate spre zonele depresionare şi scăderea drastică a debitelor exploatate ale captărilor din zonele afectate.

O altă constatare importantă este cea legată de modificările calitative ale apelor subterane, produse prin poluarea cu substanţe impurificatoare care alterează calităţile fizice, chimice şi biologice ale apei.

Din analiza datelor prelucrate în urma monitorizării parametrilor fizico-chimici la forajele studiate s-au înregistrat, pentru forajele situate în stratul freatic, cele mai multe depăşiri la:substanţe organice, amoniu, duritate totală, fier (posibil datorită oxidării coloanelor de tubaj).

23

23

Majoritatea hidrostructurilor au suferit în timp procesul de contaminare a apei cu azotaţi (NO-3).

Poluarea se resimte însă diferenţiat, existând zone în care acviferul are concentraţii ce se situează peste limita de 45 mg/l din STAS 1342/91 pentru acest indicator şi zone în care valoarea concentraţiilor azotaţilor este sub această limită. Cauzele contaminării acviferului freatic cu azotaţi sunt multiple şi au caracter cumulativ.

Astfel, o sursă cu pondere importantă în contaminarea cu azotiţi o constituie spălarea permanentă a solulului impregnat cu oxizi de azot (NO2) de către precipitaţiile atmosferice şi apa de irigaţii.

O altă sursă cu pondere importantă o constituie apa de suprafaţă (râuri, lacuri) în care s-au evacuat ape uzate încărcate cu azotaţi. La aceste două surse, ce au un caracter cvasipermanent, se adaugă sursele cu caracter aleator, generate de aplicarea îngrăşămintelor chimice pe unele categorii de terenuri arabile. In aceste ultime zone, concentraţiile azotaţilor se situează frecvent în jurul valorii de 100 mg/l,putând atinge valori de câteva ori mai mari.

Dintre cele 1531 foraje de monitorizare analizate, depăşiri ale concentraţiei admise la acest indicator s-au înregistrat în 159 foraje (circa 10,4% din numărul total de foraje).

In ceea ce priveşte contaminarea apelor subterane freatice cu fosfaţi (PO4 -3), 237 de foraje au concentraţii ce depăşesc limita admisă,

Cele mai accentuate forme de depreciere multiplă a calităţii s-au identificat în zonele de intravilan rural, unde, din cauza lipsei unei minime dotări cu instalaţii edilitare, deşeurile lichide ajung în subteran direct (prin intermediul latrinelor neimpermeabilizate sau al şanţurilor arterelor stradale), cât şi indirect (de la depozitele de gunoi de grajd, gropi improvizate de deşeuri menajere etc).

Poluatorii majori care afectează calitatea apei subterane se pot grupa în următoarele categorii:

produse petroliere, produse rezultate din procesele industriale, produse chimice utilizate în agricultură, produse menajere şi rezultate din

zootehnie, poluarea cu metale grele:Resursele de apă, în special cele din acviferele freatice, prezintă un risc ridicat

de poluare, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Din acest motiv, în multe zone ale ţării, ele nu mai pot constitui surse de alimentare cu apă pentru populaţie.III.6.Monitorizarea calitatii apelor

Ţinând seama de cerinţele prevăzute prin Legea 310/2004 de modificare şi completare a Legii Apelor 107/1996, care a preluat prevederile Directivei Cadru 2000/60/CE în domeniul apei şi de celelalte Directive UE, sistemul naţional de monitorizare a apelor cuprinde două tipuri de monitoring

- monitorin de supraveghere având rolul de a evalua starea tuturor corpurilor de apă dincadrul bazinelor hidrografice;-monitoring operaţional, pentru corpurile de apă ce au riscul să nu îndeplinească obiectivele de protecţie a apelor.

Importanţa deosebită a activităţii de monitoring al calităţii apelor constă în faptul că acesta pune în evidenţă, permanent, stadiul calităţii resurselor de apă şi ,pe baza datelor privind acest stadiu, se adoptă strategia de protecţie eficientă a calităţii acestor resurse.

Actualul sistem este în proces de modernizare şi dezvoltare în vederea adaptării acestuia la prevederile Directivelor europene privind protecţia calităţii apelor.

24

24

Monitorizarea resurselor de apă (râuri, lac subterane, ape marine, ape uzate), din punct de vedere fizico-chimic, biologic şi microbiologic, se face în cadrul monitoringului de supraveghere", în secţiuni de referinţă şi secţiuni caracteristice de monitorizare. Se mai efectuează şi monitoringul în flux rapid zilnic, pentru circa 10 indicatori de calitate, în 57 secţiuni de supraveghere, amplasate pe râuri în apropierea principalelor secţiuni de prelevare şi restituţie a apei de la folosinţe. Sunt investigate mai multe medii: apa, suspensii, sedimente, biota. Programul actual de monitoring de supraveghere este în curs de restructurare pentru implementarea prevederilor Directivei Europene în Domeniul Apei.

Monitoringul de supraveghere se va extinde cu monitoringul operaţional şi cu cel de investigaţie.

In cadrul monitoringului biologic, pe lângă elementele urmărite (planctonul, algele bentice, macrozoobentosul) se vor monitoriza macrofitele şi ihtiofauna.

Odată încheiată acţiunea de delimitare a corpurilor de apă, s-a trecut la evaluarea corpurilor de apă având riscul să nu îndeplinească obiectivele de calitate. Cerinţa, la nivelul Uniunii Europene, este ca în anul 2015, toate corpurile de apă să atingă starea ecologică bună (clasa II) de calitate. In acest caz trebuie să se treacă la monitoringul operaţional.

IV.MEDIULUI MARIN ŞI COSTIER

Agenda 21, bazându-se pe Convenţia Naţiunilor Unite privind Legea pe Mare, sprijină abordarea integrată a ecosistemelor pentru protejarea oceanelor şi a zonelor de coastă. O asemenea abordare depinde de aplicarea principiilor precauţiei şi prevenirii, în scopul menţinerii biodiversităţii şi productivităţii ecosistemului, ducând în acelaşi timp la îmbunătăţirea calităţii vieţii comunităţilor de coastă. In acest sens s-a adoptat conceptul managementului integrat al zonelor marine şi de coastă.Marea Neagră este o mare de tip continental, situată între Europa sud-estică şi Asia Mică, care scaldă ţărmurile României (pe o lungime de 245 km), Ucrainei,Turciei şi Bulgariei. Prin sistemul de strâmtori Bosfor-Marea Marmara- Dardanele comunică cu Marea Mediterană, iar prin strâmtoarea Kerci cu Marea Azov – mare care reprezintă de fapt o anexă a Mării Negre.

In linii mari are o formă ovală şi ţărmuri puţin crestate (cu excepţia peninsulei Crimeea), iar în partea de nord-vest are numeroase limanuri. Platforma continentală este foarte extinsă, mai ales în nord-vest, apoi adâncimile cresc. Având o suprafaţă de 413490 km2 şi o adâncime maximă de 2246 m (cea medie este de 1271 m), este a treia din Europa, după Marea Mediterană şi cea a Nordului.

In Marea Neagră se varsă numeroase fluvii mari precum: Dunărea, Nistru, Bug, Nipru, Rioni, Kizil-Irmak şi de aceea salinitatea ei este scăzută (în medie 20-220/00), în comparaţie cu cea a oceanului planetar. Are puţine insule, iar ca peninsule, cea mai mare este Crimeea.

Originalitatea ei constă în lipsa curenţilor verticali. Aceasta explică existenţa a două straturi de apă: unul din adânc ceva mai sărat (220/00), neaerat, ceea ce conduce

25

25

la acumularea de gaze toxice (H2S), fiind lipsit de vieţuitoare; altul la suprafaţă (circa 180 m grosime), alimentat cu ape fluviale, deci mai dulce (doar 17-180/00 salinitate), influenţat de factorii climatici.

Apa Mării Negre este formată dintr-un amestec de ape dulci, (aduse de afluentul său principal Dunărea, alături de râurile din România) şi ape sărate venite din Marea Mediterană. Ca urmare a acestor straturi de salinitate diferite, există şi o faună variată (circa 1500 de specii de animale) atât în adâncime, cât şi pe întreaga întindere a Mării Negre.IV.1.Indicatori fizico-chimici

Principalele trăsături ale zonelor de coastă europene sunt: poluarea apelor şi eutrofizarea, pierderea biodiversităţii, utilizarea terenurilor şi deteriorarea peisajului, eroziunea coastei.

Indicatorii arată necesitatea luării unor măsuri, care să ducă la reducerea scurgerii în mare a substanţelor periculoase aruncate în apele din Europa, care sunt dispersate şi diluate în adâncul acestora. O altă parte de substanţe periculoase rămân în regiunile de coastă. Ca urmare, cele mai multe sedimente marine, flora şi fauna din jurul coastelor Europei sunt puternic contaminate.IV.2.Starea litoralului si a zonei costiere

Eroziunea coastelor reprezintă una dintre problemele principale analizate de ţările riverane: Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina.Coastele joase, de depunere, sunt cel mai puternic influenţate de schimbările globale, în mod special de variaţiile nivelului mării şi de aportul de sedimente al râurilor.

Descreşterea cantităţilor de sedimente şi schimbările litorale datorate activităţilor antropice (îndiguiri de râuri,regularizarea hidrotehnică, structurile litorale etc), mai ales atunci când plajele nisipoase sunt joase, fenomene la care se adaugă creşterea nivelului mării şi a nivelului de energie al mării în zona litorală, pot determina în anumite condiţii o continuă şi marcantă retragere a plajei cu până la 20-30 m/an, aşa cum se întâmplă în anumite sectoare ale Deltei Dunării.

Acest proces provoacă pierderi de suprafeţe de uscat, schimbări ale mediului şi degradarea economică a zonei costiere. Procesul de eroziune costieră se manifestă diferit de-a lungul litoralului românesc fiind mai accentuat în dreptul Deltei Dunării şi mai puţin intens în sectorul central şi de sud al litoralului, datorită atât structurii geomorfologice a ţărmului, cât şi datorită existenţei lucrărilor hidrotehnice de protecţie.

Eroziunea costieră este datorată acţiunii valurilor asupra zonelor litorale indiferent dacă ţărmul este nisipos sau stâncos. Acest proces este deosebit de activ în timpul furtunilor când masele de apă transportă şi particule de nisip, dobândind astfel o capacitate erozivă mult sporită. Ea poate deveni o problemă, mai ales când altitudinea generală a zonelor litorale este scăzută, iar acţiunea erozivă este mai mare decât cea de depunere.

26

26

IV.3.Starea ecosistemului marinIn 2004, s-au înregistrat aceleaşi tendinţe uşoare de îmbunătăţire a stării

principalelor componente biotice ale ecosistemului marin, evidenţiate începând din perioada 1994 -1995.Indicatori de contaminareIncărcătura microbiologică, indicator de stare a contaminanţilor din mediul marin, în zona de îmbăiere, a fost relativ redusă în timpul sezonului estival, concentraţiile enterobacteriilor înregistrate concentraţiile enterobacteriilor înregistrate (coliformi totali/CT, coliformi fecali/CF, streptococi fecali/SF) încadrându-se în limitele admise de normele naţionale şi internaţionale privind calitatea apelor marine de îmbăiere

Zonele aflate sub influenţa deversorilor de ape uzate au prezentat, ca şi în anii anteriori, cele mai mari valori ale indicatorilor bacterieni analizaţi (> 16000 germeni/100 ml), cu oarecare impact negativ asupra mediului marin din zonele respective.

Valorile determinate în 2004 s-au situat sub cele recomandate sau obligatorii, specificate de Normativele naţionale şi Directiva apei de îmbăiere (76/160/CCE) Situaţia speciilor periclitate

Incadrarea speciilor de peşti în categoriile de periclitare ale IUCN a fost reconsiderată la începutul acestui an. Astfel, din cele 141 de specii 2 sunt ameninţate (EN), 2 vulnerabile (VU), 3 dependente de conservare (cd), 25 aproape ameninţate (NT), 31 pentru care nu există motive de îngrijorare (LC), iar pentru restul de 78 de specii nu există date suficiente (DD).

In concluzie, prin creşterea exigenţelor României faţă de problematica protecţiei mediului, inclusiv faţă de mediul marin, pe fondul reducerii activităţilor economice cu repercusiuni asupra mediului atât în bazinul Dunării, cât şi în zona costieră, continuă tendinţele de refacere a ecosistemului marin şi a calităţii factorilor de mediu.

Reducerea cantităţilor de aluviuni deversate de Dunăre în mare (indusă de barajele de pe cursul superior al fluviului, de avansarea pronunţată a deltei secundare a Chiliei, de interpunerea pe traiectul curenţilor marini a unor construcţii hidrotehnice - digurile de la Sulina, lucrările de apărare portuară de la Midia şi fenomene conjugate cu creşterea nivelului mării), a determinat menţinerea alarmantă a intensităţii eroziunii costiere, îndeosebi în nordul litoralului, dar şi în zona centrală, chiar dacă în anul 2003, procesele de erodare au fost în mare măsură echilibrate de procesele de depunere.

Fenomenul de eutrofizare are o tendinţă de reducere, deşi concentraţiile de nutrienţi pot favoriza, totuşi, în condiţii climatice şi hidrologice favorabile, dezvoltări explozive ale vegetaţiei macroalgale şi/sau înfloriri fito (zoo) - planctonice.

Societatea noastră are un impact major asupra mediului marin şi asupra biodiversităţii, în special datorită poluării, provenită din surse menajere şi industriale. Alte presiuni provin de la navele care îşi golesc cisternele petroliere, de la accidentele maritime şi din cauza utilizării intensive a zonelor de către om.

Nisipul plajei şi apa mării sunt murdărite depelicule de grăsimi şi reziduuri de petrol, aduse de vânt din largul mării. Acestea provin din deversarea ilegală a şantinelor de pe vapoarele ce trec prin apele noastre teritoriale. Atingerea petelor de petrol irită pielea şi mai ales ochii.

27

27

Păsările de mare sunt foarte vulnerabile la contactul cu produsele petroliere. Prin îmbibarea penajului, zborul lor devine imposibil, animalul rămânând prizonierul petei de petrol. Toate acestea au dus la creşterea poluării mărilor, având efecte negative asupra sănătăţii umane şi a habitatelor marine.

Reabilitarea şi protejarea litoralului românesc al Mării Negre şi a zonei maritime aferente ţării noastre este unul din obiectivele importante ale politicii noastre de mediu.Majoritatea obiectiveler sunt orientate spre studiul zonei costiere, vizând conştientizareaexistenţei unor probleme grave de mediu pentru Marea Neagră, în general, şi zona litorală în special.Acestea prevăd ca măsuri importante: • reducerea poluării din surse punctiforme de poluare majoră, de la ţărm şi din larg, în speciala poluării cu hidrocarburi;• dezvoltarea cooperării regionale în bazinul Mării Negre şi al Dunării;• sensibilizarea publicului faţă de natură şi creşterea responsabilităţii acestuia faţă de problemele de mediu, prin informare.

Problemele legate de controlul poluării din Marea Neagră în scopul conservării biodiversităţii, a întreţinerii şi a restaurării funcţiilor ecosistemului sunt tratate la nivel global, european, naţional şi regional prin încheierea unor convenţii marine, oferindu-se cadrul legal şi stabilindu-se drept ţintă aducerea la zero a emisiilor, pentru mai multe substanţe periculoase până în anul 2020.In acest scop, în aprilie 1992, s-a încheiat Convenţia de la Bucureşti privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, prin care s-au stabilit acţiuni comune (ale tuturor statelor costiere ale Mării Negre şi ale ţărilor din bazinul Mării Negre) în ceea ce priveşte „Conservarea Biodiversităţii şi a Cadrului Natural al Mării Negre”.

V.SOLUL

Solul, prin poziţia, natura şi rolul său este un component al biosferei şi produs al interacţiunii dintre mediul biotic şi abiotic, reprezentând un organism viu, în care se desfăşoară o viaţă intensă şi în care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic.

Solurile determină producţia agricolă şi starea pădurilor, condiţionează învelişul vegetal, ca şi calitatea apei, în special a râurilor, lacurilor şi a apelor subterane, reglează scurgerea lichidă şi solidă în bazinele hidrografice şi acţionează ca o geomembrană pentru diminuarea poluării aerului şi a apei prin reţinerea, reciclarea şi neutralizarea poluanţilor, cum sunt substanţele chimice folosite în agricultură, deşeurile şi reziduurile organice şi alte substanţe chimice.

Solurile, prin proprietăţile lor de a întreţine şi a dezvolta viaţa, de a se regenera, filtrează poluanţii, îi absorb şi îi transformă.

Formarea solurilor este un proces complex, după cum complexe sunt constituţia şi funcţiile lor, şi reflectă efectul factorilor pedogenetici, atât naturali cât şi antropici.

Solul este alcătuit din: material mineral provenit din dezagregarea şi alterarea rocilor, material organic provenit din transformarea resturilor vegetale, apa provenită din precipitaţiile atmosferice sau irigaţii şi din aer. Proporţia în care aceste componente se găsesc în sol determină gradul de fertilitate al solului. Repartiţia solurilor variază de la o ţară la alta în funcţie de relief, climă şi, nu în ultimul rând, de activităţile biologice.

28

28

V.1.Calitatea solurilorFactorii naturali care determină calitatea solurilor din România sunt: relieful,

litologia, clima, vegetaţia şi timpul. Clima şi vegetaţia sunt influenţate de activitatea omului şi din acest punct de vedere omul trebuie să intervină în Factorii antropici sunt factorii care au modificat şi modifică sensibil şi rapid calitatea solurilor. Calitatea solului rezultă din interacţiunile complexe între elementele componente ale acestuia şi poate fi legată de intervenţiile defavorabile şi practicile agricole neadaptate la condiţiile de mediu, introducerea în sol de compuşi mai mult sau mai puţin toxici, acumularea de produse toxice provenind din activităţile industriale şi urbane. Calitatea solurilor este determinată în principal de proprietăţile acestora. Evaluarea calităţii solurilor constă în identificarea şi caracterizarea factorilor care limitează capacitatea productivă a acestora.

Textura determină sau influenţează alte proprietăţi ale solului, influenţează condiţiile de creştere a plantelor, determină stabilirea diferenţiată a măsurilor agrotehnice, agrochimice şi ameliorative ce urmează să fie aplicate solului. De aceea, prin îngrijirea solului se are în vedere promovarea protecţiei mediului înconjurator şi ameliorarea condiţiilor ecologice, în scopul pastrarii echilibrului dinamic al sistemelor biologice. Accentul se pune pe valorificarea optima a tuturor condiţiilor ecologice stabilindu-se relaţii între soluri, soiuri alese şi condiţii climatice, edafice şi factori biotici la care se adauga considerarea criteriilor sociale şi tradiţionale pentru asigurarea unei dezvoltari economice durabile în judeţ.

Pentru o mai buna gospodarire a solului s-a elaborat o strategie care consta în elaborarea unui cod de bune practici agricole şi a unor programe de informare şi instruire a fermierilor.

Acestea toate sunt corelate cu grafice clare de monitorizare şi control al efectelor poluarii pe toate suprafeţele şi îndeosebi pe zonele identificate drept vulnerabile.

Pierderea solului fertil este o criză tăcută, care nu este percepută ca atare pe scară largă. Deşi eroziunea solului este un proces fizic, ea are numeroase consecinţe economice, afectând productivitatea, creşterea economică, distribuirea veniturilor, asigurarea necesarului de alimente din resurse proprii şi datoria externă.

Acolo unde eroziunea începe să depăşească ritmul de formare a solului, stratul de sol fertil se subţiază şi, până la urmă dispare cu desăvârşire. Din moment ce stratul fertil superior nu mai există, substratul devine parte a păturii cultivabile, reducând conţinutul solului în materii organice, gradul de afânare şi aerisire şi afectând negativ alte caracteristici structurale care favorizează creşterea plantelor. Această degradare generală a structurii solului este însoţită, de obicei, de o reducere a capacităţii de reţinere a elementelor nutritive, ceea ce duce la o scădere şi mai mare a productivităţii.

Folosirea unor cantităţi suplimentare de îngrăşăminte chimice poate compensa adesea pierderea de substanţe nutritive, dar degradarea structurii solului este mai greu de remediat.

29

29

Principalul factor natural limitativ al calităţii solului îl constituie eroziunea şi alunecările de teren.

Eroziunea rocilor şi a solurilor apare datorită vântului, ploilor, activităţilor umane, cum sunt: lucrări agricole necorespunzătoare, care distrug textura solului, deci apa se evaporă, sau se scurge la suprafaţă;

tratamentele cu pesticide şi fertilizanţi chimici; ploile acide.Mai puternic se manifestă în zona colinară, unde din cauza gradului mare de

înclinare a pantelor şi intercalaţiilor lentilelor de argilă în profil, sunt frecvente cazurile de alunecări de teren. Acest fapt favorizează degradarea naturală a solului, conduce la schimbarea categoriei de folosinţă în sensul declasării acesteia, la apariţia izvoarelor de coastă, a pajiştilor cu vegetaţie specifică scoţând practic suprafaţa din circuitul productiv

Defrişările şi excavaţiile la suprafaţă, în contact cu cantităţi mari de apă de ploaie, pot cauza alunecări de teren.

Pentru reducerea eroziunii solurilor se pot lua următoarele măsuri: reducerea pantelor; efectuarea de terasări; construcţia de valuri de pământ pentru protecţie; aplicarea de culturi antierozionale; împăduriri în zonele afectate sau numai plantarea de perdele forestiere; construcţia de canale de coastă, pentru drenarea apelorEroziunea hidrică este prezentă pe 6,3 milioane ha, din care 2,3 milioane amenajate cu lucrări antierozionale, în prezent degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta, împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de până la 41,5 t/ha/an.

Seceta se manifestă pe circa 7,1 milioane ha şi pe cea mai mare parte a celor 3,2 milioane ha amenajate anterior cu lucrări de irigaţie.Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 3,8 milioane ha,Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol de extindere, cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrişat unele păduri şi perdele de protecţie din zonesusceptibile a fi expuse acestui proces de degradare.Conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului afectează circa 0,3 milioane ha.Sărăturarea solului se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele tendinţe de agravare în perimetrele irigate sau drenate şi iraţionalDeteriorarea structurii şi compactarea solului("talpa plugului") se manifestă pe circa 6,5 milioane ha;AlunecăriStarea agrochimică, prezenta următoarele caracteristici nefavorabile: aciditate puternică şi moderată a solului pe circa 3,4 milioane ha teren agricol şi alcalinitate moderată-puternică pe circa 0,2 milioane ha teren agricol; asigurare slabă până la foarte slabă a solului cu fosfor mobil, pe circa 6,3 milioane ha teren agricol; asigurare slabă a solului cu potasiu mobil, pe circa 0,8 milioane ha teren agricol; asigurare slabă a solului cu azot, pe aproximativ 5,1 milioane ha teren agricol;

30

30

asigurare extrem de mică până la mică a solului cu humus pe aproape 7,5 milioane ha teren agricol;carenţe de microelemente pe suprafeţe însemnate, mai ales carenţe de zinc, serios resimţite la cultura porumbului pe circa 1,5 milioane ha.Poluarea chimică a solului afectează circa 0,9 milioane ha, din care poluarea excesivă circa 0,2 milioane ha. Poluarea cu metale grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) şi dioxid de sulf produce efecte agresive deosebit de puternice asupra solului.Poluarea cu petrol şi apă sărată de la exploatările petroliere şi transport este prezentă pe circa 50 mii ha.

Distrugerea solului prin diverse lucrări de excavare afectează circa 15 mii ha, aceasta constituind forma cea mai gravă de deteriorare a solului, întâlnită în cazul exploatărilor miniere la zi,

Acoperirea solului cu deşeuri şi reziduuri solide a determinat scoaterea din circuitul agricol a circa 18 mii ha terenuri agricole.Acţiuni întreprinse pentru reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate şi pentru ameliorarea stării de calitate a solurilor

Reconstrucţia ecologică se impune pentru acele terenuri agricole devenite foarte slab productive agricole devenite foarte slab productive sau chiar neproductive, propunând readucerea în circuitul productiv a acestor terenuri prin: împădurire (plantaţii silvice de protecţie) – inclusiv pentru suprafeţele de teren cu eroziune de adâncime de pe versanţi şi formaţiunile torenţiale de pe văi. In cazul terenurilor afectate numai de eroziunea de suprafaţă, se recomandă împădurirea cu precădere în zonele de ruptură (râpe, taluzuri) şi aplicarea de benzi de protecţie pe curba de nivel pentru atenuarea scurgerilor din precipitaţii, prevenind astfel accentuarea eroziunii.

Reîmpădurirea este oportună pentru suprafeţele de păduri defrişate şi păşunate abuziv pentru a preveni declanşarea fenomenelor de eroziune sau alunecări de teren. înierbare permanentă – pentru suprafeţele afectate de eroziune de suprafaţă şi cu alunecări, rămase după aplicarea împăduririi, pajiştile ocupate de vegetaţie nevaloroasă, suprafeţele cu pietrişuri în exces, suprafeţele cu gropi de împrumut, deponii - deşeuri care se recuperează. pe alte suprafeţe se recomandă menţinerea folosinţei agricole actuale (arabil, livezi, pajişti), dar în condiţiile aplicării de măsuri de combatere a unor fenomene de degradare, cât şi măsuri agropedoameliorative pentru creşterea capacităţii productive.

Fondurile pentru ameliorarea terenurilor afectate de eroziune, alunecările de teren, excesul de umiditate în sol, se asigură, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991 de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi prin alte alocaţii bugetare.In cazul în care, răspunzător de degradarea terenului este o persoană fizică sau juridică, cheltuielile lucrărilor de refacere şi ameliorare a solului sunt suportate de cel vinovat.

In funcţie de tipul de degradare, se impune luarea unor măsuri pentru reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate şi pentru ameliorarea stării de calitate a solurilor.

31

31

Pentru solurile acide se impun ca măsuri: - utilizarea raţională cu maximă eficienţă economică a îngrăşămintelor chimice cu potenţial de acidifiere; - corelarea compoziţiei chimice a îngrăşămintelor aplicate cu pH-ul solurilor, cu perioada şi metoda de introducere în sol; - aplicarea tehnologiilor şi culturilor agricole adecvate şi instruirea fermierilor în vederea aplicării corecte a acestora; -prevenirea acidifierii solurilor prin aplicarea de amendamente calcice în cantităţi necesare combaterii acidifierii (150-300 kg/ha CaCOB3B) ; -executarea obligatorie de către unităţile agricole de producţie a controlului stării de acidifiere a solului prin determinarea pH-ului şi aplicarea de amendamente calcice; Pentru solurile cu exces de umiditate: - executarea de lucrări de desecare-drenaj pentru scurgerea excesului de apă; - asigurarea distribuţiei apei în sistemele de irigaţii pe baza programelor stabilite pentru preîntâmpinarea băltirilor; - întreţinerea corespunzătoare a sistemului de desecare; Pentru solurile afectate de eroziune: - utilizarea de vegetaţie forestieră – cordoane de arbuşti, şiruri de arbori, perdele forestiere de protecţie, covor vegetal (solul trebuie să fie acoperit în permanenţă de vegetaţie pentru împiedicarea degradării);

Pentru solurile tasate: -redarea însuşirilor normale presupune dislocarea structurilor compacte şi crearea de spaţii grosiere între agregatele de sol care să permită circulaţia apei, schimbul de gaze şi dezvoltarea sistemului radicular al plantelor.

Totodată se reconstituie porozitatea solului. In general, această regenerare se obţine prin afânare, utilajele şi metodele folosite fiind diferite în funcţie de gradul de tasare, adâncime şi tipul de sol.Deoarece agricultura reprezintă unul dintre principalii factori în ceea ce priveşte poluareasolului, o măsură importantă pentru ameliorarea stării de calitate a solurilor este utilizarea îngrăşămintelor după Codul bunelor practici agricole.Legea Protecţiei Mediului 137/1995, Legea Apelor 310/2004, Legea Imbunătăţirilor Funciare 84/1996, Legea Impăduririi Terenurilor Degradate 107/1999, pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 81/1998 privind măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate, conţin prevederi care sunt în concordanţă cu legislaţia internaţională. Totuşi, în prezent, cadrul legislativ este incomplet, impunându-se necesitatea elaborării unei legislaţii speciale pentru protecţia solului, organizarea teritoriului, ameliorarea terenurilor degradate.

Recomandări privind reconstrucţia ecologică a solurilor din România, afectate de diferite procese în urma activităţilor antropice

Intervenţiile antropice asupra solului, ca şi procesele naturale menţionate ca surse de degradare, au determinat modificarea însuşirilor acestuia, în special în sens negativ. Aceste modificări se reflectă în primul rând asupra potenţialului productiv, în sensul limitării sau anulării calităţilor biologice şi de fertilitate, dar şi asupra ocupării neraţionale şi scoaterii din circuitul agricol a unor terenuri. Fertilitatea solurilor este diminuată din cauza degradărilor produse de eroziune, alunecări de teren, salinizări, alcalinizări, acidifieri şi inundaţii.

32

32

Tăierile masive de arbori, tăieri de exploatare din pădurile aflate în proprietate privată şi nu numai, fără a se urmări reîmpădurirea ştiinţifică, duc la apariţia fenomenelor de alunecare, la apariţia fenomenelor de alunecare, totodată schimbând starea habitatelor naturale şi determinând modificări ale climei.

Numeroasele construcţii ridicate au un important impact antropic asupra mediului înconjurător, schimbând puternic habitatele naturale, impact determinat de amplasarea lor în imediata apropiere a pădurilor. Din cauza impactului antropic (construcţii de case, complexe hoteliere, turism dezorganizat) şi lipsa educaţiei ecologice precum şi a defrişărilor, arealul de răspândire al multor specii declarate monumente ale naturii sau care sunt endemice, rare sau periclitate, s-a restrâns comparativ cu alţi ani. Terenurile pe care s-au efectuat lucrări de reconstrucţie sunt cele pe care au avut loc poluări accidentale sau cele care au rezultat ca urmare a unor activităţi de desfiinţare a unorparcuri de separatoare, beciuri de sondă, căi de acces, linii de alimentare cu energie electrică şi conducte de transport produse petroliere.

In categoria factorilor naturali de degradare a terenurilor, ploaia şi vântul deţin o pondere însemnată, ducând în principal la eroziunea solului. Actualizarea procesului de eroziune este determinată de gospodărirea inadecvată a solului,în care sărăcirea faunei este esenţială.

Agricultura, alături de industrie, poate deveni una dintre sursele importante de agenţi poluanţi, cu impact negativ asupra calităţii mediului ambiant prin degradarea sau chiar distrugerea lui. Prin lucrările de ecologizare se urmăreşte refacerea terenurilor degradate şi repunerea lor în circuitul agricol şi, după caz, silvic, refacerea cadrului peisagistic al zonelor şi aducerea suprafeţelor afectate la starea naturală iniţială, care să corespundă şi din punct de vedere al calităţii mediului.

Defrişările reprezintă cauza principală a eroziunilor, alunecărilor de teren, determinând, de asemenea, creşterea aridităţii climei, intensificarea vântului, apariţia inundaţiilor, reducerea potenţialului productiv al pământului, reducerea biodiversităţii etc. Defrişările masive, dispariţia covorului vegetal natural, cultivarea terenurilor în pantă, distrugerea perdelelor vegetale naturale, care au constituit adevărate bariere în calea acţiunii vântului, sunt doar câteva din cauzele ce au dus la accentuarea fenomenului de eroziune. Practicile agricole agresive reprezintă un generator însemnat al eroziunii solului. Datorită avantajelor economice, menţinerea monoculturii pe perioade îndelungate conduce la sărăcirea solului, scăderea potenţialului productiv, reducerea producţiilor şi, în final, degradarea solului vegetal.

Păşunatul excesiv este foarte dăunător stabilităţii solului, deoarece, pe de o parte, impune defrişarea unor suprafeţe împădurite pentru extinderea zonelor de păşune, iar pe de altă parte, sărăceşte mult vegetaţia, generând mărăcinişuri, care au un efect foarte redus în stabilizarea terenului. foarte redus în stabilizarea terenului.

Multă vreme s-a crezut că asanarea mlaştinilor este o măsură benefică, aceasta înlăturând o serie de inconveniente. Specialiştii au ajuns însă, la concluzia că asanarea este o măsură inutilă şi dăunătoare, care conduce la eliminarea unei surse importante de materie organică. De altfel, în ultima vreme, pe plan mondial au fost întreprinse măsuri pentru refacerea unor zone umede de tipul mlaştinilor.

Salinizarea sau sărăturarea solului este determinată, printre altele, de reţinerea sărurilor conţinute în apa folosită la irigaţii. In prezent, multiplele folosinţe ale apei au impus utilizarea apei uzate sau încărcate cu săruri pentru irigarea unor terenuri agricole. Lipsa drenajului natural şi a prevederii unui sistem de drenaj artificial au accelerat fenomenul de salinizare. De fapt, nu irigarea în sine este dăunătoare, ci modul în care este aplicată.

33

33

De Emisiile de substanţe poluante care afectează aerul şi apa, determină până la urmă şi poluarea solului, fie prin depunerea particulelor toxice transportate de curenţii de aer, fie prin infiltrarea apelor uzate încărcate cu poluanţi solubili sau prin infiltrarea unor poluanţi aflaţi ei înşişi în stare lichidă. Depunerea deşeurilor solide direct pe sol sau spălarea poluanţilor atmosferici de apele de precipitaţii (depuneri acide) agravează poluarea acestuia. T

In cadrul lucrărilor de reconstrucţie ecologică a solurilor afectate de diferite procese, trebuie avute în vedere o serie de măsuri cu caracter general şi măsuri cu caracter specific ce trebuie aplicate solurilor agricole şi forestiere. Măsurile cu caracter general, pentru ambele categorii de folosinţe, vor viza: aplicarearezultatelor cercetării în domeniul ştiinţei solurilor, reanalizarea structurii folosinţelor, stabilirea măsurilor de prevenire şi reducere a degradării solurilor, constituirea perimetrelor de ameliorare, monitorizarea stării de calitate a solurilor. ul VestplacMăsurile privind solurile agricole au în vedere următoarele obiective generale, cuprinse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului şi în Strategia în domeniu. De asemenea, pentru 2001-2004, se prevăd măsuri şi acţiuni concrete ce vizează

ecologizarea agriculturii şi folosirea raţională a potenţialului agricol:retehnologizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, urmărindu-se refacerea şi modernizarea lucrărilor de irigaţii din arealele cu cerinţe stringente, de pe 2 milioane ha, a amenajărilor antierozionale de pe 2,5 milioane ha şi extinderea acestora, modernizarea lucrărilor de apărare-îndiguire şi desecări executate până în prezent pe 3,2 milioane ha şi extinderea acestora conform cerinţelor, modernizarea lucrărilor de ameliorare a terenurilor sărăturate, a nisipurilor şi a solurilor nisipoase; refacerea stării fizice a solurilor prin afânarea adâncă pe 6,5 milioane ha şi combaterea crustei pe 750 mii ha;

corectarea reacţiei solului pe circa 2,3 milioane ha, refacerea rezervei de materie organică peminimum 5,3 milioane ha şi a celei de elemente nutritive (în special de fosfor şi microelemente); prevenirea şi reducerea poluării chimice a solurilor cu metale grele, sulf, fluor, reziduuri petroliere, pesticide etc. şi definitivarea tehnologiilor de reconstrucţie a terenurilor afectate;S prevenirea şi reducerea poluării solului cu deşeuri, reziduuri lichide şi nămoluri şi

elaborareade tehnologii pentru valorificarea unora din aceste produse ca apă de irigaţie, fertilizanţisau amendamente;

retehnologizarea exploatărilor miniere la zi şi elaborarea tehnologiilor de reconstrucţie ecologică a solurilor distruse;

elaborarea şi aplicarea tehnologiilor moderne de haldere a deşeurilor şi a reziduurilor solide (fosfogips, cenuşă de termocentrală, steril, etc), precum şi a celor de transformare a acestora în mediu de viaţă pentru plante superioareterestre şi

evitarea riscurilor de poluare a mediului înconjurător. Teritoriul României supus deşertificării acoperă întreaga suprafaţă a Dobrogei şi o parte apreciabilă din sud-estul ţării, care de altfel reprezintă principala noastră zonă agricolă.

Solurile din acest teritoriu sunt afectate de diferite procese de degradare. Scăderea conţinutului de humus, sărăcirea în elemente nutritive, înrăutăţirea structurii solului, compactarea, formarea crustei sunt procese care, în condiţiile folosirii unor tehnici agricole inadecvate, afectează o mare parte din suprafaţa acestei zone.

34

34

Pentru rezolvarea problemelor ridicate de fenomenul de secetă şi, în general, de problemele deşertificării, România a întreprins o serie de acţiuni:Acţiuni legislative: ratificarea Convenţiei ONU privind Deşertificarea (Legea 629/1997); includerea unor referiri indirecte privitoare la aceste probleme în unele acte legislativeLegea fondului funciar (18/1991 şi 1/2000),Legea îmbunătăţirilor funciare (50/1994),Legea protecţiei mediului (137/1996), Legea apelor (310/2004) etc. Acţiuni organizatorice: constituirea Comitetului Naţional privind combaterea deşertificării în România; stabilirea în cadrul A.S.A.S. (Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice) a unui Comitet Naţional pentru secetă. Acţiuni în domeniul cercetării şi proiectării: proiectul multidisciplinar, de cercetare „Prevenirea şi combaterea fenomenului desecetă” (1995-1998); Strategia naţională şi Programul de Acţiuni privind Combaterea Deşertificării, degradării terenurilor şi secetei (2000); Planul Naţional de Combatere a Deşertificării în România (2001-2002) - colaborare româno- spaniolă; iniţializarea unui proiect nou în cadrul programului AGRAL „Microzonarea pe terenurile agricole din România a claselor de favorabilitate (bonitare) a proceselor de degradare a solurilor şi a deşertificării (2002- 2004);organizarea în cadrul A.S.A.S. a sărbătoririi zilei naţionale pentru Combaterea deşertificării şi secetei – 17 iunie 2002 şi 2003; organizarea Conferinţei internaţionale„Solurile şi Schimbările Climatice Globale”, oprovocare pentru secolul 21 (septembrie 2002). participarea activă la 7 seminarii Carpato-Balcanice asupra secetei. Măsuri prevăzute pentru prevenirea şi combaterea deşertificării: -scenarii de determinare a arealelor de manifestare a deşertificării; -protecţia factorilor de mediu în condiţii de secetă şi deşertificare; -reabilitarea şi dezvoltarea sistemelor de irigaţii; -crearea de perdele şi cordoane forestiere; -îmbunătăţirea regimului hidrologic în zonele îndiguite ale râurilor; -terasarea terenurilor în pantă pentru reţinerea apei pe versanţi; -promovarea de culturi agricole alternative rezistente la secetă şi a măsurilor agrotehnice speciale; -reconstrucţia ecologică a pădurilor afectate de uscare; -gestiunea resurselor de apă în condiţii de secetă; -monitorizarea zonelor de risc de deşertificare şi secetă.Lista de acţiuni privind combaterea deşertificării în România, propuse pentru perioada 2003-2022 în cadrul proiectului româno-spaniol, elaborat sub egida Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului (2001- 2002) cuprinde 65 poziţii pentru 7 domenii, şi anume: legislaţie politică şi sociala, infrastructură, resurse umane, cercetare ştiinţifică şi elaborarea de baze de date, dezvoltarea rurală şi refacerea peisajelor în arealele de risc de deşertificare, mediu. Aceste acţiuni necesită un efort financiar de peste 10 miliarde Euro.Prin adoptarea Legii nr. 111 din 5 iunie 1998, România a aderat la Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau de deşertificare, în special în Africa (adoptată la Paris, la 17 iunie 1994 şi intrată în vigoare la 26 decembrie 1994). Pentru atingerea obiectivului acestei convenţii este necesară elaborarea unei strategii integrate pe termen lung, care să se concentreze, în zonele

35

35

afectate, pe ameliorarea productivităţii terenurilor şi pe refacerea, conservarea şi managementul durabil al resurselor de pământ şi de apă.

La recomandarea Naţiunilor Unite, ziua de 17 iunie a fost dedicată „ Combaterii deşertificării, secetei şi degradării terenurilor”. In acest fel, comunitatea internaţională încearcă, prin marcarea unei date calendaristice, să sensibilizeze opinia publică din întreaga lume şi, în special, pe cei care promovează politici de administrare a suprafeţelor de teren să acţioneze în direcţia diminuării efectelor deşertificării, secetei şi degradării terenurilor.

V.2.Monitorizarea calitatii soluluiCreşterea populaţiei, agricultura, urbanizarea, extinderea reţelei de circulaţie

terestră, sporirea continuă a consumului de energie, materii prime şi materiale, folosirea pe scară tot mai largă a tehnicilor moderne, deşi au fost promovate şi aplicate în scopul îmbunătăţirii standardului de viaţă, au fost însoţite şi de efecte dăunătoare solului, mai mult sau mai puţin previzibile. Unele din aceste efecte nedorite pot duce la schimbări radicale ale calităţii solurilor, uneori chiar ireversibile. De aceea, cunoaşterea în timp util a acestor probleme şi evaluarea lor ca amploare, gravitate şi tendinţă este o condiţie esenţială pentru asigurarea unei corelări optime între dezvoltarea umană şi natură.

Astfel, a apărut necesitatea instituirii unui sistem naţional de monitorizare, prin care să se asigure în timp supravegherea, evaluarea, prognoza, avertizarea şi intervenţia operativă, cu privire la starea actuală a calităţii solurilor şi la tendinţele de evoluţie ale acesteia.

Incepând cu anul 1977, potrivit recomandărilor Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (U.N.E.P), a fost instituit Sistemul de monitoring al stării de calitate a solurilor din România, ca parte integrantă a Sistemului Naţional al Calităţii Mediului Inconjurător. In vederea îmbunătăţirii şi modernizării procedeului de supraveghere existent, începând din anul 1992, s-a trecut la un nou sistem de monitorizare a solurilor de pe întregul cuprins al ţării, fundamentat ştiinţific şi armonizat cu cel european.Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, la solicitarea autorităţii centrale pentru agricultură, va executa, prin încredinţare directă, lucrările specifice monitorizării solurilor şi vegetaţiei forestiere, în conformitate cu Programul european de monitorizare forestieră, indiferent de forma de proprietate asupra pădurilor. Executarea studiilor pedologice şi agrochimice şi a studiilor pentru vegetaţia forestieră se face pentru toate terenurile agricole şi forestiere, indiferent de forma de exploatare sau de proprietate, iar permisiunea accesului în teren este obligatorie pe baza documentelor justificative, cu excepţia zonelor în care accesul este interzis de lege.

Studiile pedologice necesare sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură se actualizează cu o periodicitate de 10 ani, iar cele agrochimice, cu o periodicitate de 4 ani şi de 1-2 ani în cazul terenurilor poluate.

Evaluarea stării solurilor forestiere se realizează din 5 în 5 ani, iar a vegetaţiei forestiere, anual.

Obiectivele sistemului naţional de monitoring al calităţii solurilor vizează contribuţia, cu datele necesare privind solurile, la realizarea Sistemului naţional de monitoring integrat al mediului înconjurător.

VI.BIODIVERSITATEA

Biodiversitatea este constituită din sistemele ecologice care funcţionează în regim natural şi seminatural şi din sistemele antropizate prin transformarea şi simplificarea primelor categorii.

Biodiversitatea cuprinde toate nivelurile ierarhiei sistemelor biologice: individ, specie, biom şi este rezultatul evoluţiei raportului dintre rata speciaţiei şi rata extincţiei.

36

36

De aceea, ea nu trebuie raportată ca o stare de fapt, ci ca un proces (Cartea Roşie a vertebratelor din România. Bucureşti 2005).

Distrugerea biodiversităţii este un semnal de alarmă dat de impactul societăţii asupra mediului înconjurător. Deşi în multe locuri nivelul poluării a scăzut şi protecţia naturii a fost din ce în ce mai mult integrată în planurile de dezvoltare guvernamentale, biodiversitatea în cadrul Uniunii Europene rămâne totuşi sub ameninţarea unui mare număr de factori perturbatori.

In România a existat, din totdeauna, un interes pentru conservarea şi prezervarea diversităţii biologice valoroase, interes iniţiat şi susţinut de diverşi specialişti.

România a participat continuu la politica internaţională de mediu, semnând şi ratificând cele mai importante convenţii, rezoluţii, declaraţii şi acorduri de mediu. Astfel, a participat la: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului Inconjurător, Stockholm 1972, în 1992 la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, ratificând în 1994 Convenţia Diversităţii Biologice, în 2002, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Johanesburg. Totodată, a ratificat Convenţia privind Importanţa Internaţională a Zonelor Umede (Ramsar, 1991), Convenţia de la Berna privind Conservarea speciilor sălbatice şi habitatelor naturale (1993), Convenţia de la Bonn privind Conservarea Cetaceelor Mici din Marea Mediterană şi Marea Neagră.

România a devenit membră a multor foruri şi componente structurale din reţeaua ocrotirii şi conservării mediului: BIRDLIFE, ECONET, EMERALD, GREEN CROSS, etc.

România este una din ţările europene cu un capital natural deosebit de divers şi bine conservat, aceasta datorându-se în mare măsură interferenţei pe teritoriul ţării a cinci regiuni biogeografice, din cele 11 europene, respectiv alpină, continentală, panonică, stepică şi Marea Neagră (

Trebuie precizat că, în majoritatea ţărilor europene, legislaţia referitoare la ocrotirea speciilor aflate în pericol este riguros aplicată. Aceste condiţii încep a fi create şi în România, prin promulgarea şi aplicarea unei legislaţii adecvate. In unele cazuri, pentru menţinerea şi refacerea populaţiilor aflate în continuu declin numeric, se impun măsuri particulare deosebite.

Cadrul legal privind Strategia de conservare a diversităţii biologice este asigurat de Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, Legea nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional, HG nr. 2151/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone, Legea nr. 462/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.

Ocrotirea naturii şi a diversităţii biologice, protecţia mediului faţă de presiunea crescândă a activităţii umane au ajuns printre cele mai importante probleme ale omenirii, deoarece de rezolvarea lor depinde dezvoltarea durabilă a societăţii, pe plan naţional şi internaţional.

37

37

Cu excepţia marilor zone agricole şi a unor ecosisteme terestre şi acvatice aflate sub impactul negativ al unor surse de poluare, în care se înregistrează modificări ale structurii şi dinamicii diversităţii biologice, restul mediului natural se păstrează în parametrii naturali de calitate, oferind condiţiile necesare conservării diversităţii biologice specifice.

VII.PĂDUREA

Pădurile sunt o componentă majoră a Capitalului Natural al ţării, fiind un factor principal de stabilitate ecologică.

România este o ţară cu o mare biodiversitate şi cu un procent ridicat de ecosisteme naturale intacte.

Aici se găseşte cea mai mare suprafaţă de pădure naturală din Europa şi pe teritoriul ei sunt numeroase culoare de migraţie. Nivelul ridicat al diversităţii ecosistemelor şi localizarea geografică se reflectă în bogata diversitate floristică şi faunistică.

Printre acţiunile strategice pentru gestionarea durabilă a pădurilor se regăseşte şi „Conservarea biodiversităţii şi asigurarea stabilităţii, sănătăţii şi funcţionalităţii pădurilor”, care se realizează prin: -ocrotirea pădurilor naturale; -constituirea de rezervaţii şi parcuri naţionale; -conservarea ecosistemelor forestiere vulnerabile; -promovarea speciilor forestiere autohtone locale şi combaterea dăunătorilor pădurilor prin mijloace preponderent biologice; -ecologizarea tehnologiilor de exploatare a lemnului; -gestionarea durabilă a faunei cinegetice şi salmonicole.

Comunitatea Oamenilor de Ştiinţă pentru Protecţia Pădurilor din Europa a atras atenţia asupra importanţei păstrării ultimelor păduri naturale de pe continent şi a făcut un apel către Uniunea Europeană pentru oferirea de sprijin în acest sens ţărilor în curs de aderare.

Potrivit datelor Programului Forestier WWF Internaţional, numai 2-3% din zonele forestiere ale ţărilor din Uniunea Europeană pot fi clasificate drept păduri naturale intacte. In acelaşi timp, Europa de Est mai adăposteşte încă ţinuturi întinse acoperite de păduri virgine.

De exemplu, în pădurile din Carpaţi au supravieţuit populaţii semnificative de carnivore mari, precum ursul şi lupul. Aderarea ţărilor din Est la Uniunea Europenă va creşte presiunea economică asupra acestor resurse naturale şi de aceea este necesară o iniţiativă urgentă pentru conservarea ultimelor păduri naturale de pe continent.

VII.1.Starea de sănătate a pădurilorLa nivel internaţional, acţiunea de supraveghere a stării de sănătate a pădurilor

se desfăşoară prin Coordonarea Schemei Forest Focus a Uniunii Europene privind protecţia pădurilor din Europa împotriva poluării atmosferice) şi a Programului de Cooperare Internaţională privind evaluarea, analiza şi supravegherea efectelor poluării aerului asupra pădurilor (ICP-Forests). Aceste două organisme internaţionale funcţionează integrat, reunind metodologii unitare, capabile să asigurecomparabilitate la nivel european şi o precizie satisfăcătoare informaţiilor şi rezultatelor obţinute.

In ţara noastră, această activitate se desfăşoară încă din anul 1990, iar în prezent funcţionează în baza Legii Protecţiei Mediului (Legea 137/1995), Codului Silvic

38

38

(Legea 26/1996), Strategiei de Dezvoltare a Silviculturii româneşti în perioada 2000-2020, Legii 444/2002 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr.38/2002 referitoare la funcţionarea şi finanţarea Sistemului Naţional de monitorizare sol-teren pentru agricultură, precum şi sol–vegetaţie forestieră pentru silvicultură, OM nr. 244/2002 privind aprobarea Metodologiei de monitorizare sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură şi Hotărârii Guvernului 1003/2003 pentru aprobarea Programului naţional de monitorizare sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură.

Starea de sănătate a pădurilor este influenţată de poluarea aerului, de insecte, boli, incendii, intemperii şi alte agresiuni climatice.

Funcţionarea în România a sistemului de monitoring forestier se înscrie în sfera preocupărilor majore, manifestate la nivel european şi mondial de supraveghere şi conservare a resurselor forestiere.

Obiectivele principale urmărite prin funcţionarea sistemului de monitoring forestier sunt, pe de o parte, de înregistrare a informaţiilor privind evoluţia spaţială şi temporală a stării pădurilor la scară naţională şi pe de altă parte, de stabilire a principalelor cauze ale vătămării pădurilor şi de evidenţiere a sarcinilor şi nivelelor critice privind starea factorilor negativi declanşatori. Realizareaacestor obiective necesită o abordare metodologică proprie, prin sisteme de intensitate şi reprezentativitate diferite

Conform Ordinului nr. 107/17.02.2004 al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului se va asigura majorarea fondului forestier proprietate publică a statului în cadrul Programului de extindere a fondului forestier naţional.In anul 2004 statul a cumpărat în vederea împăduririi, prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, o suprafaţă de 449 ha. Ca urmare a fundamentării întocmite de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului nr. 130/20 februarie 2004 s-au definit ca zone deficitare în păduri, judeţele Călăraşi, Constanţa, Brăila, Teleorman, Ialomiţa, Botoşani, Galaţi, Tulcea, Olt, Giurgiu, Dolj şi Timiş, pe toată suprafaţa şi parţial judeţele: Buzău, Argeş, Vrancea, Iaşi, Arad, Bihor, Satu Mare, Cluj şi Mureş.

Un obiectiv important al strategiei silviculturii româneşti îl constituie împădurirea

terenurilor degradate. In acest scop, în prima parte a anului 2001, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor împreună cu Regia Naţională a Pădurilor (RNP) au demarat discuţiile cu Fondul Prototip de Carbon (Prototype Carbon Fund - PCF) al Băncii Mondiale în vederea identificării oportunităţilor de cooperare într-un proiect de împădurire în vederea fixării carbonului.

Valorificarea resurselor forestiere într-un mod durabil face ca fondul forestier să fie un absorbant continuu de carbon, însă exploatarea şi utilizarea lemnului în lanţul de valorificare din afara pădurii contribuie fie la revenirea imediată în aer, fie la stocarea îndelungată a carbonului în produsele din lemn. Conform acestui proiect se prevede împădurirea unor terenuri degradate în zona sud-vestică şi estică a ţării.

Reducerea continuă a suprafeţelor acoperite de păduri este un fenomen istoric generalizat. De aceea, extinderea ariilor împădurite a devenit o prioritate, în multe ţări europene putându-se observa o creştere rapidă a acestora. Contrar acestei tendinţe, în România defrişările ilegale sau exploatarea forestieră intensivă afectează puternic situaţia pădurilor. Pe lângă poluare, acţiunile umane, ca de pildă înlocuirea pădurilor reducerea continuă a suprafeţelor acoperite de naturale cu plantaţii de specii străine, au produs schimbări în floră şi faună, au accentuat eroziunea şi au contribuit la schimbări climatice.

Pe parcursul dezvoltării social umane, rolul şi importanţa resurselor forestiere au crescut, dar cu diferenţe foarte semnificative de la o epocă la alta sau de la o zonă

39

39

geografică la alta; de la începutul dezvoltării umane şi pe tot parcursul istoriei societăţii, pădurile, are au ocupat cea mai mare parte din suprafaţa uscatului, au pierdut mereu dar în ritmuri diferite, din întindere şi au jucat un rol din ce în ce mai important prinprodusele şi influenţele lor binefăcătoare, asupra mediului fizic, biologic şi asupra existenţei şi securităţii social-umane.

Cu toate că resursele forestiere continuă să se diminueze, cerinţele de lemn şi mai ales lemn pentru utilizări industriale au continuat să crească şi se întrevede încă un ritm ascendent de utilizarea lemnului. Aceste nevoi au condus la conştientizarea cât mai largă a rolului şi importanţei pădurilor, la necesitatea dezvoltării ştiinţelor silvice pentru a găsi soluţii privind presiunile antropice şi acoperirea nevoilor societăţii, în continuă creştere, cu produse şi servicii, precum şi la adoptarea unor legi şi programe, la niveluri naţionale sau internaţionale, de apărare şi dezvoltare a fondului forestier. Influenţa publicului asupra pădurii este în general negativă, manifestată prin nerespectarea legislaţiei silvice şi de mediu privind tăierile de arbori, amenajarea locurilor de campare, colectarea şi transportarea deşeurilor menajere în locuri stabilite de organele competente, aprinderea focurilor etc.

Odată cu diversificarea tipului de proprietate asupra pădurilor, au fost desfăşurate acţiuni de conştientizare a proprietarilor de pădure, persoane fizice şi juridice, referitoare la rolul şi funcţiile socio-economice ale pădurii, în scopul valorificării potenţialului ei la parametri optimi.

Colaborarea cu asociaţiile proprietarilor de păduri urmăreşte realizarea unei concepţii unitare asupra gospodăririi pădurilor, în vederea asigurării unui management durabil al acestora şi creării condiţiilor de asigurare a continuităţii în exercitarea funcţiilor pe care le are pădurea.

Prejudiciile ce se aduc biodiversităţii, în general, constau în parcarea autovehiculelor în locuri nepermise, pe terenuri cu vegetaţie, aruncarea de deşeuri menajere la întâmplare, degradarea arborilor şi plantelor, prin ruperea de flori, de ramuri, recoltări de plante din zone speciale de conservare, scrierea pe arbori, deranjarea prin strigăte a faunei sălbatice, aprinderea de focuri în locuri nepermise şi lăsarea acestora aprinse la plecare etc.

De asemenea presiuni se exercită asupra pădurilor, în special a celor din apropierea oraşelor, prin depozitarea necontrolată a deşeurilor industriale şi menajere, poluarea cu substanţe nocive emanate de instalaţiile industriale ale combinatelor siderurgice, precum şi prin fenomene de poluare transfrontieră

Cu certitudine, pădurea este componenta indispensabilă a universului nostru pământean, dar este expusă mereu dezavantajului dat de dorinţele noastre cotidiene.

In prezent tot mai multe efecte economice ale silviculturii se împletesc cu efectele sociale, impactul silviculturii şi mediului devenind tot mai puternic. Se poate aprecia că tendinţa actuală a silviculturii este de a se plia pe conservarea mediului şi a habitatelor, în concordanţă cu politica de mediu a Comunităţii Europene.

VIII.MEDIUL URBAN

Factorii de mediu: aerul, apa, solul, flora, fauna au suferit sub impactul activităţii umane modificări cantitative şi calitative importante, mai ales în ultimele decenii, ca urmare a valorificării intensive a resurselor naturale, dezvoltării industriei, centrelor populate (aşezărilor umane) etc.

Activităţile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toţi factorii de mediu, de aceea aceste activităţi trebuie controlate şi dirijate, astfel încât să se reducă la minim impactul asupra mediului.

40

40

Activităţile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toţi factorii de mediu, de aceea aceste activităţi trebuie controlate şi dirijate, astfel încât să se reducă la minim impactul asupra mediului.

Din măsurătorile efectuate şi, în baza rezultatelor obţinute şi comparate cu actele normative în vigoare, zonele urbane din ţară se pot clasifica în:

¦ zone urbane cu poluare redusă, cum sunt: Piatra Neamţ, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Alexandria, Anina, unde valorile medii anuale se situează în jurul valorii normei sanitare sau sub această valoare. Depăşirile sporadice înregistrate se datorează activităţilor industriale specifice zonelor respective, cât şi traficului rutier;

¦ zone urbane cu poluare medie, cum sunt: Bucureşti, Suceava, Bacău, Târgovişte, Galaţi,Craiova, Tulcea, Reşiţa, unde valoarea concentraţiilor medii anuale depăşeşte limita numai la unii poluanţi;

zone urbane puternic poluate, cum sunt: Zlatna, Baia Mare, Copşa Mică, Mediaş, Hunedoara şi Călan, unde concentraţiile medii anuale depăşesc norma sanitară la majoritatea indicatorilor.

Până în anul 2002, calitatea apei potabile a fost evaluată conform STAS 1342/1991 – Apa potabilă, iar condiţiile de aprovizionare cu apă, conform ordinului MS 536/1996 - Norme de igienă.

Cea mai importantă schimbare legislativă în domeniul apei potabile o reprezintă Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile, care este transpunerea Directivei 98/83/CEE -Calitatea apei destinate consumului uman. Legea reglementează calitatea apei potabile, având ca obiectiv protecţia sănătăţii oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a acesteia, prin asigurarea calităţii ei de apă curată şi sanogenă.

Supravegherea aprovizionării populaţiei cu apă potabilă este responsabilitatea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în conformitate cu Legea 100/1998 privind asistenţa în sănătatea publică. Monitorizarea calităţii apei potabile, inspecţia şi autorizarea sanitară a sistemelor publice de aprovizionare cu apă şi a fântânilor publice se face de către Direcţiile de Sănătate Publică judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Mediul în care trăieşte omul este definit în primul rând de calitatea aerului, apei, solului, locuinţei, alimentelor pe care le consumă, precum şi a mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Strâns legată de aceşti factori, influenţată şi determinată imediat sau după o perioadă de timp, este starea de sănătate a populaţiei.

Sănătatea (după Organizaţia Mondială a Sănătăţii) reprezintă integritatea sau buna stare fizică, psihică şi socială a individului şi colectivităţilor. Ea nu se adresează numai individului ci şi colectivităţii, sau chiar în primul rând colectivităţii umane.

Precizarea acestor aspecte este importantă pentru a înţelege de ce este necesară colaborarea tuturor celor implicaţi în elaborarea Planului Naţional de Sănătate Publică (ministerele responsabile pentru mediu, sănătate, agricultură şi alimentaţie, transporturi, amenajarea teritoriului, industrie, turism, finanţe etc).

Starea de confort şi de sănătate a populaţiei poate fi perturbată de poluare sub toate formele ei, fie că este poluare chimică, poluare fonică, poluare acustică sau alt gen de poluare.

Cunoaşterea şi determinarea unor factori de risc de mediu au o deosebită importanţă şi constituie poate, cea mai valoroasă activitate pentru promovarea şi păstrarea stării de sănătate a populaţiei.

Evaluarea stării de sănătate a populaţiei constă în identificarea factorilor de risc, care ţin de:

¦ calitatea aerului citadin;

41

41

¦ alimentarea cu apă potabilă;¦ colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide şi solide de orice natură;¦ zgomotul urban;¦ habitatul – condiţii improprii (zgomot, iluminat, aglomerarea populaţională

etc);¦ calitatea serviciilor (de toate tipurile) oferite populaţiei.

VIII.1.Efectele poluării aerului asupra stării de sănătateDintre factorii de mediu, ponderea cea mai importantă în relaţia dintre starea de

confort şi sănătate a populaţiei pe de o parte şi calitatea mediului în zonele locuite pe de altă parte, o deţine aerul.

Mediul ambiant poate influenţa sănătatea prin:- Factori fizici (climă, aer, apă, sol, zgomot, poluare radiaţii)-factori biologici (hrană, microorganisme, calitatea nutritivă şi

microbiologică a alimentelor);-factori socio-comportamentali şi organizaţionali (structura socială,

mobilitatea populaţiei,educaţie, cultură, factori economici, stress).Acţiunea factorilor de mediu asupra sănătăţii este foarte diversă. Atunci când intensitatea poluării este mai mare, acţiunea asupra organismelor este imediată. Cel mai frecvent însă, acţiunea factorilor de mediu are intensitate redusă determinând o acţiune cronică, de durată, cuantificarea efectului fiind greu de evaluat.

Poluarea aerului are atât efecte directe cât şi efecte indirecte asupra sănătăţii populaţiei.

Efectele directe sunt reprezentate de modificările care apar în starea de sănătate a populaţiei

Efectele indirecte sunt reprezentate de modificări produse de poluarea aerului asupra mediului şi indirect asupra sănătăţii umane -schimbările climatice, încălzirea globală sau urmare a expunerii la agenţii poluanţi.

Disconfortul este produs de unele substanţe prezente în aer. Deşi se găsesc în concentraţii mici, acestea au o influenţă negativă asupra sănătăţii populaţiei.

Disconfortul psihic este generat de poluarea fonică din traficul rutier sau din alte activităţi.

Pentru urmărirea impactului poluării mediului asupra sănătăţii populaţiei este necesară urmărirea anumitor indicatori de sănătate, agreaţi şi propuşi de Comunitatea Europeană, care pot scoate în evidenţă gradul în care sănătatea populaţiei poate fi influenţată în urma expunerilor de scurtă durată sau a expunerilor pe perioade mai lungi. Pentru aceasta sunt aleşi indicatori de sănătate generali şi specifici unor boli acute sau cronice.

Poluarea atmosferei produce, în primul rând, afecţiuni la nivelul aparatului respirator, aparatului digestiv, sistemului osteo-muscular, sistemului nervos şi organelor de simţ, aparatului genitourinar, boli infecţioase şi parazitare.

La nivelul cooperării internaţionale, în domeniul protejării sănătăţii România participă la

Programul European APHEIS (Air Pollution and Health an European Information System –Sistemul Informatic European pentru PoluareaAerului şi Sănătate) de monitorizare a poluării aerului şi evaluare a impactului acesteia asupra sănătăţii umane.

VIII.2.Poluarea aerului în zona urbanăPoluarea aerului este potenţial cea mai gravă problemă pe termen scurt ,mediu şi

lung.Efectele poluării care pătrund peste tot dăunează sănătăţii, degradează construcţiile şi nu în ultimul rând mediul natural Pentru aceasta, se prevăd în mod

42

42

obligatoriu măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecăre localităţi şi zone, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate şi măsuri de dezvoltare a spaţiilor verzi, după cum urmează;

-realizarea de noi spaţii verzi în interiorul localităţilor urbane şi îmbunătăţirea celor existente -continuarea acţiunilor de plantare a puieţilor de salcâm, stejar, molid, tei şi gard viu în parcuri - amenajarea parcurilor cu alei, locuri de joacă, bănci - urmărirea respectării normelor regulamentului general de urbanism privind raportul număr locuitori/spaţii verzi în localităţile urbane; -extinderea perdelelor de protecţie în zonele industrializate

Protecţia mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii în momentul în cares-a adâncit tot mai mult contradicţia dintre om şi natură, devenind în zilele noastre oproblemă majoră, a întregii omenirii. Activităţile omului, orientate spre exploatarea intensivă aresurselor naturale, afectează din ce în ce mai mult starea factorilor de mediu. Cu decenii înurmă, intervenţia omului era de mică amploare şi nu lăsa urme pronunţate, datorită puterii deregenerare a naturii. In prezent, din cauza dezvoltării explozive a industriei, agriculturii şi acelorlalte activităţi, agresiunile asupra factorilor de mediu au depăşit pragul limită de regenerarea naturii. Omenirea se confruntă cu poluări locale, dar mai ales cu poluări transfrontaliere alefactorilor de mediu (apă, aer).Poluari accidentale cu impact major asupra mediului

Poluarea accidentală poate fi considerată ca un accident major de mediu produs printr-odescărcare în mediu, din motive foarte complexe, a unui agent poluant în asemenea cantitate încât afectează toate structurile acestuia şi necesită măsuri imediate de intervenţie şi depoluare a mediului. Poluarea accidentală este, de cele mai multe ori, de intensitate mare şi de scurtă durată.

In toate cazurile, urmările acestor accidente de mediu sunt importante sub aspect social,ecologic şi economic. La fel de importante sunt preocupările omului, ale societăţii şi mai ales alespecialiştilor din domeniu, pentru prevenirea accidentelor şi pentru intervenţiile imediate învederea reducerii şi eliminării pagubelor produse.

Poluarea apei reprezintă orice alterare a caracteristicilor fizice, chimice, biologice saubacteriologice ale apei, produsă prin accident, avarie sau altă cauză asemănătoare, ca urmarea unei erori, omisiuni, neglijenţe ori calamităţi naturale şi în urma căreia apa devine impropriefolosirii posibile înainte de poluare.

Sursele de poluare ale resurselor de apă sunt reprezentate de obiectivele industriale,exploatările de materii prime (minereuri neferoase, feroase, cărbuni, petrol), antrenarea

43

43

pesticidelor, de pe terenurile agricole şi chiar fertilizanţilor (azotaţi, fosfaţi) în procesul scurgerii de suprafaţă, apele menajere încărcate cu produse chimice organice, cu detergenţi etc.

In ţara noastră, poluările accidentale şi accidentele majore se produc în principaldatorită funcţionării necorespunzătoare a instalaţiilor industriale (unele sunt depăşite fizic şi moral), defecţiuni ale acestora ce au ca rezultat emisii de poluanţi,incendii, neglijenţe înexploatarea utilajelor etc.

Nu trebuie omis nici aspectul legat de înmulţirea infracţiunilor săvârşite de către persoane particulare, uneori neidentificate, prin furtul de produse petroliere din conductele de transportPoluari cu efect transfrontier

Pentru activităţile ce se desfăşoară pe teritoriul României, care pot avea efecte semnificative pe teritoriul altor ţări, se aplică prevederile Convenţiei privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991, ratificată prin Legea nr. 22/2001.Conform Convenţiei de la Espoo, o evaluare a impactului asupra mediului este necesară, la ea participând toate ţările afectate. In anul 2004, în România nu s-au înregistrat poluări semnificative cu efect transfrontier, care să afecteze factorii de mediu din ţările vecine.

In fiecare an observăm că suprafaţa pădurilor scade, a deşerturilor creşte, dealurile şiterenurile agricole se erodează şi stratul de ozon se subţiază. Cu cât gradul de dezvoltare alunei ţări este mai avansat, cu atât locuitorii acestuia poluează mai mult, cu cât folosesc maimultă energie, cu atât consumă mai multe resurse.In ţara noastră sectorul energetic a contribuit ca factor major de degradare a mediului prin dezvoltarea centralelor electrice pe cărbuni inferiori. Poluarea în acest sector poate fi cauzatăde procesul de producţie a energiei primare, de transport, conversie şi consum. Sectorulenergetic contribuie la emisia în atmosferă a unor cantităţi însemnate de dioxid de sulf SO2,monoxid de carbon CO, dioxid de carbon CO2, oxizi de azot NOx şi particule fine, precum şi la deversarea de ape reziduale. In aceeaşi măsură activităţile desfăşurate în domeniul energetic pot avea un impact semnificativ asupra conservării biodiversităţii şi a peisajului.

Centrala nuclearo-electrică poluează mediul prin debitul mare de apă necesar în sistemul de răcire şi prin conţinutul în radionuclizi al gazelor, lichidelor şi materialelor solide evacuate. Apa caldă provenită din sistemul de răcire poate provoca poluarea termică în zona de evacuare, deci o înmulţire a algelor, dispariţia unor specii.

Centralele eoliene ocupă o mare suprafaţă de teren şi prin zgomot produc poluare fonică – mult mai redusă, comparativ cu celelalte surse de energie.

Centralele solare blochează o suprafaţă mare de teren pentru captare, dar nu au alt impact asupra mediului.

România încearcă să se alinieze cu ţările Uniunii Europene în privinţa principalelor prevederi referitoare la impactul sistemelor energetice asupra mediului. Reducerea impactului sistemelor energetice asupra mediului şi apropierea normelor prevăzute în acest domeniu dereglementările Uniunii Europene urmează să se realizeze prin: lucrările de reabilitare şi

44

44

modernizare, ecologizarea haldelor de zgură şi cenuşă, monitorizarea continuă a calităţii mediului în zona marilor obiective energetice, reabilitarea solurilor poluate şi reintroducerea acestora în circuitul agricol, reducerea emisiilor de noxe la rafinării şi minimizarea pierderilor, refacerea ecologică a unor zone petrolifere prin reducerea riscului în operare.

De asemenea, în domeniul petrolier urmează să se producă benzine şi motorine ecologice şi să se continue adoptarea de norme şi reglementări pentru stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă a unor produse petroliere în conformitate cu standardele Uniunii Europene.

In sectorul extractiv se va urmări monitorizarea, prevenirea şi reducerea impactului asupra mediului, precum şi reabilitarea zonelor miniere dezafectate.

CONCLUZIE

În condiţiile dezvoltării civilizaţiei, cu toate avantajele şi dezavantajele ei, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu au devenit pentru întreaga umanitate un obiectiv primordial, o sarcină dificilă a cărei realizare presupune nu numai eforturi material–financiare şi organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi fundamentarea unor concepţii ştiinţifice pentru această activitate, formarea şi dezvoltarea unei cunoştinţe ecologice.

In concepţia de elaborare a strategiilor şi politicilor economice ale guvernelor s-a produs o modificare esenţială, potrivit căreia s-a considerat că activitatea de protecţie a mediului reprezintă o componentă necesară transformării sistemului economic şi a dezvoltării durabile a societăţii.

Transformările care au loc la nivel global în ceea ce priveşte calitatea mediului, impun găsirea unor soluţii pentru a asigura menţinerea echilibrului ecologic al planetei, în condiţiile unei dezvoltări durabile

Politica de protecţie a mediului, ca parte a politicii generale de dezvoltare economico–socială, poate fi concepută numai în contextul general al politicii de dezvoltare economică, cu prognozarea pe termen mediu şi lung. Politicile de mediu trebuie armonizate cu programele de dezvoltare în toate domeniile, iar reuşita luptei împotriva poluării nu poate fi decât rezultatul coordonării şi dezvoltării economiei globalePrincipiul de a aborda întâi paguba şi apoi remedierea, este pus în discuţie şi nu constituie singura cale. Managementul ecologic are la bază un principiu confirmat : prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea.

45

45