+ All Categories
Home > Documents >  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost...

 · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost...

Date post: 31-Dec-2019
Category:
Upload: others
View: 1 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
510
Teroare în Ardeal Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal Teroare în Ardeal (II) În vremuri grele, cărţile se nasc şi mai greu. O simt din plin. M-am angajat însă să duc la capăt Proiectul „Teroare în Ardeal”, cu dorinţa curată de a scoate la lumină, din colbul uitării, fapte, care, din păcate, s-au petrecut, cutremurând Europa veacurilor nouăsprezece şi douăzeci. E o obligaţie de onoare a autorului să mulţumească celor care au sprijinit apariţia volumului II al cărţii „Teroare în Ardeal”: Hidroconstrucţia „Ardeal”, str. Oaşului 8-10, Cluj-Napoca, 0264/436100, ardealul @ hidroconstructia.com (director general ing. Vasile Mărcean); Centrul Medical Universitar „Interservisan”, str. Nicolae Pascally nr. 5, Cluj-Napoca, 0264/414163, [email protected] , www.interservisan.ro (director general prof. univ. dr. Teofil Pop); Exclusiv Catering, Bd. 21 Decembrie 128- 130, Cluj-Napoca, 0264/597097, www.exclusivcatering.ro (director general Nicolae Mureşan). Adresez, de asemenea, sincere mulţumiri domnului Iosif Pop, economist, o importantă personalitate a României contemporane, întemeietorul Băncii „Transilvania” din Cluj-Napoca. O dată cu 32 7
Transcript
Page 1:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Constantin Mustaţă

Teroare în ArdealTeroare în Ardeal(II)

În vremuri grele, cărţile se nasc şi mai greu. O simt din plin. M-am

angajat însă să duc la capăt Proiectul „Teroare în Ardeal”, cu dorinţa curată de a scoate la lumină, din colbul uitării, fapte, care, din păcate, s-au petrecut, cutremurând Europa veacurilor nouăsprezece şi douăzeci.

E o obligaţie de onoare a autorului să mulţumească celor care au sprijinit apariţia volumului II al cărţii „Teroare în Ardeal”: Hidroconstrucţia „Ardeal”, str. Oaşului 8-10, Cluj-Napoca, 0264/436100, ardealul @ hidroconstructia.com (director general ing. Vasile Mărcean); Centrul Medical Universitar „Interservisan”, str. Nicolae Pascally nr. 5, Cluj-Napoca, 0264/414163, [email protected], www.interservisan.ro (director general prof. univ. dr. Teofil Pop); Exclusiv Catering, Bd. 21 Decembrie 128-130, Cluj-Napoca, 0264/597097, www.exclusivcatering.ro (director general Nicolae Mureşan).

Adresez, de asemenea, sincere mulţumiri domnului Iosif Pop, economist, o importantă personalitate a României contemporane, întemeietorul Băncii „Transilvania” din Cluj-Napoca. O dată cu mulţumirile, îmi exprim întreaga admiraţie şi pentru sufletul pus în dezvoltarea armonioasă a Cetăţii Clujului. A fost alături de eforturile autorului, şi de această dată, inginerul Ovidiu Turcu, ale cărui admirabile gesturi de a sprijini cultura şi credinţa străbună, aşa cum şi-a impus, sunt aproape neştiute. Şi, dacă ar fi să încalc consemnul, ar trebui să scriu un capitol special sau, poate chiar o carte! Cândva, o voi face. Îl „ameninţ”!...

327

Page 2:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Editura Roza Vânturilor062088 Bucureşti, str. Delineşti nr. 4 / 66Telefon: 021/4139363

Director: Prof. univ. dr. Dan Zamfirescu

Lector: dr. Vasile Ştefan TutulaCulegere şi procesare computerizată: Lucia Laura LasloContrarevizie: Maria-Livia Tomuţa, Vasile Lechinţan

© Constantin Mustaţă

Adresa de corespondenţă: Aleea Putna nr. 2, ap. 23, Cluj-Napoca E-mail: [email protected]

Distribuitor: Editura Ligia, C.P. 2034, OF. 1, Cluj-Napoca [email protected]

(La Cluj-Napoca, volumul se difuzează prin Librăria „UBB” de pe str. Napoca şi Librăriile „Cartimpex”)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MUSTAŢĂ, CONSTANTIN Teroare în Ardeal / Constantin Mustaţă. - Bucureşti : Roza Vânturilor, 2009- vol. ISBN 978-973-1735-15-3 Vol. 2. - 2009. -.Bibliogr. - ISBN 978-973-1735-17-7 94(498.4)(0:82-94)821.135.1-94

326

Page 3:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Constantin Mustaţă

Teroare înTeroare în ArdealArdeal

vol. II

Cartea aceasta nu e împotriva nimănui. Faptele nu sunt inventate şi n-are nimeni dreptul să le transfere spre nevinovaţi. E dreptul generaţiilor de azi, indiferent de etnie, să ştie de unde vin şi, mai ales, să privească demn, cu speranţe, spre vremurile care încă nu se anunţă senine.

Consultanţ i : dr. Gelu Neamţu, cercetător ştiinţific gr. I (Cluj-Napoca), prof. dr. Viorel Faur (Oradea), dr. Vasile Ştefan Tutula (Cluj-Napoca), drd. Vasile Lechinţan (Cluj-Napoca), dr. Ioan Lăcătuşu (Sf. Gheorghe), dr. Aurel Vaida (Baia Mare), Dorin Suciu (Tg. Mureş), dr. Constantin Mălinaş (Oradea), Alexandru Stănescu (Titeşti, Vâlcea), Ilie Şandru (Topliţa), dr. Ioan Corneanu (Satu Mare), Vasile Moiş (Satu Mare), ing. Ioan Dărăbanţ (Simeria Veche), prof.dr.ing. Barbu Bălan (Cluj-Napoca), dr. Doru Moţoc (Rm. Vâlcea), prof. Valentin Vişinescu (Turda), Eugen Vescan (Turda), Nicolae Arsenie (Bucureşti), Nelu Străjan (Alba Iulia), Victor E. Cociş (Sângeorgiu de Pădure), Ioan Paul Mărgineanu (Deva), Constantin C. Gomboş (Timişoara).

327

Page 4:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Editura Roza VânturilorBucureşti, 2009

Închin această carte tuturor celor care, în urma Diktatului de la Viena, au fost persecutaţi etnic, expulzaţi sau strămutaţi, cât şi memoriei celor care au fost schingiuiţi, răniţi sau ucişi de forţele armate ungare, sau de către unguri, indivizi-criminali.

Îmi voi considera eforturile împlinite, atunci când această carte va ajunge şi-n mâna tinerilor, spre a înţelege sacrificiile celor ce azi se odihnesc sub glie. Lor le datorăm Glia, Steagul, Imnul şi Istoria de popor demn.

Privesc cu profundă admiraţie bătălia cu timpul a doctorului Zeno Millea din Aiud. A pătimit o viaţă, dar niciodată, nimeni, nu i-a scos Ardealul din inimă. A scris despre el o bibliotecă. El, chirurgul Zeno Millea, e, de fapt, o instituţie. Îmi plec fruntea, doctore, îţi doresc

326

Page 5:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

sănătate, şi-l rog pe Bunul Dumnezeu să te aibă în pază. Îngăduie-mi, cu recunoştinţă, să te consider prezent în acest Proiect „Teroare în Ardeal”, alături de mine!

O posibilă „introducere-avertisment”

E luna martie 1894... Peste două luni, va fi „Procesul” de la Cluj. Am în mână o scrisoare, trimisă de Vasile Lucaciu, lui Gheorghe Pop de Băseşti. O scrisoare-istorie... „...Eu stau ca şi când aş fi deja la închisoare. Nu-mi pot părăsi casa fără a fi urmărit de jandarmi. Recunoşti, dragă bade, cât a fost de zadarnic să te încrezi în graţia împăratului. Nu se deosebeşte nici el de guvernele sale. E ca şi când te-ai plânge directorului puşcăriei contra brutalităţii temnicerului. Cauza noastră nu se poate câştiga decât prin lupta şi solidaritatea noastră dârză şi neînfrântă...”

Mai erau două luni, şi-n mai se deschidea „Procesul Memorandiştilor”. Şi-i scria „bădiei”, Vasile Lucaciu: „Sunt sigur că vom fi condamnaţi grav. Cel puţin să ne purtăm cu demnitate şi mândrie, la proces şi puşcărie. Să le arătăm că nu ne temem de ameninţările lor, nici de argumentările lor viclene şi nici de cruzimea lor. În ce mă priveşte, eu m-am obişnuit cu puşcăria. Şi am încrederea neclintită că ne vom răzbuna şi răzbunarea noastră va fi groaznică pentru ei. Eu le-am spus, la Satu Mare, la proces, că voi ajunge să fiu deputat de Satu Mare, pentru Dieta din Bucureşti! S-au cutremurat şi nici n-au avut curajul să reacţioneze. (...) Am scris şi lui Raţiu, el mă întrece în însufleţire. Dacă avem un astfel de conducător curagios şi înţelept, vom fi condamnaţi, dar nu învinşi!”...

*

...Şi-au mai trecut anii. E 4 mai 1915. Miting naţional la Ploieşti. Vorbeşte Nicolae Titulescu: „(...) Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără

327

Page 6:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugruma-rea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa!

Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să-l luăm şi, mai ales, să-l merităm! Pentru Ardeal, nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere. Pentru Ardeal, nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine. Pentru Ardeal, totul se schimbă, totul se înfrumuseţează. Până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!

Ardealul nu e numai inima României politice. Priviţi harta: Ardealul e inima României geografice! Din culmile lui izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie. La miazănoapte, Someşul, la apus, Mureşul, la miazăzi, Oltul! De-a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine. Acela care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i român, acela-i sămânţă propăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile...”

Citesc. Recitesc. Sunt cutremurat... Aş fi vrut să fiu la Iaşi, în 10 iunie 1917, să-l ascult pe Victor Deleu, conducătorul voluntarilor transilvăneni. Erau hotărâţi să lupte pentru dezrobirea Ardealului: „...Şi am venit, pentru că aici ne-a chemat, în primul rând, sângele şi neamul. În al doilea rând, dragostea de această ţară liberă, la care zburau zilnic visurile noastre. (...) Venim cu toată încrederea, fiindcă suntem siguri că vom birui. Vom birui, pentru că nu sunt aşa de înalţi Carpaţii, cât ne sunt inimile de înalte!”...

Drum greu. Lung. Ferm. Românii sunt un neam străvechi. Mare. Puternic. Nu vor milă. Vor dreptate. Şi pentru ea, nu-i îndeajuns niciun sacrificiu. S-au organizat temeinic pentru biruinţă: „Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ţinut în cea mai ruşinoasă robie!” – sunt fragmente extrase din Declaraţia românilor emigraţi din Austro-Ungaria, la Iaşi, din ziua de 6 octombrie 1918, sub preşedinţia istoricului Prof. dr. Alexandru Lapedatu şi a scriitorului Octavian C. Tăslăuanu (secretar).

326

Page 7:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

*Veac dramatic. Nedreptăţi. Războaie.Personaje încremenite în mincinoasa „istorie milenară”,

aşezate în fruntea bucatelor, „mârâie” pe unde pot. Le sunt deranjate interesele. Gonesc bezmetic în căutarea unor „aliaţi” de teapa lor, care să le susţină absurdele pretenţii. Scot cărţi mincinoase. Fac filme mincinoase. Plâng mincinos, pe unde apucă, încercând să-şi recapete nedrepte privilegii, smulse cu forţa în vremuri tulburi. Încă de-atunci, când, „descălecând”, după lunga escapadă de mii de kilometri, din Urali, cu impresionante stagii de vechi războinici, au declanşat valurile de crime în Europa civilizată...

Nimic n-au priceput alde Markó - Tőkés din istoria Ardealului şi a celor 91 de ani de la Marea Unire a românilor! Nici din sacrificiul suprem al lui Gelu n-au priceput că românii îşi iubesc până la moarte pământul străbun. Ba, unii „istorici” unguri s-au prostituat, furnizând „ştiinţei” infernala „teorie a vidului”, fabricată în laboratoarele de sub „muntele”... Gellérth! E stranie şi înverşunarea cu care e contestat... „Anonymus”. E sigur că n-a fost român. Tot sigur e că nu românii au „strecurat” Gesta Hungarorum, prin 1746, în Biblioteca Imperială din Viena, cum tot greu e de crezut că s-au găsit pe-atunci, prin anii 1150-1200 români care să-l „mituiască” pe... „Anonymus Notarius”, acest inteligent şi onest notar regal. Aşa, într-o doară, îmi pun şi eu o întrebare: cine avea, oare, interesul să „şterpelească” originalul acestui document?! Oricum, austriecii rămân tot... nemţi. Ei au ocrotit copia acestui teribil document. Şi, de atunci, de la găsirea Jurnalului „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”) s-au scurs 263 de ani! De-acolo am aflat despre superba şi omeneasca trăire a voievodului Menumorut, care n-a stat pe gânduri să-i răspundă sec lui Arpad, prin trimisul acestuia: „Pământul ce l-a cerut, nu i-l vom da niciodată, cât vom fi în viaţă!”...

*...Să tot fie de-atunci, de când „Anonymus Notarius” a scris

„Jurnalul”, vreo 850 de ani, încât, peste vreun veac şi jumătate, ungurii vor putea sărbători iarăşi, cu fastul din 1896, un alt „Mileniu”: pătrunderea în Ardeal! Că n-a fost uşor să treacă peste voievozii români, chiar dacă ungurii deveniseră „spaima” Europei.

327

Page 8:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Fiecare zi aducea un nou război, de ei provocat. S-au hărţuit cu Glad, pentru Banat, au cucerit fortăreţe în Croaţia, au răpus Serbia de Sud, au atacat Bulgaria, omorând trei cnezi. Au omorât doi duci ai Cumaniei, au făcut prăpăd la Orşova, au atacat Lombardia... Au cerut apoi permisiunea lui Arpad să meargă în Grecia, ca să cucerească toată Macedonia, de la Dunăre la Marea Neagră... Şi bietul notar – poate de aceea e hulit iar cei „supăraţi” i-au „şterpelit” „Jurnalul” – că a scris cu mândrie despre ungurii lui „căci, în vremea aceea, în mintea lor, ungurii nu aveau nimic altceva decât să ocupe ţări şi să subjuge popoare, îndeletnicindu-se cu războiul. De aceea, în acele vremuri, ungurii iubeau aşa de mult să sugă sânge omenesc, precum iubeşte şi lipitoarea. Şi dacă n-ar fi făcut aşa, nu ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea ţări frumoase” (Gesta Hungarorum, cap. 44).

Ce simplu era! Îi cereau voie lui Arpad, după care încălecau, atacau, „sugeau sânge” precum lipitorile, şi se-ntorceau cu prada, însemnând pe hartă încă o „Ungarie”. Mai mică... Şi iar plecau. Azi, în Mileniul III, e un pic mai complicat. S-au dus de mult vremurile goanei turbate după jafuri. A trecut vremea forţei... Au murit toţi. Şi Arpad, şi Kossuth, şi Horthy de Baia Mare... Pe Béla Kun l-au împuşcat ruşii. Tőkés şi Markó s-au înscris în batalionul pensionarilor rataţi... Şi huliţi! E nevoie de referendumuri, de aprobări şi acorduri, de legi naţionale şi internaţionale, iar când te trezeşti cu... dezacorduri, ia-o iar de la cap. E enervant! Să nu poţi tu reface „ghiveciul multinaţional”... Ungaria Mare?!

*

Referundum? E o obsesie chinuitoare! Să fie condiţia aşezării unora la „masa bogaţilor”? Să nu ştie acele înfierbântate minţi că „Referendumul” a şi fost făcut, cu 91 de ani în urmă, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia?! Să nu ştie „agitatorii” de meserie că vreo douăzeci de milioane de români nu vor putea accepta niciodată dictatura unui milion şi ceva de etnici unguri? Chiar dacă malaxoarele „Fabricii de unguri” continuă să meargă şi azi din plin. E practic încheiată „malaxarea” secuilor. Au rămas doar câţiva, de sămânţă, după cum arată ultimul recensământ. Mai mult de o jumătate de milion de evrei, au fost trimişi de „bunul patriot” Horthy Miklós de Baia Mare, spre a fi topiţi în cuptoarele morţii

326

Page 9:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

de la Auschwitz. Ţiganii, ca naţie, au ajuns să „umfle” statisticile populaţiei ungureşti. Dar tragedia celor 40.000 de români, care au ajuns în gropile comune, săpate în anii 1848-1849, spânzuraţi sau ciuruiţi de gloanţele gardiştilor şi honvezilor unguri, graţie tribunalelor statariale de sânge? Fie blestemate şi „malaxoarele” de vieţi româneşti ale veacurilor trecute. E greu de găsit pe harta Ardealului o singură localitate în care să nu existe, dacă nu o groapă comună, atunci o familie fără morţi! Oameni ucişi doar pentru că nu erau unguri şi erau români! Gropile comune şi mormintele acuză. Crime grave împotriva omenirii. Crime încă nepedepsite!

Din „Manifestul Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, din 18 noiembrie 1918 ”

„De veacuri clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâşiat trupul naţiunii noastre prin icuri străine, iar de la înfăptuirea constituţionalismului fals din 1867, scopul mărturisit al politicei de guvernământ în Statul maghiar a fost desfiinţarea noastră naţională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoşilor noştri, prin maghiarizarea necruţătoare a tuturor acelor români cari au fost nevoiţi să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea pe teritoriul românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-şi mulţumi însuşi trebuinţele sale industriale, s-au maghiarizat oraşele şi s-a împestriţat etniceşte teritoriul locuit de naţiunea română, prin mijloace artificiale şi în scopul barbar al nimicirii noastre”. (...)

„Anunţând popoarele lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti, declarând sărbătoreşte că, din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea.” Dr. Ştefan Ciceo Pop (Preşedinte) şi Dr. Gh. Crişan

(Secretar)(Din „Românul”, Arad, nr. 10/1918)

*

327

Page 10:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

...Şi câteva minţi înfierbântate, vor iar „Referendum”!Cartea aceasta dezvăluie doar câteva din tragediile trăite de

români, mai ales în vremea celor trei anexări ale Ardealului, la Ungaria: 1848, 1867-1918, 1940-1944. Tőkés – Markó şi valeţii, se dau însă de ceasul morţii visând şi adulmecând mierea celei de-a patra anexări. Alţi iredentişti, la Budapesta, la Sf. Gheorghe, Odorhei, Québec, New York, prin Brazilia sau Argentina, dar şi la Paris sau prin alte localităţi unde s-au cuibărit, urzesc, cu sprijinul Budapestei, planuri care provoacă nelinişti.

Cu sau fără „Referendum”, malaxoarele ungurizării continuă să meargă. Istoria, cu paginile ei îndoliate, nu trebuie falsificată! Iar cartea aceasta „Teroare în Ardeal”, vol. II, e doar o firească reconstituire. Un avertisment... Un „Apel” la demnitate şi neuitare!

Personaje prăfuite, încremenite în vremurile bietului „Anonymus”, stau pe la porţile burgurilor Europei, cerşind: „Dreptate pentru Ungaria!” Vor oare dreptul de a institui iarăşi Tribunale Statariale, să spânzure sau să împuşte încă 40.000 de români? Vor iarăşi să instituie legile electorale care i-au lipsit de drepturi pe 99 la sută dintre români? Vor iarăşi să aibă dreptul să le închidă până şi bruma de şcoli confesionale, cum au făcut-o în cei 51 de ani de asuprire naţională şi socială, între anii 1867-1918? Vor iarăşi să aibă dreptul de a omorî români, în masă. cum au făcut-o la Ip şi Sighiştel, la Hălmagiu şi la Treznea, la Cluj şi la Mureşenii de Câmpie, la Prundul Bârgăului şi Moisei, la Luna şi Mihalţ? În numele cui, şi cu ce drept, episcope Tőkés?!

„Dreptate pentru Ungaria!”? Dar e un fals grosolan... Un mesaj absurd! Ungaria vrea Ardealul. Un pământ dintotdeauna românesc, pe care, în toate vremurile, românii au fost un popor majoritar, blând, nerăzboinic, peste care au năvălit agresori veroşi, cu sete de „lipitori”, cum îi caracterizează, în „Jurnalul” său, notarul „Anonymus”...

Întoarceţi înapoi paginile istoriei şi priviţi în oglinda timpului. Cei ce nici azi n-aţi înţeles lecţiile ultimelor două-trei decenii, coborâţi de pe scena de unde dirijaţi spre prăpastie un popor demn, care n-are nevoie de întărâtarea pe care-o comandaţi. Şi nu uitaţi că atunci, când cuţitul a ajuns la os, românii s-au adunat la Blaj, şi mai apoi la Alba Iulia. Din Oradea, la 20 noiembrie 1918, în plină Revoluţie, au lansat, la lumina zilei,

326

Page 11:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Convocarea Adunării Naţionale, la Alba Iulia,la 1 Decembrie 1918

„Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiei omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întunericul robiei, la lumina conştiinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim, alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi.

În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni ale naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale, şi acest moment va fi respectat de lumea întreagă. El este chiar aşteptat ca la Gurile Dunării şi pe drumul larg unde comunică pulsul vieţii economice între apus şi Răsărit să se poată înfăptui ordinea şi neamurilor prejmuitoare să li se procure liniştea necesară, pentru munca binecuvântată spre desăvârşirea umană.

În acest scop, convocăm Adunarea Naţională a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pentru ziua de 18 noiembrie p./1 decembrie St.n.a.c. la ora 10 a.m. ...” (...)

Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată, se apropie ceasul mântuirii tale. Amin şi Doamne-ajută!

Dat la Oradea, la 7/20 noiembrie 1918, de Marele Sfat al

Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, sub semnătura

dr. Ştefan C. Pop, preşedinte şi Gheorghe Crişan, secretar

327

Page 12:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Cluj-Napoca, Casa de Cultură a Studenţilor, Sala Mare, sâmbătă, 30 august 2008,

ora 11, după lansarea în Harghita, la Topliţa Română şi Miercurea Ciuc şi în Covasna, la Sf. Gheorghe, trei personalităţi ale Transilvaniei, prof.

dr. Mircea Popa, cerc.şt.gr.I dr. Gelu Neamţu şi prof. dr. Vasile Ştefan Tutula, prezintă noua carte a lui Constantin Mustaţă,

„Teroare în Ardeal”, vol. I.

Avertismentul „Posada”

Vişegrad, 16 iulie 1342... A murit Carol Robert de Anjou. Avea doar 54 de ani, ţinuse trei neveste, principese ale Italiei, Sileziei şi Cehiei, care nu i-au făcut niciun copil, şi o a patra, Elisabeta, fiica lui

326

Page 13:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Wladislav, viitorul restaurator al Poloniei, de la care a avut cinci băieţi! Şi adulat, şi contestat. Au curs, oricum, lacrimi, iar la ceremonial, au ţinut să fie prezenţi mari capete încoronate, între care regele Poloniei, viitorul împărat Carol al IV-lea al Cehiei, trimişii Papei... Câte nu s-au evocat atunci! Şi bătălia pentru tron în care sprijinul Papei a fost hotărâtor pentru franco-napolitanul din Casa de Anjou, Carol Robert, nedorit de „oligarhi”, care îl preferau pe... Otto de Bavaria, şi expediţiile victorioase împotriva tătarilor „Hoardei de Aur”, şi luptele cu „teutonii”, şi cele cu lituanienii. Nimic însă despre „întâlnirea” cu Basarab I şi oastea lui, petrecute în Ţara Româ-nească, la „Posada”!

Se mai păstra încă şi amintirea tragicului atentat petrecut la 17 aprilie 1330... Abia întors dintr-o solie în Cehia, Carol s-a aşezat la masă alături de familie, când, ca din senin, s-a trezit că asupra mesenilor s-a năpustit nobilul Felician Záh, altfel om de încredere, aflat în slujba regelui. Pe rege n-a reuşit să-l omoare, dar a rănit-o la mână pe regină. „Garda” l-a tăiat în bucăţi, capu’ i-a fost trimis la Buda, mâinile şi picioarele în alte oraşe. Au urmat apoi crime sângeroase, fiindu-i ucise toate neamurile, până la gradul al treilea. Pe fiu, l-au legat de coada calului şi l-au târât până a murit, pe fata cea mare au decapitat-o, iar pe Clara, au mutilat-o. Şi goana după neamurile lui Záh a continuat ani în şir, până la lichidarea şi confiscarea averilor tuturor.

Nimic însă despre episodul... „Posada”! O pagină neagră din domnia lui Carol Robert de Anjou, dar şi din istoria Ungariei, „scrisă” în goana după „lăţirea” imperiului unguresc şi nevoia de a aduna biruri.

Precum Transilvania, Ţara Românească rezistase la destule încercări de „anexare”, dar obligată la plata unor biruri. Ungurii şi-au continuat însă expansiunea, hotărâţi să-l pedepsească pe Basarab I, care, prin anul 1325, n-a mai fost dispus să-l recunoască suveran pe Carol Robert de Anjou! Îl măcina şi faptul că, din anul 1280, Ungaria pierduse şi autoritatea peste Banatul de Severin, continuând să stăpânească doar cetăţile Mehadia, Orşova şi altele câteva, din zona de graniţă. Un moment „expediat” de istoricul ungur Pál Engel îl marchează în câteva rânduri:

327

Page 14:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

„În toamna anului 1330, regele maghiar a pornit personal să-l pedepsească (pe Basarab I – n.a.), dar a trebuit să se întoarcă din drum, şi, în strâmtoarea îngustă „Turnu Roşu” a căzut în cursă. În decurs de patru zile (9-12 noiembrie) s-a prăpădit acolo toată elita oştirii maghiare, Carol însuşi datorându-şi salvarea devotamentului unuia dintre baronii săi.

După aceasta, pentru unguri, cucerirea Munteniei nu a mai intrat în discuţie, iar prin strâmtoarea cu pricina, nu a mai păşit altă oştire maghiară.”

*

Am fost şi eu la Posada... Era 9 noiembrie 2008, dimineaţa, şi se-mplineau 678 de ani de la marea victorie a lui Basarab I. Lume multă venită din toată ţara Loviştei. Sus, la Pripoare, pe umărul stâncos ce străjuieşte Valea Băiaşului, monumentul, unul mult prea modest, faţă de evenimentul pe care îl evocă. O strajă-simbol, gata parcă să amintească de vremuri eroice: „aici au fost nimicite trupele regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou!” Mărturii? „Chronicum Pictum Vindobonensis ” e o cronică blândă după unii, care, pentru a-l menaja pe bietul rege, atenuează umilinţa la care a fost supus de oastea lui Basarab I. După alţii, „cronica” loveşte în politica expansionistă promovată de Carol Robert. „Diplomele angevine ” nu contrazic „Cronica ”. De neînţeles rămâne însă amnezia regelui, care, iniţial, a negat organizarea şi dirijarea campaniei în Ţara Românească! Numai că, pentru administraţia regală, în lupta aceea s-a-ntâmplat o nenorocire: s-a pierdut sigiliul regal! Şi, cum autentificarea prin noul sigil, nu se putea face retroactiv, regele a fost obligat de regulile instituite în administraţia statală, să consemneze motivul utilizării noii pecete pe acte mai vechi: pierderea acestora în „Expediţia din Transalpina”. Dar mulţimea de morţi? Drastica înfrângere a oştirii lui Carol Robert de Anjou e consemnată şi în diferite acte emise de către clericii catolici, devenită un fel de reper în datarea evenimentelor. Cronicarul Petrus de Duisburg, consemnează în „Analele Prusiei”, că în luptele contra oştirii ungureşti au intrat şi ţăranii români, al căror rol

326

Page 15:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

a fost important. „Ei au împins copacii (...) din ambele laturi, (care) prăbuşindu-se, au zdrobit marea mulţime a ungurilor.” Alt cronicar, diplomatul Maciey Strykowski, menţionează în Jurnalul său: „Carol, regele Ungariei, a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei. A fost biruit prin şiretenie, încât, cu o mică suită, regele abia a scăpat de măcel”. Târziu, în 1574, venind din Turcia, cronicarul Strykowski a văzut urmele bătăliei, dincolo de munţi, la două zile de drum, de Sibiu...

Ce l-a mai supărat pe Carol Robert de Anjou pentru a porni atacul de pedepsire a lui Basarab I? Pentru a-l înţelege, ar trebui să-i citim atent lunga-i titulatură: „Din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei”. O titulatură lungă, stufoasă, practic imposibilă, de tip caracatiţă. Mincinoasă! Absurdă erijare în drepturi de... suzeranitate! Eşecuri echivalate drept... victorii! Când au aparţinut Serbia şi Bulgaria de „Coroana” ungurească? Când au cucerit ungurii Cumania? Că visau, da. E altceva. Oricum, voiau integrată în „regat” şi... „Transalpina”! Dar cât sânge rău i-a provocat regelui Carol Robert unirea Olteniei cu teritoriul din stânga Oltului! Istoricul ungur Pestiy Frigyes, afirma în cartea sa „A Szőrény Bánság ” („Banatul Severinului ”): „Carol Robert nu a putut suferi unirea acestor două principate în mâna lui Ivancu, pe care îl considera un bărbat prea ambiţios. Periculos... Era speriat de ascensiunea lui. În plus, erau destule semne că Basarab I nu era legat prin nimic de Ungaria. Expansionismul lui Carol Robert de Anjou şi virulenţa catolicismului, erau inacceptabile pentru domnul Ţării Româneşti, cât şi pentru toate ţările balcanice. Balauri. Sperietori pentru liniştita Europă.”

*

...Asaltul spre Ţara Românească a pornit de la Vişegrád, noua capitală a regatului ungar, întemeiată de Carol Robert de Anjou. Era în 1330, spre primăvară, a lăsat-o acasă pe Elisabeta, cu cei cinci băieţi, toţi născuţi în ultimul deceniu, şi a pornit spre Banatul de Severin, prin Timişoara, spre a-l relua în stăpânire, împreună cu

327

Page 16:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

birurile ce credea că i se cuvin. Avea 32 de ani şi planul proxim era cucerirea Valahiei, enervat de neascultarea lui Basarab I, care, în 1325, i-a transmis, prin solii trimişi să încaseze „birul”, că nu-i e cu nimic dator, aceştia întorcându-se cu punga goală. „Severinul” a căzut fără luptă, iar de aici, oastea ungurească, numărând mult peste 25.000 de militari, şi-a continuat în triumf drumul spre Cetatea lui Basarab, Curtea de Argeş, urmând cel mai scurt traseu: culoarul Timiş-Cerna, Banatul de Severin, Motru, Tg. Jiu, Horezu, Râmnicu Vâlcea... De aici, peste Olt, spre Curtea de Argeş. Voia să-l pedepsească mai ales pentru nerespectarea înţelegerii din 1324, stipulată într-un act regal. Carol, recunoştea unitatea Ţării Româneşti, sub conducerea lui Basarab, cât şi teritoriile pe care le stăpânea, în schimbul recunoaşterii de către domnitorul român a suzeranităţii regelui ungur şi a încadrării ţării de spiritualitatea catolică. Un acord care i-a ridicat în cap nobilimea ungurească, şi aşa potrivnică regelui Angevini. Considerau că, prin acel acord, se concentra prea multă putere în mâinile regelui român! Este motivul pentru care aceste forţe l-au împins să suprime Ţara Românească...

Când a aflat despre „expediţia” ungurească, Basarab a-ncercat să oprească puhoiul, prin soli care asigurau plata în continuare a tributului şi îndeplinirea, în continuare, a tuturor celorlalte obligaţii asumate prin Acordul încheiat în anul 1324, cu prilejul restabilirii relaţiilor cu regatul ungar. Poziţia lui Carol Robert de Anjou (Carol I de Anjou) a fost fermă: şi-a continuat drumul... Şi n-a avut o înaintare lesnicioasă. Păduri, poteci şi drumuri greoaie, înaintare extrem de anevoioasă. În drumul ales, totul era pustiit, la porunca lui Basarab, o oştire ungurească sleită de puteri. Şi oamenii, şi caii... Şi regele! Munţii, terenul accidentat, totul era potrivnic campaniei de pedepsire a lui Basarab. Iscoadele trimise să cerceteze zona de înaintare, îi aduceau veşti din ce în ce mai proaste, care i-au impus să ordone retragerea, înainte de a ajunge la Cetatea de reşedinţă, pe drumul cel mai scurt, spre Sibiu şi mai departe, prin Transilvania. Chiar dacă unele teorii susţin şi teza staţionării trupelor ungare la „Castrum Argias”. O reşedinţă în fapt părăsită de Basarab, care era preocupat de organizarea bătăliei, care sta să

326

Page 17:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

înceapă... Ştia bine Basarab ce-avea de făcut. A adunat oastea din

aproape toate cele vreo 2.000 de sate, în jur de vreo 10-15.000 de luptători, alegând, cu multă chibzuinţă, şi un loc favorabil bătăliei, după îndelungi provocări şi permanentă hărţuire. Destule griji îl măcinau. Înainte de toate, birurile pe care ungurii voiau să le pună pe spatele românilor... Cele 7.000 de mărci de argint, echivalentul a 1.447 kg argint sau... 1.650.000 dinari, pe care solii săi au vrut să i le ofere lui Carol I de Anjou, drept despăgubire de război, altfel o sumă uriaşă, nu i-au fost îndeajuns. Voia cu mult mai mult. De unde?! Şi de-ar fi fost singurele frământări ale voievodului român! Era, apoi, problema religiei... Ungurii voiau să-i treacă pe români la catolicism! Crimă, blasfemie... Românii erau ortodocşi şi doar tăindu-le capu’ îi puteai trece la altă religie. Era credinţa pe care le-a lăsat-o Dumnezeu... Ei, ungurii? O, Doamne, medita chinuit Basarab, ei s-au născut păgâni şi s-au încreştinat târziu. Treaba lor, dar să nu ne oblige pe noi să trecem la credinţa lor. Că nici noi nu facem asta... Şi, ca să evite bătălia sângeroasă pe care ungurii erau hotărâţi s-o ducă până la capăt, prin solii trimişi cu „punga” de arginţi, s-a angajat, drept garanţie, să trimită la curtea de la Vişegrád, pe unul din fiii săi, ostatic!!! Pentru unguri, altul era „cântarul”. Voiau să anexeze nu doar Ţara Românească, ci şi Serbia, Bulgaria, imaginaţia ducându-i până departe, spre Imperiul Bizantin!!! Dar zeiţa Fortuna le-a fost potrivnică.

...Am fost şi eu la Posada, în Ţara Loviştei, după 678 de ani de la Marea Bătălie şi Marea Victorie a lui Basarab I, împotriva oştirii ungare, condusă de Carol Robert de Anjou, pornit să anexeze Ţara Românească la Ungaria. Până la Sibiu sunt 63 de kilometri... Privesc defileul „Pripoare”. Loc îngust... De-o parte şi de alta a Văii Băiaşului, dealuri pleşuve şi stânci. Cum s-ar fi bătut ungurii şi românii? Oricum, cursa în care l-a atras Basarab pe regele ungurilor, a fost diabolică... Cădeau copacii şi stânci peste bieţii oşteni unguri, care n-aveau unde să fugă, şi nici să urce sus, în armuri, pe pantele abrupte, unde se aflau valahii, n-aveau cum. Îmi imaginez săgeţile care străpungeau trupuri de oameni şi cai. Cine să mai fi putut scăpa din încleştarea

327

Page 18:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

aceea? Recitesc rânduri din „Cronica pictată de la Viena ”: „Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se legănau şi se scuturau pruncii sau cum se clătinau trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili, şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea în preziua Sf. Martin, şi după aceea, în cea următoare”. O altă consemnare istorică, păstrată de „Cronica pictată ”: „Magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul Maiestăţii sale regale, fiind acolo, a pierit cu sigilul regelui”... Din aceeaşi sursă, se ştie şi cum a scăpat cu viaţă chiar regele Carol Robert de Anjou: „Iar repede, şi-a schimbat însemnele armelor sale cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care, valahii crezându-l a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi...”.

Şi nu e singurul episod al salvării miraculoase a vieţii regelui Ungariei. O diplomă maghiară din 13 octombrie 1335, relatează evenimentele din 1330, foarte asemănător cu descrierea din „Cronica Pictată ”. Al doilea erou, pomenit chiar de rege, e Nicolae, fiul lui Radoslav. O evocare-document, datorată lui Carol Robert de Anjou: „Câţiva ostaşi de lângă mine, au făcut, deasupra capului meu, un acoperământ de scuturi, înlăturând astfel (pericolul) potopului ca de ploaie torenţială a unor lovituri de săbii şi lănci, şi de alte izbituri, ferindu-ne viaţa de primejdia morţii care se apropia tot mai mult. Atunci, credinciosul nostru Nicolae, un tânăr atlet, curajos ca un recrut, cu mintea ageră, cu ochii ţintă la mine, furios ca un leu, încordându-şi forţele şi tăria braţului său de ostaş, rupse şi aruncă în pământ toată armătura sa de fier şi, aşa dezbrăcat, numai cu scutul şi opintindu-şi lancea sa cea ascuţită, se aruncă din nou în linia celor ce năvăliseră asupra noastră, luptând voiniceşte (...) Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi, luând-o la picior prin spărtura făcută, din bătălia venită fără de veste – cu voia Celui prea Înalt, care pre toate de mai înainte le orânduieşte – siliţi la fugă de

326

Page 19:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

duşmani şi urmăriţi din acel loc, aflarăm prilejul mântuirii şi luarăm drumul spre casă...”

*

...Posada, 1330 - Pripoare-Perişani (jud. Vâlcea), Mileniul III. O mulţime de oameni - e venită aici parcă toată „Terra Lovis”! - ascultă smerită slujba de pomenire. Se-nalţă spre cer o rugă, pentru sufletele celor căzuţi aici, în zonă, în cele patru zile şi tot atâtea nopţi de lupte crâncene, duse între oastea lui Basarab I şi armata regelui Ungariei, franco-napolitanul Carol Robert de Anjou. Şi unguri, şi români... Câţi să fi fost? Poate mii, poate zeci de mii. Oricum, foarte mulţi, şi moartea n-alege între buni şi răi. Bărbaţi duşi la moarte de ambiţii nici azi stinse. Poate, într-o zi, arheologii români vor aduce istoriei şi informaţiile pe care încă nu le au, în stabilirea, fără ezitările de azi, a locului bătăliei de acum 679 de ani... Defileul „Pripoare”, aflat în comuna Perişani – Vâlcea, răspunde în întregime descrierilor cuprinse în aproape toate documentele vremii. Şi-n „Chronicon Pictum ”, şi-n „Diplomele angevine ”, şi-n „Jurnalul lui Maciey Strykowski ”, şi-n „Analele Prusiei ”...

*

Ce-a însemnat Posada 1330? Eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească, prin anexarea ei la Ungaria! A fost semnalul de libertate a românilor. A fost prima şi ultima încercare a lui Carol Robert de Anjou. Cât a trăit, n-a mai îndrăznit să atace Ţara Românească. Nici succesorul său, Ludovic cel Mare de Anjou n-a mai cutezat, câtă vreme a trăit Basarab I, cu toate că cei doi „Anjou”, Carol şi fiul său Ludovic cel Mare (cărora istoriografii unguri le zic... „regi naţionali”, ca şi lui Matei Corvinul!) şi-au păstrat în titulatura coroanei... „Cumania”, în care înglobau şi Ţara Românească... Timpul şi urcarea pe tron a lui Nicolae Alexandru Basarab, a reînviat setea de cuceriri a ungurilor. Relaţiile s-au încordat din nou. Au crescut divergenţele... Când românii au ales noul domn, Vlaicu Vodă, fără „aprobarea” coroanei ungare, a fost considerată sfidare. Era o situaţie similară ca-n vremea bunicului său. Refuzând vasalitatea,

327

Page 20:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

conflictul ungaro-valah s-a amplificat. Era anul 1365, când, tot la Timişoara, oastea ungurească s-a adunat pentru a ataca Ţara Românească... Alte vremuri. Trecuseră 32 de ani...

Posada, 9 noiembrie 2008

...Am fost la Posada. Acolo unde se mai aud parcă ecouri, cu milioane de reverberaţii, de-atunci, din 1330, din toamna aceea târzie, când munţii Coziei erau deja încărunţiţi, ca şi cei ai Făgăraşului. Pe Valea Băiaşului, la Pripoare-Perişani, glasurile reunite ale preoţilor din zonă, înălţau rugi spre Cel de Sus, spre pomenirea celor care şi-au început aici veşnicia, în luptele aspre din zilele de 9-12 noiembrie 1330. Bătălia care a constituit neatârnarea şi libertatea românilor. A Ţării Româneşti. Un moment, la capătul căruia, Pál Engel, cunoscutul istoric, cercetător în Institutul de Istorie al Academiei Ungare, născut la Budapesta, la 27 februarie 1938, scria în „Szent István birodalma. A kőzépkori Magyarország főrténete” („Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale”): „După aceasta – e vorba de catastrofala înfrângere a regelui Carol Robert de Anjou, de la Posada, din 9-12 noiembrie 1330 (n.a.) – cucerirea Munteniei nu a mai intrat în discuţie, iar în strâmtoarea cu pricina, n-a mai păşit vreo altă oştire maghiară!”...

Peste un deceniu, ungurii şi românii aveau să-şi dea mâna în marea ofensivă pornită de Polonia, de Halici, împotriva dominaţiei Hoardei de Aur. N-a fost însă să fie o linişte lungă, mai ales că în mintea fiului lui Carol, Ludovic, ideea răzbunării tatălui său era tot mai puternică. La 5 ianuarie 1365, a declarat război voievodului român, pe care l-a considerat rebel. Pacea de la 1366, după cucerirea Vidinului, de către regele ungur, avea să fie doar un scurt armistiţiu. Planul de supunere a Ţării Româneşti va fi reluat în toamna anului 1368, printr-o mare expediţie, la sud de Carpaţi. Eşec însă! Una din oştirile lui Ludovic cel Mare, a fost îngenunchiată şi răpusă pe Dâmboviţa... „Cad” şi alte încercări, iar drama de la

326

Page 21:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Posada a devenit un avertisment veşnic. O spaimă. Un vis urât. Poate, înainte de Mohács, cel mai mare dezastru al Ungariei. Cu toate că n-a fost singurul...

Oricum, 12 noiembrie 1330, e o zi importantă pentru români. Una din Zilele sale Naţionale, care ar trebui sărbătorită cu parade militare şi focuri de armă. Posada, un loc şi o bătălie care au schimbat un destin! Atunci s-au stins „poftele” lui Carol Robert de Anjou de a se înstăpâni şi în Ţara Românească. El îşi doarme somnul de veci la Székesfehérvár, unde a fost strămutat în 1342. După un an, soţia sa, mult mai tânără, Elisabeta de Anjou, care a fost avidă să conducă, dar a fost ferm strunită de Carol, s-a-ntors la Neapole, ducând cu ea bogăţii imense, între care şi o importantă cantitate de aur şi argint, provenind şi din două dintre minele Ardealului: „Rivulus Dominarum” („Râul Doamnei” – Maramureş) şi „Offenbánya” („Baia de Arieş”). Cantităţi uriaşe, strânse din producţia multor ani: 5150 de kilograme de aur curat, sub formă de lingouri, şi 6628 de kilograme de argint.

La Posada, în preajma iernii anului 1330, românii au scris pagini de tulburătoare istorie. Acolo, unde, în fiecare an, şi-n Mileniul III, la 9 noiembrie, Ţara Loviştei lansează semnalul unei tulburătoare rememorări istorice, spre care trebuie privit în genunchi. Şi tot în genunchi să-i fie înălţate Imnuri de nemurire a marelui strateg Basarab I, dar şi sufletelor care, poate, zac încă în gropile comune din Ţara Loviştei...

Uragan peste Europa!

Dramatic marş... Şi curaj, şi nebunie, şi sânge războinic înnăscut, şi zilnice pregătiri paramilitare, gata de luptă în fiecare clipă. Trebuie să fi fost un „spectacol” înfricoşător. Cât vezi cu ochii,

327

Page 22:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

oameni, cai şi disperare. Câţi oameni? Poveşti de-acum vreo 1.113 ani... Şapte triburi de câte zece mii. Cam aşa se zice. Istoricii propun altă cifră: 25.000. Cel mult... Alte surse „urcă” cifra spre vreo 200.000 de oameni, cu 20.000 de călăreţi. Şi-au tot „bătut” Europa în galopul cailor, după care au descălecat în Pannonia, „Ţara Vidului”. Şi-ar mai fi „devidat” apoi şi ceva din „Ţara de Dincolo de Păduri”. Nu tu picior de hun, deşi erau pe-acolo, de vreo 450 de ani, şi-l plângeau pe Attila, mustraţi de conştiinţă că în anul 453, la nunta sa cu frumoasa Ildiko, l-au lăsat să mănânce prea mult, să facă din cauza asta apoplexie, şi să moară... Cu Attila, a murit şi Imperiul hunic, pe care l-a creat, dar a dispărut şi poporul. Cum? E o altă poveste de dezlegat în următorul mileniu, când, „reîncarnându-se”, Arpad va povesti totul „on-line”, inclusiv adevărul despre „dispariţia” românilor şi fantastica tragi-comedie cu „vidul” din Ardeal! Şi, poate, el, Arpad, îi va reabilita şi onoarea lui „Anonymus”, notarul regelui Béla. Cel care afirma, în scrierile sale, că „românii îşi pasc şi acum turmele pe pământurile Pannoniei, aşa cum o făcuseră de la moartea lui Attila”, până în momentul în care acesta îşi scria „Jurnalul ”...

Vid? Pardon! O, câte întrebări chinuitoare... Oare de ce i-o fi oferit Arpad daruri atât de preţioase lui Menumorut, atunci când a trimis o solie spre a-i cere pământul „la care – zicea el – avea dreptul, ca urmaş al lui Attila”?! Oricât ar lovi istoricii şi pseudoistoricii unguri în bietul notar – care nu era nici român, şi nici nu era la modă tehnica... „lobby”-ului – „vid” a fost, dar, mai târziu, prin veacul al nouăsprezecelea, doar în unele minţi înfierbântate ale unor unguri! Adică, după 1870. Până atunci, de ce n-ar fi vorbit despre „vid”? Iar Menumorut le-a spus-o „oaspeţilor”, trimişi de Arpad, cum nu se poate mai limpede: „... nici din dragoste, nici din frică, nu-i cedăm din pământ, nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui (...) Şi chiar dacă atunci a răpit prin violenţă această ţară, de la strămoşul meu, acum însă, graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o smulgă din mâinile mele!”...

Ungurii şi-au continuat jafurile, terorizând Europa. Nu erau mulţi, dar stăpâneau perfect organizarea expediţiilor de pradă. „Înghiţeau” toate neamurile cu care intrau în contact, invocând dreptul celui mai

326

Page 23:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

puternic. Sabia era „dreptul” lor de bază. De pe-atunci, de prin anul 1000, ca să se-nmulţească şi să reziste în faţa celorlalţi „fraţi” în ale migraţiei, au „inventat”... „Fabricile de unguri”! O „moară” în care, în Ucraina Subcarpatică de azi, la Ung şi Muncaci, a-nceput procesul de etnogeneză a poporului ungar modern: khazari, kabari, „bascurzi” (de aici pejorativul... „bozgori”!), pecenegi, slavi, români, lângă care, ulterior, în Pannonia, au mai fost... „măcinaţi” germanici, bulgari, alte mase de slavi, romanici şi români, apoi, în preajma marii invazii mongolo-tătare din 1241, cumanii lui Kuten. O „moară” care a mers mai mereu din plin, dar care a avut şi derapaje sau a mers şi-n gol, cel mai adesea dezavuată de Europa civilizată. De partea lor a fost însă şi Stalin. „Tătucul popoarelor”... Sub presiunea lui, la 9 martie 1945, a fost acordată cetăţenia română celor peste 400.000 de colonişti unguri din... Ungaria, implantaţi de Miklós Horthy, în Ardealul cedat, în locul celor 540.000 de români, omorâţi sau expulzaţi în cei patru ani de ocupaţie ungurească (5 septembrie 1940-25 octombrie 1944), sau evrei căzuţi victime ale holoca-ustului, circa 165.000 trimişi de guvernul Ungariei la Auschwitz sau Birkenau. Tot Stalin a „binecuvântat” şi solicitarea Ungariei de a se crea Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară (27 septembrie 1952-16 februarie 1968), precum Lenin i-a conferit coetnicului său, Béla Kun, înalta misiune de a ctitori Republica Ungară a Sovietelor...

Perfecţionarea „Fabricii de unguri” a fost mereu o preocupare esenţială a guvernelor ungureşti. Între 1870 şi 1910, s-au alocat sume importante pentru cumpărarea a zeci de mii de iugăre de pământ, de la grofii unguri din Ardeal, pentru aducerea coloniştilor, acţiune continuată, începând cu anul 1940, în timpul ocupaţiei impuse prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. S-a pus mare preţ şi pe încurajarea emigrării românilor ardeleni în America, numărul acestora trecând de 300.000! În locul lor, ca o „compen-saţie”, au fost aduşi ungurii din... Ungaria! Tot o componentă importantă a „Fabricii de unguri” a fost şi decimarea bărbaţilor români din Ungaria, trimişi pe front, în linia întâia, în Armata a 2-a ungară, alături de armata germană, la Stalingrad. Dar planurile pentru Ungaria Mare vizau mult mai mult: în anul 1950, populaţia „Ungariei

327

Page 24:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Mari” trebuia să cuprindă 24.000.000 de locuitori dintre care cel puţin 17.000.000 să fie unguri! Un procentaj cât de cât nerizibil ca să te poţi declara... Stat Naţional Unitar! Planul „Ungaria Mare” elaborat în anul 1940, prevedea continuarea colonizării Ardealului pe linia Satu Mare – Zalău – Huedin – Cluj – Tg. Mureş. Trebuia, de asemenea, ca până la sfârşitul războiului să fie realizat şi planul economistului Dionisie Sebess, alcătuit în anul 1905: cele patru judeţe secuieşti, să fie aduse în legătură cu „Bazinul unguresc”, printr-un culoar!

*

...Şi tot mă-ntreb: de ce, totuşi, ne-am lăsat batjocoriţi, jefuiţi şi sfidaţi de ungurii migratori, oaspeţi nedoriţi de nimeni, „aterizaţi” în Ardeal, peste români? Eram aici de când lumea, sută la sută autohtoni! Şi eram, din toate vremurile, cei mai mulţi! Fără a omorî. Fără a jefui. Fără a-i nesocoti pe alţii, veniţi peste noi, cu valurile migratorilor.

Aici, în Ardeal, ne-au găsit ungurii. Şi nu eram doar noi. Erau pe-aici şi slavi, şi rămăşiţe de celţi, pecenegi, cumani... Şi eram şi organizaţi în ducate şi voievodate, aveam cetăţi, oaste şi patru duci-voievozi, în Pannonia: Salanus, Glad, Gelu, Menumorut... Cel puţin aşa susţin Patcséry Károly şi Denes Károly, în cartea „Magyaroszág tőrtenete ”, apărută la Budapesta în anul 1911. Ardealul l-au lăsat pentru mai târziu, ungurii ocupând pe rând câte o cetate, luând ostatici şi întemeind garnizoane ungureşti, dar în condiţii foarte grele. Au dat de bine şi nu mai voiau să plece. Ştiau doar hoţia cailor. Trăiau din jafuri. Organizau expediţii-fulger, surprinzând paşnicele popoare europene, sedentare, care aveau cu totul alte ocupaţii. Pentru a face faţă bandelor de jefuitori, au apărut „cavalerii teutoni”... Ei, cel mai adesea însă, neputând sta la pândă să-i întâmpine pe ungurii-barbari, sau pe huni, le dădeau o parte din produsele lor, pentru a fi lăsaţi să-şi continue munca şi să rămână tot ei proprietari. Numai că noii „oaspeţi”, ungurii, aveau cu totul alte gânduri... Voiau să rămână oameni ai locului, să pună mâna pe pământuri şi pe bogăţii, să devină întreţinuţi de bieţii băştinaşi. Ca să pătrundă în Ardeal, le-au trebuit cam 30.000! S-au înstăpânit prin forţă, declarându-se stăpânii Ardealului. Marea problemă a fost

326

Page 25:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

imposibilitatea de a coloniza rapid şi masiv teritoriul intracarpatic.„Fabrica de unguri” avea la bază chiar şi indicaţii scrise, încă

de prin secolul al XV-lea: „Regnum unius l inguae imbecil le est ” („Regatul unei singure l imbi este slab ”!). Altfel spus, dominând numai peste rasa pur ungurească, regii unguri nu ar fi avut suficiente forţe ca să asigure stăpânirea unui regat atât de mare, cum era Regatul... Mogyoriei! Un conglomerat de popoare, condus de regi magyari (transcriere mai corectă decât... mogyor!), permanent preocupaţi de a aduce populaţii din alte ţări, pentru consolidarea propriei lor stăpâniri. Cât priveşte raporturile în care s-au aflat cele două state, Transilvania şi Ungaria, ele sunt clar reflectate în aproape toate studiile istoricilor unguri, care au slujit adevărul ştiinţific. Într-o lucrare tipărită la Pesta în anul 1866, istoricul Alexandru Szilágy scria: „Transilvania, despărţită prin hotare naturale de Mogyoria (Ungaria – n.a.), nu a fost niciodată deplin contopită cu aceasta”... Transilvania s-a bucurat dintotdeauna de un regim politic special, care i-a conferit individualitate aparte în raport cu regatul ungar. Cele două ţări n-au format niciodată o singură ţară, până la anexarea forţată, petrecută în anul 1867. Aceeaşi soartă a avut-o şi Banatul, după înfrângerea ungurilor din anul 955, când şi-a recucerit independenţa, sub conducerea principilor locali.

Toţi regii unguri au râvnit la aceste două ţări româneşti, Transilvania şi Banatul. Le-au văzut ca pe două zâne frumoase şi nu şi-au mai luat ochii de pe ele. Au pornit la atac, dar la Poarta Sălajului, pe Meseş, s-au oprit. Ştiau ungurii de ce! Trei sute de ani le-a curtat, după care a urmat „căsătoria” prin viol, „năşită”, în 1867, de nevrednicul împărat al Austriei. Răstimp în care, destui necatolici, spre a-şi căpăta anumite drepturi şi ranguri, s-au „măritat” din interes, schimbându-şi numele, în semn de deplină „aplecare”: Ban-Banffy, Cândea-Kendeffy, Drag-Drágffy, Bogdan-Bogdánffy, Crăciun-Karacsony, Corvin... Unii au devenit mai catolici decât... ungurii! Alţii s-au lepădat de om, nu însă şi de credinţă. Cazul „Dániel Szálasdi” e unul care invită însă la meditaţie. Încerc o reconstituire cu „armele” publicistului...

327

Page 26:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Nu, nu! Dániel Szálasdi n-a trădat!...

Anul 1599, 28 octombrie. Şelimbăr, lângă Sibiu... Sunt faţă în faţă trupele muntene ale lui Mihai Viteazul, în jur de 20.000, şi cele ale lui Andrei Báthory, cu vreo 5.000 mai numeroase. Moment dureros: se bat între ele trupe creştine! În plus, voievodul a aflat că Báthory, cardinalul s-ar fi aliat cu Poarta Otomană, cu gândul de a-l elimina. La 9 dimineaţa, Baba Novac dă semnalul de atac. Ungurii, comandaţi de generalul Gaspar Kornis, contraatacă. Se dau lupte grele... Cad 2.027 de soldaţi, 1.000 de unguri devin prizonieri, sunt capturate 45 de tunuri şi un număr important de steaguri. Armata cardinalului e practic decimată, între cei capturaţi fiind şi generalul Kornis. Cardinalul, care supraveghea de dincolo de Cibin bătălia de pe „Movila turcilor” („Tűrkenhűgel”), însoţit de câţiva nemeşi, a scăpat cu fuga, spre munţii din răsăritul Transilvaniei, cu gândul să treacă în Moldova. Victorie! Era, de fapt, un moment istoric: se înfăptuia Prima Unire a Românilor! Voievodului i se deschid larg porţile Sibiului, iar peste trei zile, la 1 noiembrie 1599, întră în triumf în Alba Iulia. De-acum, el stăpânea Transilvania, iar fiul său, Nicolae Pătraşcu, Ţara Românească... Un eveniment despre care a scris pe larg un înverşunat duşman al lui Mihai Viteazul, István Szamoskőzy (Ştefan Zamosius), născut la Cluj, în jurul anului 1570, cu studii la Heidelberg şi Padova, autor al lucrării „Analecta lapidum vetustorum et nonnularum in Dacia antiqutatum ” (1593). A pribegit şi prin Sibiu, dar în 1594 s-a întors la Cluj, încheindu-şi rosturile vieţii la Alba Iulia, la 29 martie 1612... Lui, acestui cronicar, care a lăsat mai multe opere scrise privitoare la români, i-a fost dat să afle despre Dániel (Daniile) Szálasdi. Atunci, în bătălia de la Şelimbăr, din 28 octombrie 1599, a fost mai întâi santinelă la punctul de comandă al oştirii conduse de generalul Gaspar Kornis. Era o misiune importantă, pe care i-au încredinţat-o pentru dovezile de eroism şi sacrificiu de până atunci. Pentru cariera militară de până atunci... Dar, surpriză! La scurt timp după ce bătălia s-a încins, când se pregătea focul de artilerie, spre uimirea

326

Page 27:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Cardinalului Andrei Báthory şi a celorlalţi camarazi, Dániel Szálasdi a trecut de partea valahilor! Şi, cu siguranţă, n-a fost singurul. Şi nici primul caz n-a fost... Poate, dacă Dániel Szálasdi ar fi fost un personaj oarecare, cazul ar fi trecut neobservat. Era însă o personalitate, care avea o glorioasă carieră militară. Un gest care l-a bulversat până şi pe „imparţialul” cronicar, evitând să scrie adevărul: în sufletul acestui om, militar de carieră, care făcea parte dintr-o familie deja ungurizată şi binecunoscută în Anul Unirii, 1599, sentimentul apartenenţei la neamul românilor, nu era stins. A reînviat! A scris, în schimb, cu totul altceva: că acest om „s-a scrântit”. A înnebunit brusc... Că, de fapt, era un om cu deficienţe fizice, şchiop la corp, dar şi la suflet. Fără să vrea, cum, cu eleganţă, consemna istoricul dr. Mircea Dogaru, în „Românii şi «maghiari i» ”, István Szamoskőzy, a „scăpat” şi „păsărica”: Dániel Szálasdi era... „de origine valahă”! Trei cuvinte care, după opinia istoricului dr. Mircea Dogaru, valorează cât întreaga etnie a Transilvaniei! Care anulează veacuri de teorii mincinoase, comandate politic şi debitate de personaje pe care timpul le-a aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Era clipa istorică a adevărului. Un valah, trecut prin „fabrica de unguri”, s-a trezit faţă în faţă cu neamul lui, cu drapelul lui, iar soluţia în faţa crizei de identitate n-a fost decât reîntoarcerea la rădăcini. Aşa cum au făcut-o mulţi români, neuitându-l printre aceştia nici pe eroul din „Pădurea spânzuraţilor”, Apostol Bologa, nimeni altul decât Emil Rebreanu, fratele marelui romancier ardelean, Liviu Rebreanu, ofiţer român la origini, născut la Târlişua, care şi-a dat demisia din armata austro-ungară, refu-giindu-se în Vechiul Regat.

Unde o fi oare mormântul lui Dániel Szálasdi? Pentru unguri acest român era un trădător... Să-şi doarmă oare somnul la Turda, acolo unde l-au ucis şi pe Mihai Viteazul? Prin ce chinuri i-or fi luat viaţa, pentru a fi „model” pentru cei ce-ar îndrăzni să facă la fel? Nu era nici smintit, nici şchiop... Era chiar erou! Să-i culegem toate florile Sălajului din care se crede că se trage, şi să le aşezăm lângă monumentul Viteazului, aşa cum o fac în fiecare an, strănepoţii lui Emil Rebreanu şi românii din Ardeal, la Ghimeş-Palanca, acolo unde l-au spânzurat ungurii, în uniformă militară. Şi el voia să iasă

327

Page 28:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

din ghetou, nemaiascultând de regulile impuse de maşinăriile infernale ale „fabricilor de unguri”. Cele care funcţionau după reguli guvernamentale unice în lumea civilizată. Legi ale disperării, inventate de o minoritate devenită violentă, prin „vârfurile ei”, spre a-şi astâmpăra orgoliile supremaţiei, peste croaţi, slovaci, sârbi şi români. „Elite” de intelectuali” care se voiau „buricul” pământului...

Tragedii pe Axa... Viena-Budapesta-Sângeorgiude Pădure!

Privesc o fotografie din epocă: o întâlnire între Adolf Hitler şi Miklós Horthy. Ţinute de gală... Cei doi, faţă în faţă, îşi întind mâinile. Reverenţe... Miklós se-ncovoaie la vreo 45 de grade, în vreme ce Adolf, schiţează o uşoară înclinare, privindu-şi interesatul oaspete cam de la un cap înălţime. Slugărnicie tipică. Avea nevoie de promisul dar: Ardealul! Lupta şi el cum putea, dar îşi punea speranţe mari şi-n armata de femei frumoase, trimise prin „marile paturi” ale Europei. La sfârşit de iunie ’40, Miklós bătuse deja palma cu Mussolini şi ginerele său, contele Ciano... Fără declaraţii publice, dar cu jurăminte fierbinţi, făcute în nopţi de vis, încântătoarei unguroaice „Baba” („Păpuşa”) Ovári, fiica unui universitar din Cluj, a cărei misiune istorică era cuprinderea în noua graniţă a Ungariei şi a Clujului. Numai că prea focoasa idilă avea să ajungă şi la urechile doamnei Ciano, „prinţesa”... Mussolini, contele sfârşind sub ştreang. Îşi respectase însă cuvântul: Clujul ei, a devenit... „unguresc”! Şi asta în vreo 48 de ore...

Tragedii intrate în istorie. Legende. Un „arbitraj” cu sentinţe dinainte ştiute. Era 30 august 1940, la Palatul „Belvedere” din Viena. Noaptea, după ameninţări şi ultimatumuri, după respingeri succesive, Consiliul de Coroană al României se vede silit să accepte „Diktatul”, cu 19 voturi pentru şi 11 contra... Se anunţă sentinţe. Intră „aghiotanţii” dictatorilor, Ribbentrop şi Ciano, urmaţi de reprezentanţii României – Manoilescu şi Valer Pop, şi ai Ungariei – Teleky şi

326

Page 29:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Csáky. Citeşte sentinţa Ribbentrop... Manoilescu vrea să vorbească, dar i se spune că... „după”! Se prezintă apoi harta... Teleky e fericit. Dialog „mut” cu Csáky. În ţară, atmosferă incendiară. Ungaria a izbutit a doua anexare a Ardealului şi, culmea, printr-un diktat hotărât tot la... Viena! De data aceasta, au anexat un teritoriu de 43.492 kmp şi au reintrodus în lagărul unguresc 2.667.000 de români, adică 50,2% din populaţie, faţă de 37,1 cât reprezentau, împreună, ungurii şi secuii! Un „diktat” considerat nul de către Consiliul de Coroană. El nu poartă semnătura celui de-al doilea împuternicit din partea guvernului român, ci doar a ministrului de externe. El n-a fost ratificat nici de regele României, Carol al II-lea, şi nici de generalul Antonescu. N-a fost publicat nici în Monitorul Oficial! „Fisuri inadmisibile”... Încât, aşa-zisul „Tratat”, „a creat o stare de fapt, care nu s-a transformat într-o stare de drept”! Era un „joc” murdar, la nivel european, iar Franţa, Anglia şi SUA tăceau, lăsând cale liberă spre jaf marelui călău al veacului 20, Adolf Hitler.

Ce soartă era rezervată românilor? Ea era conturată în 3 din cele 7 puncte ale aşa-zisului „Tratat”:

3. Toţi supuşii români stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc, fără alte formalităţi, naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept, vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi în România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, şi să ia cu ei produsele rezultate. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria;

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria-României, şi care rămân sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într-un termen de şase luni;

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în total cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitate ungară. Pe de altă parte, guvernul român îşi ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul

327

Page 30:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

român.

...De necrezut. Şi totuşi erau prevederi ale unui tratat internaţional, în care şi-au făcut loc idei ale unor conducători bolnavi! România nu a aplicat în practică aceste puncte. Erau înţesate de rasism şi fascism...

*

S-au tot împuţinat românii din Sângeorgiu de Pădure. Cândva, erau chiar majoritari, ca prin mai toate satele din Valea Nirajului şi din vecinătate. Nici crucile românilor nu mai sunt azi „majoritare”. În ’40, toamna, „Diktatul” a fost alt moment tragic. Şi s-a mai dus un val de români, care unde a văzut cu ochii, pentru a-şi salva viaţa de la cumplita furtună de ameninţări. Prin bunăvoinţa unui localnic, Victor E. Cociş, am intrat în posesia câtorva documente, cărora le fac loc în aceste pagini, spre a încerca să pătrundem în lumea frământărilor oamenilor din această parte de ţară. Sau, să ajungem cu „Axa” Diktatului de la Viena şi pe la Sângeorgiu de Pădure, via... Budapesta.

O declaraţia notarială, datată 25 februarie 1941, scrisă în două limbi: ungureşte şi româneşte. Transcriu textul românesc:

„Subsemnatul Pop Victor, născ. în Sângeorgiul de Pădure, la 22 Octomvrie 1881, de profesiune înv. pens. dom. în Sângeorgiul de Pădure, în sensul arbitrajului dela Viena din 30 august 1940, cu susţinerea dreptului de-a lichida averea mea într-un an dela azi, atât în numele meu cât şi în numele copiilor mei minori Hortensia născ. în Sighişoara la 3 Maiu 1929 şi Traian născ. în Sighişoara la 25 Iunie 1931 declar că menţinem cetăţenia noastră română, nu vrem să devenim cetăţeni maghiari, deci atât în numele meu, cât şi al copiilor mei minori, prin prezenta optez pentru cetăţenia română.

După cetire şi aprobare am semnat în faţa a doi martori.”Declaraţia, dată în faţa notarului de stat dr. Kovacsi Albert,

din Tg. Mureş, poartă numărul 264/1941 şi a fost timbrată cu 3.60 pengő.

326

Page 31:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

O declaraţie similară aparţine şi soţiei sale, Hodoş Emilia, născută la Sibiu, la 18 februarie 1894, de profesie casnică. Act de admirabil curaj, mai ales că familia n-a plecat din Sângeorgiu de Pădure, asumându-şi, în primul rând, riscul expulzării. Şi au „simţit” că din acel moment, prezenţa familiei învăţătorului Victor Pop nu mai era dorită. Injurii, geamuri sparte, bunele relaţii de odinioară s-au transformat în adversităţi. Au rezistat, iar anularea Diktatului de la Viena a fost

un moment fericit. Copiii erau deja mari. Hortensia era deja liceană, iar Traian avea 14 ani... Au urmat drumurile spre universităţi. Hortensia a devenit profesoară şi trăieşte în Bucureşti, iar Traian a fost medic la Suceava. Şi ei au fost şi s-au considerat dintotdeauna români...

Tot de la Sângeorgiu de Pădure am aflat o poveste cu tâlc, care dezvăluie şi alte faţete ale convieţuirii. Un document vechi, unguresc, din 15 iunie 1704 comunicat în urmă cu un veac şi jumătate la Tg. Mureş, de protopresbiterul Parteniu Trombiţaş de Bethlen. O poveste cu o moară de măcinat făină, aşezată chiar în mijlocul satului, alimentată printr-un iaz, făcut cruciş peste Târnava Mică. Iazul s-a rupt şi nimeni nu-i dădea de cap. Ce lucrau ziua, noaptea era dus de apă... Într-o zi, a trecut pe-acolo, peste podul care traversa râul, un străin. A privit, le-a dat bineţe şi din mers a prins a le spune că lucrează în zadar, că până nu va pune dânsu’ mâna, nu vor reuşi să-l fixeze. Şi a plecat mai departe. La un timp, au venit stăpânii morii, principele Wittenberg şi câţiva dintre succesorii familiei Bánffy Péter... Românii care lucrau de zile bune şi încă nu reuşiseră să fixeze iazul, le-au povestit despre cele spuse de străinul care trecea pe-acolo, după care i-au trimis să-l caute. Era popa Petru din Hodac, de lângă Reghinul Săsesc. L-au găsit până la urmă, s-au tocmit, a ţinut mai întâi o slujbă pe amândouă malurile, după care a legat scocul şi moara a funcţionat din nou. Abia apoi au

327

Page 32:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

aflat că popa Petru din Hodac, era şi un vestit dulgher. Ca el n-au găsit altul în tot ţinutul... Nici pe Mureş, nici pe Târnave...

Era o adevărată minune, iar slujba pe care a ţinut-o pe cele două maluri ale Târnavei, pentru sfinţirea apei, a făcut o impresie extraordinară. Şi aşa, de ani de zile, scocul stă nemişcat, iar moara a continuat să funcţioneze. Destule motive ca popa Petru din Hodac să se bucure de mare respect, atât din partea românilor, dar şi a ungurilor, fericiţi că au din nou moară.

Avea să vină vremea când să apeleze şi el, popa Petru din Hodac, la bunăvoinţa ungurilor. Voia sa ridice o biserică pentru românii ortodocşi, dar legile vremii nu permiteau, fără concesionarea pământului, pe care nici episcopul ortodox n-o putea influenţa. Încercări au mai fost, ba chiar au ridicat-o pe jumătate, cu forţa, însă proprietarii pământului n-au acceptat. Iobagii şi doisprezece popi români, ortodocşi, au fost respinşi! Scrie în „document” şi motivul respingerii: „Noi, domnii posesori, am respins pe oamenii episcopului, ştiind acele drepturi date de la înălţatul nostru împărat roman şi încoronatul nostru rege şi principe, confirmate ţării noastre şi domnilor posesori vechi, după care niciunui creştin, niciunui iobag supus nu-i este iertat, fără învoirea domnilor posesori, spre ruşinare şi batjocură, să edifice biserică românească, altminterea fără numai cu cauţie şi bun înţeles.”

Pentru boieri şi domnii de pământ, popa Petru din Hodac a devenit învăţat, cu daruri extraordinare. Şi nu doar loc de ridicare a bisericii ortodoxe i-au dat. I-au dat şi loc să construiască o casă parohială, unde să locuiască. Erau recunoscători şi pentru că n-a pretins nicio sumă, care ar fi fost foarte consistentă. Ultimul din cele cinci puncte conţinute de documentul din anul 1704, are următorul conţinut: „Că domnii ţării, reformaţi unguri, măcar că dispreţuiau religia ortodoxă răsăriteană şi o persecutau până la extirparea ei din ţară, totuşi aveau mare respect de afuriseniile popilor români şi ţineau mult la puterea rugăciunii lor. De aceea vedem în contractul de faţă condiţia ca preoţii ortodocşi, cei de atunci şi cei următori, să-şi aducă aminte în rugăciunile lor de domnii pământeni.”

„Contractul” conţinea şi câteva condiţii, care reflectă interesele diferitelor confesiuni. Popa român să nu predice împotriva religiei

326

Page 33:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

calvine (reformate – s.n.) şi nici invers. Fiecare cu... „turma” lui! Nici când vor fi în slujbă domnească, nici în crâşmă, nici în uliţă, să nu pornească dispute despre religie. „Cinstitul popă Petru să nu se abată de la credinţa ortodoxă şi nici de către reformaţi, fără să asculte la domnul episcop reformat. Dacă se va purta omeneşte în religia sa, atât el, cât şi succesorii săi, dacă vor voi a şede aici precum toţi aceia care vor rămâne, vor avea audienţă ca şi predicatorii noştri (...) iar care popă român s-ar abate de la religia sa ortodoxă şi de la legătura aceasta, revoltându-se contra noastră (...) fie om de rând sau popă român, nu-l vom suferi ca să locuiască în moşia noastră”. Da, aţi citit bine! O consemnare despre „toleranţă” religioasă în Ardeal...

„Contractul” are în vedere şi plata preotului. Românul care nu plăteşte simbria sau nu lucrează în clacă, care nu ajută biserica şi casa parohială sau n-ascultă poruncile curatorului suprem, trebuie bătut bine peste şezut, dar, până la urmă simbria tot trebuie s-o plătească preotului.

Un contract-unicat. Un drept câştigat pentru românii din Sângeorgiu de Pădure prin harul de meseriaş iscusit şi prin cel preoţesc, al „Învăţatului popă Petru din Hodac”...

(după informaţii oferite autorului de dl. Victor E. Cociş, din Sângeorgiu de Pădure)

Notă: Biserica lui popa Petru din Hodac a fost distrusă. A dispărut şi cea de-a doua, iar a treia, din cărămidă, va rezista timpului. Precum şi mâna de români care supravieţuiesc în Sângeorgiu de Pădure... Noua şi mândra biserică ortodoxă înălţată de românii din Sângeorgiu de Pădure e străjuită de-o parte şi de alta de un monument placat cu marmură neagră, purtând următoarea inscripţie:

„S-a ridicat această troiţă spre neuitarea bisericii de lemn, arse de mâini vrăjmaşe, în anul 1848. Din cenuşa ei s-a ridicat în slavă speranţa eternităţii noastre pe aceste meleaguri.”

327

Page 34:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

În partea stângă, se află Monumentul Eroilor, iar deasupra, harta României Mari, turnată în mozaic alb, în care este conturat un soldat român, purtând în mâna dreaptă tricolorul, iar în cea stângă, goarna. Pe hartă, apar şi râurile României Mari: Mureşul, Oltul, Crişul, Someşul, Prutul, Siretul, Dunărea şi Nistrul... E impresionant şi textul săpat în placa de marmoră: „Oriunde se află răspândite în lume osemintele celor care au adus jertfa supremă pentru apărarea ţării, din tot decursul istoriei, li se cuvine veşnică recunoştinţă. Fie ca Domnul să le aşeze sufletele într-un loc aparte din veşnica Sa împărăţie!”. Îmi plec fruntea în onoarea vrednicilor români din Sângeorgiu de Pădure, cu un pic de mândrie, că singura mea zi de inginerie s-a consumat la Termocentrala „Steaua Roşie” din Fântânele, aparţinătoare de orăşelul Sângeorgiu de Pădure. Cel ce a proiectat şi s-a zbătut ca aceste monumente să fie înălţate, domnul Victor E. Cociş, nu i-a uitat nici pe eroii de pe aceste meleaguri. Pe cei din 1848, dar şi pe cei din războaiele mondiale care au pustiit atâtea vieţi.

La pas, prin vremuri uitate...

326

Biserica ortodoxă din Sângeorgiu de Pădure

Page 35:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Cumplită apăsare! Cursă nebunească de îmbogăţire a familiilor regale, transmisă peste veacuri şi regilor veniţi la noi din Ţara Hohenzolernilor... Pentru ei, românii erau obligaţi să presteze o mulţime de servicii, inclusiv apărarea graniţelor. E drept, în funcţie de condiţia slujirii, regii Carol Robert, Ludovic cel Mare şi soţiile acestora, de spiţă angevină, îi răsplăteau cu donaţii adesea consistente.

Altă pradă ungurească: în anul 1136, guvernarea lui Béla al II-lea şi a Elenei, soţia sa, a reuşit să reia de la veneţieni o parte din Dalmaţia. Un an mai târziu, armata ungurească pătrunde în Munţii Bosniei, regele instalând pe tron pe fiul său minor, Géza al II-lea, care a domnit douăzeci de ani (1141-1162).

Ocupaţiile? În secolul VII, creşterea vitelor cornute, a oilor şi a porcilor. Vitele erau ţinute la fel de liber ca şi caii. Cirezile erau supravegheate de păstori, forme de păstorit păstrate şi în veacul X, în Câmpia Pannoniei - devenită pusta ungară. O preocupare importantă era şi pescuitul, o importantă sursă de venituri pentru nobili, mai ales prin iazurile pe care le-au amenajat. Azi, poate pare surprinzător, dar în Dunăre şi în Tisa creştea morunul uriaş, care atingea o lungime de până la şase-şapte metri! El înota de la Marea Neagră, în susul Dunării, spre Bratislava. A dispărut după sistematizarea râurilor... În rest, pământuri fertile şi lecţii atent învăţate de la români şi slavi. Vinul a devenit băutură cotidiană, iar laptele din vremea păgână, a fost uitat... Frumuseţea şi fertilitatea Ungariei îi amintea episcopului Otto de „Grădina Raiului”. Despre locuitori avea altă imagine: „Au feţe urâte, cu ochii adânciţi în orbite, sunt mici de stat, iar după obiceiuri şi limbă, sunt barbari şi sălbatici, având locuinţe de calitate inferioară, din trestie, rar din lemn şi mult mai rar din piatră...”.

În Evul Mediu târziu, cam o treime din veniturile regale proveneau din exploatarea sării, de al cărei comerţ se ocupau suveranii. Singura sursă era Transilvania: Dej, Cojocna, Turda până la Ocna Mureş. Sarea era transportată pe Mureş, până la Seghedin, sau pe uscat, până la Sălacea, unde erau cele mai importante depozite de tranzit. Era tăiată în blocuri cubice uriaşe, unitatea de calcul fiind tumenul, care conţinea zece mii de blocuri.

Descălecatul: 892; „vidul” şi alte repere... Dinspre Est venea

327

Page 36:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

pericolul. Dintr-acolo, de unde au venit şi secuii şi ungurii. Un fel de rude. Unii, de origine fino-ugrică şi alţii, de origine tűrcică. Cea mai timpurie informaţie despre unguri, datează din anii treizeci ai secolului IV, dar, e sigur că venirea lor a fost şi mai timpurie. Aceasta e opinia istoricului ungur Pál Engel. Străinii le-au zis maghiarilor „Hungarus”, nume ce provine de la cuvântul „onogur”, provenit din turca veche. Ba, chiar, la început, bizantinii i-au numit, pur şi simplu, turci, mai devreme, îi numiseră şi pe cazari. Cei din Vest, le spuneau... huni sau avari. De ce? Pentru modul lor de viaţă, care amintea de acele popoare. De turci, de avari, de huni... Erau încercări de a face uitată originea lor barbară! Purtau însă în sânge stepele şi comportamentul de a supravieţui... S-au rupt însă foarte devreme, chiar în primul mileniu înainte de Hr., de blocul popoarelor fino-ugrice şi au plecat spre Apus, îndepărtându-se tot mai mult de patria ugrică străbună. Şi s-au schimbat radical: au survenit influenţele lingvistice şi culturale străine. Ciudat, însă! Izvoarele scrise ulterior i-au descris a fi cu totul deosebiţi de „rudele” lor, finlandezii plecaţi în nord. Cultura asimilată de la popoarele călăreţe, din stepe, în primul rând de la cele tűrcice, a condus la considerarea lor de a fi „turci”. A fost opinia atât a bizantinilor, cât şi a turcilor. „Descălecatul” unguresc e consemnat în premieră în izvoarele apusene în 862: francii răsăriteni au fost atacaţi de duşmanii necunoscuţi până atunci: ungri.

„Continuitatea” ungurească e explicată rudimentar, cu ştiutele argumente ale „vidului”. Citez din cartea „Regatul Sfântului Ştefan ” – altfel una dintre cele mai echilibrate: „La sosirea avarilor, amintirea stăpânirii romane se păstra doar prin mari întinderi de ruine nelocuite. Pustiirea săvârşită de popoarele migratoare – în primul rând hunii – a fost aici mult mai ridicată decât în Apus”. Altfel spus, ni se sugerează că au învăţat viaţa citadină pentru multă vreme şi, că a pierit cea mai mare parte a populaţiei băştinaşe. Semn că nu era chiar „vid”. Că au mai rămas şi băştinaşi de... „sămânţă”! Cât priveşte teoria „vidului”, onestitatea profesională şi conştiinţa, îl obligă pe autor să consemneze, cu bun simţ: „...Totuşi, putem conchide că imaginea generală nu este deloc liniştitoare. Din capul locului pare neverosimil ca, în secolul al IX-lea, în inima ţării să nu fi trăit nicio populaţie. Este greu de conceput aşa ceva despre Câmpia Pannonică, dar devine de-a dreptul imposibil pentru regiunea transdanubiană, mai cu seamă dacă avem în vedere că,

326

Page 37:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

după o sută de ani, hrisoavele lui Ştefan cel Sfânt menţionează, în acelaşi loc, existenţa unei reţele de sate deja formate”.

Când ungurii invadau Transilvania... „La invazia ungurilor din Pannonia în Transilvania şi Banat, existau în aceste două teritorii româneşti: voievodatul din Crişana, condus de voievodul Menumorut (care se întindea din Maramureş până la Mureş), voievodatul din Banat (între Mureş, Tisa şi Dunăre) – condus de voievodul Glad, voievodatul din Podişul Transilvaniei, condus de voievodul Gelu (de la porţile Meseşului până în apropierea Mureşului şi voievodatul Albei, cu centrul la Alba Iulia... Platoul din centrul de odinioară al regatului geto-dac s-a numit, din secolul al XI-lea Ultra-Silvam („Ţara de Dincolo de pădure” sau Transilvania. Tradus în ungureşte: „Erdely”). Expansiunea Regatului Ungur şi incursiunile tătarilor, a dus la unificarea voievodatelor de la sud şi est de Carpaţi, în secolele XIII-XIV şi, implicit, la formarea statelor centralizate, independente şi suverane, Ţara Românească (1330) şi Moldova (1359)...”.

Închinare-blestem lui Rősler şi celorlalţi mincinoşi! ...Când ei, ungurii, s-au decis să se plimbe „dincolo de păduri”, trebuie să fi fost zi de „week-end”, cu soare blând de vară. Şi-au tot mers, părându-li-se totul un miracol. Nu tu picior de om, nu tu aşezare omenească, ci doar cântece vesele ale păsărilor care populau pădurea. O, tu, Anonymus! O, tu, Simon de Keza... Cum de-aţi văzut voi ce n-a putut să creadă niciodată „savantul” Rősler?! Şi el, şi alţi „istorici” de teapa lui, o ştiau pe-a lor: în Ardeal, „totul era pustiu”. Aşa încât, după mintea lor, ungurii au devenit... băştinaşi, iar românii s-au „infiltrat” târziu... Şi, din moment ce absolut nicio sursă n-a semnalat această „infiltrare”, rămân posibile doar câteva... alternative, demne de studiu pentru arheologii unguri, care au susţinut aberanta teorie a „vidului”: fie să fi săpat tunele uriaşe, un fel de autostrăzi subterane, pe care să mărşăluiască neobservaţi de „băştinaşii” unguri, ei şi ciurdele lor, cu proiectanţii care au conceput şi platouri subterane de staţionare, unde să mulgă oile, să bea lapte, ideal pentru creşterea virilităţii, şi să facă foarte mulţi copii, pentru a deveni mai mulţi, spre a-i depăşi numeric pe „băştinaşii” găsiţi acolo. Iar de nu se confirmă această posibilă ipoteză, mai rămâne cel puţin încă una: în desăvârşit secret, să fi inventat aeronave uriaşe, undeva, în vreo pădure din sudul Dunării, şi, în câteva zeci de nopţi, când „băştinaşii” dormeau duşi, să fi realizat cine ştie câte

327

Page 38:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

zeci de mii de transporturi. Oricum, şi teoria aceasta este verifica-bilă, prin posibile relicve ale acelor uriaşe aeronave... Halal istorie!Însă, înainte de întocmirea planurilor de cercetare, la care aş putea contribui şi eu financiar, cu o parte din sumele pe care ar fi posibil să le încasez – ideile se plătesc! – ofer lui Rősler şi celorlalţi creatori ai „vidului”, un text pe care să nu-l uite niciun moment: „cuceritorilor” nu le-a fost chiar simplu în „plimbarea” spre „dincolo de păduri”: „Iară trimişii ducelui Arpad, Usubuu şi Velec, au trecut râul Tisa, la vadul Lucy (Tisza Luc, era un vad peste Tisa - n.a.) şi, pornind de aici, au ajuns la Cetatea Bihorului. S-au ploconit în faţa ducelui Menumorut, i-a primit cu bunăvoinţă şi, încărcându-i cu diferite daruri, a doua zi le-a spus să se întoarcă acasă. Le-a dat şi răspunsul, zicând: Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că-i suntem datori, ca prieteni unui prieten, cu toate ce-i sunt de trebuinţă, fiind el un străin şi ducând lipsă de multe. Iar pământul pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre, nu i-l vom da niciodată, câtă vreme vom trăi. Socotim lucru nevrednic că ducele Salanus i-a dat o ţară aşa de mare, fie de frică, cum se tăgăduieşte. Noi, însă, nici din dragoste, nici din frică, nu-i dăm nicio palmă de pământ, deşi ne-a spus că are un drept asupra lui. Şi nu ne tulbură cu vorbe, ca acele trimise, că e coborâtor din neamul regelui Attila, cel ce era numit „Biciul lui Dumnezeu”. Chiar dacă acesta a răpit cu sila pământul nostru, de la strămoşul meu acum (...) nimeni nu poate să-l mai smulgă din mâinile mele. („Gesta Hungarorum ” de Anonymus)

*

Un text tulburător! Gestul lui Menumorut îşi are semnificaţii profunde. O gazdă cu suflet nobil şi bun, dar şi fermă atunci când devin clare intenţiile invadatorilor. Un fel de avertisment gen „Până aici! Aici e ţara mea, poporul meu... Întoarceţi-vă. Aici, noi suntem stăpâni dintotdeauna!”. Ungurii niciodată nu au fost stăpâni în Ardeal, ci ei s-au înstăpânit aici. E o diferenţă mare.

...Şi solii lui Arpad au făcut cale-ntoarsă, peste Tisa, la „Vadul Lucy”. Ei, mari „cuceritori”! Semn că „vidul” era doar în imaginaţia unor falsificatori de istorie. Iar Menumorut n-a fost un rătăcit, scăpat cu viaţă din „măcelul” declanşat de români, încât nimeni să n-aibă ce povesti despre vremea cuceririlor române. Şi au fost mulţi astfel de

326

Page 39:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

„Menumoruţi”, cu care Arpad şi războinicii lui, au trebuit să se războiască, spre a deveni cuceritori de noi spaţii, apelând la cele mai oribile torturi omeneşti şi crime.

Pe voievodul Gelu l-au omorât... Era cândva, în anul 901, într-o toamnă târzie, în luptele de pe Someş, de la Gilău, lângă Cluj. Ei, „excursioniştii”, plecaţi din Câmpia Pannonică până dincolo de păduri, să „vadă” ce-o fi pe-acolo, s-au trezit faţă în faţă cu oamenii locului. Şi s-au luptat straşnic. Hei, dom’ Rősler, cum rămâne atunci cu „vidul” pe care şi tu ţi-ai permis să-l inventezi? Învârte-te-n mormânt – şi tu şi cei de teapa ta, dă-te cu capu’ de sicriu, trezeşte-te şi du-te până la Gilău, în Ardeal, să vezi cum îşi respectă eroii oamenii de azi şi generaţiile ce vor veni de-acum încolo. Pe monumentul închinat lui Gelu, stă săpat în marmură următorul text:

„Aici a căzut jertfă în urmă cu 1100 de ani Voievodul Gelu - cca 850-901, erou şi martir al luptei de apărare a Transilvaniei împotriva triburilor maghiare”. Omagiul posterităţii, 25 nov. 2001.

Unul din marii poeţi ai Ardealului, George Coşbuc, a închinat Eroului poezia „Moartea lui Gelu ”, pe monument fiind înscrise următoarele versuri:

„Şi-armat voi ieşi eu afară,Şi veseli vom trece noi iarăPrin suliţi şi foc înainte,Să ţie potrivnicii minteCă-s vii când e vorba de ţară,

Şi morţii-n morminte.”

Gelu e viu, dom’ Rősler! Tu, eşti mort. Uitat, Blestemat. Un individ care ai trăit minţind şi păcălind istoria. Şi, din nefericire, n-ai fost singurul intrat în jocurile murdare ale meschinelor interese. Până şi prin zilele noastre duc „lecţiile” tale mai departe „învăţaţi” precum László Tőkés sau Markó Béla, sau „savanţi” de „talia” lui Kőpeczi sau Makkai...

327

Page 40:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Nu mai trageţi în Anonymus!

Răsfoiesc documente şi opinii din cele mai diverse surse şi continui să mă-ntreb de ce vărsaţi atât venin pe bieţii secretari ai regilor, deveniţi cronicari ai vieţii ungureşti?! Şi nu doar aparent, dar păreţi gata-gata să recurgeţi la execuţii publice, în centrul Cetăţii, aşa cum, cu sălbăticie specifică, l-aţi ars pe rug în centrul Clujului pe Baba Novac, i-aţi executat pe Horia şi pe Cloşca, pe dealul Furcilor, la Alba Iulia sau pe moş Tănase Todoran, pe platoul Mocirlă de la Salva, cu toate că trebuia să îngenunchiaţi în faţa seniorului de peste 100 de ani şi să-i cereţi iertare pentru că de partea lui era adevărul. Dreptatea i-au adus-o însă românii şi Dumnezeu, care l-au aşezat în rândul Sfinţilor, la început de Mileniul III, în 11 mai 2007. Şi iar m-am gândit la Anonymus! Şi, el, şi Simon de Keza au adus atâtea servicii omenirii, încât ar trebui să aibă statui şi să existe oraşe şi provincii care să le poarte numele. Cândva, cineva, tot o va face... Iar eu, în naivitatea mea, cred în ziua când oamenii de bună-credinţă vor scoate la lumină, de unde au fost „îngropate”, chiar textele originale. Oricum, e o încântare să le poţi parcurge cel puţin pasaje din cronicile lor, mult mai adevărate decât invenţiile rősleriene şi ale „ucenicilor” lui, sau cele ale fiului rabinului de Buhuşi, semianalfabetul trimis de Moscova şi aşezat de comuniştii noştri pe jilţul de academician, spre a ne altera istoria conform dorinţelor politico-expansioniste ale Rusiei Sovietice.

Citesc şi răscitesc texte din „Gesta Hungarorum ”: „...În vremea aceea, ungurii n-aveau în mintea lor altceva decât să ocupe ţări şi să subjuge popoare, îndeletnicindu-se cu războiul. De aceea, în acele vremuri, ungurii iubeau aşa de mult să sugă sânge omenesc, precum iubeşte şi lipitoarea; şi, dacă nu ar fi făcut aşa, nu ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea ţări frumoase” (cap. 44). „Ideologie” simplă: aceasta a fost, chiar de la început, programul căpeteniilor acestui popor asiatic: subjugarea popoarelor şi distrugerea prin războaie a tot ce nu e unguresc. De aici elogiile evocatorilor contemporani cu noi; de aici pornirile războinice postate în sânge din vremea năvălirii triburilor. Bietul Anonymus a spus-o pe şleau, cenzura ungurească venind mult mai târziu: „Viaţa triburilor ungurilor

326

Page 41:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

se reducea numai la incursiuni sălbatice. Nu le plăcea să se aşeze într-un singur loc, pentru a se civiliza sau a cultiva pământul!”. Jaful şi prada erau ţinta lor. Le era frică de traversarea munţilor, unde mai mereu erau învinşi. Câmpia şi stepa era spaţiul lor vital şi al celorlalte triburi năvălitoare. Anonymus le-o spune clar: ei n-au venit în Ardeal în secolul X, ci mult mai târziu! E un adevăr dovedit. Şi mi-e greu să pricep de ce argumentele acestui „Anonymus” - cu disperare negate peste veacuri de unguri! - nu sunt puse în valoare, în faţa grosolanelor, eufemistic numindu-le... „inexactităţi”, sau, mai direct, sfidări ale adevărurilor istorice. Ungurii au elaborat o elucubrantă teorie conform căreia au fost primii care s-au stabilit în Ardeal, că au cucerit această cetate, cu munţii şi pădurile ei, încă din secolul X! Da, triburile de unguri au năvălit, cu forţele lor, chiar şi militare, însă după 1100-1150, printre care s-au aflat şi foarte mulţi prizonieri de diferite naţionalităţi, au năvălit, călări, peste câmpiile deschise din nordul Tisei şi apoi peste cele ale Dunării, unde au întâlnit şi populaţii slave şi germanice.

Zulta, fata voievodului român Menumorut s-a căsătorit cu fiul lui Arpad, şeful triburilor ungureşti!

Şi setea de cuceriri a crescut, cu jafuri fără limite şi crime cumplite. El, Anonymus, a descris într-un întreg capitol, 53, cum îşi formau „armatele” de atac, instituite să devasteze şi să subjuge popoare. Voievodul român Menumorut le-a dat cumplit de lucru. Şi el, şi Gelu, şi Glad (Vlad?) şi Kean (sau Jian?) au încercat să facă şi pacte particulare cu voievodul Bihorului, Menumorut.... Şi să nu uităm că Zulta, frumoasa fată a voievodului Menumorut, s-a căsătorit, probabil, „strategic”, cu fiul lui Arpad, şeful suprem al triburilor ungureşti, cei doi devenind, în acest fel... rude! Şi, sigur, n-a fost prima căsătorie română-ungurească, „mixtă”, cum i se zice azi...

Vremuri în care triburile ungureşti au continuat să înspăimânte Europa. Documentele citate de monseniorul Ioan Dan, în „O teorie fabricată şi o pseudoproblemă din istoria Transilvaniei ”

327

Page 42:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

(p. 12-13), sunt relevante: „(...) Nu este corectă aserţiunea unor istorici unguri care susţin că ungurii ar fi intrat în Ardeal chiar din primele timpuri, adică imediat după trecerea Carpaţilor Păduroşi. Căci intrarea şi apoi ocuparea militară a Transilvaniei de către unguri se va face mai târziu, în răstimpuri, şi va dura mai bine de două secole...” Nu vor uita, în istorie, nici anul 955, când la Lechfeld, regele german Otto cel Mare îi va zdrobi militar. „Fără această lecţie violentă, forţele maghiare, în formă de hoarde năvălitoare, cum erau şi cum le plăcea să trăiască, nu s-ar fi încreştinat şi nici n-ar fi reuşit să se stabilească şi, astfel, să se transforme într-o populaţie civilizată şi organizată, ci - more majorum - ar fi continuat să facă mai departe incursiuni permanente, pentru a trăi din jaf şi pradă, nimicindu-se mereu în atâtea lupte, până ce s-ar fi distrus cu totul, iar resturile, în cea mai mare parte femei şi copii, ar fi fost asimilate de populaţiile locale cum s-a întâmplat, de fapt, cu toţi ceilalţi năvălitori. Deci, n-ar fi reuşit să se menţină nici ca naţiune şi nici n-ar fi putut întemeia un stat independent...” O salvare pe care le-a adus-o încreştinarea... Altfel, întreaga lor istorie se scria cam aşa cum, de pildă, a consemnat episodul „Lombardia” cronicarul ungur al acelor timpuri, secretar regal precum şi Anonymus: „Locuitorii ţării, strânşi laolaltă, au încercat să se împotrivească violenţei şi furiei bestiale, însă pieriră de săgeţile ungurilor, au fost ucişi o mare mulţime de lombarzi, printre care şi foarte mulţi episcopi şi comiţi...”.

Când au pătruns, totuşi, ungurii în inima Ardealului? În mod sigur nu înaintea invaziei tătarilor, cu ajutorul împăratului germano-roman. Atunci, în mai multe etape, au fost colonizaţi saşii - populaţie germanică, şi secuii - populaţie turco-asiatică, dar nu maghiară! Este în afara oricărei discuţii că atât „Anonymus”, cât şi Simon de Keza - şi nu doar ei! - au scris în cronicile lor despre „Ţara Maramureşului”, „Ţara Bârsei”, „Ţara Haţegului”, „Ţara Făgăraşului”, „Ţara Almaşului”, dar şi despre mulţimea de credincioşi români din Pannonia de Nord, dintre Tisa şi Munţii Maramureşului, dintre Tisa şi Dunăre, dar şi despre cei din părţile Crişanei, Banatului sau ale Pannoniei Meridionale.

Cui nu-i „cade bine” mărturia cronicarului ungur Simon din Kéza, preot, consemnată în „Gesta Hunnorum et Hungarorum ”, care, pe timpul regelui ungur Ladislau (zis Cumanul), a trăit printre

326

Page 43:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

români şi i-a cunoscut bine? Cu siguranţă, celor care se chinuie în continuare să falsifice istoria. Tot de la el mai aflăm că românii, ca băştinaşi, şi ca păstori, au preferat să rămână pe loc, sub năvălitori, şi erau acolo când au năvălit hunii. Citez din cartea monseniorului Ioan Dan (născut la Vadul Crişului, în 25 ianuarie, în anul 1917, doctor în teologie şi în drept canonic, cu studii la Roma, trimis de Papa ca profesor şi preot misionar la Buenos Aires, unde a şi decedat în anul 1986): „Anonymus şi apoi alte documente, arată că între voievozii români din Ardeal şi ungurii invadatori, se făceau pacte sau convenţii, iar mai târziu regii maghiari recunoşteau anumite drepturi şi obiceiuri – Jux valachicum – ale românilor. Ba se celebrau şi căsătorii între fiii şi fiicele conducătorilor celor două naţionalităţi şi, cu timpul, anumiţi nobili români au ajuns la cele mai mari demnităţi, fie în conducerea politică, fie în cea bisericească. Aşa au fost, bunăoară, Ioan Corvinul (Iancu de Hunedoara – s.n.), mare şef militar şi apoi guvernator, fiul său Matei Corvinul, ajuns cel mai mare rege al Ungariei şi Nicolae Olahus, care a ajuns arhiepiscop de Strigon şi Primat (adică cancelar, prim ministru ş.a. – s.n.) al Ungariei etc.”... Matei Corvinul a murit în anul 1490, la doar 48 de ani. Cu el a dispărut o epocă de glorie din viaţa Ungariei şi un mare rege, rămas în legendă. Peste niciun an, în 1491, prin Dieta de la Pozsony (Bratislava), Ungaria ajunge sub dinastia Habsburgilor. Dispărea, astfel, pentru o vreme, acest regat al ungurilor, stat supraeterogen şi poliglot, în care stăpânii erau o infimă minoritate, care s-a menţinut cu forţa, înecând în sânge naţiile subjugate şi exploatate. Aşa s-au extins asupra românilor din Ardeal, a rutenilor, sârbilor şi slovacilor, chiar şi a cehilor. Au încercat să-şi extindă stăpânirea şi peste sudul Poloniei, apoi asupra slovenilor şi a croaţilor. S-au vrut a fi un mare imperiu, „construit” artificial, prin crime umane şi forţa armelor. Aşa cum avea, peste ani, să se dărâme, ca un castel de nisip.

...Cui i-e frică de... Anonymus?

327

Page 44:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Cui i-e frică de el, să ia aminte şi ce-au constatat chiar istoricii unguri înţelepţi, dincolo de patimile celor ce continuă să viseze la drepturile absolute ale „rasei superioare”. Prea l-aţi hulit pe notarul anonim al regelui Béla, mai ales pentru că a descris luptele duse de voievodul român şi armata lui, cu cele trei triburi ungare ale lui Tuhutum, Tosu şi Eleud. Lăsaţi-l pe deţinătorul tuturor adevărurilor, mincinosul Robert Rősler, nefericitul căpitan din armata austriacă, să-şi trăiască „mândria” că, la vremea lui, şi-a îndeplinit cât a putut mai bine interesele pe care le-a slujit cu devotament. Şubredele, dar voluminoasele „memorii” fabricate de „intelighenţia” ungurească, pentru a-i păcăli pe cei care urmau să dea verdictele Conferinţei de Pace de la Paris, din 1920. Se consemna, în mod aberant, astfel: „Istoria Transilvaniei, după moartea Sfântului Ştefan, până în epoca Sfântului Ladislau, este învăluită într-o mare întunecime”. Un „întuneric” în care acest Rősler a „jucat” cum a „comandat” „clientela” pe care o slujea, susţinând inclusiv că Transilvania a fost înglobată Ungariei... „abia” între anii 1077-1095, în timpul domniei lui Ladislau cel Sfânt. Numai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini în zonele înnegurate, încă mai sperie şi pe unii contemporani de la Budapesta. Istoricii unguri oneşti, precum Pauler Gyula şi Hóman Bálint, consideră că informaţiile oferite de Anonymus sunt veridice şi credibile. Că sunt verificabile şi prin alte izvoare istorice şi, că, nu există alte date, care să le contrazică pe cele consemnate în cronicile lui Anonymus. Pauler Gyula, autor al „Istoriei naţ iunii maghiare până la Sf. Ştefan ”, într-o cronică a cărţii lui Iosif Ladislau Pič, apărută în anul 1886 la Leipzig, apreciind recent că istoricul german a apreciat corect valoarea de izvor a operei lui Anonymus şi că „a dat dovadă de mai mult simţ istoric decât toţi istoricii care s-au străduit să vadă cu orice preţ în cronicarul maghiar un falsificator sau pamfletar politic, atât de nenorocit, încât, nici după seculare frământări de creier n-au fost în stare a-i descoperi scopul şi tendinţa.”

Opinii elogioase la adresa operei lui Anonymus a consemnat şi

326

Page 45:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Bálint Hóman, în „Magyartőrténete ” (Istoria maghiară , vol.I, Budapesta, p. 7): „Opera sa, în ciuda defectelor sale, este o operă de savant, care îşi domină epoca [...] Este una din cele mai armonioase ale istoriografiei latine a evului mediu. Anonimul era un om de ştiinţă şi un scriitor înzestrat cu simţ artistic şi înarmat cu condei, în sensul pe care aceste cuvinte îl aveau în secolul al XII-lea. În istoria cuceririi patriei, povestirea sa, elaborată cu grijă, atât din punct de vedere strategic, cât şi geografic, dovedeşte inteligenţa criticii sale, reacţia metodică şi profunzimea cunoştinţelor sale” („Revue des études hongroises ”, III, 1925, p. 762).

*

...O, tu, Anonymus! Trag toţi în tine, cu toate că ungurii, pentru tot ce le-a convenit din „jurnalele” tale, ţi-au ridicat o mândră statuie în inima Budapestei. Nu le convine ce-ai scris despre români. Asta e toată problema. Ba, se zice că unii au găsit şi o explicaţie, „albindu-te”: cineva, un proromân, Vancsa (?!) ar fi cel care ţi-ar fi modificat manuscrisul, completându-l cu fapte favorabile ale românilor. Fapte... „iluzorii”. De aici e războiul. De aceea sunteţi mitraliat din toate poziţiile. Omorât, de zeci, de sute şi de mii de ori. Nici J. Melich nu s-a îndoit de buna ta credinţă. E unul dintre cei mai distinşi istorici unguri. Până şi istoricul E. Jakubovich, în 1925, în „Magyar Nyelv ”, afirmă clar că „datele dispreţuitului Anonymus păstrează urme foarte importante pentru Istoria Ungariei”... Să fi fost toţi aceştia nişte indivizi care participă la „jocuri de noroc”? O, nu! Dar profesorul ungur Eugen Horváth? Un nimeni care a-ncercat să polemizeze cu profesorul Seton Watson (Scotus Viator), un profund cunoscător al adevărurilor din fosta monarhie Austro-Ungară. Într-o lucrare apărută în anul 1935, la Budapesta, în limba engleză, Horváth l-a „înfruntat” pe Anonymus, făcând o corecţie stupefiantă: că, de fapt, Anonymus ar fi afirmat că ungurii au găsit în Ardeal „un număr oarecare de români, izolaţi în Munţii acoperiţi de zăpadă”! O grosolană minciună... El, bietul Anonymus, vorbeşte în cronicile lui despre vlahi, răspândiţi în tot Ardealul, pe care ungurii l-au cucerit prin lupte. Cum, de fapt, ungurii mai încearcă şi azi, şi mulţi

327

Page 46:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

consideră – şi o confirmă destule fapte! – că au încercat şi-n 1989, când „s-a-ntâmplat” Revoluţia din Decembrie, care ar fi avut ca ideal realipirea vechilor teritorii, pe care, în mod sângeros, ungurii, veniţi de departe, din Asia, le-au cucerit şi anexat. Fără să realizeze că memoria pământului şi a omenirii nu pot muri. E o lege - scrisă sau nescrisă – a vieţii!

Şi câte jigniri aduse înaintaşilor noştri, cei pe care n-au reuşit să-i lichideze „in integrum”, pentru a provoca „vidul”, clamat penibil cu atâta vehemenţă! Limitele intelectuale i-au înaripat pe unii „vizionari” unguri să creadă că românii sunt nişte bieţi păstori nenorociţi, care trăiesc primitiv, prin văgăunile munţilor, trebuind să se supună total marelui lor conducător ungur, Árpád. Cel care a consimţit la căsătoria fiului său, Zulta, cu fiica lui Menumorut, ducele acestor... păstori. Ce n-au priceput interesaţii mincinoşi unguri, e un fapt elementar: că nimeni n-a pus la cale aceste fapte, inventând ceva!

Un intelectual american, Milton G. Lehrer, clarifică o problemă esenţială: „Românii, pe care ungurii i-au găsit în Transilvania, aveau organizaţiile lor politice, şi din unele acte ungureşti, cum ar fi cele relatând expediţia războinică a Comitelui sas Ioachim din Regiunea Sibiului, din 1210, rezultă că valahii transilvăneni erau organizaţi milităreşte”. O confirmare a prezenţei românilor-băştinaşi ne oferă şi un contemporan al lui Anonymus: cronicarul slav Nestor: ungurii, pătrunzând în pusta pannonică, trecând peste munţii cei înalţi, au început a se război cu vechii locuitori ai acestei zone, „volochii şi slavii”: „În urmă însă, ungurii goniră pe volochi şi luară în stăpânire această ţară, se aşezaseră cu slavii împreună, pe care îi supuseră şi de atunci ţara se cheamă Ungaria...” Un fel de „căsătorie” prin... viol! Act public, de la producerea căruia au ajuns destule mărturii până în zilele noastre. A declarat-o şi Anonymus, care a consemnat „violul” şi Simon de Kéza în „Chronicon Hungaricum ”. Nu ocoleşte adevărul istoric nici „Chronicum pictum Vindobonensis ” („Cronica pictată de la Viena ”) şi nici Cronica germană de la Hildesheim , fără să mai amintim de diplomele regilor unguri în care este menţionată Transilvania... „Violul” unguresc i-a prilejuit istoricului E. Gamilscheg să noteze ironic că regele Andrei al

326

Page 47:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

II-lea trebuia să alerge prin munţi pentru a-i descoperi pe valahii nomazi, în vremea când se producea... colonizarea lor în Ardeal. Ţinea neapărat să-i ia în armata lui! „Violatorii” au mai „uitat” ceva: că le-a fost foarte greu să-i supună pe români, încheindu-şi „opera” abia în a doua jumătate a veacului XIX. Şi constatarea nu-i aparţine doar acad. Ioan Lupaş, ci şi unor oneşti istorici unguri, precum Iosif Deer, în „Kőzépkori Erdély ” („Ardealul medieval ”)...

...Şi totuşi, cine sunt secuii?

Când căutam în continuare răspuns la această întrebare, cu adevărat chinuitoare, a sunat telefonul. O bună şi veche cunoştinţă mă suna de departe, din Germania. Era agitat... Supărat, revoltat. M-a rugat să deschid televizorul şi să urmăresc o transmisie în direct, de undeva, din aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”... O tribună, „secui” jur-împrejur, acoperiţi de o perdea de steaguri ungureşti. Ici colo, rătăcit, câte unul al României şi al Uniunii Europene... Decorativ, ca posibilă replică de întâmpinare a consemnărilor critice ale „mediei” româneşti!

...Şi m-a-ntrebat prietenul meu de departe, „unde sunt secuii”? Şi am tăcut. Ar fi trebuit să fie acolo, dar nu erau. Lozincile erau ungureşti, cuvântările aşişderea, portul tot unguresc. Am încercat să-i spun că de vreo două veacuri doar se vorbeşte despre ei. Că se nasc secui şi de a doua zi devin unguri pentru tot restul vieţii. Că n-au limba lor secuiască, nici scriere... Că, de fapt, sunt „înghiţiţi” de mult de unguri! Au, în schimb, câteva muzee, şi mai păstrează portul, iar câtorva oraşe, peste noapte, li s-a adăugat, în compensaţie, cuvântul „secuiesc”: Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Târgu Secuiesc... Şi m-a mai întrebat de ce atâta tapaj în legătură cu... autonomia Ţinutului Secuiesc, de vreme ce secuii practic au dispărut? Şi n-am mai ştiut ce să-i răspund.

Acolo, la Cozmeni, aproape de Miercurea Ciuc, preşedintele Ungariei continua să discurseze, în timp ce televiziunile – cu Duna TV din Budapesta în prim-plan – îi duceau mesajul către toţi ungurii

327

Page 48:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

din lume. Un mesaj de incitare, de ură, de strângere a rândurilor pentru ca Ungaria să redevină ce-a fost cândva. Prietenul meu din Germania era stupefiat de permisivitatea statului român, că astfel de acţiuni iredentiste să se producă în chiar inima geografică a României. Şi nu putea pricepe cum de a fost posibil să fie admisă o astfel de „sărbătoare” – Ziua Naţională a Ungariei! – uitându-se, vinovat, tot ce s-a-ntâmplat, în aceste împrejurări, imediat după Revoluţie. E sătmărean şi a trăit în 15 martie 1990, tentativele războinice ale „oaspeţilor” unguri, de a ocupa cu forţa, principalele instituţii ale Statului Român.

*

Aşadar, Cozmeni, 14 martie 2009, în jurul orei 17... Privesc stupefiat, dar fără să fiu surprins. Pe scenă, preşedintele Ungariei, László Sólyom. Simt nevoia să adaug aici un subtitlu cu totul neprevăzut:

Obrăznicie!

Ieri, s-a declanşat un fel de „război diplomatic”. Din Ungaria, cu impertinenţă nesurprinzătoare, ministrul de externe Kinga Gőncz, a cerut, pentru ziua de duminică 15 martie 2009, aprobare de survol şi aterizare a unui avion unguresc pe aeroportul din Tg. Mureş... Şi a obţinut-o. Numai că, până la urmă, avionul era unul militar, iar „pasagerul”, era chiar preşedintele Ungariei, care dorea să se deplaseze... în „autoguvernarea Harghita” (!?!), pentru a sărbători „Ziua Mondială a Ungurilor de pretutindeni”, tocmai în comuna... Cozmeni! Precizări „uitate”! Neconsemnate în solicitarea diplomaţilor unguri... Un gest care se repetă, provocator, în fiecare an, cu o obrăznicie nepermisă. Şi, normal, autorităţile aeronautice româneşti au fost nevoite să retragă aprobarea, în astfel de cazuri - survol militar, preşedinte al unei ţări - cerându-şi acorduri speciale. Spre a-şi

326

Page 49:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

duce până la capăt obrăznicia, organizatorii „expediţiei” ungureşti în Secuime, au încropit o coloană de vreo şapte autoturisme, şi-au pornit-o, în zori, din Budapesta, spre... „Ţinutul Secuiesc”, de unde preşedintele Ungariei să se adreseze lumii ungureşti de pretutindeni! Orice om, cu scaun la cap, un astfel de „gest”, l-ar fi făcut de acasă, din capitala mondială a ungurilor de pretutindeni, care nu poate fi decât Budapesta. Nici Clujul, nici Odorheiul, nici Sf. Gheorghe, nici Miercurea Ciuc şi, cu atât mai puţin... comuna Cozmeni! Ar fi fost un gest normal, pentru oameni cu gândire normală. Altfel, nu rămâne decât obrăznicia de a incita şi de a răscoli dureri, pe care românii le-au trăit în vremuri, pe care, cu nesimţire, vine chiar şeful Statului Ungar să le sărbătorească pe mormintele celor 40.000 de români, omorâţi în anii 1848-1849, în numele libertăţii ungureşti...

L-am privit pe preşedintele Ungariei şi am simţit, în impertinenţa lui, că a venit să continue, pe alte planuri, „opera” marelui criminal Kossuth Lajos, începută în vremea când îi avea în preajmă şi pe cei 13 generali-criminali, condamnaţi la moarte şi executaţi de austrieci, la Arad. Şi nici nu m-ar fi surprins dacă, la un moment dat, scotea din buzunarul de lângă inimă „Apelul către poporul român ”, lansat de Kossuth Lajos, la 10 octombrie 1848, dar nu de la Cozmeni, din Ardeal, ci de la Pesta:

„Ia seama, popor român, ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci, vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci, ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul, să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte, va pieri pe mâna călăului, sau de sabie”.

...Trebuie să fi fost pe-acolo, la Cozmeni, de unde se transmiteau imaginile acelea, şi prietenul meu de odinioară, inginerul de calculatoare, Miki Pátrubány. Pe-acolo unde erau reprezentantul românilor în Parlamentul Europei, László Tőkés, celebrul popă-episcop de la Piatra Craiului, şi fostul viceprim-ministru al României Markó Béla, cei mai veroşi agitatori ai dezmembrării României.

327

Page 50:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Surprinzător, preşedintele României, Traian Băsescu, nu s-a arătat atunci a fi prezent. A fost cu vreo două-trei săptămâni în urmă, lăsând urme şi azi comentate, de la prezenţa sa exotică, la „Pomana porcului”, un Festival Internaţional, organizat la Balvanyos, în – ca să fiu în tonul Budapestei – „Autoguvernarea Harghita”. S-a distrat grozav... Un martor ocular l-a urmărit cu interes când aplauda defilarea „godacilor” spre „ştreang”, după asomarea dictată de mai-marii Europei, până la transformarea lor în cârnaţi, caltaboşi şi alte preparate apetisante... Ce frumos le-ar fi stat celor doi şefi de stat să fie atunci acolo împreună, să ciocnească pahare de pălincă - şi românească, şi ungurească - iar după „Pomana porcului”, să se prindă în horă, să joace româneşte şi ungureşte. A lipsit însă şi „cuplul” format din fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu, marele prieten al Ungariei, şi primul ministru ungur Ferenc Gyurcsani... Poate, acolo, la „Pomana porcului”, omu’ nostru şi-ar fi adus aminte de zilele fericite trăite la Budapesta, când s-a însurat şi a trecut la religia catolică a prea tinerei şi prea frumoasei neveste şi n-ar fi uitat să-i ceară prietenului şi colegului său ungur să redea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului „Moştenirea Gojdu”. Şi, mai ales, să-i răspundă unei afirmaţii care l-a pus în lumină proastă, atunci când abilul Gyurcsani i-a spus cum prevede el, de fapt, viitorul „uniunii” Ardealului cu Ungaria: mai întâi, o unire economică, apoi, normal, va veni şi cea teritorială sau, una de genul... Palestina-Israel!

Oricum, printre cei care mişunau la Cozmeni, s-ar fi putut afla şi Toroczkai László, preşedintele de onoare al „Mişcării Tinerilor din cele 64 de Comitate” (H.V.I.M.) din Ungaria. El conduce echipa din linia I şi „rezerva” de mâine a luptătorilor pentru „recucerirea” Ardealului. O organizaţie iredentistă, revanşardă, revizionistă, şovină, încărcată de ură, care încearcă, prin toate mijloacele, să recruteze noi membri, să organizeze acţiuni prin care să atragă atenţia asupra faptului că maghiarimea din Bazinul Carpatic e supusă „terorii”. Vrea să lupte pentru refacerea „Ungariei Mari”, cea întemeiată prin cuceriri sângeroase, prin supunerea şi ungurizarea populaţiei autohtone, sau a celei care a migrat. O organizaţie extremistă, cu ramificaţii şi colaborări în mai multe ţări din Europa şi, mai ales, din Canada, în strânsă cooperare cu diaspora ungurească. Şi e greu de înţeles cum

326

Page 51:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

organismele responsabile cu integritatea şi securitatea Statului Român, privesc cu nepăsare „defilarea” pe bulevarde larg deschise ale Ardealului, a celor care fac parte dintr-un sistem al crimelor antistatale, în vreme ce state precum Slovacia sau Serbia, au declarat ferm aceste bande „non grata”. Pe aceste „bulevarde” ale iredentismului unguresc, se ştie, au fost transportate, la lumina zilei, arme şi muniţii, literatură care să aprindă spiritul revanşard, cu gândul şi speranţa că „Sfânta Coroană” va trebui să se-ntoarcă acasă.

Turneul lui Toroczkai László şi al colaboratorilor săi, a cuprins toate cele 64 de Comitate, care au format cândva Ungaria Mare. „Şeful” s-a ocupat de Ardeal. Şi-a început turneul în judeţul Alba, la Rimetea, continuându-l la Cluj-Napoca, Huedin, Oradea, Sovata, Gheorgheni, Reghin, Odorhei, Sf. Gheorghe, Baraolt, Vlăhiţa şi, cine ştie prin ce alte trasee, chemând la jurământul de luptă pentru reîntregirea Ungariei Mari. Şi-au căutat fraţi de luptă şi prin Spania, la invitaţia grupării ultranaţionaliste „Demokracia National”, organizând şi un miting în cadrul căruia a deplâns efectele „Dictatului” de la Trianon. În Canada, drumurile i-au fost închise. La aterizarea avionului pe aeroportul din Toronto, unde venise pentru a participa la acţiunile puse la cale de organizaţia „Dreptate pentru poporul maghiar”, sub genericul „Trezeşte-te, maghiare!”, a fost reţinut şi i s-au pus două alternative: sau se întoarce imediat, sau rămâne, dar în acest caz, autorităţile canadiene declanşează pe loc procedurile destinate persoanelor care reprezintă pericol pentru siguranţa naţională. Şi omu’, a ales: s-a întors cu primul avion acasă, în Ungaria, ocrotitoarea de terorişti de talia lui, şi a organizaţiei H.V.I.M.. Altfel spus, a fost expulzat... România n-a făcut-o! I-a lăsat câmp liber de acţiune, acest „Toroczkai” reuşind să pună la punct, în Ardeal, şi o reţea paramilitară. Slovacia i-a interzis accesul pentru o perioadă de cinci ani, Serbia, pe un an, pe care au prelungit-o apoi cu încă doi, iar România pentru trei luni. Citez dintr-un articol extrem de bine documentat, scris de publicistul Claudiu Sere în „Flacăra ” lui Adrian Păunescu din ianuarie 2009 despre jignirile grosolane aduse poporului român, în cadrul unui miting organizat în faţa Ambasadei României de la Budapesta, când i-a numit pe români... „gunoaie”: „[...] În timp ce (H.V.I.M. – n.n.) ducea lupte sângeroase în

327

Page 52:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Voivodina, cu sârbii şi în Ardeal, cu românii cotropitori, pe unii am reuşit să-i convingem. Trebuie să ne gândim tot timpul că este necesar să facem ordine în această Ungarie ciuntită, ce ne-a mai rămas. Trebuie să înlăturăm tot gunoiul”...

Mişcarea de tineret „64 de Comitate”, fondată de jurnalistul László Toroczkai, cât şi alte organizaţii de extremă dreaptă, precum „Garda Maghiară”, „Mişcarea pentru Ungaria «Jobbik»” sau Asociaţia „Trianon”, au răsărit prin toată Ungaria, ca ciupercile după ploaie! Fac prozeliţi, tulbură şi înveninează atmosfera, cât de cât aşezată în Ardealul dintotdeauna locuit majoritar de români. La ora venirii preşedintelui Sólyom, împins şi de aceste organizaţii fascistoide, care şi-au încheiat campaniile de pregătiri şi recrutare pentru noua etapă, a crescut neliniştea în Ardeal. Până şi un ziar bucureştean de limbă maghiară, „Uj Magyar Szó ”, n-a rămas pasiv în faţa noii agresiuni iredentiste şi revanşarde. Să parcurgem câteva pasaje din articolul „Capete rase sănătos-idei bolnave ”: „Acum câteva zile s-a încheiat seria de recrutări ale Mişcării de Tineret «64 de Comitate», ţinute în câteva oraşe din Transilvania”. Colaboratorii cotidianului amintit au urmărit manifestările organizate de László Toroczkai, la Miercurea Ciuc, Gheorgheni şi Odorheiu Secuiesc, despre care ziarul bucureştean a prezentat un amplu reportaj. Merită să redăm câteva idei consemnate de „Uj Magyar Szó ”: La aceste manifestări László Toroczkai a vorbit despre duşmanii împotriva cărora trebuie luptat. La întrebarea „împotriva cui luptă?”, răspunsul a fost „împotriva agresorilor”. „Cine este agresorul?” Şi aici, răspunsul său a fost vag: „puterile statului”! Care a fost marea sa realizare la capătul noului turneu din Ardeal? „Am recrutat 6 tineri din zona Ciuc”. Omu’ şi-a mai atins un scop: la Odorheiu Secuiesc, a accentuat ştiuta lozincă tőkeşisto-markóbélistă: că nici organizaţia lui nu recunoaşte frontierele stabilite prin Tratatul de la Trianon...

*Ce vrea, de fapt, Toroczkai? Turneele lui repetate sunt tot

atâtea atacuri împotriva Statului Român. Sunt prilejuri de a învrăjbi şi a acţiona pentru destrămarea ordinei constituţionale a Statului. Totul

326

Page 53:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

cu gândul la rănile provocate ungurilor de Tratatul de la Trianon, pe tot teritoriul Ungariei Mari a lui Ştefan cel Sfânt. Dar declaraţiile „eroului” au mers mult mai departe: în programul său, va organiza unităţi paramilitare, deoarece lupta acestora va fi facilitată de Munţii Transilvaniei şi de particularităţile zonei Gheorgheniului. Departe de a fi simple jocuri de-a declaraţiile! Organizaţiile extremiste îşi pun în aplicare proiecte cuprinse în programe globale, din care, cu siguranţă, fac parte şi aceste „forţări” de graniţă, pornite chiar din cabinetele prezidenţiale, care şi de această dată, s-au făcut că nu prea pricep ce-nseamnă ca o „vizită” să fie nebinevenită în unele momente. Că nu e oportună. Că e forţată, peste voinţa unui popor. Şi, ne-ai impus, domnule preşedinte László Sólyom, şi termeni noi: „autoguvernarea Harghita”! Asta ce-o mai fi? Faceţi-o acasă, în Ungaria, dar nu prin poveşti, ci prin fapte concrete. Faceţi ceva şi pentru românii din Ungaria! N-au şcoli, n-au preoţi ortodocşi, n-au dreptul de a-şi păstra cultura, portul, limba. Am fost de prea multe ori în zonă şi cunosc exact situaţia. Daţi-le românilor din Ungaria a zecea parte din drepturile şi „discriminare pozitivă” de care se bucură ungurii şi secuii din România.

...Şi iar ne-aţi ameţit cu povestea „traducerii” cuvântului „autoguvernare”. Prea mult! A câta oară. Iar precizările aşa-zisului poet Markó Béla, lămureşte chestiunea. Cu ştiuta-i obrăznicie s-a trezit să-i dea preşedintelui României o replică în forţă: „Că nu va accepta România niciodată ideea de autonomie teritorială a ungurilor din Transilvania? Vom vedea... Să aşteptăm... Dacă ungurii vor fi uniţi, cuvântul românesc niciodată, va însemna în curând... curând!” Textul de răspuns este aproximativ, dar ideea nu este alta. E, de fapt, o ameninţare. Obrăznicie fără limită. Chestiune cu „cei şapte ani...”!

(Cluj-Napoca, 15 martie 2009)

„Scandal” mare... Pur şi simplu, şeful suprem al Ungariei n-a primit permisiunea să aterizeze, cu un avion militar unguresc, având în preajmă şi un elicopter, probabil cu ceva puşti mitraliere şi sisteme de supraveghere pentru preşedintele László Sólyom. Nu aplaud gestul autorităţilor de la „transporturi aerienie”, dar detest tehnica subversivă de a provoca mereu suspiciuni şi semne de întrebare asupra loialităţii. Prea dese astfel de „vizite”, organizate

327

Page 54:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

pe teme bine studiate... E destul! Gata... Iar cei care l-au consiliat pe Sólyom, avându-i în prim-plan pe cei ce formează „cuplul” Tőkés-Markó, ar merita şterşi de pe lista bunilor „sfătuitori”. Cu atât mai mult, cu cât, Preşedintele Ungariei mi-a părut un om blajin, de bun simţ, care şi-a dat seama că a fost implicat într-o cursă primejdioasă, de o mână de indivizi iresponsabili, care n-au priceput că a trecut de prea mult timp vremea atacurilor în haită din vremea invaziilor când l-au omorât şi pe Gelu, când cucereau sângeros, kilometru cu kilometru, spre a-şi întregi Imperiul care a devenit „Ungaria Mare”...

O zi secui, o viaţă unguri...

Ce ţi-e şi cu istoria! Tot se discută despre secui şi aşa botezata de ei „Ţară a Secuilor”, deşi ei mai sunt doar vreo câteva sute. Aşa o spune şi ultimul recensământ. Şi nici nu sunt recunoscuţi a exista.

Vreo câţiva dintre cele câteva sute, cer zgomotos acordarea ţinutului în care locuiesc, un statut de autonomie. Un fel de stat în stat, după ce, vreo cincisprezece ani au vrut ba autonomie culturală (pe care o au din belşug, fără nevoia tânguielilor de „discriminare pozitivă”), ba drepturi colective... Dar, incredibil, ei nu figurează în nomenclatorul minorităţilor din România! Şi nu c-ar avea cineva ceva cu ei... Ei se declară unguri, în vreme ce vârfurile politice ale singurului partid etnic „înregistrat” în România şi prin toată Europa, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), lămuresc imperativ chestiunea: secuii sunt unguri! Cum, cu aproape două decenii în urmă, până şi armenii din Cluj erau hotărâţi să devină... unguri! Cum? Au convocat o adunare generală a armenilor din judeţul Cluj, în sediul U.D.M.R.-ului judeţean, şi au decretat, între altele, două incredibile aberaţii: afilierea U.D.A.R. la... U.D.M.R. şi adoptarea ca limbă oficială a armenilor... ungureasca! Cum vestea nu putea să rămână între pereţii salonului din casa marelui profesor şi patriot Ioan Lupaş, pe care au rechiziţionat-o prin mărinimia prefectului ţărănist Octavian Buracu, ataşat trup şi suflet de

326

Page 55:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

grupările iredentiste, unde îşi are sediul cel mai important „partid”, numit „Uniune”, neînregistrată juridic, organizaţia care terorizează din 24 decembrie 1989 România, a ajuns şi la urechile şefului pe ţară al armenilor, Varujan Vosganian. S-a suit în primul avion, a aterizat la Cluj, a reconvocat U.D.A.R.-ul şi-n trei minute castelul clădit sub aripa ocrotitoare a U.D.M.R., s-a dărâmat...

Şi totuşi, ce sunt secuii? Am printre ei mulţi prieteni... Miki Pátrubány e unul din numele cele mai cunoscute. Un inginer cu o putere remarcabilă de creativitate, realizatorul primului microcalculator românesc: „Premium”... Un fel de străbunic al laptopurilor de azi. Un băiat vesel, blond, cu ochi albaştri, ca seninul cerului. A scris cărţi şi nu mai existau pentru el taine în privinţa microprocesoarelor. Când i-a ieşit de sub tipar cartea „Microprocesorul Z 80”, mi-a oferit-o cu un elegant autograf, promiţându-mi că a doua zi va răspunde invitaţiei mele de a se întâlni cu studenţii mei, la un curs postuniversitar de profil. Şi cum se temea să nu uite, i-am promis că va veni să-l conducă cea mai frumoasă studentă. Am zâmbit amândoi, iar a doua zi, frumoasa studentă s-a dus la sediul Institutului pentru Tehnică de Calcul din Cluj, să-l invite pe „domnul inginer Miki Pátrubány”. Numai că, ajunsă la portăreasă, s-a fâstâcit şi i-a spus că-l caută pe „domnul inginer Miki Cincidegete”! Mirată, portăreasa, cu vechi stagiu, o întrebă dacă nu cumva îl caută pe „domnul Miki Pátrubány”... Secuiul! S-a dezmeticit şi peste câteva minute se-ndrepta cu invitatul meu spre sala de curs... S-a amuzat şi el de întâmplare, la care, ulterior, a mai apărut o corecţie colegială. Era din „secuime”, dar originea lui, de care nu s-a lepădat, era... armenească.

De-atunci, ne-am văzut tot mai rar... Erau foarte apropiate zilele Revoluţiei din Decembrie ’89. Miki s-a retras spre firma lui privată, una de succes, dar s-a avântat şi în lumea politicii, într-o zi aflând din ziare că el, Miki Pátrubány, profesionistul de clasă, blondul cu ochi albaştri, armeanul-secui pe care îl ştiam şi-l admiram, prezent la Budapesta, la un mare Congres Mondial al Ungurilor, a fost ales Preşedinte al Uniunii Mondiale a Ungurilor! M-am bucurat, dar de atunci, mereu plecat, n-am mai avut decât vreo două-trei „întâlniri” telefonice. Atât! Am continuat însă să-mi pun întrebări: de fapt, ce e

327

Page 56:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Miki: Secui? Armean? Ungur?... Şi de fiecare dată am găsit acelaşi răspuns: e ce simte!

...Şi totuşi, în aşa-zisa „Ţară a Secuilor”, în statistică mai sunt doar câteva sute de suflete, dacă nu cumva doar zeci care se declară secui. M-am pus în pielea acestor oameni şi am simţit un puternic cutremur sufletesc. Mi-a părut totul un joc absurd. O trădare. Şi, vai, câte interese în spatele acestei meschinării! Şi câtă minciună în jurul relaţiei unguri-secui! Un politruc uns cu toate unsorile, devoratorul de păduri din Harghita-Covasna, adică Attila Verestóy, decreta că ungurii şi secuii sunt tot atât de rude precum oltenii cu românii... Iar dacă încerci să deschizi o astfel de discuţie, sar în sus şi U.D.M.R.-ul şi Budapesta. Iau foc. Pentru ei, secuii, ca etnie, nu există. Cele câteva procente în plus pentru partidul etnic U.D.M.R. fac bine la alegeri... Din câţi sunt, doar vreo trei-patru sute au îndrăznit să nu-şi trădeze etnia. Restul, au făcut-o cu nonşalanţă.

Răsfoiesc cifrele Recensământului din anul 2002, în căutarea secuilor. O trudă inutilă. Caut statistici mai vechi, dar la fel. Lipsesc secuii! Şi sunt contrariat, mai ales că întâlnesc prea frecvent cuvinte precum „Ţinut secuiesc”, „Muzeul Naţional Secuiesc” la Sf. Gheorghe, „Muzeul Naţional al Ciucului” la Miercurea Ciuc, „Ansamblul folcloric secuiesc Haromszek”. Există până şi un partid etnic al secuilor... Ţinut, da. Muzeu, da. Ansamblu folcloric, da. Ziare, da. Nume de „Szekely”, din belşug. Atunci, unde sunt secuii? Ba, din când în când, se mai cântă şi Imnul Secuilor! El chiar există! Da, au şi imn propriu... Să-i credem oare orbeşte „pe liderii” politici unguri din Ardeal că termenii „secui” şi „unguri” se suprapun? Nu-mi rămâne atunci decât să mă-ntreb ce-a fost în capu’ celor care au constituit celebra alianţă „Unio Trium Nationum”, din care făceau parte ungurii, saşii şi secuii? Dar armata-spaimă a secuilor, atât de activă în organizarea crimelor din anii 1848 şi 1849 ce era, de fapt?!

Găsesc şi o explicaţie... secuiască: un prefect secui din Trei Scaune, prin anul 1890, înflăcărat de serbările „Mileniului unguresc”, politician şi „patriot oportunist”, şi-a „vândut” repede etnia, susţinând că în anul 1848 toţi secuii ar fi renunţat a mai fi secui, spre a deveni automat (!?) cetăţeni unguri ai... Imperiului „Sf. Ştefan”! Asta, în ciuda documentelor care o spun clar: la colonizarea lor în estul

326

Page 57:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Transilvaniei, secuii maghiarofoni de azi, nu fuseseră unguri! Cam la fel cum şi românii-băştinaşi din secuime, prin secuizare, au putut fi consideraţi... unguri! În anul 1990, în lucrarea „Românii şi secuii ”, apărută în Editura Ştiinţifică (dar scrisă prin anul 1965!?), marele istoric Ion I. Russu prezenta astfel „geografia” secuimii: în termeni administrativi, ea cuprindea centrul şi estul judeţului Mureş (o parte din Valea Mureşului, Valea Nirajului, cursul superior al Târnavei Mici), judeţul Harghita (Odorhei, Ciuc, Gheorgheni), o mică parte a zonei Topliţa, judeţul Covasna (Sf. Gheorghe, Covasna, Tg. Secuiesc). Despre secui şi secuime, există o vastă bibliografie, semn că au jucat un rol foarte important, existenţa lor fiind remarcată în toate cronicile păstrate, inclusiv cea a „Notarului Anonymus”. Nici enciclopediile nu-i ocolesc, consemnând colonizarea lor pe pământul românilor, prin secolele XII şi XIII. Ei au avut aceeaşi soartă ca şi românii, privind asimilarea în mase compacte. Că s-au aşezat în teritoriile locuite de românii-autohtoni, e o certitudine, având încă din primii ani relaţii multiple economice, sociale, politico-militare, atât cu românii din estul Transilvaniei, cât şi cu ceangăii, în cea mai mare parte români secuizaţi sau maghiarizaţi, trecuţi în Moldova, spre a scăpa de mare opresiune la care erau supuşi, în speranţa de a duce o viaţă mai normală şi mai liniştită. Colonizarea lor au făcut-o regii unguri, pentru a asigura paza hotarelor Transilvaniei.

Originea secuilor este o poveste încă nedesluşită. Simon din Kéza, de pildă, susţine că secuii ar fi rămăşiţe ale hunilor şi că, după invazia ungurilor, ar fi dobândit o parte din ţară, „însă nu în Câmpia Pannonică, ci în munţii de margine”, unde „au avut aceeaşi soartă cu românii, de aceea, amestecaţi cu românii, ei se folosesc de literele acestora”. G. Popa-Lisseanu, în „Izvoarele istoriei românilor”, mai consemnează încă o informaţie interesantă: în secolele XI-XII, nu fără opoziţii, secuii s-au convertit la creştinism, în ritul apusean! Azi, în 2009, majoritatea lor zdrobitoare sunt romano-catolici, şi nu reformaţi cum sunt cei mai mulţi dintre unguri...

327

Page 58:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Oameni, neoameni şi ucigaşi de suflete

Citesc cu emoţie pagini din volumul „Documente istorice - în lumina adevărului”, scrisă cu o exemplară acribie documentară, de cunoscutul istoric sibian Mihai Racoviţan şi regretatul Paul Abrudan, „Fabrica de unguri”, esenţială în zbaterea de secole a minorităţii maghiare din Transilvania de a deveni majoritară, are concepte penibile. Dincolo de legi antiromâneşti, fabricate pe bandă rulantă, de acţiunea de colonizare (pentru care Budapesta, prin politică de stat, a alocat fonduri impresionante - trei milioane de forinţi în 1904, apoi 10 milioane în 1910, cumpărând proprietăţi în suprafaţă de 91.000 ha!) au dat legi draconice: Legea numirii localităţilor din 1897, prin care s-au atribuit denumiri maghiare localităţilor româneşti neintrate încă în malaxorul maghiarizării, apoi, Legea Presei. Caracatiţa antiromânească îşi încolăcea tentaculele asupra a tot ceea ce era românesc. Şi rănile trebuiau acoperite de legi, iar presa românească era prima vizată.

Ciudată rămâne şi iubirea lui Mussolini pentru cazul „Ungaria”. Puterea fascismului îl ameţise. Călărea pe cai mari, alături de Germania, gata să umilească Franţa şi de a arbitra Europa. Au curs şi propunerile, între care au dominat darurile propuse „Ungariei prietene”: Ardealul şi Banatul retrocedate de România, Banatul Sârbesc retrocedat de Iugoslavia. Fără să-şi imagineze că era aproape ziua când în patul ginerelui său, prim-ministrul Galeazzo Ciano (1903-1944), în locul fiicei sale, avea să ajungă o unguroaică focoasă din Cluj, Baba Ovári. Tata socru i-a pregătit însă ginerelui „spectacolul” ştreangului. Avea să urmeze şi tragicul sfârşit al dictatorului Benito Mussolini (1883-1945)...

Oameni şi oameni... Oameni de admirat, dar şi personaje faţă de care trebuie să găseşti sentimente de dincolo de oprobiu şi multă scârbă!

Szentivány Mihály, pretor ungur. „Domnilor, să ne dăm seama cum tratăm de veacuri naţiunea română, un popor care numără pe

326

Page 59:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

pământul comitatelor de douăzeci de ori mai multe suflete decât nobilimea. Să arătăm că suntem fiii unei epoci (secolul XIX) mai umane şi mi-e ruşine de tirania părinţilor noştri...”. Era o frământare dramatică a pretorului Szentivány din vremea când cei 40.000 de români prezenţi la Blaj, la Adunarea Naţională de pe Câmpul Libertăţii, lansau îndemnul la unire cu ţara-mamă, România, respectiv „Noi vrem să ne unim cu ţara!”. Şi n-a trecut mult timp până când, la 10 octombrie 1848, Kossuth Lajos ordona ungurilor să treacă la invazia Transilvaniei şi la exterminarea românilor care nu acceptă încorporarea în naţiunea ungară. („Transilvania, documente istorice, în lumina adevărului”, p. 75, Ed. Ţara Noastră, 1981, volum îngrijit de Mihai Racoviţan, 1991).

Gustav Kalnoky, ministrul de externe al Austro-Ungariei. „În cifra totală a populaţiei provinciilor Coroanei Ungare de aproximativ 15,5 milioane, maghiarii deţin o minoritate, care, chiar după evaluările cele mai favorabile lor, rămân cu mult sub cifra de 7 milioane. Cam la aceeaşi cotă se ridică cifrele acceptate pentru forţa numerică a elementului rasial românesc în totalitate, reprezentarea lor în Dieta Ungară a fost întotdeauna minimă. Niciun român nu se găseşte şi nu s-a găsit vreodată într-o funcţie publică proeminentă. Niciunui talent român [...] nu i s-a deschis un drum spre funcţiile de stat din capitala ungară. [...] Punerea în funcţie a spiritului său naţional a dus la întemeierea [...] unui stat, desigur nu ireproşabil, dar absolut plin de viaţă şi de evidenţă...” (Pester Lloyd, 24 iulie 1894).

Garibaldi. „Tatăl meu a simpatizat cauza ungurilor şi a susţinut-o, crezând că ungurii vor da un bun exemplu de liberalism. Dar ungurii nu sunt demni de simpatia Italiei, pentru că asupresc în chipul cel mai barbar trei milioane de fraţi de-ai noştri!” Fiul marelui revoluţionar Giuseppe Garibaldi, Menotti Garibaldi, şi-a exprimat ferm, şi în Parlamentul Italiei, protestul împotriva ungurilor! (Aurel Gociman, „România şi Reviz ionismul maghiar ”, Ed. Clusium, 1996, p. 14).

Francisc Lachmann, agent de informaţii, 1910. În Parlamentul de la Budapesta din 413 deputaţi, doar 5 (cinci) erau români. Şi ei reprezentau populaţia majoritară de peste 3.000.000 de români! Oferă şi un exemplu strigător la cer: „În regiunea Alba Iulia, unde maghiarii se află într-o minoritate indiscutabilă, sunt la ordinea zilei fel de fel de presiuni făcute asupra românilor. Populaţia Zlatnei este

327

Page 60:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

în cea mai mare parte românească, reprezentând două treimi din cele 3.000 de suflete, de când un funcţionar ungur de la «impozite» a delapidat acum câtva timp 4.000 de florini, bani ai statului, a dispărut cu totul creditul ungurilor. Consilierul contabil Knöpfler mi-a descris situaţia şi a accentuat în special împrejurarea că românul de aici a crescut în convingerea că la cea mai mică abatere de la dispoziţiile legale, el este pedepsit în mod exemplar, tocmai fiindcă este român, în timp ce ungurului i se trec cu vederea multe. Lipseşte dreptatea şi faptul acesta constituie şi el un motiv de nemulţumire generală...” (Mihai Racoviţan, „Documente istor ice ”, Ed. Ţara Noastră, 1991).

Ady Endre şi episodul „Hógy magyarositsuk a vezeték neveket”. „Am învăţat de la cucernicul pr. Pálfy că este patriotic să înjuri germanii, sârbii, românii, slovacii. Aşa să fie? Dacă este aşa, eu declar solemn că nu sunt patriot. Eu stimez orice neam, limbă, religie, convingere şi drept extra et intra Hungarian.” („Nagyvarodi Naplo ” , 16 iunie, 1903) La fel a considerat că este şi „opera” lui Talkes Simon, purtând numele „Hógy magyarositsuk a vezeték neveket” (în traducere: „Cum să maghiarizăm numele de familie”). Şi lui, poetului Ady Endre, dar şi altor unguri de bună credinţă, pentru care acţiunea şi motivaţia ei, a devenit un document jenant: „Aşa cum prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în numele adevăraţilor fii ai naţiunii. Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocă şi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prim urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre... Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică...”....Şi nu doar Ady a privit cu scârbă disperarea Budapestei de a-i „încarcera” pe români, pe saşi, pe slovaci sau pe sârbi în „rasa superioară”, căreia guvernul de la Budapesta îi pregătise privilegii cât pentru toate naţiunile la un loc. Nu putea să aibă altă reacţie decât cea avută şi faţă de „povaţa” cucernicului părinte Pálfy: „dacă aşa este, eu declar solemn că nu sunt patriot!” Ady a preferat să rămână demn, ungur cu respect faţă de toate popoarele care

326

Page 61:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

trăiau în Ardeal. Şi a rămas şi un mare poet, respectat de toate naţiile...

(Notă: Ei au fost „militanţii” feroce ai deznaţionalizării: conţii Iuliu Andrássy (ministru de interne) şi Albert Appónyi (ministrul cultelor şi al instrucţiunii). Ei au impus elaborarea voluminosului tratat „A Mágyarországi Románok” („Românii din Ungaria”), de aproape 1.000 de pagini, despre care vom reveni pe larg în această carte. Semnătura acestei lucrări canceroase aparţine unui funcţionar de la „Servicii”, Huszár Antal. Un plan strict confidenţial, tipărit în 25 de exemplare de lucru, pentru guvern, care conţinea programul de desfiinţare a naţiunii române. Tot ce era românesc devenise ţintă: şi biserica ortodoxă, şi cea greco-catolică (vinovate că s-au integrat în curentul de politică ultraromânească), şi şcolile confesionale, şi presa - mai ales!, şi băncile, partidele, organizaţiile culturale, „gloanţele” fiind destinate cu prioritate „Asociaţiunii” ASTRA, întemeiată la Sibiu, în 1861).

Attila şi vremea viziunilor apocaliptice. Spre un continent unguresc?! Boală veche şi blesteme pentru toate vecinătăţile. „Fabricile de unguri” din Ardeal, împreună cu cele din Bungherland, Voievodina, Slovacia şi Ucraina Subcarpatică, erau doar cele mai importante în viziunea consolidării lingvistice, economice şi teritoriale ale aşa-visatei Ungarii Milenare. Erau doar un început din vastul proiect revizionist, minuţios pus la cale de cei ce hăituiau, veniţi din Asia, în lumea civilizată a Europei. O vreme, „csardaşul”, jucat în faţa lui Mussolini şi a lui Hitler, se părea a conduce spre adulmecarea victoriei. Era, însă, prea mare preţul, iar istoria consemnase destule fapte pe care, tainic, interesele tripletei fasciste italo-germane-ungare nu mai erau convergente. Naţiunile deveniseră făpturi neînsemnate în calea înfăptuirii visului dintotdeauna al Imperiului Unguresc, care să domine Europa. Burghezia şi moşierimea ungurească ştiau bine ce au de făcut: trebuie, cu orice preţ, să nu permită populaţiei neungare participarea la viaţa economică, decât pe cele mai joase trepte. În 1910, marea proprietate era deţinută de unguri (populaţia minoritară!), în proporţie de 85 la sută, în vreme ce românii (majoritarii în Transilvania!), abia deţineau 6 procente! Ungurii deţineau şi cele mai importante meserii (52,5%), la fel şi în comerţ şi bănci, unde ocupau 60 la sută din funcţiile importante. Numai că

327

Page 62:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

socotelile lor n-au ieşit aşa cum şi le-au dorit. Românii au refuzat să îngroaşe rândurile ungurimii şi au deschis valul emigrărilor. Un val uriaş. Până în 1918, în mai puţin de douăzeci de ani, 700.000 de români au emigrat în Bucovina şi Moldova (200.000), în Oltenia şi Muntenia (300.000), Dobrogea (cca 25.000), Rusia (cu 20.000), peste 150.000 în America (între care şi mulţi români secuizaţi sau în curs de secuizare... Cifre, care, în realitate, sunt cu mult mai mari, semn că „fabrica de unguri” n-a funcţionat la parametrii doriţi de guvernanţii unguri. Nemaisuportând opresiunea, românii au emigrat. Au emigrat în România şi aproape 30.000 de secui, doar în anii 1889-1890, Mulţi emigranţi oieri din Făgăraş şi Mărginimea Sibiului), au ajuns în Dobrogea, unde au ridicat biserici şi mănăstiri. un istoric ungur, Ludovic Köváry, semnalează că la Hârşova, doi mocani, emigraţi din Ardeal, Matei Ciuta şi Nicolae Ţârcă aveau aproape 20.000 de oi. Alt fapt cutremurător: în anul 1854 urgia ungurească a obligat 20 de familii de oieri din Mărginime să ia drumul Dobrogei şi să se aşeze în satul Varos, de lângă Hârşova, unde şi-au ridicat şi o biserică ortodoxă. În mai 1880, alte 20 de familii de români din Banat, s-au aşezat în satul dobrogean Sân Ioan. Şi oriunde au ajuns, înspăimântaţi de violenţa ungurească, n-au uitat pământul natal. Au visat mereu ziua întoarcerii acasă, în Ardeal, Banat sau Maramureş. Prin hărnicie, au devenit bogaţi, crescând oi pe pământul arendat de la turcii constantinopolitani şi luând drumul Vienei, cu baloţi uriaşi de lână, de câteva ori pe an, devenind atât de cunoscuţi de către vameşi, încât i-au obişnuit destul de repede şi cu... mita. Ştiau istoria românilor, organizau comandouri de acţiune pentru eliberarea pământului de-acasă.De ce-ar fi plecat ardelenii? De prea-binele „oferit” de mâna de unguri minoritari, stăpână pe toate armele terorii? Să fi rămas sătuc din care să nu fi emigrat cineva? Am în faţă o carte cu aproape 550 de pagini, cu zeci de mii de nume de oameni şi localităţi unde s-au aşezat spre a-şi ridica noile lor aşezări. Au venit mai întâi capii de familie, apoi femeile şi copiii. Au plecat din Lisa şi Viştea, din Sâmbăta, Şinca, Voivodeni, Mărgineni, Poiana Mărului, Bran, Zărneşti, Cicea de Sus şi Cicea de Jos. În comuna Topolog, căpitanul Mihai Poparadu a întemeiat satul Făgăraşul-Nou, ardelenii fiind împroprietăriţi cu până la 25 de hectare. La Casimcea, în plasa Babadag, s-au aşezat ardeleni din Satulung, Purcăreni, Cernat, Prejmer, Râşnov, Întorsura Buzăului, Galeş, Gura Râului, Orlat, Covasna, Breţcu, Poplaca, Răşinari, Cacova, Topârcea, Jina...

326

Page 63:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

La Constanţa s-au aşezat ardeleni din 80 de comune... 128 în Cara-Murat, 80 în Biulbul, 121 în Izvorul Mare, 88 în Hârşova, 234 în Enigea, 95 în Enisala. În plasa Traian au emigrat mulţi din Apuseni. Din Câmpeni, Neagra, Albac, Bistra, Lupşa, Vidra, Cărpiniş. Au venit apoi arădeni din Semlac, Nădlac şi Bătania (Cenad). Din Banatul sârbesc, au venit colonişti din Uzdinul Torontalului.

*

„Dualismul” apăsa greu pe viaţa românilor. Sau deveneau unguri, cu acte şi bună-credinţă, sau trăiau dramele pregătite de un guvern dispus la orice acţiune necesară înfăptuirii statului naţional ungar. Stat pur unguresc fără nicio minoritate. Fără români, fără saşi, fără sârbi, croaţi, fără slovaci, fără ruteni, fără... Dar secuii?!?

Profesorul Ştefan Meteş, trecut prin Şcoala Academică „Nicolae Iorga”, al cărui student a fost, autor al cărţii de căpătâi „Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XII I -XX ”, a cărui probitate profesională a fost remarcată şi recunoscută de cei mai importanţi istorici ai veacului încheiat, inclusiv de cei din afara României, ne-a lăsat o moştenire pe care n-au îndrăznit s-o clintească nici cei mai înverşunaţi denigratori şi falsificatori ai istoriei românilor. În amurgul vieţii, mi-a fost dat să-l cunosc pe acest mare bărbat şi să-i aflu pătimirile chiar de la profesorul Alexandru Matei, cel care a preluat de la savant povara de a duce mai departe Arhivele Naţionale ale Clujului, cu tainele pe care le păstrează de mai bine de două milenii. Avea peste 80 de ani şi destule proiecte neîncheiate. Chiar dacă avea de purtat în suflet inclusiv durerea retragerii titlului de academician, în anul 1948, dar şi rănile celor cinci ani şi jumătate de temniţă, la Sighet. „Lucrări” de care n-au fost străini nici câţiva „colegi” de ştiinţă, cocoţaţi pe scaune etnice-politice, în aşteptarea gratulării cu înalte fotolii oferite de forţele comuniste, dominate de evrei şi unguri.

Notez o afirmaţie logică a Savantului: „Emigrările românilor din Transilvania au crescut an de an, revărsându-se prin ţări mai apropiate sau mai îndepărtate, ca în sudul Poloniei, nordul şi Vestul Ungariei, în Moravia, Silezia, Rusia, Serbia, Belgia, apoi în America

327

Page 64:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

şi, desigur, mai ales în celelalte ţări române, întotdeauna ocrotitoare [...]. Ungurii ne-au găsit aici împreună cu o subţire pojghiţă de slavi în dispariţie. S-au încins între noii veniţi şi între autohtoni lupte grele pentru fiecare petec de pământ şi numai două-trei veacuri de zilnice ciocniri şi violente încăierări, au reuşit ungurii să străbată tot ţinutul românesc până la Carpaţii Braşovului. Transilvania a fost cuprinsă, în cele din urmă, în regatul feudal maghiar, prin cucerire.”

*

Cât de penibilă şi uşor demontabilă e şi ideea „vidului”! Dacă tot n-au găsit nicio urmă de organizare umană prin Pustă şi prin jurul ei, de unde le-a venit năstruşnica idee de a prelua nume de râuri şi munţi, de localităţi, de teritorii, nume de forme de organizare. Aţi tradus riguros nume pur româneşti în ungureşte. Aţi tradus până şi o sumedenie de numiri româneşti sau slavo-româneşti, păstrate până azi. Nici astfel de mobilităţi mintale n-aţi avut. Aţi tradus cum v-a căzut pe limbă. Apoi, denumirile toponimice... Şi ele v-au trădat. Singuri v-aţi demontat minciuna „vidului”. Bârsa a rămas Bârsa, Bârzava – Bârzava, Jiul – Jiu, Oltul – Olt, Someşul – Someş, Clujului i-aţi zis Kolozsvar, Bălgradului... Fehervar, Târnavei i-aţi găsit traducerea... „Küküllö”... Un nume pe care l-au tradus şi saşii, în felul lor: Kokel! Aţi preluat de la organizarea „valahă” termenul de „scaune”. V-au plăcut şi aţi preluat în patrimoniu şi termeni cum sunt juzi, voievozi, cnezi. Şi portul autohtonilor l-aţi trecut ca a fi al vostru. V-aţi însuşit şi aţi tradus în limba ungurească termeni ca negoţ, târg, precum şi cei care se referă la ocupaţii: păstorit, agricultură, creşterea vitelor. S-au făcut studii şi destul de importante personalităţi au stabilit priorităţile româneşti. Caznele unor „specialişti” de la Budapesta au eşuat adesea lamentabil. Fie să le reamintim epigonilor de azi doar opiniile profesorului sas Ioan Brenndötfer sau concluziile învăţatului E.A. Bielz, exprimate încă în anul 1857: „Un fapt este foarte sigur că noi considerăm pe români nu numai ca pe cei mai numeroşi, ci şi ca pe cei mai vechi locuitori de azi ai Transilvaniei, deoarece toate celelalte naţionalităţi ale ţării au imigrat mai târziu, pe când românii din Transilvania, deşi

326

Page 65:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

mai târziu au mai primit elemente din ţările vecine, dar imigrarea naţiunii române, ca atare, nu poate fi adeverită cu nicio dovadă istorică...”.

Milenarele mistificări ale Budapestei

Iluzoriul „mileniu unguresc” se măsoară, de fapt, în ani. Iar cifra e precisă: 51! Atât. Adică 51 de ani de înstăpânire şi înjosire a Ardealului (1867-1918)! Nici mai mult, nici mai puţin. Şi, din când în când, spre neuitarea „mileniului”, istoricii unguri mai trântesc câte o istorie, cu cât mai grea, în kilograme-maculatură, cu atât mai valoroasă. Şi ce tam-tam au făcut cu... „făcătura istorică” încropită pe la sfârşitul anului 1986! I-au dat şi un titlu care să şocheze tot mapamondul ştiinţific: „Prima istorie obiect ivă a Transilvaniei ”! Cu alte cuvinte, cele de până atunci au fost împănate cu destule fantezii, care să dea bine pentru cititori. Trei volume cu multe mii de pagini, numai bune de retopit, pentru tipărirea următoarelor istorii... şi mai obiective. Cele trei tomuri mi-au căzut şi mie în mâini, la scurt timp după marile ceremonialuri găzduite chiar de somptuoasele saloane ale Academiei Ungare, desfăşurate în prezenţa corpului diplomatic, a presei străine - mobilizate cu surle şi trâmbiţe, a radiourilor şi televiziunilor...

Cât despre „obiectivitatea” primei „Istorii obiective” a Transilvaniei, am stat îndelete de vorbă cu academicianul Ştefan Pascu, recunoscută personalitate pentru probitatea-i profe-sională:

- Cine suntem, domnule profesor, după „obiectivii” şi oracolul lor de la Budapesta?

- Am aflat şi noi, chiar atunci, în 1986, în vremea desfăşurării festivităţilor de lansare a „Istoriei” („evenimentul” s-a transmis direct, prin toate mijloacele tehnice de-atunci!). Cine suntem? După

327

Page 66:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Köpeczi Bela, pe-atunci ministru al Culturii, născut în Ardeal, la Aiud, cu studii la Cluj, şi după celălalt binecunoscut mistificator, Makkai László, fiul fostului episcop reformat de Cluj, nu suntem nici urmaşii dacilor, deoarece, conform „obiectivităţii” acestora, o parte au fost omorâţi în lupte de către soldaţii romani, altă parte a fost dusă la Roma, ca sclavi, alţii au emigrat, iar aristocraţia dacă s-a sinucis prin otrăvire...

- ...După el, urmaşi ai dacilor nu suntem! Atunci, de unde venim?

- După ei, nici urmaşi ai romanilor n-am fi. Ei au fost aduşi din întreg Imperiul Roman... Am fi, totuşi, un popor romanizat. „Obiectivii savanţi” de la Budapesta ne confecţionează însă o altă teorie a formării: poporul român s-a format undeva, nu se ştie precis unde, dar, în niciun caz pe teritoriul său etnic... Şi-au emigrat aici ba în secolele XIV-XVII, ba XVIII, sau chiar XVIII-XIX... La fiecare istoric ungur găseşti alte date... De aici, vă daţi seama câtă inconsecvenţă.

- Altfel spus, nici în Ardeal, nici în Muntenia, nici în Moldova, nici...

- ...Şi nu ne oferă nicio informaţie nici când s-ar fi născut înaintaşii noştri! După care, nici mai mult, nici mai puţin, „oracoliştii” de la Budapesta aduc o informaţie şocantă: că, pe la sfârşitul secolului al III-lea, populaţia Daciei a fost spulberată cu totul, şi s-a întors, nu se ştie când şi nici de unde! Numai că imaginaţia le joacă o festă, încercând să-i aducă pe români din Balcani, pe spaţii întinse pe patru-cinci secole, IX-XIV. O joacă „obiectivă”, cu secolele, precum cu mingile de biliard la jocurile de noroc.

- ...Să mai răsfoim, totuşi, şi alte pagini... „obiective”!- Ţineţi neapărat să vă distraţi? „Venirea” noastră rămâne, după

aceşti „savanţi”, o mare enigmă. Rămâne doar ipoteza că ne-am fi infiltrat cumva, pe furiş, fără a fi văzuţi de nimeni. Şi eram, slavă Domnului, foarte mulţi. Un popor! O „mişcare” nesemnalată nici de surse bizantine, nici latine, nici occidentale. Aceleaşi care au consemnat evenimente infinit mai puţin importante. Nici cei mai meticuloşi arheologi n-au găsit, peste veacuri, urme ale venirii dacilor. Nici cercetările bulgăreşti, nici cele sârbeşti, nici cele româneşti. Mistificările ungurilor nu pot ţine însă loc adevărurilor istorice.

326

Page 67:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Vrând-nevrând, ele ies la suprafaţă... Minciuna are picioare scurte!- ...Şi mincinoşii?- Tac. Caută alte căi de atac. Pentru a-şi atinge scopul, sunt

gata să recurgă la orice mijloace. Sunt, din fericire, şi cercetători oneşti, care au avut bunul-simţ să accepte adevărurile...

- Totuşi, când şi de unde am venit?- După „Noua Istorie a Transilvaniei ”, pusă la cale la

Budapesta, ne „oferă” ca dată a „venirii” noastre în Transilvania secolul al... XIV-lea!

- ...Să admitem, de pildă, că s-ar fi întâmplat pe la jumătatea acelui veac. Undeva, prin anii 1340-1360.

- E şi o glumă pe tema asta. Se zice că pe la mijlocul veacului al XIX-lea, saşii din Ardeal sărbătoreau un mare fast 700 ani de la colonizare. Un ţăran sas îl întreabă pe un ţăran român: „Voi când veţi sărbători un aşa eveniment?” La care, surprins, românul îi răspunde fără nicio ezitare: „Când? Niciodată! Noi n-am venit de nicăieri. Ne-am născut pe acest pământ şi-aici am fost de când se ştie neamul nostru...”. Şi, ca explicaţia celor care au „fabricat”... „Noua Istorie a Transilvaniei ” să-şi aibă „logica” ei, susţin că strămoşii noştri ar fi fost păstori nomazi, care, mânându-şi cirezile, aveau ca hrană laptele de la oi şi alte produse ovine, fără să aibă capacitatea de organizare socială. Se aventurau pe distanţe mari, din Munţii Balcani, până în Carpaţi. N-aveau habar de albinărit. Dar şi de agricultură. Sălbatice elemente autohtone. Fără civilizaţie. Doar laptele. De aici, a rezultat virilitatea lor ieşită din comun, incomparabilă cu a bărbaţilor unguri, care nu erau atât de mari consumatori de proteine şi derivate conţinute de laptele de oaie. Aşa s-a ajuns ca din puţini, românii să devină mulţi, dar, zic ei, tot „ştiinţific”, nu încă majoritari, până prin secolul al XVIII-lea...

- Ce zic ei că s-ar fi întâmplat atunci?- Că ar fi „năvălit” în Transilvania moldovenii şi muntenii, pentru

a scăpa de regimul fanariot care îi apăsa!- Halal „judecăţi”!...- Dovezile arată chiar contrariul. Istoria consemnează în realitate

marea bejenie a românilor din Transilvania înspre Ţara Românească şi Moldova! I-a împins la acest act regimul politic şi agresivitatea

327

Page 68:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

insuportabilă a nobilimii ungare, care, înspăimântate de bejenie, s-a trezit că nu mai are cu cine lucra pământul! Încât, în veacul în care „istoricii” unguri ne inventau venirea de undeva din Sudul Dunării, din Moldova şi Ţara Românească, când bejenia românilor din Ardeal atingea apogeul spre ţările româneşti, populaţia de aici exclama că „Toată Transilvania a venit la noi!” (Tota Transilvania ad nos venit).

O, tu, sărman Attila...

De la tine pleacă toate. Eşti prezentat în istorie ca un primitiv. Un tiran. Un criminal însetat de sânge şi crime. Organizator de jafuri. De ce-oi fi rămas în istorie ca „Biciul lui Dumnezeu”? Cât e adevăr, cât e legendă?! Că, după cum te prezintă istoria n-ai avut nimic sfânt în tine, şi nici n-ai avut ce transmite uman urmaşilor. Peste nici 600 de ani, generaţiile te percep ca pe un criminal. Un om rău, care, în fruntea unor hoarde de huni, a distrus, a jefuit, a omorât oameni. Un terorist, în percepţia începutului de Mileniu III. Obiect şi sabie de groază. Un barbar... De ce-ai devastat regiunea din jurul oraşului de azi, Trèves? De ce, în 7 aprilie, prin 434, ai dat foc frumosului oraş Metz? Ai vrut să faci praf şi Parisul... N-ai reuşit! Cu sânge de criminal-cuceritor ai pornit apoi spre Orléans. Tot cu gânduri negre. Tot cu sete de jefuitor. Te-a alungat generalul roman Aetius... Te chemau încă Volga, Donul şi munţii Asiei, de unde plecasei să-ţi fie mai bine. Ţie şi celor cărora le-ai promis fericirea. Asta ţi-a fost jurământul... Şi n-ai fost singur. Erai cu fratele tău, Bleda... În anul 434, moşteneaţi amândoi coroana hunilor. Peste vreo 11 ani, prin 445, ai rămas singur. L-ai pierdut şi pe Bleda. Aţi pierdut şi caii, şi călăreţii pe care i-aţi cules de prin Asia Centrală. I-aţi nenorocit şi pe oamenii aceia. Ai tunat şi-ai fulgerat împotriva generalului roman Aetius, dar şi tu, şi haita ta, ai avut nevoie de lecţia aceea. Aţi făcut cale-ntoarsă, speriaţi de armata romană şi de regele vizigoţilor Theodoric. De prins, tot v-au prins, pe Câmpiile Catalaunice, aproape de Troyes. Era vară, într-o zi de iunie. A curs mult sânge, a murit şi

326

Page 69:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

regele vizigoţilor, temutul Theodoric, dar a fost şi momentul tău de retragere din Galia, urmat de gloria de a forma un puternic şi temut stat barbar.

Eu am aflat despre isprăvile tale de prin memoria cărţilor scrise de învăţaţii lumii. Te-ai născut cam prin anul 395 şi destul de repede, la nici 40 de ani, aveai deja pe cap coroana hunică. Ţi-a fost, în mod sigur, şi visul cu care ai plecat din Asia Centrală, în fruntea unuia dintre cele mai numeroase triburi nomade, gonind prin stepele asiatice, între Podişul Rusiei Centrale şi fluviul Volga. Vreo două veacuri n-a mai auzit nimeni despre urmaşii tăi, dar ei ţi-au urmat îndemnul: să cucerească restul! Şi mai nimic nu le-a stat în cale. Au nimicit regatul goţilor din Ucraina... Şi ce „dotare” aveaţi pe vremea aceea! Cai, săgeţi cu cap triunghiular, săbii cu mai multe tăişuri, bici, lasouri. Când am aflat cum vă hrăneaţi, m-am cam înspăimântat. Cum adică, să secţionaţi vena de la gâtul calului, pe care l-aţi biciuit să vă care zeci de mii de kilometri, să înfigeţi acolo un fel de furtun şi, din mersul calului, să-i sugeţi sângele. E îngrozitor dacă aţi recurs şi la aşa-ceva! Şi, mai susţin unii, că tu, Attila, i-ai învăţat să se hrănească astfel din mers, chiar dormind. Şi cum sângele nu era destul de consistent pentru luptele ce le aveaţi de dat cu băştinaşii, sub şa, păstraţi rezerve de carne de cal, gata fezandată, numai bună de mâncat. Era soarta cailor care nu ţineau pasul cu ritmurile voastre de cuceritori ai Vestului...

Ce istorie ciudată! Azi, unii istorici vă atribuie origine tűrcă. Europenii de-atunci erau cam speriaţi de cum arătaţi: vă descriu, a fi avut trăsături mongoloide, cu cicatrici rituale de forme înspăimântătoare. Ba, mai zic unii, că eraţi raşi pe cap, că ucideaţi bătrânii şi bolnavii pe care îi întâlneaţi, că vă incineraţi morţii şi, zguduitor şi greu de înţeles, recurgeaţi şi la deformarea cutiei craniene a celor decedaţi. Era lovitura de graţie? Voiaţi să aveţi certitudinea că nu vor învia şi pentru asta le zdrobeaţi ţeasta? Cel puţin aşa vă prezintă şi autorii lucrării „Personalităţi care au schimbat istoria lumii ...” (Larousse, ed. RAO).

Aţi tot lăţit graniţele „Huniei”, fără ca vecinii de bună-credinţă să nu vă suspecteze. Până şi pe romani i-aţi păcălit. V-au fost chiar prieteni... Vizigoţii v-au cam dat de lucru. Cred că n-aţi avut o singură

327

Page 70:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

zi de linişte. Atac la Constantinopol, atac în Macedonia... A rămas în istorie şi Termopile, dar şi dezastrul pe care l-aţi lăsat pe unde aţi trecut. Aţi prădat tot ce v-a ieşit în cale, iar tributul impus de tine, rege Attila, a fost îndestulător pentru a-ţi întreţine războinicii porniţi pe dezastre în lumea mai aşezată şi civilizată a bătrânei Europe. Aţi prădat şi Balcanii... Căsătoria? Chiar n-ai fost în stare decât să râvneşti la mâna pe care ţi-a întins-o Honoria, sora lui Valentin al III-lea, al cărei amant a fost ucis...

Sunt năucit de imaginea ta, rege Attila! Aşadar, ai declanşat atacuri violente, ai zdrobit ţeasta unor bătrâni şi bolnavi care-ţi stăteau în calea înaintării. Voiai să cucereşti Vestul şi nu suportai niciun obstacol. Să-ţi fi sădit în suflet aceste „calităţi” chiar Mundziuch şi Rua, tatăl şi unchiul tău? Când te-ai născut, în anul 395, a murit Theodosius, ultimul împărat roman care a domnit concomitent peste Orient şi Occident. Când aveai 11 ani, popoarele germanice au invadat Imperiul Roman de Apus. În 410, vizigoţii cotropesc Roma, apoi formează un imperiu la Toulouse. La nici 40 de ani, în anul 434, ai ajuns pe tron şi de aici a-nceput marea dramă. Anul 439 aduce hunilor stăpânirea Pannoniei Occidentale, după care declanşează marele dezmăţ criminal: ajung la porţile Constantinopolului, atacă Macedonia, tânjesc spre Galia. La 56 de ani, în 451, Attila trăieşte tragedia înfrângerii de pe Câmpiile Catalaunice, îşi reface fortul şi peste un an, 452, devastează nordul Italiei, însuşi Papa Leon I, pentru a scăpa, plăteşte un tribut consistent lui Attila.

„Biciul lui Dumnezeu” mai avea un singur an de trăit. A murit în anul 453. Sunt, de-atunci, 1546 de ani şi-n Europa tot nu e linişte. „Urmaşii” lui Attila – aşa cum se cred o parte a ungurilor -, ai lui Kossuth şi Horthy, lucrează din greu, pentru planurile finale. Markó şi Tökes şi-au dat mâna şi au scos la înaintare tineretul. Cei care au aruncat la coşul de gunoi ai istoriei tricolorul românesc, au pornit, demonstrativ, să reconstituie drumul spre graniţele vechiului Imperiu Austro-Ungar, sau, pentru o mână de oameni, au bulversat sistemele de radiocomunicaţii pentru a se auzi în receptoarele telefoanelor şi vocile urmaşilor lui Attila, Kossuth şi Horthy...

*E Attila o personalitate care a schimbat lumea? Sigur, da!

326

Page 71:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

E, însă, în acelaşi timp şi un personaj extrem de controversat, prin întregul lui comportament. N-a fost străin de marile jafuri şi crime, de cruzime, de acte de terorism. A cucerit şi devastat cam tot ce i-a ieşit în cale. Parisul, apărat de Sfânta Genoveva, nu i-a căzut la picioare. Nici Rinul nu i-a fost prieten. L-a trecut, dar Câmpiile Catalaunice nu i-au purtat noroc. Armatele daco-romanului Aetius din Niş, l-au bătut măr, după care s-a retras din Galia... Se apropia sfârşitul lui Attila, nu înainte de a-l prăda până şi pe Papa, împărţind prada de război după vechile reguli.

Dacă a fost „erou”? N-a reuşit să jefuiască Parisul, dar a devenit un personaj important al epocii germanice a nibelungilor. Unii, i-au dedicat poeme, iar naţionaliştii unguri, atunci când se zvârcoleau să iasă din Imperiul Austro-Ungar, l-au considerat a fi fondator al naţiunii ungureşti. Un prenume des întâlnit şi azi, după mai bine de un mileniu şi jumătate.

A murit în Pannonia, în anul 453, lăsând regatul fiilor săi, Eliac şi Ernac, care nu s-au înţeles şi Federaţia Hună s-a destrămat, Eliac fiind ucis de triburile germanice, în anul 454. Peste huni, s-a aşternut tăcerea, dar numele lui Attila a rămas unul care inspiră jaf, moarte şi groază... Cu toate că ungurii au ajuns în Câmpia Pannoniei în anii 895-896. Nu există niciun document istoric, sau argumente care să ateste că ungurii, care au venit după aproape 450 de ani, ar fi rude cu hunii...

Attila, un erou tragic. Un nume-spaimă. Un personaj care a scris istorie. Adevăruri? Legende? Mituri!...

Cine mai poate şti azi, cu precizie? Sunt, de-atunci, 1604 ani, iar de la moartea regelui Attila, 1556 ani. Vreo 40-50 de generaţii... Şi dacă în aceste generaţii îşi poate face loc un istoric precum aproape contemporanul nostru Elemer Csobanczi, atunci, pentru a te apropia de adevăr, procură câteva mii de filtre, care să elimine fanteziile şi, mai ales, interesatele minciuni strecurate printre mâzgăliturile dintre coperţi, ce se vor istorie.

(Capitala Ardealului, 2009, în prag de Primăvară)

327

Page 72:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

...Şi ungurii?

După Anonymus, ei au venit din Sciţia, luându-şi numele de la fortăreaţa „Ungu”. Cam tot aşa crede şi Simon de Kéza: că ungurii şi-au început cuceririle pornind de la fluviul Hung. Drum lung până în Pannonia, unde s-au aşezat în apropierea Hungului, având prima grijă de a-şi ridica fortăreţe. Câte una pentru fiecare conducător de ceată. Şase la număr... Şi se zice că „botezul” de neam le-ar fi fost dat ungurilor de către băştinaşii din zonă. Explicaţia repetată şi mai târziu fie în cronici medievale, dar şi mai târziu, spre secolul XVI... Simon de Kéza, cronicar ungur, născut nu departe de Oradea, a scris „Chronicum Hungaricum ”, devenită izvor de bază pentru multe cronici ulterioare, între care şi „Chronicon Pictum Vindobonensis ”. Numai că Simon de Kéza le dă mari bătăi de cap istoricilor unguri. El e şi mai clar decât atât de contestatul (de către unguri!) Anonymus: consemnează ferm şi precis că românii au fost prezenţi în Pannonia înaintea venirii hunilor, şi tot acolo au rămas şi în timpul stăpânirii acestora! La fel şi slavii, puţini ca număr...

Cât îi priveşte pe huni, clericii unguri umblaţi prin vest, au descoperit că modul de viaţă şi mentalitatea acestora erau apropiate de cele ale lor, iar de aici, peste generaţii, a mai rămas doar un pas mic de a se considera dacă nu chiar a fi acelaşi popor, atunci, cel puţin, popoare... înrudite. Simplă presupunere, fără a avea o bază documentară serioasă. Şi imaginaţia a mers mult mai departe: cum că strămoşii ungurilor ar fi trăit cândva împreună cu multe popoare germanice şi iraniene, sub stăpânirea hunilor! Alţii au mers şi mai departe cu... înrudirile, socotind că regii din dinastia lui Arpad ar fi fost descendenţi ai lui Attila! Pál Engel, erudit cercetător, e, se pare, mai realist: el afirmă că „În mod cert, limba hunilor nu a avut nimic comun cu a ungurilor, iar imperiul lor a dispărut fără urme la sfârşitul secolului al V-lea, cu multe sute de ani înainte ca ungurii să apară în istorie”.

Poveste lungă, cu zeci de năvăliri barbare, dar adesea în prim-plan în Pannonia, cu Banatul de lângă Dunăre, cu atacuri şi ameninţări la adresa Bizanţului, cu vremea creştinării păgânilor. În

326

Page 73:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

rest, neîntreruptă continuitate ungurească în Câmpia Pannonică: între gepizi, avari şi venirea lor, nicio descoperire. Hartă albă, albă... Toate urmele sunt ungureşti, doar ici-colo câte o relicvă slavă, specifică periferiilor Bazinului Carpatic. Deşi, cercetările istorice spun cu totul altceva!

Pál Engel face o mărturisire esenţială că volumul „Regatul Sfântului Ştefan - Istoria Ungariei Medievale ” (895-1526), n-a fost scris pentru publicul din Ungaria, ci pentru cel de peste hotare. Şi a făcut-o, o spune sincer, la invitaţia istoricului Andrew Ayton, pentru editura „I.B. Tarvish din Londra”. O lucrare sintetică, limitată la 150.000 de cuvinte. O propunere tentantă, dar care l-a provocat profesional. Era prin anul 1949... Un efort întins pe cinci ani, şi ajuns la tipar abia prin 1999. O mare provocare intelectuală, şi de maximă probitate profesională, scrisă dincolo de sentimente şi idei patriotice, fabricate prin grosiere eforturi educative practicate în educaţia şcolară şi universitară. A vrut să nu repete expunerea unor mincinoase sentimente naţionale gen „Strămoşii noştri sumerieni, vechi de şase mii de ani”, sau despre alte fantezii ale celor ce au scris cărţi de mare încărcătură naţională, extrem de subversiune, despre un „glorios trecut”, jenant pentru orice ungur de bun simţ, legate de adevărurile consemnate de istorie. Şi mai susţine încă un adevăr: istorio-geografia nu e literatură! E ştiinţă. Iar adevărul ştiinţific nu-ţi poate îngădui să susţii că vechimea neamului tău coboară până la Summerul Mesopotamian, şi nici să recurgi la fantezii bolnave asupra originilor românilor, înlocuind demonstraţia ştiinţifică cu fantezii delirante.

Mohács, dezastrul care a adus „Paşalâcul”...

Un istoric onest, Pál Engel, despărţindu-se de „boala milenară” a unor istorici unguri, şi-a impus să se consulte cu personalităţi ale vremii, din Saarbrűcken, Londra şi, firesc, din Ungaria, încât, să fie cât mai aproape de adevăruri, cu seninătatea misiunii corect

327

Page 74:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

împlinite.Cale lungă de la dispariţia hunilor şi până când ungurii, călăreţi

nomazi prin stepele Mării Negre, vorbitori de limbă fino-ugrică, dar cu o cultură asemănătoare cu a popoarelor tűrcice din stepă. Erau păgâni şi îi conducea principele Arpad... Era anul 895 când circa 20.000 de călăreţi unguri nomazi au pătruns în bazinul carpatic, dar avea să vină secolul X, cu declanşarea invaziilor împotriva Europei de Apus. Anul 1000 marchează creştinarea şi încoronarea ca rege a lui Ştefan I, descendent al dinastiei arpadiene. O putere care va domina mai bine de o jumătate de veac zona Pannoniei, zgândărind orgoliile Imperiului Otoman, aflat în plină expansiune. Totul avea să se încheie în anul 1526, la Mohács, în doar câteva ore, însemnând, de fapt, marea prăbuşire, declanşată în anul 1521, când emisarul sultanului Suleyman, s-a-ntors de la Buda cu un răspuns arogant la mesajul de pace adus regelui ungur, deoarece „niciodată un rege maghiar nu a cerut pace turcilor!”... Era o decizie impusă de nobilii unguri, împotriva voinţei prea-tânărului rege Ludovic al II-lea. Şi bătălia s-a declanşat. Cad cetăţile Šebac şi Zemon, apoi Belgradul, după o rezistenţă de 66 de zile. Era 29 august 1521... Cad apoi Orşova, Turnu Severin, Ostrovica... Trezoreria de la Buda e goală. Înţelept, regele polon, adept al păcii, a căzut la pace cu sultanul Suleiman, dar ungurii au refuzat o astfel de „înjosire”. O Ungarie în criză totală, fără niciun sprijin internaţional, condusă de un rege-copil, de 15 ani, şi cu o armată de vreo 2.000 călăreţi. Prea puţin... Apoi, marile frământări interne care prevesteau războiul civil. Prelaţii şi baronii, în frunte cu arhiepiscopul Szalkay şi palatinul Bátori au decis „să formeze o ligă prin care să tempereze nobilimea”... Replica a venit rapid: „mai multe mii de nobili înarmaţi s-au adunat la Hatvan, cu îndemn la răscoală, reuşind să schimbe întregul Consiliu. Werbőczy a devenit noul palatin, iar Ambrozie Sarkány, cunoscut simpatizant al habsburgilor, jude regal. Locul lui Szalkay a fost luat de cancelarul episcopal Paul Váradi, care a fost ales episcop de Esztergon...”.

Situaţie dramatică pentru Ungaria! Încercările de ieşire din haos ale tinerei regine Maria au dus la crearea Ligii Regaliste de la Kecskemét, care, în anul următor, 1526, i-a declarat infideli pe

326

Page 75:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Werbőczy şi Mihai Szobi şi i-a condamnat la pierderea tuturor averilor, în vreme ce Bátori a fost reaşezat palatin. Nunţiul papal din Buda, baronul Burgio, care administra ajutoarele trimise de Papa, era convins că „Dacă Ungaria ar fi bine guvernată, turcii nu ar avea vreun adversar mai puternic şi mai viteaz decât maghiarul...”

Au toate un sfârşit. După o perioadă de ezitare, sultanul Suleyman cel Mare, zis Magnificul, s-a decis să invadeze Ungaria. În 1526, la 23 aprilie, cu un efectiv de aproape 80.000 de oameni, la care se mai adăugau şi efectivele trupelor neregulate, armata turcă a pornit din Constantinopol, la 2 iulie a trecut râul Sava, iar după două săptămâni de asediu a ocupat Petrovaradin-ul. După încă un asediu de opt săptămâni, au intrat în Ilok, a urmat cucerirea Osijek-ului şi trecerea râului Drava... N-a stat cu mâinile-n sân nici regele Ludovic. În vreme ce sultanul cucerea Petrovaradin-ul, regele Ungariei pleca din Buda în fruntea unei armate de 4.000 de oameni, ajungând la Mohács, în aceeaşi zi. „Pe drum – confirmă Pál Engel – oastea lui creştea mereu, şi până la urmă, a ajuns la 25.000 de oameni”. Vreo 10.000 pedeştri, mercenari cehi, germani şi poloni. Mai erau şi alte câteva sute de oameni din gărzile regelui, ale prelaţilor şi ale baronilor... Erau şi români, printre care şi nobilii din Haţeg!

Momentul bătăliei de la Mohács era foarte aproape. Fără voia regelui, comandant suprem al armatei ungare a fost ales încercatul luptător Paul Tomori, iar ca asociat, Gheorghe Szapolyai, fratele voievodului. Şi continuă povestea Pál Engel: „Toţi baronii şi aristocraţii erau acolo, afară de cei care au fost îndrumaţi spre alte puncte. În zorii zilei când trebuia să aibă loc lupta, a sosit şi banul Francisc Batthyány, din Slavonia. Lipsea numai Cristofor Frangepan, cu oastea lui croată, deoarece era încă pe drum, ca şi celălalt Szapolyai, căci fusese anunţat prea târziu şi pornise numai în 15 august, de la Turda”.

Rămâne antologică şi descrierea bătăliei:„Armata maghiară a aşteptat sosirea otomanilor spre sud de

Mohács. În ziua de 29 august au fost nimiciţi într-o oră şi jumătate. Au rămas pe câmpul de luptă cei doi arhiepiscopi, cinci episcopi şi vreo douăzeci de baroni, printre care judele regal Ioan Drágfi, ţinând în mână stindardul regal, Gheorghe Bátori, marele stolnic,

327

Page 76:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Gheorghe Szápolyai, Ambrozie Sárkany, Anton Pálóci, Gabriel Perényi şi mulţi alţii. Câţiva, printre care şi palatinul Bátori, au reuşit să scape. Pedestrimea, după ce s-a opus cu străşnicie, a fost măcelărită. Şi regele şi-a pierdut viaţa. În timp ce încerca să fugă, s-a înecat din cauza armurii grele, vrând să treacă peste pârâul Csele, revărsat la nord de Mohács.”

...Şi iar aroganţa ungurească! În 1520, la moartea sultanului Selim, a urmat la tron fiul său, Suleyman. Curtea de la Buda îl ştia ca fiind sultan... paşnic, care nu va fi capabil să se-ntoarcă împotriva creştinilor. Când la vreo două luni de la instalare, acesta şi-a trimis solul la Buda, pe ceauşul Behram, cu propuneri de pace, nobilimea l-a luat în derâdere, l-au făcut prizonier, mergând chiar până la a-l aresta şi a-l ţine în detenţie ani de zile. Motivul? Regii unguri nu pot coborî până la a cere pace turcilor! O aroganţă specifică, care i-a costat pe unguri dispariţia ca stat pentru 140 de ani, cât au purtat „statutul” de... paşalâc turcesc... Ar fi trebuit, poate, ca anul 1867 să-nsemne pentru Ungaria o reînviere cu lecţii deja ştiute. E anul când, i-a surâs o şansă unică: la Sadova, Prusia a înfrânt Austria, iar Ungaria redevine stat autohton, recâştigând ce a pierdut la Mohács, cu 341 de ani în urmă. Viaţa a şase-şapte generaţii! Ştiind bine ce-nseamnă pierderea statutului de stat autohton, în 1848, la Revoluţie, conducerea Ungariei n-a fost în stare să înţeleagă aspiraţia la acelaşi drept a altor popoare, şi, mai ales, a românilor majoritari. Dar şi a sârbilor, croaţilor şi slovacilor...

Attila, steag mitic al ungurilor...

E anul 2009. La început de primăvară, purtam o corespondenţă care m-a tulburat. Un Om, ajuns în pragul „90” al vârstei, a scris o carte de o profunzime dezarmantă: „Transilvania: un mileniu în 51 de ani”... Se numeşte Ştefan J. Fay şi a trăit până la sfârşitul lunii iunie 2009, la Nisa, în Franţa. O personalitate pe care o voi aşeza în această carte, alături de generalul Berthelot, de geograful

326

Page 77:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Emmanuel de Martonne, compozitorul Harry Maiorovici, Ady Endre, Béla Bartók, Stephan Ludwig Roth, Janos Bolyai... Fie, în aceste câteva rânduri, să transcriu câteva din gândurile sale. Un bărbat în venele căruia nu curge sânge de român, dar sufletul său e plin de dreptate, având mereu puterea de a fi de partea adevărului. Indiferent cui şi cărei etnii îi aparţine... Ai mai putea oare adăuga ceva dincolo de această sinteză cutremurătoare? Citez:

1) Să urmărim schematic drumurile triburilor fino-ugrice (ungare) - parcurgând întreaga Europă, înainte de a se aşeza definitiv în acel celebru Campus romanorum, adică Pannonia, stăpânită înaintea lor de romani, huni, ostrogoţi, lombarzi, gepizi, avari - pentru a deveni leagănul istoric al Ungariei de azi [...] Puţini cunosc etapele invaziilor pe care acest popor barbar şi curajos, iluminat de utopia vastelor cuceriri, l-a parcurs încă de la sosi-rea lui pe continentul nostru, sub mitologia integrală a vestitului rege hunic Attila, învins pe Campus Mauriacus - Câmpiile Catalaunice - în anul 451, când tribul hunilor dispare din istorie, lăsând în urma lui amintirea cumplitului „Bici al lui Dumnezeu”, preluat de unguri ca steag mitic. Iată câteva din faptele „strălucite” ale ungurilor, consemnate în istorie:

862 Sunt semnalate primele raiduri de recunoaştere ale cetelor ungare, în Germania;

880 Hoardele ungare, împingându-i pe pecinegi, ocolesc Carpaţii şi ajung la iarba bună de păşune din Pannonia;

895 Invadează Bulgaria de azi;900 Invadează Bavaria, pe care o ard;

906-910 Jefuiesc sudul Germaniei; 912-913 Suabia şi Franconia; ungurii sunt bătuţi de armata bavareză;

913 Raid de „cercetare” în Lorena;917 Jefuiesc Alsacia şi Lorena;918 Distrug Bremenul;922 Năvălesc în Italia,923 Atacă Puglia;924 Devastează Valea Ronului;935 După câţiva ani de relativă liniştire, năvălesc în Italia de Nord

şi în Burgundia;937 Pătrund până în Berry. Pornesc un nou raid spre altă ţintă

327

Page 78:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

predilectă: Italia;947 Atac asupra burgului Ottanto;954 Pornesc o nouă invazie în Germania şi Galia;955 Bătălia de la Lechfeld. Otto zdrobeşte pentru totdeauna

avântul ungurilor. Cetele năvălitoare, învinse şi rărite, se întorc în Pannonia;

985 Regele Ştefan, viitor Sfânt, este botezat şi recunoscut de papalitate ca Rege al Ungariei.

(Sursa: Jean Delorme – Chronologie des civilisations, Ed. PUF, 1969, Paris).

Când jefuitorii vor să-şi „confecţioneze” o istorie de... „eroi”!

De fapt, unii istorici se chinuie să explice cu totul altfel faptele. Ungurii n-au jefuit. N-au prădat. N-au devastat. N-au năvălit. Şi-au apărat fiinţa naţională, au adus civilizaţia, organizare şi pace... Sintetizez câteva idei, aşternute de Pál Engel în cartea sa de căpătâi, „Regatul Sfântului Ştefan ” (895-1526), care a scos din circuitul „ştiinţific” destul balast:

922 Ungurii pătrund în Italia pentru a-l ajuta pe aliatul lor Berengar I, împotriva rivalului său, regele burgund Rudolf, cu această ocazie pustiind întreaga peninsulă;

924 Îl ajută, din nou, pe acelaşi Berengar I, de data aceasta împotriva supuşilor săi răsculaţi. Însă, fapta lor cea mai memorabilă rămâne incendierea oraşului Pavia, dintre cele mai mari din Europa;

926 Trec Rinul, năvălesc în Franţa şi ajung până la mare;935 Devastează Burgundia;937 Declanşează cea mai lungă expediţie militară. După ce

prădează Franconia şi Suabia, trec Rinul la Worms, străbat Franţa până la Ocean, apoi Italia, până la Capua, după care s-au întors acasă, în Pannonia;

942 Îl „vizitează” pe prietenul lor, regele italian Hugo. După ce le-a

326

Page 79:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

plătit tributul cuvenit, acesta i-a convins să meargă în Spania, unde, în miez de vară, asediază timp de o săptămână Lerida, producând groază până şi la curtea califului din Cordoba;

947 Îi impun tribut noului rege italian Berengar al II-lea, şi pustiind din nou întreaga Peninsulă, ajung până la Otranto;

951 Trecând peste Lombardia şi peste Alpi, au ajuns în Aquitania, dar, la întoarcere, au suferit o înfrângere lângă râul Ticino, din partea oştilor regelui german Otto, care, tocmai îşi extinsese stăpânirea şi asupra Italiei;

954 După o perioadă neagră, în care au devenit ciuca bătăilor (Riade – loc neidentificat, Saxonia – în 938, Wels – 943, 948 şi 950 – atacaţi de principele bavarez Henric), a urmat ultima invazie apuseană reuşită a ungurilor;

955 Şirul lung al incursiunilor apusene ale ungurilor se sfârşeşte brusc şi dramatic. S-au pregătit pentru un atac decisiv împotriva Germaniei, dar regele Otto le-a ieşit în cale, aproape de Augsburg, lângă râul Lech şi, la 10 august, le-a dat o lovitură nimicitoare. Bătălia a însemnat, nu numai pentru Apus, eliberarea definitivă de temutele săgeţi ale ungurilor, dar şi învinşilor le-a lăsat o amintire nepieritoare. Chiar şi după sute de ani se depănau legende despre cei şapte „unguri nenorociţi”, singurii care au reuşit să se salveze din luptă, trăind zilele care le-au mai rămas, dispreţuiţi, ca nişte cerşetori. Căpeteniile capturate, după bătălie, au fost spânzurate.

*

După marea înfrângere, ungurii au pus capăt „vizitelor” spre Apus, orientându-se, în schimb, spre popoarele din sud-estul Europei, storcând de pe spinarea lor tribut încă de la Etelkőz şi priveau cu jind spre aurul din Munţii Apuseni, spre pădurile şi sarea Ardealului. Un vis transmis din generaţie în generaţie, până azi, când aurul, tot mai puţin şi sărăcit în zonele tradiţionale, a devenit teatru de război, susţinut cu arme dintre cele mai perfide. Cnezatele şi voievodatele Transilvaniei, au devenit pentru unguri ţinte preferate. Altă „ţintă” era populaţia ortodoxă românească. Şi, nimic întâmplător, priveau fenomenul cu mare teamă.

327

Page 80:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

De s-ar scula regii Ungariei...

E greu de contestat că regele Ştefan cel Sfânt avea în inimă şi sânge românesc. În anul 997, urmaşul principelui Géza, unul din strănepoţii lui Arpad, care a domnit cinci ani, a fost, pentru 31 de ani (997-1038), urmat de fiul său, Ştefan, de fapt Vajk... Adică, Voicu! A schimbat din temelii regimul politic. Vajk (Vlaic, Voicu, duce de Hunguar), urmaşul lui Géza, unul din strănepoţii lui Arpad, a devenit „Ştefan”, după „botez”, iar biserica, pentru meritele sale, nu fără motiv – cum susţine Pál Engel, l-a ridicat în rândul sfinţilor, în anul 1083. Destule argumente pentru a rămâne în memoria posterităţii, ca întemeietor al Regatului Ungar. Până atunci, între anii 997-1001, a fost duce, şi nu era singurul „vânător” al tronului. Cele mai mari speranţe le avea fiul lui Zerind zis „Tar” – Koppándy, ultimul supravieţuitor al numeroasei dinastii arpadiene, care era guvernator al unei părţi a regiunii transdanubiene – principe de Somogy. Şi cum nimic nu rămâne nepedepsit, a venit vremea confruntării dintre Ştefan şi Koppándy, care s-a desfăşurat la Veszprém, în anul 998. A învins mai tânărul Ştefan, care a tăiat în bucăţi cadavrul lui Koppány, fiecare parte fiind atârnată de porţile cetăţilor Veszprém, Győr şi Esztergom, iar cea de a patra i-a trimis-o unchiului său, Gyula, ca avertisment pentru faptul că era păgân şi nu-i va mai prelungi domnia. Ce s-a şi întâmplat: în anul 1003, Ştefan a încredinţat Transilvania, ţara lui Gyula, unui guvernator. Puterea lui Ştefan era de-acum deplină pe întins teritoriul ţării Arpadienilor, încât, de Crăciun, de Anul Nou 1001, la Esztergom, s-a încoronat ca rege al Ungariei, cu mare fast cum ne dă asigurări istoricul budapestan, Pál Engel. Ştefan a murit la 15 august 1038, la 60 de ani şi a fost înmormântat la Székesfehérvar, alături de fiul său, Emeric (Imre), mort într-un accident de vânătoare.

(Papa Grigore al VII-lea l-a canonizat pe Ştefan. „Înălţarea” trupului regal a avut loc la 20 august 1083, la mormântul său de la Székesfehérvar. Surpriză însă: mâna lui dreaptă n-a fost găsită

326

Page 81:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

atunci. A apărut apoi, ca prin minune, formând un adevărat cult special: „Sfânta Mână”! În semn de cinstire, a luat apoi fiinţă abaţia de la Sâniob, de lângă Oradea. Azi, se păstrează la Budapesta.)

*

Atâtea erau, la sosire: şapte triburi ungureşti! Cam prin anul 896 au trecut Carpaţii Păduroşi de Nord, au coborât pe cursul văilor, prin regiuni muntoase, după care şi-au ales locul unde să se stabilească: pe Câmpiile fertile ale Pannoniei, la adăpostul Munţilor Bihorului şi ai Maramureşului. Au „botezat” Pannonia... „Alfőld”, sub scutul inteligent al lui Arpad. Aici şi-au scris istoria. Aici, în Pannonia... Transilvania a fost altceva. Un accident. N-a fost „înghiţită” niciodată de Ungaria decât pentru o jumătate de veac şi-un an în plus, la 1867. Un popor de stepă, care i-a alungat în munţi pe băştinaşi, oameni paşnici, care ştiau să-şi respecte vecinii nou-veniţi şi să-i ajute să se adapteze. Pentru unguri, Transilvania era „ţinutul de peste munţi”, traducându-i numele în... „Erdély”. Ei au venit în zonă accidental, la capătul insucceselor care nu le-a permis să devină un fel de stăpâni ai Europei civilizate, recurgând la şiretenie, forţă şi instinct războinic. Ardealul a fost o ţintă târzie, în pragul disperării că popoarele băştinaşe, unite, îi vor obliga pe unguri să se-ntoarcă în sărăcia stepelor şi munţilor din sudul Uralilor din care evadaseră, în căutarea unei vieţi mai omeneşti.

Oricât ai vrea să te detaşezi de adevăruri ce par extrem de clare, după un mileniu şi jumătate, nu poţi să nu te-ntrebi de unde a avut forţa acest neam venit din stepe sălbatice, să supună o lume cu mult mai evoluată, graţie, mai ales, Imperiului Roman. Românii erau demult acolo... O confirmă şi izvoarele ungureşti: „La venirea lor în Pannonia, ungurii au întâlnit aici o populaţie slavă, amestecată cu elemente româneşti”... Cronici şi izvoare istorice pomenesc fapte care confirmă prezenţa noastră încă din veacul al V-lea, din timpul domniei lui Attila, când se spune că, de teama hunilor, populaţia oraşelor a plecat „solis valachis remantibus”, iar aceştia se ocupau cu păstoritul. O informaţie clar lămuritoare o aduce însă „Memoriul lui Ricardo ”, din anul 1073: în timpul invaziei ungurilor, Pannonia

327

Page 82:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

se numea „păşunile romanilor” („Pascua Romanorum”). Românii din Pannonia sunt pomeniţi şi în anul 1308 de către un călugăr francez, care spune că, la venirea ungurilor, aceştia se aflau sub conducerea a 10 regi sau crai puternici, cnezi şi voievozi aleşi drept căpetenii de sate sau ţinuturi... Despre existenţa noastră în Pannonia, scrie în „Cronica ” lui şi... „Anonymus”! Din surse ungureşti, aflăm şi câte sate româneşti erau dincolo de Dunăre... Sunt pomenite frecvent nume de blachi, valahi, romani, pastores Romanorum... Români, adică! Locuitori băştinaşi din Pannonia... Încerc, apoi, să-mi explic cum a fost posibil ca la scurt timp după organizarea statului unguresc, să apară în zona lacului Balaton cât şi a comitatelor Somogy, Tolna, Fehér, Veszprém, Vas sau Zala nume de localităţi precum Petra, Socou, sau nume de iobagi precum Chot (Ciot), Micu, Rău, Orda, Turba, Vrasc... Toate, absolut toate, de origine românească. Şi, normal, triburile, abia venite de hăt-departe, înfometate şi cu prea puţină poftă de învăţare a îndeletnicirilor străvechi de pe aceste meleaguri, au recurs la ce le era mai la îndemână: incursiuni pentru jafuri şi crime, aidoma celorlalte popoare care au năvălit peste oameni şi teritorii aflate în Câmpia Pannonică. Celor hăituiţi de hoardele păgâne le-a rămas însă şi şansa de a trece în stânga Dunării, până mai departe, în Moravia. Sunt adevăruri confirmate de documente. Într-acolo a-nceput însă şi expansiunea ungurilor, dar nu mai repede de anul 1000.

...Şi „vidul”?

O „invenţie” penibilă! Câmpia Tisei „goală” de oameni prin veacurile X-XI? E prea mare „eroarea”! Din contră, „Câmpia Tisei” nu numai că nu era goală, dar era populată de prea multă vreme cu români şi slavi, având o organizare cu totul deosebită faţă de cea a ungurilor. Sunt dovezile şi mărturiile aduse de denumirea apelor, a munţilor, târgurilor şi oraşelor... Denumiri româneşti, traduse în ungureşte.

326

Page 83:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Vidul, o teorie pe care n-o mai cred nici cei pe care i-a slujit. Un adevăr, tot există. „Oaspeţii”, care au năvălit în Ardeal, i-au „împins pe băştinaşi spre zonele cele mai nefertile, foarte slab locuite, unii reuşind să-şi păstreze mici suprafeţe de pământ pe vechile vetre. Situaţii care se mai păstrează, drept mărturie, şi azi. O poveste tragică, ştiută practic de urmaşii fiecărei familii de români din zonele cotropite şi jefuite de „oaspeţii”, veniţi din sudul Munţilor Urali.

Secuii? Abia după retragerea tătarilor din Ardeal, reuşesc să se întindă din bazinul râului Niraj, până la izvoarele Mureşului şi de la cursul superior al Târnavelor, până la Oituz şi Bicaz, ţinut numit ulterior, impropriu, „Ţara Săcuilor” („Terra Siculorum”). Secuii s-au apropiat cu larg interes de români. De la ei au învăţat vechile îndeletniciri agricole, cele pastorale, dar, mai ales, şi cele de organizare. Tot de la sistemele de organizare, după împrumutul „Scaunelor româneşti” de către saşi, a venit vremea „transferului” acestor experienţe către secui. După modelul românilor, secuii şi-au organizat scaune proprii de judecată, alcătuite, ca şi la români, din câte 12 membri. Simple coincidenţe?

De luat aminte! O, prin câte pătimiri au trecut românii, pentru credinţa lor. Persecuţii nesfârşite... S-au luptat eroic pentru a avea un episcopat românesc. Au apelat şi la Papa, dar fără succes. Preoţii ortodocşi trebuie să fie sub ascultarea celor latini. Forma de atragere a credincioşilor ortodocşi a-mbrăcat cele mai draconice forme. Nici căsătorii între ortodocşi şi catolici nu se puteau încheia, până când românii nu erau botezaţi în rit latin, de către preotul catolic. Dacă, totuşi, vreun preot ortodox încerca s-o facă, era pedepsit prin pierderea proprietăţii, mai ales în districtele Sebeş, Mehadia şi Haţeg.

Vestitul călugăr-predicator Ioan Capistrano, venind în Ardeal, a-ntâlnit mulţi români care nu recunoşteau supremaţia Papei. Aveau alt rit şi alte forme liturgice şi refuzau să se supună episcopului catolic de Cenad şi a celui de Alba Iulia. Ei ascultau de vlădicul „schismatic” Ioan de Hunedoara, Caransebeş... Şi n-a rămas simplu privitor. A-nceput acţiunea de convertire la catolicism, vestitul propagandist se mândrea şi-i scria Papei Calixt II că a convertit... 11 mii de schismatici! S-a dat apoi şi un ordin aspru: preoţii români aflaţi

327

Page 84:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

în localităţile din jurul cetăţilor Şoimuş, Deva şi Hunedoara, să fie expulzaţi şi duşi spre pedepsire în faţa lui Moise Székely, cel care l-a sprijinit pe Mihai Viteazul cu 10.000 de luptători în bătălia de la Şelimbăr (28 octombrie 1599). Drept răsplată, Mihai Viteazul i-a dat domeniile de la Silivaşu de Câmpie, Miceştii de Câmpie, Visuia, Teaca, Delureni şi Fântâniţa. Există documentul original, publicat de Andrei Veress.

„Opera” lui Capistrano, lăudată de Papa, a fost continuată la o scară mult mai largă. Românilor li se oferă şi o „momeală” tentantă: prin trecerea la catolicism vor fi scutiţi de dijme şi li se vor acorda importante favoruri fiscale... Şi, ca acţiunea să fie cât mai consistentă şi „convingătoare”, din iniţiativa lui Capistrano, episcopul românilor Ioan de Capha a fost prins, dus la Timişoara, pedepsit, casa lui din Hunedoara arsă până la temelie, iar întreaga avere confiscată. A urmat altă strategie: la iniţiativa lui Capistrano şi a călugărilor misionari, Papa Calixt III trimite în Ardeal un episcop unit, de ritul grecesc, Macarie... La scurt timp, frustraţi de faptul că românii nu le mai plăteau lor veniturile, ci noului episcop Macarie, venit de la Roma, l-au împiedicat pe acesta să-şi îndeplinească rosturile. Adică, să ajungă în buzunarele lor veniturile „colectate” de la români. Macarie s-a plâns Papei Paul II. Şi efectele au fost cele aşteptate de episcopul român: din dispoziţia Papei, arhiepiscopii din Strigoniu şi Calacea i-a chemat la ordine pe episcopul de Alba Iulia şi clericii lui, care l-au împiedicat pe episcopul Macarie să-şi facă activitatea... Şi aşa, s-a pus pe roate încasarea banilor de la români. După o perioadă de scutire, a venit vremea ca din anul 1468 Matei Corvinul să-i oblige şi pe românii din Ardeal la plata dijmelor şi către Biserica Catolică. Cei ce nu se supuneau obligaţiei regale impuse de Matei Corvinul, riscau până şi intervenţia armată, ordonată de voievozii ardeleni. Şi de-ar fi fost singurele poveri puse pe umerii trudiţi ai românilor!

Şi regii ştiau cum să-şi adune averile. În „sacul” lor intrau „quinquagesima” („cincizecimea”) - darea românilor şi „singatura boum”, de la secui. Venituri care se numeau „lucrum camerae”... Nobilimea a fost scutită de aceste dări, apoi, totul a rămas doar pe seama „quinquagesima”, darea colectată de la români. Sume de

326

Page 85:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

care, adesea, profitau şi „strângătorii” dijmelor. Nemulţumiri care au dus la apropierea Răscoalei de la Bobâlna din 1437. Funcţionau însă şi semne ale... „nepotismului”: în anul 1461, Matei Corvin îi dăruieşte Margaretei Szilagyi, mătuşa sa, „quinquagesima” românilor care aparţineau castrului Geoagiu. O generozitate de care aveau să beneficieze şi unii români. Din veacul al XVI-lea, se produc schimbări mari sub raport fiscal. Privilegiile acordate de Matei Corvin le-au cerut războaiele... A venit apoi o nouă etapă de relaxare, datorată regelui Vladislav II, care, în anul 1493 a cerut colectorilor de „quinquagesima” să nu mai încaseze „dări” de la românii de pe teritoriul crăiesc. Şi i-au ascultat pe regii Ungariei. Au făcut-o, în schimb, saşii. Abuziv! Sume folosite pentru scopurile proprii ale saşilor... Mai precis, privilegiile emanate de Unio Trium Nationum.

Cluj-Napoca, Casa de Cultură a Studenţilor, Sala Mare, 30 august 2008, ora 11. În faţa a aproape 1.000 de spectatori, Constantin Mustaţă

lansează

327

Page 86:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

cartea sa, „Teroare în Ardeal”, vol. I.

Fierbea Ardealul

Contele Tisza István, fostul prim-ministru al Ungariei, era din Oradea şi s-a născut în cultul dogmei „stat naţional ungar unitar”. Mai e în picioare casa în care tatăl său, fostul ministru Koloman Tisza, îi transmitea crezul politic, sădindu-i puterea de a transforma radical Ungaria poliglotă. Cade în cursa întinsă şi episcopul Vasile Mangra, viitorul mitropolit, care, mai târziu, va sfârşi tragic, la Budapesta.

Luptă din greu contele... În 1913, prin octombrie, îi cheamă pe români la tratative, pe care le reia prin ianuarie 1914. Promite catehizare în limba română, libertatea presei, dispariţia de la sine a censului electoral, în funcţie de evoluţia adaptării românilor la cultura ungurească, ajutor mai larg bisericii şi şcolii, perspective de introducere a limbii române în şcolile de stat, sporirea numărului funcţionarilor români în administraţie. Cu o condiţie: să înceteze agitaţia românilor, atât în Ungaria, cât şi în afara ei!

Curg lapte şi miere şi apar căţeluşii care se gudură jucăuşi pe lângă marele stăpân. „Da”-ul nu-l aude însă. Nici „adunările poporale” nu-i dau speranţe lui Tisza. Se cer revendicări integrale. Enervare. Românii nu mai ascultă... Tisza, disperat, dă ultimatum: românii să recunoască ideea de „stat naţional unitar maghiar” şi să renunţe la revendicările naţionale. Pe vecie! La care, „Nu”-ul românesc a zdrobit ferm Budapesta, în august 1989.

Toamna, Tisza reia bătălia. Îi scrie la Sibiu Mitropolitului Ioan Meţianu. Pagini ale disperării. Mieros, spăşit, îngenuncheat... „(...) Excelenţa Voastră nu sunteţi numai nestorul clerului român înalt, nu sunteţi numai capul bisericei române greco-ortodoxe ci, în urma înaltului Vostru post, Excelenţa Voastră sunteţi şi profet al dragostei, păcii şi al concordiei (...). Am sentimentul că în atmosfera mai purificată şi nobilitată a vremurilor mari, actuale, a sosit momentul favorabil. Serbările de înfrăţire cari au împreunat în numeroase

326

Page 87:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

localităţi ale ţării inimile maghiarilor şi românilor într-o rugă cucernică şi într-o hotărâre bărbătească, nu sunt apariţii izolate. (...) Înainte de toate, este doar necesar să considerăm pe români ca pe camarazii, tovarăşii şi fraţii noştri, ale căror progrese să ne umple cu bucurie şi cărora să le stăm într-ajutor, în dragoste frăţească, în toate greutăţile vieţii. Acum, în ceasurile crizei şi ale pericolului, românimea s-a dovedit ca frate al nostru adevărat. (...) Românii pot să conteze în exerciţiul liber al drepturilor lor pe bunăvoinţa întregii societăţi ungare, iar în năzuinţele lor etnice, la sprijinul statului, şi să se simtă într-adevăr bine în patria comună (...). Simt că astăzi putem începe cu un pas mai departe, fără a atinge întru nimic punctele de vedere maghiare de stat naţional...”

Şi, vai, câte n-a mai scris contele Tisza în cele 111 rânduri! Era 22 septembrie 1914... „Excelenţa Voastră, Ilustrisime domnule Arhiepiscop-Mitropolit! Am sentimentul că acum, când faptele publice împlinite şi absolut incontestabile au dovedit colaborarea credincioasă a românilor, în zilele mari ale pericolului, că acum, când nimeni nu va putea vedea în cuvintele mele premisele sau chiar preţul de cumpărare al jertfelor patriotice deja aduse, că acum, când fiecare provenienţă poate fi luată drept o recunoştinţă meritată ulterior, că acum a sosit timpul faptelor pentru noi, anteluptătorii păcii şi ai concordiei între naţionalităţi. Mie mi se impune iniţiativa şi răspun-derea. Le iau asupră-mi, în conştiinţa că trăim momente istorice, a căror atmosferă înfierbântată topeşte metale reci şi tari, făurind din ele un element nou, puternic, şi mai nobil...”

A doua zi, în doar 14 rânduri, Mitropolitul Ioan Meţianu îi scria, între altele, din Sibiu: „Excelenţa Voastră! Ilustre Domnule Conte! (...) Recunoaşterea şi simpatia Excelenţei Voastre pentru poporul român, care a dat din zile de grea încercare dovezi atât de strălucite despre credinţa sa către rege şi patrie, stârneşte un ecou viu în sufletul meu. La opera nobilă, care doreşte să cultive şi să asigure concordia şi armonia sufletelor, întind bucuros mâna mea de ajutor, în speranţa că această operă va aduce roade bogate şi va pune, cu ajutorul lui Dumnezeu, fundamentul unui viitor mai frumos şi mai fericit...”

Câtă umilire! Care era, de fapt, adevăratul Tisza? Cel din această atât de elegantă scrisoare, sau cel care era gata să omoare

327

Page 88:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

vreo trei milioane de „valahi”, pentru triumful lozincii „Ungaria, stat naţional şi unitar”? Sau, poate, cel care, într-o zi, pe culoarele Parlamentului de pe malul Dunării, şi-a zburat creierii?!

Numai că, de fapt, promisiunile disperate ale lui Pişta Tisza erau departe de cele ale lui Kossuth, făcute în 1849, prin Legea naţionalităţilor. Acesta a fost şi punctul de vedere al lui Ioan Ciordaş, exprimat în şedinţa congregaţiei judeţene. Românii nu cereau privilegii! Pretindeau drepturi egale. Atât! Iar Tisza, nici în mieroasa scrisoare nu se gândea să dea dreptul românilor, ca în Liceul din Beiuş, să se predea în limba română, aşa cum prevedea Constituţia din 4 martie 1849, cum, de fapt, a fost chiar până în 1888, când s-a întâmplat incidentul cu steagul unguresc.

Lui, orădeanului Pişta Tisza, care „o rupea” cât de cât şi pe româneşte, nu-i era străină nici drama sârbilor. Poate şi mitropolitului acestora i-o fi trimis o atât de tulburătoare scrisoare, ca mântuire, cu vreo patru ani înaintea nefericitului sfârşit. Ţinta de bază a omorurilor ungureşti au fost intelectualii, preoţii şi dascălii. Oameni care formau şi stăpâneau suflete. Şi asta o ştiau bine şi soldaţii unguri. Ce scene înspăimântătoare... Ei, jandarmii şi honvezii unguri, ştiau bine psiho-logia războinicului victorios. Oriunde prindeau un preot ori învăţător, soldaţii le aruncau căpăstrul în cap şi-l agăţau apoi de crengile copacilor cei mai apropiaţi. Venea apoi clipa fotografiei... Era documentul „vitejiei”. Ea colinda apoi prin Ardeal, ea era şi „dovada”, în dosul frontului. Era, evident, şi un avertisment grav pentru români: „dacă veţi intra în război, ca ei veţi ajunge!”.... Sub ştreang! Scene sinistre. Orori care aminteau de Revoluţia din 1848/1849, deşi omenirea mai parcursese vreo jumătate de veac spre civilizaţie...

Cam la fel pătimeau şi românii. Erau destule spânzurători şi pentru ei. La fel şi pentru „jidani”... Procedura era standard. Pentru vina de a fi neunguri şi pentru opoziţia de a se unguriza, oamenii aceştia erau prinşi, puşi sub ştreang şi fotografiaţi în diferite faze. Când încă mai gemeau, implorând dreptul la viaţă, când îşi pierdeau suflarea, apoi, când „jocul” era încheiat. Era o specialitate a honvezilor, dar şi a jandarmilor cu pene de cocoş. În „Zile trăite ”, episcopul Roman Ciorogariu ne-a lăsat mărturii zguduitoare:

326

Page 89:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

„...Jandarmii, unde vedeau preot român, îşi schimbau privirile cu un rânjet diabolic, ce însemna „al meu eşti şi tu!”... Unul dintre ai noştri a ascultat, în gara din Săvârşin, următorul dialog dintre doi jandarmi:

- Ştii tu ce este cel mai mare deliciu?- Ce?- Să spinteci cu baioneta o valahă gravidă!”...Şi, de fapt, nu era doar o dorinţă sadică. Pe peronul gării din

Săvârşin, o ţărancă aştepta cu emoţie trenul care s-o ducă spre casă, unde, în câteva zile, urma să aducă pe lume primul ei copil. Încă un român... Dacă cei doi n-ar fi luat încă două vieţi. Cu baionetele!

Era crimă să aduci pe lume şi-un copil! Tot crimă era ca doi preoţi, unul ungur şi altul român, să se salute. Era un fel de trădare de patrie, care urma a fi pedepsită chiar de Tribunalul Marţial! Câte scene n-a trăit „Cetatea” din Arad! Aici era „Tribunalul”, şi tot aici se făceau execuţiile... Bieţii sârbi! Au fost mii de suflete cărora acolo, prin nesfârşitele labirinturi ale beciurilor, le-au putrezit oasele, dacă nu le erau aruncate cadavrele în apele Mureşului. Acolo, în subsolurile acelea întunecate, era, mai ales, lagărul sârbilor, al românilor, al slovacilor, toţi consideraţi duşmani de moarte ai regatului ungar. Acolo, pe „bulevardele” de sub „Cetate”, doar cu şobolanii se-ntâlneau, iar paturi le era mucegaiul crescut de veacuri. Mâncarea, erau lături cu măruntaie stricate de animale. Tifos exantematic... Şi câte 60-70 de oameni pe zi îşi găseau „liniştea” definitivă a vieţii. Când nu mai suportau durerile, se aşezau în genunchi, şi-i rugau pe soldaţii unguri să-i împuşte, dar ordinul era altul. Sadic! Să sfârşească în suferinţe...

*

...Am fost la Arad, în Cetate. Nu mai e de mult închisoare. E iarăşi unitate militară. O cazarmă-simbol. Două batalioane prietene. Unul românesc, altul unguresc. Şi chiar nu se războiesc! De prin 2001, când s-a bătut moneda reconcilierii, se pregătesc împreună şi chiar se întrec... S-au scris însă cărţi şi au rămas. „Arhivele” din Arad au scos albume cu documente, ce merită mai

327

Page 90:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

mult cercetate. Sunt veritabile comori, la ctitorirea cărora a pus suflet şi trudă şi profesorul Eugeniu Criste, sub ascultarea şi îngrijirea căruia se află de bună vreme o adevărată istorie a naşterii României Mari...

Panică mare la Arad... Cine putea opri tifosul exantematic, măcar la porţile Cetăţii? Sau, ale „Garnizoanei” Arad, care tot acolo îşi avea sediul. O boală gravă, care n-a venit din senin. Ba chiar au provocat-o unii... Un evreu, Hegedűs Ede, comandantul „Pieţei”, a fost găsit vinovat de otrăvire a soldaţilor întemniţaţi, în urma unui proces în care avocatul Ştefan Cicio Pop şi-a asumat misiunea de fi apărătorul muribunzilor. S-a implicat în ajutorarea acestor oameni şi directorul „Preparandiei” din Arad, părintele Roman Ciorogariu... În cartea sa „Zile trăite ”, povesteşte un caz cutremurător: la Arad, era aşteptat să sosească, de la Timişoara, un convoi de vreo 2000 de prizonieri sârbi. Era un ger cumplit. Oamenii erau înfometaţi şi erau mânaţi pe şosea ca turmele de oi spre zonele de transhumanţă. Care unde cădea, acolo rămânea, aruncat în şanţurile de pe marginea şoselei Timişoara-Arad, până la topirea zăpezilor... Cine erau, de fapt, aceşti... „sârbi”? „I-am vizitat într-un spital, unde aveam intrare – povesteşte viitorul Episcop al Oradiei, preotul Roman Ciorogariu. Între ei, erau şi români din Timoc... Vorbeau o românească curată. I-am mângâiat cum am ştiut, şi le-am dat cărţi de rugăciuni. Nu cunoşteau litera latină, căci şcoala lor e sârbească, dar vorbesc româneşte în casă...”

E aproape de necrezut. Şef al serviciului sanitar peste „Garnizoana Arad” era un... sârb renegat. Colonelul Todorovics! Era atât de pornit împotriva sârbilor din stirpea lui, încât nu se sfia să afirme public că „aceşti câini de sârbi trebuie extirpaţi, că până atunci, nu-i pace în Europa!”... Şi o spunea în gura mare, să audă „şefii” unguri, spre a-l avea în vederea la accesul spre cele mai importante demnităţi ale „rasei superioare”... O cale pe care goneau nebuneşte şi o mână de trădători ai neamului românesc, între care şi-au cucerit ranguri făgărăşanul Ioan Czecz, ajuns mâna dreaptă a generalului-mercenar polonez Jósef Bem, pe-aproape de maiorul Sándor Petőfi (dublu trădător: slovac după mamă, sârb - Petrovici - după tată. El, ungur sadea. Mare poet, dar, din păcate, şi mai mare

326

Page 91:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

şovin. Criminal!) şi de ruteanul Pál Fejer (rebotezat... Vasvári Pál!). O categorie a dezonoarei, spre care s-au târât şi alte „caricaturi umane”, precum românul renegat Josika Miklós (baron, născut la Turda, participant la războaiele napoleoniene, întemeietor al romanului naţional ungar, emigrant în Belgia, mort la Dresda şi reînmormântat la Cluj, în 1894, în pline pregătiri pentru sărbătorirea Mileniului descălecatului unguresc, în anul 1896. Atunci când, după lunga călătorie, cei circa 20.000 de călăreţi, plecaţi de undeva din Mongolia de azi, s-au aşezat în mănoasa Câmpie a Pannoniei), Béla Pituk (autor, între alte „isprăvi”, al broşurii „Despre cei 24.000 de unguri neaoşi, românizaţi în t impuri le prezente, în mij locul ţări i ” [!?!]. Am trăit să citesc şi astfel de enormităţi, debitate doar dintr-un ciudat spirit de răzbunare pe un episcop român, care l-a pedepsit!), Sigismund Pop (tot preot român ortodox. Pentru el, marii duşmani ai ungurilor erau... sârbii şi croaţii! Carlowitz-ul distribuia rangurile popeşti. Şi asta îl durea. El voia „alianţă” cu... ungurii!). Nici locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, nu trebuie uitat. Şi el, şi odrasla prim-ministrului Dimitrie Sturza, colonelul Alexandru Sturza, ginere al germanofilului Petre Carp, aveau alte raţiuni în stabilirea Aliaţilor, trădându-şi neamul, la Mărăşti, în 1917... Dar în capu’ lui Gheorghe Bertsey, român renegat, ce-o fi fost? El, tot român renegat, vedea în înfiinţarea unor episcopii pentru românii ortodocşi şi greco-catolici - la Eperjes, Munkaci, Oradea, Gherla ş.a. - perspectiva de suprimare a autonomiilor bisericilor româneşti, a şcolilor confesionale şi, bineînţeles, a ajutorului de stat acordat preoţilor români. Evident, glasul lui s-a auzit unde trebuia, iar statutul lui, de susţinător al cauzei ungureşti, trebuie să-i fi adus o pâine pe măsură.

Să-şi găsească loc printre aceste nume şi... Matei Corvin? Poate... Cel puţin pentru purtarea sa faţă de Ştefan cel Mare, sau Vlad Ţepeş, şi spre pedepsirea nechibzuinţei de a provoca lupta de la Baia, în decembrie 1457, când n-a lipsit mult să-şi piardă chiar viaţa! Macedo-românul Deák Ferenc a dus altfel de bătălii. Când românii din Ardeal şi Banat se zbăteau pentru o lege a naţionalităţilor, şi cereau ca membrii comisiei desemnate s-o elaboreze să fie aleşi

327

Page 92:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

proporţional cu populaţia diferitelor naţionalităţi, el s-a opus. Argumentul? Cum că acea „Comisie” trebuie să reprezinte „ţara” întreagă, şi nu naţionalităţile luate separat! Şi mai accentua: „toţi cetăţenii erau membri ai unei singure naţiuni politice!”... Şubredă logică, dar aplaudată de „singura naţiune politică”, în care reuşise şi el să ajungă!

Sunt şi azi destui Ioan Czecz, Bela Pituk, Sigismund Pop sau Moldovani, dar poartă alte nume, în concordanţă cu... Mileniul III: Smaranda Enache (a candidat la Primăria Clujului în anul 2004 şi a obţinut vreo 35 din cele aproape 300.000 de voturi ale clujenilor!), Octavian Buracu (ce nu face omu’ în numele unei mari iubiri!), un „oarecare” Filipescu, ştiutor în trasu’ clopotelor pe la Budapesta, în compania unui doctor ce poartă numele Ion Vianu, a unor reprezentanţi ai unor personalităţi care trăiau pe-atunci la Paris sau la Londra, sau, mai pe-aproape, în Elveţia. Ei nu voiau să-şi şifoneze nici numele, nici rangurile, inclusiv pe cel de fost… rege al României, motiv pentru care, au trimis la Budapesta... „reprezentanţi”. Ei au semnat un act în iunie 1989 care nu poate fi definit decât... trădare! Când au văzut proporţiile gafei, toţi şi-au negat semnăturile! Tardiv...

E lungă lista aceasta a dezonoarei, de pe care nu pot lipsi nici nişte foşti prim-miniştri, pentru trădările pe care le-au aşezat în cârca românilor. Un monument hidos, care să le amintească în fiecare clipă românilor de cei 40.000 de ardeleni ucişi de o parte a celor 13 generali unguri în anii 1848-1849, sau dureroasa jefuire de către unguri a „Moştenirii Gojdu” acceptată cu acordul condamnabil al unui guvern corupt! Şi, de-ar fi doar atât… Ca să nu mai amintim despre „căptuşirea”, şi pe faţă, şi pe dos, a fiecărei „crenguţe” guvernamentale, cu personaje purtând nume exotice, care au dansat în voie pe harta României.

Cei „13 generali unguri”? A fost o altă tragedie multinaţională. Erau câte 3 germani şi tot atâţia unguri, câte 2 armeni şi austrieci şi câte un slovac, croat şi sârb. A curs sânge, iar locul execuţiilor de la Arad l-a ales Viena. Nu românii din Ardeal. O armată cu comandă… multinaţională. Mercenari!... Finalul era dinainte anunţat. Generalul Anton Puchner, în vârstă, era depăşit de evenimente, în vreme ce

326

Page 93:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

ungurii, zburdau. Era filomaghiar… De români, i-a fost frică. S-a speriat de… „Daco-Romania”. De unirea celor trei ţări… N-a priceput că românii nu puteau fi ca ungurii, care voiau, cu orice preţ… „uniunea”. Acel tragic punct „12”, prevăzut în „Proclamaţiile” de la Pojon (azi Bratislava) şi Pesta. Era 15 martie 1848. O hotărâre a Dietei din 30 mai 1848, pe care românii au respins-o ferm, în adunările de la Blaj. A fost un protest cât se poate de ferm. La 4 martie 1849, la Olműtz, „Uniunea” era, într-un fel, anulată… Pentru doar 19 ani, până în 1867!

Ungurii aveau destule motive „să curteze” Ardealul, ca pe cel mai scump lucru de pe suprafaţa pământului. Funcţionau peste 300 de manufacturi, s-au dezvoltat bănci şi case de economii puternice, comerţul avea largi pieţe în Moldova şi Ţara Românească, unde se exportau hârtie, textile, articole de pielărie... Valoarea exporturilor se ridica la trei milioane de florini, iar importurile depăşeau patru milioane de florini. Mineritul anunţa producţii de aur, argint, fier, plumb şi aramă în creştere spectaculoasă. Se extrăgeau până la 18 măji de aur, iar argint până la 29, 60.000 de măji de fier, 1.634 de aramă, 28 de sulf. Sarea putea asigura consumul Europei pentru cine ştie câte mii de ani... Pe seama Ardealului se făceau planuri mari, mereu „deranjate” însă de români. Ştiau bine însă şi adevărurile statistice, net dominate de români: 1766 (58,9 români - 27,5 unguri); 1773 (63,5 - 24,2); 1786 (49,7 - 30,5); 1794 (50,4 - 33); 1844 (60,1 - 28,6); 1850/1851 (59,2 - 25,9) (conform „Kurze Geschichte Siebenbűrgens ”, Budapesta 1990, Harald Roth – „Mică istorie a Transilvaniei ”, Ed. Pro Europa, Tg. Mureş, 2006). A doua cifră se referă la ponderea populaţiei ungureşti cu secui cu tot.

Atunci, în 1849, speranţele ungureşti încep să se macine. Cei doi împăraţi, Nicolae I al Rusiei şi Franz Joseph al Austriei, îşi vor da mâna, spre a-şi salva tronurile. „Focul” din Ardeal trebuia stins. Frica era mare; era în fierbere Polonia. Cu orice preţ... „Tribunalele de sânge” continuau cu înverşunare şi sete asasinatele, decimând populaţia românească. Lângă armată, erau şi detaşamentele de voluntari unguri, avându-l între marii „eroi” pe des-pomenitul... Pál Vasvári. Şi cum împăraţii s-au înţeles, trupele ruseşti, care erau deja

327

Page 94:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

staţionate în Moldova, Ucraina şi Ţara Românească, au pornit-o, cu vreo 200.000 de oşteni, spre Ardeal, pătrunzând prin toate trecătorile Carpaţilor, inclusiv dinspre Munkaci. Ce au găsit ruşii? Dezastru! Genocid unguresc împotriva românilor şi saşilor... Cât despre organizarea militară, aprecierea generalului rus Ivan Paskievici n-a lăsat loc altor comentarii: „Numai un general am aflat în ţară, pe Iancu!”... Ardealul era teatru de luptă. Bem, numit de către Kossuth la 1 decembrie 1848 comandant al armatei ungare, îşi completează şi mobilizează trupele, hotărât să-l învingă pe generalul Anton Puchner. Bătălia pentru Ciucea-Cluj, pentru Zarand, pentru Sibiu, asediul Cetăţii Alba Iulia... Gărzile naţionale ale românilor, cu 5.890 de luptători, conduşi de Atanasie Moţ Dâmbul, apără Ţara Chioarului şi a Lăpuşului, în faţa înaintării gărzilor ungureşti şi a formaţiilor militare comandate de Teleki şi Katona.

...Vin zile grele pentru Bem şi oastea lui. Pierde bătăliile de la Sibiu, de unde şi „româno-secuiul” Ion Czecz scapă cu greu, fugind. În 4 februarie 1849 pierde şi bătălia de la Ocna Sibiului. Românii refuză să fie încorporaţi în armata ungurească. Cresc nemulţumirile ortodocşilor, presaţi să devină... greco-catolici, iar aceştia să se înroleze, după vrerea Vienei, în „oastea”... romano-catolică! Îngrozi-toarea joacă „de-a sufletele” şi câte nu mai are de spus arhiva Mitropoliei din Carloviţ, din vremea când imperiul bicefal a rupt brutal, pentru multe decenii, legăturile românilor ortodocşi din Ardeal, cu episcopiile de la Râmnic şi Buzău! Dar şi cu Târgoviştea... Un păienjeniş, la descifrarea căruia, peste ani, a lucrat, nu fără sacrificii, şi istoricul Silviu Dragomir, care s-a mutat, de la Liceul din Blaj, la cel din Novisad, pentru a învăţa sârbeşte. Aşa a ajuns să aducă în ţară, de la Carloviţ, documentele privind lupta îndârjită a românilor ardeleni din secolul al XVIII-lea, împotriva tendinţelor habsburgice de a realiza, prin prozelitism religios, dezbinarea sufletească între români. Chiar dacă uităm, avem nu doar dreptul să ştim de unde venim, ci şi să căutăm adevărurile!

Dar lupta lui Andrei Şaguna? N-are oare deplină justificare apelul disperat, lansat către armata celei mai mari ţări ortodoxe din lume, atunci când ortodocşii români din Ardeal erau pur şi simplu linşaţi? Mai ales că armatele ruseşti nici nu erau prea departe de

326

Page 95:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

porţile Braşovului sau ale Sibiului. Ameţiţi de propaganda Pestei, secuii continuau să creadă în principiul „neintervenţiunii”, în sensul că „muscalii nu vor cuteza să treacă vreodată de fruntarie, căci atunci ar fi vai de ei”. Dar intervenţia n-o doreau doar românii. O ceruseră chiar şi magnaţii unguri, între care şi marele lor patriot, Mikó Imre... Ştiu secuii chestiunea aceasta. Or fi citit documentul scris de mâna lui Mikó Imre?

În 4 februarie, zburdau cazacii generalului rus Engelhart prin Braşov. Trupele colonelului Skariatin ajung în aceeaşi zi la Sibiu. Generalul Bem continuă să piardă bătălie după bătălie. La 4 februarie, armata ungurească e înfrântă de generalul Puchner a doua oară, de data aceasta la Ocna Sibiului. Bumbăciţi, ungurii lui Bem fug spre Orăştie. Altă ciocnire cu „imperialii”, la care, un glonţ răzleţ, retează degetul mijlociu al generalului-mercenar polonez. Un accident care îl obligă să plece la Spitalul din Deva pentru a se trata. A doua zi, în 8 februarie 1849, începe încă o bătălie decisivă austriaco-ungară. Sau, mai corect, între armata austro-română şi cea ungurească, la Podul de la Simeria („Piski”). Un pod peste râul Strei... O bătălie extrem de sângeroasă, pe care generalul Bem o considera vitală, adresându-se astfel armatei sale: „Pierzând Podul de la Simeria, este pierdută Transilvania!”...

Să fie chiar atât de vitală bătălia pentru un pod, în lupta pentru Ardeal? Oricum, „efectul Bem” s-a transmis: lupta trebuie câştigată! Podul? Era din lemn, avea 20 de stânjeni lungime, foarte lat, despărţit în două benzi, printr-un perete de scândură, pentru căruţele care vin dintr-o parte şi alta. De-o parte şi de alta, coline. Lângă el, o cârciumă. La o distanţă mai mare, sătuleţul Spini, numit şi Podu. Dincolo de râu, alt sat: Dedaciu. Sau, cum i se spune, Biscaria, unde era reşedinţa grofilor Kun. Sate cu până la vreo 800 de suflete. Mici, dar multe... Locul crâncenei bătălii, Simeria Veche, să tot fi avut vreo 400 de suflete şi era la vreo 2-300 de paşi de vărsarea Streiului în Mureş... Simeria era-n flăcări. Podul e acoperit de morţi. După un timp, măcelul reîncepe. Ostaşii regimentelor „Carol Ferdinand” şi „Bianchi” se năpustesc asupra unui tun de „6”, pe care ungurii voiau să-l descarce în ei. Îl capturează şi-l iau cu ei, dar numai după ce i-au împrăştiat pe insurgenţii care-l apăraseră...

327

Page 96:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Măcel fioros !... Un călăreţ ungur, care privea înmărmurit acea scenă, e întrebat de căpitanul Polovina, comandant al unei jumătăţi din batalionul „Bianchi”... „Cine e?” A răspuns ferm: „Eu sunt Bem!”. La care, fără ezitare, căpitanul i-a spus că... „eşti prizonierul meu”. Dezmeticit, „călăreţul”, întorcându-se fulgerător, a luat-o la fugă. N-a fost generalul Bem, ci... baronul Kemeny! După miezul nopţii, pe la 3 şi jumătate, insurgenţii au fost aruncaţi peste pod şi fugăriţi până în satul Dedaciu (Biscaria), unde Bem avusese rezerva compusă mai ales din secui.

Doar puţini unguri mai vor să audă de generalul Bem şi planurile lui. Austriecii ţin cu românii. Ei au recunoscut încă din 12 ianuarie 1849 administraţia românească la Hunedoara: Petre Demian, Dimi George, Cini Mihai, Anton Grigorescu, Aron Crainic, George Tăbăcariu, Ioan Pop, Mărcuţ Popescu, Nicolae Solomon. Ei au şi jurat că vor lucra pe „temeiul dreptăţii, frăţiei şi egalităţii”... O administraţie primită cu entuziasm în toate părţile. Şi la Măţeşti, şi la Clopotiva, şi la adunarea de la Râu Alb. Peste tot. Venise vremea dreptăţii şi pentru români! Se credea în victorie... chiar dacă în toamna lui 1849 vor fi şi ei dezarmaţi... Iar apoi, o propagandă mincinoasă a ungurilor, se va ocupa vreo 2-3 ani de dezinformarea autorităţilor de la Viena...

„Uniune sau moarte!”

Fug cu gândurile în vremurile acelea... Naţia românească nu exista. Erau doar „trei popoare”, „marile naţiuni”, care făceau legea pe spinarea românilor. Ungurii, secuii şi saşii. Adică, nobilimea şi elitele. Celebra asociere antiromânească „Unio Trium Nationum”... Atât! Fie-i amintirea sfântă lui Avram Iancu. Lui şi celor care, chiar cu sacrificiul vieţii, au bătut cu pumnul până şi-n masa împăratului, pentru a se face dreptate românilor. În ’48, la Revoluţie, ungurii voiau dreptate doar pentru ei. Se săturaseră de „jugul” Vienei şi voiau să fie liberi, dar să mute „jugul” Vienei la Budapesta, peste români, slovaci,

326

Page 97:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

croaţi, sârbi, ruteni, saşi, evrei, ţigani şi secui. Să aibă propriile slugi... Un statut pe care bieţii secui îl îndurau cu stoicism şi cu totală aplecare, ca şi o parte bună a ungurilor iobăgiţi. Ei slujeau cu total devotament idealurile lui Arpad, uitându-l definitiv pe marele lor Attila... Atunci, din frământările românilor, s-a născut Oastea lui Iancu. Lângă el, s-au adunat marii bărbaţi ai Ardealului: Simion Bărnuţiu, Axente Sever, Ioan Buteanu, Constantin Romanu-Vivu, Simion Balint... Şi câtă dreptate avea Cserei Mihály: „(...) Învaţă Transilvanie, învaţă, nu te însoţi cu Ungaria, pentru că păsatul unguresc adeseori ţi-a ars gura, şi totuşi nu ai ştiut trage învăţătură”...

Nici că se poate mai clar, iar afirmaţia aparţine unui istoric ungur! Ştia bine şi Episcopul Andrei Şaguna ce-avea să vină, dar a bătut zadarnic drumurile la împărat, fie la Innsbruck, fie la Olműtz (Olomouc, în Boemia, pe Morava, aproape de Brno). Şi Ferdinand al V-lea, dar şi noul împărat Francisc Iosif I (1848-1916) au privit cu aceeaşi nepăsare cererile românilor, care, în cele două audienţe, din ianuarie şi februarie 1849, erau extrem de ferme: românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, aflaţi în „Imperiu”, cereau să se constituie într-o singură naţiune independentă, cu administraţie naţională şi autonomă. Nu doar că n-a dat curs nici acestei cereri îndreptăţite, dar s-a grăbit, sub presiunea şi şantajul Ungariei, să legifereze hotărârea Dietei din 29 mai 1848 (constituită ilegal, fără să fie ales niciun singur deputat român!?) privind anexarea Ardealului. Fără să ţină cont de Hotărârea Adunării Naţionale a Românilor de la Blaj, din mai 1848! Un „târg” ruşinos, făcut de Austria... Avea să vină apoi explozia lozincii „Unire sau moarte!”. Iar „bilanţul” e ştiut. Armata lui Kossuth a ucis patru prefecţi români, 10 tribuni, aproape 100 de centurioni şi peste 100 de preoţi şi protopopi. Toţi împuşcaţi sau spânzuraţi de revoluţionarii unguri... Apoi, cei peste 40.000 de ţărani români, asasinaţi în chinuri cumplite, unii trecuţi prin judecata sumară a „tribunalelor statariale”. La jertfele umane, se adaugă şi cele 300 de sate arse sau distruse.

Acesta este contextul în care, pe marea scenă a Ardealului, se desfăşurau, de fapt, trei revoluţii. A românilor, a saşilor, şi extensia

327

Page 98:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

celei din Ungaria... Şi dacă prima anexare n-a devenit niciodată efectivă, ea avea să se-ntâmple în 1867, tot cu trădarea şi complicitatea Vienei, prin agresivul pact dualist. E o oglindă a timpului, prin care vedem şi înţelegem mai bine gestul lui Avram Iancu de a nu-l întâlni, în 1853, la Câmpeni, pe împărat!

Începutul sfârşitului

...Unde o fi oare mormântul mercenarului Iosif Bem? I-o duce cineva o floare? O fi-nţeles ceva din zbuciumul românilor? L-o fi înrăit glonţul românesc, a cărui ţintă a fost chiar degetul său mijlociu? L-o fi pomenit atunci pe comandantul suprem al oştirii românilor, Avram Iancu? S-o fi întrebat de ce românii, un popor ortodox, n-au episcopi din neamul lor, numiţi la Carloviţ şi doar „importaţi” din Serbia? Dar câte enigme n-ar fi de dezlegat! La 54 de ani, polonezul, care luptase şi la Viena, îşi trăda ţara, pentru care luptase, ca general, în revoluţia din 1830-1831... Care a fost preţul trădării? Adică, „momeala” lui Kossuth în ce consta?... Aşa, ca între trădători de neam. Cât vă revenea din bogăţiile Ardealului, generale? Oricum, era o miză mare! Pentru asta v-aţi chinuit să „cumpăraţi” şi... români! Să-i îmbrăcaţi în haine ungureşti şi să „toarne” totul... Trebuie să fi reuşit, că sunt şi unii dispuşi să trădeze. Pe mitropolitul Vasile Mangra, l-aţi „cumpărat”, spre amurg, pătându-şi şi în acest fel demnitatea. Nici aici n-aţi scăpat încă de „mâna lungă” a lui Iancu. Oricum, prefectul de Hunedoara, Nicolae Solomon, nu era de „cumpărat”. Aţi dat-o greş... Bătălia de la „Podul Simeria” v-a cam dat peste cap eroismul. V-a bătut măr Bem, dar, să nu uitaţi că lângă el a fost şi oastea lui Nicolae Solomon, prefectul lui Avram Iancu în zonă... V-a mai lăsat doar cu o mână de oameni. Unii zic că aţi avut spre 700 de morţi şi răniţi. Alţii susţin că v-au văzut pe pod, alături de Farkas Kemeny, plângând şi strigând cam aşa: „Nu fugi, ungure! Nu fugi ungure! Cu podul, pierdem Patria... Eu trebuie să-l apăr, că dacă nu, pier şi eu!”

326

Page 99:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Pe-acolo era şi româno-secuiul nostru, Ion Czecz, fiu de grănicer din Săsciori, de lângă Făgăraş. Cel care, după dezastrul de la Albeşti, a luat drumul străinătăţii, ajungând chiar şef al Marelui Stat Major al Armatei Argentinei! S-a discutat mult şi despre emisarii pe care i-aţi trimis spre căpitanul Herle. Ştiaţi câte ceva despre vitejia lui, dar habar n-aveaţi că omul acela, crescut într-o casă de ţărani români, nu e-n stare de un aşa gest. Era 8 februarie 1849... El a descărcat puştile în escadroanele de husari, „betonând” „Podul” cu cadavre, care pluteau în bălţi de sânge, care îşi căutau vad spre Strei... Şi la ce bun toate aceste suflete ucise?

N-aţi apucat, generale-mercenar, să citiţi „cronica” acelor evenimente, scrisă de preotul Nistor Socaci din Biscaria. Azi, în Mileniul III, „Podul” care v-a adus începutul marii nenorociri, nu mai există. „Crâşma” de lângă el, da. Satul Biscaria a fost înghiţit de „Pişki”, cum îi ziceau ungurii colonizaţi pe-acolo, devenind stradă componentă a Simeriei... Cam aşa povesteşte popa Nistor Socaci, care a urmărit tragedia de pe Dealul Uroiului, unde se refugiase: „Trecerea trupelor ungureşti a dus la noi incendieri şi pustiiri de sate româneşti, printre care Sântuhalm şi Sântandrei. Din faţa năvălitorilor, locuitorii se refugiază pe dealurile din apropiere sau în tufişurile de lângă Mureş. Locuitorii din Biscaria au fugit de mai multe ori peste Mureş, la Uroi...”.

Hei, generale! Ce rău ţi-au făcut preoţii şi învăţătorii români din satele pe unde ai trecut cu armata? Trebuie să fi avut suflet de păgân. Ţi-ai permis să dai poruncă şi preoţilor români să ceară credincioşilor, în biserică, să se supună ordinelor măriei tale. De ce-ai pustiit cu foc satele româneşti? De ce-ai dat poruncă să fie omorâţi oameni nevinovaţi? Şi copii, şi femei, şi bătrâni infirmi. În cronica de-atunci, scrisă de popa Socaci din Biscaria (şi pe el ai vrut să-l omori, criminalule!), se scrie:

„Şi trecând în sus şi-n josDa foc la sate vârtosBa şi oameni au puşcatPe carele i-au aflatŞi copii şi femeiI-a puşcat ca vai de ei”

327

Page 100:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Eşti de tot râsu’, generale! Nicolae Solomon, prefectul Legiunii Hunedoara, n-avea decât vreo 28 de ani când, împreună cu tribunul Hidvegy şi vicetribunul Antonie Grigorescu, au reuşit, în timp record, să-i dezarmeze, cu efectivele pe care le aveau, pe ungurii din zona Hunedoarei, pregătiţi de luptă, împotriva românilor. Pentru asta, se ştie, l-ai admirat, dorindu-l, cred, în dublă ipostază: cea de oştean, dar, mai ales, pe cea de „spion”! Te-ai umilit până a-i promite chiar şi rangul de... general! Iar pe lângă grad, alte mari favoruri. Poate, cine ştie, şi câţiva saci plini cu aur de la... Roşia Montană, sau Baia de Arieş! Şi, ca să se ştie peste milenii ce ţi-a spus acel fecior de ţăran român, când i-ai cerut să-şi vândă sufletul, îmi iau libertatea să fac publică replica lui: „Am scos sabia pentru apărarea tronului, independenţa Ardealului şi fericirea naţiunii române. Nu există comoară pe pământ pentru care aş fi în stare să trădez aspiraţiile neamului meu şi încrederea cu care poporul român ne-a onorat. Român m-am născut şi tot român vreau să mor”...

Împăratul, al cărui tron era hotărât să-l apere, nu i-a promis nimic. Nici cel puţin să-l primească la Viena şi să-i mulţumească. Nici cu generalul Puchner n-a avut vreo înţelegere. Prefectul era omul lui Avram Iancu... El era „generalul” lui Nicu Solomon! Şi, până la urmă, aşa cum au putut, l-au răsplătit românii de la Bucureşti: atunci când tu, mercenarul Bem, ai dat poruncă să fie ucis, muntenii l-au chemat în zonă şi i-au oferit un post de farmacist, la Spitalul „Brâncovenesc”... Şi a trăit acolo până în 1875, când a împlinit 55 de ani. Şi a murit demn, în credinţa strămoşească. Tu, te-ai lepădat şi de credinţă, şi de ţară. Ca şi „şeful” tău, Lajos Kossuth. „Istoria” ta e tipică şi penibilă. Ai fost mercenar la ruşi. Te-ai întors acasă, în Polonia „ta”, te-au dat afară, ai intrat apoi în slujba lui Kossuth, tot ca mercenar. Ca să-ţi salvezi viaţa, ai fugit în Turcia, la Alep. Ţi-ai trădat religia, ai devenit… paşă de Alep, mercenar în slujba turcilor, dar… mahomedan sută la sută. Pe-acolo, şi repede, Cel de Sus, te-a trimis la odihnă. Biografie de înalt trădător de neam!

326

Page 101:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Liniştea dinaintea furtunii de la Albeşti.Asediul Cetăţii Alba Iulia.

„Hârjoneala” Bem-Puchner nici nu putea înceta. Era starea de „normalitate”! Aveau prea multe de împărţit... Puterea, înainte de toate! Braşovul era sub stare de tortură. Cei 26.000 de locuitori, trăiau cu frică şi spaimă că se vor trezi peste ei cu secuii. Ca-n toamna trecută, ’48, când au incendiat şi devastat Feldioara. Era-n mare pericol şi Sibiul. Dar, pentru Dumnezeu, câţi secui să fi fost, că nu e „războiaş”, cât de mic, să n-auzi că şi pe-acolo a ajuns un picior de secui!

După bătălia de la Simeria, care a dat celebritate europeană „Podului” de peste Strei, râul căruia i se atribuie legenda de a fi locul unde şi-a ascuns Decebal comorile, pentru câteva luni, Bem părea a defila liniştit prin Ardeal, evitând însă orice contact cu „imperialii”. Colonelul Carol Urban, comandantul Regimentului de Grăniceri de la Năsăud, e „mâncător de arme, muniţie şi trupe ungureşti”. Cu bagaje cu tot! Şi fără pierderi directe... La Şieu Măgheruş, în 18 februarie, cade capu’ colonelului Riczkó, „creierul” rezistenţei ungureşti de la Ciucea... Bem, e disperat. Războiul parcă nu se mai sfârşeşte. Nu reuşeşte să pătrundă nici în Bistriţa, zonă captivă a colonelului Urban. Şi „hârjoneala” continuă. Ruşii se fac că intră în „joc”, dar trişează. Epidemie! Până nici Urban nu e ocolit de... tifos! Bem, reînvie. Atacă în zona Oşorhei (Tg. Mureş)-Mediaş! Două săptămâni de linişte pentru Bem... Suficiente ca să-şi refacă forţele. Iar e-n pericol Sibiul. Nu prea are cine să-l apere, şi Bem venea vijelios să-l cucerească. Artileria ungurească bombardează masiv oraşul. Panică, frică, dezordine... Comitetul Românesc pentru Pacificaţiune se retrage în grabă la Tălmaciu, pe Valea Oltului. Mor şi „muscalii”, vreo 200. Bem, triumfă! E 11 martie 1849, are vreo 18.000 de ostaşi, între

327

Page 102:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

care şi „juni români”, care n-au apucat să fugă la Iancu, în Apuseni, sau în România şi Bucovina.

Atacurile merg spre generalul austriac Puchner. Bem îl consideră strateg foarte slab! Cu vreo 10.000 de oameni, câţi i-au mai rămas, Puchner fuge pe Valea Oltului, la Rm. Vâlcea. Vreo patru luni de linişte pentru Bem, în Ardeal. Practic, la 21 martie 1849, Austria pierdea Ardealul, cu excepţia Munţilor Apuseni, vreo 7.500 kmp. Mai rezista încă şi Cetatea Alba Iulia, pe care Bem o somează să se predea. Un asediu început la 25 martie 1849, la ora 11, şi încheiat la 25 iulie 1849, noaptea, când trupele ungureşti au început retragerea, în mare grabă, ca urmare a pierderii de către Bem, pe rând, a Sibiului, Mediaşului şi Sighişoarei, Făgăraşului şi Braşovului. Dezastru! Le-a provocat Axente Sever, care a intrat în Cetate cu 700 de lăncieri români şi cu două tunuri de munte, în 17 mai, sub comanda prim-locotenentului Mânzat, pentru a întări apărarea Cetăţii. Trei români răniţi şi-un mort... Ieşirea s-a făcut în noaptea de 26 spre 27 mai, pe o poartă secretă! La 25 iulie, s-a încercat un ultim asediu, dar Cetatea a rezistat. În aceeaşi noapte, la ora 23, a-nceput retragerea. Una sângeroasă: în timpul blocadei, au fost omorâţi 128 de români! Cum Cetatea Alba Iulia a rămas necucerită, ungurii au intrat în degringoladă. Se apropia generalul rus Lűders cu trupele sale. Le-a rămas pentru salvare... fuga.

*

...12 august 1849. Intră în Cetate generalul rus Lüders şi statul său major. Primire entuziastă, ca pentru adevăraţi eliberatori. Ceea ce e pe lângă adevăr. Eroul era, de fapt, Avram Iancu. El şi oştenii lui. Apoi, Axente Sever cu cele două incursiuni de apărare a Cetăţii Alba Iulia, dar şi românii bănăţeni ce s-au luptat aici, ca leii. Ei, moţii, au stăpânit cu fermitate Apusenii şi au rezistat repetatelor asedii din vremea războiului civil.

326

Page 103:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Ultimele bătălii pentru Apuseni

Bem, a-ncercat să facă şi bine, dar nu l-a ascultat nimeni. A dat o „Proclamaţie” de amnistie generală, pentru a se „şterge” fapte trecute, încât, toţi oamenii să fie egali... Era, totuşi, război, iar marele duşman, vulturul bicefal al Imperiului, devenise ţintă generală. Au căzut una după alta stemele Austriei, iar în locul lor se-nălţau, cu aroganţă şi trufie, culorile ungureşti. Era o paradă a orgoliilor... O posibilă monarhie daco-română, sub coroana Austriei? Ce nu era posibil pe-atunci! Ungurii forţau jurământul de fidelitate pe tricolorul roşu-alb-verde. Românii şi saşii aşteptau cu totul alte evoluţii. Nici secuii nu „cântau” cu toţii în acelaşi cor.

„Apusenii” lui Iancu continuă să reziste, deşi atacurile comandate de polonezul Bem sunt tot mai dese şi tot mai agresive. Cu greu poţi găsi o localitate, cât de mică, în care să nu fi curs sânge. Era o Cetate râvnită, dar greu de cucerit. Mai ales că la Câmpeni era sediul „Statului Major” al oştirii lui Avram Iancu. E-n floare spionajul. Kossuth, recurge şi la diversiunea „Dragoş”, deputatul român trimis la Abrud pentru aşa-zisa împăcare cu ungurii... O suită de acţiuni la capătul cărora se voia dezarmarea moţilor şi lichidarea strategului Avram Iancu, a lui Ioan Buteanu, Axente Sever şi Simion Balint. Asta era vrerea lui Kossuth, pe care o transmitea de la Debreţin şi lui Dragoş, dar, cu precădere, lui Emeric Hatvany. Cu mici pauze, asediul Abrudului s-a desfăşurat cu intensitate maximă în primăvara-vara anului 1849: 6-10 mai, 15-19 mai, 8-16 iunie... Trei bătălii care au durat mai bine de trei săptămâni! Zi şi noapte. Fără încetare, ajungându-se până la aprinderea Abrudului!

Cunoscutul istoric clujean dr. Gelu Neamţu, în apogeul unei vieţi închinate istoriei Ardealului, împreună cu un alt istoric preocupat de această temă, dr. Vasile Şt. Tutula, au scos o nouă carte: „Aspecte militare şi pagini memorialistice despre

327

Page 104:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Revoluţia şi Războiul Civil din Transilvania, 1848-1849 ”. Ultima zi a celei de a treia bătălii pentru Abrud, e redată astfel:

„Pe 16 iunie 1849, dimineaţa, în revărsatul zorilor, la Câmpeni, sub conducerea lui Avram Iancu, s-a întrunit un nou Consiliu de Război, «pentru a se consfătui asupra atacului general ce trebuia repetat a doua zi». Acest atac n-a mai fost necesar. Chiar în aceeaşi zi, dimineaţa, Kemény Farkas, care a condus bătălia de nouă zile, începută în 8 iunie, lipsit de provizii, muniţii şi cu moralul trupelor puternic afectat, întrucât nu mai aveau nici ce mânca, aprovizionarea cu alimente de la Brad şi Zarand era complet tăiată de gruparea preotului Simion Groza, a executat un atac spre Zlatna, pentru a ieşi şi scăpa din încercuirea de la Abrud. Kemény «începu pe la 9 marşul, devenit inevitabil încă de trei zile, cu cea mai mare grabă pe şoseaua spre Zlatna». Fugarii, în retragerea lor, au fost ajunşi de buciumeni şi mogoşeni şi loviţi la Valea Cerbului şi Dealul Mare: «Buciumenii au ucis 145 de unguri, capturând două căruţe cu muniţii şi ceva îmbrăcăminte. Şi Simion Groza ajunse o ceată de fugari, lovindu-i cu îndârjire. Astfel se termină lupta de nouă zile cu Kemény. El pierdu peste 500 de morţi, numărul răniţilor este necunoscut, ei au fost încărcaţi pe 60 de care şi transportaţi în diferite spitale ale Ardealului»...

...Şi veneau, veneau, ruşii!

Varşovia, 21-23 mai 1849... Un împărat, Francisc Iosif al Austriei, şi-un ţar, Nicolae I al Rusiei se-nţeleg cum să-şi apere tronurile, ameninţate de „focul” ce a cuprins Europa. Peste vreo 10 zile, vin în Ardeal trupele ruseşti. Generalul Ivan Paskievici aduce 240 de tunuri, generalul Rüdiger 120, generalul Lüders cu 56 de tunuri, 26 batalioane pedestre, 16 escadroane de cavalerie, 18 companii de cazaci de pe Don! Şi „inventarul”, alcătuit cu meticulo-zitate de istoricii Gelu Neamţu şi Vasile Şt. Tutula nu e complet: „Generalul Clam-Gallas, împreună cu armata generalului Puchner,

326

Page 105:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

cu circa 10.000 de oameni şi 33 de tunuri, intra din Oltenia, pe la Rm. Vâlcea, Câineni, spre Boiţa, Sibiu. Din Bucovina, vor intra, pe la Bistriţa, generalii Grotenhjelm şi Pavlov, cu 8 batalioane pedestrime, 6 escadroane călărime, un escadron cazaci şi 24 tunuri. În total, cei doi generali dispuneau de 7.500 de infanterişti şi 1.100 cavalerişti. La acest corp s-au ataşat şi forţele colonelului Urban, cu 2.300 de oameni şi şapte tunuri...”.

Cifre ameţitoare. Aproape 50.000 de oameni şi 131 de tunuri. Să-i tot compătimeşti pe unguri, dar şi-au găsit ce tot căutau. Ruşii defilează pur şi simplu. Prima luptă, la Predeal şi Timiş, a fost şi prima înfrângere a ungurilor. Urmează cele de la Chichiş, Ozun, Tg. Secuiesc, Sf. Gheorghe. La Tg. Secuiesc, le distrug Fabrica de praf de puşcă şi le iau tunurile şi muniţia. E-n zonă şi generalul rus Engelhart, cu 1.500 de oameni şi şapte tunuri.

Bem e disperat. Pierde bătălie după bătălie. Îi atacă pe ruşi la Oituz şi de aici înaintează spre Oneşti. Cad Miercurea Ciuc, Bixadul, Tg. Mureş... Mulţi secui dezertează. Bem pleacă la Oradea să se consulte cu „şefu”, Kossuth. Se-ntoarce şi continuă luptele în apropierea Bistriţei. La 28 iulie, era din nou la Tg. Mureş... Spre el, curg doar veşti proaste. De o săptămână, generalul rus Lűders era stăpânul Sibiului, dar a aflat şi un alt demers care l-a speriat: trupele ruseşti se pregăteau să ocupe chiar Pesta, iar Kossuth şi guvernul erau nevoiţi să se retragă la Seghedin. Bem se agită să-şi salveze pielea. Secuii continuă să-l părăsească. Îşi dă seama că e încercuit din toate părţile, iar Lűders, după ocuparea Sighişoarei, pleacă după Bem, să-l pedepsească. Era 31 iulie 1849... Albeşti, lângă Sighişoara, o luncă lată de vreo 2.500-3.000 de paşi, mărginită la nord de dealurile împădurite ale Târnavei. Aici s-a dat celebra bătălie. Ungurii au venit dinspre Cristuru Secuiesc, iar ruşii dinspre Sighişoara... Început dramatic! O schijă îl răneşte grav pe generalul rus Skariatin. Moare! După patru ore, Bem încă rezista, dar, încet-încet, trupele lui sunt decimate. Se numără morţii: 1.300 de unguri şi secui, 44 de ruşi... Cazacii pleacă în urmărirea lui Bem. Îi capturează trăsura, corespondenţa şi tot ce-avea... Scapă, târându-se printre stufărişul unei bălţi de lângă drumul ce ducea spre Cristur. Cu cei câteva sute de luptători care i-au mai rămas credincioşi, în noaptea

327

Page 106:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

spre 1 august, fuge la Tg. Mureş, iar de aici, adunând în grabă o oaste şi 20 de tunuri, disperat, îi vine ideea să atace din nou Sibiul. Şi chiar reuşeşte să-l stăpânească vreo 12 ore... Lüders e după el şi-l goneşte spre Sebeş. Se-ndreaptă spre Timişoara, dar lângă Şibot, aproape de Orăştie, pe Câmpul Pâinii, altă luptă crâncenă, în care ungurii lui Bem pierd 1.500 de oameni, morţi şi răniţi. Alţi 2.000, sunt capturaţi de armata imperială habsburgică. Nici „Planul Timişoara” nu reuşeşte: voia s-o ocupe şi să-l izgonească din Banat pe generalul austriac Haynau. A fost din nou învins! Şi-n timp ce generalii ruşi au început să facă ordine în Ardeal, dezarmându-i pe insurgenţi, Kossuth îi preda puterea de stat şi cea militară a Ungariei, generalului Gőrgey. Nu i-a rămas decât să anunţe că Ungaria a capitulat! Era capătul drumului: 11 august 1849. Trecuseră doar 11 zile de la bătălia de la Albeşti. Peste două zile, la 13 august 1849, la Şiria, generalul Gőrgey a depus armele, semnând actul de capitulare, împreună cu generalul Rüdiger, reprezentantul generalului Ivan Paskievici, comandantul suprem. Fericit pentru victorie, acesta îi scria ţarului Nicolae I: „Majestate! Ungaria este culcată la picioarele Majestăţii Voastre!”

După Mohács, a fost a doua mare umilire a Ungariei! Atât de mare, încât ungurii au refuzat ca austriecii să fie de faţă la semnarea „capitulării”! Dar luptele au continuat încă până la începutul lunii octombrie 1849, când a fost dezarmată şi ultima garnizoană, Komárom din Ungaria de Sud, de sub comanda generalului Klapka. Între timp, aghiotantul lui Bem, maiorul Petőfi Sándor, poetul care, conform informaţiilor transmise pe cale orală, ar fi fost omorât cu o furcă metalică, în casa pastorului ungur din Cristur, în timp ce-i viola fata (şi nu împuşcat, ca erou, pe câmpul de luptă, de către cazaci!), zăcea într-o groapă, săpată la Cristur, iar Kossuth, care îl investise pe generalul Gőrgey cu depline puteri militare, şi de şef de stat, împreună cu Battyányi Kázmer, Perczel Mór, Meszáros, Bem şi alţii, au luat drumul Turciei, pe Dunăre. De la Haţeg au luat-o prin „Poarta de Fier” a Transilvaniei, iar de aici pe la Orşova, pe Dunăre, în jos, spre Varna şi apoi spre Turcia. Era 11 august 1849. Bem, a trecut, la începutul lui 1850, la mahomedanism, s-a făcut paşă, a guvernat „Alep”-ul, dar a avut zilele numărate. În

326

Page 107:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

1852, a plecat Dincolo... Kossuth, i-a supravieţuit. El a murit la Torino, în 1894, la 92 de ani, fără a mai călca prin Ungaria sau Transilvania. O vreme, i-a fost interzis accesul, apoi a refuzat el. A revenit, în schimb, fiul său cel mare, care va fi şef de partid şi ministru. Şi generalului Klapka Győrgy i-a supravieţuit. El a murit la 72 de ani, în anul 1892, în Ungaria, unde s-a întors, după reconcilierea austro-ungară, devenind deputat în partidul lui Tisza Kálmán. Şi-a valorificat însă şi harul de om de afaceri, în vremea când se dezvolta economia capitalistă...

Unde eşti, Kossuth?!

Orice s-ar zice, îi „umbla” mintea lui Kossuth! De la Kűthya, din Turcia, unde s-a exilat la început, privea cu îngrijorare şi teamă spre Ungaria şi spre Ardeal. Ştia ce-a lăsat în urma lui. Ştia şi ce l-a dus la dezastru şi demisie... De aceea, după mai bine de un an, frământările asupra problemei naţionale l-au dus la elaborarea unei Constituţii. Un „proiect”... A analizat tot ce-a fost, a modelat „proiectul” tot restul vieţii, dar de murit, tot în exil a murit. La Torino... A trăit însă şi cu mândria de a fi crezut că a elaborat un „proiect” pe care l-a considerat cel mai concret plan unguresc din secolul nouăsprezece, pentru transformarea burghezo-democratică a Ungariei, dar şi „un model” pentru popoarele conlocuitoare sau vecine. Fără a renunţa la ideea sfântă a statului unitar ungar, între frontierele sale „istorice”. Avea în vedere, el, slovacul, răsărit şi dintr-o familie de ţărani, o singură concesie: acordarea autonomiei administrative, până la dreptul de separare de Ungaria, a... Croaţiei. Atât! De federalizare, nici nu voia să audă. Avea însă destule idei liberale: suveranitatea poporului, libertate pentru individ, familie, comitat... Se gândea ca fiecare comună sau judeţ să-şi hotărască ce limbă va folosi, iar şcolile să aibă subordonări după importanţă. Cele primare să aparţină de comune, cele secundare de judeţe, iar cele superioare, de stat. Bisericile? Libertate deplină! Armata? Miliţii

327

Page 108:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

naţionale înarmate, folosite de comune şi judeţe, deosebindu-se după judeţ şi... naţionalitate. Cum vedea Kossuth armata judeţului Bács? Un conglomerat format din unităţi ungare, germane şi sârbeşti, fiecare având propria limbă de comandă, în conformitate cu principiul liberal al votului.

Visa ca „Proiectul” lui să asigure unitatea teritorială, fericirea popoarelor. Când l-a considerat definitivat, s-a adresat naţiunilor subjugate din Ungaria: „Declar în mod deschis, cu toată sinceritatea sentimentelor frăţeşti care trăiesc în mine, că dacă acei concetăţeni ai noştri care au altă limbă decât a noastră, ar avea dorinţe pe care nu le-am cuprins în cercetarea mea atentă, aceasta nu se datorează decât faptului că nu mi-au ajuns la cunoştinţă. Dar, îi rog să fie convinşi concetăţenii noştri că naţiunea ungară a lăsat să cadă în uitare daunele reciproce de odinioară, le întinde o mână frăţească şi nu se împotriveşte nicidecum să le acorde tot ceea ce poate cere fratele de la frate”...

O, biet Kossuth! Prea multe ai uitat! Şi, că te-ai născut într-o familie de ţărani, că tatăl tău era slovac, că te-ai căsătorit cu o fată dintr-o familie de nobili, o nemţoaică, prin care ai parvenit, că ai fost susţinut de Bathyany, care a cheltuit o sumă imensă ca să ajungi în Dietă! Renegat... Acest „drum” te-a împins spre ferocea intoleranţă ce-ai arătat-o, mai ales faţă de români? „Proiectul” tău, să fie semnul că ţi-a venit mintea la cap? Greu de crezut! De ţi-ar fi venit gândurile bune cu vreo trei ani în urmă... Prea repede ai uitat măcelul de la Mihalţ. Chiar, nu-ţi mai aduci aminte? Era 2 iunie 1848, când ai trimis acolo 260 de honvezi. Ţi-e prea scurtă memoria... Tu ai pornit mecanismele „Fabricii de unguri”. Ţi-e ruşine să-ţi aminteşti ce-ai zis? Îţi amintesc eu: „Dacă nu se ungurizează, românii vor fi exterminaţi!” Tu ai lansat cumplita lozincă „Uniune sau moarte!”. Şi, vai, Kossuthe, câte vieţi ai ucis. Tot tu ai ordonat şi măcelul de la Luna, liniştita comună de pe Arieş. Te-ai înfuriat că feciorii români nu voiau să îmbrace hainele armatei tale. Păi cum s-o facă, dacă tu le-ai luat totul? Şi limbă, şi pământ, şi idealuri... Da, le-ai furat şi visele. Le-ai oferit, în schimb, drumul spre moartea existenţei naţionale: „Uniune sau moarte!”... Cum te-a răbdat sufletul să accepţi să fie împuşcat, după o „judecată” penibilă, pastorul sas Stephan Ludwig

326

Page 109:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Roth? De ce-ai ordonat instituirea „Tribunalelor de sânge” în Ardeal? Nu te-ai gândit la urmările lor catastrofale?!

Să te fi deranjat eseul lui despre „Lupta l imbilor în Transilvania ”, pe care l-a publicat în 1842? Aminteşte-ţi: „Domnii din Dieta de la Cluj, au dat poate naştere unei limbi de cancelarie şi acum se bucură de venirea pe lume a pruncului (...) Nu e nevoie de proclamarea vreunei limbi ca limbă naţională, pentru că avem deja o limbă naţională. Ea nu este germana, nici maghiara, ci valaha. Putem noi, naţiunile privilegiate, să ne sucim şi să ne învârtim cât vrem, adevărul acesta este şi nu altul (...) Viaţa însăşi ne prilejuieşte un contact zilnic cu acest popor numeros, ce reprezintă aproape o jumătate din populaţie”... Nu-ţi spun noutăţi, ştiai bine acest adevăr. Şi tot „liberal” te declarai!

Sunt 160 de ani de când, cu voia ta, a fost omorât preotul sas Stephan Ludwig Roth. A fost un savant al vremurilor sale. A fost un vizionar! A fost un Mare Om! N-ai vrut să-l asculţi, aşa cum nu ţi-a păsat nici de bunele gânduri cu care te-a căutat Nicolae Bălcescu, ministrul de externe al Ţării Româneşti. Când ţi-am aflat „Proiectul”, mi-a crescut scârba. Tu, dictatorul-criminal din anii revoluţiei paşoptiste, după ce ţi-ai trădat propria-ţi naţie, se-nvârte în mormânt mama ta, Karolina Webe, luterană-germană, ca şi Stephan Ludwig Roth şi tatăl tău, slovac, după ce ai provocat îngrozitoare măceluri, îmbraci haine de liberal şi te declari cel mai curat om de pe Planetă! Cu siguranţă că Stephan Ludwig Roth nu te-a blestemat, dar execuţia lui, descrisă de un martor ocular, preotul clujean Georg Hintz, e mai mult decât un blestem. Şi pentru tine, şi pentru cei de teapa ta, neuitându-l nici pe comisarul gubernial pentru Transilvania, Csány, care a declarat nevalabilă amnistia faţă de Stephan Ludwig Roth, declarată de generalul Bem, şi a cerut execuţia imediată, spre a-ţi satisface setea de sânge. Era 11 mai 1849. Sus, pe Cetăţuia Clujului, când condamnatul la moarte, pastorul luteran, Stephan Ludwig Roth era escortat spre locul execuţiei, se auzeau, din timp în timp, focuri de armă şi strigăte de durere. Povesteşte preotul Georg Hintz:

„...Auzeam horcăitul de moarte al numeroaselor victime ce fuseseră măcelărite, căzând aici de curând, vaietele şi hohotele

327

Page 110:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

părinţilor, soţiilor şi copiilor ce-şi văzuseră aici fiii, soţii sau taţii sângerând cumplit, zăreau sălbatica mulţime a spectatorilor, năpustindu-se ca o furtună spre noi, abia stăpânindu-se, în aşteptarea cruntului moment, şi mă uitam la victima ce stătea lângă mine, un om ce depăşea, cu siguranţă, prin valoarea sa, toate celelalte victime căzute. M-a cuprins o durere de nespus. Mă simţeam zdrobit. Cu toate acestea, nefericitul meu prieten, direct implicat în acest „spectacol” infernal, stătea atât de liniştit şi de calm în careul militar închis în jurul nostru, de parcă soarta sa ar fi luat o întorsătură favorabilă. Pe drumul încoace, i-am adresat, din când în când, câte un cuvânt cucernic, de îmbărbătare. Am făcut şi acum acest lucru. Mi-a strâns mâna recunoscător şi mi-a întins batista, rugându-mă: «Dragă frate, înmoaie această batistă în sângele inimii mele, după ce voi fi căzut, şi trimite-o fiicei mele mai mari»...

Apoi, s-a cerut tuturor să păstreze linişte şi, stând în faţa noastră, unul dintre judecătorii penali prezenţi a rostit cu voce tare sentinţa, la începutul căreia, nefericitul meu prieten, aflat lângă mine, mi-a şoptit: «Ascultă numai ce însăilare de minciuni!», iar când judecătorul a spus: «Condamnatul a schimbat Sfânta Scriptură cu spada», el mi-a spus: «Nu-i adevărat! N-am pus niciodată mâna pe spadă...». După citirea sentinţei, s-a dus la ofiţerul-comandant şi i s-a adresat cu următoarele cuvinte: «Domnule căpitan, am o dorinţă!... Cer iertare, de dragul copiilor mei!»... Cel căruia îi vorbise, răspunse emoţionat: «Nu am căderea de a ierta!»...

A îngenunchiat, a mai spus o dată «Tatăl Nostru», şi-a luat rămas bun de la părintele Hintz şi de la cei care l-au condus, spre a-i uşura, prin îmbărbătare, sfârşitul, după care i-a spus ofiţerului că e la dispoziţia sa. Un bărbat, s-a apropiat apoi de marele cărturar al Ardealului, prof. dr. Stephan Ludwig Roth, fost rector al Gimnaziului din Mediaş, fost comisar imperial plenipotenţiar, paroh al Bisericii lutherane din Moşna... Voia să-l lege la ochi. A refuzat. După care gloanţele i-au străpuns corpul şi l-au doborât. Peste o săptămână, credincioşii din Moşna şi cei apropiaţi îl înmormântau creştineşte, la Mediaş.

...Şi iar mă gândesc la tine, criminalule Kossuth! De ce nu l-ai salvat nici pe acest Om adevărat? Trebuia să fii tu la Cluj, atunci, în

326

Page 111:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

11 mai 1849, dimineaţa, în faţa Tribunalului, şi să anunţi că ai abrogat ruşinoasa Lege Marţială, că preotul Stephan Ludwig Roth e un Erou al Ardealului, în vreme ce tu, prin tot ce-ai făcut, ar fi trebuit să faci schimb de vieţi. Necondiţionat! Dar n-ai făcut-o! Şi-ai continuat să baţi cărările lumii, „uitând” să mai aşezi câte o floare chiar şi pe mormintele părinţilor tăi, cu rădăcini slovaco-germane, dar nici pe cele ale românilor, cei 40.000 ucişi de armatele tale, din ordinele pe care tu le-ai dat! Ar fi trebuit să te reculegi şi-n Mediaş, la mormântul Eroului Sas, dar să vizitezi şi Monumentul „Stephan Ludwig Roth”, ridicat la 20 mai 1853. În semn de căinţă. Şi tu, dar şi comisarul tău guvernamental, Csányi László, şeful „tribunalelor de sânge”, alt călău, căruia i-ai transmis ordinul de arestare, petrecută chiar în timpul slujbei, în biserica din comuna Moşna. Ai bunul simţ şi spune-le celor care se dau de ceasul morţii să-ţi facă statui, să dea numele tău unor străzi, să „boteze” chiar posturi naţionale de radio, sau să te evoce prin fel de fel de jenante mijloace, să te lase să-ţi vindeci rănile vieţii, să-ţi ispăşeşti pedepsele lui Dumnezeu, pentru tot răul pe care l-ai făcut, sperând să fii, într-o nouă viaţă, omul care să-şi merite şi statui, şi străzi, şi cărţi, şi roluri de erou în spectacole...

*

...Unde „dormi” în anul 2009, Kossuthe? Ţi-aduce cineva flori? Ai împlinit 207 ani de la naştere şi 115 de când te-ai reîntâlnit cu mama ta, săsoaica Karolina Webe, şi neamurile ei săseşti, cât şi cu părintele tău, bunul slovac, al cărui nume l-ai uitat de mult. Cum e acolo, Dincolo, întâlnirea cu cei 40.000 de români, care au fost omorâţi, conform planurilor tale? Dar cu sârbii din Ungaria şi din Ardeal, pe care nu i-ai putut suferi? Dar cu secuii, pe care i-ai dezmoştenit de tot ce-aveau sfânt? Aş vrea să cred că nu continui şi-acolo să te ocupi de modernizarea „Fabricii de unguri”! Ideea târzie care ţi-a venit, de a pune la punct o Constituţie, cu atâtea libertăţi, e un semn de înţelepciune. O târzie spălare a păcatelor tinereţii, chiar dacă, şi în 1848, la 52 de ani, ar fi trebuit să fie şi pentru tine o vreme a maturităţii... Pe pământul Transilvaniei ai lăsat

327

Page 112:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

multă jale, durere şi suferinţă în rândul miilor de familii de români, dar şi de saşi şi unguri.

Cât îl priveşte pe romanticul Nicolae Bălcescu, l-ai cam ameţit, bătrâne Kossuth. Cum adică, el, Bălcescu, să-l ia pe Avram Iancu, cu toată armata lui, şi să meargă în Valahia Mare? Adică, armata românilor din Ardeal şi Banat, să plece de îndată „să mântuiască Principatele, unde e temeiul naţionalităţii române”! Chiar voiai să-i alungi cu atât de murdară perfidie? Ai promis pentru asta şi bani, şi arme, şi tot sprijinul. Altfel spus, erai gata să stai în cap, în centrul Ardealului trei zile şi trei nopţi, numai să plece odată românii din Ardeal, dincolo de Carpaţi, „la ei acasă”! Tot n-ai înţeles că Ardealul e casa lor veche de când lumea, că înaintaşii tăi au fost nişte venetici, care au fost primiţi cu eleganţă de valahi pe pământurile lor?! Cu Alexander Petrovici ce-ai avut? Era o comoară literară a Ungariei... Devenise şi el ungur, cu acte: îşi schimbase numele în Sándór Petőfi. Cum ai făcut şi tu... Un nume intrat în galeria marilor poeţi ai Europei. L-ai dat însă pe mâna lui Bem, şi uite ce-a ieşit. L-ai omorât ca poet, iar apoi, ca om. Azi, cine ştie, poate am fi admirat încă un vechi „Nobel” unguresc. Aşa, se chinuie „aplaudacii” să-i înalţe monumentele de Erou al Ungariei. El, pistolul lui, memoria celui ce i-a fost „instructor” în ale crimelor, mercenarul polonez Józef Bem, şi preotul romano-catolic din Cristur ştiu faptele, dar şi adevărul despre tragedia de la Albeşti-Cristur. Petőfi-Petrovici era un copil teribil al poeziei şi abia avea 26 ani. Să-i deplângem anii netrăiţi!

*

Kossuth? În 1851, era altul... Până şi „jugul” ce-l pregătise pentru români i se părea un infern! Cum tot infern i se păreau şi crimele pe care le comandase. Nu mă-ndoiesc, bătrâne Kossuth, decât de alunecările tale în nechibzuinţă. Ţi-ai ascultat doar propriul tău glas, fără să-i asculţi şi pe alţii. De ce n-ai încercat o singură clipă să-nţelegi omenia din sufletul atât de generos, cu toate naţiile, al lui Stephan Ludwig Roth? Ai încercat să judeci vreodată supremul gest omenesc făcut de Avram Iancu? În loc să dea lovitura de graţie armatei decimate a generalului Bem, aflată în retragere, după

326

Page 113:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

catastrofa de la Albeşti şi, mai ales, după greaua înfrângere din 6 august 1849, de la Şura Mare, de lângă Sibiu, şi-a păstrat cuvântul. N-a atacat! În 3 august ţi-a scris din Câmpeni, prin Bălcescu, atunci când capitularea, fără condiţii, a armatei ungare, era sigură. Primul ministru Szemere Bertalan, îşi prezentase demisia în 24 iulie... Şi, chiar dacă Parlamentul de la Pesta nu i-a acceptat-o, era un semnal al tragediei ce plutea deasupra Ungariei! În 27 iulie, acel Parlament lua notă de propunerea ca generalul Gőrgey, cunoscut adept al reconcilierii cu Austria, să preia comanda armatei. Ştia şi despre marea nenorocire de la Albeşti... Doar el şi oastea lui mai lipseau de la bătălia de la Şura Mare! N-a făcut-o „pentru a vă dovedi sentimentele noastre frăţeşti pe care le nutrim faţă de naţiunea maghiară!” Promisiunea lui Avram Iancu a fost un jurământ pe care l-a respectat: „Am hotărât să rămânem neutri faţă de armata ungară în tot timpul acestor lupte!...” Cu siguranţă că nu te aşteptai, bătrâne Kossuth, la acest gest. Ţi-ar fi putut da lovitura de graţie, dar n-a făcut-o... Şi, poate, nici prin vis nu ţi-ai imaginat ca o personalitate de talia lui Nicolae Bălcescu să alerge spre Seghedin, spre a-ţi aduce scrisoarea lui Avram Iancu! Era totală debandadă şi nesiguranţă, încât, împreună cu guvernul Ungariei, ai luat drumul Aradului. Dar şi-acolo te-a căutat Bălcescu, predându-ţi scrisoarea lui Avram Iancu!

Îţi dormi somnul, poate, la Torino, în Italia. Ţi-o ajunge – cine ştie?! – poate şi gândurile atât de curate, ale lui Stephan Ludwig Roth, acest bărbat, Erou al Europei, care ţi se adresează şi ţie, criminalul care l-ai ucis, poate şi drept răzbunare că a fost la Blaj, în 15 mai 1848, la Adunarea Românilor, în dramatica lor căutare a drumului ieşirii din infernul în care îi afunda Ungaria. Atunci, când a scris în „Transilvania, Beiblatt zum Siebenbűrger Boten ” (16 iunie 1848), articolul „Românii”:

„În titlul acestei lucrări, ce urmează să dezbată probleme legate de întreaga Adunare Populară de la Blaj, m-am folosit de termenul de români. În ceea ce mă priveşte, o fac dintr-un sentiment frăţesc faţă de acest mult promiţător popor al patriei noastre, şi ca urmare a unei dorinţe exprimate şi a unei hotărâri adoptate chiar în cadrul acestei măreţe Adunări Populare. Participanţii au explicat

327

Page 114:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

faptul că ei consideră termenii de olah, bloh şi vlah, drept nume de ocară şi ruşine, cerând ca de-acum înainte să nu li se mai spună altfel, decât români, întrucât această denumire este singura în măsură a-i desemna într-un mod adevărat şi just, conform originii, limbii şi istoriei lor (...) Sentimentul naţionalităţii, mulţimea l-a strâns cu ardoare la pieptu-i cuprins de entuziasm, precum pe câmpul de luptă drapelul, acel stegar rănit care, simţind apropierea morţii, s-a înfăşurat în steag şi, prăbuşindu-se, l-a acoperit cu trupu-i neînsufleţit, nemaiputându-l apăra cu viaţa-i (...) Cine vrea, ca mine, să le recunoască naţionalitatea în mod public, să procedeze întocmai. (...) Ei înşişi doresc să li se spună aşa. Este suficient şi - cel mai important - împărăteasa Maria Tereza s-a folosit ea însăşi de această denumire în modul cel mai solemn chiar, trimiţând unui regiment de grăniceri români inscripţia de drapel: „Virtus Romana Rediviva” („Virtutea romană reînviată”). Ceea ce suverana a făcut, din dragoste şi preţuire, putem şi noi, fraţii, oferi cu plăcere, fratelui din frăţie.

Când am ajuns duminică la Blaj, această inscripţie se putea vedea „cusută” cu litere mari, de aur, pe trei rânduri, pe un steag (în culorile roşu-galben-alb, ca şi ale Principatelor Române! – n.a.) ce străjuia intrarea în Catedrală. Prin faţa ei trecea fiecare convoi ce se îndrepta către Câmpie sau venea de pe Câmpie. Cum s-ar putea interpreta corect inscripţia? Desigur că virtus înseamnă şi virtute, dar în sensul român de bărbăţie, de la vir. Eu aş tălmăci, deci, astfel: sentimentul demnităţii românilor redeşteptat”!

*

...Ai înţeles, bătrâne Kossuth? Şi românii, şi saşii şi toate naţiile care vieţuiau în Ardeal, n-aveau nevoie de războaie! Toţi ţi-au regretat nechibzuinţa din vremea „domniei”! Pentru români, dreptatea n-avea să vină încă nici mai târziu. Chiar dacă şi doi mari bărbaţi ai Europei, Napoleon al III-lea şi Garibaldi, împărtăşeau durerea românilor – şi a ungurilor! – în faţa absolutismului rigid al Curţii de la Viena. Care, oricât de dur şi nedrept a fost, era de departe mai uman decât ultradespotismul unguresc, al cărui „ideolog” notoriu ai fost! Ca

326

Page 115:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

să nu fiu şi mai direct!... Cine ţi-a dat dreptul să impui, la 15 martie 1848, anexarea Ardealului la Ungaria? Un biet ţânţar, căra în spate o albină! Albina era Ardealul... Nu ţi-ai dat seama că e aberant? Şi, slavă Domnului c-ai luat-o din loc, că altfel cine ştie ce năstruşnicii îţi mai veneau în minte. „Linia” ţi-au continuat-o însă alţii. Ştii bine că românilor, puţini câţi ajungeau în Parlamentul de la Pesta, le era interzis să vorbească româneşte... Nu ştiu dacă ai aplaudat sau nu, de la „distanţă”, „Patenta” din 26 februarie 1861, a Împăratului, şi Decretul din 26 martie 1861, care ordona întocmirea imediată a listelor cu alegătorii pentru Dieta Transilvană de la Sibiu. Pe listele acelea pentru Ardeal, aveau loc doar cei ce ce plăteau impozit de minim 8 florini... Pentru ungurii din Ungaria se cereau doar 5 florini. Ciudat! Conform cărei logici? Tot măsuri şi legi restrictive pentru români, care formau naţia cea mai săracă. Cred că te-au cam pus pe gânduri rezultatele alegerilor. Aminteşte-ţi: 48 de deputaţi români, 44 unguri şi 32 saşi. Era o premieră ciudată: pentru prima oară, românii au devenit majoritari! Deputaţilor aleşi prin vot, li s-au mai adăugat - după regulile vremii! - şi 33 de deputaţi „regalişti”: 11 români, 12 unguri şi 10 saşi. Vai, ţie, „liberalule” Kossuth! Românii erau majoritari, în urma alegerilor din 1863, deşi regulile „jocului” tot ciudate au fost. S-a trişat... Zdravăn. Uite cum arăta „proporţionalitatea” reprezentărilor, pentru câte un deputat. Saşilor le revenea un deputat la 6.370 de locuitori, ungurilor câte 12.973 de electori, iar românilor... câte 26.280 de votanţi!

Ştii, desigur, şi finalul: o adevărată revoltă în masă a nobilimii ungare! De ce?! Cred că şi de-am tripla numărul deputaţilor români, tot n-am ajunge la adevăr.O mână de unguri şi saşi, subjugau un popor! Dar „triplarea” însemna că românii ar fi trebuit să aibă peste 140 de deputaţi, iar ungurii... nici 50. Sunt adevăruri care dor. Care a fost replica ungurească? Cu câteva excepţii, aproape toţi au boicotat lucrările Dietei. Sunt doar amintiri dintr-o lungă tragedie a românilor ardeleni. Tu nici nu ai reuşit niciodată să-i înţelegi. Mai ales că n-ai făcut nici elementarul efort de a-ţi înţelege propriile-ţi neamuri de sânge: slovacii şi saşii! Că, fără voia ta, prin vene îţi curge sânge slovac şi german. O tragedie... Se-nvârteau în morminte ai tăi, în vreme ce tu băteai drumurile Turciei (chiar, nu te-a cutremurat

327

Page 116:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

„bătălia” de la Mohács? De ce-ai ales pentru exil chiar Turcia?!, ale Angliei, Italiei... Prea ţi-erau creierii impregnaţi cu „Márczius Tizenőtődike” („Cincisprezece martie”). Memoria oamenilor n-o poţi trişa. E bine să ştie generaţiile care vor veni după tine, ce „sentimente” ai avut. Să nu uiţi ce „instrucţiuni” directe dădeai armatei ungureşti, care înconjura Ţara Moţilor: „Să nu dea răgaz şi linişte... cirezilor de bandiţi retraşi în munţi!” Acolo l-ai trimis pe Emeric Hatvany, criminal, crescut şi la şcolile tale!

I-ai ameţit pe toţi, bătrâne Kossuth, cu diabolicele-ţi planuri. Şi cei de azi îţi vor înălţat statui. Iredenta ungurească vine şi din stirpea ta. Felicitări c-ai învăţat ungureasca... Şi, de fapt, de ce n-ai învăţat şi limba românilor? Poate, cunoscându-i pe români, le-ai fi cerut „generalilor” tăi să-i cruţe. Să nu-i omoare pe cei 40.000! Şi, c-am ajuns la aceste „stafii” ale veacului 19, mă simt obligat să te întreb cum i-ai... „racolat”?! Tot aur de la Roşia Montană le-ai promis? Le-ai oferit şi grad de... general? Un gulaş în plus? Vite? Un cvartal din viitoarele case Gojdu? O, Doamne...

Presupun, „entêté” Kossuth, că n-ai apucat să afli chiar tot ce s-a scris despre tine şi despre cei ce-au crescut în spiritul tău nefast. Mă rezum să-ţi transcriu câteva rânduri ale celui mai mare dintre istoricii români, Nicolae Iorga: „ (...) În Ministeriu, intră doi politicieni cu „fiul lui Andrássy, cel cuminte şi fiul prostuţ al lui Kossuth cel îndrăzneţ. Apoi, un mare orator cu idealul în frază, Apponyi, un politician bătrân, fără neam, fără credinţă, fără scop, Wekerle, bun pentru orice şi pentru nimica. Plus câteva umpluturi. Corabia care-i ducea, s-a lovit de stâncile ce pândeau supt apă: cea foarte ascuţită, a reformei electorale, cea, nu mai puţin împiedicătoare a Băncii separate ungureşti. Obişnuitele şiretenii ale politicienilor, nu pot ajuta ca să se înconjoare astfel de primejdii. Vasul a luat apă şi, slavă Domnului, se îneacă. Slavă Domnului pentru naţionalităţi, între care e şi a noastră. Slavă Domnului, însă şi pentru moralitatea politică, ce presupune totdeauna situaţii limpezi, cari, ce e dreptul, acolo se pot căpăta mai greu decât aiurea, şi numai de oameni politici superiori, care lipsesc.”

326

Page 117:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Te acuz: eşti vinovat de moartea lui Bălcescu!

Nu cred, bătrâne Kossuth, să te fi îndoit vreo clipă de bunele gânduri cu care a venit Nicolae Bălcescu în Ardeal, căutându-te! Prea puţini sunt însă cei care s-au făcut că n-au uitat vremea întâlnirilor de la Paris, ale refugiaţilor din ţările oprimate... Le ştii bine: se petreceau în saloanele prinţului polonez Czartoryski. Acolo erai şi tu, bătrâne Kossuth, erau şi Bălcescu, şi generalul Klapka, şi contele Ladislau Teleki, şi Francisc Pulszky... Ce vremuri! Şi n-au durat o lună-două!... Să te fi supărat vorbele lui Bălcescu? Pentru el, erai mort! Ai arătat tot ce ai putut. Şi, din păcate, ai picat cam la toate examenele. Erai omu’ trecutului. Te despărţeau de Bălcescu nu doar anii de viaţă, ci şi limpezimea minţii. Şi el, şi ceilalţi, voiau să dialogheze cu un reprezentant al Ungariei de mâine. Acţiunea ta asupra destinelor Ungariei era practic încheiată pentru totdeauna. Şi, spre cinstea ta, ai înţeles că vremurile s-au schimbat. Veneau în urma ta, doi bărbaţi potenţi: contele Ladislau Teleki şi generalul Győrgy Klapka. Despre ei se zicea că aveau o minte mai largă, şi mult mai proaspătă... Tu, o ţineai pe-a ta: „naţionalităţile din Ardeal... e una: ungurii!” O frază care omora milioane de suflete! Tu, de fapt, nu voiai împăcarea! Ai uitat? La 26 de ani, la Dobriţin – ştii bine că se vorbea mult şi româneşte în Debreţin, căruia românii îi ziceau... Debreţin! – ai stat de vorbă două ceasuri cu Bălcescu. Te-a crezut un bărbat înţelept, un om de bine. Ştiai bine că în primăvara anului 1848, discutase acest subiect grav al înţelegerii româno-ungare, şi cu generalul Henrik Dembinski, şi cu Adam Czartoryski, din emigraţia poloneză, la Hanovra. Ideea era împărtăşită şi de Bertalan Szemere, pe-atunci ministru de interne al Ungariei... Nu ţi-era străin nici Alexandru Golescu-Negru, şi presupun că n-ai uitat ce-ţi scria în mai 1849: „Cu cât mai mult dăm naţionalităţilor, cu atât mai puţin vom da Austriei şi absolutismului!” Când gradul de disperare creştea, ştiaţi - şi tu, şi cei pe care i-ai adus în preajmă, în calitate de colaboratori apropiaţi – să vă guduraţi pe lângă români, să vă ajute.

327

Page 118:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Fie să nu uităm doar apelul lui Szemere către Bălcescu, „decupat” dintr-o scrisoare din 3 iunie 1849, a acestuia, către Ion Ghica: „Szemere m-a rugat ieri ca să scriu la agenţii ai noştri de la Londra şi de la Paris, unde, zice, ştie că suntem mult iubiţi, ca (ei) să(-i) apere şi pe unguri”...

Prea multe ai uitat, bătrâne slovac Kossuth! Ai uitat şi ziua de 5 iunie 1849... Şi tu, şi guvernul, aţi părăsit Debreţinul, cu direcţia Pesta, cu un tren special. Tot atunci, Bălcescu pleca, după voi, cu... trăsura. Tot pentru a pleda împăcarea dintre unguri şi români. Nu-ţi este străin nici momentul petrecut la 8 iulie 1849... Guvernul Ungariei a plecat şi de la Pesta, la Seghedin! Cu întreaga suită a călătorit şi Nicolae Bălcescu, amestecat printre miniştrii unguri. În 14 iulie 1849, te-ai întâlnit din nou cu Bălcescu. Ce-a ajuns „Proiectul de pacificare”, pe care se găsesc semnătura ta, a lui Bălcescu şi Bolliac? O altă iluzie tragică, în care ţi-ai arătat din nou lipsa de seriozitate!...

Te-ai folosit cu neruşinare de oameni pentru a-ţi atinge ţelurile de un egoism feroce. Eu cred că nu sunt simple poveşti cu dorinţa ta, bătrâne Kossuth, de a te încorona rege al Ungariei... Nu te condamn pentru înalta aspiraţie, ci, mai ales, pentru căile pe care le-ai ales. Nu eşti străin nici de „Comitetul” emigraţiei ungare de la Paris, prezidat de Teleki, şi nici de invitaţia pe care i-a adresat-o acest Comitet lui Bălcescu pentru a-i prezenta un „Memoar despre chipul de a împăca pe români cu unguri i ”. Bălcescu n-a ezitat nici de data asta, deşi bunele lui gânduri de „Libertate, Egalitate şi Fraternitate” pentru indivizi şi naţionalităţi erau deja speranţe prea îndepărtate. Tu ai izolat Ungaria de popoarele din Imperiul Habsburgic, iar lozinca pe care ai lansat-o - „Uniune sau moarte” - a rămas în istoria Europei drept o mostră a lipsei de înţelepciune. I-ai răspuns insolent şi despotic lui Bălcescu, referitor la memoriul din 1850, referitor la „Federaţie şi dreptul egal pentru toate naţionali tăţi le ”... Da, erai de acord. Se crea un stat puternic, cu 22.000.000 de locuitori, cum anticipa Bălcescu. Prin federalizare, înţelegeai, de fapt, altceva: Polonia, Serbia şi Principatele Române să aibă un „şef” suprem: Ungaria! Şi, sub nicio formă, Transilvania să aibă alt stăpân decât Ungaria, în care vedeai „buricul pământului”!

326

Page 119:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Atunci s-a stins poate pentru multe veacuri liniştea Europei. Şi tu, bătrâne Kossuth, eşti cel ce porţi marea vină. Te mai acuz pentru ceva: l-ai omorât pe Nicolae Bălcescu! I-ai zdrobit speranţa împăcării cu ungurii. I-ai scurtat zilele. I-ai agravat boala. Şi n-am auzit ca vreodată, tu, care ai trăit până la matusalemica vârstă de 92 de ani, să fi mers până la Palermo – că, nu era la capătul lumii, faţă de Torino, unde te-ai aşezat după ce-ai colindat prin Turcia, Anglia, Franţa, America şi alte ţări – să-i cauţi mormântul şi să-i cinsteşti memoria! Pentru toate bunele sentimente pe care le-a nutrit faţă de Ungaria al cărei „rege” te-ai voit. Îi ştiai şi sfârşitul... Ştiai şi drama trăită la 8 septembrie 1852. Era doar o umbră. Îşi iubise ţara şi voia să o revadă pentru ultima oară. Voia să-i mai vadă pentru ultima oară şi pe cei dragi, care îl aşteptau în portul Turnu Măgurele: sora sa, Maria Geanoglu, mama sa, Sevastiţa şi soţia fratelui său Costache. Doar o oră i s-a permis, după care, de dincolo de Dunăre, de la Nicopole, de unde a privit nesătul, pământul românesc, a plecat spre Italia. La Galaţi, în port, l-a aşteptat vechiul lui prieten, Vasile Alecsandri, unde au derulat amintiri din întâlnirile pe care le-au avut în Franţa, fără a ocoli drama sufletească pe care o trăia. Cu siguranţă, bătrâne Kossuth, n-a fost ocolită nici ostilitatea ta faţă de gândurile curate cu care a bătut de-atâtea ori drumurile Ardealului şi ale Ungariei. Cu ştiuta-i sensibilitate şi iubire faţă de Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri scria despre acea ultimă întâlnire: „Palid, slab, gârbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, el părea un schelet ce-şi caută mormântul”...

Cel puţin târziu - când, se zice că te-ar fi cuprins regretele pentru marele dezastru pe care l-ai lăsat în urma ta - ar fi fost un elegant gest de căinţă, să iei drumul spre Palermo, nefiindu-ţi greu să-l găseşti la hotelul „Alla Trinacria”, pe Via Butera nr. 31, lângă Palatul Lampedusa. L-ai fi găsit la camera nr. 26, iar mai târziu din 29 noiembrie 1852, în cimitirul Cappuccin din Palermo. Oricum, şi ţie, înfierbântat de crime şi ucigaş de naţiuni, Kossuth, şi tuturor celor care i-au secerat viaţa Bălcescului, fie-le veşnic tulbure „odihna”, oriune s-ar afla! Ce inimă de piatră trebuie să fi avut şi ministrul de interne al Ţării Româneşti, Alexandru Vilara! Când a vrut să participe la Adunarea celor 40.000 de români de pe Câmpul Libertăţii

327

Page 120:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

din Blaj, i-a refuzat eliberarea paşaportului solicitat. Cum, tot acuzator, rămâne şi răspunsul aceluiaşi Vilara, la protestul lui Nicolae Bălcescu: „Faceţi şi Dv. ceva aţi voi, când veţi fi tari”... Cum tot o prăpastie sufletească trebuie să fi rămas în sufletul lui Bălcescu şi imposibilitatea de a-şi cunoaşte propriul copil, Bonifaciu, adus pe lume de prietena sa, Luxiţa Florescu, la Pesta, la 27 mai 1848. L-au mângâiat, poate, rândurile impresionante scrise de Luxiţa, la Palermo: „(...) Eu, Bonifaci(u) şi toţi ai mei suntem sănătoşi. Toţi îţi trimitem complimente. Bonifaci(u) îţi sărută mâna şi eu, prietenul meu, te sărut de mii de ori şi te rog acum, ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”...

Când a plecat Dincolo, n-avea decât 34 de ani.

*

Era sătul Bălcescu de gândirea obtuză a lui Kossuth. O spunea fără ocol: „La Kossuth, e puţin de făcut, căci e foarte entêté în ideile lui”. Un încăpăţânat!... „Reprezentant al Ungariei trecutului. A unui trecut îngropat pentru totdeauna”. El voia să continue dialogul cu generaţiile ce voiau să clădească Ungaria viitorului. Acesta e motivul apropierii lui Bălcescu de generalul Klapka Győrgy şi Teleki László.

Teleki László era unul din prietenii apropiaţi ai lui Kossuth. La 14 mai 1849. îi trimitea o scrisoare în care n-a ocolit să-i scrie deschis că „nu a murit numai Austria, dar şi Ungaria Sfântului Ştefan”... Şi Teleki a mers mai departe: a admis că trebuie să facă mari concesii croaţilor, dar nu şi să fie satisfăcute revendicări fireşti celorlalte naţionalităţi, a afirmat că este neapărat necesar să se caute soluţii „pentru împăcare cu Voivodina, permiţându-le adunările generale cerute, după cum trebuiesc date neamului valah administraţie internă, drept de egalitate în stat, garanţii municipale în sens larg, având întotdeauna grijă ca populaţia ungară sau germană, să nu ajungă, pe cât se poate, sub jurisdicţie valahă ori sârbă, şi cu condiţia ca, în Guvernul Suprem, şi în Parlament, vor fi una cu Ungaria, şi că limba Parlamentului va fi cea ungară. (...) Toate neamurile, nu doar cele din Ungaria, dar şi cele care au stat până acum în afara pretenţiilor noastre (?! – n.a.) vor privi spre noi cu dor, şi vor accepta bucuroase Ungaria, ca centru şi „regină” a unei viitoare Confederaţii Dunărene, a cărei

326

Page 121:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

putere va zdrobi pe veci monstrul absolutismului, şi care, s-ar întinde de la Baltica până la Marea Neagră... (...)”

Fantezie! Ce-ar însemna... „Confederaţia”? Ne-o spune tot el, Teleki: „Primele ar fi popoarele care au ţinut până acum cu noi”! Apoi, „Valahia, Serbia, Budapesta, ar constitui acea parte care ar avea legături mai largi cu Ungaria”, în timp ce „Cehia şi Moravia” ar fi legate de Ungaria „prin relaţii mai largi”, iar cu Polonia, care ar trebui restabilită ca stat, „legătura ar consista doar în coordonarea politicii externe”...

Pe Klapka şi Teleki îi considera oameni de dialog, cu vederi largi, dispuşi la compromisuri. Îl îngrijora pe Bălcescu veşnica privire în trecut şi nu putea accepta des-invocata „lozincă” a... „dreptului istoric”. Voia să invite Ungaria la o radicală „transformare internă”, în sensul renunţării la demarcarea raselor după legile unei majorităţi constatate, care să elimine „rangul, forţa şi influenţa” atât de nefaste exercitate de o Ungarie extrem de intolerantă şi agresivă. Bălcescu voia alte principii: respect, recunoaştere, egalitate şi solidaritate a naţionalităţilor.

Pe Bălcescu l-a durut ţara. A privit cu mult interes şi spre Dobrogea, care aparţinea pe-atunci de Imperiul Otoman... S-a gândit chiar să se facă dascăl într-un orăşel de acolo, sau chiar să administreze o proprietate din zonă. Şi nu era un gest de bravadă. Îl împingea câştigarea existenţei. Atunci, în anul 1850, în iulie, se considera un om ruinat, cu multe ipoteci pe averi. Vedea Dobrogea integrată, prin destin istoricesc, în Statul Unitar Român, pentru care milita. Până şi ideea „Canalului” care urma să unească Dunărea cu Marea Neagră îl frământa, dar de o mai mare urgenţă i se părea construirea căii ferate de la Kűstenge (Constanţa) la Dunăre, care avea să se realizeze în jurul anului 1860...

...Şi tu, Klapka?

Cred, generale Győrgy Klapka, după ce ţi-am cam aflat apele în care te-ai bălăcit, că trebuie să fi fost o mare dezamăgire pentru Bălcescu. Te-ai ţinut, precum scaiul, de Kossuth, slujindu-l cu

327

Page 122:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

devotament fără limite... I-ai împrumutat însă şi concepţia! Ţi-ai pierdut însă bruma de personalitate pe care o aprecia atât de mult Bălcescu. Nici „idei foarte largi” nu mai aveai. Jucai strict cum cânta „şefu”, fără însă a prelua şi groaznica formulă referitoare la „valahi”, a lui Kossuth: „Dacă nu-i omorâm noi, ne omoară ei”!...

Te-ai strecurat, disperat, sub pielea principelui Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, presupun că în numele „marii iubiri” datorate Imperiului de la Viena. Era un pas care făcea parte din „Planul Kossuth”, conform căruia „Austria nu este o naţiune, ci un conglomerat de diferite naţiuni”. O situaţie în care, afirma Kossuth, „orice silinţă spre întrunire nu împreună. ci desparte. (...) Între elemente disparate, nu numai că nu se poate săvârşi vreo asimilare, dar chiar o coeziune mecanică nu se poate efectua. Cu cât aceste elemente se vor lega împreună, cu atât ele vor tinde a se desface”...

Ce ciudăţenie! Kossuth, privea peste gard, în Austria, vedea acolo „conglomeratul”, uitând să privească în ograda pe care o păstorea, unde „conglomeratul” era mai abitir. N-ai încercat, generale Klapka, să-i şopteşti discret. să caute alte căi de atac, pentru a evita „efectul de bumerang”? Că altfel. se face de râs. Că-i scârţâie logica... Era prea „căpos” să-ncerci să-i spui că în 10 octombrie 1848, când a cerut ungurilor să treacă la un atac de exterminare a românilor care nu acceptă încorporarea în naţiunea ungară, şi-a pierdut controlul asupra propriului cap... Cum şi l-a pierdut adesea, când a ordonat crime oribile, la capătul cărora a fost ucisă nu doar floarea intelectualităţii românilor ardeleni, ci 40.000 de suflete. I-ai fost sfetnic şi-ţi reproşez, generale, fiind un pic mai luminat decât „şefu’” tău, Kossuth, că n-ai încercat să-i povesteşti câte ceva despre neamul românilor. Despre Iancu de Hunedoara, de pildă. Ştiai bine că e român, că a fost voievod al Ardealului şi chiar guvernator al Ungariei, în anul 1446. La cultura pe care o aveai, nu cred că n-ai ştiut că nepotul lui, Nicolae Olahus, a cărui bunică, Marina, a fost sora lui Iancu de Hunedoara, sau Hunyade, cum îi ziceţi voi, ungurii. Tatăl lui, Stoian sau Ştefan, era văr bun cu... Matei Corvinul, iar mama sa, Varvara, româncă, ardeleancă, a adus pe lume patru copii: Nicolae, Matei, Ursula şi Ileana... Venea dintr-o familie care a scris istorie. Luat cu bătăliile lui Kossuth – eu tot vreau să cred că tu,

326

Page 123:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Klapka, n-ai omorât români, cum au făcut o parte din cei „13”, spânzuraţi sau împuşcaţi la Arad, din ordinul împăratului! – n-ai apucat să afli ce laude i-a adus Ferdinand, în anul 1554, când l-a numit baron al Imperiului Austriac, iar patru ani mai târziu, ridicându-l la înalta demnitate politică de regent al Ungariei! În decretul din anul 1558, semnat cu Ferdinand, se scria în termeni plini de laudă, despre vredniciile înaintaşilor săi „Căci, în ce priveşte neamul tău – precum am aflat din împărtăşirea vrednică de crezare a unor sfetnici ai noştri – tu îţi tragi originea chiar de la cei mai vechi principi ai neamului valahilor (...) anume principii Draculea, Mihnea şi Mircea, au fost voievozii Daciei Transalpine, care acum e patria valahilor. (...) [Tatăl său, Ştefan Olahus] la însuşi regele Matia se bucura de atâta încredere statornică, încât adeseori a fost împărtăşit de milostivirea lui deosebită. Prea vrednice de amintire sunt aceste fapte, arătând podoabele originii şi naţiunii tale, pe care tu, ca urmaş al virtuţii părinteşti ai fost din vârsta fragedă a prunciei, nu numai să le păstrezi, ci şi să le sporeşti”... Sunt fapte care meritau ştiute şi la „şefu” tău, generale. Cred că în faţa unchiului acestui mare bărbat, Nicolae Olahus, Matia Corvinul, a ştiut să se închine, pentru cele peste trei decenii de domnie (1458 – 1490). trebuie să fi aflat şi el, în exil, ce a scris mai târziu unul dintre marii cercetători unguri, Gavril Kazinczy despre Matia, că este „cea mai interesantă personalitate a istoriei ungare. Unicul ei rege, al cărui nume îl păstrează nu numai istoria, ci şi amintirea vie, nemuritoare”.

Iată, generale Klapka, trei români care au nemurit, la vremea lor Ungaria. Şi nu sunt singurii... Din respect pentru ce-au dăruit unei ţări care nici nu era a lor, trebuiau ocrotiţi românii. „Şefu’” tău, în demenţa lui, a ordonat crime. Şi-mi pare rău că n-am avut şansa să stau de vorbă cu tine, să te-ntreb, ce planuri aveai, de fapt, atunci când băteai cu insistenţă şi disperare la uşa domnului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza! Ştiai, oare, că acest bărbat nu era străin de problema Ardealului? Că avea în jurul său adevăraţi experţi în problema ungurească? Ştiai că la 15 mai 1848, când românii din Transilvania s-au adunat la Blaj pentru a spune „Nu” intenţiei Ungariei de a anexa Ardealul, şi pentru a cere drepturi egale cu ungurii, saşii şi secuii, care formaseră celebra uniune tiranică interetnică „Unio Trium

327

Page 124:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Nationum”, având ca ţintă principală neamul românesc era şi el prezent pe „Câmpul Libertăţii”? Ei, bine, generale, da, acolo a fost şi Cuza. Atunci a-nţeles ce vreţi voi, ungurii. A aflat imediat şi despre crimele pe care le-aţi declanşat la Mihalţ şi apoi la Luna de Arieş, despre spânzurătorile plantate, conform Legii Statariale (stării de asediu) pe care a promulgat-o „marele conducător”. Ştiai, generale Klapka, despre faptul că între consilierii săi foarte importanţi se aflau doi ardeleni de seamă, implicaţi în lupta pentru drepturi a românilor din Ardeal? I-ai cunoscut, cu siguranţă: Alexandru Papiu Ilarian şi George Bariţiu, ideologul Revoluţiei Române din Ardeal.

De fapt, ce voiai? Ce „mandat” ţi-a dat „şefu’”? Visul lui, şi-al tău, era o Ungarie cam cât Europa, de la Adriatica până la Marea Neagră. Grandomanie! Nebunie”... O Ungarie „umflată”, gata să pleznească în bucăţi, în clipa imediat următoare. Pentru că ştii bine: Teleki a înţeles principiile prinţului polonez Czartoryski în privinţa naţionalităţilor şi a fost de acord cu ele: fiecare naţionalitate are dreptul la viaţa naţională independentă şi la teritoriu! A spus-o public, la care ceilalţi delegaţi unguri au impus o condiţie, cam aşa: ca peste toate celelalte ţări să fie un singur şef suprem, Ungaria! Bietul Teleki a spus cel mai firesc lucru: că soarta Transilvaniei trebuie s-o hotărască... Transilvania. Nici Ungaria, nici România! Şi s-au răţoit toţi ungurii la Teleki, pe care l-au ameninţat că „acasă va fi considerat trădător!” Îi ştii reacţia... Şi nu i-ai aplaudat-o, generale: când s-au întors spre el toţi ungurii din delegaţia emigranţilor unguri, i-a privit cu dispreţ, iar pe „purtătorul de cuvânt” l-a provocat la duel. L-a invitat apoi pe contele Iuliu Andrássy să-i fie secondant... La care, contele a sărit ca ars, invitându-l pe Teleki să-şi caute pe altcineva, poate un francez, că niciun ungur întreg la cap nu poate accepta ca Transilvania să fie dată românilor. Era o aluzie la faptul că orice hotărâre luată de cetăţenii Transilvaniei nu putea fi decât favorabilă românilor. Adică, poporului cel mai numeros! Într-atât l-a dezgustat „scena”, încât n-a mai vrut să audă de emigraţia ungară, rigidă, intransigentă, nerealistă. Şi aşa o ţineau de cel puţin un deceniu.

326

Page 125:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Povestea unei decoraţii: Viena, 9 ianuarie 1851

Sfârşitul era gata. Kossuth şi câţiva - între care şi tu, generale - aţi mai rezistat, colindând prin Turcia – unde, de fapt, aţi fugit să vă salvaţi „cojocul” – Anglia, America sau Italia. Pentru tine, generale, mai aveam o întrebare esenţială: oare dacă austriecii puneau mâna pe tine, ai fi fost al „14”-lea condamnat la ştreang sau la gloanţe? Ai scăpat! Ai acum un motiv în plus de a lupta cu toată energia pentru „soluţia finală” ce trebuia să ducă la „spargerea zidurilor închisorii numită Imperiul Habsburgic”! Înainte de a-l cunoaşte pe Alexandru Papiu Ilarian, cred că ştiai şi de faptul puţin obişnuit petrecut la Viena, al cărui răsunet a adus în Europa nu doar admiraţie, ci şi cutremur!

Cam aşa a fost:...Era 9 ianuarie 1851, sala consistorială a Universităţii din

Viena era arhiplină. Profesori, studenţi de la toate facultăţile, personalităţi din Imperiu, mulţi români din Viena sau veniţi din Banat şi Ardeal, episcopul Andrei Şaguna, venit de la Sibiu, studentul român Papiu Ilarian...

Şi a-nceput festivitatea. Vorbesc rectorul Sigfred Schultes, apoi decanul Facultăţii Juridice... Amândoi evocau cu multă căldură Adunarea din Duminica Tomii – 15 mai 1848, de la Blaj şi demnitatea românilor, lăsându-l pe studentul Papiu, care a fost decorat cu mare solemnitate, cu „Crucea de Argint cu Coroană”, pentru meritele dovedite pentru Împărat şi neamul său. Şi laudele nu contenesc: ...„A făcut onoare Universităţii, Facultăţii Juridice, sieşi, familiei şi conaţionalilor săi..” Ştii, desigur, generale, că a răspuns cu rară eleganţă, într-o latină superbă. Pe toţi i-a surprins plăcut... Era tronul împărătesc în pericol şi n-a stat de-o parte. Nici el, nici românii ardeleni. Sperau să li se schimbe viaţa şi, mai ales, nu voiau, pentru nimic în lume să fie înjugaţi la căruţa ungurească, alegând, între două rele, ce era mai suportabil... Ştiai, cred, generale Klapka, acest episod! Mai ales că la insuportabilitatea jugului unguresc ai contribuit şi tu, într-o bună măsură, slujindu-ţi „şefu’”, pe aventurierul Kossuth!

327

Page 126:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Ca să nu mai folosesc atât de frecvent cuvântul care îl defineşte cel mai bine: criminal...

Acolo, la Viena, în sala consistorială a Universităţii, studentul Al. Papiu Ilarian n-a plâns, dar a continuat să prezinte, cum a fost invitat, drama familiei sale. Ungurii i-au ucis tatăl! Era unicul sprijin al familiei. Al său, al mamei sale, al celor trei surori... Le-a rămas să ducă o viaţă chinuită, fără casă, fără avere, fără ca împăratul să-i sprijine pe români, pentru toate sacrificiile făcute. La saşi le-a dat ajutoare, pensii. La românii căzuţi şi familiile lor, nimic. Voia ca şi românii să aibă un cap naţional precum au croaţii „Banul”, iar saşii „Comitele”, „care să poarte grija naţiunii, să vindece rănile şi să şteargă lacrimile miilor de orfani”... Şi a mai spus ceva: că atâta vreme cât jalea generală a naţiunii române va continua să existe, de va fi să poarte decoraţiunea, o va acoperi cu vălul de doliu, până când situaţia se va „dezbrăca de jale”... Nimic nu s-a schimbat încă! Din contră „situaţia de plâns a românilor împăratul n-a îndreptat-o”, dând Ardealul în 1867, din nou „pe mâinile vechilor asupritori seculari”. Papiu nu mai putea trăi în acest mediu sufocant şi decoraţia împărătească şi-a pierdut pentru el orice valoare. Pentru a-şi salva viaţa şi libertatea gândirii şi simţirii – cum scria Ştefan Meteş – a emigrat la fraţii săi de peste Carpaţi. Aşa au făcut şi August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Ioan Maiorescu... şi atâţia alţii!

*

N-ai scăpat încă de mine, generale Klapka, mai ales că nu eşti străin nici de drama lui Kogălniceanu. Voi, revoluţionarii unguri, chiar înainte de capitularea de la Şiria, din 13 august 1849, aţi zburat, ca potârnichile, care unde. Era firesc, altfel eraţi lichidaţi. Doar tu, generale Klapka, n-ai aflat. Ai luat „pe loc repaus” doar la 2 octombrie 1849, după vreo două luni fără vreo săptămână. N-am să te-ntreb „de ce”, că tot n-aş crede în niciunul din răspunsurile posibile... Să zicem, totuşi, c-ai mai sperat. C-ai vrut să devii „eroul” Europei, atunci, în anul al doilea al revoluţiilor începute în 1848. Peste câţiva ani, împreună cu Ladislau Teleki, ai ajuns la Iaşi, la reşedinţa noului

326

Page 127:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

domn al Principatelor Unite, principelui Alexandru Ioan Cuza... Fără criminalul Kossuth. Şi ce bine v-aţi gândit!... Presupun că vă era mai uşor să câştigaţi înţelegerea acestui bărbat. Cred că era prin 1859, în martie. Pentru voi, el, Kossuth, era o piatră de moară, poate la fel de căutat ca şi de către oamenii viitorului imperiu Austro-Ungar, pe care a vrut să-l decimeze, spre a înălţa altul, mai fălos, cu capitala la Pesta, în numele căruia renunţase la toate rădăcinile lui etnice, spre a sluji cauza ungară.

E ciudat ce mi-a fost dat să aflu, din documente păstrate la „strict secret”, în Ungaria, mai bine de un veac. O „afacere” legată tot de numele tău, generale Klapka! Sau, mai corect, „şi de numele tău”, pentru că nu erai chiar un „fac-totum”... Ştii, desigur, cum au fost primiţi şi ocrotiţi, în Principate, refugiaţii unguri. Nu-ţi este străină nici retragerea de la putere a prim-ministrului de atunci, Mihail Kogălniceanu... Ştii şi „de ce”! El este principalul demnitar din Principate, care a dat „liber” ocrotirii revoluţionarilor unguri în Moldova! Le-a dat „liber” în principal în localităţile din Valea Siretului, unde să se aşeze, le-a dat haine, mâncare, şi câte trei lei vechi ajutor pe zi, din propriile-i buzunare... Şi nu au fost puţini! Ştii bine situaţia, generale Klapka, dar tu eşti cel care trimiteai atât de frecvent rapoarte către „şefu’”, criminalul Kossuth! O nedreaptă şi nemeritată mărinimie... În Ardeal, hoardele lui stinseseră 40.000 de vieţi! Patruzeci de mii de români zăceau în morminte, omorâţi de honvezii şi gardiştii acestui criminal notoriu. Din ordinul acestui sălbatic, care vieţuia cu nume de „împrumut”: Kossuth!

Tu, generale Klapka, ai deschis şi povestea cu armamentul unguresc. Voiai depozite prin Moldova... Pregăteaţi ceva atacuri. Voiaţi să lichidaţi Imperiul şi să faceţi altul, la Pesta. Şi-ai dat frâu liber la „Convenţii”, pe care le semnai băţos, în numele Revoluţiei Ungare! Ai fost destul de abil. Ai profitat de tinereţea lui Cuza, dar, mai ales, de lipsa lui de experienţă, dar ai avut şi abilitatea de a-ţi apropia oamenii din preajma principelui. L-ai „racolat” şi pe inginerul francez de Lalonde, căruia i-ai tot trimis şi... „scrisori secrete”. Ghinionul tău, generale! Nu era chiar „jucăria” ta prinţul Cuza... S-a „prins” la timp! O scrisoare de-a ta, a ajuns în mâinile oamenilor lui de încredere şi-a devenit extrem de circumspect. N-ai priceput că

327

Page 128:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

diabolicul complot pe care îl pregăteai Ardealului îl durea grav pe Cuza. Şi nu erai singurul „revoluţionar” ungur care se-nvârtea pe la „curtea” Principatelor. Era des trimis de Kossuth şi... Budai Sándor. Ştii bine cine era: un român care şi-a trădat neamu’! Era de fapt... Alexandru Buda. El a dus la Iaşi chiar şi un memorandum cu concesiuni făcute românilor din Ardeal. El, nenorocitul, cumpărat de Kossuth printr-un mandat de deputat în Parlamentul revoluţionar ungar din 1848-1849, a fost trimis de „cumpărător” să-l convingă pe Cuza că unirea Ardealului cu Ungaria era în interesul... românilor ardeleni! E drept, mai târziu, prin 1861, primăvara. Cam pe-atunci când raportai „şefului” tău, Kossuth, că oamenii voştri au fost bine primiţi de Cuza şi, mai ales, de Kogălniceanu, amintindu-i numele comitelui secuilor, Berzenczy, al deputatului Vidasz, dar şi gloata formată din sute de „adăpostiţi de pe Valea Siretului”... Semn că românii au ştiut să fie generoşi, neluând în seamă ororile pe care „şeful” tău le-a săvârşit cu o inimaginabilă cruzime în Ardeal, sub acea terifiantă lozincă „Unire sau moarte”!

Ce teribil tupeu trebuia să fi avut, să vă guduraţi pe lângă români, să vă ajute! Ei, cărora le-aţi plantat spânzurătorile morţii, vreo 300 la număr, prin mai toate satele Ardealului, transformând ritualurile omorurilor în spectacole care să-i înspăimânte pe cei care refuză intrarea în malaxoarele ungurizării, ale catolicizării. Ţi-aminteşti, generale Klapka, ce-i scriai inginerului francez de Lalonde în vara anului 1860? De ţi-ai uitat, îţi amintesc eu: „Prinţul (...) chiar este sedus de ideea unei Confederaţii Dunărene (...) Prinţul nu poate să se pună în fruntea acestei mişcări decât (când va fi) consolidat, perfect întărit. (...) Primul succes al consolidării sale la putere îi va da şi mai multă ambiţie. Dorinţele sale vor deveni mai mari, ideea unei Daco-Românii îi va veni în cap şi el va avea probabil şanse de reuşită (...) Toate acestea se pot rezuma aşa: a se servi de România ca de o entitate pasivă, altfel ar fi periculos. A elibera Ungaria înainte ca România să fie constituită, astfel încât să evităm orice fel de pretenţie exagerată din partea românilor”... Prevedeai unirea românilor şi de ce ţi-era frică?

Târg, generale! Târg de conştiinţe... Erai un şmecheraş, dispus să te foloseşti de sufletul curat al unor oameni, spre a-ţi atinge

326

Page 129:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

scopul. Marele nenoroc al tău, şi al planurilor urzite pe spinarea românilor, s-a numit... Alexandru Papiu Ilarian! Te-ntreb, totuşi, generale Klapka: dacă îţi reuşea planul „Confederaţiei”, acum, aproape de anul... 2010, când scriu şi despre „aventurile” tale, ca „prim-ucenic” al fanaticului Kossuth, aş fi avut „surpriza” să-ntâlnesc un... Klapka Győrgy-jr.? Sau, mai direct: cu armamentul ăla depozitat la Bacău, Roman, Ocna şi Piatra, pregăteaţi doar atacul Vienei?! Sau, împlineaţi visul nebunesc de a-ntinde graniţele Imperiului Ungar până unde vedeaţi cu ochii? Aveaţi cumva, prin minte, şi ideea de a reboteza Principatele Române ca... „Ungaria de Est”? Nu-ţi pun aceste întrebări chiar anapoda... Poate nu ştii că se mai păstrează nu doar câteva din scrisorile tale celebre, ci şi urme ale „Convenţiilor” secrete, încheiate cu Principatele Unite, unele semnate chiar de tine.

Ai fost mare, generale! Ai „jucat” bine. Ai ştiut să minţi frumos. Credibil. Ţi-ai instruit binişor şi grupurile de... spionaj. Şi, mai ales, ai ştiut să-l asculţi şi să-ngenunchezi în faţa „şefului”, Kossuth, care ţi-a fost şi tată, şi duhovnic, şi Dumnezeu! Prea mult... Îţi mai aminteşti de... Lalonde? Un inginer francez, din preajma lui Cuza, pe care l-ai convertit la spionaj, atunci când voiai să ştii prin ce ape trebuie să te scalzi. Habar n-aveai însă ce pregăteau oamenii din preajma domnitorului. Fie să-ţi spun doar că Alexandru Papiu-Ilarian pregătea un îndrumător pentru raporturile românilor cu nemţii, slavii şi ungurii, în timp de pace şi în cazul unei revoluţii în răsăritul Europei... Un „Memorandum” esenţial, un model de analiză politică, destinat unirii tuturor românilor în „Daco-România ”. Românii din Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Banatul. Acesta era idealul pentru care milita Cuza.

Ţi-ai uitat, se pare, de „Convenţii”... Pentru ele te-ai alăturat contelui László Teleki şi-ai bătut drumurile Iaşilor şi ale Bucureştiului. El avea 59 de ani, iar tu, doar 39. June! Da’ dat dracu’... Apropo, generale: În 1849, în 13 august, când s-a „spart” revoluţia ungară, după capitularea de la Şiria, n-ai depus armele. Ai mai luptat vreo lună şi jumătate: cu cine şi, de fapt, ce urmăreai? Abia apoi ai plecat în pribegie, în Italia şi nu în Turcia, ca „şefu’”, Kossuth. De-acolo, când a-nceput războiul dintre Austria şi Prusia aliată cu Italia, ca toţi

327

Page 130:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

ungurii-patrioţi, ai considerat că a venit momentul revanşei faţă de habsburgi. Era 29 martie 1859 şi trecuse un deceniu de când Kossuth ţi-a pus pe umăr galoanele de general al armatei ungare. Atunci, ajuns la Iaşi, te-a primit Cuza, te-a ascultat, după care i-a transferat „problema” ministrului de externe, poetul Vasile Alecsandri. Ţi-a ascultat „poezia”, s-a lăsat amăgit şi a semnat un acord prin care vi s-a permis, vouă, celor din emigraţie, să faceţi câteva depozite de armament în Principate. O prostie mai mare nici că se putea, pentru care au „plătit” cei pe care i-ai „îmbrobodit”, viclene general. V-au primit cu omenie românii, iar voi, v-aţi apucat să deschideţi aici un teatru de război. Prin mintea lui Kossuth şi-a găsit loc şi ideea unui transport de arme pe Dunăre, fără ştirea lui Cuza, organizarea în secret a ungurilor-emigranţi din Muntenia, înarmarea acestora şi... înainte, spre Ardeal! O idee urmată de o reflecţie „profundă” a lui Kossuth: „Şi să-ncerce Cuza să ne stea în cale dacă îndrăzneşte! Toată Valahia nu va reuşi să ne oprească, dacă vom avea 10.000 de oameni. Iar atâţia, pot să fie” - se încuraja el. Vorba înţeleptului: să vezi cui îi deschizi uşa” Şi asta, în vreme ce trei imperii priveau atente „spectacolul” unguresc al emigraţiei primite cu omenie pe teritoriul Principatelor Unite. Numai că pe cei 10.000 nu-i interesa aşa ceva. Se confruntau cu alte probleme.

Hei, Kossuthe! „Elegant” răspuns oferit gestului de omenie al românilor... Şi tot din partea ta vine, a Marelui Asasin! Câtă deosebire între modul de a înţelege noţiunile de ajutor şi libertate, între conducătorii Principatelor Române Unite şi cei ai revoluţionarilor lui Kossuth. Târziu, după mai bine de un sfert de veac, în şedinţa din 11 februarie 1886 a Parlamentului României, primul-ministru de-atunci, Mihail Kogălniceanu a-ncercat să explice rădăcinile omeniei româneşti arătate faţă de cei ce-au asasinat 40.000 de suflete de români: „Pentru români, Transilvania este leagănul naţionalităţii noastre, este baştina, este matca din care au ieşit roiurile române care, trecând dincoace de Carpaţi, au format statul lui Negru Vodă, al lui Bogdan şi Dragoş, astăzi regatul liber şi independent al României, care are, în spatele său, drept zid de apărare, naţionalitatea română de peste Carpaţi. Naţionalitate care, dacă va fi exterminată în Transilvania, se va compromite şi România”...

326

Page 131:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

...Să ne-ntoarcem, generale Klapka, la „Convenţiile” tale. Prima, ai „smuls”-o în 29 martie 1859. Cam la un deceniu de când îţi tremurau pantalonii că treburile nu mergeau cum le voia „şefu’”. Nu prea te-a răbdat inima să subscrii cererii imperative a Principatelor de a se acorda garanţii pentru Ardeal şi Banat, cât şi pentru Bucovina. Cu acest precizări a ajuns „Convenţia I” în mâinile lui Cuza! Numai că au survenit măsluiri: Kossuth a eliminat din text amendamentele româneşti. Nu-i conveneau! Altele erau planurile lui. Altfel spus, era o escrocherie la nivel înalt. Iar administraţia „Cuza”, abia instalată, era lipsită de experienţă. Peste nici două luni, la 20 mai 1859, la nici patru luni de la Unirea Principatelor, a II-a Convenţie, pe care, tot tu, generale Győrgy Klapka, ai semnat-o, în numele lui Kossuth, cu domnitorul Cuza, în ale cărui graţii erai. O Convenţie în şapte puncte pe care şeful tău, care se visa în continuare viitor „rege” al Ungariei, spera s-o introducă, punct cu punct, în viitoarea Constituţie. Ţi-aminteşti, generale Klapka? Atunci, Cuza nu te-a mai trimis, pe tine şi pe contele Teleki László, la Alecsandri, ci la Ioan Bălăceanu. Se aşternuse un pic de democraţie şi-n mintea voastră, semn că „şefu’” încerca să-mbrace alte haine, chiar dacă nu-l prea prindeau. Dar se chinuia... Dacă totuşi „Convenţia II” s-a încheiat, meritul îţi aparţine. Avea încredere în tine Cuza, în timp ce pe şeful tău, Kossuth, îl cam ţinea în planuri secunde. Ştia bine ce hram poartă. Noua „Convenţie”, era, în fond, încă o încercare de a cuceri bunăvoinţa lui Cuza, devenit în Europa una dintre cele mai influente personalităţi ale momentului. În sinteză, cele şapte puncte prevedeau:

1. Ungurii, sârbii şi valahii încheie între ei pace şi uită vechile neînţelegeri (cum adică, generale Klapka? Ce român poate „uita” crima de la Mihalţ? Dar cea de la Luna? Dar spânzurătorile care au înspăimântat neamul românesc? Dar torturile la care au fost supuşi neungurii? Dar „Fabricile de unguri” care începeau să duduie? Dar neacceptarea românilor din Dietă? Dar anexarea Ardealului la Ungaria, votată cu nonşalanţă în 1848? Chiar crezi, generale, că o minte întreagă şi sănătoasă, poate accepta aşa-ceva? Poate! Dar aberaţia aceasta nu poate exista decât în minţi „zdruncinate”, precum a şefului tău, care ţi-a cerut să introduci în „Convenţie” acest punct! Da, pacea e necesară, românii ştiu să uite, ca şi sârbii,

327

Page 132:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

dar istoria nu poate fi păcălită, cum nici cei 40.000 de morţi nu-i mai poate învia nimeni!);

2. Toţi locuitorii Ungariei, fără deosebire de neam şi de religie, se bucură de aceleaşi libertăţi, fără deosebire de rasă sau religie! (Ce frumos sună! Şi ce extraordinar ar fi fost ca acest punct, atât de insistent cerut de români, să fie acceptat de şeful tău! Asta au cerut-o românii la Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848... Răspunsul îl ştii. Curţi marţiale, spânzurători, crime. Teroare fără precedent! Ai uitat lozinca pentru care şi tu ai participat la luptă, cu armă şi gloanţe? Ţi-o reamintesc: „Uniune sau moarte!” A emanat-o mintea bolnavă a şefului tău, care acum se vrea mieluşel...);

3. Comunelor şi comitatelor li se acordă autonomie. Locuitorii comitatelor cu populaţie mixtă se vor înţelege prieteneşte între ei, în privinţa limbii oficiale ce va trebui adoptată: maghiară, sârbă ori română. (Ce straniu sună... „ori română”! Nu cred că n-ai auzit de învăţatul sas Stephan Ludwig Roth... Păi, generale, spune-i şi lui Kossuth cine a fost: la 21 de ani, studia la Tűbingen şi era preferatul marelui Pestalozzi. I s-a oferit şi a refuzat catedra de profesor la marea Universitate din Freiburg. În 1842, când Dieta de la Cluj voia să impună proiectul maghiarizării desăvârşite, cu un orizont de cel mult un deceniu – porneau „motoarele”... „Fabricii de unguri”! – această voce autorizată a Ardealului, s-a opus energic. N-ai citit nici tu, generale, n-a aflat nici şeful tău, ce-a scris învăţatul sas Stephan Ludwig Roth, în broşura pe care a tipărit-o la Braşov „Războiul l imbi lor în Transi lvania ”, în replică la aberaţia ca în zece ani toţi vieţuitorii acestei ţări să devină, prin limbă, unguri. Citeşte şi ia aminte, generale Klapka: „În zadar se căznesc domnii de la Dieta din Cluj să dea Transilvaniei o limbă oficială (...) Ea are - precum a avut totdeauna - o limbă a sa, o limbă pe care o înţeleg locuitorii acestei ţări. Nu este limba nemţească, nici cea ungurească. Este limba română, pe care o ştiu toţi, fără a o fi învăţat. Toată lumea ştie româneşte (...) Pentru ca să înveţi ungureşte sau nemţeşte, îţi trebuie osteneală prin şcoli. Limba românească o înveţi aproape fără să vrei, din contactul zilnic, din stradă (...) Şi chiar dacă nu ai dori să înveţi limba aceasta, o înmiită trebuinţă impune cunoaşterea ei!”... pricepi, cred, bine ce-a zis”. A fost şi la Blaj, la Adunarea celor peste 40.000 de români, pentru a le asculta durerile. A fost o personalitate uriaşă a Ardealului! Din ordinul comisarului Ladislau Csányi, şi nu fără ştiinţa Marelui Criminal Kossuth, „şeful” tău, a fost ridicat chiar din biserica în care

326

Page 133:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

slujea, legat în lanţuri şi-n final judecat sumar la Cluj, iar trei ore mai târziu, împuşcat precum un câine pe Cetăţuia Clujului. Era 11 mai 1849. Ţi-am făcut aceste precizări, pentru a-ţi drămui timpul. Tu n-ai timp de lecturi. Ţi-e dragă puşca şi-ţi place să omori oameni. Iar când îl poţi sluji pe Marele Criminal al veacului nouăsprezece, te simţi împlinit şi fericit!);

4. Fiecare naţionalitate îşi administrează singură problemele bisericeşti şi şcolare. (Ce superb sună! Dar cine poate stinge ecouri precum cele ale discursurilor lui Wesselényi Miklós? Tu, generale, îl ştii... Eu doar îţi aduc aminte ce zicea acest „altfel” de „învăţat”, în 1833, vorbind „despre prejudecăţi”: „Consider nu numai corect, dar şi foarte necesar ca poporul de jos să nu se bucure de drepturi naţionale şi de reprezentare, decât dacă va deveni cu adevărat maghiar, dacă se va contopi cu naţiunea, de ale cărei drepturi vrea să beneficieze, dacă prin limbă şi obiceiuri se va identifica cu ea. Aceasta nu este o metodă de discriminare sau de constrângere. Pentru o atât de magnifică recompensă, preţul e doar învăţarea unei limbi, ceea ce nu este peste puterile nimănui. Astfel, cei care acum nu vorbesc ungureşte, sau nu sunt unguri, pe măsură ce se vor maghiariza, au încetat să primească şi drepturi naţionale”! Vai, generale Klapka! Eu cred că zisele acestui nechibzuit şi neom, nu pot să nu te revolte chiar şi pe tine, oricât de vanitos ai fi. Mai e, în orice, şi un dram de omenie. De bun simţ. Ce pas poţi face mai departe! Acolo e o mare prăpastie naţională. Ca român, te prăbuşeşti în gol. Mori. Şi nu vine acest Wesselényi să te învie. La nevoie, îţi mai arde o măciucă în cap, sau, precum deja ştie, te pune să-ţi sapi groapa, cheamă honvezii, te împuşcă, după care câţiva ţigani te aruncă în groapă şi aruncă peste tine pământ! Bisericile? Cred că nu e cazul să-ţi povestesc ce-ai făcut şi tu, dar, mai ales, cei care au acţionat în Partium şi-n Ardeal. S-ar putea ca tu, faţă de românii din Ardeal, să fii curăţel. Să nu-i fi omorât, precum au făcut-o vreo şapte dintre cei 13 condamnaţi la moarte de către împărat. A fost şansa ta! Şi, poate, n-ai dărâmat nici biserici ale românilor. Poţi minţi, dar eu tot cred în Judecata de Apoi. Cum cred că va veni şi ziua în care, personaje din Mileniul III, precum celebrul cuplu Tőkés-Markó, vor da socoteală în faţa Tribunalului Planetei! Pentru că viaţa Planetei trebuie ocrotită!);

5. Vor fi constituite regimente sârbeşti şi valahe cu limbă de comandă sârbă şi valahă. Egalitatea completă în toate armele, spre binele candidaţilor, pentru a ajunge în toate funcţiile,

327

Page 134:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

titlurile şi demnităţile. (Sună frumos şi aberaţia asta! Fă-te pentru cinci minute român şi spune-mi, din postura asta, cum „traduci” tu acest punct „5”? Ghiveci lingvistic. Haos... cazon. Şi-n mintea ta şi a camarazilor tăi nu poate fi decât o soluţie unică: ungureasca! Altfel, nu-l ucideaţi pe pastorul sas Stephan Ludwig Roth! E, totuşi, un Dumnezeu, care intervine când trebuie. Şi v-a bătut!);

6. După sfârşitul războiului, se va convoca o Adunare a Transilvaniei, pentru a se pronunţa asupra unirii administrative cu Ungaria. În caz că majoritatea hotărăşte ca vechea administraţie autonomă a Transilvaniei să fie restabilită, ungurii nu se vor opune! (Chiar?! Pentru că eu scriu despre vremuri trecute prin sita istoriei, care a-nsemnat, în fond, trei anexări diktate de o minoritate - cea dirijată de minţi revanşarde, tulburi, nerealiste, două războaie mondiale, două păci - încheiate după ce au fost trecute prin judecata lucidă a zeci de mii de experţi, guverne şi şefi de state, fără să conteze nici ţinuta fizică a delegaţilor, nici hainele, nici papioanele, nici aplauzele doamnelor, care şi-ar fi aţintit privirile spre cei mai frumoşi şi virili bărbaţi ai Planetei. A contat doar adevărul. Şi el nu a putut fi decât unul! Îl ştii... Îl ştiţi... Chiar dacă răsuceşte cuţite în rana adâncă a orgoliilor. De-ai fi trăit prin veacul douăzeci, în mod sigur te-ar fi luat „frigurile” când ai fi văzut şi auzit ce-au făcut românii din Ardeal. S-au adunat, cu mic cu mare, în fiecare localitate, au ales delegaţii pe care să-i trimită la Alba Iulia, cu delegaţii speciale cărora le-au zis „credenţionale”, mandatându-i să voteze pentru Unire cu Ţara-Mamă, adică România! Erau, de fapt, la Alba Iulia, în dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de români, reprezentaţi de cei 1.228 delegaţi cu drept de vot. Ştii câţi unguri trăiau în Principat? Nici jumătate din numărul românilor! Vreo 29 la sută... Cu secui cu tot. Atât! Şi, tu, generale Klapka, în numele Marelui Criminal Kossuth, ţi-ai cam şifonat şi mai tare onoarea, dând asigurări că ungurii nu se vor opune... Păi au făcut-o tot timpu’ şi n-au înţeles nici azi că „forţa” în relaţiile dintre ţările civilizate are acelaşi final. Că, de fapt, în timp, şi, mai ales în anul 1918, Ungaria n-a pierdut absolut niciun milimetru din teritoriu. A trebuit să dea înapoi ce-a prădat. Ce a jefuit: Transilvania de la români, regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka (între Dunăre şi Tisa), Banatul Occidental, Slovenia, Rutenia... Şi „împăcarea” n-a găsit leac nici azi, cu toate că Tratatul, semnat de Ungaria, la Trianon, are, la articolul 74 o consemnare precisă: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte

326

Page 135:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”... Aşa că acest punct 6 din „Convenţie” sunt vorbe-n vânt! Tu nu ştii ce s-a-ntâmplat încă în 2009, prin mijlocul verii... Până şi-n fotbal s-a transferat ura! Nişte descreieraţi de-ai voştri, s-au suit în rapidul Budapesta – Bucureşti să vadă şi să susţină o echipă ungurească, Újpesti, care juca la Bucureşti. O haită de vreo 500... Cum au intrat în România, au început să-i provoace pe români, cu harta Ungariei Mari, care avea în hotare şi Ardealul, cu Stema Ungariei Mari, cu lozinci caligrafiate în limba română, continuând atacuri jalnice la adresa României, urlând fără întrerupere, „Ţiganii, ţiganii, ţiganii!”. Ca apoi, la Bucureşti, să intre pe scenă descreieraţii voştri, care au afişat un „banner” prin care s-au autoexclus din specia umană. Bolovani, strigoi de noapte, orice, dar nu oameni! Şi încă ceva: „bolovanii” voştri s-au războit pe tot parcursul „călătoriei”, cu oamenii paşnici pe care i-au întâlnit prin gări, amintind parcă de vremea atacurilor asupra Ardealului din trenurile blindate, sau de... „Bătălia de la Podul Simeria”, sau de la... Pisky, cum îi ziceaţi voi pe-atunci. Tu, ştii bine: acolo, la „Piski”, la 8 februarie 1849, s-au bătut armatele ungureşti, conduse de mercenarul polonez Bem (Vezi? Pe-atunci, dacă ţinea la tine Kossuth, te punea pe tine „şef” peste toată armata, şi nu-l „racola” pe ăsta!) şi cele ale Ardealului, conduse de omu’ Vienei, generalul Puchner. Atunci, Bem a sfeclit-o... În 2009, derbedeii voştri au învins. I-au „botezat” cu apă, aruncată cu forţă, prin „ţâşnitoarele” pe care le-au „inventat” din sticlele de apă pe care le aveau, i-au înjurat pe români, le-au făcut toată gama de semne obscene. „Victorie” ungurească, aşadar! Mai ales că au venit cu bannere uriaşe pe care au ţinut să amintească românilor, cu o obrăznicie specifică, ce vă chinuiaţi şi voi să păcăliţi Europa: că Ardealul e pământ unguresc! E la fel cum aş pretinde eu că sunt stăpânul Tamisei… C-am fost pe-acolo şi chiar mi-a plăcut! La fotbal, a fost însă altfel. Au bătut românii: şi la Bucureşti, dar şi la Budapesta;

7. Cele trei state dunărene (ungar, valah, sârb), realizează o confederaţie între ele. (Tu şi Kossuth, ştiaţi bine ce vreţi şi semne ale „cursei” pot fi descifrate şi din „Acordul despre armele, muniţ i i le ş i uneltele de război t ransportate în Pr incipatele Unite ”. Ştii cel mai bine ce-nsemna: Direcţia Naţională Ungară îşi exprima disponibilitatea de a-i împrumuta lui

327

Page 136:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Cuza cele 10.000 de puşti, precum şi jumătate din muniţiile şi uneltele de război depozitate în Principatele Unite – cele de la Bacău, Piatra, Baia şi celelalte localităţi, pe care cred că le-ai inspectat, atunci când au fost descărcate, după lunga lor „călătorie”, pe mare, tocmai din Anglia, de la Birmingham. N-ai uitat să consemnezi şi câteva clauze precum „Înălţimea sa, Principele Cuza, se obligă să restituie armamentul în termen de doi ani – şi mai curând, dacă apare vreun prilej pentru a-l folosi în interesul independenţei ungare (...) Direcţia Naţională Ungară se obligă să nu folosească acest armament decât pentru un scop: eliberarea Ungariei şi, niciodată, sub niciun pretext în interesul opiniilor sau acţiunilor partidelor care există sau ar putea exista în Principatele Unite”. (sic!)

„Apponyi”, ca păsări de pradă

Pagini aproape uitate... În vremuri tragice pentru Ungaria, românii i-au întins o omenească mână de ajutor. Aveau să vină însă şi... „mulţumirile”. Era aproape anul 1867, care aducea a doua anexare. Se deschideau larg închisorile Ungariei pentru toţi cei ce îndrăzneau să gândească româneşte. Se pregăteau legi draconice, care l-au revoltat până şi pe contele rus Lev Tolstoi, apostolul de la Iasnaia-Poliana. El a adresat, în anul 1907, o scrisoare revistei ungureşti „A Hir ”, din Budapesta, în care, referindu-se la contele Apponyi Győrgy, şeful suprem al „Fabricii de unguri”, care duduia din plin: „Ceea ce este mai trist, este faptul că în străinătate contele Apponyi are reputaţia unui pacifist, pe când în Ungaria el nu recunoaşte nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni. Orice persoană cu mintea sănătoasă trebuie să smulgă de pe faţa acestui om masca sa mincinoasă, pentru a arăta întregii lumii că nu este un binefăcător, ci o pasăre de pradă”.

Şi, spre onoarea lor, au fost şi voci ungureşti care au condamnat politica de ungurizare a unor „Apponyi”, care au organizat, dincolo de torturile fizice, pe cele psihice şi culturale. Sunt convins, generale

326

Page 137:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Győrgy Klapka, de faptul că şi-n sufletul tău au fost destule frământări în faţa unor idei impuse de „ideologul Kossuth Lajos. Şi nu cred că, atât cât l-ai cunoscut, n-ai acceptat şi unele atitudini ale lui Mocsáry Lajos, care era unul dintre fruntaşii grupului liberal din cadrul Partidului Independenţei. El n-a acceptat niciodată conceptul de „naţiune unică ungară”. Ştia bine care sunt naţiunile care trăiau în Ardeal, cât şi faptul că ungurii, adică neamul lui, sunt minoritari. Cerea realism. La scurt timp după votarea Legii Naţionalităţilor, pe care a combătut-o ferm în Dietă, a scris în 1869 că problema naţională este una vitală şi „nu vom putea rezolva situaţia dificilă creată prin aceasta, dacă nu vom recunoaşte deschis că patria noastră nu este o ţară unitară, ci o ţară cu mai multe limbi. Întărirea statului şi a patriei nu se poate înfăptui decât dacă vom permite în mod sincer, fără niciun gând ascuns şi fără obiective secrete, libera dezvoltare a fiecărei limbi şi naţionalităţi...”.

Trebuia, generale Klapka, să-ndrăzneşti să-l tragi de mânecă pe „şeful” tău. O, ce bine ai fi făcut... Unde şi-o fi dormind somnul acest om întreg, realist, Mocsáry, care, fiind trup şi suflet pentru neamul lui, a-nţeles corect şi mersul istoriei: că nu pot fi două alternative pentru poporul ungar! Sau cea cu Austria şi cu dinastia, sau cea cu naţionalităţile şi poporul! În anul 1907, când avea 81 de ani, ca deputat în Dieta de la Budapesta, a fost între cei câţiva care au avut curajul să se împotrivească şovinei „Lex Apponyi ”, condamnând drastic politica şcolară de deznaţionalizare. Tot o aberaţie a considerat şi anexarea Bosniei şi Herţegovinei, în 1908, la Imperiul Austro-Ungar. A cerut consultarea, prin vot, a populaţiei. Om bun. I-a dat Dumnezeu zile şi a trăit până în 1916. Avea 90 de ani! Mocsáry Lajos a fost un om luminat, un politician cu minte limpede, cu idei liberale, dar şi cu suficient curaj de a le exprima chiar de la tribuna Parlamentului Ungariei. A fost un duşman pe faţă al şovinismului: „O frică excesivă ne împinge să comitem acţiuni cu adevărat extravagante. Mă refer la tendinţa generală de maghiarizare. Ştiu foarte bine că, ici-colo, se neagă acest adevăr, dar, atunci, de ce oare se aplaudă în mod frenetic, în cele patru colţuri ale ţării, ori de câte ori marele şovin Désideriu Bánffy, repetă că patria noastră nu va fi fericită până când ultimul individ aparţinând rasei româneşti sau

327

Page 138:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

slovace, nu va fi transformat în maghiar veritabil? Şi de ce se poate afirma oare, în Parlamentul nostru, fără teamă de a fi pedepsit, că trebuie să introducem neapărat învăţământul public exclusiv în limba maghiară?” Referindu-se tot la eşafodajul întins ca o cursă a morţii, Lajos Mocsáry nu ocolea să le spună extremiştilor unguri că „nu avem de-a face cu resturi de popoare, cum ar fi flamanzii şi bascii, ci avem în faţa noastră blocuri naţionale, conştiente şi pătrunse de progres. Gravitaţiunea lor către exterior nu o vom putea împiedica cu forţa. Noi nu vom putea face să dispară complet aceste tendinţe centrifuge ale naţionalităţilor, decât dacă le vom putea asigura, în interiorul frontierelor noastre, posibilitatea de a-şi satisface aspiraţiile lor culturale”.

În urma lui, a lăsat loc de respect şi Jászi Oskár. El a înţeles, în anumite limite, nevoia de a se recunoaşte fiecărei naţionalităţi dreptul de a-şi dezvolta liber limba şi cultura. Dar, cu o condiţie: naţiuni fără viaţă de stat independentă sau fragmente de naţiuni”!... I-a mai venit o idee: să desprăfuiască şi să modernizeze concepţia de „Confederaţie dunăreană” al lui Kossuth, propunând proiectul unei... „Elveţii a Orientului”. Cu autonomii administrative locale, mergând chiar până la dreptul la autodeterminare. Evident, un proiect respins cu... entuziasm! Chiar dacă se petrecea în anul... 1918! A fost un sociolog respectat. În anul 1918, era ministru al naţionalităţilor. S-a născut în anul 1875 şi a trăit 82 de ani, până în 1957. Din opera lui notăm câteva informaţii, care, indirect, denunţă şi condamnă politica agresivă şi consecventă de ungurizare. Din anul 1787, până în 1880, au fost ungurizaţi 2.057.00 de neunguri, marea lor majoritate fiind români! Între 1880 şi 1914, numărul ungurilor creşte cu 54 la sută (!!!), al românilor cu 22,6 la sută, al germanilor cu 1,7 la sută şi al slovacilor cu... 4,8 procente!

Cam aşa s-au scris câteva din paginile istoriei unui popor venit călare din Asia, care, după ce a ocupat spaţii ale unor popoare europene (austrieci, slovaci, români şi sârbi), au trecut la asuprirea dramatică a autohtonilor, iar când a venit vremea redeşteptării naţionale, a trecut la represalii cumplite, recurgând la cele mai brutale mijloace de ungurizare, „topind” naţionalităţile în creuzetele Ungariei! Este singura explicaţie a acestui „spectacol” oferit de istorie, începând cu anul descălecării în Pannonia a ungurilor, 896.

326

Page 139:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Să credem şi în demnitatea lui Ady Endre! Spre deosebire de maiorul Sándor Petőfi, aghiotant al generalului Bém, Ady a fost un adevărat umanist, un om constructiv, care a dorit ca între unguri şi popoarele subjugate din Imperiul Habsburgic să nu existe tensiuni, pledând pentru nevoia de schimbări fundamentale. Şi-a exprimat ferm până şi revolta pentru modul în care încerca preotul Pálfy să-l îndemne să fie patriot, înjurând saşii, sârbii, românii şi slovacii pentru că încă nu au devenit... unguri!

Dar Planul „Bethlen István”, din 1912? Contele Bethlen cerea, pur şi simplu, deposedarea românilor de bunurile rurale! Singurele care le aparţineau... O întoarcere la sclavie! Şi nici n-a fost prea departe să devină funcţional: alt conte, Mailath, elaborase deja programul de transferare a proprietăţii rurale de la români la unguri. Incredibil! După ungurizarea oamenilor, se prevedea şi ungurizarea pământului!... Brutal, tragic. Încă un plan deschis terorii ungureşti, pornit din mintea unui viitor prim-ministru: Bethlen István. Cum îşi justifica tentativa de... genocid? Că, într-o generaţie sau două Ardealul va fi pământ unguresc doar cu numele. „Şi asta - zicea el - doar dacă vom avea suficientă forţă militară şi politică să ne menţinem stăpânirea asupra acestei părţi de ţară...” Deposedarea de pământ a românilor era, după Bethlen István, absolut necesară. Românii trebuiau dezrădăcinaţi pentru a-i unguriza. „Noi - declara în 1913, acest „bolovan” - nu vrem să-i considerăm ca adversari pe compatrioţii de o altă limbă; dar, în ce priveşte proprietatea asupra pământului, trebuie să-i socotim duşmani şi, în consecinţă, noi trebuie să ne organizăm” („Pesti Hirlap ”, 9 septembrie 1913).

Unde au ajuns „Apponyii”? La transformarea românilor într-un popor de analfabeţi! În timp ce guvernul Ungariei întreţinea 1.497 de şcoli primare de stat, strict ungureşti, românii n-aveau nici măcar una de stat, în limba lor. Ba, legile lui Tréfort şi Apponyi, au impus desfiinţarea a câteva sute de şcoli confesionale româneşti, iar cele rămase au fost obligate să reducă masiv studiul limbii române, în favoarea introducerii masive a limbii ungureşti, devenită obligatorie. Veneau la rând bunurile ţăranilor români şi pământurile lor...

327

Page 140:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Ce-ai vrut de la Garibaldi, generale Klapka?

„Lucrai”, nu te jucai! Şi, vai, pe câte planuri... În 16 august 1861, i-ai scris şi lui Garibaldi. Tot în legătură cu planul lui Kossuth, cu o Ungarie care să se-ntindă de la Adriatica până la Marea Neagră! Uite, am şi eu scrisoarea ta: „Ungaria are trebuinţă de toată întinderea teritoriului său, de marginile sale naturale, de toate puterile ce există înlăuntrul acestor margini, altminterea Ungaria nu şi-ar îndeplini misiunea sa cea umanitară...”

Mă cam pui pe gânduri cu... „misiunea cea umanitară” a Ungariei! Chiar credeai, generale Klapka, în minuni? După ce şi tu te-ai „jucat” cu viaţa a 40.000 de oameni, ce mai poţi repara prin aceea... „misiune umanitară”? E bine, totuşi, că v-aţi clarificat şi ideologic. După socotelile Dietei şi ale lui Kossuth, slavii şi românii nu sunt naţiuni, ci... naţionalităţi, sau, după mintea „şefului” tău... „comunităţi naţionale”. Şi, pentru clarificarea chestiunii, toţi cetăţenii Ungariei, de orice limbă, formează împreună naţiunea ungurească, una şi nedespărţită. Naţiune e numai una: naţiunea ungurească!

Scrisoarea ta, generale Klapka Győrgy, către Eroul Italiei, generalul Garibaldi, a cam făcut vâlvă prin Europa. A fost secretă, dar au aflat repede despre ea şi românii. Aşa cum îţi interceptase şi scrisoarea, extrem de dubioasă, pe care ai trimis-o, prin emisari speciali, către inginerul francez de Lalonde, despre care am mai amintit. Voiai, nici mai mult, nici mai puţin, decât să vezi „Ungaria eliberată înainte ca România să fie constituită”, încât, „să evităm orice fel de pretenţie exagerată din partea românilor”! Vai, generale!... Nu sunt în stare să strivesc o muscă, dar, crede-mă, pe tine te-aş fi legat în cătuşe. Şi la mâini, şi la picioare, şi te-aş fi scos la promenadă, când la Iaşi, când la Bucureşti, apoi prin Transilvania! După tot răul făcut românilor ardeleni, după spânzurătorile statariale, după crimele îngrozitoare pe care le-aţi făcut în tot Ardealul voi, „şefii”, şi după primirea omenească făcută de Alexandru Ioan Cuza, astfel de chestiuni plănuiai, dirijat de Marele Criminal Lajos

326

Page 141:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Kossuth?! Şi, din nefericire, „lecţia” voastră a fost preluată de cei ce v-au urmat, până azi, când personaje bine înfipte în fiinţa românească, sapă cu diabolică dibăcie la rădăcina statului naţional român, împlinit prin jertfe, la 1 Decembrie 1918...

Cu scrisoarea ta „secretă”, ai reuşit, generale Klapka, să stârneşti revolta generală a românilor de la Paris, mai ales a tinerilor care studiau acolo. Te-ai dat din nou în spectacol, cu pretenţiile ungurilor. Toată Europa la un loc n-a emis atâtea pretenţii... Eraţi veniţi în Europa de vreo 965 de ani, aţi lovit în forţă tot ce-aţi întâlnit, iar când v-aţi dat seama că nu mai merge cu războaiele de cucerire, pentru că s-a trezit Europa, aţi trecut la jalbe şi diversiuni. Şi ce putea fi mai dătător de speranţe şi util decât o bună relaţie cu generalul Garibaldi? Am înţeles: l-ai ales model! Ai gândit pragmatic: cum el a reuşit să devină Marele Erou al Italiei, unind Nordul cu Sudul, întemeind marele şi puternicul stat Italia, de ce n-ai face şi tu acelaşi lucru, unind Ungaria cu Ardealul? Şi mintea vă ducea mai departe, spre Marea Neagră... Numai că poveştile nu semănau deloc! Garibaldi a unit italieni cu italieni. Tu şi Kossuth, altceva voiaţi: să uniţi Ungaria cu Ardealul, care nu era o ţară ungurească. Era românească! Ba, un individ, purtând numele de Deák Ferenc, marele negociator al împăcării austro-ungare, a mers cu impertinenţa până la a face târg şi pe spinarea... Principatelor Române! Şi nu cred că-n „afacerea” asta nu ţi-ai băgat şi tu „codiţa”, ca, de altfel, şi Kossuth. În timp ce tu şi alţi emisari ai lui Kossuth, mişunaţi prin „Principate”, spre a implora sprijin din partea lui Cuza, pe-atunci unul dintre cei mai influenţi bărbaţi politici ai Europei, acest „târgoveţ”, Deák Ferenc, a dat fuga la guvernul italian, cerşind pentru Imperiul Habsburgic Veneţia, oferind, în schimb... Principatele Române. E de râsu’ Europei! Vă credeaţi, din câte înţeleg, chiar stăpâni ai Principatelor Române Unite! Cum erai demult Dincolo, uite ce scria prin 1988 unul din marii oameni de cultură români, Francisc Păcurariu, şi el ardelean, despre dezmăţul lui Deák Ferenc, de a vinde chiar o ţară: „În timp ce emisarii lui Kossuth duceau tratative cu Alexandru Ioan Cuza (...) Deák Ferenc îi vorbea unui emisar al guvernului italian, în 1865, despre propunerea de a lăsa Veneţia Imperiului Habsburgic şi de a accepta în schimb, drept compensaţie,

327

Page 142:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Principatele Române, de parcă Deák ar fi fost omul hărăzit să împartă Europa după bunul său plac, în timp ce propria sa ţară zăcea sub loviturile represiunii habsburgice...”. Ce şi-o fi zis acest Deák, care se vedea, probabil, un fel de şef al Planetei? Scopul scuză mijloacele. Şi ce mult visa marele „spectacol” al reconcilierii austro-ungare, care avea să se petreacă la 8 iunie 1867... Şi vedea momentul încoronării lui Franz Iosif I ca rege al Ungariei, iar la trecerea cortegiului aplaudându-l cu vanitate şi mândrie, în timp ce ministrul de finanţe împrăştia peste mulţimea adunată, pumni de galbeni. Balul marii tragedii, se deschidea.

Voi vă cam jucaţi cu focu’, generale Klapka! Ştii bine ce voiai de la Garibaldi. Oricum, nu să te invite la o plimbare cu gondola prin Veneţia, şi nici să te însoţească într-o vizită la „Columnă”! Oricum, şi tu, şi acest derbedeu, Deák Ferenc, aţi avut roluri şi misiuni de o diabolică perversitate. El, în urma tratativelor secrete, l-a păcălit pe împărat, prin „Pragmatica Sancţiune”, oferindu-i râvnita şansă de a fi nu doar împărat al Imperiului Austro-Ungar, ci şi... rege al Ungariei. Un „târg” încheiat apoteotic prin grandiosul spectacol din 8 iunie 1867, de la Budapesta... Povestea cu „Principatele”, n-a ţinut. „Compromisul” Viena-Budapesta, da. El a fost votat în Parlamentul de la Budapesta la 30 martie 1867: 257 voturi pentru, 117 contra şi 22 abţineri. L-aţi cam păcălit şi pe Garibaldi, poate şi trimiţându-i o... muză! E treaba voastră cum... Să ştii însă, că peste ani, fiul său, Menotti Garibaldi, a spus-o pe şleau chiar şi-n Parlamentul Italiei regretând marea eroare a tatălui său! Şi a spus-o şi-ntr-o conferinţă internaţională!

Românii, generale Klapka, n-au avut niciodată parşivitatea „altora”. N-au râvnit nici la pământurile altora, nici n-au jefuit bunuri, nici n-au omorât oameni în scop de jaf! Când luptai cu puşca, pentru proiecte aberante, ştiai că pe la mijlocul veacului în care te-ai născut, din cei 12.931.181 de locuitori abia 4.542.738 erau unguri? Calculează: 35,13 la sută! Ce stat naţional unguresc voiai? Trupele ungureşti deveniseră stăpâne şi peste Voivodina sârbească, şi peste Slovacia, şi peste Ardeal – cu excepţia Apusenilor şi a Albei Iulii! Merita să-ţi găseşti puterea să-l admiri pe Avram Iancu. Nu crezi? Românii voiau linişte, împăcare... Nu v-a impresionat, de pildă,

326

Page 143:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Apelul lui Avram Iancu către unguri? Fie doar fraza „Fraţi maghiari, (...) luaţi alte mijloace de a trata cu noi!”... El a făcut distincţie între masa ungurilor, care năzuia libertatea, şi nemeşimea reacţionară, şovină. În toată şiretenia ta, cu abilităţi neîndoielnice de spion, n-ai înţeles că, după „păcăleala” cu armamentul depozitat în Principate, toţi ochii s-au îndreptat spre tine. L-ai cunoscut, desigur, pe Papiu Ilarian... Nu ştiai însă că în calitatea lui de apropiat sfetnic al lui Cuza, i-a pregătit acestuia o „Agendă”, un „Memorandum” extrem de meticulos, care a stat la baza următoarelor decizii ale Principatelor. Era analizată riguros politica austriacă, duplicitatea, tendinţele ungureşti de deznaţionalizare a popoarelor subjugate, planurile de anexare a Ardealului. Şi nu era niciun secret că idealul suprem al românilor era unirea lor într-un singur corp politic, „Daco-România”. Unul din statele cele mai omogene din Europa! Cărturarul transilvănean Alexandru Papiu Ilarian era conştient e importanţa strategică a Ardealului: „Cine e Domn în Transilvania, este şi Domn al Principatelor!”. În încheierea „Apelului – Memorandum ”, Al. Papiu Ilarian îl asigura pe Cuza-Vodă că „românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnalul, numai de aici îşi văd scăparea”. Ce păcat că n-ai trăit să-l cunoşti pe scriitorul Ioan Slavici. El s-a născut la Şiria, acolo unde a avut loc trista capitulare datorată lui Kossuth. Slavici e cel care a afirmat că pentru toţi românii soarele de la Bucureşti răsare şi aşa a şi fost...

Papiu este cel care a publicat scrisoarea ta către Garibaldi, în „Revista Carpaţi lor ” (1861), împreună cu un amplu comentariu. A reprodus apoi textul integral, într-o broşură: „Independenţa constituţională a Transilvaniei ”... Ai aflat, desigur, şi despre broşura „Transilvania faţă de pretenţi i le Ungariei ”. Te-a cam mirat şi pe tine, şi pe Kossuth, şi pe ceilalţi camarazi unguri, care credeaţi că puteţi dansa în voie în Principate şi-n Ardealul românesc. De ce l-ai căutat atunci pe Baligot de Bèyne, secretarul francez al lui Cuza-Vodă? Era 24 noiembrie 1861... Ţi-a oferit o audienţă scurtă de doar cinci minute, despre care i-a raportat, cum era şi normal, lui Cuza-Vodă. Am înţeles că subiectul a fost relaţiile încordate dintre unguri şi români, dar şi despre „legiunea ungară a

327

Page 144:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

generalului Tűrr Istvan”, intrată în „colimatorul” unui jurnal din Iaşi. El e cel care a preluat ştafeta tratativelor, investit cu puteri ceva mai lungi decât generalul Klapka... Articolul a fost preluat apoi de „Journal de Frankfurt”. Şi scandalul s-a declanşat. Iritare! Şi-n Ardeal, şi-n Principate... Nepricepând revolta românilor, Tűrr încearcă să se... „albească”. C-ar fi nevinovat! Ca să-i convingă pe români cât e de „curat”, se chinuie să-şi clameze nevinovăţia şi reuşeşte să publice la Paris, în „Le Siécle”, un articol care va provoca o nouă broşură... „Piso”!

Generalul ungur Istvan Tűrr, aghiotant al regelui Victor Emmanuel, a mers şi mai departe: a cerut audienţă la Cuza! Era 9 iunie 1863... Era venit la două săptămâni şi voia să-i prezinte lui Cuza planurile italo-ungare împotriva inamicului comun: Imperiul Habsburgic! Un corp de oaste ungar, de 700-800 de oameni, urma să provoace o diversiune de pe teritoriul Principatelor (!?), ce ar fi atras deplasarea unor trupe de la frontiera cu Italia, spre răsărit, uşurând astfel pătrunderea armatei italiene pe „teritoriul habsburgic”, în scopul eliberării Ungariei! Rolul Principatelor Române se limita - cum scriu Dan Bogdan şi Viorel Ştirbu în cartea „Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza ” - la a fi transformat în teatru de operaţiuni militare! Cât despre Transilvania, tăcere. Urma, aşa cum a spus şi Klapka, să fie „înghiţită” de vanitoasa „broscuţă”, Ungaria. Oricum, Tűrr n-avea nicio noutate faţă de poziţia lui Klapka... Cum asupra Principatelor Române pluteau destule pericole, Cuza, conştient de situaţie, a fost şi mai rezervat, spunându-i clar lui Tűrr:

„Înainte de toate, trebuie să ţin seama de interesele ţării mele. Jucăm cu cărţile pe faţă, nu-i aşa? Eu sunt, şi nu pot fi altfel, cu foarte multă simpatie faţă de problema naţională. Ei, bine! Vă declar, totodată, că, în eventualitatea pe care o prevedeţi, eu nu voi consimţi să contribui la ridicarea înainte de a şti cu certitudine că maghiarii s-au pus de acord, în sfârşit, cu românii de dincolo de Carpaţi”...

Poziţia lui Alexandru Ioan Cuza, era şi până în acel moment bine ştiută. Era un om generos, bun, gata să-i ajute pe cei în suferinţă. A fost foarte înţelegător şi înţelept cu situaţia emigranţilor, pe coarda aceasta apăsând cu ani în urmă şi Klapka. A admis tranzitarea teritoriului românesc a unor mari mase de revoluţionari, a

326

Page 145:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

fost tolerant, le-a dat o bucată de pâine, un aşternut, a simpatizat şi a sprijinit ţările mici. Cred, generale Klapka Győrgy că nu poţi contrazice aceste afirmaţii. I-ai bătut la uşă... Cât de mândru era de originea lui românească: „Vechea ospeţie românească este un dar sfânt de la strămoşi, să-l păstrăm ca unul ce onorează caracterul naţiei şi niciodată să nu-i pară rău străinului că a venit de s-a aşezat la vatra noastră”...

Nici tu, generale Klapka, nici cel ce a continuat misiunea ta, generalul Tűrr, n-aţi priceput cât de tare îl durea pe Cuza drama românilor din Ardeal. Ştia exact situaţia, dar a-nţeles să vă ajute. V-a primit, a intervenit pe lângă Napoleon al III-lea pentru achiziţionarea a 30.000 de puşti, o parte destinate armatei române, pentru o eventuală intervenţie comună. V-a cerut, în schimb, drepturi egale pentru românii din Ardeal. Şi ştiţi ce „drepturi” le-aţi oferit...

A ieşit descumpănit. Planurile ungureşti se năruiau. I s-a spus direct, fără ocol, că Principatele Române nu mai pot susţine acţiunile revoluţionarilor unguri împotriva Austriei! Generalul Istvan Tűrr a continuat, cu disperare, să caute alte „cărări” de sprijin, încercând, cu destulă naivitate, să-l convingă pe... Alexandru Papiu Ilarian! A obţinut un răspuns şi mai ferm: „Românii nu pot discuta cu ungurii, atât timp cât ei nu vor să recunoască principiul de drept natural şi pozitiv al egalităţii naţionale şi îndeosebi independenţa Transilvaniei faţă de Ungaria”. Ajung repede informaţiile şi la urechile lui Kossuth, care caută alte strategii pentru doborârea Imperiului de la Viena. E unicul lui ideal... Sunt destule semne că şandramaua, abil „construită” în Principate, de către revoluţionarii unguri, se dărâmă. În jurul lui Cuza, ardelenii strâng rândurile, mai ales că presiunea ungurească asupra Ardealului devine insuportabilă. Se tem de moarte de ideea autonomiei, convinşi că, după acest pas, ar urma unirea cu Principatele Române. „Uniunea”, sau mai corect anexarea la Ungaria, era o garanţie că ungurii nu vor scăpa prada din gheare. Poziţia Austriei? Aparent, una de respingere. Era teama că Ungaria ar putea deveni astfel prea puternică! Papiu, întrezărea însă „da”-ul austriac, şi el avea să vină curând, în 1867. Era o „armă” perfidă, cu efecte multiple: se amplificau conflictele dintre unguri şi români şi astfel Austria putea stăpâni mai bine, mai ales năbădăile şi orgoliile Ungariei...

327

Page 146:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Şi tu, generale Klapka, şi Tűrr, eraţi „păpuşile” pe care, o vreme, din Turcia, dar apoi din Londra sau America, şi-n final din Italia, le „dirija” Kossuth, după „gândirea” lui, care v-a adus în situaţia de a trăi în exil. Ştiu, tu, generale Klapka, sătul de străinătate, te-ai întors acasă, în Ungaria, după reconcilierea austro-ungară, prin 1868, unde chiar ai devenit deputat în Parlament al Ungariei, din partea partidului lui Kálmán Tisza. Oricum, e notabil că, tu, comandantul armatei din Ungaria Superioară, ai lăsat în urma ta lucrarea „Der Nationalkrieg in Ungarn und Siebenburgen”...

De „Convenţiile” pe care tu, generale Klapka, le-ai semnat la Iaşi şi la Bucureşti, s-a ales prafu’. Nici Tűrr n-a făcut mare brânză. „Şmecheria” ungurească cu diversiunea de la frontiera cu Italia, provocată însă de pe spaţiul românesc, era o cursă cu puternice repercusiuni şi asupra României. Ca să vă salvaţi pielea, voiaţi să-i aruncaţi pe români în focul arzând. Logic, Cuza nu putea să procedeze altfel...

V-a dat pe mâna unui ministru din guvernul Kogălniceanu, un ardelean, Al. Papiu Ilarian, doctor în drept al Universităţii din Padova, profesor de drept la Iaşi, legislator, ocupând în alte funcţii judecătoreşti în timpul domniei lui Cuza, inclusiv pe cea de ministru al Justiţiei! El era principalul negociator desemnat pentru tratativele cu emigraţia ungurească, având, în plus, şi avantajul de a vă şti limba. El era, cum deja ştii, autorul „Memorandumului ” de 19 pagini, privind raporturile românilor cu nemţii, slavii şi ungurii. O broşură scrisă de mână, cu caractere chirilice şi latine, de uz strict confidenţial pentru principele Cuza, publicat abia în 1883.

Interesele Ungariei, pe care le susţineaţi voi, în faţa lui Cuza şi a lui Papiu, se băteau cap în cap cu cele ale românilor, Apoi, existau interesele ireconciliabile ale Austriei. Mâna întinsă de Austria Ungariei, prin compromisul din 1867, care a dus la crearea „dualismului” austro-ungar, s-a dovedit o alianţă „împotriva naturii”, un chin care s-a-ntins, totuşi, pe 51 de ani. Era un sfârşit previzibil. Normal. Logic. Papiu, a fost o minte limpede, un strateg. La 10 august 1867, redevenea Procuror general pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dar n-a fost singurul ardelean din preajma lui Cuza: vreo şapte ani l-a consiliat şi Simion Bărnuţiu, dar şi alte

326

Page 147:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

personalităţi academice precum Dionisie Marţian-Pop, Titu Maiorescu (fiul ardeleanului Ioan Trifu [1811-1864], din Bucerdea Vinoasă, căsătorit cu fiica lui Petru Maior, preluându-i numele: Ioan Trifu Maiorescu. A plecat în Oltenia, la Craiova, unde s-a născut fiul său, Titu Maiorescu), Ştefan Micle, August Treboniu Laurian, Petru Suciu, Ioan Pop, bănăţeanul Damaschin Bojincă, Ştefan Emilian...

*

...Şi iar revin la scrisoarea ce i-ai trimis-o generalului Garibaldi! În urma ei, au rămas destule nedumeriri. Ce-ai vrut, e clar. Trei pagini incendiare. Un test al „bunei-credinţe” faţă de românii din Ardeal. Şi nimeni nu se aştepta la altceva. Nu voiaţi doar un Ardeal ungurizat şi înglobat cu totul în „hotarele naturale”, dar şi o Austrie ungurizată. Dezaustrizată. „O Austrie ungurească în locul unei Austrii... austriece” – cum consemna acel „P”, în răspunsul pe care l-a dat apelului pe care l-ai trimis, generale Klapka, unificatorului Italiei, generalul Garibaldi. Şi cred că planul „Kossuth – Klapka” nu era altul decât „înhăţarea” Austriei. Destul a „şefit” până atunci!

Cine o fi acel... „P.”? Cel mai probabil Papiu! Chiar dacă unii îl presupun pe studentul român Pompiliu Piso, care studia pe-atunci „Drept”-ul la Paris şi era în penultimul an. Oricum, studenţimea română din Franţa ştia ora exactă a Ardealului, iar acest „vârf”, făcea parte din familia preotului hunedorean Fabiu Piso din Săcărâmb, care a fost decorat chiar de împărat, la Viena. Poate, atunci, răspunsul său – eu cred că al lui Papiu, cum cred că şi tu n-ai alte argumente – te-a cam deranjat. Cred că, ajuns în mâinile lui Garibaldi, l-au cam pus pe gânduri planurile ungureşti şi „marea prietenie” italo-ungară începea să nu mai aibă rosturile de altă dată. Da, Austria era o ţară despotică. Ungaria ce era, generale? Voia să scape de despotismul austriac, dar să transfere jugul despotic peste „tot teritoriul său”? Care? Cel al croaţilor? Cel al slovenilor? Cel al românilor care constituiau marea majoritate a locuitorilor Marelui Principat al Ardealului? Şi-i scrii lui Garibaldi despre „principiul suveranităţii naţionale”, pe care ungurii se angajau să-l apere. Ce

327

Page 148:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

vorbe îi scriai despre interesul unei mari Ungarii, pe care ungurii făgăduiesc s-o înzestreze cu libertate şi egalitate, dar „totul în limitele unităţii ţării”... Şi tu, generale, şi „şefu’” tău, Kossuth, şi Ferenc Deák, folosiţi măsuri diferite când invocaţi cu atâta vehemenţă „dreptul istoric”, atunci când era vorba de Ungaria. Deveneaţi însă amnezici, în bloc, când venea vorba de acelaşi drept pentru Croaţia, Banat şi mai ales, Ardeal!

Şi nu v-aţi sfiit s-o spuneţi franc: „Vreţi să fiţi români? Duceţi-vă în Moldova sau Valahia. Marea Ungarie nu vrea decât cetăţeni unguri, interesaţi de existenţa ei, de viitorul ei politic. (...) Nu vrem, deci, decât un singur stat, o singură naţiune, un singur guvernământ şi o singură dietă!”... Pe al cui pământ? Ţi-aminteşti, generale, de aceste afirmaţii? Îţi aparţin! De ce crezi că Mocioni şi-a depus mandatul de deputat al Lugojului în Dieta de la Pesta? O ştii, dar ţi-o reamintesc şi eu: „că nu are ce căuta în Dieta ungurească, fiindcă nu e şi nici nu înţelege să se facă ungur!” Cam tot aşa cum Ungaria i-o reteza franc împăratului Franz Iosif: „prima şi cea mai sfântă datorie a noastră este de a folosi toate forţele pentru ca Ungaria să rămână întotdeauna Ungaria, cu autonomia sa şi cu independenţa sa constituţională inviolabilă...”. Pricepi, cred, generale Klapka, de ce şi-a depus Mocioni mandatul de deputat. Voia şi el ca Banatul să rămână Banat! Altfel, ca să folosesc expresia ta, „Banatul s-ar sinucide!”... Croaţia? Nici ea n-a mai trimis deputaţi în Dieta de la Pesta, după 1848. Şi nu mai trimite nici la Viena. Ţine la independenţa ei. Încorporare la Ungaria? Nici vorbă... Ar fi tot... sinucidere!

Erai foarte tânăr, generale Klapka, atunci când i-ai scris lui Garibaldi: abia trecusei de 41 de ani, iar el avea 54. Oricum familia ta, din Timişoara, era mândră de tine. Cred însă că a ştiut să te aleagă cu dibăcie Kossuth, pentru „negocierile” cu Alexandru Ioan Cuza: N-aveai nevoie de translator! Iar buna primire de care te-ai bucurat la Iaşi, s-a datorat şi bunelor gânduri exprimate de Kossuth, cu ocazia dublei alegeri a lui Cuza ca domnitor al Moldovei şi apoi al Ţării Româneşti: „Aşa duh este de trebuinţă ca un popor să-şi întemeieze o Patrie, ori dacă a pierdut-o să şi-o redobândească”. Ce bine era dacă ar fi studiat însă şi „legile” Ardealului. Mă mir că n-a

326

Page 149:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

făcut-o, sau, dacă a făcut-o, pentru că n-a înţeles nimic din Diploma lui Leopold, din 1601. Nici că Transilvania trebuie să aibă guvernul său, „miliţia” lui, condusă de un general propriu, nici că în funcţiile publice nu erau admişi decât transilvăneni autohtoni (Şi tu, ca bănăţean, generale Klapka, erai... autohton!). Ar mai fi trebuit să ştie că un Decret din 1790 preciza că „Transilvania este un principat având existenţa sa proprie şi independentă de orice altă ţară”, „Cancelaria Curţii Transilvaniei trebuie să fie cu totul separată de cea a Ungariei” şi, ca să se pună punct tentativelor, s-a decretat că „Transilvania nu va putea fi forţată a se încorpora în Ungaria”! Nu „uniune”, ci... dezuniune cu Ungaria. Şi nu cred că un general de talia ta nu ştia că a existat chiar şi un proces internaţional, având ca obiect districte care se întind până la Tisa şi care, de fapt, sunt încorporate la Ungaria, aparţinând, de drept, Ardealului. Ştiai? Şi-atunci, generale, de unde această pretenţie a Ungariei, de a fi „proprietar” al Ardealului? Cine a atribuit Dietei din Cluj prerogativele de a elabora o lege de încorporare a unui teritoriu străin la Ungaria? De ce n-a hotărât, de pildă, să încorporeze... Parisul? Sau America!

Tu „dormi”, generale Klapka, într-un cimitir din Budapesta, din 17 mai 1892, după o viaţă zbuciumată, ce a numărat 72 de ani! Erai un pic şi român, că ne vorbeai limba. Şi nici n-ai fost chiar atât de rău. Ai vrut să te arăţi ungurilor că eşti mai ungur ca ei (numele tău sună binişor a... slovac!), iar cât priveşte Revoluţia, rămâi de admirat. Abia acum am înţeles şi de ce în vreme ce generalul Gőrgey semna capitularea, la Şiria, tu cu 18.000 de honvezi, continuai să aperi în faţa austriecilor, cetatea Komárom. Şi n-ai cedat decât atunci când ţi-au fost acceptate cele opt puncte ale armistiţiului, foarte favorabile Ungariei. Mă gândesc că altfel ajungi şi tu sub ştreang şi numărul generalilor lichidaţi ar fi fost par: 14!

Ce ştii despre Tűrr, succesorul tău? Oricum, era cu vreo patru ani mai tânăr ca tine, s-a născut la Baja, a dezertat – ca şi tine! – din armata austriacă, a colindat prin Elveţia, Anglia. Cred că ştii că în 1848, îl avea ca şef, pe frontul italian, pe... generalul Radetzky! Contele Radetzky Von Radetz Joseph... Un bătrân feldmareşal, născut în 1766. Bătrânul feldmareşal avea 83 de ani când comanda bătălia pentru Piemont... A sfârşit în 1858, la Milano. Tânărul Tűrr,

327

Page 150:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

abia împlinea 24 de ani... O, dar prin câte i-a fost dat să treacă. A participat la ocuparea Veneţiei, a fost condamnat la moarte, dar l-a scăpat regina Victoria a Angliei. A ajuns prin Turcia, apoi prin Italia... O vreme, a avut misiuni în Ţările Dunărene. Nu-i ştiu întregul destin, dar prin 1904 trăia la Paris. Avea 80 de ani...

La 27 mai 1863, Tűrr István era la Bucureşti şi, în faţa lui Alexandru Papiu Ilarian şi a colonelului Creţulescu, după „trei sere lunge, dar interesante, conversaramu şi discutaramu împreună. Nu-ţi vei fi uitatu de vorbele ce-ţi adresau, că Românii nu potu sta de vorba cu Ungurii in câtu tempu aceştia nu voru a recunoaşte principiulu de dreptu naturale şi positivu ale egalităţii naţionale, şi în deosebi independinţi’a Transilvaniei de Ungari’a. Atunci dta, generare, ai luatu condeiulu şi înaintea nostră (...), ai scrisu şi subscrisu, şi apoi ai publicatu în Romanulu următoriulu apelu:

APEL(preluat din Federatiunea, Pesta, nr. 166, din noiembre,

pag. 656 - transcris în grafia actuală)

„Să nu criticăm trecutul, au fost greşeli comise, multe greşeli, însă din toate părţile. Aceste greşeli le-am plătit scump, să ne servească dară de lecţie pentru prezent şi pentru viitor.

Să aruncăm vălul uitării peste toate certurile trecutului şi să vorbim azi cu vocea raţiunii, pentru ca să nu ne pierdem viitorul. Austria pune astăzi o armă în mâna românilor din Transilvania: să bage bine de seamă, să nu se taie cu ea, că e o armă cu două tăişuri, cu care, voind a lovi pe alţii, se poate cineva vulnera de moarte chiar pe sine însuşi.

E momentul pentru români de a-şi stabili bine poziţia lor. Să se opună, deci, Unirii, cu toată energia, pentru că, fiecare ungur ştie, şi trebuie să ştie, că românii au dreptul să facă aceasta! Să ceară românii vechea autonomie a Transilvaniei, şi ungurii, secuii, vor şti să se supună deciziei majorităţii, cu atât mai vârtos, cu cât, din nenorocire, la 1848, românii n-au fost nici măcar întrebaţi.

Românii să se ferească însă de-a fi conduşi de pasiunile lor până a vota trimiterea deputaţilor la Reichsrath; aceasta-i va ruina cu

326

Page 151:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

desăvârşire. Preţul unui triumf efemer ar fi plătit cu pierderea totală a viitorului.

Ungaria, Transilvania şi Croaţia să-şi recunoască şi să-şi respecte împrumutul independenţei lor. Aceste trei ţări să recunoască şi să asigure o perfectă egalitate între naţionalităţile, şi numai în cazul acesta vor fi în stare de a trata cu efect despre o alianţă strânsă între ele. Numai cu chipul acesta vor putea ajunge la un viitor sigur şi fericit. Iar dacă, din contră, ar încerca să stabilească supremaţia unei ţări asupra celeilalte, ele totdeauna vor avea pe străini ca stăpâni şi domni.

Să ne aducem aminte, că desbinările noastre făcu puterea Austriei, să ne unim dară frăţeşte şi vom vedea casa Austriei căzând în neputinţă.

Bucureşti, 27 mai 1863, Subscriu, S. Tűrr”

*

Pagini interesante de „Apel ”. Şi, se pare, chiar exprimate într-un moment de sinceritate. După aproape o jumătate de an, generalul Tűrr István, rătăcindu-şi propriile gânduri, schimba radical vechile-i opţiuni, încât Al. Papiu Ilarian s-a văzut silit să-i trimită o depeşă:

„Să fi uitat, generale, de acest apel al dumitale? Iar dacă n-ai uitat, ce însemnează atunci cele ce scrii astăzi în ziarele din Ungaria, unde, în loc de perfectă egalitate naţională, ce pretindeai în Apel, vorbeşti de o unică naţiune politică, adică cea ungurească, în toată Ungaria şi Transilvania. În loc de independenţa constituţională a Transilvaniei, pe care o proclamai în Apel , astăzi nu recunoşti în această ţară decât municipii şi districte ale Ungariei. Şi, în loc să combaţi pe avocatul Deák şi-ai lui, a cărui strănută, sofisticată şi pernicioasă politică, atâta mi-o înjurai, nu numai la 1863, dar şi după aceea, astăzi ne inviţi de a lua în considerare proiectul de naţionalităţi al acestui fatal avocat, proiect cu mult mai insolent decât chiar acela al lui Kerkápolyi Horváth! Nu cumva vei zice şi dta, generale, că demultul dtale coleg Klapka, că mângâierile s-au schimbat, şi cu acestea v-aţi prefăcut şi dv.! Tempora mutantur, et nos mutamur in illis.

327

Page 152:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Adu-ţi aminte, generale, de ceea ce-mi ziceai şi-mi repetai adesea, că avocaţii uniţi cu baronii unguri, duc la picioare neamu unguresc. Niciodată n-ai fi crezut, că aveam să te văd odată, generale, abjurându-ţi credinţele şi dând mâna de ajutor acestor fatali avocaţi şi baroni.

Salutare, frăţie. „Bom”A. Papiu Ilarian

*

...Aşa-i viaţa. Îşi are şi „uitarea”, se pare, regulile ei, iar generalul Tűrr, care în România îşi traducea prenumele în... „Ştefan”, când semna acel „Apel”, ştia că avea de îndeplinit o misiune importantă pe lângă Cuza: venise de la Torino, la Bucureşti, să stabilească o înţelegere între români şi unguri! Era ataşat pe lângă regele Italiei, Victor Emmanuel, ca adjutant.

Aberanta încremenire în idei

Şi nici nu cred că atunci, de-ar fi fost de faţă, Kossuth n-ar fi fost în stare să-l împuşte pe curajosul general Tűrr István. Chiar dacă era un „curaj” al clipei conjuncturale! Era însă sătul de ideile încremenite, fixe, ale lui Kossuth, din care acesta nu mai ieşea. Tűrr, a rămas în viaţă, dar a trebuit şi să uite că a avut vreodată astfel de idei. Abila „Curte” de la Viena n-a stat mult pe gânduri, şi la 15 iulie 1863 a jucat o carte esenţială: a impus să se voteze, în Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu, „egala îndreptăţire a naţiunii române” cu celelalte naţionalităţi şi religii ale Transilvaniei. S-a votat, tot atunci, şi Legea privind folosirea celor trei limbi ale Ardealului în viaţa publică. Încât, românii au obţinut cam tot ce-şi doreau, iar discuţiile cu ungurii nu mai aveau obiect.

Era omorâtă şi criminala conspiraţie „Unio Trium Nationum”. Unirea a trei naţiuni - unguri, saşi şi secui - pentru oprimarea şi nimicirea neamului românesc, era un act care data de peste patru

326

Page 153:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

veacuri. O „alianţă” semnată la 2 februarie 1438, imediat după răscoala de la Bobâlna. Un „pact” agresiv, pe care cele trei naţiuni îl reînnoiau, prin semnături şi jurăminte, în fiecare an. I se ştiu urmările: Ardealul a fost împărţit în trei zone. Un teritoriu al nobililor unguri, altul al secuilor, iar al treilea, al saşilor, denumit „fundus regius”... Românii? Unde era teritoriul lor? Ei erau înlăturaţi de cele trei naţiuni „pactiste”. E cumplit ce-au pătimit românii. „Pactul” îşi avea tâlcul lui... Cele trei naţiuni erau speriate de forţa ce o reprezentau românii. Erau în majoritate zdrobitoare, iar „trezirea” lor din lanţurile teroriştilor ar fi dus la schimbarea rolurilor: românii, în număr de peste un milion şi jumătate, ar fi putut pretinde drepturi egale în faţa celor nici o jumătate de milion de unguri, saşi şi secui.

Nimic despre... Mohács!

Să zăbovim o clipă prin anii 1653, şi să răsfoim pagini din legi teroriste precum... „Aprobatele”: „Românii sunt toleraţi în această ţară (adică, în Ardeal!), în mod provizoriu, atâta vreme cât acest lucru va fi plăcut principelui şi stăpânilor...”; „Cu toate că în această ţară nici naţiunea română, nici religia ei nu sunt recunoscute, totuşi, atâta vreme cât ele vor fi tolerate pentru folosul ţării (!? – n.a.), clerul român va trebui să se supună la ceea ce urmează...” etc. Şi urmează „articole de lege” care te îngrozesc. Şi nu pot să nu-i întreb pe „koşuţii” de azi, nu mulţi, dar mai absurzi şi mai obtuzi decât cei ce-au creat vechile legi ale cumplitelor terori antiromâneşti!

Poate Markó Béla şi tu, episcope László Tőkés, iar lângă voi, alţi câţiva terorişti ai Mileniului III, îmbătrâniţi îngrozitor de urât. Aţi coborât cu mintea cam pe la vremea „compilatelor”. Răsfoiţi-le cu atenţie, că veţi găsi idei ce încă nu v-au venit. Nu doar graniţe, nu doar inscripţii bi sau multilingve, nu doar izolare etnică, nu doar desfiinţarea şcolilor româneşti, nu doar alungarea atât de apăsătoarei limbi româneşti, care vă strică echilibrul lingvistic, nu doar culoare etnice, nu doar lichidări fizice, nu doar provocări interetnice... Nu doar

327

Page 154:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

astea şi-ncă celelalte, destule, pe care le utilizaţi zilnic, inoculându-le cu temeinicie, încă din grădiniţe, prin cărţi paraşutate sau strecurate „inteligent” prin şcoli de toate nivelurile. Eu cred că dacă un singur ungur ar fi pătimit ce-au îndurat cei un milion şi jumătate de români, ajuns la Consiliul Europei, ca eurodeputat, în seara aceleiaşi zile, în semn de protest, episcopul Tőkés ar fi ameninţat că se aruncă de la ultimul etaj al Palatului care găzduieşte Consiliul Europei! Veţi găsi în „Compilate” articole care vorbesc despre „tâlhari de popi români”, sau, consemnate restricţii precum „este oprit românilor să poarte arme, să ţină cai, să poarte cizme, pantaloni de postav, pălărie de un florin şi cămaşă din pânză fină”... Veţi mai găsi şi interdicţia impusă românilor de a avea acces la şcoli care i-ar lumina puţin, sau i-ar face să cunoască binefacerile şi binefăcătorii omenirii. Românii, conform legilor impuse de nobilii unguri, trebuiau „abrutizaţi, spre a fi nimiciţi”... Cea ce, în diabolică încrâncenare, aţi făcut şi continuaţi să faceţi şi-n acest Mileniu III, în ţinutul românesc, căruia i-aţi pus numele de... „Ţara Secuilor”. Sigur, e banal şi aş repeta de prea multe ori întrebarea absolut normală: „unde sunt, totuşi, secuii?” Cum? Poate exista o „Ţară Secuiască” fără secui? Aţi lăsat, presupun, doar câţiva... de sămânţă, şi secui, şi secuience, ca peste vreo mie de ani neamul lor să redevină ce-a fost. Sau, fiţi inventivi şi descoperiţi şi o „sfoară de dezungurizare”... Ar fi un spectacol unic, la capătul căruia aş încerca să-mi imaginez cum ar arăta drumul de întoarcere al ungurilor spre „izvoare”, dorindu-mi să filmez, din elicoptere, nesfârşitele coloane de „jeep”-uri care înaintează spre Urali, în căutarea locurilor de baştină.

Aveţi însă mare grijă cum procedaţi, că, printre ungurizaţi, se află şi mari personalităţi, care au scris istoria şi dezvoltarea Ungariei. Gândiţi-vă la regele Matia Corvinul, la tatăl său, Iancu de Hunedoara, la Nicolaus Olahus, la regele Ştefan, dar şi la slovacul Kossuth, sârbul Petőfi, slovacul Klapka, polonezul Bem... Mulţi! Mulţi alţii... Ştiţi bine: cel puţin jumătate din cea mai înaltă aristocraţie ungurească din Ardeal erau ungurii din coborâtori ai familiilor româneşti! Şi istoria trebuie să rămână, aşa cum a fost ea.

...Nimic despre tragicul Mohács, dar o întrebare tot pluteşte: de ce l-aţi „uitat” pe contele Charles Zay?! El este cel care, în anul

326

Page 155:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

1825 a pornit campania de „înfocare a ungurismului”. El a dat tonul. Şi valurile nu s-au mai oprit de-atunci. El a dat tonul partizanilor politici care au început a-şi striga „entuziasmele”: „Suntem ameninţaţi de germanism, de panslavism, de daco-românism. Mântuirea nu poate fi decât într-o ţară mare şi cu o singură naţiune ungară, care fără Transilvania, nu are niciun înţeles, niciun viitor”... Minte de mare strateg acel conte Charles Zay, care, în 1861, la 16 martie, publica în Vanderev nr. 65, şi alte texte despre ce mai visa în nopţile cu tulburări psihice: „Transilvania, fiind, prin poziţia ei geografică o ţară strategică prin excelenţă, ar fi permis maghiarilor să atace Marea Neagră, căci Moldova şi Valahia sunt şi ele două perle ale Coroanei Sfântului Ştefan. Cel care va stăpâni Transilvania, va fi stăpânul Principatelor dunărene şi al întregului teritoriu cuprins între Marea Neagră şi Adriatică – care va fi o Mare Ungarie”...

Nimic despre Mohács... Numai că, de la acel nefericit moment, petrecut în zorii zilei de 29 august 1526, demn de „Cartea recordurilor”, care a durat cât un meci de fotbal, din anul 2009, a însemnat mutilarea orgolioasei Ungarii, pentru 158 de ani, în paşalâc turcesc, până în anul 1699! O dramă trăită de vreo patru-cinci generaţii de unguri. Vreme în care Ardealul, cu mai bine de două treimi din populaţie românească, îşi păstra toate privilegiile de stat independent. Şi cât şi-ar fi dorit Pesta să facă din Viena un... Mohács! Erau avute în vedere toate mijloacele, care să permită marea lovitură, iar pe ruinele Austriei să se înalţe Marea Ungarie. „Transilvania – scria Al. Papiu Ilarian – cu majoritatea ei românească, era însă un mare obstacol. Acest popor, deşi înlăturat de la toate drepturile lui politice, trăia încă. În ciuda secolelor de mizere, energia sa bărbătească nu-l părăsise. Dar, pentru a învinge aceste piedici şi a înfăptui încorporarea acestei ţări la Ungaria, ungurii nu se dădură în lături de la cele mai mari ilegalităţi, susţinute de cel mai îngrozitor terorism”. Şi a venit ’48-ul! Cât entuziasm! Câte speranţe! Câte vise în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii! Şi ungurii s-au bucurat, dar pe drapelul lor au scris „Unirea sau moartea!” Şi nota, cu amărăciune şi revoltă Al. Papiu Ilarian: „Şi a urmat o perioadă de teroare, în care toate aceste ţări, dar, mai cu seamă Transilvania, se

327

Page 156:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

umplură de spânzurători pe care fuseseră înfipte steaguri cu aceeaşi deviză: «Uniune sau moarte!»”...

Furia exterminării se declanşase. Fără a se înspăimânta, românii s-au adunat la Blaj. Şaizeci de mii! Iar acolo, pe Câmpul Libertăţii, steagurile lor vesteau voinţa şi hotărârea de a-şi apăra drepturile: „Virtus romana rediviva!”. Sub cumplita ameninţare a spânzurătorilor, în mare grabă, pe terenul deja pregătit, Dieta de la Cluj a votat Legea Unirii. Era 29 mai 1848. O zi tragică, de comemorat: „Printre cei 300 de deputaţi care au votat-o, se numărau 24 de saşi, şi, printr-o amară ironie a sorţii - nota Al. Papiu Ilarian - erau şi trei români. Restul, toţi unguri...”. Iar între cei trei români care şi-au dat votul pentru „Uniune”, prin semnătura dată, şi-a pătat onoarea, de teama spânzurătorii, şi unul dintre cei doi conducători ai Adunării de pe Câmpul Libertăţii, de la 15 mai 1848...

Legi ucigaşe. Cruzime nemaiîntâlnită. Vânătoare de oameni mai curând decât război. E luată viaţa a 40.000 de români. Publicistul şi istoricul francez Elias Régnault (1801-1868) scria că „Nebuna îngâmfare a ungurilor a devenit în 1848 pentru popoare un izvor de confuzie jalnică şi de sângeroase neînţelegeri. Pentru Viena, un colac de salvare”. Şi iar mă-ntorc la timişoreanul Győrgy Klapka... Bine, omule, i-ai scris lui Garibaldi verzi şi uscate, ca să-l atragi cât mai aproape de cauza ungurească. Chiar crezi că românii, care formează două treimi din populaţia Ardealului şi, alături de ei sârbii, slovacii, rutenii şi ceilalţi, sunt... „populaţii nemaghiare conlocuind în Ungaria”? Cu ce drept îi ceri să vă ajute să anexaţi Ardealul? Nărav de Ev Mediu, generale. Primitiv... Cum ungurii refuzau - şi pe bună dreptate! - să se supună „ministrului şi Reichshrath-ului de la Viena”, de ce-ar face-o românii la Budapesta? Asta n-ai înţeles-o generale Klapka nici tu, nici „şefu’” tău, Kossuth... Cam niciunul dintre cei care v-aţi aşezat pe scaune de conducători ai Ungariei. Românii v-au respectat drepturile, dar n-au cruţat nimic să le apere pe-ale lor! E o vorbă a înţelepţilor: ce se obţine prin violenţă, tot prin violenţă se pierde. Mai devreme sau mai târziu. Lăsaţi-i pe cuceritorii Attila, Arpad sau pe Sfântul Ştefan să-şi doarmă somnul. Rolul lor s-a-ncheiat demult...

*

326

Page 157:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

...Nimic despre Mohács! Doare. Voi ştiţi, din paginile zbuciumatei istorii a Ungariei, ce socoteli aţi avut cu otomanii şi ce-aţi avut de împărţit. Au trecut de-atunci 483 de ani. Aproape o jumătate de mileniu. E departe şi „48”-ul: s-au scurs 161 de ani. Trăim în Mileniul III... Trezeşte-te, episcope Tőkes. Înlocuieşte ura cu prietenia. Întoarce-te la buna credinţă în Dumnezeu. Caută-ţi locul între bunii credincioşi. Şi ia-i pe calea cea bună şi pe cei care îi îndemni la rătăcire.

De la uciderea lui Ioan Pop, preotul din comuna Budiul de Câmpie, tatăl lui Alexandru Papiu Ilarian, au trecut 161 de ani, dar rănile încă nu s-au vindecat. Ce-nsemna să fii român şi să-ţi ceri drepturi? Era o crimă, părinte! Ştii prea bine cum au scris ungurii istoria... Pe tatăl cunoscutului revoluţionar român, Al. Papiu Ilarian, l-au ucis în mod bestial. De ce? Pentru aşa-zisul „delict” al fiului său, de a nu accepta „Uniunea” Ardealului cu Ungaria şi de a avea curajul să lupte pentru drepturile neamului său! L-au arestat, l-au schingiuit, l-au anchetat o vară-ntreagă, iar toamna, prins de unguri la Deagu, l-au dus la Turda, unde l-au spânzurat. Şi, vai, cât îşi doreau înaintaşii tăi libertatea! Viaţa ştie însă cum să le aranjeze pe toate... Peste ani, în 1854, înaintaşul tău, generalul Győrgy Klapka, a bătut la uşa domnitorului Principatelor Unite, Al. I. Cuza, implorând ajutor pentru revoluţionarii unguri, căutaţi şi hăituiţi de austrieci, spre a-i „conduce” la ştreang. Acolo l-a cunoscut pe Al. Papiu Ilarian, nimeni altul decât fiul preotului din Budiu, pe care l-au ucis „revoluţionarii” unguri, în urmă cu un deceniu. Era o personalitate extrem de importantă, deţinând chiar şi funcţia de ministru al justiţiei... Da, da, băiatul părintelui Ioan Pop, pe care „revoluţionarii” unguri îl căutau înnebuniţi ca să-l spânzure. Dar n-a purtat ranchiună cauzei. Nu s-a împotrivit să asigure exilaţilor o pâine, haine, adăpost... A zis „stop” doar atunci când obrăznicia depăşise orice limită. Merită ştiute alte câteva „amănunte”: după ce l-au ucis pe tatăl lui Al. Papiu Ilarian, i-au dat foc la casă, au jefuit tot ce-a agonisit. Soţia sa, a rămas cu grija celor patru copii: trei fete, una de patru ani, alta de 14, iar cea de-a treia abia măritată şi „băiatul”, Al. Papiu Ilarian. Nici bucate nu le-a lăsat, nici haine. O acţiune care făcea parte din programul de prigonire a fruntaşilor români.

327

Page 158:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Ce frumos ar fi ca toamna, să-mbraci roba preoţească şi să zăboveşti câteva minute la mormântul preotului Ioan Pop, în comuna Budiu de Mureş! Sau, să te abaţi, episcope Tőkés, prin Munţii Apuseni. Opreşte-te la Baia de Criş. Ţi-ar povesti oamenii de aici cum au fost ucişi tribunii Ioan Nobili şi Filip Zelenkay, soldatul Francisc Rabenhuber sau răsculaţii Dumitru Paşcu din Biod, Petru Dragoşi din Baia de Criş, Ioan Tisu din Ţebea, Aron Birtu din Baia de Criş, Adam Goleş şi Nicolae Petrovici... N-ai auzit de „furci”! Aşa li se ziceau spânzurătorilor. Bietul Feri Rabenhuber! Avea 33 de ani, era ţigan din Tg. Mureş, a fost crâşmar, dar era atunci, când l-au spânzurat, plutonier, angajat pe trei ani, cu jurământ, la honvezi. L-au spânzurat pentru că a fost „doboşar” în tabăra românească de la Vaţa. Atunci era sub jurământ pentru Împărat.

Unul din marii derbedei ai revoluţiei ungare de la 1848 a fost maiorul Gál László, care acţiona în comitatele Arad şi Zarand, conducând o campanie de represiune de o cruzime inimaginabilă, cu largul concurs al vicecomitelui de Arad, Vőrős Antal. Peste tot, revolte. La Şiria, 6.000 de răsculaţi. Românii nu mai suportă jugul! Primii executaţi: Teodor Vogalon şi Pantea Gorea... Primarul şi Deicu Lăzărescu, sunt de negăsit. La Covăsinţi, adevărat război: românii omoară şapte gardişti unguri! Se confiscă averi... A doua zi, în 24 octombrie, continuă execuţiile „la furci”: Ştefan Verdje (pentru răspândirea de manifeste), clopotarul Paul Borlea (pentru chemarea oamenilor la adunare), Mihai Cârsnic (pentru agitaţie împotriva ungurilor) şi Gheorghe Codreanu (pentru maltratarea gardiştilor), care, va fi până la urmă împuşcat, deoarece s-a rupt ştreangul spânzurătorii. Alţi împuşcaţi, în urma „judecăţii” maiorului Gál: Petru Toma şi Nicolae Crişan...

Şi valul crimelor continuă. Sunt prinşi şi împuşcaţi lângă primăria din Covăsinţi Iuon Balint şi Gică Marian. Se dă un nou termen pentru aplicarea Legii încorporării, pe care românii o consideră ilegală. Încordare maximă. Românii au început dezarmarea ungurilor. Familia Brady se opune şi zece persoane sunt măcelărite. Avram Iancu, Ioan Butean şi Simion Balint fac eforturi disperate să-i tempereze pe români. Excese! La Brad, trimit emisari care iau sub ocrotire familiile ungureşti. Preotul Moga şi fiul său,

326

Page 159:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Ieronim, din Hălmagiu, îi pun în libertate pe unguri. La Gura Văii, armata lui Gál dă foc la 38 de case. Ard bucate, nutreţ, vitele sunt expediate în Ungaria. Peste tot, jafuri şi oameni împuşcaţi. Am în faţă o listă imensă cu nume de români spânzuraţi, împuşcaţi sau arşi de vii, prin introducerea în casele incendiate. În Dumbrava, Răstoci, Aciuţa şi Hălmăgel au dat foc la peste 200 de case şi au omorât peste 120 de români!

Infern! O tragedie care a cuprins toate satele moţeşti din Apuseni. Şi „Revoluţia” ungurească mergea mai departe: „Uniune sau moarte!” Ardealul era înroşit de sângele românilor. Şi pe măsură ce se scurgeau zilele, fără ca românii să se prezinte la recrutare în armata Ungariei, armata de represiune a lui Gál înmulţea sentinţele capitale ale tribunalului militar. El judeca, el executa şi tot el îi raporta „izbânzile” zilei, la Arad, comisarului Vőrős Antal. Şi câtă dreptate avea Al. Papiu-Ilarian, în replica pe care o dădea la scrisoarea lui Klapka către Garibaldi (care mi-a parvenit graţie traducerii scriitorului Ştefan J. Fay, trecut de curând la cele veşnice, fiul deputatului secui în primul Parlament al României Mari, Ioan Fay): „Libera Italie, pe care ei (ungurii – n.a.) se pot bizui dacă sunt prieteni sinceri ai libertăţii, nu va ajuta, nădăjduim, la instaurarea robiei asupra neamului latin de la Dunăre. Mai mult de zece milioane de români, adunaţi într-un acelaşi cerc, nu pot deveni prada unei puteri oarecare, ci, cu atât mai puţin unealta ambiţiei a cinci milioane de maghiari!”...

*

...Aproape nimic despre Mohács! Du-te, totuşi, în Apuseni şi îngenunchează în faţa lui Avram Iancu. Roagă-l să-i ierte pe cei ce-au fost nedrepţi cu românii. Şi, te rog, du-te şi la Mohács să te rogi pentru celelalte suflete nevinovate! C-au murit şi-acolo românii!

327

Page 160:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Un monolog imposibil cu Preşedintele Ungariei, László Sólyom...

Habar n-am cum v-au convins cei câţiva iresponsabili aventurieri să veniţi de „Ziua Ungariei” în România, şi chiar în comuna Cozmeni, sau în Cristuru Secuiesc, unde, gurile rele zic că şi-ar fi găsit sfârşitul maiorul Sándor Petőfi, prin excesele criminale ale unui popă, care n-ar fi înţeles că şi poetul era un bărbat la 26 de ani, iar fiica lui, de o frumuseţe rară, i-ar fi putut oferi reconfortante clipe de fericire... Şi era Revoluţie, iar el, poetul, departe de iubita de acasă. Ziceri pe care nimeni n-are cum să le verifice, cum tot imposibil este de reconstituit câţi români au fost omorâţi, cu sălbăticie medievală, în mirificul sat Vânători, de pe malul Târnavei Mici.

N-aţi ştiut, poate, că mult prea desele „vizite” la Budapesta, de vreo două decenii încoace, i-au pus pe gânduri pe români şi, poate n-aţi ştiut că o organizaţie cu rădăcini prin Pannonia - sau mai multe! - de tip fascist, tot continuă să-şi recruteze noi membri, ameninţând liniştea Ardealului. Şi sigur, n-aţi auzit de aventurierul Toroczai şi zbuciumul pentru refacerea „Ungariei Mari”! S-ar putea să ştiţi prea puţine şi despre istoria însângerată a acestor ţinuturi, şi nu ştiţi că armata ungurească a săvârşit crime de o cruzime greu de imaginat, în fiecare localitate în care au locuit românii.

Ce gest omenesc aţi fi putut face să cereţi autorităţilor din România să mergeţi, alături de preşedintele românilor, sau de ştiuţii prieteni la Mureşenii de Câmpie, la Ip şi Treznea, la Lunca şi Câmpeni, la Sighiştel, la Ciumărna, la Luna, la Mihalţ, la Tg. Lăpuş şi-n alte câteva sute de localităţi din Ardeal, să îngenunchiaţi în cimitire şi să cereţi iertare, în numele înaintaşilor, pentru tot răul făcut românilor. Cât priveşte „48”-ul, merita să studiaţi paginile de istorie scrise atunci, cu sânge românesc, de generalul Bem şi alţi câţiva mii

326

Page 161:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

ca el, care au răpus mişeleşte vreo 40.000 de români. Aţi fi înţeles atunci că sărbătoarea din ’48 pentru neamul ungurilor e un doliu trist, greu de uitat, pentru români. Şi sunteţi un bărbat inteligent, chibzuit, cu suflet, care ar fi găsit un alt mod de a face uitate cele întâmplate în anii 1848-1849, dar şi mai târziu, când valul crimelor a fost nesfârşit şi dureros. Poate, păcălit de insistenţii chemători, n-aţi ştiut nici adevărurile de azi în ceea ce priveşte locuitorii: sunt vreo 7 milioane de români şi cu puţin peste un milion de unguri şi secui. Şi, poate, nu v-au informat că urma să fiţi oaspete nu al ungurilor, în primul rând, ci al secuilor! Chiar dacă şi ei au fost ungurizaţi până în vârful capului, în campaniile care nu se mai sfârşesc.

...Dar ce frumos v-ar fi stat să fi venit la Balvanyos, într-o vizită cu adevărat particulară, la Festivalul Internaţional „Pomana porcului”! Câte n-aţi fi putut conversa acolo, cu preşedintele României. L-aţi fi putut convinge să vă însoţească şi pe regizorul Koltai Gábor, poate şi pe „istoricul” Rafai Ernő, „mari prieteni” ai Istoriei Românilor, iar seara, la focul de tabără, pe un ecran uriaş, ar fi putut rula şi filmul său „Trianon”. Un film „documentar” atât de adevărat, încât până şi orbii ar fi în stare să-l aplaude, fără să mai socot pe cei din grupa mică a grădiniţelor din Ardeal, sau supravieţuitorii şi urmaşii marilor pătimiri la care i-au supus trimişii de-atunci ai înaintaşilor dumneavoastră de pe scaunul prezidenţial. Mă chinuie totuşi o întrebare: i-aţi permite survolul, chiar cu un avion civil, preşedintelui României, dacă într-o zi i s-ar năzări că ar fi bine să organizeze o mare sărbătoare populară la Budapesta, pe Platoul Parlamentului, pentru a reaminti momentul ocupării de către armata română a Budapestei, în zilele de 3-4 august 1919, sau, mai precis, al arborării pe Parlament a opincii şi steagului românesc? Sunt sigur că aţi protesta energic şi aţi da sfoară prin toată Diaspora ungurească. Evident, e o ipostază absurdă, dar poate vă ajută să regândiţi modul de a sărbători un eveniment sfânt al unui popor demn, care şi-a recâştigat libertatea, la 15 martie 1848. Lecţiile acestea nu se pot da. Se învaţă... Iar dacă tot aţi făcut efortul de a călători cu automobilul, şi dacă tot aţi trecut prin Cluj-Napoca, merita să opriţi cinci minute şi-n centrul oraşului, pentru a vedea mândreţea de statuie ridicată la vreo 50 de metri de statuia marelui rege Matei Corvin, prin a cărei

327

Page 162:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

origine românească suntem oarecum neamuri. O statuie a unui preot ungur, Márton Aron, care a slujit în Biserica „Sf. Mihail”, în calitate de paroh, din toamna anului 1938 până în 1949, când a fost arestat, judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă la Sighet, la 13 iulie 1951. După trei ani şi jumătate, a fost însă eliberat, a ajuns la rangul episcopal, iar în 1980, toamna, s-a stins din viaţă. Merită să vă interesaţi şi despre motivele arestării, poate vă veţi gândi să-i onoraţi trecerea prin viaţă, dând numele său unei străzi importante din capitala mondială a maghiarimii: Budapesta, şi nu unei ulicioare din Cozmeni – Ciuc.

Citez din cotidianul „Făclia ” din Cluj-Napoca: „Recunoscut pentru discursul său anticomunist, Márton Áron a rămas în istorie şi pentru că a luptat în Primul Război Mondial împotriva românilor, într-o unitate militară (din Divizia 82 Secuiască – n.n.), cunoscută pentru ceea ce rapoartele Serviciului Secret de Informaţii din România descriau drept „atrocităţi”. Márton Áron s-a aflat mult timp în atenţia S.S.I., din cauza propagandei revizioniste, şoviniste şi naţionaliste pe care o desfăşura în Transilvania. În documentele S.S.I., Márton Áron era considerat... unul din conducătorii acţiunii iredentiste maghiare în Ardeal. Înainte de a alege calea spirituală, Márton Áron a luptat în Primul Război Mondial, având gradul de locotenent, în Divizia Secuiască, vestită pentru atrocităţile comise împotriva românilor. A fost rănit de trei ori în luptele de la Doberdo, Pasul Oituz şi Asiago...”

Era bine s-o vedeţi şi să ştiţi că face parte din suita de evenimente care marchează un mileniu de la întemeierea Episcopiei Romano-Catolice din Transilvania. Un monument turnat în bronz, înalt de 2,75 metri, realizat de sculptorul Bocskay Vincze, şi aşezat ascuns printre triunchiurile bătrânilor brazi care străjuiesc Biserica „Sf. Mihail”. O dezvelire făcută cu totală discreţie, într-o zi de sâmbătă, 28 februarie 2009, fix la ora 12,15. Adică, la un sfert de oră după miezul zilei. Iar dacă puneaţi mâna şi pe nişte ziare de Cluj, scrise cu litere româneşti, găseaţi şi articole cu titluri care v-ar fi pus pe gânduri şi v-aţi fi reorientat ori drumul, ori discursul la care v-au invitat cuplul Tőkés-Markó: „Presupus terorist ungur, liderul Mişcării de Tineret 64 de Comitate, Ultranaţionalistul László Toroczkai, face

326

Page 163:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

racolări în România”, „Legiferarea discriminării”, „U.D.M.R.-iştii cerşesc dizgraţios intrarea la guvernare”, „Secuii paramilitari”, „László Tőkés instigă la luptă”, „Iredentismul în ofensivă”, scris cu echilibru, de un mare publicist de talia lui Ilie Călian. Dacă există o problemă specială a secuimii, creată de români în afara problemelor cu care se confruntă o ţară întreagă? Categoric, nu! „...În epoca medievală chiar au avut o anume formă de autonomie faţă de grofii maghiari, dar că ea a fost anulată nu prin Constituţia României Mari, din anul 1923, cu mai mult de o jumătate de secol înainte, de către guvernul Ungariei, din imperiul dualist.” Cât îi priveşte pe politicieni - români şi unguri - le-o spune fără menajamente. Ei poartă o mare parte din vina lipsei de înţelepciune care domină anormal relaţiile dintre unguri, secui şi români. Profitabile pentru unii, dar păguboase pentru toţi.

*

...Sună iar telefonul. Nimeni nu mai pricepe nimic din circul creat. Un lider ungur iese pe un post de televiziune să explice că termenul „autoguvernare”, respins ferm de români, sătui de nebunia „autonomiei teritoriale”, pe care o vântură agitatorii care urmează tonul dat de cuplul iredentist Tőkés-Markó, recurge iar la explicaţia mult prea uzată şi mult prea des folosită, a „erorii” de traducere, aparţinând ambasadei Ungariei de la Bucureşti. Numai că, normal, nimeni nu-l mai crede.

Apoi, domnule preşedinte, rămâne penibilă tânguirea organizaţiei… „culturale” U.D.M.R., de a fi acceptată şi ea, din nou, la guvernare. Aşa cum, într-un fel sau altul, a fost timp de 12 ani (!!!). O grupare de interese, de indivizi avizi de participare la „ciolaniadă”. De aproape douăzeci de ani, cu o disciplină etnică fără cusur, electoratul secuiesc şi maghiar, a mers încolonat la urnele de vot, spre a asigura bunăstarea celor ce vânau posturi grase fie în Parlamentul României, fie în Guvern, fie în structurile teritoriale descentralizate. Acum, când a dispărut şi obsesia „extremismului” „România Mare”, un bau-bau folosit pentru a-i convinge pe electori de nevoia de a vota în bloc U.D.M.R.-ul. Şi nu vă e străin respectul ce-l poartă Statul Român minorităţilor „naţionale”, şi în primul rând,

327

Page 164:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

celei maghiare, căreia i s-a încredinţat până şi demnitatea de viceprimministru, sau cele de miniştri, şefi de agenţii, prefecţi... Dar, vă întreb: câţi miniştri au avut românii la Budapesta, între 1867-1918? Nu vă chinuiţi să-mi răspundeţi! Simplu: niciunul! O supradiscriminare pozitivă! Pentru aceste grupări „plângăreţe”, curgeau banii din toate direcţiile. Şi „bani europeni”, şi sume uriaşe dăruite de generosul guvern de la Budapesta, şi din surse guvernamentale româneşti, destinate partidelor politice, cu toate că U.D.M.R.-ul e înregistrat doar ca o organizaţie culturală, şi nu ca partid, dar, între altele, şi de la „caracatiţa”... fundaţiilor. Despre „caracatiţa financiară” din zonele controlate de U.D.M.R., unde au fost înfiinţate 2.280 de fundaţii (!!!) şi încă 4.216 „asociaţii” controlate tot de U.D.M.R. Cotidianul „Cuvântul l iber ” din Tg. Mureş reia, din „Gardianul ”, un amplu articol semnat de Dan Badea, în ziarul din 23 decembrie 2008. Un gest necesar înţelegerii zbuciumului şi lacrimilor udemeriste de a se agăţa de crengile şi crenguţele teritoriale ale guvernării. E bine să ştiţi cât de „apreciaţi” sunt secuii şi ungurii care trăiesc în România Mileniului III. N-au salarii nici mai mici, nici mai mari decât românii! N-au niciun trai mai bun sau mai rău. Trăiesc la fel, dar vor „discriminare pozitivă”. Şi o au şi pe asta, în multe cazuri...

„Boşii” udemerişti au găsit destule motive de a „aspira” fonduri de oriunde... Fără jenă! E „groasă” rău... A intrat pe rol până şi Direcţia Naţională Anticorupţie, celebra DNA, care cercetează drumul sumelor uriaşe care, se pare, au ajuns prin buzunare străine rosturilor pentru care au fost date. Marii lideri Attila Verestóy şi Béla Markó, în calitatea lor de mari editori, au ajuns în prim-planul anchetelor. Ei, şi alţi câţiva lideri de bază ai U.D.M.R. din judeţele Harghita, Covasna, Mureş şi Cluj, sunt implicaţi direct în 32 de fundaţii şi 35 de asociaţii: „Comunitas”, „Progress”, „Iskola Alapitvany” şi Jákabffy Elemér”, conduse de alţi lideri marcanţi ai „Uniunii”, au intrat şi ele sub vizorul anchetatorilor. Ele, dar şi Takács Csaba, Nagy Zolt, Kelemen Hunor şi Székely István... „Communitas”, mai ales, suge de peste tot de unde poate. La început, s-a aflat pe listele de plată ale guvernului de la Budapesta. În doi ani, i-a dat mai bine de 100.000.000 de forinţi, prin Fundaţia

326

Page 165:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

„Illyes”. În conturile ei, a cotizat apoi şi guvernul român, cu zeci de miliarde de lei, cărora, între 2002 şi 2008, li s-au mai adăugat peste 451 miliarde de lei... Miei care sug la mai multe oi! Faţete pe care, sunt sigur, nu le-aţi ştiut atunci când v-aţi lăsat pradă invitaţiei acestor indivizi porniţi pe a-şi face averi. Indivizi bogaţi sau, cum e cazul lui Verestóy, cel mai bogat dintre grofii U.D.M.R., patronul cotidianului „Uj Magyar Szó ”, cotidian editat de „Scripta Srl”, foarte bogaţi. Se vorbeşte şi despre o anume... transparenţă, dar interesele sunt evidente. „Uj Magyar Szó ” a primit de la „Comunitas” sponsorizări de peste 1,2 miliarde de lei vechi, în vreme ce cotidianul „Kronika ” tot ziar de limba maghiară, dar neorientat spre U.D.M.R., a primit doar 50 de milioane de lei vechi. Tot de la „Comunitas” „suge” cât îi trebuie cotidianul „Lato ” din Tg. Mureş, al lui Markó Béla.

...Fiecare cu „job”-ul lui. Ekstein-Kovács Peter, e curator al Fundaţiei „Civitas” din Cluj, Sogor Csaba e membru al Fundaţiei „Kalvin”, din Miercurea Ciuc şi „Videopontes” din Cluj-Napoca, Markó Béla a fost preşedinte al subcuratariatului de la Cluj al Fundaţiei „Illyes” şi al Fundaţiei „Communitas” din Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 60, ca şi László Borbely sau Hunor Kelemen... Pete Ştefan este membru fondator al Fundaţiei Partium din Oradea. Fiecare cu o „porţie” sau mai multe. Citez din articolul-dezvăluire, scris de Dan Badea, în „Gardianul ”:

„Paradisul fiscal al U.D.M.R. este concentrat în câteva judeţe româneşti precum Harghita, Mureş, Covasna, Satu Mare şi Cluj. Aici au fost înfiinţate de-a lungul anilor câteva mii de fundaţii şi asociaţii «non-profit», dar extrem de profitabile pentru liderii U.D.M.R. Conform datelor existente la Ministerul Justiţiei, în Harghita au fost înregistrate 539 de Fundaţii şi 1.133 de Asociaţii, în Covasna 42 Fundaţii şi 277 Asociaţii, iar în Cluj, numărul Fundaţiilor este de două ori mai mare decât în Bucureşti (632 Fundaţii). «Găselniţa» U.D.M.R. cu... «non-profitul... profitabil» din Transilvania, s-a dovedit o cale sigură spre satisfacerea intereselor vârfurilor acestei formaţiuni «culturale», cu preocupări politico-financiare.”

327

Page 166:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Între bun simţ şi minima morală...

Simt nevoia să nu pun aici punct „întâlnirii” cu dumneavoastră, domnule preşedinte László Sólyom. Am simţit pe chipul dumneavoastră jena păţaniei cu „vizita” în România, la 15 martie 2009, de Ziua Mondială a Ungurilor, când nu vi s-a dat onorul ce-l meritaţi, ca om, ca şef de stat, ca un excelent jurist ce sunteţi. În tot ce s-a-ntâmplat, începând cu neaprobarea survolului, aţi fost o victimă. N-aţi ştiut ce se-ntâmplă, de fapt, în partea României, în aşa-zisa Secuime, pe care v-au propus-o unii spre „vizită”. Marilor profitori ai Terorii din Ardeal li s-au mai redus din nişte profituri, şi-au strigat ca din gură de şarpe, că sunt tot mai persecutaţi de români. Nimic mai fals. Şi veţi putea afla adevărul uşor. „Conturile” marilor baroni, vor fi mai puţin bogate ca-n vremea când, fiind la guvernare, totul era altfel. Nu etnic! Financiar...

Liderii comunităţii maghiare din România, indiferent de pe ce palier acţionează – politic, economic, social, religios, sunt tot mai agitaţi, mai ales după neincluderea în guvern a U.D.M.R.-ului. Au scăpat printre degete „ciolanul”: unele afaceri veroase şi drumurile deschise spre „bucatele” cele mai gustoase. Biserica maghiară a devenit cea mai importantă tribună politică, un fel de filială a „U.D.M.R.”-ului sau a „P.C.M.”-ului. O idee fixă, autonomia teritorială, susţinută, din păcate, şi de dumneavoastră, a devenit un fel de stafie, care bântuie zona Harghita-Covasna. Ce-aţi zice dacă românii din Ungaria, atâţia câţi au mai rămas, după valurile „ştiinţifice” de ungurizare, ar începe să ceară şi ei absurda „autonomie teritorială”? Că, pur şi simplu, românii din Giula, cei din Micherechi, Cenad, Bichiş, Bătania, Ciaba şi altele câteva, ar porni şi ei o astfel de aventură... Şi s-ar mai trezi şi secuii din Ungaria, lămuriţi de lideri de-ai lor că etnia lor nu e cea ungurească, sau slovacii, sârbii şi ceilalţi ar cere şi ei, fie drepturi colective, fie autonomie culturală, dar şi teritorială? Sigur, vă daţi seama ce-ar mai rămâne din Ungaria! Nimic... Nici chiar „vidul”, pe care, zice-se, l-ar fi

326

Page 167:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

găsit strămoşii dumneavoastră, în vremea premergătoare anului 900, la năvălirea în Pannonia.

Azi? Păcat că n-aţi avut încă prilejul să fiţi prezent în Parlamentul României! Aţi tresări şi aţi crede că sunteţi în Parlamentul de la Budapesta, într-atât de masivă e prezenţa deputaţilor şi senatorilor de origine maghiară. Şi veţi găsi parlamentari din toate etniile, deşi numărul lor, cu unguri cu tot, e sub zece procente din populaţia României! V-am amintit acest adevăr impresionant, nu ca să vă întreb câţi români sunt în Parlamentul Ungariei, pentru că răspunsul e bineştiut. Niciunul! Şi nici despre „gogoriţa” aşa-zisei „Autoguvernări”. E o poveste frumos construită. O glumă... Atât şi nimic mai mult! Mai ştiţi, cu siguranţă, încă ceva: că nu românii au fost cei care au elaborat o lege cu reguli ale deznaţionalizării sau chiar o instituţie specializată: Societatea Centrală pentru Schimbarea Numelor, instituită încă din anul 1867! Cu toate că procesul de asimilare şi deznaţionalizare a-nceput cu mult mai devreme: „Chiar surse maghiare afirmă că în perioada 1700-1910, au fost deznaţionalizaţi şi asimilaţi circa 5.700.000 de nemaghiari, atât pe cale naturală, ca rezultat al căsătoriilor mixte, cât şi ca urmare a condiţiilor economice şi social-politice sau a recurgerii inclusiv la mijloace religioase. De altfel, tot istoricul Ştefan Manciulea arată că «regii Ungariei, după 1300, au căutat prin toate mijloacele să-i câştige pe români pentru catolicism»”. Fapte consemnate pe larg de Dan Brudaşcu, în „Pagini ungare ”... Acţiuni nici azi stopate, duse cu mai multă abilitate şi perfidie, până la idealul declarat, de pildă, de primarul ultraşovin din Odorhei: eliminarea ultimului român care nu s-a lăsat „măcinat” de „fabrica de unguri”! E prea mult! Şi e vremea eliminării terorii pe care liderii unguri au impus-o românilor, alături de care oamenii de bună credinţă convieţuiesc de mai bine de un mileniu şi o sută de ani.

...Şi, la urma urmei, chiar n-aţi realizat că, venind într-o zi în care românii ţin doliu pentru 40.000 de suflete lichidate de armatele lui Kossuth, n-ar fi chiar potrivit să daţi semnele de vitejie ungurilor din toată lumea? Chiar n-aţi realizat că răsuciţi cuţite şi arme în răni nevindecate? Că, în loc să zidiţi încredere şi armonie, răniţi oameni nevinovaţi? Cu vreun deceniu în urmă eram gata-gata să aplaud un

327

Page 168:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

gest omenesc al episcopului de Piatra Craiului, László Tőkés: a îngenunchiat în faţa rabinului Mozeş Rozen, în faţa sinagogii de pe strada Horea, din Cluj-Napoca... Mi-am dat însă seama că e atât de fals, încât, nu l-am mai putut crede, prin atitudinile ulterioare. Atunci, când a-ngenunchiat, şi-a cerut iertare pentru crimele îngrozitoare făcute pe teritoriul Ungariei şi pe cele cotropite în plin secol XX, în urma Diktatului de la Viena. Niciodată însă nu şi-a adus aminte nici de Ip, nici de Treznea, nici de Mureşenii de Câmpie, Cămăraş, Sărmaş, de Lazurile din Satmar, de Someşeni sau de cartierul Petrilaca-Turda, neuitând, în schimb, nici el, nici alţii ca el, să-l preamărească pe criminalul Albert Wass, din Sucutard, dându-se chiar şi peste cap să-i înalţe monumente. Gesturi mizerabile, care ne dezunesc.

Dacă tot aţi cunoscut România, urmând drumuri bătute şi răzbătute de ultraşovinul Viktor Orbán, a cărui misiune istorică se pare a fi „autonomia teritorială”, vă întreb, şi mă întreb, până când vor mai putea defila în voie, pe aceste „bulevarde”, extremişti precum Toroczkai László, Zagyza Győrgy Gyula, lideri ai „Mişcării Tinerilor 64 de Comitate”, sau personaje de teapa căpitanului „Gărzii Maghiare” din Szeged, Varga László, şi el component al „Mişcării”?! Acest „Toroczkai”, care s-a născut cu numele de Toth László, pe care l-a schimbat la 18 ani în amintirea bunicii materne, din satul Colţeşti, comuna Rimetea, judeţul Alba, al cărei nume s-ar traduce... Toroczko! Iar acest „excursionist” a adus în Ardeal şi cartea „Varmegyes a veres uton ” – „Comitatul pe un drum sângeros ”, de el scrisă şi de el promovată, povestindu-şi viaţa lui şi luptele pentru vindecarea „rănilor” lăsate de Tratatul de la Trianon, fiind gata de orice sacrificiu, mereu cu gândul la „Sfântul Graal”...

Şi e nevoie de atâta linişte! Şi pentru unguri, şi pentru români... Sunt aproape alte rânduri de alegeri, iar dumneavoastră, venind în Ardeal, într-un astfel de moment crucial, aţi devenit agent electoral activ, susţinător al xenofobiei unui „partid” etnic, în fond o organizaţie culturală, „mielul” care suge de la toate oile pe care le întâlneşte, fie în România, fie în Ungaria, fie pe altundeva, oriunde în Europa. Şi sug, nu se joacă. Devorează! Au nevoie de „energie” pentru „proiecte”, ale căror obiective le ştiţi foarte bine: fie autonomia

326

Page 169:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Ardealului şi apoi alipirea la Ungaria, fie la crearea unei „Ungarii Mici”... Proiect încropit între cele două războaie mondiale, tot în „Secuimea” ungurizată, la puţine zile după Unirea Ardealului cu Ţara-Mamă. Uitând sau neluând în seamă că trăim în Mileniul III, că s-au dus de mult vremurile Evului Mediu, că altfel sunt regulile civilizaţiei politice ale anului 2009... Iar cât priveşte „Ziua Naţională” a Ungariei, românii chiar o respectă, şi n-au cerut niciodată să plece la Budapesta să organizeze, în 15 martie, proteste împotriva Dietelor care, nesocotind voinţa românilor, ca popor majoritar, a hotărât „înghiţirea” Ardealului, cu toată agoniseala lui. Şi aur, şi păduri, şi mai tragic, cu oameni care îşi doreau şi visau, ca şi ungurii, libertatea. Deşi, mărturisesc, eu tot n-am înţeles câte zile naţionale are Ungaria. Ar merita să le spuneţi şi românilor.

...Şi vin iar alegerile. Creşte agitaţia în Ardeal. Markó, cel căruia şeful guvernului României, durul şi statornicul prieten al Budapestei, Călin Popescu-Tăriceanu i-a încredinţat înalta misiune de vice-prim ministru, declară public, cu obrăznicie că „noi, maghiarii, nu putem sărbători ziua de 1 Decembrie!”. O zi care, după el, marchează trecerea unor „ani de agonie”... Spre sfârşitul anului 2008, în faţa a şapte mii de participanţi, a prezentat o hartă a componenţei etnice a Transilvaniei, conform Recensământului din anul 2002, în care teritoriile locuite preponderent de unguri, erau haşurate cu roşu: „Pata roşie – explica poetul – putea fi şi mai mare dacă nu exista Trianonul în 1920. Trebuie să întoarcem roata istoriei. Să fim uniţi în orice clipă pentru viitorul nostru sau al copiilor noştri. Ne doare Trianonul şi ne doare 1918...”. Ce se mai pune la cale în 2009? O reînviorare a vechii alianţe László Tőkés-Viktor Orbán. Primul, preşedinte al Consiliului Naţional Maghiar din România, un extremist în robă, iar al doilea, preşedintele FIDESZ, un partid naţionalist de extremă dreaptă, cel mai important partid de opoziţiei din Ungaria. Un „pact” încheiat la Budapesta, prin care László Tőkés, l-a invitat pe Viktor Orbán să vină în România şi să participe activ la campania electorală pentru alegerile europarlamentare, spre a ajuta cât mai mulţi unguri de pe lista comună U.D.M.R.-C.N.M.T., să devină parlamentari la Bruxelles. La rându-i, Viktor Orbán i-a întors invitaţia lui Tőkés: să vină şi el în Ungaria, să susţină... FIDESZ, în aceeaşi

327

Page 170:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

campanie. Vremuri şi timpuri ciudate! O duplicitate stranie. În 2008, când Viktor Orbán a venit în România, tot cu scop electoral, Markó Béla a protestat energic faţă de imixtiunea politicianului ungur într-o problemă de politică internă... Numai că atunci, în campania electorală, a fost de partea Partidului Civic Maghiar (P.C.M.) condus de Jenő Szász. De data aceasta, sprijinul se-ndrepta spre U.D.M.R.-ul lui Markó Béla pe care, evident, îl aplaudă. „Scopul” alege mijloace potrivite... Mai ales că Orbán, cunoscută fiindu-i impertinenţa, se uită şi peste celelalte „garduri”: spre tot Bazinul Carpatic! Un nou episod din bătălia şi obsesia de a „corecta Trianon-ul”! Un amestec nelalocul lui, faţă de care, cu evidentă vinovăţie, închid ochii şi autorităţile de la Budapesta şi cele de la Bucureşti. Şi, mi s-ar părea absolut normal şi elegant, ca avionul Budapesta-Tg. Mureş şi cel de la Tg. Mureş spre Budapesta, să nu mai poată face survolurile „politice”...

Haos, domnule preşedinte Sólyom! Ştiţi, de fapt, cu ce gând aţi plecat de-acasă, spre România: Consiliul Naţional al Secuilor urma să proclame, la 15 martie 2009, la Odorheiu Secuiesc, autonomia Ţinutului Secuiesc. Un fel de... „Ţară a Secuilor”, care, oficial, are doar câteva sute de suflete. Ştiţi, desigur, de ce! Secuii maghiarizaţi, armenii maghiarizaţi, românii maghiarizaţi, ca şi ţiganii sau evreii, au trebuit să sporească numărul ungurilor. Prin orice metode, mai ales prin teroare şi punerea în perfectă funcţionare a „fabricilor de unguri”. La noua provocare – şi sunt sigur că nu vă este străină! – s-a cerut în România convocarea de urgenţă C.S.A.T.-ul. Un gest la care se recurge în situaţii excepţionale. Prietenul dumneavoastră, Călin Popescu-Tăriceanu, a ieşit pe un post de televiziune să-i liniştească pe români că „deocamdată astfel de intenţii de proclamare a autonomiei Ţinutului Secuiesc nu reprezintă ameninţări serioase”. Ce te faci însă cu... „Legion Siculis”? Pentru că, indubitabil, această structură paramilitară a mişcării de autonomie din Ţinutul Secuiesc, nu mai e o poveste. Este o armată, care are comandant suprem, stat major, baze de instrucţie şi trei corpuri de armată. O structură care a fost înfiinţată în anul 2002, în Palhalma, o localitate din Ungaria, având sediul central în oraşul Dunaujvaros. O „organizaţie” legal constituită, în baza articolului 63 din Constituţia Ungariei. Conform

326

Page 171:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

„Statutului”, este o organizaţie paramilitară (miliţie), şi îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul Republicii Ungaria, iar în caz de nevoie şi în afara graniţelor ţării!

Presupun, domnule preşedinte Sólyom, că nu vă este străin nici acest „Statut”. Este o organizaţie suverană, bazată pe forţele de apărare cetăţeneşti, prin voluntariat, independentă, democratică, nu serveşte scopuri politice, structura sa e bazată pe centralizare de tip militar şi face orice pentru apărarea Ţinutului Secuiesc...” presupun că mai există şi noţiuni de geografie. Vreau să vă sugerez că localizarea acestui Ţinut nu este nici în Pustă, nici pe malurile Tisei, ci undeva, în inima României. Ştiţi, desigur, că „Legion Siculis” are şi o stemă, iar ca elemente de heraldică o baionetă de carabină, cu vârful înfipt într-un spaţiu creat de şase fire de floare de colţ. Care „floare”, este considerată un simbol naţional al Ţinutului Secuiesc. „Oştenii” trebuie să fie secui, să treacă o probă de şase luni, în subordinea comandantului bazei de instrucţie... Are însă nevoie de fonduri. Ele provin din cotizaţii, din donaţii ale simpatizanţilor şi de la fundaţii private şi publice, din diferite afaceri...

Adică, vreau să vă spun, domnule preşedinte, că oricât te-ai strădui să vezi în aceste structuri nişte construcţii necesare dezvoltării relaţiilor Ungariei cu Serbia, Slovacia, Ucraina, Austria sau România şi a celorlalte zone unde trăiesc şi etnici unguri, nu poţi să nu pricepi, de fapt, ce scopuri urmăresc! Nu poţi fi şi orb, şi surd, şi prost-prost. Se intră în aceste „Legiuni secuieşti” sub jurământ, iar numărul vehiculat al luptătorilor pentru cauza ungurească, aflat din surse „secuieşti”, se apropie de 5.000, dacă cifra adevărată nu este mascată, din interese care, probabil, nu vă sunt străine nici dumneavoastră. E stupefiant programul „Legiunii”, gândit după reguli ale armatei engleze. Într-o Europă unită, o ţară care se află sub „pălăria” protectoare a NATO, ce rol poate avea oare această a doua armată a ţării, una „civilă”? La ce-i vor folosi lecţiile de cercetaşi, de diversiune, de luptă corp la corp? Dar sporturile extreme exersate cu asiduitate? O „armată civilă” pusă la dispoziţia Consiliului Naţional Secuiesc... Că baza pregătirii este asigurată în Pusta Ungară, mai treacă-meargă, dar când locul se mută în aşa-zisa Secuime, în Munţii Ciucului sau în Cheile Bicazului, chestiunea paramilitarilor-secui devine extrem de dubioasă. Şi mă tot

327

Page 172:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

mir, gândindu-mă la porţile lăsate larg deschise de către „portarii” din România, cărora ar trebui să li se pună mii de întrebări. Şi lor, dar şi „participanţilor” care au lansat şi duc mai departe ideea că „Ardealul nu e o bucată de zahăr, pe care o bagi în buzunar şi pleci cu ea... undeva!”, o idee ineptică, generată de semi-mintea unui poet, care a răzbit, făcându-şi loc cu coatele politicii... Ştiţi dumneavoastră unde, domnule preşedinte... Vorbe. Poate ecouri exagerate. Dar, când în preajma acestor structuri se-nvârt personaje precum ultraşovinul episcop Tőkés, sau fostul activist comunist Jozsef Csápo, devenit peste noapte ideolog al organizaţiilor şovine ungureşti, fără ca aceste personaje să aibă vreo legătură de sânge cu secuii. Şi, la urma-urmei, vă întreb iarăşi: ştiţi câţi secui sunt în... Ţinutul Secuiesc? Câteva sute. În statistică, bineînţeles... Pentru că restul, câţi ar fi ei în realitate, au fost lămuriţi, în 1992 şi 2002, la recensăminte, să se declare „unguri”! Cum unguri s-au declarat şi mai toţi ţiganii, din zona respectivă, cărora li s-a dat câte ceva, dar li s-a promis marea cu sarea. Şi „acţiunile” se repetă când se apropie alegerile.

E bine că Ungaria ştie şi-i respectă pe cei pe care viaţa i-a aşezat mai departe de Câmpia Pannoniei. Nu m-a mirat nici ajutorul logistic şi material acordat ungurilor din România încă din primele ore ale Revoluţiei Române. Spre „Secuime”, mai ales, curgeau camioane burduşite cu te miri ce... România a anunţat deschiderea graniţelor, prin care a „curs” orice. Şi haine, şi mâncare, dar şi cele mai otrăvitoare cărţi iredentiste. S-a vorbit – şi s-au şi găsit! – despre arme şi muniţie. Ca participant la câteva congrese ale U.D.M.R.-ului, am rămas mirat de excesele organizatorice, de sumele uriaşe venite în aceste scopuri, de la Budapesta. De-acolo au fost aduse până şi gustările care s-au aflat din belşug, la primul Congres U.D.M.R., desfăşurat la Oradea. Semn că pe-atunci Ungaria n-avea grijile de azi, iar în România încă nu se crease uriaşa caracatiţă financiară ungurească, cu cele 2.280 de Fundaţii şi 4.216 Asociaţii (numai în Harghita sunt 539 Fundaţii şi 1.133 Asociaţii!!!), care să alimenteze ziarele iredentiste, cărţile lui Albert Wass, sau ale altor criminali şi şovini. „Caracatiţa” financiară a organizaţiilor politice şi culturale ungureşti, e încă bogată, iar sumele alocate sunt în funcţie de „eficienţa” scontată. Oraşul Sf. Gheorghe, altădată liniştit şi echilibrat

326

Page 173:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

etnic, găzduieşte principalul viespar iredentist media. Un autotren de mari dimensiuni pleacă săptămână de săptămână spre a sădi ură şi a înnoroia tot ce-i leagă pe români cu secuii şi ungurii din zonă. O „morişcă” iredentistă, ultraextremistă, care funcţionează din plin. Şi nu ai nevoie să cauţi astfel de articole, că le găseşti pe fiecare pagină, din orice cotidian sau heptomadar, scris cu litere ungureşti, mai ales în acest oraş al viesparului iredentist, Sf. Gheorghe. Las deoparte „Háromszék ”, „Europa Idő ” sau „Erdovidek ”, cotidianul „Harghita Nepe ”, pentru că am în faţă o „foaie” numită „Székely hirmondo ”. De aici l-am „cunoscut” pe marele mincinos Kadar Gyula, care afirmă senin că „În 1918, armata regală română nu a fost deranjată de faptul că pe teritoriul revendicat de români, jumătate din populaţie nu era de naţionalitate română...”. Da, e adevărat, „stimabile”, numai că nu duci până la capăt explicaţia, manipulându-i astfel pe cititori. Trebuia să le spui că, de fapt, atunci, în 1918, nu s-a făcut niciun recensământ, afirmaţia pe care ai făcut-o neavând absolut nicio bază documentară. Era corect să le oferi cifrele recensământului din anul 1910, făcut de Ungaria. Da, nici atunci ponderea românilor nu era mai mare de jumătate. Scriai că românii reprezentau „doar” 46,2 la sută! Lângă acest procent, trebuia să-l transcrii pe cel al populaţiei ungureşti: 25,7 la sută! La care, dacă adăugai şi cele şapte procente ale secuilor, cu largă bunăvoinţă, ponderea ungurilor ar fi fost de 32,7 procente. În rest, erau celelalte minorităţi, pe care, sub nicio formă nu le poţi îngloba în rândurile ungurilor, aşa cum s-a procedat cu micul „popor al secuilor”, despre care, curând, se va vorbi doar în legende. Şi procentul românilor, şi al celorlalte minorităţi neungureşti era mult diminuat, prin legile care au consolidat „Fabrica de unguri”, mai ales prin deznaţionalizarea puternică, făcută fără jenă, între 1867-1918. Chestiune elementară, cerută chiar şi de... „cei şapte ani”!

Ce-ar fi putut să se-ntâmple cu „procentele” în cei 8 ani, de la Recensământul din 1910, până la Marea Unire a românilor („Dictatul” de Pace, cum îi spune „analistul” Kádár Gyula, jignindu-i pe semnatarii tratatelor care au pus capăt celor două conflagraţii mondiale)?! Sub nicio formă numărul ungurilor n-ar fi putut să-l depăşească pe cel al românilor. În 1910, erau 2.909.260

327

Page 174:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

de români şi doar 1.617.231 unguri şi 441.636 secui. Atât. Iar informaţia trebuie s-o crezi. E din surse oficiale ungureşti! Aţi pus, „domnilor”, în acest fel încă o „cărămidă”... cu venin, la temelia relaţiilor dintre români şi unguri. Fiţi fericiţi!

Venin din şerpăria „media” a „secuimii”

Îmi pare rău, domnule Preşedinte că aţi picat în zonă, pe un teren înveninat de minţi înfierbântate, în goană după interese meschine, arborând însă vechile idei iredentiste şi idealurile lăsate de Kossuth, atunci când, pentru a deveni „rege” peste o Ungarie cât mai mare, n-a ezitat să ordone mercenarului polonez Józef Bem, pe care l-a angajat pe funcţia de general al armatei ungureşti, să omoare în Transilvania 40.000 de români. Lupte absurde, la capătul cărora trebuie să fi căzut şi destui unguri.

Chiar dacă şeful dumneavoastră de cabinet vă pune zilnic pe masă ziarele şi cărţile scoase de redacţiile şi editurile din Sf. Gheorghe, Odorhei, Miercurea Ciuc sau Tg. Mureş, n-aveţi timp să le citiţi. De aceea, mă străduiesc să vă devin şi eu „consilier”, spre a-nţelege de ce n-ar fi fost prea bine să veniţi în aşa-zisa „Secuime”, chiar de Ziua Mondială a Ungurilor de pretutindeni. E cutremurător ce a putut scrie în „Háramszék ” nr. 4278, Czegő Zoltán: „...Genocidul este un lucru îngrozitor. Acest lucru se întâmplă şi azi, prin modalităţi paşnice, printre maghiarii din Transilvania, din Slovacia. Pământul Secuiesc va deveni o rezervaţie? În Oradea, Arad, Timişoara, nu vor rămâne maghiarii nici cât o rezervaţie. Morile Dumnezeului nu macină pentru maghiari! Numai că acest lucru nu-l observă locuitorii prostiţi din ţara-mamă. Şi, mai ales, Europa. Este nevoie de sânge? Există suficient. Este nevoie de lacrimi? Există după vărsarea de sânge”. Cam aşa meditează acest individ în articolul „13 lacrimi de bazalt”.

Cât de mult v-ar bucura, domnule Preşedinte, să aveţi un primar român, de pildă la Giula, care să aibă exprimări precum cele ale

326

Page 175:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

ultraşovinului Szász Jenő? Citez din „Háromszék ” nr. 4522/2005: „Cum ar fi autonomia Pământului Secuiesc înfiinţată după modelul Insulelor Alans? Minoritatea maghiară care trăieşte aici, ar beneficia de compensaţii din partea Statului Român (eventual a celui maghiar) pentru statutul minoritar. Instituţiile româneşti de învăţământ ar funcţiona doar ca şcoli particulare şi nu ar fi obligatoriu ca elevii maghiari să înveţe limba română. Dreptul cumpărării unor terenuri şi dreptul creării unor afaceri, le-ar câştiga doar cei care ar primi drept de şedere [...] Parlamentul propriu al Pământului Secuiesc ar împărţi cu Bucureştiul actul legislativ...”.

Îl evoc din nou – şi-i fac o prea mare onoare, pe regizorul Koltay Gábor. A vărsat în filmul „Trianon ” venin pentru o mie de generaţii, iar ziarele pe care le-am pomenit, i-au ridicat adevărate ode şi statui. Nu voi încerca să vă conving că acest personaj n-are nimic sfânt în el. A făcut un film dintr-o succesiune de neadevăruri istorice (ca să nu le zic minciuni!) şi un ghiveci plin cu insulte la adresa unui popor, care şi-a străbătut mileniile cu demnitate. Un gazetar din echipa de defăimători, scrie, sub titlul „Trianon, entuziasm şi doliu ”, în acelaşi „Haromszek ”, din februarie 2005: „...A trebuit să-mi dau seama de faptul că aşa-numita naţiune majoritară a României Mari nu a învăţat nimic din istoria deceniilor trecute... Pot doar spera că în rândul romilor există măcar un grup mai restrâns, care va conduce acest popor în lumea modernă a toleranţei europene. Pentru acest lucru, trebuie să-şi regândească propria lor istorie, începând cu falsul concept al originii transilvănene, până la invazia militară a Transilvaniei, din anul 1919...” Şi, se-ntreabă apoi, sentenţios Szilveszter Lajos: „Vor exista oare, istorici capabili de acest lucru, va exista oare o pătură politică românească, în stare să se confrunte cândva cu confruntări pe această temă...”. Chiar aşa, maestre Szilvester? Cred că te-ai cocoţat pe un munte prea înalt, de unde nu vezi şi nici n-auzi nimic, sau, cu siguranţă, n-ai deschis nicio carte de istorie adevărată. Ţi-a luat minţile „minunea” de film, de fapt un amalgam iredentist, pe care personaje cu lecţii de grandomanie auzite de prin grădiniţă, l-a fabricat, spre a servi vechii idei fixe. O, bietul de el Anonymus, care a-ndrăznit să povestească adevăruri care, peste multe sute de ani,

327

Page 176:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

aveau să deranjeze într-atât, încât i-au negat până şi existenţa, aruncându-l în arenă pe românul Vancea. El a falsificat o parte din cronica notarului anonim de la curtea Regelui Béla! Probabil, domnule Preşedinte Sólyom, nici dumneavoastră n-aveţi altă opinie. Vedeţi? „Mărunţişurile” astea au dus la atâtea neînţelegeri... Ce-aţi zice, dacă într-o bună zi, voi bate la uşa dumneavoastră prezidenţială şi vă voi spune că eu am găsit exemplarul prim, scris cu mânuţa lui, de Anonymus? Glumesc, dar într-o zi, tot va răsări el de pe unde l-a ascuns cineva, întristat că Pannonia nu era goală când au năvălit strămoşii dumneavoastră, sau că pe malul Someşului, nu departe de Clujul de azi, Tuhutun a dat lupte grele cu armata băştinaşilor, conduşi de Gelu. Românii nu l-au uitat şi i-au ridicat monumente în comuna Gilău, prin care aţi trecut şi dumneavoastră şi poate, privind în dreapta, chiar la intrare, din mersul autoturismului prezidenţial, aţi fi putut să-l vedeţi pe Erou... Pe voievodul Gelu!

Se tânguie alde László Tőkés pe la Bruxelles, cum că el şi ungurii din România sunt asupriţi de „majoritari”. Eu ştiam că popii spun mereu adevărurile, că ei nu mint, că ei ar fi cei care „taie limba mincinoşilor”. Dar, vorba lui „scăpată” cândva: „scopul scuză mijloacele”! Ce te faci însă când primarul din Miercurea Ciuc, Raduly Robert, declara, în 15 mai 2005, la Duna TV: „Indiferent cum numim noi Ţinutul Secuiesc, esenţial este faptul că noi îl conducem. Nu eu şi Jenő (Szász Jenő, primarul din Odorhei din anul 2005 - n.a.) ci noi, secuii!”.

În sfârşit, m-am luminat. Vedeţi, domnule Preşedinte Sólyom, am descoperit, în sfârşit, şi existenţa a doi din cei 200.800 de locuitori din zonă, care s-au declarat secui. Merită să-i treceţi pe lista neagră: ei nu se cred unguri! Cum, şi dumneavoastră, aţi putea fi declarat trădător al maghiarimii, atunci când aţi plecat din Ungaria, în România, spre a susţine tacit întemeierea „Ţării Secuilor”, care, evident, ar atrage după sine împuţinarea ungurilor în această parte a României. Şi e bine să mai ştiţi ceva: că numai Dumnezeu mai ştie de ce naţie e fiecare! În fiecare om curge sânge amestecat. Şi românesc, şi unguresc, şi secuiesc... Românii susţin că Raduly a fost cândva Radu, Bánffy a fost... Ban. Sunt zeci de mii de cazuri. Timpul a lucrat şi a adus astfel de situaţii văzute în timp, sunt drame, mai

326

Page 177:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

mici sau mai mari. În cartea Mariei Ciobanu-Băcanu, „S.O.S.” - românii din Covasna şi Harghita, comentează astfel de fapte cutremurătoare. Iată mărturia pe care i-a făcut-o o femeie de origine maghiară din comuna Plăieşii de Jos: „În comună, sunt 200 de români. Toţi vorbesc maghiară. Cei mai mulţi au făcut şi şcoala în limba maghiară. Dacă doi-trei elevi solicită şcoală în limba română... [...] La recensământ s-au declarat români ortodocşi, dar în familie şi în sat vorbesc ungureşte. Numai la biserică mai cântă româneşte rugăciuni, pe care am învăţat-o mecanic. Obiceiurile comune sunt ale maghiarilor. rolul principal în asigurarea unei convieţuiri normale a românilor cu unguri îl are un român. Limba română n-o mai vorbesc nici în casă...”. Sau, altă relatare despre românii din Sâncrăieni: „...Au biserică ortodoxă în sat, dar nu au popă. Nu există şcoală românească, ci o clasă cu predare în limba română. Copiii, fiind din căsătorii mixte, învaţă şcoala exclusiv în limba maghiară. Oamenii vârstnici, români, nu vorbesc limba română pentru că nu o ştiu. [...] Sătenii se înţeleg. Românii ajunşi prin căsătorie, nu se mai disting de ceilalţi. Vin şi la evenimentele religioase ale maghiarilor”. Transcriu şi câteva frânturi dintr-o amplă mărturie a unui maghiar din Odorheiu Secuiesc: „Românii sunt 846 din cei 38.926 locuitori. Deşi oraşul se numeşte Odorheiu Secuiesc, s-au declarat foarte puţini secui: doar 5-6. Bătrânii români care trăiesc aici, ştiu limba maghiară. Cei ce gândesc normal, trebuie să înveţe limba naţionalităţii maghiare. Populaţia română nu-şi revendică drepturi. Tensiunile din ’90 şi cele de la nivelul învăţământului s-au liniştit. N-au avut bază. [...] Aici, ura s-a creat împotriva miliţenilor. Populaţia care locuieşte în Odorheiu Secuiesc, n-a avut de furcă cu nimeni. S-a înţeles paşnic. În Consiliul Local, sunt 18 membri, din care 17 maghiari şi un român, prin discriminare pozitivă sau favorizare, pentru că, după numărul de voturi, la 800 de români, n-ar fi intrat...”.

Punct. Vorbe multe. Adevăruri ocolite. Învăţământul în limba română a fost mutilat aproape integral la Odorheiu Secuiesc. Liceul sanitar a fost „expulzat”. La fel Şcoala Normală. Elevii români au fost alungaţi. Au plecat profesorii, sub ameninţări până la exterminare fizică. Fie, domnule Preşedinte László Sólyom, să nu mai comentez nimic din tot ce s-a întâmplat pe-acolo, atunci. Să rămână uitate toate

327

Page 178:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

dramele. Că drame au fost tot timpu’. Ar merita, ca militant activ pentru „drepturile secuilor” să ştiţi şi un alt episod cutremurător, din vremea Diktatului de la Viena (1940-1944), pe care ungurii obişnuiesc să-l dezmierde... „Tratat de Pace”. Am găsit un document aproape incredibil. Un document al intoleranţei totale, al unui genocid al vremii când armata ungurească, de ocupaţie, dărâma biserici şi omora oameni nevinovaţi. La Odorhei, din sudoarea muncii lor, românii şi-au ridicat şi două biserici, una ortodoxă şi alta greco-catolică. „Documentul” de care v-am amintit este bugetul oraşului Odorhei pe anul 1941: la poziţia VI, s-au prevăzut 3.000 de pengő pentru demolarea cupolei bisericii ortodoxe şi reclădirea ei după un alt stil! Neputând realiza acel proiect, conducerea oraşului a hotărât în anul următor, 1942, demolarea bisericii ortodoxe! Mai târziu, au renunţat, transformând sfântul lăcaş în magazie, devenind mai apoi WC public! Şi câte altele n-au pătimit românii de aici.

La 1849, Tribunalul de Sânge din Odorhei a decimat o bună parte din români. Istoria mai consemnează şi refuzul Primăriei din Odorhei de a aproba cererea românilor de a construi un internat pentru copiii lor veniţi să urmeze şcoala la Odorhei. Motivul? Pericolul de românizare a zonei. Acelaşi motiv avea să fie invocat şi la începutul anilor ’90, cazul „Dealul Stejarului” („Cserehat”), producând groază şi indignare în toată lumea civilizată. Trebuie să fi auzit şi dumneavoastră despre celebrul conflict din Odorheiu Secuiesc... De-atunci, au trecut ani mulţi, cu ameninţări, cu agresiuni, cu şicane de tot felul, care nu se mai termină. Şi totul a pornit de la interesul meschin al „autoguvernării locale” (Vă place acest termen, ştiu. Şi presupun că „organizatorii” turneului dumneavoastră în aşa-zisa „autoguvernare” din Harghita, care v-a adus surpriza că românii s-au „prins” şi v-au cam aplicat o corecţie aspră, dându-vă de înţeles că e mai bine să vă faceţi „jocurile” din „ograda” de la Buda!) din Odorhei. Pe scurt: o fundaţie din Elveţia, pe banii ei, a construit pe platoul de pe Dealul Stejarului o clădire de vis, pe care a donat-o Congregaţiei „Inimi Neprihănite”, a călugăriţelor greco-catolice, pentru a organiza un aşezământ de asistenţă socială pentru copiii orfani. Şi când primarul xenofob, Szász Jenő, a văzut superba clădire, i-au sticlit ochii a fericire, visând că poate rezolva, dintr-o

326

Page 179:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

dată, două probleme. Prima: să înalţe acolo cea mai mândră Universitate ungurească din Ardeal, Odorheiul devenind astfel oraş universitar. A doua: prin alungarea călugăriţelor românce, se va păstra puritatea etnică a oraşului, mândrindu-se că Odorheiul va rămâne cel mai pur oraş unguresc din întreaga lume! Primarul dădea şi un procentaj ameţitor al „purităţii”... Pentru această „pradă” a-nceput lupta prin tribunale, ba pentru clădire, ba pentru pământ, ba pentru donaţie, ba pentru luarea în răspăr a autorizaţiei, ba pentru a educa etc. Şicanări fără sfârşit. Intoleranţă etnică, deşi călugăriţele n-au deschis un aşezământ doar pentru români. Superba clădire de pe „Dealul Stejarului” găzduieşte de acum şi o şcoală generală, şi un liceu, zis românesc, dar frecventat şi de foarte mulţi elevi din oraş. O bază materială excepţională, cu sală de sport, cu laboratoare, multe făcute în continuare cu sprijinul fundaţiei elveţiene.

Sper, domnule Preşedinte László Sólyom, că nu puteţi accepta xenofobia şi că veţi găsi o clipă de bunăvoinţă să apelaţi la „Autoguvernarea Odorhei” să termine războiul şi să încheie o pace omenească, spre binele copiilor orfani de acolo, şi pentru spălarea onoarei unui oraş a cărei conducere a depăşit limitele bunului simţ şi ale omeniei. Şi vă propun s-o faceţi nu doar ca un om echilibrat ce presupun că sunteţi sau ca Preşedinte al unui stat care şi-a construit o carte de vizită impresionantă, dar şi ca un mare jurist, despre care, adesea, prieteni ai mei din Budapesta mi-au vorbit cu mare eleganţă. Sunt răni care trebuie vindecate. Ar fi poate prea mult să-i lămuriţi să-şi stingă din suflet acel chinuitor „Tratat de la Trianon”. A fost un act corect, rezultatul judecăţii a câtorva mii de oameni, a unor state care n-au motive să agreseze Ungaria... Refaceţi, vă rog, în minte, cu discreţie, vremea năvălirilor, a luptelor sângeroase duse de unguri pentru lichidarea băştinaşilor. Mă tot gândesc că divinitatea a avut grijă să păstrez şi documente din acele vremuri şi poate vom avea şansa, cine ştie, să judecăm corect istoria. Ce credeţi? Când au venit strămoşii dumneavoastră, de departe, şi-au început să-i lichideze pe băştinaşi, ce-ar fi făcut cu femeile românce? Nu cumva ar fi făcut şi copii? Nu cumva ar fi fost pe-atunci cu romanii, primele „căsătorii mixte”? Sunt, desigur, ipoteze posibile sau, poate nerealiste. Altceva este însă important: drumurile vieţii nu mai pot fi altele, decât împreună!

327

Page 180:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Ducă-se dracu’ xenofobii! Ducă-se dracu extremiştii! Indiferent cum îi cheamă şi de ce neam sunt...

Merită să mai ştiţi o taină. Scriu o carte despre Avram Iancu. În documentarea făcută, nu e ocolită nici informaţia că între iubitele sale cele mai dragi a fost şi o frumoasă unguroaică, nefiind departe momentul de a veni pe lume şi un copil. L-ar fi renegat cineva? Exclus. Ar fi fost ca toţi copiii care s-au născut din căsătorii mixte. Şi sunt, slavă Domnului, zeci de mii! Cupluri fericite, care niciodată nu şi-au pus problema că sunt de naţii diferite. Sunt o femeie şi un bărbat. Sunt familii ca toate familiile. De ce-l urâţi cu atâta înverşunare pe Avram Iancu? El v-a ocrotit la 1849, când vă atacau ruşii. N-a vrut să vă nimicească! L-a trimis pe Bălcescu să dea asigurări lui Kossuth că nu-l va ataca. N-a uitat că în vremea studenţiei, s-a bucurat de buna ocrotire a gazdei sale, o familie de unguri...

Faceţi ceva să-l liniştiţi pe acest Toroczkai şi ceilalţi aliaţi ai ideilor lui încărcate de nebunie. Viktor Orbán? E un personaj care va duce Ungaria în stare de război cu toţi vecinii. Minte şi gândire, nu-i puteţi da, dar o vorbă „bună” tot îi puteţi spune în campania electorală, care, cu voia sau fără voia noastră, vine. Oameni ca el, ar trebui trecuţi mai întâi prin proba de analiză a stării de sănătate. Şi el, şi cei ca Tőkés al nostru, care, în vremea când era popă la Dej, după cum scriu şi azi ziarele, şi-a dovedit virilitatea în atât de multe cazuri, încât localnicii l-au „botezat”... „Taurul de Dej”. Şi presa, scurmând prin dosarele lui de securist plătit, i-a publicat până şi chitanţa prin care a primit banii „oferiţi” de Securitate, pentru „serviciile” făcute „organelor”.

E vremea chibzuinţei...

Când scriu aceste rânduri, preşedintele Ungariei e chiar în „voiaj” în Ardeal. Nu ştiu dacă scaunul lui e „decorativ”, sau are o oarecare putere... Şi-mi pare rău că n-a „aterizat” cu o zi mai

326

Page 181:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

devreme, să facă şi o conferinţă de presă, la care, şi târâş, m-aş fi dus. Mai ales, dacă, pentru o jumătate de oră zăbovea la Odorheiu Secuiesc, unde, câteva legislaturi a tronat cel mai şovin primar din toată Europa. I-aş fi sugerat Preşedintelui Ungariei să facă întâlnirea nu la Primărie, unde scârba faţă de primarul ultraşovin Szász Jenő - chiar dacă nu mai e fizic acolo, m-ar fi îndemnat să nu particip -, ci sus, pe „Dealul Stejarului”, spre a se întâlni cu 130 de îngeri... Copii aruncaţi de viaţă în deznădejde. Orfani abandonaţi de familii... Şi români, şi unguri, şi ţigani, şi ortodocşi sau greco-catolici, şi de religii ungureşti. Fără astfel de „site” etnice sau confesionale!

Cum timpul nu v-ar fi îngăduit să vă documentaţi despre acest oraş, eu vă pregătisem şi câteva elemente din lunga lui istorie. E atestat din anul 1301, dar s-ar putea să fie şi ceva mai „bătrân”. Să nu uitaţi un lucru care răscoleşte orgoliile secuilor: aici, în „udulord”, cum se numea pe-atunci, s-a ţinut prima Dietă a secuilor. Adică, ar fi fost un oraş sută la sută secuiesc. Şi tot secuiesc ar fi vrut să rămână, dar principele Transilvaniei, Ioan Sigismund, l-a luat în stăpânire, în urma unei bătălii sângeroase. Noii stăpâni au construit apoi un castel, pe care l-au botezat „Székelytámadt”, care, tradus, ar însemna „a atacat secuiul”. Jignire şi umilinţă pentru secui! Şi când n-au mai suportat „Cetatea umilinţei”, l-au dărâmat. Era anul 1599, în vremea când secuii au fost aliaţii lui Mihai Viteazul. Povestea „castelului” e una lungă. A fost refăcut, jefuit, redenumit... „Csonkavár”, adică „Castelul trunchiat”... În timp, secuii şi-au pierdut ce-a fost al lor, devenind unguri şi-n acte. V-am spus: numărul locuitorilor din Secuiescul Odorhei, care s-au mai declarat secui la Recensământul din anul 2002, nu depăşeşte numărul degetelor de la o mână!

Revin însă la tragedia celor 130 de îngeri, care trăiesc în „Cetatea” de pe Dealul Stejarului din Odorhei, ridicată începând cu anul 1990 din iniţiativa elveţianului Cyril Burgel şi Asociaţia Umanitară „Basel Hilft”, cu sediul la Basel. O „Cetate” construită cu acte în regulă, în atmosferă civilizată, până în clipa când proiectul s-a transformat într-o zidire impresionantă spre care s-au îndreptat ochii şovini ai „autoguvernării”... De-aici, scandalul nu s-a mai încheiat nici până azi. Bietele femei, călugăriţele care şi-au asumat un rol uriaş, în educarea copiilor orfani, toate licenţiate, au pătimit şi continuă să

327

Page 182:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

pătimească. Le-au închis conductele de apă potabilă, au lăsat aşezământul în întuneric, au interzis descărcarea mobilierului sosit din Elveţia, şi ce n-au făcut. Paşi făcuţi pe „creditul” Budapestei, pe încurajările şi speranţele venite dintr-acolo. Eforturi greu de imaginat, făcute nici pe forinţi livraţi de la Budapesta, şi nici pe lei de la guvernul României. Sume adunate cu greutate. M-aş bucura dacă cineva v-ar traduce câteva fraze din cartea „Chip de înger ”, scrisă de publicistul bistriţean Menuţ Maximinian:

„...Şi, neavând alocat niciun fond, e destul de greu. Vin facturile, nu e niciun fond, şi la rugăciunea «Iisuse, ajută-ne», rostită în Altar, de fiecare dată se produce o minune. Şi sună oamenii care au auzit de copiii de aici şi întreabă de ce e nevoie...”.

Era la Judecătoria din Odorhei şi un „împărţitor de dreptate”, pe nume Ianoş Nagy. Şi poate mai e... Dumneavoastră, domnule Preşedinte, ca jurist remarcabil, aţi fi dictat sistarea lucrărilor pe motiv că Şcolii Ajutătoare i s-ar fi lărgit aria de cuprindere, urmând a primi copii nu doar din Odorhei, cum se preconizase, ci de oriunde ar fi ei, indiferent de etnie? V-ar fi deranjat că grupul de educatoare vorbeau o limbă care nu era cea a dumneavoastră? V-ar fi îngrijorat că acolo, pe „Dealul Stejarului”, 130 de îngeri, zece surori şi 120 de copii orfani, bătuţi de soartă, şi-ar fi căutat un drum spre viaţă, ajutaţi de o fundaţie din Elveţia? Cea care, pentru a ridica aşezământul, a cheltuit, doar într-o primă fază, cel puţin cinci milioane de dolari? Aveţi, probabil, copii şi-i iubiţi. Încercaţi să vă gândiţi la mama unui copil, disperată că mai avea doar câteva luni de trăit, iar copilaşul ei avea doar vreo şapte ani. Femeia, aproape muribundă, şi-a luat copilul de mânuţă şi a luat drumul Odorheiului, ajungând sus, la „Aşezământul” de pe „Dealul Stejarului”... S-a-ntors acasă cu sufletul împăcat, ştiind că pruncul ei avea, de-atunci, o familie. Şi femeia n-a mai trăit decât o lună şi jumătate. A plecat Dincolo, împăcată! Cam aşa sunt aproape toate cazurile celor 120 de îngeri... Doamne, câţi oameni de bună credinţă nu l-au blestemat pe acel „monstru”, primarul de atunci, Szász Jenő. L-au condamnat la uitare... L-au considerat un şovin notoriu. Un om plin de ură, care a instigat populaţia oraşului la acţiuni de extremism rasial. Voia purificare etnică la Odorhei!

326

Page 183:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Îl ştiţi pe acest Szász Jenő, mai ales că drumurile lui - de secui?! - spre Budapesta erau ţinte permanente, în bătălia pe care a declanşat-o, alături de un preot - László Tőkés - pentru „autoguver-nare”! Se voia ca la capătul ei, să devină... guvernator al „Ţării Secuilor”. Primar, acest Szász Jenő nu mai e. Se voia mai mare, în Parlamentul României, dar până şi secuii şi ungurii din respectivul colegiu uninominal nu l-au mai vrut. S-au săturat şi ei de zâzania pe care a provocat-o între ei şi români. Încât, sus, pe „Dealul Stejarului”, sau „Cserehat”, după 11 ani de hărţuire continuă, s-a aşternut un fel de linişte. Justiţia a dat verdict definitiv: clădirea „Aşezământului” e proprietate a Congregaţiei „Inimi Neprihănite”, primăria a aprobat în cele din urmă racordarea clădirii la conducta de apă a oraşului, a fost sistată teroarea amenzilor, rămânând, totuşi, prin tribunale, problema pământului pe care e aşezată construcţia. Copiii au crescut... Douăzeci de fete din „Aşezământ”, au devenit studente în marile centre universitare din România, iar trei s-au căsătorit, trăind azi departe de Odorhei, fără a-l îngrijora pe „purificator” că vor strica procentajul compoziţiei etnice.

Sunt sigur că dacă timpul v-ar fi permis să ajungeţi şi la „Cserehat”, când aţi trecut prin Odorheiu Secuiesc (care, de fapt, ar trebui să poarte numele de Odorheiu... Unguresc, din moment ce n-are decât câţiva supravieţuitori ai vestitei etnii a secuilor) l-aţi fi mustrat pe Szász Jenő pentru nechibzuinţa lui, iar în discursul pe care l-aţi fi ţinut în faţa „parlamentului” de aici al „Autoguvernării”, le-aţi fi cerut consilierilor locali să nu uite că, dintotdeauna, ungurii au fost un popor tolerant cu minorităţile naţionale, pe care le-au sprijinit să-şi păstreze fiinţa naţională. Dar, a survenit, dureros, povestea cu avionul militar, căruia nu i s-a permis survolul spaţiului aerian al României, spre a vă aduce în vizită la Cozmeni, în „Autoguvernarea Harghita”. Păcat! Altfel, de la Tg. Mureş, în drumul spre Cozmeni, aţi mai fi putut să vă opriţi şi-n alte câteva localităţi, pentru a repara câte ceva din dramele provocate românilor de înaintaşii iresponsabili ai dumneavoastră. Mă gândesc, înainte de toate la păcatul de a dărâma biserici, Case ale lui Dumnezeu, numai pentru motivul că erau ale românilor, că Dumnezeu era preamărit în altă limbă decât în cea ungurească. Ca om de bun simţ cum sunteţi, i-aţi fi invitat pe

327

Page 184:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

contemporani la decenţă, i-aţi fi condamnat pe înaintaşi pentru răul făcut şi v-aţi fi rugat la Dumnezeu, ca aşa-ceva să nu se mai repete niciodată. Şi, bineînţeles, aşa cum a făcut-o popa László Tőkés, în faţa rabinului-şef al evreilor din România, Mozes Rozen, tot în genunchi aţi fi cerut iertare românilor, ale căror biserici le-au dărâmat, cu buna ştire a autorităţilor ungureşti, în vremea Diktatului de la Viena (noi, românii, aşa îi zicem, pentru că, de fapt, a fost o nedreaptă agresiune asupra poporului român, dintotdeauna băştinaş şi, în acelaşi timp, majoritar în Transilvania). Cu sadism greu de închipuit, prim-pretorul dr. Muridhaza, din Tulgheş, a poruncit să fie dărâmată biserica ortodoxă. A făcut-o preotul romano-catolic din Borsec, în fruntea mai multor enoriaşi. Era 16 ianuarie 1941... Biserica aceea era un monument de frumuseţe, cu un iconostas cotat monument de artă. Biserica din Căpeni a fost complet dărâmată în septembrie 1940, şcoala a devenit ungurească, iar preotul şi învăţătorul au fost izgoniţi. Şi-n 1970, tot ungurească era şcoala, fără a avea măcar o secţie în limba română. Tot din temelii au distrus ungurii şi biserica din Mereşti-Harghita. O „crimă” pe care nici după un sfert de veac statul român n-a reparat-o. Sunt sigur că dumneavoastră n-aţi fi permis aşa ceva, ştiindu-vă respectul pentru şcoală şi biserică. Din biserica ortodoxă a românilor din Miercurea Ciuc, au făcut grajd şi latrină publică. Sunt multe zeci de astfel de cazuri şi n-am să le mai amintesc. Sunt crime săvârşite cu o ură viscerală. Ştiţi, desigur, despre crimele umane, un adevărat genocid, săvârşit în fiecare localitate din Ardeal. Sunt mărturii cimitirele... Şi mai trăiesc urmaşi ai celor omorâţi cu sadism din ordine date de comandanţii militari. Înaintaşi ai dumneavoastră nici n-au prea ales. Au lichidat şi români, şi evrei, şi saşi, chiar şi unguri care nu „cântau” în corurile iredentiste. Românii şi evreii erau chemaţi de unguri la concentrare cu propriile haine, mulţi nu s-au mai întors niciodată şi nici mormintele nu li s-au mai aflat. Apoi, înfometarea... Era o metodă prin care românii erau obligaţi să părăsească teritoriul „dăruit” de „cuplul” Hitler-Mussolini. Trebuia să dispară orice urmă românească de pe acest teritoriu. Până şi crucile din cimitire care aveau înscrise nume româneşti. Dispoziţia guvernului de la Budapesta era executată în zece zile, până la 25 mai 1942: în locul

326

Page 185:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

înscrisurilor în limba română trebuia să apară cruci cu nume scrise ungureşte. Case ale românilor distruse, clopote ale bisericilor româneşti furate de autorităţile ungureşti. Unele, au fost topite pentru a face din ele gloanţe necesare măcelului declanşat împotriva românilor, altele au fost duse în unele biserici ungureşti, de unde sunt şi azi auzite.

De-ar fi să veniţi într-o vizită de reconciliere, un gest istoric, ar trebui să rămâneţi în Ardeal câteva luni, chiar dacă aţi zbura cu avion militar, dintr-o localitate în alta. La Sighiştel - în Bihor, la Hălmagiu - în Apuseni, Treznea, la Ip, la Mureşenii de Câmpie, la Ciumărna, Sărmaş, Cămăraş, la Zimbor, la Marca, la Ozun, la Zalău, Sucutard, la Călăţele... Ar merita să vă opriţi şi la Dej, aşa, din simplă curiozitate. De aici e „celebrul” Dücső Csaba, autorul broşurii „Nincs Kegyelem ” („Fără îndurare ”), apărută la Budapesta în anul 1939, un îngrozitor monument al urii şi răzbunării împotriva românilor, un îndemn la nimicire, fără milă, până la dispariţia ultimului român din Ardealul de Nord, cedat Ungariei fără luptă, prin Diktatul fascist de la Viena. Ei bine, aici, la Dej, se pare că încă mai există casa în care a trăit Daday Loránt, autorul cărţii, pe care a semnat-o cu pseudonimul Dücső Csaba. Un individ care, după al II-lea Război, a devenit inspector general al învăţământului din judeţul Someş, cu capitala la Dej. Ba, mai mult, această organizaţie iredentistă, cum consideră românii a fi U.D.M.R.-ul, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât să i se ridice acestui oribil criminal o statuie! Era prea mult. Cred că nici dumneavoastră n-aţi fi admis aşa ceva. Un criminal notoriu, care incită la ură, nu poate fi erou! Ba, mai degrabă, altundeva ar trebui să fie locul lui. Oricum, prezenţa dumneavoastră ar însemna un act de condamnare a acestui extremist, o despărţire de un trecut dureros, provocat de iresponsabili de talia lui Horthy, sau a lui Kossuth, sau a generalului-mercenar Józef Bem. Să nu uităm şi marea obligaţie morală pe care o aveţi faţă de memoria lui Petőfi. Chiar dacă era război. El şi Kossuth au ales să fie mâna dreaptă a lui Bem! A tras şi el, având conştiinţa încărcată cu vieţile românilor pe care i-a ucis. Poetul, rămâne însă... Vor trebui doar eliminate poeziile în care a lansat atacuri dure la adresa „valahilor”, a slovacilor, a sârbilor, a saşilor, a rutenilor, a tot

327

Page 186:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

ce era neunguresc. E de neînţeles cum un tânăr, stăpân pe arta poeziei, a devenit criminal! Între vers şi pistol e cale lungă!

Când veţi reveni în România, e bine să nu uitaţi şi unele mărturii despre atitudinea Statului Român faţă de minorităţile naţionale. Elemér Gyárfás, liderul comunităţii maghiare din România, într-o şedinţă a Senatului Român din anul 1928 declara că „de la intrarea noastră în viaţa publică a României, noi am găsit şi am simţit totdeauna din partea ministrului cultelor o bunăvoinţă incontestabilă. Aceasta trebuie să o recunoaştem. După semnarea tratatelor de pace, când domnul Goga a devenit titularul Ministerului Cultelor, s-a inaugurat în acest departament un regim de o bunăvoinţă în ceea ce ne priveşte pe noi; această bunăvoinţă a fost menţinută de succesorii săi: domnii miniştri Banu, Lapedatu şi Goldiş, care au dovedit confidenţă absolută faţă de noi.” Câtă diferenţă faţă de ce se-ntâmpla înainte când de la Budapesta se dicta totul. În anul 1910, în Parlamentul Ungariei din totalul de 413 deputaţi, doar cinci erau români, la o populaţie românească majoritară de peste trei milioane. Şi e greu să se uite că pentru românii din Ungaria guvernul de la Budapesta nu a întreţinut nicio şcoală de stat, la niciun nivel de învăţământ, în limba română...

Pentru români, erau interzise până şi şcolile confesionale! Priviţi spectacolul de azi! Universitatea din Cluj şi-a deschis secţii şi facultăţi în Odorhei, Gheorgheni, Sf. Gheorghe, au apărut în zonă alte universităţi din Bucureşti şi Braşov, s-a deschis „Sapientia”, cu filiale prin tot Ardealul. La această oră, sunt mai multe locuri de studiu în limba ungară decât candidaţii posibili. Cred că a venit vremea să trimiteţi de-acum şi candidaţi din Ungaria, pentru a se putea ocupa măcar jumătate de locuri!

Ca jurist, domnule Preşedinte Sólyom, trebuie să fi studiat şi Legile Appónyi, din 1907. Cele care erau menite să nimicească toate şcolile... nepatriotice. Fiecare neungur trebuia, prin şcoală, să gândească ungureşte, să se dezvolte în sufletul fiecăruia iubirea faţă de patria maghiară. O lege draconică, prin care au fost „nimicite” peste 600 de şcoli confesionale, subvenţionate de bisericile româneşti. Înainte de a vă urca în avionul militar care vă va aduce în „Autoguvernările din Ardeal”, luaţi cu dumneavoastră şi studiaţi atent

326

Page 187:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

„opera” lui Telkes Simon, „Hógy magyarositsuk a vezeték neveket? ” („Cum să maghiarizăm numele de famil ie? ”), apărută la Budapesta în anul 1898. Şi luaţi cu dumneavoastră şi câţiva specialişti, în stare să descifreze numele care au fost maghiarizate prin aceste instrucţiuni de ungurizare forţată. E o chestiune pe care cineva tot trebuie să o facă. Să ştiţi exact cine sunt unguri-unguri, şi cine sunt unguri „fabricaţi”. Pentru că azi, parcă nu mai sună bine nici chiar în Ungaria lozinca „Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”. Trăim într-o Europă a naţiunilor. Într-o Europă fără graniţe. Oricum, fiţi de acord că ar fi foarte interesant de studiat procesul de dezungurizare. Fiecare slovac maghiarizat să se întoarcă la neamul lui, la fel fiecare sârb, rutean, croat, român sau alte naţii care au intrat în „Fabrica de unguri”, pusă în aplicare prin regulile unitare stabilite de lucrarea lui Simon Telkes. Şi mai gândiţi-vă cum s-ar putea retranslata coloniştii aduşi prin legea votată în anul 1894, cu bisericile şi casele construite în zonele de colonizare cu banii guvernului, cu tot. Mai ales, că ştiţi, fondul de colonizare n-a fost unul de neluat în seamă: în anul 1910 a ajuns la 10.000.000 de forinţi. Bani grei, care ar însemna azi un mare ajutor pentru guvernul Ungariei. Să vă povestesc pe scurt şi cazul unui oier din Covasna. Şi el, ca şi alţi români, speriaţi de ungurizarea numelor, au căutat soluţii de a face imposibil acest lucru. El, ciobanul, inventiv, dar şi inteligent, şi-a botezat copiii Dacia, Traian şi Decebal! Şi n-au putut fi ungurizaţi... Bietul Telkes, n-a găsit soluţii chiar pentru toate situaţiile... Să-l pomeniţi doar de bine. El a pus, de fapt, bazele... ştiinţifice ale ungurizării!

Porniţi iniţiativa şi vă asigur că veţi fi apreciat şi lăudat, chiar dacă l-aţi supăra pe Markó Béla şi pe László Tőkés. Şi nici nu trebuie să vă faceţi griji privind propria integritate fizică. Veţi fi binevenit şi bine primit. Românii nu sunt răzbunători. Din contră. Sunt oameni buni şi toleranţi. O ştiţi şi dumneavoastră, mai ales că, dacă îmi aduc bine aminte, anul trecut 2008, prin octombrie, aţi făcut o vizită cam de o săptămână. O documentare care, presupun, a contat foarte mult în decizia de a lansa mesajul „autoguvernării” chiar din „Ţara Secuilor”, din apropierea ansamblului de monumente de pe Vârful Nyergeş, în cadrul discursului pe care l-aţi tot gândit din octombrie

327

Page 188:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

până în martie, cam o jumătate de an. Atunci, în octombrie, se zice că aţi meditat îndelung şi chiar v-a revoltat şi aţi rămas mirat de faptul că guvernările de până atunci ale Ungariei n-au avut iniţiativa să înalţe un monument funerar. Şi aţi făcut-o dumneavoastră... O comandă executată în lemn de un sculptor din Ditrău, Petres Lajos. Încât monumentul, deja instalat, v-a aşteptat să-l dezveliţi şi să asistaţi la slujba de sfinţire, în chiar Ziua Mondială a Ungurilor de Pretutindeni, 15 martie. Numai că, din motive pe care le ştiţi mai bine ca mine, planul a eşuat. S-au trezit, se pare şi naivii conducători ai României şi au stopat excesele, care se tot repetă de bune decenii, făcându-vă să înţelegeţi că, totuşi, „România nu e chiar un sat fără câini”. Şi tind să cred că elegantul „nu” pe care vi l-au transmis autorităţile române, a „bătut” şi spre un alt client al provocărilor: Viktor Orbán. Multe ziare şi foarte multe comentarii v-au băgat şi pe dumneavoastră în oala provocatorilor. Mi-ar fi greu să cred că sunt temeinice afirmaţiile. Mie mi-aţi făcut, totuşi, o altă impresie. Cred că vă ştiţi bine răspunsurile pe care le aveţi în fruntea unei Ungarii moderne, dar şi a unor state naţionale, care formează o „Uniune”, în care cu graniţele nici nu se poate glumi!

La cina restrânsă de la Miercurea Ciuc, din ziua de 14 martie 2009, după serbările de la Cozmeni, trebuie să fi povestit mult cu poetul Markó şi cu popa Tőkés. S-a vorbit despre „deconsilierea” pe care „autorităţile competente române” v-ar fi făcut-o, considerând că hotărârea de a nu lăsa avionul militar să zboare şi să vă ducă spre „autoguvernarea Harghita”, ar fi fost... greşită şi nechibzuită, văitându-se că au rămas consternaţi de cele întâmplate. Ei, cei care v-au „împins” spre acest gest, deşi, sunt destule voci care susţin că vi s-a recomandat să evitaţi „vizita” din 15 martie, care ar putea avea alte conotaţii. Şi sunt vorbe goale despre intenţiile dumneavoastră de a intra în istorie, ca preşedinte care a acţionat ferm pentru a declara de-acolo, de pe Vârful Nyerges, apariţia unei „Ungarii Mici”. Eu nu cred nici asta. Sunteţi un eminent jurist şi o astfel de gafă o poate face doar un aventurier! Sau câţiva nebuni care visează să pună la cale astfel de aventuri, în Mileniul III... Cât priveşte povestea cu atât de des invocata „eroare de traducere”, aparţinând de data asta Ambasadei Ungariei la Bucureşti, a devenit o explicaţie rizibilă. Un

326

Page 189:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

joc de copii, pe care nu-l mai poate gusta nimeni. Voci autorizate susţin să vă preocupe guvernarea Ungariei şi să-i lăsaţi pe români să se autoguverneze singuri. Şi s-ar putea să aibă dreptate.

Ce n-a înţeles preşedintele László Sólyom?

Întâi, că România, potrivit Constituţiei, e un stat naţional, independent, unitar şi indivizibil, că pledoaria iredentei ungureşti pentru „închegarea unei Mici Ungarii”, aici în inima României, e mai mult decât absurdă! V-au păcălit, domnule Sólyom... Iar obrăznicia lui Markó şi a celorlalţi şovini, întrece orice măsură. „Marele” poet, ajuns pe bulevardele politicii, face orice. Stă şi-n cap, în Piaţa Trandafirilor din Tg. Mureş, e gata să strângă de gât Statul Român, chiar de pe poziţia de viceprim-ministru, se zbate zmeeşte pentru a impune românilor să-i înveţe limba, chiar dacă la 22 de români, există un singur ungur. Sau nici atât.

Cea care ucide până şi ideea normalităţii, e nostalgia Imperiului Sfântului Ştefan. O, dar toate s-au schimbat... Au rămas neclintite în sufletele ungurilor – prin mereu reînviata fantasmă a Imperiului Ungar, complexul de superioritate, ca armă de dispreţ, îndreptată, înainte de toate, spre românii băştinaşi, găsiţi în Pannonia, în vremea năvălirilor tribale, sintagma „drepturi istorice”, la care se declanşează setea de revendicări şi, peste toate, obsesiile imperiale. Iar pentru asta, rămâne dramatică înverşunare continuă pentru omogenizarea societăţii ungureşti, prin dispariţia naţionalităţilor în Ungaria, unde au mai rămas doar 13. Şi e greu de crezut că prigoana împotriva acestor popoare - prin lichidarea şcolilor, a culturii, prin dărâmarea bisericilor, sau prin lichidarea fizică a neungurilor, poate avea vreo şansă de reuşită. Din contră, creează ură, dezvoltă sentimente potrivnice stării de normalitate... Când veţi înţelege aceste adevăruri şi le veţi sluji cu bună-credinţă, vom intra într-o nouă eră... Dar, din nefericire, semnele sunt încă îndepărtate. Un anti-semn e chiar noua venire a dumneavoastră în România, care a redeschis răni. Aţi venit să-i omagiaţi pe cei care au luptat pentru

327

Page 190:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

libertatea Ungariei - trecută prin atâtea drame, de la Mohács încoace, fără a uita nici tragedia ungurească de la Posada, din Ţara Românească, unde Carol Robert de Anjou a fost snopit în bătaie de către oastea lui Basarab I, scoţându-i din cap cucerirea de teritorii româneşti! – uitând că, prin neînţelepciunea Marelui criminal Kossuth, 40.000 de români au fost omorâţi, prin spânzurare, împuşcare, bătăi sau hăcuire. N-a putut înţelege şi nici accepta că şi românii îşi doreau aceleaşi idealuri. Ungaria îşi dorea libertatea, dar să poată ţine în jug toate celelalte popoare. Ceea ce se-ntâmplă şi azi cu „autoguvernarea” pe care aţi venit s-o vizitaţi, într-o zi-simbol. Chiar, n-aţi priceput că e o provocare, greu de suportat, la adresa românilor?! Sunteţi doar un om inteligent, cult... Sărbătoare pentru unguri, doliu pentru români... Trebuia să vă gândiţi şi la asta, chiar dacă, în urmă cu o jumătate de an, în sejurul de o săptămână petrecut în cele două... „autoguvernări”, aţi jurat că veţi fi prezent să dezveliţi monumentul ridicat în pasul Nyerges!

Ce elegant şi respectat aţi fi fost, dacă în discursul ţinut la Cozmeni i-aţi fi îndemnat pe secuii şi ungurii din zonă să trăiască în pace cu românii, să respecte Statul Român, să fie leali, să-i respecte limba, cultura şi tradiţiile, neuitând niciodată că se trag dintr-un neam care a scris istorie din Asia până-n Europa. Că a dat mari savanţi, laureaţi ai Premiului Nobel, că a lăsat urme trainice în cultura omenirii, că-n ’56 s-a ridicat la luptă împotriva jugului rusesc şi a comunismului. Le-aţi mai fi putut spune şi adevărul istoric că, în anul 1919, cei care i-au ajutat pe conaţionalii dumneavoastră din Câmpia Pannonă să scape de comunismul adus de la ruşi de Béla Kun, au fost românii şi, că tot ei au pus umărul, în 1944, la eliberarea, de sub ghearele fasciste, a Budapestei şi a altor sute de localităţi. Da, ar fi fost gesturi aplaudate, şi, vă asigur, că v-ar fi aplaudat fiecare român, iar „autorităţile aeronautice”, ar fi trimis în anii viitori, nu unul, ci zece avioane, care să vă aducă în România, ca să-i admiraţi frumuseţile. Fie Litoralul, fie Delta, fie Valea Oltului, fie castelele din Carpaţi... Chiar şi Posada, Vaslui, Baia, Mărăşeşti...

Numai că mă văd silit să vă povestesc două „amănunte”. Primul: am fost de multe ori în Ungaria. Am admirat mândra Budapestă de pe „muntele” Gellert, i-am văzut vestigiile romane, păstrate cu

326

Page 191:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

mândrie, dar m-au şocat şi cele câteva monumente care nesocotesc adevărurile istoriei, ca să mă exprim cu maximă blândeţe. M-am aflat în Ungaria şi a doua zi după drama de la Tg. Mureş, din martie 1990. Era cam tot pe vremea când aţi pornit-o şi dumneavoastră spre România, poate fără să vă daţi seama, răsucind cuţitul în răni nevindecate. Vă amintiţi, desigur, de valul de conflicte declanşate de haitele intrate în special prin frontierele larg deschise, mai ales în zona Sătmarului... Pe-acolo au fost primele ciocniri sângeroase. A venit apoi măcelul de la Tg. Mureş. Ei bine, în ziua aceea eram în Ungaria, la Giula, printre români. Erau revoltaţi de ce se-ntâmplase... Aflaseră şi ei, cu consternare, că un om, „ungur”, îmbrăcat într-un pulovăr verde, culoare specifică ungurilor, a fost omorât în mod sălbatic, de români însetaţi de sânge unguresc. Aproape că nici n-au vrut să discute cu mine, de vreme ce făceam parte din acea gloată de sălbatici... Nu ştiam însă adevărul şi m-am simţit şi eu vinovat, dar şi revoltat de sălbăticia acelor criminali. L-aţi aflat, sunt sigur, şi dumneavoastră: omul căzut la pământ, aparent fără viaţă, care era lovit fără un dram de milă, era un român, pe nume Mihăilă Cofariu, din Ibăneşti-Mureş, iar cei ce-l hăcuiau erau unguri, aduşi, ca şi românii, până şi din satele ce se-ntind spre Sovata. Ştiţi ce mi-au spus românii? Că ei nu pot admite aşa-ceva. Ei trăiesc în Ungaria, o respectă, îi învaţă temeinic limba şi cultura, dar îi respectă şi steagul naţional. Acelaşi lucru, parcă erau vorbiţi, mi l-au spus cu o zi în urmă şi românii din Voievodina, pe care i-am vizitat, în cadrul unui pelerinaj „După Revoluţie, printre românii din Iugoslavia şi Ungaria”... M-am întors din acel „pelerinaj”, cu un film interesant, o mărturie pe care v-o pot pune oricând la dispoziţie! Iată şi cealaltă situaţie, povestită de ziarul „Ghimpele ”, care apare la Braşov. N-am să comentez faptul, care e, din păcate generalizat, iar prezenţa dumneavoastră l-a amplificat de mii de ori. Îl comentează publicistul Claudiu Sere în articolul „La Ciuc, încă un steag, şi mă duc ”. Redau câteva pasaje: „Nu mai este o surpriză pentru nimeni faptul că tot ceea ce este românesc, îi perturbă pe «fraţii» noştri maghiari din Harghita. Ultimul lucru care i-a consternat a fost pavoazarea municipiului Miercurea Ciuc, de Ziua Naţională a României, cu tricolorul românesc. Ăsta da tupeu, în condiţiile în care,

327

Page 192:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

în majoritatea localităţilor harghitene, pe clădirile publice sunt arborate steaguri secuieşti: Se pare că arborarea drapelului românesc i-a luat prin surprindere pe «colegii» unguri de la cotidianul «Csiki Hirlap», într-o traducere aproximativă... «Foaia Ciucană», care se arată ostentativ răvăşiţi de faptul că oraşul a fost împodobit cu steaguri tricolore roşu-galben-albastru. Acest gest de normalitate obligatorie este definit de cotidianul harghitean drept o acţiune provocatoare. La fel cum este considerată şi sărbătoarea Zilei Naţionale a României...”.

Ce ziceţi, domnule Preşedinte László Sólyom? Aţi admite aşa ceva în ţara pe care o conduceţi? Întrebarea e, desigur, retorică. Cu astfel de situaţii nu vă veţi confrunta. Cel puţin din partea românilor din Ungaria, care, din respect pentru ţara în care trăiesc, dar şi din teamă excesivă, nici româneşte nu mai vorbesc între ei, pe stradă, şi nici copiii nu-i mai duc la grădiniţe cu limba de predare română. Aşadar, ziarul „Csiki Hirlap ”, a devenit gazda articolului „Miercurea Ciuc îmbrăcat în tr icolor ”, în care Rédai Botond îşi varsă veninul antiromânesc: „Spre surpriza şi consternarea multora, Miercurea Ciuc s-a trezit într-o mare de drapele. Unele părţi ale oraşului au fost inundate cu steaguri mari, acestea au ajuns şi acolo unde în anii anteriori «nu ne-am putut bucura» de o astfel de privelişte. [...] Care este rostul acestei acţiuni, pe care o putem numi chiar şi provocatoare? Cu a cui aprobare s-a întâmplat acest lucru?”.

Aţi suporta astfel de obrăznicie, domnule Sólyom? Şi jurnalistul, făcându-şi „jocul”, pentru a vedea cum s-a ajuns la o atât de mare fărădelege, să se arboreze steagul României, luându-l la rost pe viceprimarul Szőke Domokos, la rându-i şi el nedumerit de unde şi până unde s-a produs invazia de steaguri tricolore chiar în dimineaţa Zilei de 1 Decembrie. Cotidianul cu pricina a găsit până la urmă cine a avut „tupeul” s-o facă. Cel puţin aşa scrie Rédai Botond: „...Pentru operaţiunea de ieri dimineaţă, cele necesare au fost transportate cu o Dacie-papuc, cu număr MAI...” Cum aţi reacţiona dacă de ziua Ungariei, sărbătorită cu fast la Budapesta, v-aţi trezi că din delegaţia „Autoguvernării” românilor, fac parte portarul de la primărie din Micherechi, femeia de serviciu de la Liceul „Nicolae Bălcescu (doar „botezat” cu acest nume, dar este 99,9 la sută unguresc!) şi o gospodină româncă, trăitoare la Seghedin? Dar dacă în loc de

326

Page 193:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

culorile care vă sunt dragi, veţi zări altele, cu panglică îndoliată? Dar dacă un „agitator” român i-ar îndemna pe unguri să rămână acasă şi să nu participe la Marea Adunare din „Piaţa Mileniului”, unde urma să vorbiţi şi dumneavostră, spre a comunica naţiunii ungare un important mesaj, mai ales în această dramatică criză pe care o străbate Planeta? Sau, dacă, un individ (de teapa lui Sogor Csaba, popă!!!) invită, printr-un comunicat, la participarea cu doliu negru pe braţ. Nu cred că aţi privi cu bunăvoinţă, „astfel de gesturi” nu doar neprieteneşti, dar cu totul necugetate, lovituri criminale, date ţării care le-a oferit totul, iar lui Sógor Csaba, i-a deschis mai întâi porţile şcolilor şi ale facultăţii, iar mai apoi onoarea de a fi senator şi în prezent europarlamentar. Poziţii din care loveşte din toate poziţiile ţara în care s-a născut şi s-a dezvoltat. El, popa Sogor, fiind doar unul din pionii care macină şi tulbură liniştea, incitând la războaie interetnice, prin tot ce face.

Venind de Ziua Ungurilor de Pretutindeni, i-aţi dat aripi acestui „războinic” şi nu doar lui. I-au pus aripi şi extremişti precum Viktor Orbán, Kinga Gall sau „austriaca” Eva-Maria Barki. Iar eu, în naivitatea mea, tot continui să cred că liniştea şi buna înţelegere rămân singurele arme demne de a străbate civilizat acest veac început tumultuos, cu sincope aspre, greu de trecut prin ele. Oricum, e inimaginabil că un slujitor al bisericii şi al Parlamentului Europei, ca reprezentant al României, să nu respecte nici Statul Român, nici culorile lui naţionale şi nici pe cei 21.000.000 de români! Cum aţi reacţiona în faţa unor astfel de personaje, care trăiesc, probabil, purtând sceptrul veşnicului... „eroism”, dacă şi-n Ungaria s-ar găsi astfel de specimene? E prea periculos „jocul”, şi, nu sunt naiv să cred că n-aveţi habar de el...

Ei v-au întins „cursa”, domnule Sólyom

După „turneul” automobilistic tur-retur Budapesta - Oradea - Cluj, Tg. Mureş - Odorhei - Cozmeni, cred că la întoarcere aţi fost un om stors de vlagă. Ei, László Tőkés, alias Ladislau, Markó Béla şi mulţi

327

Page 194:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

„camarazi” de idei v-au resuscitat orgoliul... N-aţi uitat cât de fericit aţi fost în săptămâna aceea din octombrie 2008, când aproape că nu v-a mai venit să vă despărţiţi până la verdictul pe care îl aşteptaţi de la o zi la alta.

Vă amintiţi? Eraţi la „braţ” cu primarul oraşului Miercurea Ciuc, Ráduly Róbert Kálmán, vă plimbaţi la pas prin oraş şi puneaţi la cale finalizarea ideii de „Ţinut Secuiesc”. Erau zile fierbinţi. Fierbea povestea „Referendumului”, pe care aţi înteţit-o, jucând energic în hora desprinderii „autoguvernărilor” Harghita şi Covasna de trupul Patriei-Mamă. V-aţi simţit mai preşedinte decât la Budapesta... Priveaţi fascinat drapelele secuieşti care fluturau, iar unduirea lor transmitea parcă speranţele reuşitei. Aţi făcut atunci şi o declaraţie spectaculoasă:„Suntem cu toţii de acord cu modificarea delimitării teritoriale a judeţului Harghita, conform Statutului Ţinutului Secuiesc Autonom”. O afirmaţie plină de infantilism politic şi juridic! E o opinie stupefiantă, venită din partea unui preşedinte de stat, membru al Uniunii Europene şi, în acelaşi timp, al Alianţei NATO... S-a cerut atunci de către mulţi români să fiţi declarat persona non grata. S-a scris, s-a comentat, considerându-se de neînţeles implicarea unui preşedinte de stat în treburile interne ale României. De fapt, când spuneaţi că „sunteţi cu toţii...”, la cine vă gândeaţi? Cei care au comentat declaraţia aceea, a Preşedintelui Ungariei, László Sólyom, au considerat că declarantul nu şi-a mai dat seama că nu se află la Budapesta, într-o discuţie obişnuită cu partenerii care pun ordine prin treburile ţărilor vecine, ci în România. Ţara de unde se tot zice că „ţara vecină şi prietenă” vrea să smulgă o bucată de pământ românesc, să-şi lărgească hotarele, sau, cel puţin, într-o primă etapă, s-o declare „Autoguvernare”. A cui?!

Markó ştie un lucru: că trebuie să ceară. Şi să ceară cât mai mult. Şi să obţină mult de tot. Mult mai mult decât „gloata” de români. Vrea „discriminare pozitivă”, care să-i aducă încă un mandat. Cu toate că a devenit şi pentru unguri şi pentru români, o prezenţă chinuitoare, enervantă. De aproape 20 de ani, s-a săturat lumea de prezenţa lui, de ideile pe care le repetă obsedant, fără să mai fie luat de cineva în serios. Ca şi László Tőkés, peste care anii au aşternut riduri prea intens conturate, şi aceleaşi idei de „erou” ce se vrea, un

326

Page 195:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

rang anulat în bună măsură de angajamentele semnate cu securitatea română, vorbindu-se însă tot mai insistent de statutul său de agent dublu. Un fel de spion, plătit şi de români şi de unguri. Aşa au scris ziarele, care au publicat şi chitanţe semnate de spionul plătit. Un popă care, tot ziarele au scris-o, vrea să-şi spele păcatele, prin „fapte eroice” în favoarea neamului unguresc, din care se trage.

Ce mai vrea „poetul” Markó Béla? Vrea ca limba ungurească să fie un fel de a doua „limbă naţională”, după cea românească. E o absurditate, maestre. O „poezie” penibilă. Chiar nu cred că în nicio ţară din lume, o situaţie dată, nicio minoritate de 5-7 la sută n-ar avea tupeul să ceară aşa-ceva! Adică, ar putea s-o facă, dar în gravă eroare etică şi morală s-ar afla „logica” celor care parafează un astfel de „târg”. Că târg e, iar „târguitorii”, târgoveţi... Târguri puse la cale, de vreo douăzeci de ani, de înaintaşii dumneavoastră, iar acum v-a venit rândul să duceţi mai departe ştafeta, pe care peste o vreme, o veţi preda altora. Dar până când?! Vicleanul Markó Béla - am citit că unele ziare, cu exces de ineleganţă, îl aseamănă cu marele Lenin, dar şi cu un soi de şarpe veninos! - a mai „născut” o pretenţie: dacă ungurii, care râvnesc la funcţii de răspundere în Statul Român, trebuie să cunoască foarte bine limba română, acelaşi lucru trebuie să li se ceară şi românilor: să ştie foarte bine limba ungurească! E debordant Markó. Are idei şi soluţii... O spune clar: şi dacă e şi dacă nu e U.D.M.R.-ul la guvernare, e musai ca prefectul şi „staff”-urile de la „descentralizate”, să fie unguri de etnie, că acolo, în „Secuime”, majoritatea o formează... ungurii! Deşi, mi-e imposibil să pricep: cum adică, o „Ţară Secuiască” locuită de... unguri? Şi iar întreb: unde sunt secuii?!

O poveste... tragi-comică: „Referendum”-ul!

...Câte valuri au făcut pe tema asta extremiştii din aşa-zisa Secuime! Întemeierea „Ţării Secuilor”, sau a „Autoguvernării”, numită astfel cu termeni mai blânzi, are rosturile ei: sfidarea totală a

327

Page 196:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

populaţiei române autohtone! Ignorarea sfertului românesc al populaţiei din „Har-Cov”... Şi, bineînţeles, continuarea jafului pădurilor declanşat de vestitul Attila Verestóy, unul din „făcătorii de bine” ai secuilor. Pădurile tăiate de el şi ceilalţi, au ajuns şi prin Pannonia, pe forinţi „graşi”, transportate cu trenuri fără sfârşit, în vreme ce dezastrul ecologic provocat a distrus vieţi omeneşti, iar apele au devastat localităţi întregi şi chiar zone. Şi el, Verestóy e un mare avar, iar în „Autoguvernarea” plănuită, ar putea deveni, de pildă... ministrul Industriilor şi Comerţului. Iar gustul de a fi parlamentari pe viaţă, îi macină pe cei speriaţi că o lege românească le-ar putea reteza continuarea prezenţei în Parlament. Dintre reprezentanţii U.D.M.R., unii ţin de scaun din ’90: Győrgy Frunda, Markó Béla, Verestóy Attila, Kerekes Károly, Marton Arpad-Francisc şi Varga Attila. Alţii, din ’92: Antal István, Seres Denes. Mai au câţiva ani şi-l întrec pe Ceauşescu... O listă care ar putea fi completată şi continuată, din care nu pot fi ocoliţi şi parlamentari cu nume româneşti. Am încercat, totuşi, să vă explic că „vulpoii” din ’90, se zbat să nu lase ciolanele, recurgând în acest sens la orice provocare. Practic, aceiaşi ocupanţi de funcţii cu prea mici excepţii, din ’90 încoace.

Marii „bărbaţi”, poetul Markó, popa Tőkés, chimistul Verestóy din preajma Elenei Ceauşescu şi ceilalţi „dizidenţi” de etnie ungurească, au recurs la un moment dat la o „tactică” aparte: „Referendum”! O ştiţi, desigur, şi pe asta, domnule Laszlo Sólyom... Trebuie să fi „curs” şi pe-acolo miliarde de forinţi, ca peste tot unde se putea câştiga, metru cu metru, Ardealul. Românii din Ardeal, acum, când Ungaria e aproape în stare de faliment, continuă să creadă că, doar prin recuperarea sumelor prin care au fost susţinute bătăliile comunităţilor ungureşti din Serbia, Slovacia şi, mai ales, România, Ungaria ar putea reveni la linia de plutire şi la bunăstarea care a caracterizat-o într-o vreme.

„Referendum”-ul, chiar a fost urnit, doar cu destul de mici poticneli în zonele mai compact-secuieşti... În 2008, în vremea când „avocatul” László Sólyom „zăbovea” prin zonă, într-o aşa-zisă vizită particulară, se punea la punct logistica „Referendum”-ului. A chestionarului care voia să legitimeze „voinţa poporului”, prin vot, chiar cu prilejul alegerilor parlamentare. Căutări disperate, gândite de

326

Page 197:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

eminenţe juridice, care aveau rolul de a găsi soluţii pentru declararea „Autoguvernării”. Dar, câtă naivitate! Capetele şi minţile înfierbântate n-au avut în vedere că Evul Mediu era demult uitat de Planetă, că în Mileniul III s-au impus regulile statului de drept. Şi-au uitat până şi că trăim într-o uniune de state naţionale, că visul de a reconstitui vechi imperii, formate prin vărsare de sânge şi cuceriri din vremea migraţiilor păgâne, a trecut de mai bine de un mileniu şi jumătate. Că Europa are nevoie de linişte şi de civilizaţie pentru a se dezvolta şi a trăi în pace.

„Referendum”-ul provocat a fost un act împotriva Constituţiei României, a respectului datorat populaţiei băştinaşe. A românilor. Obrăznicia organizatorilor a mers atât de departe, încât „ideologii” iredentismului modern, au lansat chemarea la „Referendum” şi a Topliţei. O zonă locuită de români în proporţie de 80 la sută.

„Viesparul” de la Sfântu Gheorghe, dominat de „trioul” publicistic „Europai Idő”, „Háromszék” şi „Szekely Hirmondo”, lucrează cu spor, hrănit cu sume fabuloase, livrate de caracatiţa financiară construită cu meticulozitate şi revigorată cu forţă încă din zilele ce anticipau Revoluţia Română. Ţelul? L-a enunţat clar unul din liderii organizaţiei revanşarde, care poartă masca de „Uniune”, László Magyari, care lipsit de imaginaţie a adaptat afirmaţia unui memorandist român, sub următoarea formă: „Autonomia nu trebuie declarată, ci înfăptuită!”... Şi, bănuiesc, pentru viitoarea „Republică Secuiască”, au pregătit şi o Constituţie adecvată, în care nu pot să nu figureze şi noile structuri pe care şi le doresc: scaunele. Scaunul Sepsi, Scaunul Orboi, Scaunul Kezdi... Trei Scaune! Mai vechii şi mai noii revizionişti n-au uitat „jurământul sângelui” făcut de ungurii lui Arpad, care au cucerit ţara şi, probabil, locul lui ideal de depunere s-ar fi putut stabili chiar pe platoul de pe Vârful Nyerges, unde v-au dus cei ce v-ar fi incitat la „vizita privată”, care v-a adus mai multă depersonalizare decât încadrarea între eroii neamului unguresc. Sper să fiţi de acord, domnule László Sólyom... Pentru că, cei ce v-au împins la aventura „Cozmeni”, v-au şifonat imaginea! Chiar dumneavoastră, ca şef al Statului Ungar, aţi aplauda minorităţile dacă şi-ar constitui, împotriva constituţiei, structuri de genul celei „inventate” de Consiliul Judeţean Harghita: „Serviciul de

327

Page 198:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Coordonare Consilii Locale şi Activităţi în Ţinutul Secuiesc”... Un „serviciu” care, cu siguranţă, n-are rostul să împartă bomboane copiilor de la grădiniţe. Mai ales că are şi o structură de conducere solidă: consilier-şef serviciu, care are în subordine cinci consilieri şi trei inspectori de specialitate. Şi dacă tot a intrat în acte oficiale aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”, e normal ca în sala de şedinţe a Consiliului Judeţean Harghita, să fie arborat steagul Consiliului Naţional Secuiesc, avându-l alături, deocamdată, şi pe cel românesc.

Marea obrăznicie avea să vină atunci, când Comandamentul Acţiunii „Referendum” s-a decis să se adreseze până şi comunelor româneşti, inclusiv municipiului Topliţa, printr-o circulară semnată de şeful Serviciului Zolya Zoltán, care insistă pe ideea autorităţii instituţiilor din... „Ţinutul Secuiesc”!

Au idei fixe promotorii secesiunii. Şi ţin de ele. Ba, pentru continuitate şi-au creat cadre şi... rezerve de cadre, gata să împânzească nu doar caracatiţa ungurească de pe toate crenguţele guvernamentale! Ce se făceau ideologii „Ţinutului Secuiesc” fără scaunul oferit de bunul lor prieten, Călin Popescu-Tăriceanu lui Jozsef Birtalan? Cine le mai semna lor organigrama de... „Ţinut Secuiesc”? Aşa că, le-a fost simplu. Au conceput-o, au plecat cu ea la Bucureşti - of, ce ţi-e şi cu... „centralizările” astea” Nu era mai simplu ca totul să se rezolve la Miercurea Ciuc? – au bătut la uşa Şefului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi, mare bucurie. Le-a apărut în faţă chiar Jozsef Birtalan, omu’ lor, şefu’ Agenţiei. Îi aştepta... Într-un minut, totu’ a fost gata, după care, fericiţi, s-au întors acasă victorioşi, cu „Ţinutul Secuiesc” gata parafat. Urmau de-acum „mărunţişuri”. Steag al secuilor, în două culori total neprietene: negru şi roşu aprins, reşedinţa prezidenţială şi... guvernamentală. Ba, vorbesc unii şi despre „guvernul din umbră”, gata oricând să se aşeze pe scaune potrivite. O vreme, aveau în obiectiv organizarea unei poliţii proprii, luând de gât Poliţia, Armata Română şi Jandarmeria, pentru cutezanţa de a-şi construi, ici-colo, „câte o cazarmă”, necesară bunei funcţionări a instituţiilor din teritoriu.

Numai că n-au găsit peste tot porţi deschise năstruşnicelor idei de secesiune a Ardealului prin... referendum. Cum era şi firesc, cu nemeritată eleganţă, revizioniştii din „autoguvernarea Harghita”, au

326

Page 199:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

primit un răspuns clar, aşa cum rezultă şi din poziţia primarului municipiului Topliţa, Stelu Platon: „Vreau să vă anunţ, pe această cale, cu tot respectul şi cu toate bunele relaţii pe care le avem cu U.D.M.R. şi cu cetăţenii de etnie maghiară din municipiul Topliţa, că acest referendum nu va avea loc! Până la 15 martie 2009, o asemenea propunere sau solicitare nu va fi pe ordinea de zi a Consiliului Local...”.

E de înţeles sensul acelei zi de „15 martie 2009”: venea în „Ţara Secuilor” cel ce este preşedinte al ungurilor de pretutindeni, adică dumneavoastră, domnule Sólyom! Şi nu în haine oficiale, ci într-o „banală” vizită privată. Ca şi altădată. Oare de ce? Şi toate aceste „demersuri”, în vreme ce aberaţii precum cele publicate săptămână de săptămână în revista „Europa Idő ”, pot intra în o posibilă Antologie a Minciunilor. Iată un astfel de text deja „clasic”: „Ei, au totul, iar noi nu avem autonomie, nu avem Universitate Bolyai (Parcă repudiaţi tot ce-au făcut comuniştii, domnilor! Ei au înfiinţat-o, la poruncă rusească. Se vede că pe revanşarzi îi apucă nostalgia, când ameninţă cu ideea discriminării pozitive! – n.a.), nu avem peste tot inscripţii bilingve, (Alt neadevăr! Până şi inscripţii de hotar aţi pus! – n.a.) profesorii maghiari sunt daţi afară, pe pământ secuiesc (Asta chiar o aud în premieră absolută! Sfidare grosolană a adevărului... Eu ştiu sute de cazuri în care românii au fost alungaţi din cele două judeţe, fapt chiar recunoscut de minţile înfierbântate care au provocat aceste exoduri! – n.a.), se construiesc permanent biserici cu cupole în formă de ceapă (Ce credibili deveneaţi, domnilor, dacă scriaţi adevărul că românii încearcă să reconstruiască măcar o mică parte din zidirile de cult dărâmate de „invadatori” şi ocupanţi unguri, în anii tragici ai Diktatului de la Viena! - n.a.), tânărul secui este nevoit să câştige pâine în străinătate (De milionul de români care îşi câştigă pâinea în Spania şi Italia, aţi auzit? Dar de miile de români care lucrează în Ungaria? Pe „tinerii secui”, din nefericire, liderii unguri-extremişti îi îndeamnă să sfideze ţara în care trăiesc, s-o hărţuiască, să nu-i înveţe limba şi, dacă se poate, să-i saboteze dezvoltarea. Şi toate astea în locul respectului, al onestităţii, al egalităţii, al bunei-credinţe, încât, într-o bună zi, toţi să fim discriminaţi pozitiv! - n.a.).

327

Page 200:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Altă mare obrăznicie aparţine etnografului secui Orbán Bálazs: „Aici, pe pământul secuiesc, unde noi suntem locuitorii băştinaşi, să avem curajul să cerem fiecărui invadator, fără rădăcini adânci, să ni se adreseze în limba maghiară...”. Păcat, maestre, că nu ţi-ai studiat obârşiile, spre a-nţelege lumea din care ţi-au venit înaintaşii! Ar fi trebuit s-o faci în vremea când te-au apucat studiile... etnografice! Viaţa te-a trimis însă altundeva şi nu cred că poţi să-ţi socoteşti existenţa împlinită. Mai degrabă, rămâne o apăsare încărcată de nelinişti... Pentru că, ştii bine adevărul, şi tu, şi cei ce-au încercat să falsifice istoria, transformându-i pe invadatori în... băştinaşi. Apoi, teroarea, impusă prin forţă, dusă până la crime, la atitudini încărcate de sadism. Şi toate astea, sfidând drumul normalităţii, al convieţuirii fireşti, între oameni care au comune cu totul alte valori: cultura, credinţa, speranţa bunei-înţelegeri... Nu e oare mai logic drumul bunei-comunicări? Pentru că, niciun alt drum nu poate avea gradul de normalitate al acestuia!

...Şi, din păcate, domnule Preşedinte Sólyom, aţi venit să redeschideţi prăpăstii insurmontabile între români şi unguri, în locul îndemnului la bună înţelegere... Şi mi-e greu să vă-nţeleg de ce v-aţi lăsat poporul, şi aşa intrat într-o etapă grea, apăsat de criza mondială, care continuă să crească. Să fi rămas acasă, să căutaţi căi de ieşire din marasm, să daţi o mână de ajutor guvernului, gata-gata să se sufoce cu dificultăţile grave prin care trece, în rând cu mai toată Planeta. Era bine, în astfel de momente, să lăsaţi pentru mai târziu încingerea zâzaniei interetnice. Mai ales că mulţi vorbesc despre demnitatea altor state, care, pur şi simplu, mai direct decât România, v-au cerut să vă vedeţi de treburile de acasă, spunându-vă mult mai clar decât Preşedintele României, că nu sunteţi bineveniţi în... „autoguvernarea Harghita”!

Ştiţi cum sunt comentate aceste „idealuri”? Că emitenţii lor, precum dumneavoastră şi alde Tőkés sau Markó, dar şi multţi alţi de aceeaşi „talie”, sunt lipsiţi de realism, fără a socoti „suborizontul” moral şi etic, dar şi cultural, la care s-au „înălţat” personaje din prim-plan, precum Jozsef Csapo, „fost” chiar şi un răzbătător activist comunist, cărora, pentru ultra-extremism, li s-ar putea oricând „conferi” eticheta „persona non-grata”. Oamenii din Ardeal au nevoie de linişte...

326

Page 201:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Jaf, fascism şi practici de Ev Mediu!

Citesc stupefiat în ziarul bucureştean „Adevărul ” din 18 iunie 2003, că Eparhia episcopului László Tőkés este acuzată de autorităţile ungare de „tocarea” unui „ajutor” de 36 de miliarde de lei, oferiţi episcopului de către guvernul Orban, de la Budapesta, în primul rând pentru organizarea Congresului Consiliului European al Organizaţiei Mondiale a Reformaţilor. Un „ajutor” condiţionat de întocmirea unui raport de... decontare, înaintat Oficiului de Stat pentru ungurii de peste graniţe, sub semnătura episcopului. Uimire însă: „raportul” nu lămureşte „evaporarea” a 25 de milioane de forinţi, echivalentul a 3,5 milioane de lei... Când a venit vremea „descifrării” misterului, surpriza „achiziţiilor” a fost şi mai mare: trei limuzine nou-nouţe, în valoare de 2,4 miliarde lei, benzină de 200 milioane, facturi telefonice de 400 milioane lei, alte bunuri fără nicio legătură cu obiectul împrumutului şi, în rest, prime cât cuprinde, acordate mai ales slujitorilor Eparhiei păstorite de Tőkés. „Campionul” recompenselor, cu 150 de milioane de lei, a fost Herman M. János, consilier al Eparhiei de Piatra Craiului, semnatarul majorităţii actelor cuprinse în „Raportul” trimis Budapestei. Dă „roade” buna înţelegere dintre Tőkés şi Orbán... Şi, ca ţiganii să fie câştigaţi de partea votanţilor U.D.M.R., a „rupt” şi pentru ei vreo 12 milioane de forinţi. În „decont”... Că, în realitate, în „vistieria” lor a ajuns doar jumătate, suficienţi însă să-i fericească, gata şi să stea în genunchi şi să execute tot ce vrea „Uniunea” lui Markó.

Las „contabilitatea” pe seama celor ce-au descoperit fraudele, mirat că şi oamenii bisericii sunt arătaţi cu degetul, minţind până şi un guvern, iar „condamnarea” corupătorilor şi corupţilor pe seama unui jurist de talia dumneavoastră, domnule preşedinte László Sólyom. Am înţeles că Tőkés îşi pregăteşte publicarea memoriilor, pentru care i-aţi oferit deja 1,3 milioane de forinţi. Va lămuri poate acolo toată povestea şi ne va convinge că n-a furat nimic. Oricum, din buzunarele Ungariei curg sume uriaşe în războiul mercenariatului din

327

Page 202:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Ardeal. Or fi ştiind oare „cotizanţii” ce destinaţie daţi sumelor adunate de „fisc” din sudoarea lor? N-aş vrea să vă povestesc drama unor oameni nevoiaşi din Ungaria, ajunşi aproape muritori de foame pentru gravele nedreptăţi pe care le trăiesc, invitându-ne chiar să fim martori oculari la procesele intentate, faţă în faţă cu „puterea”. Sau, să nu mai comentez drama unui român născut în Banat, Ilie Militaru, complet deznaţionalizat, căruia, practic, pe la începutul anilor ’90, i s-a luat până şi dreptul la muncă. Un bărbat care, după nici 20 de ani, nu mai reuşea să lege două-trei cuvinte româneşti.

S-ar putea ca valurile financiare care curgeau spre Ardeal, să se mai fi domolit. Îmi vine în minte şi cazul „Szőcs Géza”... Şi printre degetele lui s-au scurs sume fabuloase. Chiar oare numai printre ale lui? Cine va prezenta „Raportul” sumelor donate de guvernul Ungariei către HVIM, Mişcarea de Tineret pentru cele 64 de judeţe, luate cu japcă de Ungaria, între 1867-1918? O mişcare revizionistă, care îşi are ca obiectiv refacerea „Ungariei Mari”. O „caracatiţă” care şi-a întins labele organizaţionale spre teritoriile tuturor statelor succesorale, purtând sigla-crez a Ungariei Mari. Nimic, niciun efort nu e prea mare, când e-n joc un obiectiv atât de măreţ. Nici subvenţionarea HIVM, nici a Societăţii „Trianon”, nici a Mişcării Revizioniste Ungare, nici a Societăţii „Horvath Miklós”, sau a Uniunii Mondiale a Ungurilor... Sac fără fund e, în astfel de împrejurări, vistieria Ungariei.

Cât privesc „expediţiile” dumneavoastră, domnule László Sólyom, în Transilvania, făcute cu atâta consecvenţă-perfidă în ultimii ani, ar putea fi o „răzbunare” pe impertinenta prezenţă în Ungaria a prim-ministrului Adrian Năstase, la 1 Decembrie, pentru a sărbători acolo Ziua Naţională a României. Şi aveţi dreptate. Dar nu uitaţi „trocul” care l-a costat scaunul de preşedinte al României: monumentul celor 13 generali „unguri” de la Arad! El a dat „liber” respectivei infamii. Şi el, şi istoricul Răzvan Theodorescu, care şi-a corupt propria conştiinţă... Iar dumneavoastră continuaţi să bateţi la pas „Teritoriul Secuiesc”, de parcă v-aţi afla în misiune, acasă, pe teritoriile ungureşti de dincolo de mări şi ţări, într-un sat fără câini. Aşa spun cei ce vă judecă prea-desele „entuziasme”, le interpretează a fi revanşarde! V-aţi dus până şi să inspectaţi graniţele Imperiului de altădată, spre a vă şti „moşia”, după care, aţi trimis delegaţii cu

326

Page 203:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

trenuri speciale, de epocă. Prea mult! Domnule Preşedinte Sólyom, sunt totuşi vreo 20.000.000 de români care vă interpretează fiecare gest, chiar de-aţi fi încărcat cu sentimente de cea mai înaltă onestitate faţă de români!

Şi pentru că v-aţi permis atât de des să „călcaţi” cu destulă nechibzuinţă pe terenul aşa-zisei şi aşa-doritei „autoguvernări”, mă simt din nou obligat, domnule Sólyom, să vă întreb până unde vreţi să-ntindeţi coarda? Ştiaţi, desigur, şi pentru asta aţi aprobat, de fiecare dată forinţi. Totul pentru... „autoguvernare”! Aţi voit să aibă statut oficial. V-aţi gândit, totuşi, ce-nseamnă modificarea limitelor administrative ale unui teritoriu, într-o ţară membră a Uniunii Europene, dar şi a NATO? E prea mare nechibzuinţa, domnule preşedinte! „Ţinutul Secuiesc” e o himeră. Un joc extrem de periculos. Ştiindu-vă un om care gustă şi spune la iuţeală, să vă povestesc o scenă petrecută prin ’90. Mai marii Ungariei, înaintaşi ai dumneavoastră, lăsau mereu de înţeles, ca şi dumneavoastră, că oastea ungurească va face ordine prin Ardeal. Oameni bolnavi! Ştiţi ce-a zis generalul Paul Keller, pe tribuna de la Alba Iulia, de unde se sărbătoreau 72 de ani de la Marea Unire? Pur şi simplu că doar Armata a IV-a Transilvania, n-are nevoie nici de 48 de ore pentru a aşeza a treia oară opinca românească, dar şi steagul roşu, galben şi albastru, pe celebra clădire a Parlamentului Ungariei, de pe malul stâng al Dunării. Vorbe aruncate, dar şi o replică pe măsura nebuniei ameninţărilor ungureşti de-atunci.

Ce faceţi dumneavoastră, domnule Sólyom, a făcut cu alte arme, cu ani în urmă, şi preşedintele Árpád Gőncz. El a tradus şi a scris pagini pentru care, în mod normal, ar fi trebuit adus în faţa tribunalelor internaţionale. Şi legat! Până la proba „discernământului”! Pentru simplul fapt că avem de străbătut veacuri în linişte şi fără nebunescul impuls al Evului Mediu. Nici ungurii, nici românii nu trebuie să mai trăiască vreodată „sindromul Mohács”, sau dramele declanşate la Mihalţ, Luna, Zetea, Tg. Mureş, Ip, Treznea, Huedin, Turda, Mureşenii de Câmpie! Trăim, totuşi, într-o epocă în care trebuie uitată vremea invaziilor sălbatice, atunci când popoare migratoare goneau prin lumea civilizată, în căutarea unor zone mai bogate în resurse, spre a scăpa de marea sărăcie în care trăiau.

327

Page 204:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Ce ştiţi despre holocaust? Pentru că, şi de nu se foloseşte acest termen, ce-au făcut „csendorii” lui Horthy, tot holocaust a fost! Expulzări în masă, schingiuiri, mutilări şi, mai ales, crime săvârşite cu un sadism ce nici în Evul Mediu nu se practicau! Le-au „inventat”, la ordin suprem, unii înaintaşi de-ai dumneavoastră. Chiar şi pentru faptele de-atunci, ar fi trebuit, domnule preşedinte, să vă opriţi în Piaţa Centrală a Clujului, în faţa celui care leagă prin sânge istoria ungurilor şi a românilor, şi să vă exprimaţi omenescul dezacord cu acele crime. Era mult mai firesc... Aşa v-aţi dus în „autoguvernarea” pe care aţi inventat-o, împreună cu „ştafetişti” ai vremurilor tragice ale holocaustului unguresc, spre a păstra viu focul urii, al dezbinării neamurilor noastre. Sau v-aţi temut că se prea răcise acest spirit?!

Unul din înaintaşii dumneavoastră, preşedintele Arpad Gőncz, scria în „celebra” „Istorie a Transilvaniei ” , apărută la Budapesta în trei volume: „Naţiunea ungară încă din primul moment - înainte şi după Tratatul Trianonic - hotărâtă ca un singur om, ţine la dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista nicio generaţie ungurească, oricât de grea i-ar fi soarta, care să fie dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric. (Sic!) Naţiunea ungară e gata să-şi ia arma în mână, în orice clipă, pentru a-şi exercita acest drept, sacrificându-şi viaţa în această luptă. Fără Ardeal, nu poate exista statul ungar, nici misiunea ungară realizabilă, nici viaţa ungurească”. De parcă ar fi ideile unui individ venit din întâmplare, din cine ştie ce planetă, care n-are habar de istoria acestor locuri!

Fără comentarii! Poate doar cu adăugarea organizaţiilor iredentiste, cărora le poartă grija cuvenită inclusiv şefii de stat, dar, mai ales „buzunarele” guvernamentale. Prin ele, dar şi prin forţa armelor, Ungaria doreşte să realizeze „disoluţia Statului Român Naţional şi Unitar şi alipirea Ardealului la Ungaria”.

*

Asociaţii politice speciale: Liga revizionistă, Steagul Ţării, Uniunea Femeilor ungare, Uniunea Mondială a Ungurilor, Uniunea Bărbaţilor Ardeleni, Uniunea Ardeleană, Uniunea Studenţilor de la Universitate şi din Şcolile Superioare, Uniunea Camarazilor „Turul”, Federaţia Naţională a Studenţilor Unguri.

326

Page 205:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Federaţia Organizaţiilor pentru Apărarea Naţiunii: Garda Zdrenţăroşilor, Vânătorii Turanici, Organizaţia de Zece, Uniunea Asociaţilor, Asociaţia Generală a Tiraliorilor, Asociaţia Divizia Secuiască, Divizia Secuiască de Frontieră, Levente ş.a.

Rolul Organizaţiei de Zece este esenţial şi special. Din ea fac parte unguri, dar şi români vânduţi. Este alcătuită din grupuri de zece familii de pe aceeaşi stradă, zonă sau scară de bloc, constituind subdiviziunea organizatorică de bază. Fiecare „Organizaţie de Zece” are un şef, care la rându-i, face parte din structura imediat superioară. Ea are rolul de a supraveghea elitele şi conducătorii, în vederea anihilării lor, prin tehnicile stabilite. Alt obiectiv important este latura economică, trebuind să militeze pentru ca ungurii să ocupe prioritar funcţii, să realizeze investiţii, să cumpere terenuri, încât, prin autonomie economică să se asigure autonomie politică, administrativă şi mai apoi teritorială. Membrii „Organizaţiei de Zece” au obligaţia de a crea structuri de pregătire paramilitară, să fie gata de intervenţii, inclusiv prin forţa armelor!

Blocaj spre „butoiul cu miere”

...„Butoiul cu miere” s-a tot îndepărtat şi Markó Béla, s-a trezit că nu-i mai poate da târcoale, nici el, nici miniştrii lui de altădată, nici şefii de pe toate crenguţele guvernamentale, cu pixul decizional mereu pregătit pentru apostilele necesare dezvoltării locale, dar, mai ales, naţionale. Româneşti, evident!

Un mini-foileton, care circula, sub anonimat, prin unele redacţii, dar şi prin cutiile poştale, mi-a prilejuit o reconstituire presărată cu prea multe adevăruri amare. Şi ar merita să rămână consemnate acele rânduri, care purtau şi un titlu: „Curva de serviciu ”!

„Are, de fapt, un iubit milenar. Fălos, arogant, fudul. Cu el e cuplată. I-a declarat cu limbă de moarte, în toate vremurile, credinţă veşnică. E martor patul conjugal... E dispusă să-i ofere totul. Şi trupul, şi bijuteriile, şi casa construită în bătătura altora, şi magazia

327

Page 206:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

doldora, agonisită prin te miri ce tehnici. E dispusă să-i plătească şi zâmbetele, dăruindu-i tot ce-o-nconjoară. Şi pârâul cristalin, şi aerul oxigenat, şi aurul din Munţii Raiului, şi vistieria...

Se-ndrăgosteşte oricând momentul o cere, mimând scene din lecţii temeinic exersate. Ajunge des şi în sala de avorturi, după care aleargă spre alt iubit, mai viril, dispus să-i împlinească grija sfântă a lăţirii bătăturii, pe care o vrea unită cu a iubitului milenar. E mereu zâmbitoare. Ştie să-şi etaleze nurii, dar şi să-şi mascheze fardurile. De-o vreme, se dă din nou virgină şi a pus ochii pe un nou iubit. Se uneşte cu el, îl curtează. Îi dă târcoale. Îl vrea.

El? „Îmbrobodit”, goneşte înfierbântat după nuroasă, să n-o scape. E prins în ghearele curvei, care se vrea, cu orice preţ, în patul lui conjugal. Şi nu doar cu un viril. Ştie s-o facă şi-n doi, şi-n trei. Nici „poşta” n-o deranjează. Curvă de serviciu, în călduri!”

Mai jos, pe „fluturaş”, o notă: „Asemănarea cu oricare partid etnic din Europa e cu totul întâmplătoare!” (Deci, nici cu... UDMR-ul!)

*

Zâmbete triste... Şi-n spatele lor, aud parcă zicerile disperate ale „polgarmester”-ului Róbert Ráduly: „Suntem în pericol de moarte!”... „Exclamatorul”, primarul de Miercurea Ciuc, a simţit nevoia să explice şi „de ce”: din vina „guvernului central”, care a recurs la „gesturi iresponsabile”, cât şi a şefului statului, care a dat, de asemenea, „declaraţii iresponsabile”. Aşadar, povestea cu „autoguvernarea Harghita”, nu-i doar un simplu joc de cuvinte. În mintea lui Ráduly chiar s-a instalat „Guvernul Harghita”, mai altfel decât celelalte „miniparlamente locale”, cum sunt considerate Consiliile Judeţene din România. Evident, un „guvern” cu atribuţii speciale, gândit de formaţiile politice ungureşti. Mai marii „Autoguvernării Harghita”, au găsit şi modalitatea de a anunţa omenirii „pericolul de moarte” ce-i paşte pe secuii şi ungurii din „Ţinutul Secuiesc”: în peste 70 de localităţi, s-au aprins „focuri ale solidarităţii” şi s-au tras clopotele, în dungă, aşa cum au făcut secuii şi-n vremea năvălirii tătarilor. Este clarificată şi identitatea „agresorilor”: „Hoardele năvălitoare ale valahilor”! Ei, valahii sunt cei

326

Page 207:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

care le-au cucerit „pământul strămoşesc”, i-au jefuit, terorizat şi discriminat pe secui! Acesta este motivul pentru care „secuii” au nevoie de... guvernul lor. Mai ales acum când crengile copacului guvernului Tăriceanu s-au scuturat, căzând de pe ele şi celebrele „pixuri” decizionale ale reprezentanţilor U.D.M.R. Şi erau plasaţi pe crengile esenţiale, nerămânându-le de-acum decât să-l pomenească pe Călin Popescu-Tăriceanu şi chiar să-i ridice un monument, fie el şi în vârful Nyerges!

Cuvinte grele şi grave. Românii sunt „hoarde năvălitoare”. I-au jefuit şi terorizat pe secui şi-i discriminează şi azi... Atmosferă încărcată, suportată parcă aprobativ, liniştit şi senin, de către un şef de guvern obişnuit cu drumurile spre Budapesta, fie în scopuri intime, fie în interese de familie, având ca translator propria-i soţie, fie în misiune guvernamentală, de el inventatele şedinţe comune ale guvernelor celor două ţări. Şi asta, înainte ca guvernul de la Bucureşti să-ncerce să ţină o proprie şedinţă fie la Iaşi, fie pe Muntele Găina, sau chiar la... Miercurea Ciuc, în „Autoguvernarea” Harghita! „Lucrări” tragic resimţite dureros de românii care trăiesc în zonă. În faţa violentului focar revizionist, românii din Harghita şi Covasna s-au trezit singuri, apărându-se aşa cum au putut, rămânând admirabilă rezistenţa şi poziţia Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, dar şi a săptămânalului regional de atitudine şi cultură, „Condeiul Ardelean ”, care poartă o deviză care merită păstrată în suflet: „Părinţii şi Ţara nu se vorbesc de rău!” Rămâne atunci de găsit răspuns şi atitudini de demnitate naţională în faţa unor afirmaţii precum cele ale lui Markó Béla, căruia Călin Popescu-Tăriceanu i-a aşezat pe frunte rangul de vice prim-ministru, adică omul nr. 2 în guvernul României. Gest unic, „răsplătit” prin dereglarea din încheieturi a multor mecanisme statale. Erau deja uitate bunele gânduri nutrite de unii etnici unguri. Le reamintim pentru „memoria” fostului prim-ministru... „Kuky”! „Tot ce este valah e înaintea noastră superlativul odiosului, ce trebuie urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele!” E aproape incredibil că indivizi cu astfel de gânduri, sunt puşi să-i conducă pe „valahi”. Pe cei dispreţuiţi cu atâta ură viscerală. Indivizi a căror profesiune de credinţă este limpede comprimată şi în

327

Page 208:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

rândurile exprimate de şeful Partidului Iredentist - U.D.M.R.: „Existenţa şi fericirea maghiarilor nu se poate încadra în actualele hotare ale României. Cui dintre noi îi trebuie drepturi pentru ungurii din România? Le cerem provizoriu, să putem zdrobi cu ele statul!”.

Provocările se ţin lanţ. părând a fi o normală urmare a încurajării tacite a acestor demersuri. Pe bună dreptate, analistul Alexandru Moraru scria în „Naţiunea ” din 10-16 decembrie 2008, sub titlul „Scenariul blestemat”: „...Din partea ciudatului premier Tăriceanu nu ne putem aştepta la nimic bun, dată fiind cunoscuta sa înclinaţie pro-ungară (...) Din fericire, însă, au fost alegerile, şi C.P. Tăriceanu va rămâne o amintire urâtă”. Tot Alexandru Moraru remarcă declaraţia preşedintelui Băsescu, considerând-o memorabilă, făcută la Cozmeni, în Harghita, unde a fost şi preşedintele Ungariei, László Sólyom, cu ocazia Zilei Ungariei: „...Pe plan local se pot organiza consultări populare pe diferite subiecte, inclusiv prin referendum. Dar când cineva va încerca să valorifice rezultatul referendumului în scopuri antinaţionale, Statul Român va interveni cu toată forţa!”...

La întrebările insistente despre autonomia teritorială a „Ţinutului Secuiesc”, ale jurnaliştilor unguri şi români, fie la Budapesta, fie în Harghita şi Covasna sau la Cotroceni, preşedintele Traian Băsescu a răspuns cu demnitate: „Nu, niciodată nu va fi acceptată în România autonomia teritorială!”. Şi a făcut apel la Constituţia României, Biblia Sfântă a Neamului, care defineşte ţara ca stat naţional, suveran, independent şi indivizibil. Mi-au revenit atunci în minte săptămânile războinice când „Constituanta” analiza punct cu punct proiectul de constituţie. Vai, câtă opinteală ungurească împotriva punctului 1! Cel care – zic ei! - şi acum îi apasă, îi îmbolnăvesc, nu-i lasă să trăiască... Îl revăd însă şi pe Markó, la Cristur, declarând cu zâmbet ironic, sfidător, ca răspuns la „Nu”-ul preşedintelui Traian Băsescu, că acel „Niciodată”, afirmat în răspunsul la întrebarea „Când va fi autonomia teritorială?” în Har-Cov, traducerea cuvântului va putea fi... „În curând!”. Şi ca să devină şi mai convingător, a exemplificat cu aşa-zisul Monument al „Libertăţii”, adică al generalilor... criminali, de la Arad. Tot „niciodată” s-a spus şi despre reamplasarea lui, după ce guvernul liberal de la Bucureşti, a hotărât dezafectarea lui, în anul

326

Page 209:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

1924. Şi, fălos, le-a reamintit românilor că monumentul celor 13 generali - pentru unguri eroi, pentru români criminali - e reînălţat într-o mare piaţă a Aradului, sfidând durerea românilor... Acolo unde, ca orgoliul românilor să fie şi mai grav rănit, s-a ridicat şi un penibil „arc de triumf”, care să simbolizeze lupta şi sacrificiile românilor. Iar cele două monumente, aflate faţă în faţă, amplifică dezastrul sufletesc al poporului sfidat. Al urmaşilor celor 40.000 de români masacraţi, printre care şi peste 100 de preoţi ortodocşi. Cei ce vor să ne rescrie istoria, neagă adevărurile istoriei, afirmând că cei „13” n-ar fi putut face atâtea victime dintre românii ardeleni. Ba, ca argument, senatorul Sógor Csaba, într-o declaraţie făcută în Parlamentul României, are la bază faptul că n-ar fi fost găsită groapa comună, aşa cum s-a întâmplat la Mohács, unde după 400 de ani, comemorarea s-a făcut la 29 august 2003, în prezenţa oficială a ambasadorului Turciei la Budapesta. Ce nu vrea să ştie popa Sógor, e că nu doar Munţii Apuseni, dar tot Ardealul este un sanctuar plin de morminte. Se face că nu ştie nici că represiunea ungurească a durat doi ani! Ştie însă că n-ar fi fost 40.000 de morţi, ci doar 8.000... Şi mai ştie ceva: că cei „13 generali” au luptat pentru libertatea popoarelor. Şi nu vrea să precizeze despre ce „popoare” e vorba. Pentru celelalte popoare, „libertatea” s-a redus doar la schimbarea „jugului”: din cel austriac, în cel unguresc! Un „jug” îngrozitor! Cu fabrici de ungurizare, cu crime ce aminteau de Evul Mediu, cu nedreptăţi strigătoare la cer! Rămâne însă o întrebare privind „logica” lui popa Sógor: cum e posibil să compare nimicirea unei armate a Ungariei, de către turci, în câteva zeci de minute, într-o zonă bine determinată, cu exterminarea în masă a populaţiei româneşti, pe tot cuprinsul Ardealului?!

Un jurământ al lui László Tőkés. ...Şi o neobişnuită „bineţe”: „O războinică zi bună”!

...E tot mai îndepărtat „butoiul cu miere”. Deocamdată, conjunctural, săpătorii la fundaţia Statului Român au rămas fără arme, dar şi cu acces mai limitat la „butoiul cu miere”, din care s-au

327

Page 210:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

înfruptat pe săturate. Ca şi episcopul Tőkés László, acum încă europarlamentar, supărat doar că regulile Europei îl obligă să vorbească în limba poporului pe care îl reprezintă. Şi, împotriva voinţei lui, el reprezintă România, săpând-o şi pe-acolo, împreună cu celălalt popă, Csaba Sógor, cât poate. Un cal breaz în Parlamentul Europei. Acolo unde şi-a dus şi jurămintele, între care, cu siguranţă, s-a aflat şi crezul său, exprimat printr-o scrisoare, la înfiinţarea Consiliului Naţional Secuiesc.

„Onorat Consiliu, dragi compatrioţi şi camarazi!Până astăzi, doar Muzeul din Sfântu Gheorghe şi echipa de dansuri

din Miercurea Ciuc au purtat oficial denumirea de «naţional secuiesc». În perspectivă istorică, însă, ne-am putea referi, fireşte, şi la Adunarea Naţională Secuiască de la Lutiţa. (...) Sunt mândru de voi şi de Consiliul vostru! Mă gândesc, cu apreciere şi recunoştinţă, la preliminariile acestui act istoric: în primul rând, la Adunarea Naţională de la Lutiţa şi, în egală măsură, la senatorul Ioző, Csapó Jozsef, care a dobândit nepieritoare merite în problema autonomiei, apoi la reuniunea de la Cernat pe care au reuşit să-i torpileze pe abilii şi influenţii domni-tovarăşi ai Puterii şi, în fine, la acţiunea noastră de la Satu Mare - care n-a mai putut fi împiedicată de către aceştia. Astăzi doar prietenul dărâmător de statui al lui Markó Béla - Adrian Năstase - şi ai săi procurori şi poliţişti, ne mai stau în faţă. De agilitatea acestora va depinde succesul sau insuccesul nostru consecvent de autodeterminare.

Să dea Dumnezeu, chiar dacă s-ar prăvăli munţii peste noi, să izbândească autonomia secuiască. Sper, din toată inima, ca după Consiliul Naţional Secuiesc, să urmeze, în curând, înfiinţarea Consiliului Naţional Maghiar din Ardeal! (s.n.)

Sper, cu tărie, că majoritatea debusolaţilor din U.D.M.R. se va trezi şi va reveni, împreună cu noi, la spiritul Declaraţiei de la Cluj. Iar cei ce se vor rupe de noi, aceia îşi vor găsi locul în trupa lui Hajdu Victor şi în tradiţia lui Vasile Luca. Iar subvenţionarea lor o va asigura, negreşit, statul panromân - ajuns pe culmile corupţiei şi ale prostirii norodului.

Pe de altă parte, îndrăznesc să sper că în cadrul strategiei maghiare de reunificare transfrontalieră a naţiunii noastre - în perspectivă - putem conta pe toţi fraţii noştri din Patria-Mamă şi din Diaspora. Ne vom găsi adevăraţii aliaţi!

326

Page 211:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

(...) Doresc tuturor membrilor Consiliului Secuiesc, Scaunelor şi aşezărilor secuieşti o „războinică zi bună”! (s.n.)

La 23 octombrie 2003, în binecuvântata zi a revoluţiei şi războiului de eliberare din 1956”

Episcop Tőkés László, preşedinte de onoare al Consiliului Naţiona Secuiesc

Fără să vreau, citind această declaraţie solemnă de război, consemnată de Zeno Millea în „Antiromânismul moderat şi radical ”, apărut în anul 2008, gândurile mă duc spre „48”-ul lui Lajos Kossuth. Cam tot aşa sunau şi „jurămintele” lui: „Noi vom ridica la arme generoasa noastră naţiune secuiască şi vom face să dispară – prin sabie – orice rebel!”. Evident, „rebelii” erau românii. Ei erau majoritari... În timp, „generoasa naţiune” a rămas o legendă, prin asimilarea in corpore de către Kossuth şi urmaşii lui, încât, în fiecare ungur este şi un secui. Urmaşii celor care atunci, la Lutiţa, şi-au asumat rolul de călăi, care împlineau ordinul de „libertate a popoarelor” trasat de Kossuth, care era, în fapt, următorul: „Libertate pentru unguri... Jug pentru români!”. Ca şi acum, când locul lui Kossuth şi-l doreşte Tőkés. Şi el vrea libertate, dar tot pentru unguri, fără a-i întreba pe românii din „Ţinut” ce vor ei. Nimeni nu i-a întrebat pe români ce părere au despre întemeierea acelui Consiliu Naţional Secuiesc, sau dacă vor să facă parte din el. Încât, în Mileniul III, retrăim „48”-ul de acum 161 de ani, cu alte arme, dar cu acelaşi ţel. Şi se mai simte ceva din „condimentele” Diktatului de la Viena. O beţie care a mers mai departe: s-a trecut şi la înfiinţarea Consiliilor Naţionale de Scaun. Jocuri de-a ţara, în inima României... „Jocuri” străine românilor care trăiesc în Ungaria sau Serbia!

A venit apoi vremea „Forumului de la Odorhei” în cadrul căruia s-au pus şi bazele mult doritului, de către László Tőkés, Consiliu Naţional al Maghiarilor din Ardeal, având ca ideal de luptă „autonomia teritorială” şi „restituirea Ardealului”. Şi cum România bătea la uşa aderării la Uniunea Europeană, Tőkés şi-ai lui au găsit ca ideal momentul de şantaj, ameninţând blocarea intrării, în primul rând, prin voturile Ungariei. Ba, mai mult, au avut în vedere până şi integrarea separată a „pământului secuiesc” în Uniunea Europeană.

327

Page 212:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Şi viaţa şi-a urmat cursul ştiut. O vreme, s-a vorbit despre „moderaţi” şi „radicali”... Nimic mai fals. Mişcarea antiromânească e total radicală. La mijloc e doar lupta surdă pentru scaune. Pentru „ciolan”! Şi unii şi alţii, sunt uniţi prin împlinirea programelor lui Kossuth. Sub jurământ şi prin educaţie şovină începută din vremea grădiniţei şi consolidate în familii. Iar o lozincă e mereu vie în minţile ungurilor, inoculată prin toate mijloacele: „Horthy, Csáki, Teleki - Minden oláh innen ki”... Adică, pe româneşte, „Afară cu toţi valahii!” Lozinci care ornau pancartele şi se auzeau pe toate vocile angajate în misiuni revanşarde. Cât despre mutilarea conştiinţelor, erau atât de adânci rănile, încât, s-a ajuns până la a se nega totul. Şi că la Sucutard şi la Mureşenii de Câmpie s-ar fi produs cândva vreo atrocitate, că la Ip şi la Treznea armata şi administraţia ungurească ar avea vreo vină, fiind însă nevoită să riposteze la atacul unor partizani români. Cei care ar fi deschis focul asupra trupelor! Între partizani, numărându-se şi o gravidă în ultima lună, şi un sugar de trei săptămâni, şi un octogenar. Asta, la Ip, în vreme ce la Treznea, fata popii a pus mâna pe armă, s-a suit la repezeală în turnul bisericii, pentru a salva satul de invazia soldaţilor unguri, de unde a tras. Fapt nesuportat de către armata de la Budapesta, care şi-a trimis gradaţii în turla bisericii, au reuşit s-o captureze pe fata de nici 18 ani, după care au coborât-o, în faţa bisericii, unde au împuşcat-o, spre ştiinţa satului, că dacă cineva va face ca ea, la fel va păţi. Un mincinos: Lajos Keresztes. de la „Magyar Nemzet ”... După el, şi Albert Wass, ar fi fost un „înger”! I-aş pune individului o singură întrebare: oare de ce a fugit acest „bărbat” din ţară şi n-a rămas, ca orice om cinstit, gata să-şi apere onoarea? A fugit, nu l-au păsuit nici chiar ungurii lui din Budapesta. La Cluj, Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte, iar când a simţit că i se apropie sfârşitul, de undeva, din America, unde s-a ascuns să scape de pedeapsa capitală, a-ncercat să-şi recapete cetăţenie maghiară, pentru a se putea repatria în Ungaria. N-a fost să fie, încât, disperat, la 17 februarie 1998, seara, şi-a tras un glonţ în cap. N-a putut suporta refuzul Ungariei de a-i reda cetăţenia şi de a-l primi să moară acolo. Era criminal condamnat la moarte, şi-n România, şi-n Ungaria... O sinucidere care a avut şi urmări: urmaşii săi, între care şi

326

Page 213:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

unul, Huba, ajuns general în armata americană, cu misiuni prin Golful Persic, au început lupta pentru redobândirea averii criminalului Albert Wass. Încă n-au reuşit, dar forţele iredente ungureşti continuă să „lucreze” cu toată forţa. Până una-alta, grupările care duc mai departe crezul criminalului, au reuşit să-i aducă în ţară, la Brâncoveneşti, caseta cu cenuşă şi astfel să-i împlinească visul de a fi înmormântat în Ardeal. Alte grupări fasciste i-au ridicat statui, i-au postat medalioane pe diferite clădiri şi chiar i-au dat numele unor instituţii de cultură din România. Cât despre cărţi, ele împânzesc toate librăriile care livrează cărţi ungureşti, multe tipărite la editura „Mentor” a „nevinovatului” Markó Béla, pe bani livraţi de guvernele de la Budapesta. Informaţii care îi lipsesc cu desăvârşire acestui Kerestes Lajos, de la „Magyar Nemzet ”. Cel pe care, mă simt nevoit să-l întreb din nou: de ce crede că în acea toamnă a anului 1944, scriitorul Albert Wass a fugit din Sucutard, şi, evident, din Ardeal?! Şi nu doar el a fugit în lume pentru a scăpa de pedeapsa legilor. Şi el, şi ceilalţi 134 de criminali, majoritatea judecaţi şi condamnaţi în contumacie, şi-au primit dreptele pedepse. Iar el, Wass Albert, s-a aflat pe lista condamnaţilor la moarte!

Între generalul Antonescu şi criminalul Albert Wass

Am fost aproape doi ani ziarist în Bucureşti şi drumurile mă duceau adesea spre Piaţa Muncii, iar de-acolo, mai departe, spre Stadionul „23 august”.Când intram pe actualul Bulevard Basarabia, mă opream câteva clipe la „Biserica lui Antonescu”, cu destule riscuri, mai ales că purtam haine de militar în termen. De-acolo, plecam mai departe, la dreapta, pe şoseaua Căţelu, la rudele mele, într-un bloc, la etajul 7... Peste ani, a venit însă o zi, când am găsit peisajul schimbat. În curtea bisericii a apărut o statuie, care îl reprezenta pe ctitor: generalul Antonescu. I-am admirat pe cei care au avut iniţiativa, bucurându-mă de actul reparatoriu.

Într-o zi, urmând acelaşi drum, am constatat că bustul ctitorului, mareşalul Ion Antonescu, nu mai era acolo. Doar soclul din beton

327

Page 214:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

mai amintea că acolo ar fi fost un monument. Am deschis uşa şi întâmplător, era acolo parohul, care m-a lămurit în puţine cuvinte: prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002, bisericii i s-a pretins să îndepărteze bustul mareşalului, pentru că în România este interzisă ridicarea de statui criminalilor de război. O „vânătoare” resimţită şi la Cluj, în vremea când se forţa schimbarea numelui străzii Mareşal Antonescu, în strada Primăverii, iar poliţia din Cluj îl „aresta” pe mareşal, chiar în sala unde se ţineau şedinţele Consiliului Local. Acolo unde erau expuse proiectele de statui prezentate pentru concursul în urma căruia urma să fie ales monumentul care urma a fi amplasat în Mănăştur, în marea intersecţie din apropierea „Catedralei”, în zona spaţiului verde a sensului giratoriu, care se afla în construcţie, sau chiar în incinta acesteia. Numai că a venit acea O.U.G., şi gata: „Jos cu Antonescu!” Fără ca acelaşi efect să-l aibă Ordonanţa „Năstase” şi-n cazul criminalului Albert Wass. Statui şi însemne ce-l evocă, continuă să sfideze şi azi Ardealul. Şi s-a găsit şi o explicaţie oficială: era o condiţie de preaderare la NATO, impusă de SUA! Era, de fapt, o „invenţie” a servilului prim-ministru de atunci, Adrian Năstase!

Dacă chiar aşa ar fi fost, măsura impusă rămâne un abuz faţă de conştiinţa neamului românesc, singurul care poate decide care îi sunt eroii şi care trădătorii. Şi, se zice, că mai era o condiţie, care îşi avea însă soluţii prin legi existente: despăgubirea victimelor pogromurilor antievreieşti din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Numai că un amnezic, Elie Wiesel, evreu din Sighet, posesor al Premiului Nobel, condamnând România pentru holocaust, uită că evreii ardeleni au fost capturaţi şi duşi la Auschwitz de autorităţile ungureşti care, prin Diktatul de la Viena, stăpâneau pe-atunci Ardealul! Iar când a vizitat România, după anul 2000, amnezia era destul de înaintată, rămânându-i în minte imaginea că întregul Ardeal era românesc. Ce nedrept aţi fost, domnule Wiesel!... Merita, cel puţin, să faceţi eforturi de informare, sau, şi mai bine, să vă abţineţi în a debita neadevăruri. Multe. Mult prea multe. Iar mie nu-mi rămâne decât să vă întreb, cu gravitate: de ce aţi minţit? Mă întreb însă şi altceva: acolo, în contactul cu forurile mondiale, unde aţi reclamat atât de jalnic ţara în care v-aţi născut şi v-aţi însuşit ABC-ul vieţii,

326

Page 215:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

România, de ce n-aţi deplâns situaţia secuilor? Practic, ei au dispărut din conştiinţa publică. Au fost înghiţiţi în masă de către unguri. Presupun că mai vă amintiţi, din istoria pe care sper că aţi studiat-o, de acea „alianţă”... Unio Trium Nationum (1437-1862), despre care aţi învăţat la şcoala din Sighet. Din ea, făceau parte ungurii, secuii şi saşii..., adică elitele, nobilimea. Merita să le întindeţi o mână de ajutor. Dispare un popor, care a jucat un rol important în istorie. Poate, cu acele prilejuri, reuşeaţi să reconstituiţi şi povestea ungurească, începută din vremea aşa-zisului „descălecat” din anul 896 şi continuată cu bunele şi relele aduse, până în zilele noastre, când, de pildă conducătorul unei formaţii cultural-politice, construită pe baze strict etnice, ameninţă populaţia majoritară cu alte „descălecate”. Mai ales când ştiţi bine că în Ungaria mişună organizaţii precum „Mişcarea Revizionistă Maghiară”, „Mişcarea Tinerilor pentru cele 64 de judeţe”, menite să refacă „Ungaria Mare”, o ficţiune în capul unor bolnavi incurabili! Şi nu este idealul doar al celor două mişcări fasciste. E prea mare prigoana antiromânească. Seamănă a holocaust. Şi, din păcate, v-aţi înhămat în ea şi dumneavoastră, domnule Elie Wiesel! De ce?

Aţi mai uitat ceva, domnule Elie Wiesel... Sau, s-ar putea să nu vreţi să vă amintiţi. O fac eu... Era o zi de joi, 5 septembrie 1940. Un tren, plecat din Budapesta, îi aduce la Satu Mare – acolo era capitala Maramureşului dumneavoastră natal, pe Horthy Miklós, şeful Statului Ungar, şi pe contele Teleki Pál, primul ministru al Ungariei. De la gară, unde li s-a făcut o primire nemaivăzută până atunci, a încălecat pe un cal alb şi a pornit spre Biserica cu lanţuri. Mii de drapele în culorile roşu-alb-verde, un cal cu o coroană de flori în aceleaşi culori şi un preşedinte fericit. În urma calului, trăsurile cu restul delegaţiei, venită să preia oraşul. Public în cartea aceasta şi discursul lui Horthy, lăsând de-o parte injuriile şi cuvintele grele adresate românilor („Putem sta, în fine, faţă în faţă cu voi, fraţi unguri, fără a avea în preajmă români puturoşi şi opincari”, „Aţi îndurat proba dispreţului din partea celui mai crunt duşman - românii”, „Duşmanii Ungariei trebuie suprimaţi prin toate mijloacele” etc.) şi mă gândesc să transcriu una din lozincile care împânzeau oraşul: „Zsidómentes hazat!”... Pentru dumneavoastră, cu siguranţă, nu e nevoie să vă

327

Page 216:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

traduc textul. O fac pentru cititorii care nu cunosc limba ungurească: „Afară cu evreii, vrem patrie fără evrei!”. De pe calul alb, le-a privit admirativ şi Horthy... Şi a ţinut să ducă la împlinire dorinţa exprimată atât de ferm de ungurii sătmăreni. Ştiţi, desigur, vremea ghetourilor, când până la ultimul evreu, i-a adunat ca pe animale şi i-a trimis spre „abatoarele” pregătite de administraţia „Hitler”. Poate veţi avea curiozitatea să citiţi şi paginile din cartea aceasta, „Teroare în Ardeal ”, care se referă la această cumplită tragedie trăită de evrei... Poate! Oricum, pentru mine, rămâne fără răspuns o întrebare: oare chiar aţi uitat că pe-atunci, prin „Diktatul de la Viena” din 30 august 1940, teritoriul de pe care, din ordinul guvernului de la Budapesta, au fost „vânaţi” evreii şi averile lor, nu aparţinea României ?!

În ce-l priveşte pe mareşalul Antonescu, cine îşi permite să afirme că deţine adevărul, greşeşte grav. Cred, domnule Wiesel, că n-aveţi dreptul să-i negaţi faptele bune făcute faţă de evrei. Era şeful Statului Român şi a permis, direct sau indirect, ca 60.000 de evrei să-şi salveze viaţa, prin România. Evrei din Ungaria fascistă, din Polonia, din Germania... Antonescu n-a admis, cum a făcut-o Horthy - conjudeţeanul dumneavoastră din Baia Mare! - să transforme România în lagăre ale morţii pentru evrei. Vă faceţi că nu ştiţi nici despre vapoarele care i-au transportat pe evrei de la Constanţa, în Palestina. Ciudat! Sigur, dincolo de vârstă şi amnezie, sunt şi alte jocuri murdare. Păcat!

Pentru români, Mareşalul Ion Antonescu, dincolo de presiuni şi interese, rămâne un personaj tragic, dar iubit şi respectat de neamul pe care l-a slujit. Asta e opinia celor mai mulţi români. Şi e greu s-o dezrădăcineze cineva... Mai degrabă, represaliile declanşate prin „Ordonanţe de urgenţă”, fabricate la comenzi, de care nici Elie Wiesel nu este străin!, sau măsurile restrictive, l-au făcut pe acest om şi mai iubit, şi mai puternic. Dacă a şi greşit? Poate, mai ales în acele vremuri tulburi... Dar trebuie să existe un „cântar” corect, care să nu excludă şi părţile bune, oricum, net mai numeroase. Iar eticheta de „criminal”, pe care i-o acordaţi cu prea multă seninătate, cred că trebuie să aibă la bază interese politice conjuncturale. De aici, însă, şi până la a-i demola bustul din incinta bisericii „Antonescu”, pe care chiar el a ctitorit-o, e cale lungă. Rămâne însă o enigmă: cum

326

Page 217:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

a fost posibilă înălţarea la Cluj, chiar în inima oraşului, între brazii care formează perdeaua verde din jurul Bisericii Romano-Catolice „Sf. Mihail”, a statuii lui Márton Áron, comentat de mass-media pentru crimele pe care le-a săvârşit împotriva românilor în Al Doilea Război Mondial. Peste ani, e adevărat, dându-şi seama de gravitatea faptelor sale, s-a zbătut să-şi spele păcatele... Ştiţi, desigur, că a slujit energic, şi cu folos, cauza evreiască. Un preot care, iată, are „etichetă” dublă: şi criminal, şi erou... Cu o astfel de „etichetă”, e greu să aplauzi ridicarea unei statui, înaltă de vreo trei metri. Presupun că nici dumneavoastră, ca evreu, şi posesor al Premiului „Nobel” pentru Pace, nu puteţi susţine acest demers, care a fost manevrat de un partid politic etnic. De U.D.M.R.... E dureros însă când, lângă acest exemplu de toleranţă românească, trebuie să adaugi altul, care trădează reversul medaliei, sau, neeleganţă, ca să definim blând o practică intrată în „clasic”. Fapt degradant... S-a petrecut la Giula, în Ungaria, oraşul în care mai supravieţuiesc încă români, care au o catedrală, o biserică şi în toate vremurile aici au fost majoritari. Prin ’70, erau chiar aproape trei sferturi din oraş. Era aici o capitală a românilor din Ungaria şi numai o gafă a celor ce-au trasat graniţele, descâlcind conturul trasat de Hitler, cu un creion bont, a făcut ca orăşelul să rămână, la vreo câţiva kilometri, dincolo de hotarul României. Comunitatea românească a dorit să ridice aici un monument, care să cinstească memoria unui mare ierarh şi patriot român, Andrei Şaguna... Totul era pregătit şi părea că nimic nu mai stă în calea vernisajului. Cel puţin aşa a rezultat din înţelegerea avută cu autorităţile, existând absolut toate aprobările. Când să-nceapă vernisajul, „surpriză”, cu grijă pregătită... Au apărut indivizi din cine ştie ce grupări revizioniste, cu înfăţişări ciudate, au bulversat totul, iar scandalul iscat a făcut imposibilă dezvelirea monumentului. Hoarda de răzvrătiţi a ameninţat cu nesupunerea civică, mergând până la a arunca în aer monumentul lui Andrei Şaguna!

S-a ajuns prea departe, iar vina ultimelor escaladări apasă tragic şi pe umerii a doi prim-miniştri ai guvernului României, Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu, care, poate, de dragul „armoniei” prost înţelese, au privit fără demnitate naţională relaţiile româno-maghiare. Relaţii pe care, din păcate, nici dumneavoastră,

327

Page 218:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

domnule Elie Wiesel, nu le-aţi prea înţeles, dar v-aţi permis să daţi lumii un semnal fals. Aţi minţit, pătând astfel cinstea de a vi se fi atribuit Premiul „Nobel” pentru Pace. Sau, poate, asta a fost condiţia Premiului, pe care eu refuz s-o înţeleg. Dacă aşa a fost!

Pun faţă în faţă cele două situaţii. Bustul Mareşalului, unul extrem de modest, a fost dat jos şi dus într-un depozit, rămânând acolo doar soclul şi protestele oamenilor. Era un mic monument în memoria celui care a înălţat biserica. Márton Áron, n-a fost ctitor al Bisericii „Sf. Mihail” din Cluj-Napoca, a cărei poveste adevărată e învăluită în ceaţă densă, dar i s-a ridicat o statuie de dimensiuni impresionante. Un monument pentru un personaj extrem de controversat! Iar pentru „plantarea” lui s-au tăiat câţiva brazi seculari, care „dispăreau” noaptea, până când, ascuns la început vederii, monumentul a ieşit la lumină. Răspunde oare cineva de jaful de acolo? Semn că în România funcţionează legi paralele. Cât despre monumentul Mitropolitului Ortodox, Andrei Şaguna, rămâne doar explicaţia şovinismului care stăpâneşte, prin educaţia oficială continuă, minţile unui popor care îşi are, totuşi, demnitatea lui, întinată de cei ce conduc azi Ungaria. Cei care, ar merita să coboare un minut, la doi paşi de Palatul Cotroceni, şi să citească textul săpat în bronz, pe monumentul „Leu”: „Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătălie, pentru întregirea neamului!”.

Dumneavoastră, domnule Elie Wiesel, care vă trageţi, totuşi, de pe acest pământ românesc, ce mesaj lăsaţi generaţiilor ce vor continua să se nască la Sighet, în Maramureş şi oriunde în România? Nu mă aştept la prea multe... Nici cei doi prim-miniştri pomeniţi nu prea au ce lăsa. Călin Popescu-Tăriceanu a trecut la o religie care nu e a neamului său, jurând credinţă într-o biserică din Budapesta. Tot el a „înfrăţit” guvernele celor două ţări, plecându-se, lipsit de demnitate, în faţa unor excese, în vreme ce nefericiţii Adrian Năstase şi Răzvan Teodorescu au permis reînălţarea unui monument al sfidării memoriei celor 40.000 de români omorâţi de cei 13 generali „unguri”, la ordinul lui Kossuth („Unguri”? Un fel de-a zice: în realitate, doar 3 sunt unguri, ceilalţi zece sunt de alte naţii: armeni, slovaci, croaţi, sârbi...). Greu va fi iertat de

326

Page 219:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

neamul românesc Călin Popescu-Tăriceanu şi pentru înstrăinarea moştenirii din Budapesta a „Fundaţiei Gojdu”, păcălit de omologul său ungur, într-o vânătoare de fazani.

Tragedii ale neamului românesc, scrise de personaje pe care istoria nu le va ierta! După cum, românii vor uita greu şi batjocorirea Zilei Naţionale a României, care ar fi trebuit sărbătorită cum se cuvine la 1 Decembrie 2008. Se împlineau 90 de ani de la înfăptuirea unuia dintre cele mai importante acte ale neamului românesc: Marea Unire! Atunci s-a încheiat marea umilire ungurească, după 51 de ani de „jug” cumplit, încărcat cu crime, schingiuiri, tentative de confiscare etnică, religioasă şi socială a românilor. O jumătate de veac, cea mai dramatică din întreaga existenţă a neamului românesc... Sunt convins că n-aţi fi avut hainitatea primului ministru Călin Popescu-Tăriceanu, să interziceţi această mare bucurie a românilor, şi aţi fi găsit soluţia să stabiliţi data alegerilor cu o săptămână sau două mai devreme şi nu cu o noapte înaintea Zilei Naţionale. Un sacrificiu tragic, poate deliberat. Pentru ca, după nicio zi de la „alegeri” să anunţe că se vrea din nou prim-ministru, dar condiţionat: să nu se despartă de U.D.M.R... Să poată, astfel, iarăşi, aşeza pe fiecare braţ al „caracatiţei guvernamentale”, câte un ungur. Şi nu oriunde: în punctele-cheie!

Vă amintiţi, desigur, din lecturile de tinereţe, domnule Wiesel, şi istoria acelui an 1918... La 16 octombrie, împăratul Carol I al Austro-Ungariei, un fel de Popescu-Tăriceanu, din anul 2008, a lansat „Apelul către popoarele mele credincioase ”, în care propunea „spargerea” Imperiului în şase regate: austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean, reunite sub sceptrul habsburgic, urmând ca Transilvania şi Banatul să rămână mai departe sub comanda Regatului Ungar. Aşa a văzut atunci prea crudul Împărat, succesorul lui Franz Iosif, salvarea tronului său imperial. Naiv! Nerealist, inflexibil... Ca şi Călin Popescu Tăriceanu, care îi chema disperat, alături de el, pe reprezentanţii partidului etnic U.D.M.R., să înceapă constituirea „puterii”. Numai că, realişti şi pragmatici, ungurii să nu piardă scaunele guvernării, şi osul dulce al înfruptării, au fost gata să jure credinţa oricărui partid care i-ar lua la guvernare, să-şi ducă la îndeplinire proiectele aşa-numitei „autoguvernări”. Aşa e, însă, roata... Uneori, se-nvârte! Şi Împăratul austro-ungar, Carol I,

327

Page 220:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

dar şi „micul împărat” al românilor, Călin Anton Popescu-Tăriceanu, s-au văzut „pensionaţi” înainte de vreme. Fără regrete! Îşi meritau soarta.

„Războiul” U.D.M.R.-ului cu Constituţia României

Altceva vor „capii” ungurimii din România. Nu egalitate cu românii!... „Egalitate”? O, e un fel de-a zice, pentru simplul motiv că prin grijă „frăţească” a premierului Călin Popescu-Tăriceanu, au fost atât de pozitiv discriminaţi, încât şi-au dat seama că se poate obţine mult mai mult, pe spinarea unui popor român obidit, stors de vlagă. Şi, cine va analiza evoluţia „socială” a baronilor strecuraţi de U.D.M.R. pe cele mai grase posturi, cu putere decizională la nivel naţional, în toate structurile guvernamentale, dar şi-n posturi-cheie în cele descentralizate, va înţelege geneza salturilor bugetare spectaculoase. Încercăm s-o facem şi noi!

Dintotdeauna „liderii” unguri au „mârâit” la punctul 1 din Constituţia României, devenit marele duşman al liderilor unguri. Ca leii s-au bătut în „Constituantă” să fie eliminat acest punct: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. De aici şi până la visatul de către U.D.M.R. „stat multinaţional”, şi la atât de dorita „autonomie teritorială”, e cale lungă. Un fel de stat în stat... Dispreţ impardonabil faţă de Constituţia României şi trimiteri absurde spre hotărârile Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, pe care conducătorii comunităţii ungureşti din România, nu le-au recunoscut niciodată. Oricum, „războiul” U.D.M.R.-ului cu Constituţia României, e absurd. Fie doar să mă gândesc doar la două declaraţii ferme, una făcută de Contele Lajos Battyanyi, ministrul de externe al guvernului revoluţiei ungare, la întâlnirea cu Nicolae Bălcescu, ministrul de externe al Ţării Româneşti şi conducător al Revoluţiei Române, iar cealaltă aparţinând conducătorului Revoluţiei Ungare, Lajos Kossuth. Când, în discuţia dintre cei doi miniştri de externe s-a pus problema ca o legiune românească să-i ajute pe unguri împotriva

326

Page 221:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

imperialilor, contele a ţinut să-i spună că „în orice caz vor trebui respectate două principii, integritatea teritoriului maghiar şi supremaţia elementului unguresc” – „aşa cum şi-a cucerit-o aceasta de o mie de ani, cu arma în mână”. Kossuth a fost şi mai categoric în rezolvarea problemei ungureşti: „Niciodată nu am fost de părere că într-o ţară pot exista naţionalităţi politice diferite. (...) Nu voi recunoaşte niciodată, absolut niciodată, sub sfânta coroană, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară. Ştiu că există oameni şi popoare care vorbesc o altă limbă, însă aici există doar o naţiune”. O declaraţie făcută în faţa Dietei din Bratislava. În proclamaţia din 10 octombrie 1848, tot Kossuth adresa „valahilor” un avertisment grav: „...mă jur pe Dumnezeu şi cer, voi face dreptate şi capetele vinovaţilor vor afla nemiloasa severitate a legii. Brava noastră armată va porni împotriva armatei voastre şi va fi vai şi amar de fiecare turbulent, de trei ori vai şi amar pentru toţi instigatorii. Ar fi fost mai bine, dacă nu v-aţi fi născut, pentru că nimeni nu va avea milă şi îndurare (...) Să se ridice maghiarii şi secuii în masă pentru a nimici toţi rebelii neascultători” (s.n.).

Trebuie să fi fost şi pe-atunci o „Constituţie”, iar cei ce-au sfidat-o, atunci când, între 1 şi 13 august 1849, armata lui Kossuth a fost înfrântă şi a capitulat la Şiria, lângă Arad, şi-au primit pedeapsa. Contele Lajos Batthyanyi, primul ministru al primului guvern ungar, şi cei 13 generali „unguri” care au slujit cauza anticonstituţională, au fost executaţi. Kossuth, ca să scape cu viaţă, a fugit peste Carpaţi, în Imperiul Otoman, având până la urmă să-şi găsească sfârşitul în Italia, la Torino... Avea 92 de ani. A fugit, pentru a scăpa de glonte sau de ştreang. De furia legilor. El, Kossuth, n-a priceput nimic din momentul „1848”. N-a văzut şi n-a dorit decât libertatea ungurilor. Atât! Şi asta cu orice preţ... Inclusiv cu preţul sufocării celorlalte naţiuni. „Lecţii” pe care le-a studiat. Markó Béla şi ai lui „locotenenţi”. Bedő Zoltán scrie în ultraşovinul „Háromszék ” din 5 iulie 2008, că „popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică aceste... „popoare” poartă în sine şi dreptul alegerii libere a regimului politic, respectiv dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător”. Un „jurnalist”... militant, care îşi continuă judecăţile: „Deci, în cazul în care secuimea se autodefineşte ca popor, în conformitate cu dreptul internaţional, să

327

Page 222:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

poată profita şi de dreptul înfiinţării unui stat...”. Ciudată şi absurdă vrere a unei minorităţi de doar 6,4 la sută! Ar vrea să fie moţ în fruntea unui popor de 21 milioane de suflete, care reprezintă 90 la sută din populaţia României!

Cât de „constituţionale” pot fi aceste îndemnuri la secesiune? Până unde poate merge atacul furibund, al acestui „viespar”, împotriva Statului Român, a Constituţiei sale. Scenariile se „fabrică” la Budapesta de către grupul revizionist, din care nu lipseşte nici fostul clujean, „filosoful” transformat în important ideolog al proiectelor ungureşti de reanexare a Transilvaniei, Gusztáv Molnár. Un „consiliu” din care n-au lipsit nici „eroul” – dublu agent demascat de ziarele anilor ’90 – László Tőkés, nici poetul Géza Szőcs şi încă mulţi alţii ca ei! Popa Tőkés îşi avea rolul lui, bine semnalat şi de dr. Zeno Millea, în lucrarea „Secesiunea Ardealului ”. De ce „Timişoara ’89”? Pentru că Banatul era singura zonă din Ardeal dominată de spiritul „Mitteleuropa”, graţie celor două veacuri în care a fost direct sub administraţia Vienei, că era la marginea „Partium”-ului şi era puternic influenţată de televiziunea „Duna TV”, de la Budapesta. În plus, era aici „agentul” László Tőkés, „artificierul de serviciu”, cum îl defineşte dr. Zeno Millea, omu’ instruit special să aprindă, la momentul prevăzut, „fitilul” declanşării Revoluţiei. Erau însă şi problemele infiltrării... provocatorilor, şi ei temeinic pregătiţi pentru a declanşa tulburări. Sunt doar câteva din argumentele alegerii Timişoarei. O alegere pregătită din vreme, cu şanse mari de reuşită. Braşovul era în mijlocul ţării, Valea Jiului nu întrunea condiţiile Timişoarei. Nici Clujul, nici Oradea sau Sătmarul. Budapesta era cel mai adesea locul de întâlnire a „echipelor” de şoc, care urmau să acţioneze la Timişoara... Cum tot Budapesta a fost şi gazda grupurilor conspirative.

Ce rol a avut Gusztáv Molnár? Esenţial! Şi a fost cât se poate de consecvent în „săpatul” la temelia Statului Român, Naţional, Suveran şi Independent, Unitar şi Indivizibil. Înainte de ’88, a fondat la Cluj-Napoca cercul subversiv „Limes”, care îi pregătea pe militanţii unguri pentru „provocările” de după momentul căderii comunismului. Un grup de intelectuali, constituit strict pe baze etnice, din care făceau parte Biró Gáspár, Fábian Ernő (din Covasna), Biró Béla

326

Page 223:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

(din Sf. Gheorghe), Balázs Sándor (din Oradea) şi, în ultimă perioadă, Eva Gyimesi, de la Facultatea de Filologie din Cluj... Cum era şi normal, Securitatea Română a descifrat adevăratul scop al grupării conspirative „Limes”: realizarea „Ungariei tuturor ungurilor”! Prin februarie ’88, când deţinea informaţii certe, securitatea a descins la locul de întâlnire, declanşând o amplă percheziţie, iar materialele confiscate au clarificat pe deplin scopul subversiv şi revizionist al intelectualilor unguri, sub masca „grupării literare”... „Limes”. Este motivul pentru care, în ’88, politologul Molnár Gáspár, a fost expulzat din România. Îl vom regăsi un an mai târziu pe baricadele organizării unei ample Consfătuiri ce viza viitorul statut al Ardealului, încheiată cu „Declaraţia din 16 iunie 1989”. „Pălăria” sub care era organizată întâlnirea, a fost „Liga pentru Drepturile Omului”, iar pretextul organizării a fost comemorarea morţii lui Imre Nagy. Care e esenţa „Declaraţiei”? Că „noi ungurii şi românii” (...) „considerăm că Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi ar trebui să devină un model de pluralism cultural şi religios...”. Şi, vai, câtă cerneală a mai curs, în anii ’90 şi pentru această „teză” absurdă! N-au lipsit nici trimiterile directe la dreptul de reprezentare politică autonomă, la organizarea autonomă a propriei vieţi culturale sau la reînfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj. Cine erau... „noi, românii”? Mai întâi, cei care au participat direct şi au semnat „Declaraţia” sub ochii atenţi ai lui Molnár Gusztáv: Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei (fiul academicianului Dan Berindei), Ariadna Combes (fiica dizidentei Doina Cornea), Mihai Korne, dr. Ion Vianu (fiul lui Tudor Vianu), Dinu Zamfirescu. Semnăturilor acestor „români”, li s-au mai adăugat ulterior şi alte nume, ale unor personalităţi din exil, care s-au declarat de acord cu textul „Declaraţiei de la Budapesta”: Daniel Boc, Matei Cazacu, Antonie Constantinescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionesco, Marie France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Sanda şi Vlad Stolojan.

Situaţie paradoxală! Cei ce-au semnat sau au aderat la „Declaraţia de la Budapesta”, care privea exclusiv Ardealul, „noi românii şi ungurii” n-aveau nicio legătură cu Ardealul. Demers penibil. Ce aveau soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca cu

327

Page 224:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Ardealul? Dar Stelian Bălănescu? Dar acest Dinu Zamfirescu? Dar Sanda şi Bujor Stolojan? Între aceşti semnatari şi susţinători s-a aflat o singură ardeleană, dezrădăcinată, Adriana Iuhas, fiica Doinei Cornea, căsătorită în Franţa, cu un parlamentar francez, Combes. Rămâne totuşi o enigmă: textul „Declaraţiei de la Budapesta” a intrat acum, în 2008, în totală surdină, reuşind să-l „culegem”, ajutaţi de marele ziarist patriot român, Dorin Suciu, din ziarul „Lupta ” , care apare în Statele Unite ale Americii. Un articol semnat de Liciniu Faina, Cornel Velţian, Mircea Vlad şi Cornelian Brad.

Acolo, la Budapesta, „inima” lor de „mari români”, le-a dictat să stabilească viitorul Ardealului. Cu ce drept, însă, şi-n numele cui? Cine i-a mandatat? Personaje şi personalităţi din exilul românesc şi-au pus semnătura – nu cunoaştem împrejurările exacte în care au făcut-o, şi nici dacă „distorsiunile” n-au dus la „fabricarea” altei Declaraţii, conformă cu interesul „expulzatului” Molnár Gusztáv. Cel care s-a hrănit spiritual la şcolile Clujului, alături de români şi tot aici şi-a dezvoltat abilităţile de intelectual, folosindu-le, la un moment dat, pentru a infecta rădăcinile Statului Român cu microbi care să-i rănească rădăcinile. Ne-am aflat faţă în faţă la Oradea, la Casa de Cultură a Sindicatelor, cam la un an de la „celebra” Declaraţie de la Budapesta, într-o pauză a primului Congres al U.D.M.R. (la care, până şi pâinea unsă cu unt a fost adusă de la Budapesta!!!). În interviul pe care l-am realizat, difuzat apoi de Radio Cluj, n-a ezitat să se afişeze, mândru pentru tot ce a făcut, ca „democraţia” să ajungă şi-n România, iar Ardealul să-şi joace rolul de... „complementaritate”. Era, după un an şi jumătate, din nou în ţara care îl expulzase. „Lucra” de-acum pe faţă, fără să se mai ştie supravegheat de către... securişti. Peste nu prea mult timp, făcătorul de „bine” al Statului Român, şi mai ales, al Ardealului, naveta între Budapesta şi Cluj-Napoca, împărtăşind studenţilor de la catedrele Universităţii „Babeş Bolyai”, cultura politologică.

Când „semnatarii” „Declaraţiei” s-au dezmeticit, şi-au dat seama de cursa în care i-a atras abilul Molnár Gusztáv. Unii au avut tăria să retracteze. Alţii, au continuat să-şi ducă mai departe tinicheaua pe care românii le-au aşezat-o pe conştiinţa trădată, semnând, de fapt, o Declaraţie de Autonomie Culturală şi Teritorială

326

Page 225:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

a Ardealului! Un act de trădare a intereselor neamului românesc. „Cozi de topor” au existat dintotdeauna şi vor continua să existe şi-n România, ca oriunde altundeva în lume! Autorii articolului „Exil şi Istorie ”, publicat de ziarul „Lupta ” din 22 iunie 1989, au comentat consternaţi de gestul semnatarilor, neînţelegând cum şi de unde au fost „colectaţi” aceştia. Poate, va cuteza să dezvăluie taina organizatorul, politologul Molnár Gusztáv. Mai ales că, peste un deceniu, îl regăsim ca autor principal al altui document: „Declaraţia de la Cluj”. Era o vreme în care se „fabricau” multe proiecte, unele gândite de „eruditul” politolog de la Budapesta, iar formula „marea ocazie irosită în 1990”, care se referea la încercarea ratată în martie 1990, la Tg. Mureş, continua să domine minţile înfierbântate ale organizatorilor. Pentru că totul a fost organizat din vreme...

În preajma „construirii”... „noii ocazii”, au fost organizate sute de întâlniri, cu un anumit grad de conspirativitate. Una dintre acestea a avut loc la Tg. Secuiesc, chiar în sala de şedinţe a Primăriei, avându-l ca amfitrion pe primarul-gazdă Racz Károly. S-a discutat despre toate problemele care stau în faţa celor două judeţe „secuieşti”, Harghita şi Covasna. Şi despre „starea” culturală a aşezărilor locuite dominant de... „secui”, şi despre „starea” indicatoarelor învechite, ruginite şi scrise greşit, spre a fi înlocuite, dar, mai ales, despre chestiunea fierbinte a „auto-guvernărilor”. Prezent şi atunci, la faţa locului, săptămânalul „Gyergyoi Kisujsag ” din 18 septembrie 2008, sub titlul „Referendum ”, avea să publice un interviu cu Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, semnat de Csaba Orsolya. Îl redau sintetic. La întrebarea „De ce iniţiază C.N.S. acest Referendum?”, răspunsul lui Ferencz Csaba a fost acesta: „C.N.S. doreşte să înainteze, din nou, Parlamentului României, Statutul Autonomiei Ţinutului Secuiesc. Deoarece proiectul presupune şi modificarea limitelor administrative, este obligatorie organizarea unui asemenea referendum. Adică, acest referendum nu se referă direct la autonomie, ci este una dintre condiţiile anterioare depunerii proiectului ce legiferează autonomia”. Altă întrebare: „În legătură cu ce trebuie să voteze locuitorii acelor localităţi în care autoguvernările vor organiza acest referendum?”.

327

Page 226:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Locuitorii vor trebui să răspundă la următoarea întrebare: „Sunteţi de acord cu modificarea limitelor administrative ale judeţului (...) conform iniţiativei legislative «Statutul Autonomiei Ţinutului Secuiesc», în interesul Regiunii Administrative Autonome «Ţinutul Secuiesc» şi ca localitatea (...) să aparţină de această unitate administrativă autonomă? (Evident, fiecare participant la Referendum, pe lângă cerere, urma să primească şi Statutul supus dezbaterii publice). „Care sunt speranţele?” C.N.S. şi-a asumat să recurgă la mijloace paşnice pentru obţinerea autonomiei. Comunitatea, 210 mii de persoane, a spus „Da” pentru autonomia Ţinutului Secuiesc. Acum, este obligatorie organizarea referendumurilor locale, pentru a le înainta Parlamentului. „În câte localităţi ar trebui să organizaţi referendumuri?” Răspunsul a fost cât se poate de clar: „Practic, în toate «autoguvernările» la care se referă statutul. Ar însemna 130 de hotărâri. C.N.S. nu dispune de mijloace coercitive, dar chiar dacă ar dispune, nu ar fi decent să ne folosim de acestea, În sfârşit, fiecare instituţie din Ţinutul Secuiesc, fiecare cetăţean, ar trebui să-şi dea seama că trebuie să contribuie direct la crearea autonomiei. Autoguvernările pot juca un rol deosebit de important. Nu trebuie să discutăm despre modul în care, ci să ne folosim de posibilităţile oferite, dar, mai ales, create”.

Vai, ţaţă Eva!

În bătălia pentru Ardeal, n-a rămas singur Gusztáv Molnár. Iredentismului i s-a ataşat şi jurista austro-ungară Eva Maria Barki. În desele marşuri făcute cu o suspectă frecvenţă, sub privirea senină a autorităţilor române, a recurs la grave provocări anti-româneşti, aşa cum a făcut-o şi cu prilejul „Forumului de la Cernat”, în octombrie 1998: „Marea şansă irosită, a fost în anul 1990. Atunci ar fi trebuit ca problema Ardealului să fie pusă pe baze cu totul noi. Dacă în 1990 - când existau condiţiile politice pentru soluţionarea problemei - guvernul ungar ar fi pus chestiunea maghiarimii pe masa tratativelor

326

Page 227:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

internaţionale, multe lucruri ar fi evoluat altfel în Europa Centrală şi de Est. Chiar şi criza iugoslavă ar fi avut un alt sfârşit”. Cum o mai rabdă pământul românesc pe această Eva-Maria Barki, calomniator profesionist, care, cu o obrăznicie unică, calomniază România? A fost un moment când a fost declarată persona non grata, dar autorităţile româneşti, din exces de... democraţie, i-au repus aripi, permiţându-i să-şi reia atacurile cu şi mai mare chef, împotriva ordinei constituţionale din România. Pentru această calomniatoare, avocata vieneză Eva Maria Barki, ziua dezmembrării României trebuie să fie una foarte apropiată, erijându-se în „salvator al ungurimii”. Ea cere ungurilor din Ardeal să nu cerşească autonomie de la Parlamentul României, ci să acţioneze spre a şi-o obţine. Să organizeze mişcări de stradă, manifestări ample, despre care să se afle imediat, în toată lumea, care să fie câştigate şi să acţioneze în favoarea naţiei ungare. Transilvania trebuie dezlipită de România. Ce caută acest personaj tragic în taberele paramilitare organizate de H.V.I.M. - Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate, o organizaţie paramilitară, revizionistă, care atentează la integritatea Statului Român? Dar activitatea acestei organizaţii fasciste în cadrul grupării „Tineretul Maghiar” (E.M.I.), care îl omagiază pe criminalul Wass Albert în conferinţe gen „Transilvania să fie din nou ce a fost”?! S-a adresat până şi Uniunii Europene, Consiliului Europei, OSCE şi celor 25 de miniştri de externe al acesteia, atrăgând atenţia asupra aşa-ziselor probleme nesoluţionate ale ungurilor, ajunşi sub dominaţia străină în urma „dictatului de pace de la Trianon”, cerând libertate şi drept la autodeterminare.

„Eroina” de la Viena, unguroaica Eva Maria Barki, s-a transfor-mat şi în ideolog al luptei de autodeterminare: „...În ce constă acest drept al autodeterminării? Ştiţi unde se află leagănul lui? Aici, în Ardeal. De acum este alarmant că tocmai aici nu se preocupă de acest drept fundamental... Deşi în 1989, în urma protestelor germane, s-au înmulţit cărţile, studiile, hărţile. Dacă le citim, vedem că totul s-a îndeplinit, cu excepţia unui singur lucru: rezolvarea situaţiei maghiarilor. În aceste cărţi şi hărţi, totul este desenat, inclusiv Ardealul independent... Amintesc un savant, pe Tierro, care întotdeauna a spus: trebuie să se schimbe graniţele în Voivodina şi

327

Page 228:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Slovacia şi trebuie să se creeze un Ardeal independent... Fiecare popor are dreptul la autodeterminare. Este un drept obligatoriu. Împotriva acestui drept, orice tratat e nul... Tratatul de la Trianon, n-a fost tratat, deoarece nu s-au purtat tratative, el a fost un dictat!” (Vai, tu sărmană ignorantă a adevărurilor! Tu, personaj care te declari a mai fi şi... juristă!!!)

Vine cu explicaţii austro-ungare Eva Maria Barki din Viena: „Deasupra capului popoarelor s-au desenat noi hotare, fapt contrar dreptului de autodeterminare, deci e nul... Şi tratatele de bază sunt nule. Cu acel prilej, guvernul ungar, fără legitimitate, a renunţat la teritoriile sale. Şi acestea sunt nule...” (O, de-ai face un minim efort „intelectual” să deschizi cartea Revoluţiei de la 1848, cu Dieta care a dorit să anexeze, prin Diktat, cu forţa armelor, Transilvania, dar să pricepi şi ce s-a-ntâmplat în anul 1867. Cucoană, atunci a fost a doua anexare a Ardealului! Şi, poate, te vor impresiona şi crimele împotriva românilor. Sau, împuşcarea eruditului om de cultură, teologul sas Stephan Ludwig Roth! Fă acest efort, înainte de a mâzgăli hârtii cu aberaţii şi îndemnuri la crime!).

„Valul” de informaţii nu se opreşte aici. Ştiind „temeinic” adevărurile istoriei, „erudita” juristă scrie apăsat: „Maghiarimea aici (în Ardeal – n.n.) nu este minoritate (Chiar aşa, doamnă?!). În Bazinul Carpatic maghiarimea reprezintă poporul în Ardeal, Voivodina, Slovacia. Nu există minoritate ardeleană. Există doar un singur popor maghiar, cu o istorie milenară. Dreptul la autodeter-minare i se cuvine şi maghiarimii (...Şi mai cui?! Parcă ne lămureai că în Ardeal există un singur „popor”: cel maghiar! Unde ţi-e logica, doamnă!?) Numai că nu cere aceasta, pretinde...” Şi „ţaţa Eva” (adresare mai mult decât elegantă şi elevată!) transmite neamului unguresc şi alte mesaje utile: „Dreptul la autodeterminare nu poate fi cucerit printr-o petiţie! Crearea condiţiilor este mai grea pentru cei care vor să dobândească dreptul la autodeterminare. Atunci, când un milion de oameni au ieşit pe străzi, la Leipzig, sau în Ucraina, la Kiev, ei reprezentau puterea! În Bazinul Carpatin, noi suntem poporul. Trebuie să fie concepute drepturile, trebuie pretinse drepturile...” (Vai, doamnă, cred că neapărat, „Gusti” Molnár şi ai lui „luptători”, trebuie să-şi caute alt avocat. Unul cu un pic de logică...)

326

Page 229:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Unde s-a documentat „ţaţa Eva din Viena”? Taman în Crimeea, înduioşată de soarta tătarilor, care, sub dominaţia lui Stalin, au avut o soartă cumplită... „Atunci, când am fost acolo, i-am întrebat ce formă de autonomie vor, la care mi-au răspuns că nu vor autonomie. Că acesta este pământul lor şi ei vor fi cei care ar putea da altora autonomie...” Iar de aici până la problema autonomiei ardelene, mai e un singur pas: „O asemenea atitudine se impune, în cazul în care vrem să dobândim ceva. Am încredere în maghiarimea ardeleană, că nu va rămâne ultima colonie, nu va fi ultimul popor care nu-şi obţine autonomia”.

Câte griji pe capu’ acestei femei! Habar n-am cu ce se mai ocupă acum, prin anul 2009, dar, de-o vreme, n-a mai călcat prin Székelyfőld, şi nici „Romániai Magyar Szó ” nu ne-a mai adus informaţii despre „ţaţa Eva din Viena”. O fi prin spital? Ceva cu capu’? Îi duce dorul lui Călin Popescu-Tăriceanu, prim-ministrul care n-a deranjat-o niciodată din acţiunile ei de calomniere a românilor, cât a fost la post, unii, fără milă, considerându-l trădător al neamului românesc?

(Citez din „Háromszék ” nr. 5472, din 5 septembrie 2008, „Se caută un premier”: „În numele U.D.M.R., Markó Béla îl salută pe Călin Anton Popescu-Tăriceanu, susţinând că reprezentarea intereselor noastre a funcţionat în mod corespunzător, eficient şi chiar cu rezultate, în colaborare cu actualul premier, iar faptul că nu a fost adoptată legea minorităţilor, nu există o concepţie a autonomiei, respectiv nu funcţionează o Universitate maghiară de stat, nu pot fi puse pe seama lui Tăriceanu, având în vedere că nu el personal a obstrucţionat îndeplinirea acestor obiective. Tăriceanu i-a asigurat U.D.M.R. funcţii cu venituri considerabile în guvern, dar nu şi autonomie. Nu, pentru că, asemeni nobililor unguri, răsculaţi în vremea Mariei Tereza, Tăriceanu a aclamat şi el în repetate rânduri: «Viaţa noastră şi sângele nostru pentru compatrioţii maghiari, însă ovăz, nu!»”.

La Budapesta, ţaţa se bucura până şi de graţia domnului Glatz Ferenc, cel care a scris în România „Romániai Magyar Szó ”, articolul „Amărăciunea maghiară ”. Gânduri şi proiecte demne de „înălţimea” ştiinţifică a acestui personaj, nimeni altul decât

327

Page 230:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

preşedintele Academiei de Ştiinţe din Ungaria: „Secuimea este atât de departe de Est, încât ar trebui să anexăm şi mari teritorii, cu majoritate românească, pentru a o putea încorpora!”... Glatz, un personaj profund analitic, cu minte de strateg. S-a gândit la soluţia logică care să asigure legarea „Pământului Secuiesc” de Ungaria: crearea unui coridor cu majoritate ungurească, până în inima României... Cu celelalte pământuri „ungureşti”, plasate lângă graniţele Ungariei, Voivodina sau aşa-numitul Felvidék – sudul Slovaciei, alipirea s-ar putea face simplu.

Aveţi, „ţaţă Eva”, aliaţi până şi-n fruntea Academiei de Ştiinţe a Ungariei, nemaivorbind de „branduri” din România, precum Smărăndiţa Enache, fabulos personaj, care s-ar fi dorit să fie chiar şi primar de Cluj-Napoca, după cum, sunt convins, te-ai văzut şi tu „guvernator” de Székelyfőld... În loc de blestemele oamenilor, primeşte, „ţaţă Eva”, tot ce crezi că meriţi, iar de la cei cărora, cu obrăznicie fără măsură, le rescrii istoria, încă pe-atât! Îţi deplâng, totuşi, grelele suferinţe, madame Eva-Maria! O interesantă „coproducţie” ungaro-oltenească!

*

...Şi, ca un P.S., am mai „cules” din „opera” clasică a Evei Maria Barki, o mostră care ar merita să i se sape pe frunte: „Dacă după evenimentele de la Tg. Mureş maghiarimea din Ardeal ar fi cerut autonomia, ea ar fi putut-o obţine, Europa ar fi obligat România să vină la masa tratativelor, aşa cum o face acum cu sârbii, în legătură cu Kosovo!”. Semn că „ţaţa Eva” a conspirat şi a transpirat din răsputeri pentru acel moment tragic, provocat de minţi bolnave, în martie 1990, la Tg. Mureş.

Dar câte alte astfel de „forumuri” n-au fost! Câte întâlniri de taină n-au fost organizate? Şi cei amintiţi, n-au acţionat singuri... Motivaţii? Destule! Marea durere, nedeclarată, va rămâne, totuşi, „defectarea”,,, fabricii de unguri. La care, doar în 51 de ani, între 1867 şi 1918, a avut o „productivitate” notabilă: a creat trei milioane de unguri noi! A venit apoi „Ruşinea de la Paris”, cum au etichetat-o cei din „staff”-ul fabricii. Pacea, semnată de marile puteri, care au restabilit dreptatea istorică. Ce poţi spune despre preşedintele Ungariei din vremea ce-a

326

Page 231:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

urmat Revoluţiei Române din ’89, Mátyás Szűrős? Pur şi simplu, un Tribunal Internaţional, drept lecţie, ar fi trebuit să-l judece şi să-l trimită, în lanţuri, acolo unde îi era locul. Iată ce consemnează despre acest caz Hannes Hofbauer şi Viorel Roman în cartea „Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale ”: „Preşedintele interimar al statului ungar Mátyás Szűrős, a înfierbântat euforia naţională şi a apelat la conaţionalii săi din afara graniţelor statului ungar «să se pună în slujba ideii că Transilvania este vechi pământ unguresc»”. Spre neuitare, voi insera un pasaj mai amplu al „Apelului ” publicat în „Romániai Magyar Szó ” din 15 martie 1990, adresat ungurilor din Ardeal: „Le transmit să profite de noile posibilităţi, să se mobilizeze şi să se organizeze. Noi, le putem oferi, de aici, în primul rând un ajutor moral şi politic, dar şi unul de altă natură (militar?! - n.n.). În sfârşit, cel mai important lucru este că maghiarimea din Ardeal să-şi ia soarta în propriile mâini, să-şi făurească singură destinul. Acest lucru poate fi sprijinit din afară, dar trebuie demarat din interior. (...) Trebuie să spun că Ardealul este pământ strămoşesc maghiar, cel puţin în aceeaşi măsură în care este şi românesc. Deci, maghiarii au acolo deplina îndreptăţire de a trăi, de a munci, de a lupta şi, ca atare, pot nu numai să ceară, ci să şi pretindă dreptul asupra pământului şi asupra a tot ce li se cuvine în materie de drepturi individuale şi colective. (...) Este foarte important ca ziarul dumneavoastră să mobilizeze maghiarimea...”.

„Îndemn” al unui şef de stat! Îndemn? O, Doamne! Provocare, incitare... Sau, şi mai grav de-atât: instigaţie, diversiune la crimă împotriva românilor! O „tehnică” transferată de la un şef de stat la altul, dar inoculată, prin „pachetul” educaţional, încă din vremea grădiniţei. O tragedie sădită în suflete nevinovate, gata de crime, de orice sacrificii pentru a duce mai departe Planul „Kossuth”, precum ruşii pe cel al lui Petru cel Mare. Un „Apel” care a premers tragediei de la Tg. Mureş, amplificată în mod dramatic la 19 martie 1990, de câteva „capete” şovine, iredentiste şi revizioniste...

Vom reveni pe larg asupra acestui moment tragic, provocat şi bine dirijat din „buncărele” Budapestei. Să nu se uite însă „meritele” unor autohtoni, precum cei care, în zilele de 22-23 decembrie 1990, îi mobilizau pe secui să-şi ia soarta în propriile mâini, apelând la toate

327

Page 232:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

mijloacele posibile. Tehnica „din casă în casă”, puterea de penetrare a staţiilor de amplificare, difuzarea în sute de mii de exemplare a „poruncii” lui Szűrős, care suna a îndemn la lupta deschisă pentru înstăpânirea Ardealului. Exista „modelul” Kossovo, care deschidea speranţe extremiştilor, în vreme ce capete înfierbântate din „staff”-ul U.D.M.R. - primul partid politic care şi-a scos capu’, pentru a declanşa „războiul” antiromânesc - juca până şi rolul de guvern provizoriu, care emitea comunicate, sau adopta poziţii faţă de situaţia politică a Europei şi a lumii. Un „staff” din care n-au lipsit Kincses Előd, Szőcs Géza, Sűtő András, Király Károly, László Tőkés şi alţii, lângă glasul cărora răzbătea ferm, feroce chiar, şi cel al avocatei Eva Maria Barki, cea care, într-o scrisoare deschisă, afirma, cu impertinenţă că... „Singura deosebire dintre albanezii din Kosovo şi ungurii din Ardeal, este faptul că aceştia din urmă nu ştiu să-şi ceară drepturile cu arma în mână!” Un „Apel”, ca multe altele, sute, prin care cerea ungurilor din Ardeal să continue lupta, fiind convinsă că, poate chiar în 1990, Ardealul va fi al lor...

La 23 decembrie 1989, U.D.M.R.-ul exista! Şi-a scos capu’, public, la Timişoara, unde a lansat şi prima platformă-program, care cuprindea, minimal, acordarea de „drepturi colective” minorităţii ungare, autoguvernare, reţea sanitară proprie, învăţământ autonom de toate gradele, sistem propriu de cercetare ştiinţifică, autonomia obştilor săteşti. Proiectul de autonomie mergea mult mai departe, incluzând chiar şi înfiinţarea poliţiei autonome... Stat în stat! Oricum, dacă nu cumva n-au uitat de nevoia trasării „graniţelor”, atunci au avut minima „decenţă” ca în acel prim proiect să nu prevadă armata autonomă, formaţiuni grăniceşti sau... minister de externe! Când s-au aşezat punctual să întocmească „Statutul Autonomiei Ţinutului Secuiesc”, au „curs” atribuţii aberante pentru Consiliul Autoguvernării: să înfiinţeze serviciile de carte funciară (care existau!), poliţie proprie, să încheie convenţii şi contracte internaţionale privind interesele „Ţinutului”, reţea proprie de învăţământ de stat, de toate gradele. „Statutul” prevedea până şi modul de numire în funcţie de către „Consiliul Autoguvernării” a personalului care lucrează la cartea funciară, a funcţionarilor publici, a judecătorilor, procurorilor, arhivarilor - impunând condiţia de cunoaştere a limbii maghiare. Până

326

Page 233:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

şi „jurământul” viitorului Preşedinte al poporului din Ţinutul Secuiesc era conceput! Fără să se stabilească însă raporturile dintre cele două... „popoare conlocuitoare”: secuiesc şi român!? Organizarea teritorială aducea alte precizări stranii: „Consiliul Scăunal” este cel care emite regulile de funcţionare şi supraveghere a poliţiei locale şi a celei proprii, după înfiinţare. Numirea în Poliţie era condiţionată de cunoaşterea limbii ungureşti, iar pentru ofiţeri, şi a alteia, de circulaţie internaţională. Pentru poliţiştii români din formaţiunile locale, autorii „statutului” au dovedit chiar şi o remarcabilă clemenţă: în cel mult trei ani, să înveţe ungureşte!

Articolul 73 prevedea, pur şi simplu, că „în baza dreptului la autonomie locală, puterea locală – executivă şi decizională delegată de stat -, aparţine autoguvernărilor locale, care îşi desfăşoară activitatea prin excluderea influenţei statului”. Alt articol, 94, prevede că „...în Ţinutul Secuiesc, inspectorul şcolar general şi conducătorul Inspectoratului Şcolar Scăunal, sunt de naţionalitate maghiară” (Maghiară? Nu secuiască? Parcă era vorba de întemeierea unui „Ţinut Secuiesc”!).. Şcoala se va desfăşura, evident, în limba oficială a „Ţinutului”, la fel va funcţiona şi justiţia... O „autoguvernare” care impunea, practic, eliminarea românilor din toate structurile şi transformarea „Ţinutului” într-o enclavă extrem de periculoasă. Mai ales că, de pildă, participarea judeţului Covasna la bugetul de stat al României, este una extrem de modestă, primind mai mult decât oferă. Ca şi judeţul Harghita... Zone „bătute” şi de preşedintele Ungariei László Sólyom, spre a susţine şi accelera realizarea „Autoguvernării”. Sărăcia judeţului, faţă în faţă cu „ideea” succesiunii începe să fie regândită de oameni realişti: judeţul Covasna este bugetat de guvernul României!

Chiar n-aveţi niciun dram de fantezie? Treziţi-vă. Suntem în Mileniul III... Voi aţi încremenit pe undeva, prin vremea Evului Mediu. Uitaţi-vă în calendare... Şi-n oglinda istoriei uitaţi-vă. A dispărut până şi... Unio Trium Nationum. Opriţi plânsul. Lacrimile nu mai impresio-nează pe nimeni. Europa s-a aşezat... Hotarele s-au îngheţat de mult. N-aţi văzut că nici otomanii n-au venit să-şi revendice spaţiul pe care l-au cucerit în 1526, la Mohács?

E prea răbdător poporul român! E prea mare umilinţa la care e

327

Page 234:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

supus de cei care se cred a face parte din zona raselor superioare, care se cred a avea „misiuni civilizatoare”. Joaca de-a graniţele avea să izbucnească însă ceva mai târziu, când s-au aşezat panouri de delimitare a „Ţării Secuilor”, o activitate tenace, cu obrăznicie nici azi stopată. Un teritoriu devenit teatru al unor permanente acţiuni iredentiste, cum sunt întâlnirile ungurilor de pretutindeni de la Balvanyos, Tuşnad şi peste tot unde, în niciun caz n-au pus la cale programe de dezvoltare a României. Atacurile concertate ale grupurilor teroriste continuă, recurgându-se la cele mai perfide metode, prima ţintă-duşman, fiind articolul 1 din Constituţia României...

Organizaţiile teroriste nu stau cu mâinile în sân. Ridică în ritm alarmant statui, care să întărească imaginea de teritoriu secuiesc, atribuie nume - adesea ale unor criminali şi fruntaşi iredentişti! - tuturor şcolilor şi aşezămintelor culturale, au instituit programul „100 de porţi secuieşti pe an ”, plantarea de panouri de delimitare a „Pământului Secuiesc” cu toate judeţele învecinate, dar şi dezvoltarea unor contracte externe, cu ţări şi teritorii autonome din Europa şi din lume, pentru care Consiliul Judeţean Covasna a alocat sume foarte importante. Răsfoiesc un „raport” oficial al Consiliului Judeţean Covasna, elaborat de Compartimentul „Relaţii externe”. După un „sos” lung, se derulează lanţul acţiunilor „externe” ale „Parlamentului” judeţului Covasna. În 10 ianuarie 2008, primirea „Autoguvernării judeţului Bekes, din Ungaria”. Tema: promovarea turismului. Tot în ianuarie, deplasare la Nantes, în Franţa, la un salon de Turism, urmată de primirea conducerii Parcului din Mórahalm - Ungaria, pentru consilierea privind înfiinţarea parcului Agro-Industrial „Câmpul Frumos”. Proiectul „Câmpul Frumos” intră şi în atenţia Societăţii Maghiare Mórakert, care e dispusă să acorde consultanţă pentru înfiinţarea unei cooperative agricole. Pentru patru zile (9-12 aprilie, 2008), preşedintele Parlamentului Ungar, Szili Katalin, e oaspete al Covasnei. Cheltuieli neexagerate: 1.500 de lei... La început de mai, la Zilele „Sf. Gheorghe”, vin reprezentanţi ai judeţului Heves, din Ungaria. Peste nici 10 zile, vin „Autoguvernările” din judeţele ungureşti Zála, Heves, Békés, Baranya şi Veszprém, din Ungaria, pentru care vistieria judeţului Covasna se mai „uşurează” cu 92.000 lei. În zilele de 4-7 iunie, Consiliul Judeţean mai scoate din

326

Page 235:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

buget încă 1.350 lei, pentru expoziţia „Vajda Lajos-Studio” din Ungaria. În august, vizită mare: vine Fűzes Oszkár, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, care şi-a pus în program şi o vizită la „ceangăii” din Bacău, dar şi o participare la o şedinţă ordinară a Consiliului Judeţean Covasna. Vin apoi iar delegaţii masive din Ungaria, la... „Ziua Asistentului Maternal Profesionist”, ce s-a desfăşurat între 4-7 septembrie 2008: reprezentanţi ai judeţelor Baranya, Békés, Veszprém şi Heves din Ungaria. Altă „găzduire” care a însemnat vreo 4.300 lei. Şi „moara”… toacă!

La 19 septembrie 2008, a venit la Sf. Gheorghe conducerea Academiei Maghiare de Ştiinţe şi a Institutului pentru Ştiinţe Politice din Budapesta. Vine apoi, spre sfârşit de septembrie, preşedintele Autoguvernării judeţului Jasz-Nagykun-Szolnok, din Ungaria, preocupat de iniţierea unei colaborări între cele două structuri administrative. Mai costisitoare a fost vizita preşedintelui Ungariei, László Sólyom, din zilele de 24-25 octombrie 2008, la acţiunile comemorative, dedicate Revoluţiei anticomuniste maghiare, din 1956, când a reluat apelul privind reabilitarea foştilor deţinuţi politici ai regimului comunist. Cu preşedintele, au venit membri ai cabinetului său, ai Serviciului de Protecţie şi Pază din Budapesta şi Sfântu Gheorghe, dar şi ai autorităţilor locale. Un sacrificiu de... 11.313 lei. Protocol zero!

Alte prezenţe semnificative datorate „conturilor” Consiliului Judeţean al Covasnei: Universitatea din Pécs, având ca obiectiv „parteneriat pentru cursuri de perfecţionare pentru angajaţii Consiliului Judeţean, precum şi o serie de Conferinţe şi Simpozioane”... Interes mare pentru „Parcul Industrial Mórakert din... Mórahalom”, evident, din Ungaria, cu gândul la „triparteneriatul iniţiat în vederea deschiderii şi funcţionării Parcului Agroindustrial de la... Câmpul Frumos”. Când mai marii de la Sf. Gheorghe au simţit nevoia de a învăţa din experienţa judeţului Veszprém, au pus la punct încă un parteneriat, care „să stabilească noi coordonate pentru colaborarea viitoare”. Iar atunci când s-a-mplinit un deceniu de colaborare, a fost momentul când „Parlamentul” de la Sf. Gheorghe (Autoguvernarea?!) a luat drumul „Veszprém”-ului. Şi, Doamne, ce manifestări au fost! Cu siguranţă, n-aţi auzit de... „Cult

327

Page 236:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Net - Reţeaua patrimoniului cultural ”. „Lecţiile” le-au dat, într-un workshop, „colegii noştri din cadrul Autoguvernării Judeţului Baranya”. Şi aşa s-a născut încă un parteneriat interregional, care face parte din programul Interreg IV C... Şi cât de frumos sună! În fine, şi un contact ex-unguresc: participarea, în Franţa, la „Conferinţa Bicameralismul şi reprezentarea regiunilor şi a colectivităţilor locale”. O acţiune desfăşurată chiar în Palatul „Luxemburg”, unde se desfăşoară lucrările Senatului Republicii Franceze. Subiecte de larg interes pentru „Parlamentul”... Autoguvernării „Covasna”: „Studiu asupra diversităţii senatelor în Europa prin 4 studii de caz”, „Examinarea primelor de reprezentare în senate şi modul lor electoral”, „Mijloacele de îmbunătăţire a reprezentării regiunilor şi colectivităţilor locale în senate”, „Legătura dintre reprezentarea regiunilor şi puterea senatelor”... Şi cine altcineva poate să reprezinte „Autoguvernarea Covasna”, la această importantă reuniune, decât „şeful” Autoguvernării?!

Ce legătură poate fi între FIDESZ, o formaţiune politică din Ungaria şi „Parlamentul” de la Sf. Gheorghe? Poate săptămâna petrecută în Ungaria de „autoguvernatorul” Covasnei, în judeţul Zála şi, mai apoi, popasul din judeţul Békés, unde au avut loc întâlniri cu reprezentanţii ai Autoguvernării locale şi judeţene. Cheltuieli? Vreo 168 euro şi 40.000 de forinţi. Un fel de pomană ungurească. Notez în fugă: vreo 4-5 zile la Budapesta, la Expoziţia Internaţională de Turism „UTAZÁS 2008”, altă întâlnire cu... Parcul Agro-Industrial Mórakert din... Mórahalm, judeţul Csongrád, invitat să semneze Protocolul de înfiinţare a Parcului Industrial de la Câmpul Frumos, de lângă Sf. Gheorghe, întins pe 40 de hectare. Apoi, drum la Budapesta, la Hotelul „Intercontinental, unde s-a desfăşurat „Conferinţa de lansare a progra-mului de cooperare transnaţională în sud-estul Europei, în prezenţa ministrului pentru dezvoltare regională din Ungaria. A urmat invitaţia de la Viena, a Comitetului „Coeziune Socială şi Sănătate Publică”, adresată Consiliului Judeţean Covasna, în calitate de membru în Adunarea Generală a Regiunilor Europene - ARE. O „şedinţă de lucru” a reţelei „E-health”, care permite regiunilor învingerea barierei distanţei în organizarea şi prestarea serviciilor de sănătate...

Zece zile a durat Conferinţa FEDECRAIL-2008, organizată de

326

Page 237:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Federaţia Europeană a Căilor Ferate Muzeale şi Turistice din Europa, cu vizite la căi ferate înguste din patrimoniul naţional al Austriei, din zona Salzburg şi Viena. Un „study tour” la care s-au prezentat modele de management şi operare, utile în salvarea şi reabilitarea „Ansamblului Tehnic Plan Înclinat şi Calea Ferată Îngustă Covasna-Comandău”. O acţiune la care a participat un consilier judeţean. Altă prezenţă a consilierilor judeţeni a fost la Budapesta, la Conferinţa „Dezvoltarea relaţiilor culturale între instituţiile şi organizaţiile din Ungaria şi cele de peste hotare”. Scopul? Conducerea mai eficientă a instituţiilor şi a organizaţiilor maghiare, aflate pe teritoriul mai multor state, în noua conjunctură europeană. La Heves, în Ungaria, s-au prezentat forme şi metode de folosire eficiente a surselor de finanţare oferite de către Uniunea Europeană. În judeţul Zála, prin protocolul de colaborare, s-a organizat un schimb de experienţă ce a vizat Autoritatea Teritorială, de Ordine Publică – ATOP Covasna şi instituţia similară din judeţul Zála. Secretarul judeţului Covasna a ţinut o dizertaţie la Miskolc, în Ungaria, în cadrul unei conferinţe organizate de Serviciul de Protecţie a Copilului. Boldizsár Béla, fondator al Asociaţiei Familiilor Numeroase din judeţul Covasna, în calitate de consilier judeţean şi membru al Comisiei Relaţii Externe, a reprezentat judeţul la ceremo-nia de comemorare a contelui Eszterházi János, şi la dezvelirea troiţei din localitatea Guta, din Slovacia. Tot cu acest prilej s-a desfăşurat şi conferinţa „Situaţia familiilor maghiare din Europa unită”, organizată de Asociaţia Familiilor Numeroase din Slovacia...

Ce se mai poate afla din „Raportul cu privire la aprobarea activităţii desfăşurate de Consiliul Judeţean Covasna în domeniul Relaţiilor Externe în cursul anului 2008”? Că, la Esztergom, în Ungaria, un consilier judeţean a parti-cipat la dezbaterea Proiectului „Înfiinţarea unei reţele a specialiştilor maghiari în domeniul Dezvoltării Regionale din Depresiunea Carpatică”; că, în special, autoguvernările din Balatonszentgyőrgy (judeţul Somogy), şi cele din judeţele Heves, Zála, Veszprém, Baranya, Békéscsaba, s-au întrecut în a-i invita pe covăsneni, la dezbaterea şi rezolvarea unor probleme de maxim interes. Aşa au fost: stabilirea procedurii de înfiinţare a operatorului regional apă-canal, în

327

Page 238:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

judeţul Covasna - dezbătută în Balatonszentgyőrgy (judeţul Somogy); cooperarea în domeniul Protecţiei Copilului şi al Asistenţei Sociale - schimb de experienţă desfăşurat la Pecs; elaborarea unei monografii mineralogice pentru zona Harghita-Covasna - pentru care s-a apelat la Universitatea din Miskolc; participarea la Festivalul Gastronomic de la Budapesta şi la Festivalul „Siget”; participarea la 20 august, la Ziua Naţională a Ungariei; „Întâlnirea maghiarilor” de la Noszvaj; participarea la Festivalul şi Târgul Cârnatului - organizate de către Autoguvernarea judeţului Békés.

Nici Finlanda n-a fost ocolită, doar este vorba de urmaşii triburilor fino-ugrice, Consiliul Judeţean participând la Conferinţa „De la migraţie la integrare, soluţii pentru o nouă provocare europeană”. Fundaţia „Prominoritate” din Budapesta a organizat o masă rotundă sub genericul „Viitorul maghiarimii din bazinul Intra-Carpatic ”, la care, invitat, a răspuns Preşedintele Consiliului Judeţean Covasna. A fost acordată atenţia cuvenită şi Uniunii Cercetaşilor Maghiari din România, filiala Covasna, care, în cadrul unui ritual, a preluat, de la cercetaşii din Viena, Flacăra Sfântă şi au adus-o în Ardeal... „Sfântă” pentru cine şi pentru ce? Şi de ce tocmai de la Viena?

*

...Cam trei sferturi din „Relaţiile externe” ale... Autoguvernării „Covasna”, înseamnă parteneriate cu „autoguvernările” din Ungaria!!! În rest, mult prea restrânsa prezentare a concepţiei celor ce gândesc „într-un anume fel” aceste „strategii”, nu merită alte comentarii, decât invitarea la eliberarea de ostentaţii, la onestitate, loialitate. O Patrie comună, în care nu sunteţi nici chiriaşi, nici în gazdă, ci membri cu drepturi şi obligaţii comune.

326

Page 239:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Dar românii unde sunt, domnilor?!

Mi-a căzut în mână „noul album” al judeţului Covasna, purtând un titlu ce te coboară în istoriile de altădată: „Călătorind prin ţ inutul Trei Scaune ”. O călătorie cu trei ghizi: László Demeter, Lajos Demeter şi Zoltán Kisgyőrgy, un responsabil de ediţie, István Imreh, şi un tehnoredactor, Attila Kopacz, care ştie meserie. Răsfoind albumul, apărut în anul 2007, cu prilejul „Întâlnirii Mondiale a Maghiarilor din Ţinutul Trei Scaune”, sub auspiciile financiare ale Consiliului Judeţean Covasna, şi, neştiind adevărurile istorice, ai toate şansele să crezi că ţinutul descris e o cetate cu ziduri atât de groase şi înalte, încât e imposibil să vezi şi să ştii ce e dincolo de ele.

Afli tot ce vrei şi nu vrei despre familiile nobiliare, despre intelectualitatea secuiască, despre arhaicele „scaune”, în vreme ce lumea românească e insularizată ici-colo, pierzându-se prin noianul de informaţii despre secuii colonizaţi în acea zonă, ca grăniceri, mult după năvălirea ungurilor. Autorii, nici c-ar fi auzit vreodată despre domnitorii din Muntenia-vecină, de dincolo de „zidurile”... Cetăţii, nici despre cei din Moldova. Oricât ai vrea să păcăleşti istoria, documentele vremii nu mai pot avea soarta „Jurnalului ”, elaborat de bietul Anonymus! Aşa, din minim respect pentru adevăr, ar fi trebuit, domnilor, să vă cocoţaţi pe „Zidul secuiesc” şi să priviţi senin spre vremurile când secuii aveau legături atât de fireşti cu vecinii, fără a trimite spre ei, mesajele de vipere intolerante. Cum nimic nu v-ar fi şifonat obiectivitatea, dacă aţi fi făcut loc şi unor personalităţi „valahe” precum Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Vasile Lupu. Şi, poate, în lunga înşiruire a nobililor secui, ar fi meritat să amintiţi, de dragul adevărului, că şi dintre români s-au ridicat, totuşi, o serie de nobili, dar şi personalităţi importante, între care şi ministrul Ghiţă Pop, născut în Poiana Sărată, şi cărturar, care au lăsat urme adânci în cultura lumii şi a ţării în care trăiesc. Fie

327

Page 240:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

să amintesc numele celor trei academicieni: Nicolae şi Horia Colan, Nicolae Edroiu, al scriitorilor Romulus şi Dimitrie Cioflec, Aurel Gociman-Oituz sau Ioan Ciurea, al episcopilor Justin Teculescu, Veniamin Nistor şi Ştefan Braşoveanu, al sutelor de cărturari care au slujit cultura naţională, dar şi pe cea ungurească. După cum şi oameni de cultură secui au participat cu demnitate la dezvoltarea culturii şi a bunelor relaţii cu românii. Fie să-l amintesc doar pe Josif de Fay, care a fost deputat în primul Parlament al României Mari, din partea secuilor din Odorhei. Acestui om, i-a păsat de secui şi, la 19 februarie 1920, a expus în Parlament problema secuilor – şi a celor din Trei Scaune! - preşedintele de şedinţă, nimeni altul decât savantul Nicolae Iorga, luând notă. Ar merita, din biografia acestui bărbat, să mai ştiţi că a fost căsătorit cu Gabriela Kemény, fiica baronului Simon Kemény, un om de mare omenie, care a militat permanent pentru buna convieţuire a secuilor cu românii. A fost contra folosirii secuilor ca „masă de manevră” împotriva românilor şi a României! Asta să vă fi deranjat?!

Dar noianul de interferenţe etno-culturale româno-maghiare? Dar celelalte minorităţi semnificative, care continuă să mai existe şi azi, în ciuda secuizării şi maghiarizării accentuate, cum sunt ţiganii, germanii, evreii? Consemnarea lor în „Albumul” judeţului Covasna, ar fi avut darul să-l facă mai credibil! V-aţi înfruptat prea mult din ideile lui Orbán Balász, şi, mai ales, din cartea „Descreierea Ţinutului Secuiesc ”, pe care a publicat-o în anul 1868, la scurt timp după anexarea Ardealului la Ungaria... Mare! Ca şi autorii „Albumului” editat în anul 2007, era atât de orbit - după cum au spus-o toţi oamenii cu simţul măsurii, încât, pentru el, chiar şi „păsările ciripeau... ungureşte!” Aş zice că pentru cei trei, nu doar păsările ciripeau ungureşte! Până şi munţii, şi pământul, şi apele, le-au adus strămoşii lor în raniţe, de acolo de unde au plecat să-şi caute un loc mai bun sub soarele Europei. Pentru alţi înaintaşi ai lor, mai „creativi”, până şi Nicolae Iorga a devenit ungur: Jorga Miklós! E vorba de versiunea ungurească a cărţii sale „Contra duşmăniei dintre naţi i , români şi unguri ”.

E de înţeles că în gândirea „roză” a „Albumului” nu-şi găsea loc prezentarea ruinelor bisericilor dărâmate mai ales în vremea

326

Page 241:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

ocupaţiei ungureşti din timpul tragicului Diktat de la Viena. Prea ar fi arătat rău în imaginile pe care le-ar fi perceput oaspeţii unguri, veniţi de pretutindeni. Mă întreb, cu naivitate, ce-aţi fi pierdut dacă aţi fi tipărit în „Album” şi câteva dintre bisericile monumentale care au rezistat totuşi tunurilor demolatorilor a tot ce e românesc, între anii 1940-1944? Cumva v-ar fi căzut greu turlele acelea „sub formă de ceapă”? V-a „scăpat” şi faptul că n-aţi avut cunoştinţă că, între cele două războaie, dar şi după încetarea Diktatului de la Viena, s-au înălţat şcoli, mult mai multe şi mult mai mândre decât în vremea „mileniului”.

În banii cheltuiţi pentru editarea „Albumului”, e şi destulă sudoare a celor 51.790 de români, care reprezentau aproape un sfert din populaţia judeţului Covasna, conform recensământului din anul 2002. Poate, şi pentru acest considerent, sau, mai ales, pentru a realiza o documentare mai corectă, merita ca în grupul de autori, să fie cooptat şi un specialist român, a cărui prezenţă ar fi dus la evitarea unor erori, în speranţa că ele n-au fost strecurate intenţionat! Poate, ar fi meritat să nu fie „uitate” meritele Despărţământului Asociaţiunii ASTRA, ale publicaţiilor româneşti apărute, numele unor importanţi primari sau prefecţi români. E stupefiantă, chiar alarmantă, „uitarea” grupului statuar „Mihai Viteazul”, din inima oraşului, a „Monumen-tului Ostaşului Român”, statuia Mitropolitului Andrei Şaguna, sau existenţa, la Sf. Gheorghe, a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni. Tot „uitată” de „trioul” Lajos şi László Demeter şi Zoltán Kisgyőrgy, cât şi de „capul limpede”, Ádám Konya, este şi impunătoarea Catedrală Ortodoxă. Şi ei, dar şi „armata” celor 19 fotografi, dacă aveau „verde”, era elegant să surprindă şi aceste imagini, spre a dovedi spiritul de toleranţă şi înţelepciune ungurească (secuiască?), de care faceţi atâta caz. Real, acest „Album” este conceput unilateral, cu rea voinţă şi credinţă, este o mostră a şovinismului şi a unei gândiri iredentiste.

V-ar fi onorat, domnilor „fabricanţi” ai „Albumului” şi o cât de măruntă preocupare în a consacra câteva rânduri şi procesului de asimilare a populaţiei româneşti, în favoarea procesului de sporire a populaţiei secuieşti, înghiţită la rându-i, în masă, de unguri. Un proces care continuă şi azi, mai ales că mai sunt încă mulţi români,

327

Page 242:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

iar vreo 500 de secui se cramponează a rămâne ce s-au născut, adică secui, neacceptând să fie unguri! Dar timpul lucrează pentru „soluţia finală”, care îi frământă atât de mult pe cei care elaborează planuri şi le actualizează în fiecare nouă etapă: să devină toţi unguri, cu orice preţ, iar de nu, „valea”! Oricum, puterea de asimilare conferă o imagine admirativă către un popor mic, venit din Urali, care a reuşit să „malaxeze” toate naţiile pe care le-a întâlnit. Un „malaxor” care a „măcinat” nu doar români, dar şi nemţi, şi evrei. Vor veni vremuri, sunt sigur, când sociologii vor studia toate mecanismele „Fabricilor de unguri” şi vor stabili măsura în care fiecare etnie a participat la sporul maghiarimii. Un spor de dimensiunile unui adevărat genocid etnic. O tragedie umană de proporţii. Şi lipseşte până şi minimul respect, mai ales faţă de români, din rândul cărora, prin tortură fizică şi psihică, a fost realizată cea mai mare parte a „sporului”, în disperata bătălie a naţiei ungare de a deveni majoritară.

Citind „Albumul”, al cărui titlu e absolut anacronic, călătorind prin Ţinutul „Trei Scaune”, trădând nostalgii după vremuri apuse, când organizarea administrativă era în...”scaune”, uitând că Imperiul Austro-Ungar a impus secuilor o altă organizare, în acord cu vremurile pe care le trăia Europa civilizată. Aşa a ajuns povestea „Scaunelor” la coşul de gunoi al Europei, de unde unii vor acum s-o dezgroape. Dincolo de tristeţea de a constata că „gunoierii” de azi privesc numai înapoi, spre vremuri apuse, cu iresponsabilitate şi lipsă de onestitate, mi-a fost dat şi să văd, când am aflat că la Dobârlău a avut loc chiar un proces de românizare a... ungurilor din sat!!! Şi „agitatorii” recurg la exemple: în 1850, erau 48 de secui, în vreme ce în 2002, mai sunt doar 3! Fără a sufla o vorbă „de ce”! Încât, mincinosul „recensământ” din 1850, iată, produce glume pe care cei trei autori le transformă în arme „secrete” ale „războiului” pentru Ardeal. Hai, râdeţi şi voi: în Micfalău, în anul 1940, la ora Diktatului de la Viena, erau 1.000 de credincioşi ortodocşi. Peste niciun an, mai erau doar 9! Trebuia să aveţi un dram de onestitate omenească şi să consemnaţi şi acest adevăr, ca foarte multe altele, zeci de mii, pe care le-aţi omis cu bună ştiinţă şi rea credinţă. Fiecare pagină necesită corijări şi completări. Este o „operă” mincinoasă, care v-ar trebui imputată de cei care ar trebui să poarte responsabilitatea unor

326

Page 243:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

astfel de „opere”. Cu atât mai mult, cu cât impertinentul gest se repetă. Şi nu foloseşte nimănui. Nici chiar „echipei” de mincinoşi, dar nici celor care au ordonat acţiunea.

...Şi câte minciuni prin omisiune! La cele doar câteva, amintite deja, le-aş mai aminti celor trei „gânditori” ai „Albumului”, că dacă ar fi călătorit la Poian, ar fi putut vedea, în preajma bisericii din lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, construită în anul 1762, pietrele funerare ale preoţilor protopopi din familiile de români greco-catolici: Boieriu, Solnai şi Gergeli. Aţi mai fi putut afla însă ceva: că aici, în comuna Poian, şi nu la Sf. Gheorghe! - oare de ce?! - era sediul protopopiatului greco-catolic din „Ţinutul Trei Scaune”! Dar n-aţi avut curiozitatea să mergeţi nici la Lemnia. Poate v-ar fi mirat următoarea „metamorfoză”: în 1910, erau 325 de credincioşi greco-catolici, iar în 1941, după Diktatul fascist, mai erau doar 10! Sunt adevăruri de o prea mare gravitate, la care nu doar „gânditorii” acestui „Album” ar trebui să mediteze. Ar trebui s-o facă, mai ales, cei ce strigă zi şi noapte… „hoţii”! Politicienii unguri care au folosit arma minciunii şi a văicărelilor pentru a-şi păstra „tronurile” câştigate cu complicitatea unor români care şi-au trădat neamul!

Mi-e greu să nu vă-ntreb, domnilor, de ce n-aţi scris câteva rânduri şi despre românii din Bixad, şi despre tragedia lor. Aţi scris sec: „numărul populaţiei - înţeleg că în anul 2007 - este de aproximativ 1.800, marea majoritate fiind maghiari”. Corectitudinea vă obliga să consemnaţi şi sursa „sporului” ungurilor! În 1869, la Bixad erau 551 de români, iar în 1910, 684. În 1941, mai erau 10. Ceilalţi? Au trecut, sub ameninţare, la bisericile ungureşti. A fost efectul intoleranţei din vremea „Diktatului de la Viena”. Şi mai aveaţi obligaţia morală să anunţaţi că aici, la Bixad, au existat două biserici ortodoxe, cea veche, construită în anul 1835, şi cea nouă, cu hramul „Sf. Dumitru”, construită în anul 1939 şi pictată de renumitul Costin Petrescu, de numele căruia sunt legate mari opere, între care, pictura Ateneului Român şi Sala Festivă a Colegiului Academic din Cluj. Aţi „uitat” prea multe, domnilor! Nu v-a venit în minte nici minunea pe care a făcut-o la Sâncrai, la doi paşi de Sf. Gheorghe, domnul ing. Vrânceanu: hipodromul pe care se desfăşoară concursuri naţionale şi internaţionale, o mândrie a judeţului Covasna, un brand greu de

327

Page 244:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

egalat. Să vă fi deranjat că a fost realizat de un român? Sunteţi în mare eroare...

Cu românii din Breţcu, ce-aţi avut, domnilor? Cu ce v-ar fi deranjat să notaţi în „Album” adevărul că aici a fost sediul Protopopiatului Ortodox „Trei Scaune”?! Că aşezarea a primit titlul de oraş în anul 1426, chiar de la regele Ungariei, pomenită în documentele de-atunci, sub numele de... „Villa Valachalic Berezfalva”? N-aţi vrut să scrieţi nici că prin Pasul Oituz a trecut regele Matei Corvinu, ale cărui rădăcini sunt legate şi de neamul românesc. I-aţi uitat şi pe domnitorul moldovean Petru Rareş (1529) şi pe întregitorul de ţară, Mihai Viteazul, care a fost la Breţcu, în zilele de 4-6 mai 1600. Ce v-o fi împiedicat să consemnaţi că Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” din Breţcu, ridicată în 1783, în locul celei vechi, din lemn, e declarată monument istoric? Dar faptul că, în anul 1993, în centrul orăşelului, lângă statuia lui Gábor Áron, a fost înălţat bustul domnitorului Mihai Viteazul?

Era, oare, chiar atât de neimportant să consemnaţi adevărurile scoase la lumina zilei de către arheologi? Ce v-a împiedicat să scrieţi că în oraşul Covasna, s-au descoperit urmele unei cetăţi dacice? Sau, că, tot în Covasna, pe lângă bustul din Kőrősi Csoma Sándor, pomenit la loc de cinste în „Album”, se mai află şi bustul primului episcop al Armatei Române, Justinian Teculescu? Sau, că, tot aici s-a reînălţat în anul 1973, în locul celui dinamitat - oare de cine?! - în toamna anului 1940, Monumentul Ostaşului Român. Dar, n-aţi catadicsit să notaţi o singură frază nici despre vechile biserici ale românilor, cum este cea de la Zăbala, construită în anul 1777. Cu un dram de bunăvoinţă, de-aţi fi „călătorit” până la Zagon, găseaţi acolo câteva elemente care v-ar fi îndemnat să mai găsiţi o frântură de conştiinţă şi corectitudine: aici, locuiesc peste 2.000 de români! O comunitate care şi-a reconstruit în anul 1814 biserica, pe locul celei vechi, păstrând clopotul celei vechi, pe care este înscris anul 1468. V-aţi fi trezit în faţă şi cu noua biserică, aflată atunci în plin proces de finisare. Privind monumentul eroilor din Zagon, poate conştiinţa v-ar fi îndemnat să „scăpaţi” două cuvinte şi despre suferinţele românilor din toamna anului 1940. Şi nu doar ale comunităţii din Zagon. Câteva pagini de „Recviem” ar fi putut

326

Page 245:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

consemna drama dărâmării bisericilor, la invazia armatei ungare, din toamna anului 1940: la Vârghiş, la Baraolt, la Biborţeni, la Racoşul de Sus, la Căpeni, la Doboşeni... La Vârghiş, ar fi meritat, în „Călătoria prin Covasna ”, chiar să zăboviţi mai mult, spre a vă dumiri cum a fost posibil ca dintr-o comunitate românească, de peste 300 de persoane, în anul 1750, după ceva mai mult de două veacuri şi jumătate – adică 258 de ani! – să rămână doar... 72! Şi nici această cifră n-aţi consemnat-o... De ce s-a ajuns chiar până aici? Găsiţi uşor răspunsul în statisticile recensământului din 2002!

La Vârghiş, din cei 72 de români, doar 24 au declarat că au ca limbă maternă româna! Înţelegeţi, cred, că 48 de români sunt în curs de… secuizare. Un proces care continuă intens şi-n zilele noastre, când „mai marii” Ţinutului, nu mai au chiar toate armele de deznaţionalizare în forţă, ca-n vremea Diktatului de la Viena, şi-n anii tulburi ce-au urmat. V-ar fi emoţionat, la Vârgiş, dacă aţi fi avut cât de cât suflet omenesc, crucea de marmură înălţată în anul 2002, pe locul unde a fost monumentala biserică ortodoxă, construită în anul 1936 şi dărâmată în toamna anului 1940, nu în vreme de război, ci din ură demenţială faţă de românii care au trăit întotdeauna în bună înţelegere cu secuii.

Nu sunt avocatul acestui neam, dar sunt uimit de violenţa şi rapiditatea dispariţiei lui. Cred că au rămas doar legendele şi amintirile toponimice. Atât! În rest, Dumnezeu ştie: în Ţinutul Secuiesc, de fapt, ce neam trăieşte? Cel al secuilor, sau cel al ungurilor? Sau, mai direct: mai sunt secui în… Ţinutul Secuiesc?! Pentru că, oricum am „învârti” sau „masca” subiectul, el există şi-şi caută răspunsuri. E, chiar şi-n cazul secuilor, un… genocid! Un etnocid… Poate, între cele mai ample din Europa civilizată!

Citez din afirmaţiile istoriografului american Milton G. Lehrer, despre secui: „Începuturile acestor apărători de profesie, mercenari cu aşezări proprii, obţinute în schimbul serviciilor prestate (…), secuii constituind o «clasă socială», iar nu un popor. Prin evoluţia normală, aceste elemente, colonizate în mijlocul românilor – de la care, subliniem, ei au împrumutat alfabetul - ar fi trebuit să fie înglobate în masa autohtonă, prin asimilare. S-a petrecut însă fenomenul contrar: masa băştinaşă a dispărut aproape în întregime, elementul colonizat

327

Page 246:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

devenind dominant în aşa-numita «Regiune Secuiască» din cele trei judeţe marginale: Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, la care se adaugă şi o porţiune din judeţul învecinat al Mureşului.” Merită să consemnăm şi elementele statistice, găsite atunci de Milton G. Lehrer, perfect valabile şi azi: „Pe întreaga întindere a României se aflau, în 1930, la data recensământului, aproape 1.500.000 de unguri. Dintre aceştia, 496.184, adică o treime, erau secui”… De aici s-a ajuns la cifra fals clamată, cu emfază, c-ar reprezenta… o zecime din întreaga populaţie a României! Pentru unguri, secuii au rămas încă din vremea privilegiilor acordate, prin apartenenţa la Unio Trium Nationum, un fel de „apartheid” pentru români, o masă de manevră. Un fenomen despre care Lehrer scrie clar: „Cantonaţi într-o regiune relativ redusă, ca suprafaţă, ei (secuii - n.a.) au reuşit a da străvechiului pământ al Daciei, aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, în primul rând din cauza maselor compacte, locuind un teritoriu restrâns, şi, în al doilea rând, din cauza limbii ungureşti pe care şi-au însuşit-o din vremuri străbune. Această regiune apare mai ungurească decât cele mai pure regiuni ungureşti din Ungaria propriu-zisă, unde mai stăruie încă elemente slave şi germane străvechi”. Aici a dus violenţa deznaţiona-lizării populaţiei române băştinaşe, la secuizarea în masă a românilor. „Dacă secuii s-ar fi simţit unguri veritabili - consemnează Milton G. Lehrer în cartea „Ardealul pământ românesc!” - nu am fi asistat la atâtea manifestări net antiungureşti, din partea lor şi, desigur, că nu ne-ar fi fost dat să citim într-o cronică secuiască străveche o frază ca aceasta: „Nenorocirea Transilvaniei totdeauna din Ţara Ungurească şi de la unguri s-a tras!”

Drama secuilor, şi ei cândva „expulzaţi” de unguri, este nedescâlcită, ei începând să se declare… unguri mai ales după Primul Război Mondial şi după Trianon. Azi, practic, ei au fost şterşi din conştiinţa publică. Un orgoliu grav rănit, ajungând să sărbătorească alături de unguri anul 896, al descălecării de pe cai a ungurilor migratori şi aşezarea lor în Câmpia Pannonică, prin alungarea la periferie a secuilor, colonizaţi pentru a păzi graniţa de Răsărit a Regatului Maghiar.

Revin însă la „povestea” acestui „strâmb” album, plătit din banii publici, de către „Parlamentul” Judeţului Covasna. Se repetă, la scurt

326

Page 247:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

timp, „eroarea” de a-i „uita” din nou pe români şi patrimoniul lor, care aduce un plus de farmec unui ţinut atât de binecuvântat. Va veni vremea, în mod sigur, şi a celui de-al treilea „Album”, dar sunt sigur că „majoritatea”... „Ţinutului” va dicta din nou aceleaşi „reguli” de concepţie. Şi e păcat. În vreme ce rănile vechi nu s-au vindecat încă, se redeschid altele, cu alte arme, acum în Mileniul III, când vremurile s-au schimbat radical, când a sosit timpul să existe înţelepciunea că sensul de mers este unic: înainte, împreună! Şi mai cred că a sosit vremea ca armata şi Statul Ungar să dea socoteală faţă de fărădelegile provocate în Ardeal, în timpul Diktatului de la Viena, când, fără a fi război, au săvârşit crime, au dărâmat monumente, alte edificii şi, de neiertat, biserici ridicate cu sudoarea comunităţilor româneşti. Şi, mai tragic, au omorât oameni. Ca şi-n anii 1848-1849!

Îmi dau seama că am o întrebare pe care n-am pus-o: „Ştiaţi, domnilor din „Parlamentul Covasnei” că, în întreaga regiune secuiască nu exista, înainte de Primul Război Mondial, absolut nicio şcoală secundară sau profesională românească? Erau, în schimb, destule ungureşti: 10 licee, 15 şcoli civile, 4 profesio-nale, 20 de ucenici şi 25 de agricultură!!!”

(Cluj-Napoca, de Paşti, 2009)

Notă: Îmi revine o obligaţie, impusă de conştiinţă, să amintesc fapta preotului romano-catolic din comuna Bodoş. El este cel care, cu mari riscuri, dar ferm în credinţa sfântă de slujitor al lui Dumnezeu, s-a opus cu înverşunare, în anul 1940, toamna, tentativei de dărâmare a bisericii ortodoxe „Sf. Nicolae” din Bodoş, recurgând chiar şi la armă! Gestul său, care i-a adus destule necazuri, lui şi familiei, a făcut ca biserica românilor, construită în anul 1932, să fie salvată. Un Om, căruia, drept recunoştinţă, ar trebui să i se nemurească exemplar gestul!

Nimic la întâmplare. Teroriştii, care au declarat război

Constituţiei României, caută în continuare aliaţi pentru a-şi împlini proiectele.

327

Page 248:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Tg. Mureş, martie 1990: „Ocazie” ratată!...

Dacă momentul „Decembrie 1989” a fost ratat, U.D.M.R.-ul a căutat altă provocare. Şi nici nu putea fi alta mai nimerită decât sărbătorirea Zilei Naţionale a Ungariei, la 15 martie 1990, în Ardeal, cu o participare masivă a „turiştilor” unguri. Cum se anticipa un exod de dimensiunile celui din septembrie 1940, când armatele lui Horthy au invadat Ardealul, conducătorii partidului etnic unguresc, U.D.M.R., au cerut insistent acordul Guvernului Provizoriu, care, în prima fază, n-a acceptat, mai ales că pregătirile care se făceau, erau suspecte. Se cărau non stop materiale din Ungaria, altele se confecţionau pe plan local, nelipsind armele albe, bilele şi sticlele incendiare „Molotov”. Centrele de pregătire a populaţiei ungare se mutaseră în bisericile şi în şcolile cu clase ungureşti.

La stăruinţa şi la asigurările date de U.D.M.R. că sărbătorirea în Ardeal a „Zilei Naţionale a Ungariei” va fi decentă şi neprovocatoare, Guvernul Provizoriu şi-a dat până la urmă acordul. O gafă monumentală, care avea să zguduie din temelii integritatea Statului Român. Practic, după momentul Decembrie 1989, când Mircea Dinescu, într-o euforie necontrolată, cu gândul la ieşirea românilor în lume, a cerut, din studioul de televiziune, deschiderea graniţelor, a venit momentul altei nechibzuinţe. Aşa s-a ajuns ca peste 30.000 de unguri, bine „mobilaţi” cu tot ce era necesar realizării atât de mult doritei recuceriri a Ardealului, s-au năpustit spre graniţele deschise. Peste 15.000 s-au oprit la Satu Mare, iar alţii, mult peste 15.000, au pornit spre direcţiile Oradea, Cluj-Napoca, Tg. Mureş sau spre localităţi din judeţele Harghita şi Covasna. Alţii, au asaltat Banatul, pentru a „sărbători” evenimentul fie la Timişoara, fie la Arad... Nicio „mişcare” întâmplătoare! O invazie care semăna, probabil, cu „descălecatul” din anul 896, al strămoşilor lor, de undeva, din Asia,

326

Page 249:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

din sudul Uralilor, atât de plastic descrisă de Tiron Albani în cartea „Un petec de Asie în Europa ”, care ar trebui cât mai urgent retipărită pentru a nu fi dată uitării! Totul era sub „controlul” unui program bine dirijat de cei ce iniţiaseră suspecta sărbătorire a „Zilei Naţionale a Ungariei” în... Ardeal! Nici că se putea o mai mare obrăznicie, petrecută sub rânjetele satisfăcute ale unor extremişti, care au continuat să tulbure rânduielile statale, profitând de toleranţa excesivă şi neînţelegerea fenomenului de către guvernanţii români de la Bucureşti.

Parcurg pagini din cartea „Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale ”, semnată de Hannes Hofbauer şi Viorel Roman, ambii din Germania. Redau din ea pagini antologice: „Pornirea misionară a unora dintre maghiari nu şi-a pierdut nici după 1.000 de ani din elan. În martie 1990, s-a ajuns din nou la acest punct. Zeci de mii de maghiari au venit din Vest, în Arcul Carpaţilor, de data aceasta nu călare, ci ca turişti, în Trabant-uri şi Skode, pentru a-şi sărbători Ziua Naţională împreună cu conaţionalii lor transilvăneni. Era la 15 martie 1990, ziua de comemorare a Revoluţiei de la 1848, care, pentru naţionalii români a trezit amintiri amare, pentru că a însemnat totodată şi încercarea de anexare a Ardealului la Ungaria. 15.000 de demonstranţi maghiari au mărşăluit la 15 martie 1990, la nici trei luni de la răsturnarea lui Ceauşescu, pe străzile din Satu Mare, cerând autonomie administrativă pentru Transilvania. Nimeni nu i-a împiedicat (Fie-ţi amintirea sfântă, ţie, voievod Gelu! Tu ai dat piept cu ei şi n-ai acceptat să-ţi laşi ţara pradă. Ai făcut-o cu preţul vieţii, căzând pe Valea Căpuşului. Românii, neuitându-ţi sacrificiul, au dat numele tău orăşelului cel mai apropiat de pământul pe care ţi-ai dat viaţa, alături de alţi înaintaşi ai neamului românesc, dar ţi-au ridicat şi mândre monumente! – n.a.) Oraşul românesc de graniţă a fost pentru câteva ore în mâna ungurilor. Ca semn al dorinţei „eliberării”, demonstranţii au arborat steagul unguresc pe Primăria din Satu Mare şi au urinat pe statuile revoluţionarilor români de la 1848, Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu” (s.n.). Drept însemn al... „civilizaţiei”.

Drama Sătmarului şi în general a Ardealului se declanşase ceva mai devreme. După „eşecul” de la Revoluţie, pregătirile au continuat

327

Page 250:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

cu încăpăţânare. „Curgeau” camioane încărcate cu materiale subversive. Minţile înfierbântate de la Budapesta fabricau pe bandă rulantă hărţi cu noile structuri dorite, se cărau zeci de mii de steaguri, erau semnalate depozite de arme în biserici ungureşti şi în locuri bine tăinuite. Se cerea lanţ de relee de televiziune spre toate zonele în care locuiesc ungurii. În multe localităţi s-a recurs la violenţă feroce, ca în septembrie ’40, sau în septembrie ’44. S-a trecut la ocuparea şcolilor vechi. Momente cuprinse şi în cartea sus-menţionată: „La Oradea, Timişoara, Baia Mare, Cluj-Napoca şi-n alte localităţi, cadre didactice maghiare au luat în stăpânire liceele care, înainte de 1918, au fost gimnazii ungureşti. «Acest liceu este din 1526 maghiar! Afară!» - au strigat ei românilor din Gimnaziul de Matematică clujean din strada Kogălniceanu”.

Merită să consemnăm şi lecţia „predată”... „turiştilor” unguri de către românii din Satu Mare, care în faţa iminentului pericol care se anunţa, s-au strâns în jurul unei organizaţii patriotice, „Vatra Românească”, pe care au constituit-o, pentru a-şi apăra fiinţa naţională. Au dat jos steagurile arborate, cu simbol al „cuceritorilor”, de către „turişti” şi au făcut zid viu în faţa statuilor româneşti, apărându-le în faţa intenţiilor de demolare a acestora de către invadatori. Când ambiţiile acestora s-au transformat în violenţă, li s-a răspuns cu aceeaşi monedă, expulzându-i apoi din oraş, nu fără puţine incidente. În goana disperată a retragerii, unii „turişti” au pierdut şi pagini care incitau la ocuparea Ardealului, între care şi discursul lui Horthy la descinderea în Satu Mare petrecută în ziua de joi, 5 septembrie 1940: „A sosit ora mult aşteptată de a scutura jugul greu şi puturos al românilor. Iată că putem călca din nou pe Pământul Sfânt al Ungariei de Est şi al Ardealului. Impresionaţi profund, te salutăm pe tine Pământ Strămoşesc şi pe voi, fraţilor unguri, care aţi stat fideli pe acest pământ. (...) Putem sta, în fine, faţă în faţă cu voi, fără a avea în preajmă români puturoşi şi opincari. (...) V-aţi reîntors acasă, fraţilor, la mama voastră, Ungaria. Aţi îndurat proba dispreţului din partea celui mai crunt duşman, românii. (...) Duşmanii Ungariei trebuie suprimaţi prin toate mijloacele”.

Poate, pentru aceste idei, „excursioniştii” au venit dotaţi cu de toate. Inclusiv cu un întreg arsenal de arme albe. Veneau să-şi

326

Page 251:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

sărbătorească Ziua Naţională, aşa cum o fac până azi, şi conducătorii Ungariei. Chiar dacă, trezit la realitate, guvernul român a blocat spaţiul aerian pentru zborul avionului cel prezidenţial, pentru care se emisese aprobarea, a fost substituit unuia... militar, şi regulile aprobărilor erau altele, care trebuia să-l aducă, la sărbătoare, pe nefericitul şef de stat Sólyom, cu „entuziasm frenetic”, acesta s-a suit în automobil şi a ajuns până la urmă, aşa cum a făcut-o în mai toţi anii mandatului său. Stau şi mă întreb, dacă are habar acest om de suferinţele produse românilor, de către sadicii lui înaintaşi. Dacă n-are vreme să citească o carte cu mărturii zguduitoare, „Golgota Sătmăreană, 1940-1944 ”, îi ofer eu câteva pasaje: „Unii dintre horthyşti, deosebit de sadici, utilizau dispozitive electrice pentru a determina victimele să mărturisească. Introduceau un astfel de dispozitiv cu un capăt în gura victimei şi celălalt în vaginul sau pe testiculele acestuia, după care cuplau tensiunea electrică”. Sau, reciţi crezul baronului Aczel Ede, rostit la Satu Mare, la întâlnirea avută la Jandarmerie: „Pe aceşti valahi opincari, indiferent de ce religie sunt, trebuie să-i extirpaţi, să-i ucideţi ca pe duşmanii voştri de veacuri! Acelaşi lucru să-l faceţi şi cu evreii. (...) Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina aceste bande de valahi şi evrei puturoşi. Vom organiza de va fi nevoie şi o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom ucide şi pruncii în burţile mamelor lor”... Poate, vă ruşinaţi! Poate vă veţi aduce aminte şi de cel care a fost, între anii 1920-1944, pe scaunul pe care îl ocupaţi şi dumneavoastră, domnule preşedinte Sólyom, azi. El s-a născut în 1868, şi a murit în 1957, undeva în Portugalia, unde s-a ascuns de pedeapsa omenirii pentru crimele pe care le-a făcut direct sau prin încuviinţare. Într-o discuţie cu un apropiat, Baky László, i-a spus acestuia: „Baky, tu eşti unul dintre ofiţerii mei de la Seghedin. Nemţii vor să-i deporteze pe evrei. Mie nu-mi pasă. Îi urăsc pe evrei. Afară cu ei din ţară! Afară!”... Vă propun să citiţi şi zguduitoarea carte „Dicţionar de lagăr ”, scrisă de Oliver Lustig. Omul acesta trăieşte. „Trăiesc”, însă, în memoria sa şi suferinţele datorate lui Horthy Miklós: „...Într-un astfel de transport de evrei (...) mă aflam şi eu, împreună cu părinţii şi fraţii mei. Era un vagon de vite. Nu te puteai mişca din cauza teribilei înghesuieli de oameni. Aerul era insuportabil. Oamenii îşi făceau necesităţile în găleţi

327

Page 252:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

şi în ligheane, dar acestea nu puteau fi golite. Nici măcar cadavrele nu puteau fi evacuate din vagoane. Uşile erau ferecate şi plumbuite. Zăpuşeala amplifica duhoarea. Mamele aveau senzaţia că li se sufocă copiii şi ţipau după aer. În cea de-a treia zi, în vagon nu mai exista un strop de apă şi nici mâncare. Bătrânii şi bolnavii se rugau. Trenul nu se mai oprea. Îşi continua goana nebună spre moarte”.

Citiţi, domnule Sólyom, cartea „Golgota sătmăreană ” şi veţi pricepe de ce nu sunteţi deloc binevenit în România să sărbătoriţi „Ziua Naţională a Ungariei”! Faceţi să dispară asperităţile. Oamenii fie români, fie unguri, fie saşi sau ţigani, trebuie să trăiască în linişte. Fără războaie psihologice, cum vă permiteţi să le provocaţi. Nu vă e străin nici „Apelul ” lui Szűrős Mátyás, „diplomatul” de carieră, care a avut un efect atât de nefast la declanşarea acelui atac din 15 martie 1990, soldat cu evenimentele de la Satu Mare, pe care doar înţelepciunea românilor le-au împiedicat să nu se transforme într-un adevărat dezastru. Un „Apel”, ca şi alte manipulări, care au avut ca efect, măcelul de la Tg. Mureş petrecut în zilele de 19-20 martie 1990. Trecuseră doar cinci zile pregătitoare, din momentul publicării în ziarul „Romániai Magyar Szó” a interviului-fluviu acordat de preşedintele interimar al Ungariei, Szűrős Mátyás, jurnalistului Székely László. În el era şi „cheia” măcelului de la Tg. Mureş. Consemnăm încă o dată răspunsul la întrebarea „Ce transmiteţi, prin intermediul ziarului Romániai Magyar Szó, maghiarilor din România?”: „Le transmit să profite de noile posibilităţi, să se mobilizeze şi să se organizeze. Noi le putem oferi, de aici, în primul rând, un ajutor moral şi politic, dar şi unul de altă natură. În sfârşit, cel mai important este ca maghiarimea din Ardeal să-şi făurească singură destinul. (...) Este foarte important ca ziarul dumneavoastră să mobilizeze maghiarimea...”.

*

...Şi „Romániai Magyar Szó ” şi-a îndeplinit rolul, răsplătind subvenţiile sosite din „buzunarele guvernului de la Budapesta. Mobilizarea a fost pe măsura „Apelului” lansat ungurilor de către Szűrős Mátyás. În Piaţa Mare a Tg. Mureşului s-au aflat faţă în faţă 30.000 de unguri şi 3.000 de români. O totală inegală desfăşurare de

326

Page 253:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

forţe! Un moment temeinic pregătit de unguri, care i-a luat „prin surprindere pe români”. Timp de cinci zile „Apelul lui Szűrős” a circulat din casă în casă, la fiecare ungur, concomitent cu ideea „Ungariei Mari”, reaprinsă de István Csurka... Apoi, „Duna TV”, Radio „Kossuth”, ziarele din Budapesta distribuite gratis, prin intermediul unor reţele care au funcţionat fără greş. Esenţial rămâne însă „Apelul lui Szűrős Mátyás ”, care a deschis toate căile de atac, existând până şi asigurarea oricărui mijloc de sprijin, textul neexcluzând nici chiar posibilitatea intervenţiei armatei Ungariei! Un „Apel” care conţine şi elementele esenţiale ale Platformei-Program al U.D.M.R.-ului, lansată în 23 decembrie 1989. Un semnal că „sursa” este comună, şi era pregătită înaintea evenimentelor începute în România, în a doua jumătate a lunii decembrie 1989. Când au fost elaborate aceste documente primare? Cine şi cu ce scop le-a difuzat? De ce între „programele” ungurilor din Slovacia, Voivodina, Ardeal şi din Ucraina Subcarpatică sunt atât de mari asemănări? Ce rosturi aveau drumurile aproape săptămânale spre Budapesta ale liderilor care se autoimpuneau în acele vremuri în fruntea comunităţilor ungureşti?! Şi mai rămâne de descifrat sensul „ajutorului”... de „altă natură”, asigurat de Ungaria, dincolo de cel moral şi de cel politic...

Anexarea Ardealului a fost un „fix” care a subjugat multe minţi la Buda şi la Pesta. Prima încercare de anexare a eşuat în 1848. În anul 1867, ilogica înscenare s-a realizat efectiv, pentru 51 de ani. Pentru români, doar doi ani a triumfat dreptatea: în Dieta din anii 1863-1864, ei au devenit majoritari. Cum dintotdeauna au fost majoritari şi-n Ardeal! Cum să convină însă ungurimii o Dietă românească, aşa cum a fost cea de la Sibiu? Ea a adus legi omeneşti... Dar a adus şi falsa „prietenie” ungaro-austriacă, mediată de Ferenc Deák, care a condus la „dualismul” austro-ungar... În anul 1919, după Marea Unire, a urmat marea zbatere a conducătorului comunist al Republicii Sfaturilor, Béla Kun, în al cărui program, anexarea Ardealului ocupa un loc prim. Peste un an, în 1920, groful Albert Apponyi s-a dat de ceasul morţii, la Trianon, să nu piardă Ardealul. În 1940, oferindu-şi serviciile „Axei”, Ungaria a reuşit a treia anexare. În 1946/1947, la Conferinţa de Pace de la Paris, Ungaria a-ncercat să răpească 22.000 kmp din Ardeal, recurgând la toate

327

Page 254:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

mijloacele, inclusiv la inventarea unui pogrom antiunguresc. O „reţetă” pe care, după 44 de ani, în 1990, au mai încercat-o şi la Tg. Mureş, după o altă tentativă eşuată, în anul 1956, când bisericile romano-catolică şi reformată, împreună cu un grup de intelectuali unguri de la Universitatea „Bolyai”, creată la ordinul lui Stalin, au încercat o nouă tentativă de alipire a Ardealului la Ungaria, care era unul din obiectivele importante ale Revoluţiei din Ungaria.

Ungaria, în fapt „hoţul”, a strigat mereu... „hoţii”! Sűtő András, altfel un scriitor respectat, născut într-o comună din apropierea Clujului, Cămăraş, a participat la organizarea şi desfăşurarea pogromului de la Tg. Mureş, din martie 1990. El (Dumnezeu să-l odihnească!), şi-a început astfel discursul în Biserica Evanghelică de pe strada Linden din Viena: „Mă adresez dumneavoastră între două pogromuri, pentru că, la Tg. Mureş, se prefigurează deja şi cel de-al doilea!...” El, nevinovatul , împins de „vulpoii politici” ai U.D.M.R.-ului, a continuat să facă declaraţii stupefiante, gen „Pentru a ne intimida, pentru a ne servi o lecţie, Puterea provizorie (evident, comuniştii! - n.a.) a instrumentat pogromul antimaghiar din 20 martie 1990! După care, făcându-ne răspunzători pe noi, de cele întâmplate, a folosit evenimentele tragice de la Tg. Mureş, pentru înfiinţarea SRI”... Documentele dovedesc din plin, că iniţiatorii „pogromului” din martie 1990 au fost U.D.M.R.-ul şi Budapesta.

Cam aşa era atmosfera pe-atunci, când Budapesta pregătea un „pogrom” dinainte anunţat. Şi nu de oricine: chiar de Szűrős Mátyás, şeful suprem al statului, chiar dacă era într-un interimat pe acel scaun.

Gata! „Pogromul” poate începe...

...19 martie 1990. Prin Ardeal continuă să mişune „turişti” din Ungaria. Unii, au continuat să exploreze „teritoriile ungureşti... răpite de români”, iar alţii, cu forţe şi energii proaspete, veniţi de dincolo de Pusta ungurească, fie cu autoturisme, fie cu alte mijloace, s-au

326

Page 255:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

ocupat de problemele „logistice”. De la Budapesta, „chibzuitorii”, care au „proiectat” totul, s-au acoperit cu măsuri speciale. În primul rând, era nevoie de martori „neutri”... Şi unde puteau fi găsiţi mai bine decât în îndepărtata Irlandă? De aici, o echipă de televiziune, bine dotată, a venit de urgenţă la Tg. Mureş, a fost plasată la hotelul „Grand”, de pe terasa căruia panorama Pieţii Centrale, unde urma ca a doua zi să aibă loc bătălia pentru Ardeal, era perfectă. A mai existat încă o mare grijă: Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei a transmis, pe căi diplomatice, un Apel către secretarul general al ONU, Xavier Perez de Cuellar. Alt Apel a ajuns şi la Consiliul de Securitate, cu cererea expresă de a interveni în Ardeal, cu trupe! Şi, pentru ca efectul „pogromului” să fie maxim, Budapesta a informat 37 miniştri de externe de pe mai multe continente, despre... „genocidul pregătit de români”, împotriva ungurilor din Ardeal! Cu alte cuvinte, hoţul striga... hoţii!

Era un nou moment şi nu trebuia pierdut. Pe Szűrős şi ai lui, îi apucase din nou dragostea de Ardeal! Numai că ecourile „apelurilor” n-au fost cele aşteptate de Budapesta, chiar dacă România a făcut mult prea puţin pentru a se cunoaşte adevărurile înscenărilor şi diversiunilor făcute de Ungaria. Şi cele de azi, dar şi cele din trecut, care au şi mărturii cutremurătoare: sute de mii de crime, schingiuiri şi expulzări în masă, organizarea unor draconice sisteme de ungurizare, ale căror efecte s-au văzut de la un recensământ la altul. Complexul de minoritate a condus chiar până la elaborarea unor documente oficiale, cum au fost şi cele elaborate de Societatea pentru maghiarizarea numelor. Preşedintele acesteia, Simon Telkes, preconiza maghiarizarea în fiecare an a cel puţin... 100.000 de nume! O acţiune care a continuat şi în perioada interbelică. În mai 1930, cu ocazia adunării generale a „societăţii”, deputatul Markó Zoltan şi „prim-fermentul” acţiunii, Lengyel Zoltán, considerau că în Ungaria Mică sunt peste 2 milioane de persoane care au nume străine. Şi – ziceau ei – „dacă mai adăugăm aici numele de botez nemaghiare şi firmele ce au nume străine, constatăm că avem de maghiarizat 4.000.000 de nume...”. În numele acestor idealuri au devastat aşezări omeneşti ale românilor, le-au impus schimbarea credinţei, prin trecerea la religiile practicate de ei, le-au dărâmat

327

Page 256:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

biserici, mănăstiri şi alte aşezăminte de cult, le-au dărâmat monumente, le-au închis şcoli şi le-au barat accesul la limba şi cultura română, le-au interzis contactele cu Ţara Românească, recurgând adesea la crime oribile, pe care, în parte, le vom prezenta şi în acest volum. Evident, în rândul acestora, intră şi „pogromul” de la Tg. Mureş, ale cărui baze logistice şi operaţionale au fost puse la cale, neîndoielnic, la Budapesta. Cine i-a asmuţit pe unguri împotriva românilor? De ce? În ce limbă au vorbit... „pogromiştii”? Oricum, exista o „linie” trasată de Győrgy Frunda, într-o „lecţie” predată ziariştilor la o conferinţă de presă: „La Tg. Mureş, la orice manifestare la care participă ungurii, va trebui să se vorbească în ambele limbi!”.

Chinuitoarea obsesie ungurească, devenită, absolut logic, din Mare Imperiu o Ungarie Mică, avea să explodeze la 20 martie 1990 şi la Tg. Mureş. Intoleranţă şi agresivitate, având ca „metodă” lecţiile înnăscute undeva în Asia, de unde înaintaşii ungurilor de azi au năvălit înainte de anul 900, să supună sângeros Europa. După mai bine de 1.100 de ani de la năvălirea triburilor ungare şi aşezarea lor în mănoasa Câmpie a Pannoniei răsună apeluri disperate precum apelul ministrului Harrach, din guvernul Orban, consemnat de cotidianul „Magyar Nemzet ”, din 5 iunie 2001: „O naţiune în continuă scădere demografică, ce-şi subminează singură vâna biologică, nu este în stare să continue mileniul pe care înaintaşii l-au trăit aici, în Bazinul Carpatic”. Sau, marea durere a episcopului reformat László Tőkés, exprimată prin Apelul de la Eger din mai 1991: „Toţi ungurii ardeleni să rămână pe loc, cei plecaţi, să se întoarcă, altfel lupta pentru Ardeal îşi pierde rostul!”... Şi cei aproape şapte milioane de români, ce să facă, părinte? Cumva, să plece?! Aţi uitat că ei sunt aici de când lumea, că v-au primit în gazdă, prin anul 895...

*

„Scenariul”... „pogromului” era simplu: românii, şovini prin definiţie, îi vor ataca efectiv pe unguri, aceştia se vor apăra, spre a evita... „etnocidul”, după care se vor declanşa intervenţiile Europei, împotriva „sălbăticiei” dintotdeauna a românilor! Doar „pogromul” planificat era deja anunţat din vreme, atât la ONU şi Consiliul de Securitate, cât şi la guvernele unor importante ţări ale lumii, 37 la

326

Page 257:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

număr, probabil spre a fi dispuse ca în următoarele zile să trimită trupe de menţinere a păcii în Ardeal... Şi mai era un pas până la autonomia teritorială şi încă unul până la repetarea momentului din anul 1867, când s-a produs efectiv anexarea Ardealului, prin forţă şi trucaj politic, fără consultarea populaţiei române, majoritare. Evident, pentru ca acest scenariu să izbândească, trebuia provocat un fel de război civil, care se voia declanşat la Tg. Mureş şi extins apoi spre alte zone. Spre a fi „stins” şi pentru a se asigura pacea interetnică de către forţe armate trimise în Ardeal de către... ONU! Dar n-a „ieşit”! Românii au fost mai înţelepţi, iar ungurii mobilizaţi la „pogrom” şi-au dat seama că sunt „folosiţi” pentru scopuri străine de conştiinţa lor. Unii, s-au retras, alţii, orbiţi de propaganda iredentistă, au acţionat orbeşte, încât pe „câmpul de luptă” au rămas oameni infirmi pentru toată viaţa. Fie să amintesc doar cazul românului Mihăilă Cofariu, ţăran din comuna Ibăneşti, din judeţul Mureş, care pe toate posturile de televiziune din Europa era prezentat a fi „ungur”. O diversiune de mari proporţii, care n-a fost demontată nici până azi!

*

...Şi echipa de televiziune din Irlanda, „invitată” să filmeze „pogromul”, capta imaginile unei tragedii umane care continua să crească în amploare. Se insistă pe o imagine cutremurătoare: un om lovit cu sălbăticie, cade. Sângerează. Pare mort. Şi, ca un act de vitejie, continuă să fie lovit în cap, cu scânduri şi bâte, în timp ce trupul său e secerat cu lovituri de picior, date cu sete de fiecare individ care trecea pe lângă el. La scurt timp, imaginile acelea apocaliptice făceau înconjurul lumii, „livrate” de echipa de televiziune din Irlanda, care exersase filmările cu o zi în urmă, de pe clădirea hotelului Grand. Acolo unde, din întâmplare, se cazaseră în ziua anterioară, când ajunseseră... „întâmplător” la Tg. Mureş! Omu’ căzut, aşa cum au anunţat comentatorii posturilor de tele-viziune din întreaga lume, era „ungur”, iar agresorii, românii intoleranţi! Era îmbrăcat într-un pulovăr verde, iar sângele său, care a înroşit caldarâmul alburiu, contura parcă imaginea drapelului unguresc.

327

Page 258:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Aşa a ştiut toată lumea: că la Tg. Mureş, românii au omorât, cu sălbăticie, un ungur! Şi, poate, tot aşa mai cred şi azi, deoarece dezminţirea venită peste o zi sau două, n-a reuşit să repare falsa informaţie transmisă de echipa de televiziune din... Irlanda, în vreme ce, absolut de neînţeles, filmul corect realizat de corespondentul Televiziunii Române la Tg. Mureş, Dorin Suciu, a zăcut prin cine ştie ce sertare, fără a fi difuzat, folosind, în schimb, imaginile cu informaţii incorecte, realizate de echipa din Irlanda?!

*Alt moment ratat! Oare al câtelea?! Şi nici nu erau încă

vindecate rănile din Decembrie ’89... Acelaşi slogan preluat de etnicii unguri din Ardeal, din „folclorul” Budapestei: „Acum ori niciodată!”. O provocare susţinută energic şi abil de ziarele din cuiburile revanşarde, masate la Sf. Gheorghe şi Miercurea Ciuc, aşa cum au continuat s-o facă, supra-sponsorizaţi din largile buzunare ale guvernului budapestan, până azi. Rămân însă esenţiale şi rolurile jucate de Radio „Kossuth”, Duna TV şi „verii” lor, între care şi Radio F14 105, din New York, o porta-voce a Asociaţiei Maghiarilor Americani. La 7 ianuarie 1990, în urma întrunirii în care „Asociaţia” a discutat problema Ardealului, transmitea următorul comunicat: „Ceauşescu a căzut cu sânge unguresc, dar sacrificiul acesta nu este destul. Ungurii din Transilvania trebuie să fie eliberaţi şi anexaţi la Ungaria. În acest caz, trebuie să încercăm întâi rezolvarea pe cale paşnică. Sunt trei posibilităţi: prima – un verdict internaţional; a doua – o Transilvanie independentă, de tipul Elveţiei; a treia – toată Transilvania trebuie luată cu forţa şi anexată la Ungaria”. Un comunicat preluat şi difuzat insistent între 8-12 ianuarie 1990 de Radio „Kossuth” de la Budapesta, care acoperea „hertzian” o bună parte a Ardealului...

Iau amploare diversiunile ungureşti, începute încă din vara anului 1988, cu o intensitate din ce în ce mai mare. Gorbaciov a „convocat” la Bucureşti reprezentanţii „la vârf” ai Tratatului de la Varşovia... „Şeful” i-a chemat atunci la ordine pe Ceauşescu şi Gyula Horn. Apăruseră asperităţi publice în relaţiile dintre Bucureşti şi

326

Page 259:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Budapesta şi voia să le stingă, spre a evita internaţionalizarea problemei. Obrăznicia lui Gyula Horn l-a enervat pe Ceauşescu, atunci când a readus în discuţie apartenenţa Ardealului la Ungaria. Fără a fi, pentru Gorbaciov, singurul motiv care îi provoca reacţii anti-Ceauşescu, ale cărui zile, la cârma României, le număra de ceva vreme. Tot de unguri şi de Ungaria e legat şi momentul semnării, în iunie 1988, a unei Declaraţii semnate de către personaje de nimeni desemnate, dar manipulate de diabolicul „Gusti” Molnar, clujeanul expulzat din România, de Securitatea Română, pentru acţiuni de subminare a Statului Român, prin care se declarau de acord cu dezlipirea de România a Ardealului, şi, într-o primă fază, atribuirea statutului de stat... independent.

Rămân enigme destule: „valurile” de „excursionişti”, care au invadat Banatul românesc în zilele premergătoare „Revoluţiei”, dar şi o serie de cadavre, de nimeni din România revendicate. Apoi, „caracatiţa” structurilor paramilitare din Ungaria, care pregătea cu temeinicie momentul diversiunilor şi al intervenţiilor armate. Pentru că Ardealul nu era doar un teritoriu râvnit, dar şi o bază de resurse extrem de tentantă. Apoi, era şi o „piaţă” formidabilă. Şi interesele „destabilizării” nu erau doar ale Ungariei... Timpul - susţin destui analişti, va oferi şi explicaţii surpriză. Oricum, în acest „război” modern de tip psihologic declarat României! Serviciile secrete şi-au avut rolul lor principal. Şi cele occidentale, şi cele ruseşti... Toate scontau pe vechile şi mereu actualele conflicte etnice româno-ungare. Mai rămâneau de provocat şi alte diversiuni interne, cum a fost cea dintre armată şi securitate. Stăteau de veghe şi alţi „pândari”, care vânau alte teritorii. Utopii! Sârbii priveau spre Banat, neuitând perioada când au sperat în întinderea graniţelor spre Arad, iar bulgarii se revedeau stăpânii Dobrogei. Dar n-a fost să fie! Românii şi-au păstrat capu’ şi-au evitat... lovitura de stat! Cea care ducea, inevitabil, la destrămarea ţării. Planul unguresc n-a reuşit, şi România a rămas întreagă. N-a fost nici Iugoslavia, nici Cehoslovacia... Cu toate că „turiştii” unguri, infiltraţi în ţară, nu erau fitecine. Veneau cu lecţiile învăţate în tabere de instruire. Era, apoi „pavăza” de la hotare: la graniţele României erau masate trupe sovietice şi ungureşti, în vreme ce, prin toate mijloacele, în ţară, destule şcoli ungureşti şi

327

Page 260:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

biserici, se transformaseră în depozite secrete de armament, în mare măsură de ultimă generaţie!

Şi câte pregătiri s-au făcut pentru acest moment, aşteptat, după cum au continuat să afirme bandele iredentiste, încă din primele momente ale semnării Tratatului de Pace de la Trianon.

*

Dar câtă „istorie” în jurul pastorului reformat László Tőkés! O biografie tipică de agent dublu: hungarist şi, în acelaşi timp, în solda Securităţii române. Plătit! Cât despre episodul „Timişoara”, privind mutarea sa, „asistată” de miliţia locală, la o parohie din Sălaj, se discuta tot mai mult despre implicarea „Comandoului” echipat în uniforme militare româneşti, condus de Sándor Gőncz, nepotul viitorului preşedinte al Ungariei Árpád Gőncz, căruia i se atribuie crima de a fi împuşcat copiii de pe scările Catedralei din Timişoara, cât şi atacurile declanşate asupra formaţiilor militare din Timişoara. Pe seama lui Sándor Gőncz, se pun şi „antrenamentele” comandourilor din tabăra militară de la Kerent, destinate zonei secuieşti din România... Să fie doar simple poveşti? E greu de dat verdicte după două decenii! Oricum, asumarea de „merite”, cum că în Revoluţia Română a curs şi sânge unguresc, prea des repetată, te pune pe gânduri. Şi vor veni momente ale adevărului, poate peste încă 30 de ani, atunci când se vor deschide arhivele prin toată Europa. Vom şti, probabil, care au fost „turiştii” care veneau, valuri, valuri, dinspre vest, dar şi dinspre est. Dinspre „Gorbi”, pentru care Ceauşescu devenise un personaj insuportabil. Şi mai pluteşte, fără răspunsuri, deocamdată, o întrebare: de ce o parte din tragedia Timişoarei este legată în consemnările de presă de numele lui Sándor Gőncz, nepotul lui Arpad Gőncz, care va deveni preşedinte al Ungariei.

Cât îl priveşte pe „eroul” László Tőkés, se-nvârt în jurul lui, şi după două decenii, destule enigme. Prin ce practici a ajuns episcop reformat de Piatra Craiului? Se-ntreba şi se mai întreabă încă preotul reformat Balogh Béla: până când va continua episcopul László Tőkés practicile pe care le exercită din 1990? Cum a câştigat alegerile din 1998? Ne oferă şi explicaţia necesară: „Alegerile s-au organizat în baza unui canon neaprobat. Au participat atunci, la alegeri, persoane care nu aveau ce să caute, care nu aveau dreptul

326

Page 261:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

să voteze. În canoane este fixat numărul de persoane care au dreptul de a participa la Adunarea Generală Eparhială şi de a-şi exercita votul: în jur de 95 de persoane. La alegerile din 1998, au participat 250 persoane. Cele care erau în plus, au fost aduse de L.T.”. Minte diabolică, cu sete de putere, „eroul” de la Timişoara, în plin mandat de episcop, spre a avea siguranţa unei „domnii” mai lungi, a decis ca alegerile de episcop să se desfăşoare din şase în şase ani. Şi încă ceva: că un episcop poate fi ales de mai mult de două ori!!! Prevederi – după cum afirmă preotul reformat, în fatală contradicţie cu hotărârile Sinodului istoric din ianuarie 1990: alegeri din patru în patru ani, iar realegerea poate fi făcută o singură dată. Şi de-ar fi singurele presiuni şi ilegalităţi! Când şi-a încheiat mandatul de episcop, asaltat de reproşuri, a luat o hotărâre aberantă, unicat: a anunţat că Eparhia de Piatra Craiului părăseşte Sinodul! Caz unic în analele Bisericii Reformate ungureşti. Pentru a se restabili pacea, a cedat Sinodul, care a recunoscut alegerile. Tőkés nu uită însă şi... loveşte. Cum între cei ce l-au contestat a fost şi preotul clujean Béla Balogh, l-a exclus din Biserica Reformată pe o perioadă de opt luni, retrogradându-l la funcţia de capelan, interzicându-i, totodată, să ocupe vreo altă funcţie bisericească. Îşi mai avea răzbunarea şi altă motivaţie: între preot şi sora episcopului era în desfăşurare un proces de paternitate. Prin ’90, în căutarea unui spaţiu pentru cabinetul său stomatologic, a ajuns şi la Biserica slujită de preotul Béla Balogh. Aşa s-ar fi născut fetiţa... Institutul „Mina Minovici”, nu l-a confirmat însă a fi tată. Nefiind singura situaţie în familia Tőkés. Alt Tőkés, András, profesor în Tg. Mureş, îndrăgostit lulea de o elevă, dar a refuzat să recunoască copilul care s-a născut. Fără să uităm că tânărul preot László, în vremea când era la Dej, unde şi-a început şi colaborarea, pe bază de contract, cu Securitatea, era „dezmierdat”... „Taur de Dej”! Un dezmierd nici azi, după 20 de ani, uitat.

*

U.D.M.R.-ul exista înainte de Crăciunul ’89, când a fost împuşcat Ceauşescu. Exista, şi „lucra”! Se lansase cu o „Platformă” radicală: „Nu vom cădea în greşeala comisă de organizaţiile noastre precedente, nu promovăm politica semi-rezolvărilor, a tratativelor nefavorabile, a renunţărilor succesive, suntem pregătiţi ca prin

327

Page 262:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

mijloace politice, bazându-ne pe organizaţia noastră să activăm pentru deţinerea drepturilor enunţate...”. Scopul final era şi este unic: refacerea Ungariei Mari! Iar izbucnirea sălbatică de la Tg. Mureş, trăda enervarea că planul „Decembrie ’89”, n-a reuşit. Şi, cum afirmă destule surse, pentru a-şi atinge ţelul, provocatorii au „împins” mercenari care au împânzit Ardealul. Unii, au rămas pe „câmpul de luptă”. A curs sânge unguresc în Ardeal, fără ca planurile lor să poată fi realizate... Ca şi pe vremea lui Cuza, s-au trezit românii, iar „Vatra Românească” le-a devenit, alături de Societatea „Avram Iancu”, cel mai aspru şi neînduplecat denunţător!

...Şi era atât de aproape noua „Regiunea Autonomă Maghiară”!

Totul a fost programat din vreme, la Budapesta, în „laboratoarele” Ministerului de Interne. Acolo s-a elaborat Tratatul despre Problemele Autonomiei, cartea de căpătâi a separatiştilor unguri din Serbia, Bulgaria, România, Slovacia şi Ucraina Subcarpatică...

E tot Revoluţie la Tg. Mureş şi-n februarie ’90, şi-n martie... Sunt deja publice şi obiectivele U.D.M.R.-ului, care vizează, evident, „autodeterminarea”. Aşa arătau în prima fază:

1. Crearea Ministerului Naţionalităţilor;2. Dezvoltarea (separarea! – n.a.) instituţiilor de învăţământ de toate

gradele în limba maghiară, de la grădiniţă până la învăţământul superior;

3. Dezvoltarea (separarea! – n.a.) instituţiilor de cultură şi ştiinţifice;4. Dezvoltarea (separarea! – n.a.) presei scrise şi vorbite în limba

maghiară;5. Legalizarea utilizării limbii maghiare, ca limbă oficială, în organele

judeţene şi ale puterii locale de stat;6. Cultivarea legăturilor cu celelalte părţi ale naţiunii maghiare, ca o

326

Page 263:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

condiţie a îndeplinirii menirii pe care o are naţionalitatea maghiară în România.

Din aceste „obiective”, au rezultat cele şapte porunci ale U.D.M.R., sub energica deviză „Aici şi acum” („Itt és most”):

1. Separarea învăţământului, de la grădiniţă până la Universitate;2. Separarea instituţiilor ştiinţifice şi de cultură;3. Limba maghiară, limbă oficială în toate localităţile unde ungurii sunt

majoritari;4. Scrierea bilingvă a denumirii localităţilor şi a reclamelor unde locuiesc

peste 10 la sută unguri;5. Preluarea în administraţie şi folosinţă separată a tuturor imobilelor

construite în timpul Austro-Ungariei;6. Alegerea sau numirea în organele puterii politice, legiuitoare, executive

şi judecătoreşti, a cadrelor conducătoare în raport cu proporţia minorităţii maghiare, conducătorii acestor colective să cunoască limba maghiară, vorbit şi scris;

7. Instituirea Ministerului Minorităţilor, cu toată reţeaua de subordo-nare, până la localităţi unde locuiesc ungurii.

László Tőkés îşi savurează succesul diversiunii Timişoara. Se vrea episcop. Cu orice preţ. Chiar călcând pe cadavre. Televiziunea din Cluj, care şi-a făcut rapid şi o redacţie ungurească, aleargă la Mineu, pentru a-l filma, păşind prin zăpada proaspătă, pe „prea-prigonitul preot”, fixat la Dej, de către autorităţi. De aici a venit, poate, nevoia de a cânta în strunele Securităţii, pârându-şi conaţionalii care călcau pe bec. Poate, şi pentru banii care îi mai completau veniturile modeste de popă de oraş... La „învăţământ”, în minister, e dus un profesoraş din Cluj: inginerul Attila Pálfalvy, specialist în... pulberi metalice. Era 12 ianuarie 1990. Urcă pe „tronul” de ministru-adjunct cu misiunea precis stabilită de U.D.M.R., de a „pulveriza” învăţământul” românesc din Ardeal. Se începe cu Tg. Mureşul, dorind ca de-aici să se dea tonul. Avea şi un motiv radical: aici, în judeţ, era adjunct la Inspectorat, fratele „eroului” de la Timişoara, András Tőkés... Aşadar, Liceul „Bolyai Farkas”, sala festivă. prezenţă masivă a U.D.M.R. şi a profesorilor unguri, încheiată cu o hotărâre radicală: separarea învăţământului unguresc de cel românesc... Agitatorii ies apoi în stradă. Tensiunile iau amploare.

327

Page 264:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Lozinci iredentiste. Se dezmeticesc românii, dar se trezesc singuri, în faţa unui adevărat vifor unguresc, bine dirijat. Ajung plângerile şi la ministrul „plin”, Mihai Şora... S-a născut, între timp, providenţial, „Vatra”, ca singură speranţă de apărare a românilor. Au continuat însă evacuarea elevilor români din şcolile pe care, liderii unguri le-au declarat... ungureşti: Előd Kincses conversează direct cu ministrul învăţământului, Mihai Şora, iar acesta, un personaj care ar trebui declarat persona non-grata, a dat liber separării şcolilor. Era 3 februarie 1990... Începe apoi „ordinea” în Consiliile Provizorii la toate nivelurile. Românii sunt eliminaţi şi înlocuiţi cu unguri. Doar aşa se poate naşte Regiunea Autonomă Ungurească în inima României. Pentru acelaşi obiectiv, lucrează cu toată energia şi fostul lider comunist Király Károly, devenit, într-un fel, prin relaţia extraconjugală cu directoarea Teatrului Maghiar de Stat din Sf. Gheorghe... om de cultură!

Sub alte forme, continuă şi atrocităţile de care nu e străină organizaţia „culturală”... U.D.M.R.. O „istorie” intrată în „eroismul” unguresc din Ardeal. Atacuri asupra sediilor unor instituţii naţionale, devastarea a 30 de posturi de miliţie din judeţele Harghita şi Covasna, după care li s-a dat foc. Aşa a fost la Odorhei, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Ciumani, Zetea, Căpâlniţa, Secuieni, Brădeşti... Apoi, crimele bestiale, săvârşite cu sadism medieval, la Tg. Secuiesc, Odorhei, Dealu şi altele, zeci, rămase nepedepsite de legile României. Crime în faţa cărora, rânjetul şi demersurile unor „apărători”, lipsiţi de onestitate, precum Győrgy Frunda sau transfugul Előd Kincses, s-au zbătut să-i transforme pe criminali în eroi, iar mai apoi, statul ungar să-i decoreze pentru „patriotismul” de care au dat dovadă. Dovedind astfel, chiar participanţi şi provocatori de crime. Prea mult! Prea departe se merge. Şi toate acestea, pentru orgolii şi planuri utopice, în Mileniul III, care, incredibil, îl au printre promotori chiar şi pe şeful Statului Ungar de azi, Sólyom, al cărui nume tradus în româneşte, ar însemna... Şoim!

Tot atunci, în martie ’90, a descins la Tg. Mureş şi filosoful Andrei Pleşu, aşezat de Guvernul României pe fotoliul de ministru al Culturii. Venea să facă ordine în disputele etnice din domeniul cultural. S-a întâlnit cu vicepreşedintele CPUN al judeţului Mureş,

326

Page 265:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Károly Király, după care ministrul a luat şi el „înţeleapta” măsură a... separării Teatrului Naţional. Fără să-l impresioneze rangul atribuit Teatrului din Tg. Mureş. Cel de Teatru Naţional! Aşa cum făcuse şi „profesoraşul” Attila Pálfalvy, în 19 februarie 1990, care împreună cu András Tőkés, n-au patentat doar separatismul, ci au deschis larg porţile introducerii manualelor ungureşti în învăţământul elevilor unguri din România. Un adevărat „spectacol” se derula şi la postul de Radio Tg. Mureş, acolo unde U.D.M.R.-ul a trecut la un atac concentrat, menit să-i asigure preluarea instituţiei. S-a convenit până la urmă, la Bucureşti, la o soluţie ciudată: la Radio Tg. Mureş s-au instalat doi directori, unul român, altul ungur! A fost prevăzută şi o metodă de lucru: orice decizie trebuie semnată de ambii directori, altfel nefiind valabilă!

Gemea Ardealul de unguri, veniţi de dincolo de Partium, care şi-au „uitat” să se mai întoarcă „acasă”, după ce au „sărbătorit” Ziua Naţională a Ungariei, 15 martie, pe unde le-a poftit inima, după programe elaborate din vreme. Cea mai neaşteptată şi neplăcută surpriză au avut-o însă la Satu Mare, unde „oaspeţii”, dezlănţuiţi, după ce au arborat drapele ungureşti până şi pe unele instituţii publice, inclusiv pe Primărie, s-au trezit luaţi la fugă şi expediaţi de români dincolo de graniţă. Era prea mare obrăznicia „oaspeţilor”! Abia atunci au înţeles că România nu e sat fără câini, iar cu „Vatra Românească” nu e de jucat. Ea s-a constituit, ca răspuns al românilor ardeleni la violenţă şi pogromurile separatiste şi autonomiste ale unor personaje lipsite de respect, dar şi cu un discernământ subdezvoltat.

La Tg. Mureş, „comanda” a fost preluată de o grupare ultra-violentă din U.D.M.R., colaborând perfect cu diversioniştii, care au adus din Ungaria şi un foarte bogat arsenal propagandistic. Fiecare ungur a primit insignă cu cocardă ungurească, ale cărei dimensiuni indica „gradul” şi rolul respectivei persoane în mecanismele create în U.D.M.R., pentru comanda... „trupelor”. Şi-au făcut apariţia, din vreme, sute de reporteri, purtând insigne cu chipul lui Kossuth. Pentru ei, au fost pregătite şi preţioase daruri: reportofoane, radiotelefoane, aparate foto, dar şi arme albe, cocktailuri „Molotov”, praştii cu bile metalice, măciuci... Fiecare ungur, participant la „războiul”, din vreme pregătit,

327

Page 266:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

primind în dotare „armele” cele mai adecvate, atât în etapa pregătirii... „pogromului”, cât şi în timpul desfăşurării acestuia. Reporteri de toate culorile şi „fotografi” câţi n-au fost niciodată în tot Ardealul. Adunau „documente”! Ziarişti şi radioreporteri îi opresc pe români şi-i supun la interminabile chestionări. Ploaie de întrebări, care îşi aveau un tâlc uşor de descifrat. Transcriu câteva dintre cele „culese” de Ioan Judea, preşedintele Consiliului Municipal Provizoriu de Uniune Naţională Tg. Mureş, şi transcrise în cartea „Cumpăna lunii Martie”: „Ce părere aveţi despre Ziua Naţională a Ungariei?”; „Dacă vizitaţi Ungaria, ce impresie v-a făcut?”; „Aveţi prieteni unguri?”; „Ce părere aveţi despre cultura maghiară?”; „Cu ce vă afectează separarea învăţământului şi culturii?”... Altă întrebare, repetată obsedant, era cea „Dacă sunteţi localnic?”... Dacă răspunsul era „nu”, curgeau alte întrebări cu tâlc: „De ce aţi venit aici?”; „Nu era mai bine la dumneavoastră?”... Sau, întrebări gen „Cum vă înţelegeţi cu ungurii?”; „Ştiţi limba maghiară?”; „Aţi fi dispus s-o învăţaţi?”; „I-aţi îndemna pe copiii dumneavoastră s-o facă?”... Întrebări care erau urmate de ploaia de articole-provocatoare, în toate ziarele şi revistele subvenţionate de Budapesta.

„Vatra Românească” a devenit şi ea o ţintă preferată, fiind etichetată ba şovină, ba legionară, ba fascistă. O organizaţie care, după opinia U.D.M.R., n-a înţeles nimic din marele „bine” pe care l-a dorit criminalul Kossuth neamului românesc. Atacurile împotriva „Vetrei” au îmbrăcat însă forme extrem de violente, mergându-se până la ameninţarea cu incendierea sediului, până la lichidarea fizică a profesorului Radu Ceontea, preşedintele şi întemeietorul ei. O situaţie-limită, în urma căreia a fost protejat un timp chiar într-o unitate militară din Tg. Mureş. Ce nu voia „Vatra”? Aberaţiile ultimative impuse de U.D.M.R.: eliberarea imediată a liceelor „Bolyai”, „Unirii” şi jumătate din I.M.F., încât să fie administrate şi folosite exclusiv de unguri; ca limba maghiară să fie oficială, acolo unde ungurii sunt majoritari; existenţa Poliţiei şi a Judecătoriei strict ungureşti, care să le apere interesele; înlăturarea tuturor conducătorilor neştiutori ai limbii maghiare din zonele cu populaţia dominant ungurească.

Acţiunile diversioniştilor s-au declanşat cu prioritate în marile cartiere ale Tg. Mureşului, unde au apărut afişe provocatoare, s-a

326

Page 267:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

încercat arborarea steagurilor Ungariei, s-au depus coroane de flori cu panglici roşu-alb-verde, cum reconstituia acel moment, în „Naţiunea ”, publicistul Valeriu Popovici-Ursu.

Provocări. Sentimente cu totul opuse. Urmaşii autorilor genocidului din anii 1848-1849, cu o impertinenţă greu şi de imaginat, au venit în România, cu planul sadic de a sărbători, călcând în picioare mormintele celor 40.000 de români ucişi din ordinul lui Kossuth, eliberarea Ungariei de sub... „jugul” Austriei. Altfel spus, recăpătarea libertăţii, după umilitorul Mohács... Atmosferă încărcată, gata de explozie... Spre Bucureşti, sună zadarnic telefoanele. Între Tg. Mureş şi Budapesta s-a creat un sistem special de comunicare. De-acolo vin strategiile, iar responsabilii cu „tactica” sunt liderii locali Károly Király, Előd Kincses, András Sütő, Attila Jakabfi, András Tőkés... Lângă ei, pe post de mare „guru”, „eroul” de la Timişoara, ultraşovinul László Tőkés.

Toate planurile au ţintă precisă: „ruperea” Ardealului de România. Planuri „coapte” în aşteptarea clipei atacului final. A descălecatului din 1989... Numai că n-a fost să fie! Şi nici „surpriză” n-a fost. Planurile erau deja şi-n mâna securităţii române. Tőkés n-a fost un erou al Revoluţiei. Şi a fost un atentator la integritatea statului român, aşa cum este şi azi, când România i-a încredinţat un mandat s-o reprezinte în Parlamentul Europei. Chiar el, atentatorul la siguranţa naţională a României!

327

Page 268:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Autorul, la Ţebea, decembrie 2008, în Biserica lui Avram Iancu, la invitaţia Asociaţiei „Ţara Iancului”, prezidată de ing. Ioan Paul

Mărginean.

Selecţiuni din Jurnalul „Dorin Suciu”...Va fi, cândva, o carte!

Orice jurnal personal este scris cu dorinţa secretă, neexprimată, că odată şi odată va ajunge la ochii cititorului. Nici acesta nu face excepţie. Ca orice Jurnal, este subiectiv. Există lucruri, puţine, ce-i drept, pe care astăzi le-aş interpreta poate altfel. Unele nedumeriri s-au clarificat între timp, dar întrebările, ca şi răspunsurile rămân la fel de dureroase şi neliniştitoare...

21 decembrie 1989. Ora 18. Sunt la Tg. Mureş, în faţa Comitetului Judeţean de Partid cel puţin 10.000 de oameni. Se scandează „Jos dictatorul!”, „Libertate!”, „Pentru copii!”, „Suntem fraţi...”. Ora 20. Se trage cu trasoare! Mulţimea fuge, apoi se regrupează. Se scandează în continuare. Cel mai impresionant răsună „Pentru copii!”... E cutremu-

326

Page 269:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

rător. Nu credeam că apuc clipa asta...22 decembrie 1989. Ora 9. În faţa „Judeţenei” s-au strâns cel

puţin 20.000 de oameni. Disperaţi, dezlănţuiţi... Se spunea că ieri seară au fost împuşcate vreo 15 persoane. Filmez. Mulţimea mă priveşte cu suspiciune. Unii, cu ostilitate. Soldaţii la fel. Mi-e cumplit de frică! Ora 12. Se trage ultima salvă. În aer... De bucurie: Ceauşescu a fugit! Lumea se îmbrăţişează. Filmez şi plâng. Ora 13. Pe ferestrele „Judeţenei” de Partid, oamenii continuă să arunce portretele lui Ceauşescu şi tot felul de cărţi cu coperţi roşii. Se ţin discursuri ad-hoc. Brusc, încerc o senzaţie stranie, apoi înţeleg: sunt în limba maghiară. Până atunci, tot ce se scandase a fost româneşte...

23 decembrie 1989. Sunt acasă, în familie, lipit de televizor. Se transmit imagini filmate de mine, la Tg. Mureş, în timp ce se comentează Revoluţia de la Braşov! Îmi vine să urlu! Mă sună prietenii şi protestează. La TVRL – Televiziunea Română Liberă, pe post, ambasadorul Ungariei la Bucureşti. Crainicul, Petre Popescu, care citeşte traducerea, se opreşte deconcertat: în text, vorba de... „poporul maghiar din Transilvania”! Reia lectura, corectând... „minoritatea maghiară”. Peste câteva momente, altă „greşeală”: „Popoarele din Transilvania”. Corectează din nou.

24 decembrie 1989. Apare pe ecran Géza Domokos, care anunţa formarea Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, U.D.M.R., reprezentanta „poporului maghiar din Transilvania”... Nu-l mai corectează nimeni...

25 decembrie 1989. Astăzi s-a născut Hristos. Tot astăzi, „Antichrist” a murit. Mai exact a fost împuşcat. Ciudate coincidenţe...

28 decembrie 1989. Sunt la Odorheiu Secuiesc. Aflu despre miliţienii omorâţi la Cristur, Dealu, Zarca. Români şi unguri. Filmez ruinele sediului miliţiei din Odorhei. Mi se povesteşte... Cumplit! De unde atâta ură şi bestialitate? La Primăria din Odorheiu Secuiesc, toate inscripţiile în limba română au dispărut. Au apărut cele ungureşti. Trebuie că pastorul László Tőkés e fericit. Pentru el, a declarat că limba română a fost un instrument de tortură. Fac anticamera la preşedintele local al Frontului Salvării Naţionale, Gabor Kolumbán, de la care aflu o mulţime de lucruri interesante:

327

Page 270:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Odorheiu Secuiesc va deveni capitala unui viitor judeţ, sub jurisdicţia Ungariei. Domnul Attila Hoszu nu explică cum, dar e optimist. Se pare că primul pas a fost făcut: s-a scos placa de marmură cu inscripţia „Glorie eternă ostaşilor români” de pe monumentul din localitate. La spital, sosesc de zor maşini cu ajutoare din străinătate. Domnul Levente şi mai nu ştiu cum, cu haină lungă de piele, scund, cu mustaţa zburlită, autoritar şi plin de importanţă, întrerupe discuţia pe care o port cu unul dintre medici, anunţând ce-a hotărât: atât medicamentele, cât şi manualele şi cărţile, vor fi descărcate la spital. Peste câteva zile vor sosi şi maşinile de tipărit şi de copiat. Colegul meu, Dominic Füzesi, îmi sugerează să plecăm. Ieşim. Peste drum, ruinele Miliţiei, devenită inamic general, cu excepţia celei din Topliţa. Mă întorc la Tg. Mureş obosit, şi, mărturisesc, speriat.

30 decembrie 1989. Mă întâlnesc cu Kovács S., prieten de familie: „Aşa nu se mai poate - îmi spune. Vrem drepturi!”... „Ce drepturi? – îl întreb. Mă priveşte surprins şi încurcat.

4 ianuarie 1990. Sunt informat telefonic că în Harghita, românii şi-au format un Comitet de autoapărare, constituit din jurişti, ingineri, muncitori, militari şi profesori. În cadrul unor întrevederi separate, o delegaţie a Comitetului a prezentat stările de lucruri din judeţ domnilor Dumitru Mazilu, prim-vicepreşedinte al FSN, şi Király Károly, vicepreşedinte, apelând la stabilirea unor măsuri pentru instaurarea unui climat de ordine, linişte şi încredere.

5-10 ianuarie 1990. Continuă la Televiziunea Română Liberă sarabanda adeziunilor, luările de poziţie, incriminarea regimului Ceauşescu. Psiho-sociologii trăiesc vremuri interesante, fără îndoială. Ca noi toţi, de altfel. Şi febra contestării „şefilor”, a cadrelor de conducere e pe rol. Cad capete... Criteriile sunt cel mai adesea tulburi şi tulburate. La Sovata a ajuns primul domnul Gall, posesor al unui „frumos” cazier: delapidare, fals intelectual, uz de fals intelectual. Şi nu e singurul! Primar maghiar să fie... Se cântă pe tema naţionalismului unguresc. La Sovata, a fost înfiinţat un sindicat pe criterii strict etnice. Ca şi la Poşta din Tg. Mureş...

12 ianuarie 1990. Ce jalnică e imitaţia! După „modelul” celor din Capitală, şi la Tg. Mureş s-au adunat în faţa Primăriei vreo 500 de

326

Page 271:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

oameni. Vor „Jos comunismul!”, iar unii mai vor ceva: Ardealul autonom! Nici mai mult, nici mai puţin! Încearcă să-i potolească domnul Kincses Előd, fostul campion al României la 100 metri plat. Pare un tip rezonabil.

13 ianuarie 1990. Se vorbeşte tot mai insistent despre o posibilă separare a şcolilor pe criterii etnice. Soţia mea, născută şi trăită în Bucureşti, ea însăşi profesoară, îmi reproşează că am adus-o în mijlocul acestui „viespar”. Unii dintre colegii maghiari, n-o mai salută. Secţia maghiară a Studioului de Radio Târgu Mureş nu contribuie cu nimic la calmarea situaţiei. Dimpotrivă...

15 ianuarie 1990. Profesorul ing. Florin Oproescu mă anunţă că are informaţii sigure de la Ministerul Învăţământului că, la întâlnirea de ieri a reprezentanţilor U.D.M.R. cu ministrul adjunct Attila Pálfalvi, s-a cerut şi a fost aprobată separarea claselor române de cele maghiare la liceele „Papiu Ilarian” şi „Bolyai Farkas”. Hotărârea ar fi fost luată în lipsa reprezentanţilor cadrelor didactice române din Târgu Mureş. Nu a fost consultat Inspectoratul Şcolar Judeţean, iar delegatul trimis în numele U.D.M.R., inspectorul şcolar Farkas Ernest, nu a informat corect Ministerul. Trăiască politica faptului împlinit!

18 ianuarie 1990. Mi se spune că la şedinţa de ieri (de parcă eu aş putea filma... ieri!) cadrele didactice române de la Liceul „Bolyai” au respins în plenara Consiliului Profesoral ideea de separare pe criterii etnice, ca străină idealurilor Revoluţiei din decembrie. Aceasta e poziţia oficială. Adevărul e altul... Tratamentul aplicat profesorilor şi elevilor români, a devenit insuportabil. Sunt consideraţi ca nişte leproşi!

19 ianuarie 1990. S-au format şapte noi clase maghiare şi elevii români vor trebui să plece. 178 de elevi maghiari, de la „Papiu” şi „Bolyai”, care până acum au urmat cursurile în limba română, vor trebui să treacă în clase de limba maghiară. Chiar şi elevii dintr-a XII-a, cu riscul de a-şi compromite bacalaureatul şi admiterea! Cine incită, şi de ce?!

23 ianuarie 1990. Iau legătura cu Televiziunea Română din Bucureşti şi-i informez pe colegii de la redacţia maghiară despre ce se-ntâmplă în şcolile din Târgu Mureş, despre încercarea de a da afară, peste noapte, elevii români de la Liceul „Bolyai”, despre

327

Page 272:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

comportamentul elevilor maghiari de aici, care îi sfidează pe profesorii români. Atât Zoltán Boros cât şi Katalin Simonfi resping „de plano” ceea ce le relatez. Intervine colegul meu, Füzeşi, care confirmă spusele mele. Cei doi, sunt încurcaţi. Le propun ca împreună cu redacţia social-educativă, să organizăm o masă rotundă cu intelectualii români şi maghiari, pentru clarificarea poziţiilor şi a inten-ţiilor. Găsesc deplină înţelegere la redactorul şef de la social-educativ, Petrovici, şi de la Vartan Arachelian...

24 ianuarie 1990. Întâlnire cu domnul Odőn Bitay, şeful Comisiei pentru naţionalităţi a FSN-ului. Îi relatez situaţia de la Liceul „Bolyai”. îmi răspunde textual: „Da, am stat de vorbă cu generalul Scrieciu şi mi-a spus că elevii români au scris pe zidul liceului «Vă omorâm dacă ne daţi afară!»”... Tac. Înghit în sec. Regret că n-am avut prezenţa de spirit să mă ridic şi să plec fără să-l salut. „Obiceiuri” pe care nu le-am împrumutat!

27 ianuarie 1990. „Atrocităţi în zona Odorheiului!”... Ştiri? Zvonuri? Două lucruri sunt însă certe: intelectuali români, îndeosebi profesori, continuă să părăsească zona! Pe de altă parte, izolat, Odorheiu Secuiesc riscă să sufere un fel de blocadă economică. S-a ajuns prea departe...

29 ianuarie 1990. La emisiunea TVR în limba maghiară, ministrul adjunct Attila Pálfalvi – cunoscut nomenclaturist, promovat pe criterii de echilibru etnic, rector al Politehnicii din Cluj, personal de Elena Ceauşescu – ilustrează cu succes principiul „itt és most”. Nu e singurul. După Revoluţie, cam toată lumea vrea să obţină ceva „aici şi acum”, sau, cum se spunea în urmă cu 2000 de ani, „hic et nunc”. Se pare că „Marile idei” se reîntâlnesc peste milenii. Oricum, psihologia umană e lucru’ dracului!

30 ianuarie 1990. Elevii maghiari de la Liceul „Bolyai” au intrat în grevă. Vor separarea imediată! Cine-o fi în „umbra” lor?

31 ianuarie 1990. Plec şi filmez la Miercurea Ciuc. Mă frământă crimele împotriva miliţienilor. Dintre cei şase ucişi, doi erau unguri... E semn că n-au fost doar crime etnice, ci, mai degrabă, lovituri mortale date miliţiei, ca simbol al Statului Român. Caut răspuns şi la altă întrebare: cum s-a putut întâmpla în zona Odorheiului ceea ce s-a întâmplat? Iată răspunsul găsit chiar de la doamna procuror

326

Page 273:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Maria R., al cărei soţ e român: „Toţi erau convinşi că «Itt lesz magyar világ» («Aici va fi lume ungurească»)”...

2 februarie 1990. Armosferă tensionată între cele două „tabere”. Românii se simt descurajaţi, intimidaţi şi abandonaţi. Presa centrală tace sau, în cel mai bun caz, e ambiguă. „România Liberă” e pro... Smaranda Enache. Florina mă roagă să ne înapoiem la Bucureşti... Să ieşim din „viesparul” ăsta!

5 februarie 1990. „La comedia e finita”. telexul de la minister decide separarea şcolilor după criterii etnice. Poate e mai bine aşa...

7 februarie 1990. Filmez la „Polivalenta” din Târgu Mureş. Şedinţa de constituire a „Vetrei Româneşti”... Atmosferă foarte fierbinte. Oameni optimişti că vor înceta agresiunile împotriva românilor. Extrem de tranşant discursul domnului dr. Zeno Opriş. Peste nici patru ore, reacţie violentă a Postului de Radio Kossuth.

8 februarie 1990. Miting al elevilor români în curtea Liceului „Bolyai”. Se scandează: „Nici măcar în comunism nu era separatism!”, „Bolyai e al tuturor, chiar şi al românilor!”, „Suntem fraţi, nu ne separaţi!”, „Suntem de naţionalitate copii!”... A doua zi, miting în faţa „Primăriei Judeţene” (oribilă „inovaţie”!). Cei trei miniştri, Stănăşilă, Demeny şi Stumph sunt copios fluieraţi şi huiduiţi de elevii români, extrem de frustraţi. Filmez... Seara, e difuzat interviul făcut de Ildiko Bădescu, extrem de ponderat. Primim telefoane injurioase şi de ameninţare, într-o românească stâlcită: „O să vă spânzurăm, bestii ce sunteţi!”.

10 februarie 1990. Marş tăcut al maghiarilor, purtând o carte şi o lumânare în mână. „Regie” şi organizare de notă maximă. O coloană uriaşă, cu aproape 90.000 de persoane, aduse în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, condusă prin radiotelefoane. O singură greşeală: toate lozincile, cu excepţia celei din faţa coloanei, scrise în ungureşte. Oare cui se adresau? NU autorităţilor româneşti? Oricum efectul psihologic e covârşitor. Sunt intimidat şi chiar speriat. Filmez... În final, o rugăciune urmată de discursul rostit de Sütő András, fostul „chiriaş” al părinţilor mei, în vremea, sper pentru totdeauna, răposatei Regiuni Autonome Maghiare. Atunci i-au scos din casă, pentru a oferi condiţii optime de creaţie acestui „realist-socialist”, în obsedantul deceniu.

327

Page 274:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

11 februarie 1990. La „Actualităţi”, se difuzează reportajele pe care le-am făcut în zilele anterioare. U.D.M.R.-ul, ca de obicei, protestează: cum am îndrăznit eu, Dorin Suciu, să difuzez, unul lângă altul, mitingul elevilor români cu marşul tăcut?! Decizia n-a fost şi nici nu putea fi, a mea. Le dau numărul de telefon al domnului Teodor Brateş... Să-l înjure pe el. Apare la TVRL... Domokos Géza, care se chinuie să demonstreze că elevii români din Tg. Mureş au fost manipulaţi.

18 februarie 1990. Zavera din Bucureşti nu e imitată la Târgu Mureş. Mă mir!

25 februarie 1990. Campania electorală din Ungaria se apropie de apogeu. Cea mai ieftină metodă de a-ţi convinge alegătorii, e „îmbrăţişarea soartei poporului maghiar din Transilvania”. Cum vor sfârşi „jocurile”?

27 februarie 1990. A fost profanată statuia lui Avram Iancu din centrul oraşului, mânjind pe soclu ceva indescifrabil, cu vopsea roşie. „Persoana rezonabilă” din 12 ianuarie, Előd Kincses, demonstrează, cu logică rizibilă, că românii au făcut-o! A plecat la Bucureşti o delegaţie care va înmâna preşedintelui Ion Iliescu un dosar privind situaţia din Târgu Mureş.

5 martie 1990. Teribil de tendenţioase emisiunile în limba maghiară ale TVRL. Zoltán Boros face un joc inconştient de periculos. Nici redacţia în limba maghiară de la Radio Târgu Mureş nu rămâne datoare. Florina îmi povesteşte că în primele zile după difuzarea emisiunilor de luni, în limba maghiară, nu te mai poţi înţelege cu elevii maghiari. Încă cere din nou să plecăm la Bucureşti.

8 martie 1990. Continuă panica la Livezeni. În zilele de 10 sau 11 februarie, imitând marşul cu cărţi şi lumânări aprinse de la Tg. Mureş, când a înconjurat şcoala, i-a speriat pe elevii români din clasele I-IV. De atunci, zilnic, atât ei, cât şi profesorii, sunt ameninţaţi de tot felul de beţivani, care dau buzna în clase, în timpul orei. Mi se cere să filmez. N-o fac. „Linia” domnului Teodor Brateş are ciudăţeniile ei. Ori difuzează din partea cealaltă, ori spune că refuză difuzarea, militând astfel pentru împăcare şi stabilitate.

10 martie 1990. La Sovata a fost doborâtă de pe soclu statuia lui Nicolae Bălcescu. „Vatra Românească” protestează vehement!

326

Page 275:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

12 martie 1990. Începe greva studenţilor maghiari de la I.M.F. Târgu Mureş. Li s-a oferit totul: admitere şi cursuri în limba maghiară... Acum, vor şi alte privilegii, să aibă locuri separate la admitere, practica medicală s-o facă tot în limba maghiară, iar I.M.F. Târgu Mureş să fie afiliată la o Universitate... „Bolyai”. Cam asta vor!

13 martie 1990. Filmez greva. Altă regie, gata-gata să stoarcă lacrimi şi să provoace milă. Studenţii stau pe scările Institutului, înfofoliţi, în paturi, cu o carte în mână. Pe pereţi, lozinci în limba maghiară. Au apărut, foarte prompt, reporteri din Occident. Mulţi vorbesc ungureşte. De exemplu, cei din Danemarca...

15 martie 1990. Miercurea Ciuc. La ora 9, întâlnire cu Nicolae Melinescu, coleg de redacţie, venit de la Bucureşti. Intenţionează să facă un reportaj la Ciumani, cu constructorii de căsuţe de vacanţă, în perspectiva cumpărării uneia. Pe drum, surpriză! Începând cu ieşirea din Miercurea Ciuc şi terminând cu Ciumani, lângă Gheorgheni, în toate satele era arborat tricolorul maghiar, roşu-alb-verde. Sute şi sute de steaguri. Drapelul românesc, doar pe clădirile oficiale. Coborâm din maşină şi le examinăm. Sunt toate identice ca mărime, iar pânza de calitate foarte bună. Ne întrebăm, zâmbind cu amar, dacă nu cumva, peste noapte, am fost ocupaţi de Ungaria şi încă nu ştim...

Am primit însă şi explicaţii: se împlineau 142 de ani de la revoluţia ungară! O cifră cât se poate de „rotundă”... Filmăm la Ciumani. La întoarcere oprim la Ciceu. Dinspre gară răsuna peste toată zona, din difuzoare puse la maxim, imnul de stat al Ungariei. Până şi pe monumentul lui Bălcescu din centrul oraşului Miercurea Ciuc a fost arborat drapelul Ungariei!

16 martie 1990. Ora 18. Ne întoarcem la Tg. Mureş. La intersecţia din cartierul Tudor Vladimirescu, multă lume adunată. Peste zi, la Farmacia 28, a avut loc un incident. Informaţii confuze. Ba că n-au vrut să servească o reţetă pentru un pensionar, pentru că farmacistei nu i-a vorbit în limba ei maternă; ba că s-au arborat o lozincă iredentistă şi drapelul Ungariei. Oamenii se contrazic. Sunt iritaţi. Jigniţi. La ora 20, în apropierea locuinţei mele, de pe Bulevardul 1 Decembrie 1918, un autoturism Trabant 3-MS-6755, condus de Nagy Samuel, muncitor la „Azo Mureş”, a intrat în plină viteză în coloana de români, care se-ndreptau spre centru, cu

327

Page 276:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

steaguri tricolore româneşti ridicate deasupra capetelor. Au fost rănite 14 persoane, patru dintre acestea foarte grav. Demonstranţii au răsturnat „Trabant”-ul şi i-au dat foc, iar poliţia l-a reţinut pe făptaş, aflat şi în stare avansată de ebrietate. Demonstranţii au manifestat o vreme în faţa căminelor studenţeşti, scandând „Trăiască, trăiască, trăiască Ardealul, Moldova şi Ţara Românească”. Urmăresc consternat cum TVRL transmite informaţia că pastorul László Tőkés cere preşedintelui Bush să nu acorde României clauza naţiunii celei mai favorizate. Oare în ce calitate? Cine l-o fi împuternicit?

17 martie 1990. Miting de protest al studenţilor români împotriva perturbării activităţii I.M.F., prin greva studenţilor maghiari. Filmez. Incident (sau provocare?) în cursul mitingului de la „Polivalentă”. Împreună cu Adrian Popescu, fotoreporter la Agenţia Reuters, îl căutăm la Poliţie pe şoferul „Trabant”-ului, Nagy Samuel. Arată groaznic. Faţă tumefiată. Cere clemenţă, spunând că a fost beat. Se discuta că ieri, n-a fost doar „Trabant”-ul, ci şi o „Dacie” albă, 1-MS-5112, care i-a gonit pe demonstranţi. De unde atâta ură?!

19 martie 1990. Miting românesc în faţa „Primăriei Judeţene”. Scandările, dezvăluie starea de spirit care s-a încheiat: „Murim, luptăm, Ardealul nu-l cedăm”, „Limba română să fie stăpână”, „Iliescu, nu uita, şi Ardealu-i ţara ta”. Se cânta „Hora Unirii”. Cineva dă tonul la „Deşteaptă-te, române!”... S-au adunat dureri mari, mai ales după evenimentele din 15 şi 16 martie. Filmez. Reacţii de furie. Intru în sediu. Filmez şi din balcon. Mulţimea cere demisia lui Kincses Előd, membru al Comitetului Judeţean al C.P.U.N. Mureş. Încearcă să vorbească, dar e huiduit. Penibilă ipostază! E silit să-şi dea demisia. Scot filmul din aparat. O maşină specială pleacă cu el la Bucureşti.

Seara, aşteptând difuzarea filmărilor, aflu şi de incidentele de la sediul partidelor. Sunt destule neclarităţi. Sütő András a fost bătut. E o tragedie. Sütő e, totuşi, un simbol. Filmul nu e difuzat. Sunt dezamăgit. Şi eu, dar şi cei care m-au văzut filmând la miting. Din nou, politica struţului...

20 martie 1990. N-am mai notat nimic începând cu 20 martie. N-am mai avut nici timp, nici putere, nici chef. Voi încerca să rememorez acele zile. Nu va fi greu, pentru că tot ceea ce s-a

326

Page 277:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

întâmplat atunci, nu se poate uita. S-a întipărit pe retina mea, fotogramă cu fotogramă.

În dimineaţa zile de 20 martie, s-au strâns în faţa „Primăriei Judeţene” spre 13.000 de maghiari: „Sus Kincses”, „Afară cu românii”. Cam acestea erau lozincile de... luptă. N-am putut pătrunde în sediu să filmez. Atmosferă încărcată. La ora 14, primăria Judeţeană a fost ocupată, iar generalul Scrieciu, preşedintele „Judeţenei” CPUN, luat şi ţinut ostatic 16 ore, până a doua zi, când au sosit trupele de paraşutişti, care au eliberat „Primăria Judeţeană”. După ora 15, românii, aflând despre ce se-ntâmpla, s-au adunat în partea de jos a centrului oraşului. Situaţia a devenit explozivă... Doar un cordon firav de poliţişti despărţea cele două „tabere” destul de înfierbântate: ungurii şi românii. Ajutat de prietenul şi colegul Dorin Borda, ziarist la „Cuvântul Liber ”, m-am instalat cu aparatul de filmat şi magnetofonul în camera 504 a Hotelului „Grand”, în care locuia publicistul Gabriel Huideş, de la ziarul „Opinia ” din Iaşi, venit special pentru a fi martor ocular la evenimentul dinainte anunţat. Împreună au fost martori la tot ce s-a întâmplat. În jurul orei 17, au sosit cei de pe Valea Gurghiului şi a Mureşului, ridicând numărul românilor masaţi în faţa Primăriei Municipiului Târgu Mureş, pe treptele Catedralei Ortodoxe – mici şi în partea Hotelului „Grand”, la circa 1.500-2.000. Urcat în picioare, pe pervazul ferestrei, am filmat confruntarea, la început verbală, apoi în jurul orei 18, când cordonul poliţiştilor a fost „spart”, de un grup de 200-300 de inconştienţi, veniţi de pe strada Bradului. Confruntarea sângeroasă a urmat... O confruntare în care ungurii erau de 9 sau de 10 ori mai mulţi, dar şi bine pregătiţi pentru o astfel de confruntare. De aici şi explicaţia faptului că şi numărul românilor răniţi grav a fost de trei-patru ori mai mare decât al ungurilor.

În tot acest răstimp, cameramanul irlandez şi el venit din vreme, în aşteptarea „spectacolului” dinainte anunţat, probabil de U.D.M.R., filma de la fereastra camerei 707. Au urmat apoi acele scene atroce, filmate şi de irlandez, şi de mine. Fiecare pentru televiziunea pe care o slujea. Şi pe cea din Irlanda, eu pe cea din România, la acea oră încă unica, cu arie naţională de difuzare. Era aproape momentul când am plâns a doua oară, după Revoluţie. Am plâns de furie. De

327

Page 278:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

neputinţă... Am trăit cel mai îngrozitor sentiment pe care îl poate trăi un om... Ce s-a-ntâmplat? Când armata a despărţit cele două tabere, printr-un cordon de tancuri, am plecat din Hotelul „Grand”, expediind de urgentă cele trei casete pe care le-am înregistrat, la TVRL, la Bucureşti. După developare, prima casetă înregistrată s-a dovedit a fi bună, a doua acceptabilă, filmată pe lumină scăzută, iar a treia, neutilizabilă, total subexpusă. După vizionare în masa de montaj, cineva a scris pe cutia cu pelicula „Imagini blânde din Tg. Mureş”. Filmul există şi azi, păstrat în loc sigur, dau asigurări că imaginile nu sunt deloc „blânde”. Filmul n-a intrat niciodată pe post! De ce? Prefer să cred că din cauza unei „bâlbâieli” redacţionale. Şi nici nu s-a amintit pe post că Televiziunea Română a fost prezentă la faţa locului. De aceea am plâns... Mai ales că a fost un prilej perfect pentru o anumită parte a presei, de a blama şi înjura televiziunea naţională, acest fetiş naţional. Au făcut-o acele ziare, care n-au catadicsit să trimită la faţa locului un reporter, care să ofere informaţii directe, de la faţa locului, nu culese din relatările reporterilor de radio şi televiziune, sau din alte surse... Am vrut să difuzez pe post acel film, la 1 aprilie 1990, dar am renunţat, la rugămintea domnului profesor Ioan Mânzatu, vicepreşedinte al CPUN, care, în prezenţa domnilor Răzvan Teodorescu şi Alexandru Stark, mi-au explicat că acele imagini n-ar face decât să înrăutăţească o situaţie pe cale de stabilizare, dar şi să îngroape demersurile Comisiei de Anchetă...

Cine va scrie romanul „Dorin Suciu”?

E momentul să transcriu şi un dialog, purtat cu bunul meu prieten, publicistul Dorin Suciu:

- Ce-a mai fost atunci, şi-n zilele ce-au urmat „evenimentelor” de la Târgu Mureş?

- Imaginile şocante, preluate din filmul de televiziune al reporterului irlandez s-au răspândit cu iuţeală în lume, şi au fost folosite cu succes, pentru dezinformarea opiniei publice

326

Page 279:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

internaţionale. Bărbatul masacrat, lovit cu scânduri, târât pe betonul aspru al pieţei, lovit cu picioarele şi înroşit de sânge, devenise „dovada” sălbăticiei cu care românii îi desfigurează şi fizic pe unguri... Ei n-au niciun drept, n-au şcoli, românii le-au luat totul...

- Continui eu: le mănâncă până şi pâinea, le confiscă pământurile, îi urăsc de moarte... Cam aşa „curgeau” ştirile pe cele mai importante agenţii de presă ale lumii. Era de-a dreptul stupefiantă campania, temeinic pregătită, prin conlucrarea perfectă dintre U.D.M.R. şi guvernul de la Budapesta! O campanie grosolană de dezinformare a opiniei publice internaţionale.

- ...Numai că „ungurul” masacrat, desfigurat, era un român, pe nume Mihăilă Cofariu, ţăran din Ibăneşti, o comună situată aproape de oraşul Reghin, iar episodul „Târgu Mureş” era doar unul dintre cele pregătite pentru denigrarea României. Primul dintr-un scenariu gândit din vreme. Pastorul Tőkés şi fostul premier Gyula Horn, la acea oră ministru de externe al Ungariei, sau Mátyás Szürős, pe atunci preşedinte al Ungariei, au colindat lumea, nepierzând niciun prilej de a face „lobby” şi de a acredita ideea că la Târgu Mureş a avut loc un... pogrom evident împotriva populaţiei maghiare!

Eu am convingerea că la ora „decontărilor ultime”, fiecare îşi va primi ce merită. Iar aceşti mincinoşi de elită, veşnic tulburători ai liniştei, ai cerului senin şi ai bunei înţelegeri între oameni, nu-şi vor mai găsi nicio „pălărie protectoare”. E prea tragic şi e prea întunecat „lăsământul” de o mie şi câteva sute de ani, de când au venit ungurii din misteriosul Etelkőz... Era anul 895 când bulgarii, sătui de atacurile ungurilor, i-au pus pe fugă, i-au scos din „Ţara dintre râuri” (Atelcuz sau Etelkőz) şi i-au forţat să-şi găsească alt loc sub soare. Şi caii i-au purtat spre Valea Tisei, în Câmpia Pannonică. Ce a reţinut memoria omenirii din aceste prea lungi vremuri de aventuri? Că în anul 933 regele german Henric Păsărarul, a zdrobit cavaleria ungară, care a năvălit pe teritoriul său. Peste 5 ani, altă înfrângere, în Saxonia, iar în anul 944, au primit o lecţie aspră, din partea slovenilor din Carinthia. A urmat înfrângerea catastrofală de la Augsburg... Cei ce-au scăpat, au luat-o la fugă, slovenii i-au urmărit, i-au nimicit, iar pe şeful de trib

327

Page 280:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

Bulcsu, căzut prizonier, l-au spânzurat. Lecţiile acestea n-au fost suficiente. Au pornit expediţii militare de jaf spre Bizanţ, timp de 10 ani (958-968)... Alte bătălii crunte, care au dus chiar la destrămarea „Uniunii triburilor ungare”, moment în care „societatea ungară” din Pannonia a fost la un pas de totală dispariţie din Europa... Cel ce a-nţeles la timp drama triburilor, a fost voievodul Géza, şi, mai ales, fiul său Vajk, devenit prin creştinare István, adică Ştefan I. Viitorul Ştefan cel Sfânt... Organizaţi, aveau de-acum o forţă mai mare şi-au început să privească tot mai insistent dincolo de Tisa. Voiau să-şi lăţească pământul, să acapareze bogăţia pădu-rilor, aurul din Munţii Apuseni. Ştefan era un rege pornit pe expansiune... Ar fi vrut chiar toată Europa, dar avea vecini prea puternici. La Apus, germanii, la Nord, Regatul Polonez...

De ce am redat aceste detalii? Pentru că incursiunile lor făcute, atât cu scop de jaf, cât şi de noi acaparări de teritorii, au revoltat Europa, oricum stabilizată şi cu un grad de dezvoltare indiscutabil faţă de năvălitori. Le-au venit de hac turcii, în anul 1526, la Mohács, în ziua de 29 august. Sau „Mohácsi vész” – pieirea de la Mohács, cum consemnează istoriografia ungară... Europa n-a plâns. Mai ales că pentru o vreme a fost linişte. Dar un popor cu o astfel de istorie în sânge, e veşnic neliniştit şi nemulţumit cu ce are. Oricum, la o scară micrometrică a timpului, şi provocările de la Târgu Mureş fac parte din comportamentul înnăscut... Nimic nu e surprinzător! Ca şi veşnica idee e a realiza în prima etapă autonomia Transilvaniei, urmând, firesc, etapa anexării. Ca în anul 1867! Vremuri triste care nu pot fi uitate!

- E o parte de adevăr în ce priveşte momentul „Târgu Mureş”, 20 martie 1990. Atunci, au avut şi românii partea lor de vină. Erau de cel puţin trei ori mai puţini decât ungurii, şi, de fapt, ei au fost cei bătuţi şi umiliţi. Ei au avut morţii şi răniţii cei mai numeroşi. Pogrom românesc împotriva populaţiei maghiare? Ridicol şi odios! E un neadevăr evident... A fost o provocare pe care românii trebuia s-o evite. E odios pentru că din această provocare, la masa profitorilor s-au aşezat preşedintele Ungariei, Mátyás Szűrős şi Gyula Horn, unul dintre politicienii care au încercat să-şi întărească în mod fraudulos poziţia politică...

326

Page 281:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

- Ce mai e notat în agenda ta, după... 20 martie 1990?- Am asistat la Primul Congres al U.D.M.R., ţinută la Oradea, la

sfârşitul lunii aprilie. A fost interesantă lupta pentru putere, dată între vechea gardă de nomenclaturişti în frunte cu Géza Domokos, Károly Király şi compania, nişte dulci copii faţă de „lupii tineri”, conduşi de Szőcs Géza, viitorul senator în Parlamentul României. Cel care a avut neobrăzarea şi tupeul să vorbească despre unirea Ungariei de Vest cu Ungaria de Est, adică... Ardealul!

- ...Şi România până când poate răbda astfel de elucubraţii?- S-ar putea crede că românii au devenit nepăsători, că s-au

obişnuit cu nesfârşitele valuri de agresiuni la care au fost supuşi. Au dobândit imunitate. Dar, mă întreb şi eu, până când?! E clar ce vor liderii. Eu trăiesc într-un oraş în care ponderea românilor şi a ungurilor este sensibil egală, cu un neînsemnat plus pentru români. Nu ungurii cei mulţi concep pogromuri. O fac liderii, care stăpânesc perfect tehnicile manipulării! Cred în ziua în care va fi linişte. Şi aş vrea s-o trăiesc... Mi-am dorit-o din toată fiinţa mea...

- La capătul tragediilor care nu sunt străine de „ideologia” celui mai grăbit partid să intre pe scena vieţii politice a României, U.D.M.R., a fost instituită o Comisie Parlamentară pentru cercetarea acelor evenimente. Ce-ţi aminteşte de-atunci? Erai redactor în zonă al Televiziunii Române...

- Ar trebui să stăm de vorbă ore întregi... Nu ţi-am spus încă despre „filmul” pe care l-am făcut la Miercurea Ciuc, în 13 iunie 1990, când sediul Poliţiei a fost devastat sălbatic, iar românii, şi mai ales intelectualii de pe acele meleaguri au fost supuşi la un tratament de Ev Mediu! Că am avut în mână acte oficiale emise de Prefectura Judeţului Harghita, prin care se hotăra practic maghiarizarea masivă a numelor instituţiilor publice, a şcolilor, a străzilor. La Gheorgheni, de pildă, strada Cloşca urma să devină strada Fogarossy Mihály, iar la Odorheiu, strada 1 Decembrie 1918 Insula Szigeti utca (!!!). Actele erau emise pe 2 iulie 1990, deci după ce Parlamentul hotărâse ca 1 Decembrie 1918 să devină Ziua Naţională a României! Am filmat monumente ale Armatei Române, profanate. Am văzut şi am filmat monumente ale ungurilor din Harghita morţi în războaie duse împotriva românilor. Monumente care purtau însemnele armatei

327

Page 282:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

ungare, coroana Sf. Ştefan, stema Ungariei Mari şi chiar harta Transilvaniei înglobată în Ungaria Mare. Monumente vechi, care nu i-au deranjat pe români. Nimeni nu le-a atins! Au fost respectate, şi nu s-a recurs la a se da replică la demolarea tuturor însemnelor româneşti, aşa cum a făcut Statul Ungar în anul 1940, la scurt timp după Diktatul de la Viena. Atunci când au dinamitat la Guruslău statuia lui Mihai Viteazul, la Cluj pe cea a lui Baba Novac, Crucea de pe Dealul Feleacului sau Crucea de pe Cetăţuia Clujului...

- O listă lungă, care ar trebui să cutremure şi conştiinţele urmaşilor celor care au săvârşit acele crime. Dar oamenii nevinovaţi, lichidaţi la Diosig, la Gura Văii, Hălmagiu, Brad, la Salonta, la Someşeni, la Vişeu şi Moisei, la Ciumărna... Eu cred că e practic imposibil să găseşti un singur cătun în care Statul Ungar să nu poarte grava răspundere a vieţilor lichidate! Şi, din păcate, în loc de descărcare a sufletelor ucigaşilor de păcate, asistăm în continuare la violenţe rar întâlnite în lumea civilizată!...

- În Ungaria s-a „născut” Fundaţia „Pro-Transilvania” şi mi-a fost dat să asist neputincios la dezinformarea opiniei publice interna-ţionale de către Agenţia de Presă MTI şi BBC... Fapte care descalifică profesional şi ziaristul (indiferent de suma pentru care a „lucrat”!), dar şi Agenţia la care lucrează, a cărei credibilitate devine nulă! Astfel de abdicări nu le-aş fi făcut nici dacă deveneam proprietarul unui zgârie-nori la New York! Mi-aş fi ucis sufletul, aş fi devenit bogat, dar eu nu mai existam...

- Ce-ţi mai spune azi cartea „Transilvania - trecut şi viitor”, scrisă de Endre Bajcsy-Zsilinszky, publicată în anul 1944, în Elveţia, în limba engleză, şi tradusă în limba maghiară, de chiar preşedintele Ungariei atunci şi în funcţiune, Árpád Gőncz?

- Chiar coperta acelei cărţi dă un răspuns: apare conturul Transilvaniei în sârmă ghimpată! Iar faptul că apariţia ei a fost susţinută financiar de Ministerul Ungar al Culturii, nu lasă loc de dubii că este o carte oficială. Preţul cărţii, unul extrem de rezonabil, dezvăluie şi scopul de a fi citită de toţi ungurii. Ea a făcut parte din „programul educativ”, care, în Ungaria începe de la grădiniţă. Încă

326

Page 283:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

ceva şocant: numele traducătorului, Árpád Gőncz, e scris cu litere mai mari decât titlul cărţii! „Tezele” lui Bajcsy-Zsilinszki confirmă agresiunea antiromânească pe care Ungaria o exercită în calitate de „proprietar” al întregii Transilvanii, cum s-a autodeclarat. Întreaga agresiune are un scop declarat de autor, un apropiat colaborator al lui Horthy: refacerea Coroanei Sf. Ştefan! Este şi „idealul” grupării „Pro-Transilvania”, la hamul căreia s-au „aruncat” şi câţiva aşa-zişi „cetăţeni români”... Istoria, această memorie a popoarelor, cerne în timp faptele, iar viaţa merge mai departe.

- Cred că nu merită să mai murdărim aceste pagini de carte cu nume de personaje gen „Smaranda Enache”. Să lăsăm astfel de indivizi să-şi caute „idealurile”, vânând pe la porţi larg deschise, cum le-o cere conştiinţa!... Te-ntreb altceva, Dorin: în lunga şi atât de apreciata ta activitate publicistică, făcută mai ales ajutat de imagine, ai călcat prin locuri unde sub pământul bătătorit sunt încă nu numai cimitire mutilate, ci şi gropi comune încă neştiute. Mă gândesc la crimele ordonate de Kossuth şi executate între alţii, şi de cei 13 generali, împuşcaţi sau spânzuraţi din ordinul împăratului de la Viena, pentru trădare, la Arad...

- Nu ocolesc răspunsul, dar fac o afirmaţie care nu poate fi pusă la îndoială de niciun om de bună credinţă, cât de cât informat: în Ardeal, în vremea revoluţiei ungare din anii 1848-1849, s-a produs primul etnocid cunoscut de Europa modernă. A fost o Bosnie-Herţe-govina cu aproape 150 de ani înainte! În anul 2009, o televiziune din Tg. Mureş m-a invitat la o dezbatere publică al cărei subiect - penibil - a fost „dacă se justifică (!?) schimbarea denumirii străzii Călăraşi în cea de Kossuth”. La dezbatere a participat şi istoricul Mihály Spielmann, care, în ciuda tuturor dovezilor istorice, l-a ridicat în slăvi pe Kossuth, autorul moral al etnocidului românilor transilvăneni, şi a pus la îndoială cifra celor 40.000 de români ucişi în Transilvania, în cursul revoluţiei ungare din 1848/1849. Dacă el, cercetătorul de la Biblioteca „Teleki” s-ar fi aşezat în faţa documentelor - fie şi a celor strict din bibliografia ungurească sau evreiască, dacă bibliografia noastră îl incomodează! - ar fi fost mai ponderat în susţinerea necondiţionată a unor idei care se situează mult prea departe de

327

Page 284:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

adevărurile istorice, tinzând spre aservirea altor interese. Ce bine ar fi fost ca acest om să-l cunoască pe profesorul de istorie Vasile Nuţiu. Azi e pensionar... Un om a cărui poreclă, moştenită de vreo 150 de ani, e... „a Ştirbului”. Dacă ar fi fost curios să ştie de ce neamului i se spune „a Ştirbului”, poate pentru o clipă, ar fi tresărit. Străbunicul acestui om, Ioan Bravu Florea, din Caşva, un sat de pe Valea Gurghiului, în toamna anului 1848 a fost prins şi schingiuit de „echipa de vânătoare” condusă de secuiul József Jenei. I-au scos, pe rând, cu cleştele, toţi dinţii din gură, pentru a-l face să mărturisească un fapt care nu era adevărat: că intenţiona să plece la Reghin, pentru a se alătura Regimentului de Grăniceri românesc din Năsăud, de sub comanda colonelului Urban! Pentru asta i-au scos dinţii... Avea 19 ani când l-au mutilat pe viaţă. Un chin care s-a transmis din generaţie în generaţie, care nu poate fi uitat...

- ...Cum nu pot fi uitate nici chinurile şi tragediile celor 7.500 de evrei mureşeni duşi în 1944, în lagărele morţii din Polonia, dintre care s-au mai întors vreo 600!

- El, profesorul Spielmann, a ţinut în acea emisiune să facă o paralelă între atitudinea faţă de evrei a românilor şi a ungurilor, ţinând să preamărească bunăvoinţa Ungariei de a da drepturi depline evreilor încă din 1848, reproşând românilor că au făcut-o abia după vreo 70 de ani, în 1920. Numai că distinsul profesor a minţit prin omisiune. A „uitat” să spună că în timp ce România acorda drepturi evreilor - cu întârzierea amintită... - Ungaria emitea prima lege antisemită din Europa! Probabil că îşi aminteşte de „Numerus Clausus” şi profesorul Mihály Spielmann... Tragedia familiei Nuţiu - „a Ştirbului” mai are însă o continuare. Omul acesta, cu instrumentele dascălului şi cercetătorului din lumea istoriei, n-a avut linişte până când n-a investigat evenimentele acelor ani în care s-a născut porecla ce urmăreşte neamul său de aproape 150 de ani, şi va continua să dăinuiască. Într-o zi, mi-a dat o listă, întinsă pe două pagini dactilografiate mărunt, cu numele victimelor din Hodac şi Ibăneşti, bărbaţi, femei, copii şi oameni în vârstă, lipsiţi de apărare, ucişi de „echipele de vânătoare” în martie-aprilie 1849. M-a tulburat... M-am întrebat atunci câţi „a Ştirbului” nu duc, de un veac şi jumătate, durerea înaintaşilor! Să fi avut profesorul Spielmann interesul să

326

Page 285:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

răsfoiască „Istoria Transilvaniei ”, apărută la Editura George Bariţiu din Cluj-Napoca, în anul 1997? Presupun că nu. În capitolul VIII, „Revoluţia democratică de la 1848-1849”, redactat de istoricul dr. Gelu Neamţu este citat şi un document publicat în anul 1895, numerele 121-131 ale ziarului „Magyarország ” din Budapesta, care demonstrează clar că în Transilvania a avut loc o operaţie deliberată de exterminare a românilor! El nu provine din sursă românească, ci ungurească. E vorba de un memorandum al canonicului romano-catolic Ráduly, din Gyulafehérvár (Alba Iulia - n.n.), care a redactat listele cu victime trimise lui de alţi preoţi. În ziarul „Magyarország ” se preciza că documentul a fost definitivat la 30 decembrie 1849, originalul fiind scris de mâna preotului romano-catolic, iar corecturile au fost făcute de un oarecare Macedonffi. O listă lungă, plină de crime şi jafuri...

- Popa Ráduly din Alba Iulia precizează şi numele celor din „echipele de vânătoare”?

- Da. La Ibăneşti şi Hodac, „echipa de vânătoare” (evident a românilor!), a fost comandată de József Jenei...

- Acelaşi care l-a nenorocit pe viaţă pe străbunicul profesorului Vasile Nuţiu, „a Ştirbului”, din Târgu Mureş?

- Exact! Avea în sânge crima... În Ibăneşti, la 7 martie 1849, au fost omorâţi la podul satului, conform memorandumului alcătuit de canonicul Ráduly, fiul lui Petru Vasilea, bărbatul lui Nastasia Petra a lui Pintilie, Todoran Mihăilă, soţul Palaghiei Petru, Gliga Leontie (rămânând în urma lui soţia şi şase copii orfani), Gliga Gorin (au rămas şapte orfani!), Todoran Onia (soţia a rămas cu patru orfani), Sfărmaş (soţia Iioana a rămas cu un copil şi fără nicio agoniseală). I-au mai împuşcat pe Gliga Vasilică şi Mate Mihăilă, toţi din Ibăneşti. Cei rămaşi în viaţă, au rămas muritori de foame. Le-au luat oile, straiele, vitele. Execuţie colectivă săvârşită de „tribunalele statariale”, prin împuşcare... „Vitejii” soldaţi ai lui Jenei şi „ajutorul” său Macskási Ferenc Login şi-au continuat „opera” în aceeaşi zi, 7 martie 1849, la Hodac, unde au ucis 20 de suflete nevinovate. Locul de execuţie l-au ales, cu sadism, tot la podul satului. Alţi 4 bărbaţi au murit în alte împrejurări, mulţi rămânând schilozi pe viaţă. Jafuri fără limite. Barbarie! Le-au golit hambarele, le-au luat vitele, porcii, oile şi

327

Page 286:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

găinile din bătătură, straiele şi tot ce-au găsit. Execuţiile le-au făcut la Mociar, aflată cam la jumătatea drumului dintre Reghin şi Gurghiu. Loc cu reverberaţie tragică şi-n zilele contemporane cu noi, la Srebeniţa, în Bosnia-Herţegovina, unde, la altă scară, au avut loc masacre, încă nevindecate, condamnate de Europa, intrată într-o nouă eră a existenţei, dar şi de întreaga omenire a Planetei. La Mociar, crimele Armatei Ungare, săvârşite împotriva bărbaţilor, femeilor şi copiilor, au lăsat aproape 70 de copii orfani de tată şi doliu pentru restul vieţii în familiile Fărcaş (Iion a lui Vasile lui Iacob, Iioana a lui Iionu lui Simion Popi, Mărie a lui Vasile Ileni, Nastasia a lui Vasile, Măria a Petrionecului, Paraschiva a lui Filip, Nastasie - căreia i-au omorât şi pruncul, Ilie a lui Vasilie lui Alexa); Iacob (Marie a lui Petru, Oniţă a lui Dumitru, Iioana lui Vasilie); Popp (Iioana a Sandului, Mărie a lui Constantin, Vasilica a lui Crăciun Iii, Sanda a lui Ştefan lui Gabor, Floare), Buzilă Nastasia a lui Dumitru, Iancoş Sie a lui Fărcaş Iion Diac, Fejer Sofia a Sandului, Man (Iioana a lui Vasilia Pinti, Pelaghie a lui Iion Man a Pinti, Alexandru), Frandeş Măria a lui Iion lui Simion... A fost un martie negru pentru românii din Mociar. Şapte zile din martie 1849, masacrul de la „capu’ podului” continuat fără întrerupere, făcute la comanda lui Jenei, prin „biztoşu” lui, Macskási Ferenc Login şi maistrul Haneş. Crime adeverite de preotul Hodacului Fărcaş Ştefan, la 5 noiembrie 1849 şi de preotul Dimitrie Cornea, din Ibăneşti, care, în documentul în care ne lasă lista morţilor din 7 martie 1849, executaţi prin împuşcare la podul de la Gurghiu, mai adaugă cu ironie tragică: „Aceste omoruri, toate s-au împlinit prin vitejii soldaţi ai lui Jenei, şi prin bizuitul lui, Macskási Ferenc Login”...

- Masacrele de la Ibăneşti şi Hodac fac parte din marele etnocid săvârşit de armata ungară asupra românilor din Ardeal. O „carte de vizită” îngrozitoare, pentru jumătatea secolului 19, în Europa!

- Spre cinstea lui, preotul romano-catolic Rásuly, din Alba Iulia, a dezvăluit o parte din operaţiile de exterminare a românilor. Astfel de masacre au avut loc în aproape toate cele peste 2.400 de sate locuite de românii din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş. La alte dimensiuni, etnocidul a lăsat victime şi în rândul saşilor şi

326

Page 287:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

chiar al ţăranilor unguri ori secui, care nu cântau în marele cor al criminalilor.

- Unde îţi ai rădăcinile?- În Nazna şi-n Ungheni, două comune din Mureş. Ai mei au fost

copii de ţărani săraci. Au trudit mult să se ridice. N-au făcut degeaba umbră pământului...

Dorin Suciu, reporterul

- Tu cum ai ajuns în publicistică?- Pe o cale ocolită. Nu direct. Şi a fost plăcut. Am făcut mai întâi

vreo doi ani de Politehnică, la Timişoara, dar mereu îmi doream să fac altceva. Ai mei, se gândeau să fac Chimia Industrială, poate cu nostalgia de a fi avut cândva o farmacie în Târgu Mureş. Mai ales că în vremea aceea „se purta” Chimia Industrială...

- ...Şi în Bihor cum ai ajuns?- Să-ţi spun că-n zona aia sunt cele mai frumoase fete? Ştii şi tu

bine, că pe-acolo ai găsit-o pe soţia ta, Gloria. Ei, m-am îndrăgostit şi eu de o fată frumoasă, de la „Filologie”, când eram student la „Poli”. Era proaspăt profesoară, în satul ei, la Voivozi. Acolo am fugit de la „Politehnică”...

- Şi ai tăi?- Numai în pielea lor să nu fi fost! Intrasem foarte bine la

facultate, deşi aveam o origine proastă, copil de exploatatori...- Zi-i mai departe!- ...de oameni care au avut o farmacie care a fost naţionalizată.

Atunci, pe la începutul anilor ’60, cei cu astfel de „origini” intrau greu la facultate, conform unor procentaje care stabileau alte priorităţi decât cele ale valorilor. Iar supărarea alor mei, era firească. N-aveam dreptu’ să mă joc cu şansa de a nu fi fost radiat de pe listele studenţilor admişi.

- Au găsit şi ceva metode să te... „convingă” să te întorci?- Comisariatul militar... Au pus la cale „înhăţarea” mea la

327

Page 288:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

armată, unde vedeau „trezirea” fiului lor. Numai că se terminaseră încorporările şi am scăpat. Am lucrat o vreme la o bibliotecă, unde am trăit o experienţă extrem de interesantă. Acolo a fost „laboratorul” în care s-a plămădit visul ce avea să se împlinească în prima toamnă a „admiterii”: am devenit student la „Filologie”, la Bucureşti. Şi nu oricum: cu bursă republicană!

- ...Iar când ai terminat, te-ai trezit într-o lume cu totul schimbată. Dispăruseră „listele selective” de la „Admitere”, dar şi cele restrictive ale repartizării „în producţie”! Până şi „chiaburii” sau „exploatatorii”, aveau statute larg deschise...

- E un adevăr care ar trebui spus chiar mai apăsat! Tinerii de azi nici nu pot să-şi închipuie ce deschidere au trăit generaţiile de-atunci şi ce vremuri extraordinare au venit după aproape două decenii de la război. Dar am fost, poate prea tânăr s-o-nţeleg! Eu am dat cu piciorul unei şanse extraordinare: profesorul Şerban Cioculescu, profesorul adorat şi respectat de toţi studenţii, probabil atunci cel mai mare critic în viaţă, voia să rămân asistent universitar la Catedra de Literatură Română Veche, declarând în faţa a 160 de persoane că eu, Dorin Suciu, am fost cel mai bun student din cariera sa. Poate în fiecare an repeta acest gest, care trăda o rară frumuseţe omenească. O ofertă extraordinară, căreia, cu gândurile mele de atunci, nu i-am dat curs.

- Regreţi?- Profund! Azi, puteam să fiu un profesor universitar împlinit...- Ai ajuns, în schimb, un mare publicist. Cred că cele două

„căi” au comparabilitate, poate cu un plus pentru drumul tău... Aşa cred eu!

- Ai dreptate. Am avut însă o oarecare şansă: au murit nefericiţii aceia în ’89! Altfel, eram un ziarist ratat. Un nimeni...

- Ce cale ai ales după „ocolirea” carierei universitare?- Mi s-a oferit altă şansă: să lucrez la revista „Lumea ”, care era

la ora aceea o revistă de politică externă de prestigiu. De ţinută europeană... M-a tentat şi-am zis repede „da”. Acolo am lucrat vreo doi ani, alături de ziarişti de foarte bună calitate. Nu-i pot uita pe Felicia Antip, Serafim Răducanu, Florica Şelmaru, Radu Budeanu, Ion Matei, Ilie Şerbănescu. A fost şcoala care m-a

326

Page 289:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

format. De-acolo, când au venit „epurările”, am trecut la Radio, apoi la Televiziune. Şi fiecare pas mi-a deschis noi orizonturi. Televiziunea m-a luat „prizonier” pentru tot restul vieţii profesionale. Imaginea e o armă fenomenală, cu o potenţă de convingere uluitoare. Şi să fii în preajma unor mari oameni de televiziune precum Tudor Vornicu sunt visuri împlinite!

- ...Şi punctele negre din biografie?- Părinţii mei, să-i odihnească Dumnezeu, prin ’47 s-au zbătut

să facă în Tg. Mureş o farmacie românească, „Tămăduirea”. Peste un an, le-au naţionalizat-o... S-au chinuit mult. În 1940, au plecat în refugiu. Tata era căpitan în armata română. Mama, la două săptămâni de la cedarea Ardealului, a fost expulzată, cu douăzeci de kilograme de bagaje. Eu m-am născut la Câmpulung Moldovenesc, şi sunt foarte mândru că sunt bucovinean... Când Ardealul a fost eliberat, s-au întors acasă, la Tg. Mureş, unde şi-au făcut farmacia. Au plătit însă scump, cu sănătatea, iar mai târziu, li s-a aşezat pe frunte eticheta de... „exploatator”. Şi lor, şi mie... Am „suferit” că nu m-am făcut pionier, apoi utecist, dar am fost şi fericit că m-am făcut membru de partid, că altfel mă dădeau afară din Televiziune, care, pe vremea aceea, prin ’74-’75, mai trăia vremuri bune. Mai puteai să faci şi lucruri interesante. O mai ţii minte pe Ecaterina Oproiu? Era, poate, cel mai important critic de film şi am fost fericit că a scris cronici grozave despre anchetele pe care le-am făcut, folosind în premieră chiar şi camere ascunse...

- În 2009, ce e cu Farmacia „exploatatorilor”?- Farmacia... „Tămăduirea”? O, Doamne! Din ’92 sunt tot în

procese şi tot nu s-au terminat... De şaptesprezece ani mă lupt. E munca de-o viaţă a mamei mele şi nu voi închide ochii până n-o voi vedea înapoi. Mă tulbură întrebarea ta şi dă-mi voie să scot din geantă scrisoarea tatălui meu, adresată mamei, atunci când ne-au luat „Farmacia”. O am la mine nu întâmplător. Vreau s-o arăt cuiva, să ştie de ce nu renunţ la luptă. E, dacă vrei, un testament sfânt. O hârtie îngălbenită de timp, cu colţurile rupte, conţinând marile dureri de atunci ale părinţilor mei. O scrisoare trimisă mamei, aflată în sanatoriul TBC, după o grea operaţie în urma căreia i-a fost scos un plămân:

327

Page 290:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

„Dragostea lui Ticu,Nici nu ştiu cum să-ncep să scriu, probabil ai aflat şi tu ce

s-a-ntâmplat. Trebuie să te mângâi şi să te resemnezi, nu suntem numai noi, sunt în această situaţie toţi farmaciştii din întreaga ţară. Am avut percheziţie acasă, au ridicat toate medicamentele (...) Acasă este totul în ordine. În ordinea resemnării şi a încrederii pe care trebuie s-o avem în Dumnezeu, că după o muncă de robi şi cu sufletul nostru deschis şi binevoitor faţă de toţi care au trecut prin Farmacia noastră, nu vom pieri. Un lucru trebuie să te mângâie: că ceea ce am creat noi, farmacia funcţionează şi asta e bine...”.

O scrisoare mai amplă, datată 3 aprilie 1949. La exact un an de la data cumpărării Farmaciei. Era de fapt, a doua dezmoştenire... Prima, mi s-a părut un spectacol, dar, mai târziu, când i-am înţeles rosturile, mi-am dat seama că a fost, de fapt, o mare tragedie a familiei mele. Era într-o seară de primăvară spre vară... Înfrunziseră pomii, iar parcul din apropierea noastră era plin de flori... A venit un camion, cu „steagul roşu” al P.M.R. desfăşurat pe un catarg, având nelipsitul semn al vremii „secera şi ciocanul”. Din el a coborât un grup de utecişti, între care, aveam să aflu mai târziu, şeful uteceului din Tg. Mureş, Soos, fiul primarului, fost om de serviciu la Primărie şi unu’ Walther, neamţ asimilat, care a gustat din mirajul puterii în toate „erele”, inclusiv atunci când Udemereul şi-a scos colţii, clamând pretenţii autonomiste... Au venit să ne scoată din casă! Erau grăbiţi, strigând la mama să iasă imediat. „Ia mai căraţi-vă, burghezi nenorociţi!”... Mama era bolnavă, la câteva zile după operaţie, iar tata era în spital, bolnav grav şi el. Le-a spus că nu poate să se ridice din pat. Uteciştii furioşi au dat imediat soluţia: „Te scoatem cu pat cu tot”...

- ...Şi chiar au făcut-o?- Sigur! Au dus-o la camion, au cărat acolo o parte din lucruri,

au „plimbat-o” prin oraş, au revenit, golind casa. Spuneau că acolo vor face altceva. O întâmplare trăită, care bate filmul...

- Îmi amintesc şi de premiile internaţionale pe care le luai. Atunci, nu ne cunoşteam. Primeşte, te rog, cu întârziere de bune decenii, felicitări!

- Mulţumesc! Devin nostalgic... Păstrez şi azi în vitrină şi

326

Page 291:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

premiile internaţionale, şi cele două conferite de ACIN... „Afară”, n-am fost. N-am fost lăsat să plec nicăieri, că n-aveau încredere în mine: bănuiau că nu mă voi mai întoarce! Semn că nu m-au cunoscut. Le-o spun şi azi, s-o ştie: şi dacă mă alungau ei peste graniţă, tot găseam o „portiţă” să mă întorc! Aşa simţeam eu...

- Ai adunat, la Bucureşti, destule bucurii, dar, ai trăit şi un nesfârşit calvar. Când s-a-ncheiat?

- Târziu, prin ’87 spre ’88... Nu mai suportam atmosfera de la Televiziune şi m-am „plâns” lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Într-o zi, chiar a venit şi a constatat că tot ce-am spus, era adevărat. I-a „zguduit” destul de tare pe „şefi”...

- Ştiau că tu, Dorin Suciu, ai declanşat „războiul”?- Cred că nici n-am făcut un secret din asta. Nu mai suportam

nici metodele, nici presiunile care se exercitau asupra noastră. Au urmat represaliile, îndreptate în special spre mine, încât m-am văzut silit să-mi fac bagajul să ies din „viesparul” bucureştean şi să mă izolez la Tg. Mureş, în calitate de corespondent în zonă al Televiziunii. Aici m-a „prins” rebeliunea din Decembrie ’89, aici mi-a fost dat să aud strigându-se ce n-am auzit nicăieri niciodată: „Pentru copii!”, „Pentru copii!”, „Pentru copii!”...

- Cum ai trăit „Rebeliunea” din acel „Decembrie”?- Am presimţit-o... Era agitaţie, iar „unii” se agitau mai mult

decât... ceilalţi. În ziua aceea de 21 Decembrie 1989, s-a scandat şi s-au ţinut discursuri în româneşte până la ora 12 şi câteva minute, când a fugit Ceauşescu. Atunci, brusc, limbile s-au dezlegat şi s-a format un „Turn Babel”. Şi am descifrat în acel vacarm, şi alte limbi...

- S-a tras?- Sigur. A tras armata, la 45 de grade... Au murit 6 oameni, dintr-

o eroare. Nu s-a dorit aşa-ceva! Eu am filmat. Era să mă împuşte şi pe mine... M-am dus noaptea la „releu”, am transmis înregistrarea la Televiziune, dar n-a ajuns să intre pe post. Nici nu cred că puteam trăi o mai mare frustrare! Iar când s-au difuzat transmisiile mele, erau fie date cu întâmplare, fie „montate” cum voiau unii... Adevărul umbla cu capul spart... Într-un fel, m-am simţit curat. Am filmat corect, nepărtinitor. Am şi un „jurnal” din zilele acelea... Aşa am filmat şi în

327

Page 292:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

20 martie 1990. Eram la etajul 5 al Hotelului „Grand” şi am filmat cu un aparat pe 16 mm... Înregistrarea a ajuns la Televiziune, la Tică Brateş, cel cu helanca pe gât, care a transmis „Revoluţia” în direct, dar a fost „uitată” prin cine ştie ce „sertare”.

- Ai avut vreodată o „explicaţie” cu Brateş?- Mi-a zis aşa: „Bă, nu dăm nimic pe post. E mai bine să intre pe

post Titi Popescu, crainicul, şi să anunţe cu voce gravă că la Tg. Mureş au avut loc ciocniri interetnice şi au murit câţiva oameni..., în loc să dăm pe post scenele acelea oribile, în care românii şi ungurii se băteau ca chiorii!”. Aşa a „judecat” atunci el, Teodor Brateş... Iar în ce priveşte raportul de forţe, am mai spus-o: românii erau mai puţini de 2.000, iar ungurii între 10 şi 15 mii!

- De ce n-au difuzat, totuşi, filmul tău?- Poate şi pentru comoditatea de a prelua imaginea filmată cu o

cameră video, pe care o avea irlandezul. Eu filmam pe pelicule de 16 milimetri, cu lungimea de 29 de metri, şi trebuia să schimb caseta din 3 în 3 minute... El, a plecat imediat la Bucureşti, la Televiziunea Română, cu maşina lui, în vreme ce eu, ca de obicei, am trimis filmul prin curier special.

- Aţi stat de vorbă cu... irlandezul?- Nu. Şi nici nu ştiu cum a ajuns acolo. Rămâne un mister.

Oricum, în mod sigur, nu l-a „invitat” nici Televiziunea Română, nici eu. Cineva, totuşi a făcut-o. Şi nu e chiar de nedescifrat „misterul”. În rest, ştiţi cum s-a folosit înregistrările lui! Manipulare în toată legea... La nicio oră de la evenimente, Planeta ştia că românii au declanşat un pogrom împotriva ungurilor! Şi orice dezminţire s-a dat, cu destulă întârziere, n-a mai avut mai niciun efect reparatoriu. „Organizatorilor”, în niciun caz români, le-a ieşit totul. Până şi omul desfigurat, românul Mihăilă Cofariu, a devenit... student ungur. El, bărbatul în pulover verde, era „modelul” şi dovada zguduitoare a... „pogromului”. El voia să înveţe la facultate în limba lui maternă, iar ca răspuns la solicitare, românii l-au bătut până la desfigurare!

- ...Şi juridic, cum s-a-ncheiat „pogromul”?- Prin câteva procese penibile, la capătul cărora criminalii, puşi

în libertate, au fost transformaţi în „eroi”. Ni se propune să-i uităm pe oamenii omorâţi în Decembrie ’89. Să uităm tot ce s-a-ntâmplat la

326

Page 293:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

Odorhei şi Târgu Secuiesc, la Zetea şi Dealu, să-i uităm pe cei ce-au fost lichidaţi în mod tragic, chinuiţi, loviţi şi zdrobiţi cu bâte şi fiare, spintecaţi cu baionete şi cuţite, chiar dacă erau români sau unguri şi se numeau Dumitru Coman, Gavril Székely, Gabi Dănilă, Sándor Samoilă, Emeric Ferencz, Liviu Teofil Cheuchişan sau Aurel Agache... Toţi erau în uniformă a autorităţilor româneşti şi slujeau România. Încât, nu poţi să nu te întrebi: până când aceste „carnavaluri” sângeroase?! Când vor pricepe aceşti oameni că Europa şi-a deschis larg porţile pentru fiii ei? Bântuie prin Ardeal „fantoma” lui Albert Wass, stafia iredentismului pluteşte gata de atac, U.D.M.R.-ul a devenit oficină legală a extremismului antiromânesc, în timp ce Tőkés se crede... „Dalai Lama”. O golgotă cutremurătoare în special pentru românii ardeleni şi o permanentă luptă a grupărilor iredentiste pentru a împinge Statul Român spre disoluţie. Bate de mult ceasul trezirii. O cere realitatea. Până nu este mult prea târziu! Ni se fabrică istorii aberante, după academicianul Kriszto Gyula suntem un „popor venetic, pribeag, fără putere, popor de păstori nomazi, care a invadat vechile provincii maghiare!”... Vai, domnule academician, iar v-aţi trezit debitând aberaţii istorice! „Clasicul” poeţel Markó Béla face apel disperat la „automântuire”, recurgând chiar la forţa armelor lansând ameninţarea cu un nou „descălecat”. El a şi anunţat declanşarea unei ample acţiuni de organizare a „Gărzii Secuieşti”, după modelul celui din Ungaria, creată în „Anyaország”. O organizaţie paramilitară, care reuneşte cele mai reacţionare, revanşarde şi extremiste forţe din Ungaria. Fără un pic de respect faţă de ţara care îi respectă şi-i ocroteşte pe etnicii unguri, la Tg. Secuiesc, Markó Béla a lansat încă o chemare ultimativă: „În 1526, strămoşii noştri au pierdut şi, pentru un secol şi jumătate, ţara nu a mai fost a noastră. Ultima dată această patrie s-a pierdut în 1918, iar datoria noastră este să redobândim acel pământ pierdut. Să redobândim casele, pădurile, pământurile, steagurile!”... Afirmaţie care aparţine unui individ căruia românii i-au oferit scaunul de... viceprim-ministru în guvernul Tăriceanu! Care pământuri? Cele pe care le-aţi abandonat prin sudul Uralilor?!

- Presupun că l-ai întâlnit des pe Markó Béla, în diverse ipostaze. Cum ţi s-a părut... editorul?

327

Page 294:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

- Ca unul care ştie ce vrea. Şi nu este niciun secret că s-a compromis să ia bani şi pe cărţi încă nescrise! Apoi, Editura „Mentor”... În ea au apărut cărţi ale criminalului Wass Albert. În anul 2000, în ciuda legilor României, care vizează „cultul” criminalilor de război, editura, la care el este unul dintre importanţii mahări, în calitate de acţionar, i-a publicat volumul „Vin”, „Om la marginea şoselei”. Prima parte a cărţii, „Vin” („Jőnnek”) salută cu entuziasm intrarea lui Horthy Miklós în Transilvania de Nord, în urma Diktatului de la Viena, din toamna anului 1940. O simplă lectură a Consiliului editorial ne oferă prilejul regăsirii şi aici a numelui viceprim-ministrului României Kadói Tanács: Gálfalvi Győrgy, Kovács András Ferenc, Láng Zsolt, Markó Béla, Vida Gábor (s.n.) Cercuri de politicieni din Budapesta au intenţionat să-i ridice şi acolo un monument. Guvernul n-a permis. Nici chiar înhumarea s-o facă acolo n-a fost acceptată încât, i-au dus urna funerară la Brâncoveneşti şi au îngropat-o în curtea castelului contelui Kemény János. Încât, un criminal notoriu e înmormântat în ţara în care Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat la moarte, în contumacie, în anul 1946.

- O indiscreţie: la Budapesta, sau altundeva, în Ungaria, în anii când ai fost corespondentul Televiziunii Române, acolo ai ascultat vreodată... „Simfonia Kossuth”?

- E o glumă... Cred că acea simfonie, pe care a scris-o Béla Bartók e un accident de tinereţe. L-au prins valurile... Era moda maghiaromaniei şi a antihabsburgiei. Şi erau atât de accentuate, încât, până şi în familia lui Béla Bartók, din Sânnicolaul Mare, limba germană a fost interzisă! La 5 ani de la... „Simfonia Kossuth”, poate chiar uitând-o, s-a apropiat pentru totdeauna de folclor, dăruindu-l culturii mondiale. L-a preocupat, a cules şi a valorificat şi folclorul românesc, chiar dacă, se zice, şi nu fără temei, prea mult, transferându-l adesea în tezaurul folcloric unguresc. Oricum, Kossuth şi alţii ca el n-au mai avut parte de alte „Imne”... Béla Bartók a fost un ungur european! Şi câte ar avea de învăţat de la el cei ce-i înalţă ode lui Albert Wass, transformându-l dintr-un mediocru, cum e apreciat de majoritatea oamenilor de cultură unguri, într-un fel de... „Dumnezeu” al literaturii ungare. Retorica ungurească tinde spre

326

Page 295:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

penibil. De aproape un veac, e deplâns Trianonul, sunt invocate frustrările elitei maghiare, cărora nu i se respectă supremaţia, aproape rasială. Tot mai mulţi unguri invită la realism, la alungarea unor idei gen „suntem cei mai mari, cei mai talentaţi”... Trăim în Mileniul III!

- Familia ta şi-a redobândit casa în care ai copilărit?- Până la urmă da... De fapt, nu ne-au rechiziţionat-o pentru a

se instala acolo „Casa Pionierilor”. Totul s-a pus la cale la scurt timp după „inventarea” de către Petru Groza a... Regiunii Autonome Maghiare. O creaţie absurdă! Casa noastră a fost „oferită” unui mare creator şi om politic al vremii, Sűtő András, spre disperarea părinţilor mei, care priveau cum se deteriorează. La parter, în sufragerie, îşi tăia porcu’, în camera de la intrare a adus de acasă, din Cămăraşul de Câmpie, câinele şi cuşca lui din curtea părintească... Ce mai, dezastru... Când deteriorarea s-a amplificat, a plecat în altă parte. Şi a venit în loc alt creator, de aceeaşi etnie. Mama, disperată, s-a adresat a nu ştiu câta oară direct lui Ceauşescu, stăruind să fie trimisă o Comisie de la Bucureşti. Atunci ne-am recăpătat casa!

- Azi, ce te supără?- O, câte!... De pildă, faptul că un mare „iluminat” fură ca-n

codru! Ia din Adorno nu doar titlul, „Minima moralia”, şi vrea să se înscăuneze între creatorii de cultură. L-am numit pe Andrei Pleşu. Sunt, din păcate, şi alţi... „Pleşi”. Mă supără apoi „fabrica de legi”, care scoate la comandă politică tot ce e nevoie. Chiar şi legi prin care este jefuit patrimoniul naţional. Apoi, mi-e greu să pricep ce a fost în capu’ preşedintelui Emil Constantinescu, atunci când a numit-o pe o biată directoare de teatru de păpuşi să reprezinte România, ca ambasadoare în... Finlanda!?

-Te-ai reîntoarce la camera video profesională în calitate de corespondent în Harghita-Covasna?

- Acolo e azi un mare profesionist: Angela Bârsan. O admir! - ...Dar la Budapesta?- S-au schimbat multe. Am regretat despărţirea de acel statut,

pe care n-am dorit-o şi n-am avut altă soluţie decât cea pe care au ordonat-o unele interese politice, dirijate de U.D.M.R.. Eu m-am îndrăgostit de Budapesta ca de o femeie frumoasă. Mi-am făcut

327

Page 296:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Constantin Mustaţă

meseria cu desăvârşită onestitate. Fără acea etapă din viaţa mea profesională m-aş fi considerat un om neîmplinit. Etapa „Budapesta” a însemnat pentru mine şi un excelent prilej de a cunoaşte cultura unui popor care a contribuit mult la tezaurul omenirii. Eu nu sunt antimaghiar, cum m-au perceput unii. Sunt, poate, chiar filomaghiar. Puţini ştiu că am tradus poezii din admirabilul Jozsef Attila, traduc cărţi, avantajat şi de şansa de a cunoaşte limba maghiară aproape ca pe cea maternă. În faţa agresiunilor, nu poţi însă rămâne pasiv. Trăim al patrulea val, dus cu cele mai sofisticate arme. Nu au puşti şi pistoale ca-n ’18, ’48 sau în ’40, la Diktatul de la Viena...

- Câţi ani ai, Dorin?- Îţi spun ce scrie în „buletin”: Câmpulung Moldovenesc, 16

august 1943... - Îţi mulţumesc şi aştept cu interes să citesc cele trei cărţi

pe care le ai, aproape gata, pe biroul tău!

(Cluj-Napoca, Târgu Mureş, 2006-2009)

„Pogromul” de la Tg. Mureş văzut de telereporterul Dorin Suciu

Ce-o fi fost oare în sufletul lui Dorin Suciu, atunci, în seara zilei de 20 martie 1990? Era la capătul unei zile lungi şi grele, în care a filmat pe „16 milimetri” o peliculă unică: oraşul lui, din care transmisese Televiziunii din Bucureşti mii de telereportaje şi informaţii-document, trăia o veritabilă Revoluţie. Simplificând totul, forţe ostile Statului Român, au declanşat lupta pentru reinventarea unei „Mici Ungarii” în inima României, aşa cum se-ntâmplase, cu

326

Page 297:  · Web viewNumai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini

Teroare în Ardeal

decenii în urmă, când la intervenţia directă a „Tătucului” Stalin, a fost întemeiată Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. O „Regiune” în care limba oficială era maghiara, iar conducătorii, exclusiv unguri. Stat în stat! A filmat trei casete, vreo 9 minute, a alergat la „releu”, a transmis înregistrarea şi comentariul, după care a aşteptat Telejurnalul. Cel mai important moment al zilei, din cele trei-patru ore cât difuza atunci Televiziunea Română. Tristeţi, însă. Chiar îngrijorare. Nu pricepea Dorin Suciu ce s-a-ntâmplat cu relatarea lui, şi cum a ajuns Televiziunea Română să difuzeze înregistrarea făcută de un operator irlandez. Era una din marile dureri profesionale... Filmase corect. Surprinsese, din camera 504 a Hotelului Grand, acolo unde locuia ziaristul ieşean Gabriel Huideş de la „Opinia”, toate momentele importante ale încleştării, inclusiv loviturile aplicate unui bărbat în pulovăr verde, căderea acestuia, şi desfigurarea acestuia, până la momentul care era apropiat de lichidarea fizică a acestui om. Verdictul l-a dat filmul şi comentariul irlandezului: omul căzut era un ungur, iar loviturile cauzatoare de moarte i le-au aplicat românii, organizatorii... „pogromului”! Un fals care a făcut, din nefericire, înconjurul lumii, fără ca vreodată să mai poată fi corijat: românii organizează masacre împotriva ungurilor! O poveste tristă care îl macină încă şi azi pe marele publicist, Dorin Suciu. Şi, nici până azi, imaginile acelea terifiante, înregistrate de irlandezul invitat special de U.D.M.R., care conţineau un atât de mare neadevăr, n-au fost dezminţite. Omul căzut, era un român, Mihăilă Cofariu. Cei ce voiau să-l omoare, erau unguri. Şi din Ungaria, dar şi de la noi, manipulaţi de liderii care voiau, cu orice preţ, să ducă la capăt comanda imperativă a lozincii revizioniste: „Acum ori niciodată!”.

*

20 martie 1990... Előd Kincses, campionul de odinioară al României la 100 de metri plat, goneşte cu autoturismul, dis-de-dimineaţă, prin „Secuime”, cu o lozincă devenită clasică: „Talpra magyar!” Adică „Ridică-te, maghiare!”... O chemare disperată, adresată peste tot pe unde a trecut: pe Valea Mureşului, în zona Sovata - Cristur - Odorhei şi mai departe... Ceilalţi „Kincses”-i au alte misiuni: provocări, sabotaje, incitări la greve, inducerea stării de terorism.