DEPORTĂRILE STALINISTE ÎN SATUL GĂUZENI

ULTIMA SPOVEDANIE A DOAMNEI MARIA CIOBANU DESPRE CUM A FOST RIDICATĂ ȘI

DUSĂ ÎN SIBERIA DE GHEAȚĂ PE CÂND AVEA DOAR 14 ANIȘORI!

Cel mai mare, strașnic și lugubru genocid din istoria omenirii îndurat de Basarabeni!

Deportările Staliniste! Există un timp al trăirii și un timp al mărturisirii cum ai trăit. Există, de asemenea, un timp pentru creație, care este mai puțin firesc. Îmi este însă îndeajuns să trăiesc cu toată ființa mea ca să pot mărturisi din toată inima mea. Albert Camus Venit acasă la țară, pe o arșiță cumplită, în luna lui cuptor al anului 2015, eram învăluit ca de o tornadă de toate emoțiile și sentimentele, unele mai furtunoase decât altele. Nu știu dacă este om care să nu-și poarte cu el în memorie și în suflet satul său de baștină unde a copilărit. Eu, de exemplu, l-am purtat peste tot cu mine în străinătate pe unde am fost, iar în clipele de mare cumpănă vedeam pe pelicula memoriei satul meu natal, dar mai ales școala cu tot cu copilăria și prima mea dragoste! Deci, satul este ceva sfânt și veșnic pentru om, o bucată din sufletul meu, care dacă nu ar fi nu aș avea sufletul întreg. În sat mi-am petrecut copilăria cu toate bucuriile și necazurile ei și școala de 8 clase.

Școala din satul Găuzeni, cuibul de înțelepciune de unde au zburat mulți săteni în lumea largă, devenind personalități, dar și...

Am zburat în neagra străinătate, ca apoi din când în când să mai vin în sat pe perioade scurte. Satul m-a petrecut la armată și am îndurat atunci ce-a mai mare ruptură spirituală de el, de am crezut că nu am să-l mai văd, fiind ales de a-mi face serviciul militar în termen de trei ani la marina sovietică, iar marea îmi va fura trupul fără să mi-l aducă acasă măcar și mort. M-a întâmpinat apoi când am venit în concediu de două ori, când am venit la vatră, un om schimbat mintal și spiritual complet cu totul. E greu să scrii despre tine și despre satul tău de baștină, dar și e un noroc să poți să o faci, chiar de ești bârfit și chiar batjocorit de săteni și persecutat și de forțele întunericului după ce ai răscolit cimitirul. Omul de creație trebuie să fie convingător doar în cazul când se sprijină pe muncă și adevăr, pentru care ești și hulit, nu că răsplătit pe merit. Talentul este nu numai un mare dar, ci în primul rând o mare datorie față de străbunii tăi care

au plecat demult la Domnul, de semenii tăi și de noile generații care vor veni după tine și față de Dumnezeu. Cine nu înțelege aceasta, devine un meseriaș, care caută să aibă numai profit din aceasta.

Precum între meserie și talent există puțin loc încât doar Bunul Dumnezeu încape: nu poți trece de la meserie la talent dacă nu treci prin El, iar cine nu trece prin El rămâne un simplu meseriaș, ca apoi timpul și creația ta să arate cine ai fost. Dumnezeu fiecăruia din noi dă voie să-și decidă singur viitorul și astfel, cât de crunt ar fi destinul oricum depinde de noi, de puterea de voință și credință a fiecăruia în parte cum îl înfruntăm. Eu, unicul, am scris despre sat o teză de an și teza de licență la Facultatea de Filologie, profilul Limba și Literatura Română a Universității de Stat din Moldova, or. Chișinău.

Ajungând scriitor, eu, unicul, l-am descris în multe aspecte în ale mele cărți așa cum este el, cu toate realizările bune și rele, dar și cu metehnele lui, fiindcă ar fi o tâmpenie să descriu numai binele. Deci, nu poți scrie cu suflet despre sat dacă nu l-ai suferit în tine, trecând prin el și ți s-a scurs viața precum a miilor de săteni care au mai trecut cândva ca tine prin el și care demult sau mutat în cimitirul din deal. Merg deci prin sat îngândurat de a scrie o carte despre istoria și suferințele lui, dar să nu uităm că istoria devine interesantă după ce faptele s-au consumat trecând și tu prin ele cu sufletul. Simt prin tălpile picioarelor acea suferință care au lăsat-o răsstrămoșii mei, purtându-și viețile cu ale lor nevoi și iubiri, lăsând câte unul vre-un izvor, vre-o fântână sau câte un podișor sau punte peste râpa care desparte satul în două, iar eu drept mulțumire să-i înveșnicesc în a mea carte. Eu însă sper să las o carte despre sat, care să fie cel mai bun prieten al sătenilor mulți ani după ce m-or așeza și pe mine în rândul celora plecați demult la Domnul, tot în satul de baștină Găuzeni!

Cutreier satul din deal în vale și din vale în deal. Totul pentru mine respiră amintire, până și foșnetul copacilor, mugetul vacilor, lătratul câinilor, cântatul chiriecilor și a broscoilor, fiindcă casa părintească îmi este pe malul râpei. Pe doamna Maria Ciobanu o știam, dar abia acum aflasem că a fost deportată și am intrat la ea. A rămas doamna Maria surprinsă de vizita mea, dar și de motivul vizitei mele și eu am rămas surprins că mă știa foarte bine după ce i-am spus al cui sunt. Frica care i-a intrat și în măduva oaselor odată cu gerul cumplit al Siberiei nu o va părăsi niciodată decât în paltonul de brad. Uneori cunoaștem atât de puțin locurile unde ne este dat să trăim și oamenii din jurul nostru, de nu le mai observăm nici nevoile, nu tocmai durerile sufletești și suferințele vieții. Trecem prin viață ca niște figuranți anonimi, închiși în egoismul nostru perfid și duplicitar și nici nu observăm că devenim robii instinctelor noastre și lăsăm din urma noastră urma vulturului pe cer și a raței mute pe pământ.

Pe doamna Maria o cunoșteam de când mă știu, dar abia acum aflasem că a fost deportată în Siberia. Malaxorul bolșevic, sovietic toca fără milă Basarabia de acum a doua oară, prin al doilea val de deportări, primul fiind pe 13 iunie 1941. Conform istoricului Mihail Tașcu, operația care a avut loc la 6 iulie 1949, s-a numit (operația Iug) „Sud”, când 11.293 de familii de basarabeni au fost ridicate în acea dimineață neagră din casele lor unde dormeau.

Un număr total de 35.050 au fost deportați în acea neagră zi în regiuni din Siberia, Extremul Orient. Acesta fiind cel de al doilea val de deportări, a avut menirea a să „contribuie” la colectivizarea țăranului liber basarabean. În realizarea operației au participat 4.496 din grupul operativ secret (484 din

Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și 4.012 trimise din alte republici ale imensei Uniuni Sovietice). Iată cum ne-au adus ei „fericirea” sovietică pe plaiul nostru, iar noi pentru aceasta îi glorificăm pe ruși, scuipând în suferința adusă poporului nostru de regimul satanic sovietic.

10-iulie-1949 Îmbarcarea în vagoane destinate pentru vite a deportaților numiți „culaci”. Vinovații fără de vină, dar mai ales copiii, de ce au devenit

criminali ai Uniunii Sovietice și au meritat surghiunul?.

10-iulie-1949. Trenul marfar încărcat cu ființe nefericite duse mai rău ca pe niște animale la abator, fiindcă unii care mureau pe drum erau aruncați din

vagoane. Eșaloanele pline cu deportați care se îndreaptă spre Siberia, printre care și sătenii mei.

Au participat la ridicare 13.774 de soldați și ofițeri ai Ministerului Securității de Stat al R.S.S., 24.705 de activiști sovietici și de partid, în total 42.975 de executori. Au fost folosite 4.069 de camioane militare, dintre care 1.506 ale administrației locale și 2.563 aduse din Odessa Au fost organizate 30 de eșaloane, 1.798 de vagoane, dintre care 1.548 erau pentru deportați, adică care erau vagoane destinate pentru vite, iar celelalte pentru pază care numai că erau mai luxoase și comode. Eșaloane care au fost îndreptate spre șase regiuni din Siberia și Extremul Orient al fostei Uniuni Sovietice Socialiste, Tyumen, Kurgan, Irkutsk, Cita, Republica Autonomă Burato-Mongolă și Republica Sovietică Socialistă Kazahstan. Nici unui regim totalitar criminal din lume nu ia dat prin cap să săvârșească așa crimă odioasă ca aceasta a sovieticilor.

Am simțit că întrebările mele au început să-i pună sare pe toate rănile sufletului ei, care sunt mult mai grele ca ale trupului. Nu știam chiar cum să procedez de a nu o trauma psihologic. Bine că mai era o fiică de a ei care îi asigura și alina bătrânețea, (Șașa) Alexandra și nu putea să creadă că sunt vre-un afacerist care a-și profita de suferința ei de a mă ridica pe mine în slăvi și ai culege laurii ei! Îmi părea că sunt anchetatorul sovietic care a anchetat pe toți deținuții și ea se teme de mine! E ca și cum ai sta în fața unui suferind și în loc să-i tămăduiești rănile sufletului mai tare le faci să usture și doară. Mi-a spus că a avut casa ei părintească, chiar unde este casa mea părintească, adică în mahala cu noi. Ne cunoștea de mici pe noi toți copiii, fiindcă a lucrat și cu mama la tutun, doar munceam toată familia grămadă la colhoz la norme de tutun pe lanurile satului, fiind mai robi ca robii de culoare de pe plantații. Mă privea ca o maică sfântă și îndurerată cu toată amintirea și suferința anilor ei, precum a suferit toată Basarabia poreclită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pe atunci, tot având parte numai de porecle și nu de numele adevărate, adică România. Acum, din păcate, poreclită Republica Moldova, este mult mai sovietizată și adâncită în hăul satanic moștenit de la sovietici. Eram atent la orice mișcare a ei, la fața plină de suferință și la ochii plini de înțelepciune, ca să nu o supăr cu ale mele întrebări care o ardeau ca pe jăratic! E foarte greu de a te băga în durerea sufletească a unui om răscolind și radiografiindu-i amintirile dureroase și așa, fiindcă durerile sufletului sunt mult mai grele ca cele ale trupului. Se spune că noi simplii pământeni în fața amintirilor suntem egali cu zeii, pentru că nici ei nu le pot schimba: ceea ce sa întâmplat nu mai este în puterea lor și nici a lui Dumnezeu, Diavolului sau a destinului. Eu cred că ar fi un mare blestem de a terfeli și falsifica amintirile precum o fac majoritatea ce scriu numai un fel de paradă falsă sovietică, ar fi o anomalie să crezi că totul a fost numai bine în trecut.

Eu însă parcă am darul de la Dumnezeu de a înveșnici aceste amintiri suferinde până peste poate de ființa omenească, lăsând această suferință curată ca lacrima generațiilor ce vin după noi, spre a o cunoaște și trage învățăminte din chinul străbunilor, de a nu călca pe greblă și ei de multe ori. Nu am cunoscut și privit în ochi o mai mare personalitate și încă săteancă mai puternică de la un capăt la altul al vieții ca simțire, durere, voință și încredere în adevărul împlinirii umane, și-i admiram onestitatea și meritul, credința și devotamentul ei cu care a știut să dea sens vieții ei și a semenilor de alături, ca doamna Maria Goroh (Ciobanu).

Cred că nici nu a fost înțeleasă și valorificată corect de cei care au fost tot timpul în jurul ei pe drumul vieții, pentru că Destinul ei se înscrie pe prima pagină a marilor Destine, marilor Martiri ai Neamului Românesc, care prin ceea ce a avut de trecut și de suferit, prin jertfă, ea vine să reprezinte și să semnifice în sine nervurile terminale ale epocii în care a trăit. În trăirile ei, fiecare clipă edifică la rang de simbol a Maicii Îndurerare care a suferit nu numai durerea copilului ei, ci și durerea proprie, penetrând în memoria posterității ca expresie supremă a rezistenței ei în fața celor mai incalificabile experimente umane de a face din Om gorilă, maimuță Darwinistă, adică om sovietic de care e plină acum Basarabia. Tot urlând acum pe la mitinguri și proteste aiurea că vor în Uniunea Sovietică sau Uniunea Vamală care există numai în mințile lor!

Scriitorul Nicolae Costenco, care pentru apărarea Limbii Române, la noi în Basarabia, a fost condamnat la 15 ani de surghiun în gulagul sovietic din Siberia, unde a trecut tot iadul sovietic, ispășindu-i pe toți de la sunet până la sunet. Aici autorul a scris romanul „Severograd”, despre ororile vieții din gulagul siberian. Nici cele mai hidoase minți ale umanității de când e lumea, nici tartorul Skaraoțki cu drăcimea lui nu ar fi putut crea așa iad pe pământ, ca cel sovietic din toate gulagurile de pe toată fostă imensă Uniune Sovietică. „Numai fiind în bârlogul fiarei îți poți da seama de odioasa dihanie cu chip de om care vrea să ne plănuiască viitorul după chipul și asemănarea sa…(Adică a omului sovietic. n. aut.) Nu e glumă, fiind soldat să visez la grad de general și fiind „partinic” să visez a fi om”. (Costenco, Nicolae. Iubite frate Basarabia,1995,nr 8-9)

12-06-1950 Cu câtă durere și suferință era scris pe aceste fotografii. Tinerețea în Siberia. Pozată cu o prietenă din Găuzeni Goroh Maria și Crudu Lidia din staul Chipeșca, ca amintire pentru viitor, pentru scumpii părinți, frați și surori de la a dumneavoastră, soră și fiică Lidia și Maria.

Spirite plin de noblețe, vinovate de nimic, condamnate să treacă toate cercurile iadului pământesc sovietic, ele au suportat chinurile fizice și moral-psihologice și s-au confruntat cu bestialitatea și murdăria acestei lumi aberante și asasine, fără să întineze Demnitatea. Pentru că aceiași oameni sunt plămădiți din cu totul alt aluat, ca și cum le-ar fi dat o putere tanică, care este darul libertății, de care au știut să dispună împărătește, situându-se magistral deasupra tuturor tentațiilor și seducțiilor de adaptare la liniștea de sclavi docili sau criminali ascultători, ieșiți biruitori, dar și foarte căliți din frământările infernului în care au fost tot timpul cu conștiința liberă și cu Dumnezeu în suflet. Rostul vieții este de a ne naște, chinui și muri… dar… toate acestea trebuie să le trăim frumos, cu Credință și Demnitate și să și creăm fiecare monumentul său spiritual personal, adică al faptelor frumoase care rămân după noi. Precum spunea eseistul și publicistul filosof Nicolae Steinhardt:„ Să-și umple omul memoria cu fapte bune ca să aibă cu ce se obloji și mângâia. Ele singure, pot îndulci scurgerea lentă a timpului pur”. Doamna Maria ne-a lăsat moștenire și spre a lua aminte, încrederea în nemurirea frumuseții și a măreției trestiei gânditoare, în pofida tiraniei și crimei și merită cel mai mare monument din lume, iar eu i-l fac pe cel spiritual pentru întreaga veșnicie, pentru a fi model prin ceea ce a suferit, ca Domnul nostru Isus Hristos. Doamna Maria este una din figurile emblematice ale acestei epoci care merită și un monument în satul de baștină nu numai în lume. Statutul de luptătoare învingătoare a odiosului satanic sistem sovietic o înalță de asupra tuturor însemnelor de martiri derizorii, ori ea a depășit imaginabilul prin ceea ce soarta i-a prescris să aibă de îndurat.

18-iulie-2015. Scriitorul Victor Răzmeriță cu săteanca lui, Maria Goroh (Ciobanu) care a fost deportată în Siberia. Pe pragul casei ei, în satul Găuzeni, unde a trăit după ce sa întors din Siberia. Acest prag parcă ne-a unit sufletește. M-am contopit în suferința ei de a o lansa în eternitate.

Finalul vieții i-a încununat opera ajungând să biruie îndurând prin ceea ce a suferit, rămânând până în ultima clipă mai puternică decât toți tiranii ei, frumoasă la chip, la minte și la suflet. Iar bunul Dumnezeu să mă aducă la ea pentru ai solicita un interviu, de ai confirma frumusețea ei spirituală!

Își deapănă cu greu Doamna Maria amintirile, parcă aduse din fundul infernului. La rugat șeful clubului, care demonstra pe atunci filme despre „eliberarea și fericirea” adusă poporului român din Basarabia, rupt de la Patria mamă România, de sistemul sovietic, să-i aducă peliculele filmului cu căruța sa din satul vecin Chipeșca. Seara, după o zi de lucru, mârțoaga de iapă a noastră, care ne era sprijinul în toate, era foarte obosită, iar țăranul ținea la cal ca la ochii lui din cap și-l înțelegea și simțea precum brațul lui. Tatăl (Tuța) nu a vrut să se ducă, iar el i-a zis lasă, lasă că i-a face-o! Și acesta a fost motivul. Satul nu era prea mare și au fost ridicate numai două familii înscrise în lista „colaboraționiștilor” cu cap de acuzare „familie de chiaburi”: 1. Nicolae Goroh F. (n.1889) – capul familiei.2. Alexandra Goroh I (n. 1906) – soția.3. Maria Goroh. N. (n.1913)- fiică de numai 14 anișori.------------------------------------------------------------------------------------------------4. Andrei Teslari G. (n. 1913) – capul familiei.5. Irina Teslari M. (n.1883) – mama lui Andrei.6. Maria Teslari Z. (n.1920) – soția lui Andrei.7. Arcadie Teslari A. (n.1938) – fiul cel mare de numai 11 anișori.8. Zosim Teslari A. (n. 1941) – fiul de numai 8 anișori.9.Lucia Teslari A. (n.1943)- fiica, de numai 6 anișori. 10. Iurie Teslari A. (n. 1947) – fiul de numai 2 anișori.Deportați în anul 1949 în regiunea Kurgan, reabilitați în anul 1990.

Această stare psihologică venită peste sat și întreaga Basarabie a fost ca crivățul venit în plină vară, când totul îngheață, suflet, minte și respirație, ca apoi și trupurile în Siberia să ne înghețe. Mărturisește doamna Maria: în noaptea blestemată de 5 spre 6 iulie a anului 1949, când începea să se geneze de zi, pe la ora 5 dimineață, au intrat soldații cu o persoană de la primărie (coadă de topor „upolnomocii”) și ne-a spus să ne luăm puține lucruri și să ne gătim de drum lung și de multe zile. Eu aveam 14 anișori și terminasem 4 clase la școala din sat. (Școala veche care mai e și azi, școala lui Safonov.) Am luat câțiva saci de făină de porumb, un ceaun și câ-teva linguri și atât. Ne-a urcat pe la ora șapte în camion și am fost duși la gara din Șoldănești. Acolo ne-au urcat în vagoane destinate pentru vite și încă folosite și astfel a pornit calvarul nostru pe drumul de fier de care nici nu vreau să-mi amintesc că a fost mai greu ca iadul și mi-i strașnic numai să mă gândesc la el.

Cu trenul mergeam numai noaptea, iar ziua eșalonul plin cu deportați strânși din toată Basarabia era tras undeva pe linie moartă de a nu fi văzuți de lume prin gări. Oricum se temeau autoritățile de lume pentru această crimă odioasă.

- De probleme intime, adică incomodități, între voi, doar ați fost toți grămadă și mari și mici în timpul cât ați călătorit, am citit mult, dar nici nu vă întreb, fiindcă este prea de tot și va fost greu cu chestiile fiziologice care vă făceau să plesniți de rușine.

10-iulie-1949 Urcarea în vagoanele destinate pentru vite. Cu ce erau de vină acești copii de au fost duși în Siberia de gheață, printre care și domnișoara

de 14-anișori Maria, Arcadie Teslari de 11-anișori, Zosim Teslari de 8-anișori, Lucia Teslari de 6-anișori și Iurie Teslari de numai 2-anișori din

satul Găuzeni ?

Deportații în Siberia de gheață.9-04-1950 Suntem fotografiați în ziua de Paști, lucrătorii medicali și scotnicii (lucrători în grajdurile de vite): Crudu Lidia - s. Chipeșca, Lătescu Ion – s.

Scorțeni, Goroh Maria – s. Găuzeni, Botezatu Eugenia – s. Chipeșca și Crudu Ecaterina – s. Chipeșca. Suntem toți din județul Orhei, de unde am fost ridicați,

adică din satele megieșe.

- Nici nu o să vorbesc de chestiile fiziologice și emoțiile trăite atunci! Întrece orice închipuire a minții umane. Se oprea trenul dimineața și la fiecare vagon ni se dădea câte o căldare de borș și apă. Așa am mers timp de o săptămână până am ajuns în Kurgan și ne-au instalat într-un sătuc mic cu puțini oameni ruși și câteva case, regiunea Kurgan, raionul Ustiensc, unde am lucrat la ferma de vite mari cornute. Bărbații lucrau la cosit iarba și la adus fân, iar noi femeile și fetele la muls vacile și la crescut viței. Eu m-am îndeletnicit mai mult cu creșterea vițeilor.

- Deci, ca să supraviețuiți în aceste condiții inumane și insuportabile ați folosit munca ca o bucurie, ca o supraviețuire, prin reliefarea omenescului din om, pentru a nu resimți starea sufletească, dar și să demonstrați starea de biruitor al condițiilor de surghiun, iar animalele numai că vă înțelegeau chinul sufletesc, mai bine ca călăii care v-au deportat.

-Cum se purtau băștinașii ruși de acolo cu voi? Tot vă aveau de dușmani ai poporului și vă numeau culaci sau burghezi români?

- Erau care se purtau și rău cu noi, dar majoritatea bine. Nu aveam conflicte cu ei. Lucram împreună la fermă de dimineață până seara.

- La școală nu ați mai mers acolo? - Nu, fiindcă eu doar nu știam nici o boabă limba rusă și nu am putut să

învăț totul din nou! Astfel numai cu lucrul la viței m-am luat ca mângâiere și uitam de necaz. Iar Tuța era deștept, știa și limba rusă și a scris o scrisoare la Chișinău, dar și la Moscova și astfel peste cinci ani ne-am întors la baștină.

- Așa rău nu a-și dori nici puiului cel de șarpe, precum se spune pe la noi. Dacă nu a-ți învățat la școală, în schimb ați învățat cinci ani la

universitatea GULAG-ului unde nu ați învățat, dar ați SUFERIT învățăminte atât de neînchipuit și cuprins cu mintea, de și vă temeți să le vorbiți și acum după atâția ani. Precum spunea încă înțeleptul antic Confucius: „Înțelepciunea se poate învăța pe trei căi: prin reflecție, care e cea mai nobilă; prin imitație care e cea mai simplă; prin experiență care este cea mai amară”, experiență de care ați avut și voi parte, fiind nu numai amară, dar și de o suferință infernală.

-Casa voastră părintească a rămas rudelor?- Iată unica amintire, care îmi este cel mai scump lucru pe care îl am și o

păstrez de atunci, această poză ruptă, unde sunt eu la „Universitatea GULAG-ului”, precum spui tu, cu tuța și mama, toți în Siberia! În casa rămasă a trăit un rus, președinte al sovietului sătesc, apoi a fost sovietul sătesc (primărie), noi nu am mai avut dreptul la ea, dar iată că ne-am mutat aici în deal, unde am trăit toată viața, iar părinții s-au mutat și mai la deal, adică la cimitir.

- Mda…Frumoasă atunci frumoasă și acum. Ce mesaj ați putea să lăsați tinerilor de azi și la alte noi generații care au să vină după noi?

- Frumoasă de acum sunt pentru a mă duce la cimitir lângă părinți și acei dragi care mă așteaptă. Tinerii nici să nu știe, nu tocmai să treacă prin ceea ce am trecut noi. Nici în cel mai mare coșmar nocturn să nu vadă ceea ce am trecut și văzut noi. E grozăvia grozăviilor!

- Mulți la vârsta matale nici nu ajung, nu tocmai să fie așa în formă și cu mintea atât de lucidă. De știut trebuie să știe lumea pentru a nu se mai repeta istoria, dar așa calvar precum a fost cel sovietic nu sa mai pomenit în întreaga istorie a civilizației umane.

18-iulie-2015 a fost pozată de pe fotografia originală. Această poză este unica amintire din Siberia care i-a mai rămas și o păstrează ca pe un tezaur spiritual dna Maria Goroh (Ciobanu), care pe 12- mai-2015 a împlinit 80 de

ani. Deci, în poză este domnișoara Maria de 14 anișori cu părinții ei, anul 1949 în Siberia de gheață. An care a distrus mii de destine a basarabenilor,

rupându-i de la matca strămoșească și ducându-i pe drumul de fier, din care mulți nu au mai ajuns și au fost morți, aruncați din vagoane pe drum,

iar ații au rămas să zacă în Siberia și numai puținii sau mai întors la baștină, precum această familie, peste cinci ani.

Eu așa puțin am simțit această rupere de baștină, când am plecat în armată

cu trenul și am mers trei zile și trei nopți fără să știm locul destinației, dar voi? Nu țineți ură pe cei care v-au ridicat, străini și ai noștri, cozile de topor de la noi și cei militari care v-au dus în Siberia?

- Toți demult nu mai sunt, dar iată că eu încă trăiesc! Cei care ne-au pus pe listă au murit în diferite tragedii, aici în sat. Dumnezeu cu dânșii, eu nu-i blestem și nici nu-i urăsc măcar. Așa a vrut Dumnezeu să fie, ca o cruntă încercare a destinelor.

De acum sunt gata și eu să plec în deal la cimitir, lângă părinții mei și lângă soț, care demult au plecat la Domnul și mă așteaptă.

- O să reușim toți să mergem „dincolo” pe cealaltă lume, dar întâi trebuie să ne facem misiunea frumoasă dumnezeiască pentru care am venit pe această lume.

- Am tensiune mare, mă dor picioarele și mă mai țin numai cu medicamente. Nu mai vreau și nu-mi trebuie nimic. Așa ne-a fost dat să suferim de la Dumnezeu.

- Oricum eu am să scriu și are să rămână o amintire veșnică despre suferința matale, a părinților și a celor care au fost ridicați de la casele lor din satul nostru și deportați de sistemul satanic sovietic comunist în Siberia.

- Cum vreai! Eu nu am nimic împotrivă, dar sunt alții care au suferit și mai mult ca noi, fiindcă noi ca noi, am fost oameni simpli și țărani pașnici, dar iată pe acei intelectuali, deportați printre primii, băgați prin închisori, care au luptat contra regimului sovietic, ei au suferit foarte mult și despre ei trebuie de scris. Societatea noastră cunoaște foarte puțin sau chiar deloc de ei, despre rezistența antisovietică (atât armată cât și pașnică) din perioada anului 1940-41 și 44 de prin satele vecine, adică din tot județul Orhei, printre care și săteanul nostru Eugeniu Brașoveanu, născut în anul 1924 și a fost condamnat la 25 de ani de închisoare ca deținut politic în Siberia.

- Prima dată aud și eu că am avut așa eroi în sat. Eroii, rezistenții antisovietice nu sunt cunoscuți opiniei publice, faptele lor de curaj nu sunt relatate în manuale de istorie, ziare, reviste și posturi Radio și TV, noroc de rețelele de socializare, dacă mai aflăm. Însă lucrul acesta nu este întâmplător, dușmanii din afară, popimea noastră și guvernarea ne vor mai proști ca oile și să nu ne răsculăm contra orânduirii satanice. Din anii 1991 până în prezent, mai marii acestei „țări” și-au dorit o populație ascultătoare și docilă, fără memorie istorică, o populație care nici prin vis să-i treacă că a avut și mai poate avea demnitate, curaj, rezistență. S-a creat un stereotip deja, potrivit căruia românii basarabeni, moldovenii din stânga Prutului sunt niște papă-lapte, niște mămăligari, niște fricoși, niște lași spre românii din București și Timișoara, care au avut curaj să meargă și să învingă în revoluții, spre deosebire de ceceni care o mână de oameni fiind, au avut curajul să se opună armatei monstrului militar rus, mai nou spre deosebire de georgieni, care cu toate presiunile făcute de Moscova, tocmai că mai cu dârzenie și bărbăție merg mult mai hotărât spre NATO și UE decât Republica Moldova și acum în prezent Ucraina duc un război armat adevărat, iată mai mult de doi ani și pe toate căile cu Federația Rusă, care a ocupat mai mișelește ca fasciștii Crimeea, regiune a Ucrainei.

- Tu ești tânăr și învățat și numai că știi multe, pe când eu mi-am trăit traiul și mi-am mâncat mălaiul, precum se spune în popor!

- A-ți observat probabil doamnă Marie că în puținele cazuri în care se vorbește despre ororile ocupației sovietice, se relatează doar despre deportări și foametea organizată? Este adevărat că aceste două masacre sunt principale ale genocidului organizat de bolșevici împotriva românilor basarabeni care au făcut cele mai multe victime – sute de mii de morți. Autoritățile „Republicii” Moldova de după 1991 care nu ne-au apărat, ci numai mimează că ne-au apărat și ne apără Valorile Neamului sau identificat cu ocupația sovietică, dar mult mai ticăloasă s-a făcut, fiindcă ocupanții sovietici oricum mai aveau o frică de cei mai de sus, dar aceștia nu au frică nici măcar de Dumnezeu și se întrec în ticăloșii, omoruri, tâlhării și cică apară statalitatea, dar noi nu avem și nu am avut statalitate în realitate, decât în mințile lor bolnave, au admis aceste subiecte în discursul public odată că rolul predestinat nouă de istorie este cel al victimei incapabile să se împotrivească călăului și să-i ție de frică, dar oricum rămân numai cu iluziile, fiindcă nu mai mor caii când vor câinii, mai avem bărbați ca stejarii, care ne demonstrează că suntem un Neam de Eroi și Martiri cu istorie milenară! Niciodată nimeni nu vorbește despre rezistența antisovietică armată, despre mișcarea de ilegaliști, despre actele de bărbăție ale basarabenilor înrolați în Armata Română, dar și cea Sovietică, ci numai ne-au tot băgat și ne bagă pe gât mitul trădării „Pavlic Morozov”, despre jertfa de eliberare a preoților din

Basarabia, torturați până la moarte în beciurile KGB-ului din Chișinău. Cine știe astăzi despre un șir de preoți de la Chișinău care au refuzat să se refugieze în România, au rămas aici și au condamnat în mod deschis ocupația sovietică din 1940, iar preoții de azi fură și tot fură, chiar și biserica noastră din sat a fost furată de un preot și nimic nu sa făcut dreptate, cică Dumnezeu cu el, dar iată că tocmai acest preot hoț ar trebui crunt pedepsit. La un an, când în Chișinău au revenit trupele române, cadavrele acelor preoți au fost găsite în beciurile securității, având gurile cusute cu sârmă, ochii scoși și limbile tăiate, iată aceștia au fost preoți adevărați și martiri ai neamului nostru Românesc și nu moldovenesc precum ni-l bagă pe gât trădătorii noștri și dușmanii ruși, care ne vor numai blegi să fim. Românii basarabeni trebuie să-și cunoască rădăcinile și identitatea lor, să aibă o viziune adecvată asupra istoriei noastre adevărate recente, asupra evenimentelor din secolul trecut care au remarcat tragic desetinele basarabenilor, dar nu a înghiți terciuri de minciuni aduse de propaganda rusească pe toate căile de socializare. Poate că acest trecut recent nu este unul glorios, dar în mod sigur este unul care și-a avut eroii și martirii săi, pe care noi trebuie să-i slăvim și glorificăm. Lumea trebuie sa știe ca au fost mulți cei care nu s-au resemnat, dar s-au opus tăvălugului sovietic, chiar dacă au știut că vor plăti cu prețul vieții.

- Cunosc și eu multe crime făcute pe atunci din auzite.- Și acesta nu este un moft al meu sau al noilor generații, ci este o

necesitate fără de care nu ne-am putea construi un viitor cu demnitate și adevăr, iar suferința voastră a fost zadarnică. Marele probleme ale basarabenilor din Republica Moldova de astăzi sunt o consecință a ocupației sovietice, a inoculării în mințile oamenilor a ideologiei sovietice, care a prins rădăcini ca pirul la noi. Cu atât mai important este să-i cunoaștem pe cei care s-au opus ocupantului sovietic și ideologiei lui și să le urmăm exemplu, avându-i ca exemplu, ca „modele”, precum mult prea pătimitul nostru Isus Hristos. Spre deosebire de alte state, cum ar fi Polonia, Lituania, Estonia, Letonia, România, Republica Moldova nu a depășit condiția de rob și de țară ocupată de Rusia, ci mai mult s-a afundat în această subjugare și mancurtizare mult mai ticăloasă ca acea sovietică. Până în prezent o parte a teritoriului nostru național, adică din stânga Nistrului, poreclit Transnistria, cu o enclavă separatistă rusească în ea, se mai află sub controlul militar al rușilor. Rușii domină mass-media de la noi și în partea dreaptă a Nistrului, chiar și în Chișinău, limba rusă mai păstrează puternice influențe în viața publică datorită lașității noastre, a guvernanților trădători, dar și a populației, pentru că le permitem să ne prefacă în gloată. Republica Moldova se află sub ocupația ecleziastică a Patriarhiei Moscovei și toate aceste biserici construite de domnitorii noștri ne intoxică cu propaganda șovină rusă și comunistă, adică satanică și fariseică de tot, pe noi, băștinașii, veniturile bisericilor Mitropoliei Moldovei se duc la Moscova, iar majoritatea clasei noastre politice este tributara Kremlinului. Unde mai pui că partidele care ne guvernează astăzi, alese în cadrul unor alegeri recunoscute drept democratice de comunitatea internațională, nu numai că păstrează titulatura comunistă, dar și ne-o bagă nouă pe gât, împreună cu popimea Mitropoliei Moldovei. Deci, cum poți să-i mai crezi că sunt democratici și sfințenii? Dacă ne dorim un viitor demn, suntem obligați de Dumnezeu, de toți strămoșii noștri martiri să ne cunoaștem eroii rezistenței antisovietice și anticomuniste. Ei sunt alături de alți înaintași ai

noștri din adâncul istoriei Neamului Nostru Românesc, piatra care trebuie pusă la temelia noilor generații, de a fi crescute în sfântul Adevăr și cu demnitatea de a fi Om, dacă vrem ca pereții acestui edificiu sa nu se surpe și să rămână în istorie numai colbul din noi și nici amintirea că am fost odată ca popor pe această fâșie de pământ dintre două ape Nistru și Prut .

( Datorită înțelepciunii mele dumnezeiești și cu ajutorul unui suflet drag am găsit totuși mărturii despre eroii anticomuniști din județul Orhei printre care și săteanul nostru de care mi-a povestit dna Maria și nu puteam să nu-i includ și pe ei în această carte „O bijuterie a Moldovei satul Găuzeni”.

Osanditi la nemurireIar câteva zeci de tineri de la Liceul de băieți "Vasile

Lupu" din orașul Orhei au înființat gruparea de rezistență "Majadahonda". Tinerii au tipărit și împrăștiat prin oraș, în special în locurile mai aglomerate: lângă sediile NKVD, Comitetului județean al Partidului Comunist, Comitetului Executiv Sovietic, fluturași cu urmatorul continut: "Jos Comunismul", "Români din toate țările uniți-vă! Căci ceasul eliberării va sosi în curand!", "Jos călăul Stalin!". Acțiunea cea mai temerară a tinerilor ilegalisti de la Orhei a fost arborarea Tricolorului pe clădirile NKVD, Comitetului județean al Partidului Comunist, Comitetului Executiv Sovietic și a miliției județene. Mulți dintre ei au plătit cu viața acest gest de curaj. Din fericire, faptele acestor tineri nu au rămas necunoscute. Doi cercetători de la Orhei, regretatul Petru Bunacale și Andrei Calcea, au muncit ani întregi adunând informații și, în 1999, au editat cartea "Osândiți la Nemurire", despre eroii organizației "Majadahonda".

Nimeni nu pomenește numele eroilor noștriElena Grăjdianu, sora lui Mihai Grăjdianu, unul dintre eroii

de la Orhei    Fratele nostru Mihai lucra într-un sat din apropiere și parintii nu știau cu ce se ocupa el. Avea mulți colegi. Într-o zi, proprietarul casei în care el locuia, statea în chirie, a venit la mama și i-a spus: "Veniți că feciorul dumneavoastră a fost

arestat și dus la raion". Mama a început să plangă. S-a dus la raion și a spus că vrea să-și vadă băiatul și să afle de ce a fost arestat. Un șef a întrebat-o: "Matale mai ai copii?". "Da, a răspuns mama, mai am înca 5 copii". "Atunci, a spus șeful, du-te acasă și ai grijă de ei că de acesta vom avea grijă noi". Dupa asta, părinții mei nu l-au mai văzut niciodată. L-au ținut la pușcăria din Orhei. Într-o zi, un alt frate al nostru, Valea, cu doi ani mai mic decat Mihai, l-a văzut pe Mihai în timpul când era dus la un interogatoriu. El a strigat: "Mișa!". Dar Mihai s-a întors și a spus: "Eu sunt arestat, Valea, nu putem vorbi". Valentin a povestit părinților despre această întâlnire. De Paști, s-a dus la închisoare ca să-i transmită un colet, ca să-l vadă. Împrejurul închisorii erau multi parinți care au venit să-și vadă fiii. Dar gardienii nu deschideau, nu permiteau nici o vizită. Papa a asteptat 3 zile, a dormit pe sub garduri. La a treia zi, gardienii au acceptat să transmită o parte din coletul adus de tata, dar nu tot. Și în schimb au adus o

hartiuță pe care i-au arătat-o de la distantă și pe care era scris "Am primit. Mișa". Aceasta a fost ultima veste de la el. Părinții au scris, dar nu au primit nici un răspuns. Mama mereu plângea. Au trecut ani și mama vroia să-i facă praznic. Și se ducea la preot, dar preotul nu-i dadea voie, zicea că poate Mihai este viu, poate a trecut granița, poate s-a ascuns undeva. Noi aveam un alt frate mort pe front și mama i-a facut praznic acasă, căci nu ne-am putut duce să-l înmormântam. Și mama noaptea a visat că a venit fratele cel mort pe front și i-a spus: "Mamă, de ce eu am de toate, dar Mișa nu are nimic? Eu i-am spus să ia dintr-ale mele, dar el mi-a spus că nu, acestea nu-s ale mele, sunt ale tale și eu nu pot lua nimic". Si mama s-a dus la preot și i-a povestit acest vis. Și atunci preotul i-a dat voie să-i facă praznic. Și mama i-a făcut praznic. Vreo 50 de ani noi nu am știut nimic. După ce mama și papa au murit, eu am aflat din ziarul nostru, "Plai Orheian", că Mihai a fost împușcat la Chișinău. Toți rușii care au murit pe pământurile noastre sunt eroi. Noi le îngrijim mormintele, autoritățile au denumit străzi cu numele lor. Dar despre eroii noștri nimeni nu stie nimic, nimeni nu vorbește despre ei, nici nu le pomenesc numele. Și nouă ne este foarte dureros. Cei care s-au făcut vinovați de moartea acestor tineri trebuie să răspundă. Ei au comis o crimă. Acești copii ai noștri nu au comis nici o crimă. Au abordat tricolorul, au difuzat foi volante, au protestat împotriva unei armate, unui regim de ocupație. Asta nu este o crimă. Ei s-au născut români, știau că sunt români. Și când au văzut atâta bătaie de joc față de noi, au decis să lupte. Au luptat pentru limba noastră română și pentru tricolor. Dar NKVD-ul i-a împușcat în secret, pe ascuns. Dacă frații noștri au fost vinovați, trebuia să-i judece și să-i condamne în mod public, dar autoritățile sovietice i-au împușcat și nici nu au anunțat despre aceasta rudele.

Sovieticii au ucis niște copii de 18-19 aniAndrei Calcea, unul dintre autorii cărții Osândiți la nemurire:    În perioada 1977 - 1982 mi-am făcut studiile la Facultatea de jurnalism a Universității de Stat din Moldova. Întâmplarea a făcut să găsesc un document despre un grup de tineri ilegaliști din orasul Orhei, care a activat în anii 1940 - 1941. În acel document se menționa doar că acest grup de ilegaliști a lansat foi volante în fața clădirii miliției raionale, comitetului orășănesc al partidului comunist și la scoala nr. 2

moldovenească. La începutul lui 1989, când a pornit valul de renaștere națională, am trimis o scrisoare pe numele Procuraturii Militare a fostei URSS. La 19 august 1991, când a avut loc puciul de la Moscova, am primit un răspuns în care eram informat că persoanele nominalizate în scrisoarea mea au fost reabilitate post-mortem, fiind vorba de cei 7 ilegaliști din Orhei care au fost împușcati la 27 iunie 1941 de catre fostul NKVD. Despre alte 7 persoane, de a căror soartă nu știam, ni s-a spus că vom obține informații mai târziu, că dosarele lor sunt cercetate, după care vor fi puse la dispoziția Securitații Naționale a Republicii Moldova, fapt care s-a și întâmplat. Dosarele au fost trimise la Chișinău în toamna lui 1990. Am făcut o scrisoare către Ministerul Securitații din URSS și mi s-a permis, cu unele restricții, să le studiez. Dosarele, 11 volume, fiecare având câte o mie și ceva de pagini, au fost trimise la direcția raională Orhei a Ministerului Securitații. Am avut acces la ele doar timp de 2 saptamani. Mulți

dintre părinții acestor ilegaliști s-au dus în lumea celor drepți cu gândul că ei sunt în viață, că au făcut undeva pușcărie și pe urmă au fost eliberați, dar nu au mai revenit la baștină. Când a aparut cartea, rudele care mai erau în viață a acestor eroi au fost șocate să afle că au fost executați prin împușcare. Dar toți s-au convins că elevii au fost împușcați după ce am avut acces la ultimul dosar în care era anexată foaia de titlu a sentinței pronunțată la 27 iunie 1941. Procesul judiciar a durat din noaptea lui 24 iunie 1941 (deja începuse războiul) până pe 27 iunie. Sovieticii se grăbeau să-i judece și să-i condamne pe acești copii de 18 și 19 ani. Acești tineri nu au comis crime, ei au acționat prin metode absolut pașnice: au arborat tricolorul, au difuzat foi volante și pentru asta au fost uciși. Conducerea Republicii Moldova nu vrea să se știe că în timpul ocupației din 1940 -1941, populația din acest teritoriu s-a opus invadatorilor. Nu este adevărat că ocupanții au fost întâmpinați de către localnici cu pâine și cu sare. Ba dimpotrivă, au existat revolte mari.

Tot ce făceam era pentru unitatea cu RomâniaDin mărturiile altui membru al Miscării antisovietice

"Majadahonda", Oleg Frunză    La început, eu nu faceam parte din grupul "Majadahonda", creat îndată dupa ocuparea Basarabiei, dar simpatizam mișcarea de rezistență. Apoi am început să mă implic în acțiuni. Tot ce făceam era pentru unitatea cu România. Toți

asteptam eliberarea Basarabiei. În ajunul Crăciunului din 1940 am abordat tricolorul pe sediul NKVD-ului. Ne-am urcat pe scara de incendiu a clădirii. Alții pe copacul de alaturi și de acolo nu ne-a fost greu să smulgem steagul lor și să-l punem pe-al nostru. Dimineața se adunase în stradă mulțime de lume. Privea la Drapelul Tricolor. Nimănui nu-i venea a crede ochilor. În oraș, se începuse o hărmălaie extraordinară. Mai târziu ne-au arestat. Ne-au bătut crunt, dar n-am recunoscut. Toți ne-am ținut bine. Nu ne-am pârât. Ne-au judecat de acum când la Prut începuse acțiunile militare de eliberare. Unora le-au citit sentința, altora nu. Ne-au mai judecat prin închisori și gulaguri. Soarta vitregă i-a lovit cu aripa sa grea și nemiloasă pe fiecare. Pe unii cu aripa morții chiar după judecată: Grigore Mihu, Anatol Guma și alți șase băieți. Am fost judecați în noaptea de 24 iunie 1941 de către Tribunalul Militar din Odesa. Nouă am fost condamnați la 25 ani de privațiune în gulag. Telea Arcadie a murit în Sviajsk, langă Kazan, în 1942. Dumitru Avramoglo a fost condamnat tot în lagărele din Kazan la pedeapsă capitală. Cei care împlineam 18 ani eram condamnați a doua oară la moarte. Eu aveam numai 17 ani, am scăpat de moarte. De fapt, am reușit să păcălesc și moartea și pe călai. E greu să-ți amintești chinurile iadului și de acei camarazi care au murit fiecare izolat, fară a avea alături măcar un suflet apropiat, sub gloanțe sau de loviturile mortale ale călăilor sau de foame și boli, când nu mai puteai lucra...

Sclavia era în plină înflorire în Rusia sovietică    Dupa ce am trecut Nistrul, aproape de Colbasna, trenul a fost oprit în câmp și ne-au sortat, trenurile fiind înconjurate de mașini militare – soldați cu câini. Femeile și copiii erau urcați în alte vagoane, bărbații în altele, desigur cei apți de muncă. Membrii celor mai multe familii nu s-au mai întalnit niciodată. În lagăr,

dintre basarabeni erau mulți intelectuali: magistrați, profesori, doctori, avocați, preoți. Buni gospodari, muncitori cu mâni de aur, deportați în friguroasa Siberie numai pentru vina de a nu fi fost rusofili. În lagăr, 60% erau români, iar 40% ruși și alte naționalitați... Pușcăria de la Kazan se afla în vestita Catedrală Fecioara Maria. Celula mea era chiar în fostul altar al Catedralei. Oficial, în scris, nu primisem sentința. Am mai fost bătut, încarcerat, judecat. Abia la 2 februarie 1942 a venit sentința - muncă silnică, 25 de ani. Eram învinuit de justiția sovietică de acte contrarevoluționare, după vestitul lor articol "CRD" - activitate contrarevoluționară. În mai 1942 am fost transferat de la Kazan la Ivdelag, la nord de Ekaterinoslav. Aici erau aduși bărbații condamnați la muncă, în robie, în Rusia sclavia era în înflorire. Eram mai mulți basarabeni. Aici i-am întalnit pe colegii de la Orhei: Leonid Budeanu, Gheorghe Martanov, Crucinschi ș.a., condamnați în baza aceluiași articol "CRD"... În Kazan, ca și în Ivdelag sau Krasnoiarsk, toți cei care vorbeam românește eram ca o familie. Tot lagărul Ivdelag era împărțit în douasprezece raioane și avea o suprafață egală cu a României. Trăiam în bărăci, pe jumătate în pământ. În fiecare zi, din bărăci erau scoase până la douăzeci și mai multe cadavre. Mureau de foame, frig, mizerie, de bătăi neomenești și gloanțe. Am rezistat, fiind trecut prin școala militară românească... Basarabenii, bucovinenii, alți români din lagăr eram numiți „politici”, pe când restul populației lagărului, aproximativ 40%, erau în majoritate ruși și alte naționalități. Nu știu rolul lor. Mulți ziceau că-s șpioni. Ei erau condamnați pe drept comun, dar ne stimau, ne întelegeau, noi toți eram disciplinați, muncitori, de noi nu se prea puteau lega, chiar și conducerea lagărului. Cum se vede, eram și pârâți, fiindcă eram deseori cercetați și torturați, din nou judecați... Păi, noi, basarabenii, avem o altă mentalitate, o altă educație. Rușii de când sunt ei, încă din primul mileniu, au fost și au rămas barbari. M-am convins în cei 15 ani de detenție în Siberia. Inainte de ocupația lor, la Orhei, viața trecea liniștit, patriarhal. Plecau de la putere liberalii, veneau țărăniștii și invers - se duceau țărăniștii, veneau liberalii, viața curgea liniștită, pasnică, cu întelegere, cu hramuri și petreceri, în armonie... Aveam Țară, Patrie, Neam și Credința sfântă în Dumnezeu, care nu m-a părăsit niciodată și nici eu n-am uitat de Dumnezeu... L-am purtat pretutindeni în suflet, l-am simțit alături; chiar și în celula din Catedrala Sfânta Maria din Kazan, când toți adormeau eu mă rugam lui Dumnezeu. Poate El m-a scăpat cu zile din iad... Mai 1998 

„Omul nu poate să aibă două patrii”. Din amintirile unui membru al Miscării antisovietce „Majadahonda”, Gheorghe MartânovPe la 1 martie 1941 i-au arestat pe doi din ai noștri mai mari. Peste vreo 2 săptămani - încă pe câțiva, la alte 10 zile ne-au luat într-o noapte și ne-au adus la închisoare. Cercetarile se faceau la NKVD, care era în casa lui Coteanu, mai jos de liceu. Seful NKVD-ului era un evreu zdravăn, păros pe mâni, pe nume Gavril GOLDENBERG, anchetator-șef - unul CEREPANOV, și simplu anchetator - un sergent Pavel PLOTNIKOV. Cercetările erau duse de ăștia doi. Aveau metodele lor. Cate 7 zile la rând ne mânau la interogatoriul ce dura zi și noapte. Se schimbau numai ei doi. Noi vorbeam, ei scriau în chirilică și ruseste, știind cu bună seamă că nu cunoaștem rusa și nici chirilica. Noi îi spuneam lui Plotnikov că omul nu poate avea două Patrii, la care el ne amenința mereu cu tocul

revolverului, ce statea în fața sa pe masă. A fost arestat și Oleg FRUNZĂ. Îl știam din liceu, era cu o clasă mai mare ca mine. La închisoare am stat mult timp într-o cameră. Toate camerele erau pline de băieții noștri. Mai țin minte că aproximativ la 10-15 februarie 1941 i-au adus pe Tolea GUMA si Grigore MIHU. Apoi am fost arestat și eu după 11 martie 1941. Când au batut la ușă, anunțând-o pe mama că „aveți o telegramă", am înțeles că m-au ajuns și pe mine.

„MAJADAHONDA”Organizația antisovietică a tineretului studios, județul Orhei, Basarabia

41 august 1940 - 31 mai 19411. GUMA Anatol, 1921, Orhei, cursul III, Școala Pedagogică Orhei – împușcat2. GUMA Victor, 1923, Peresecina - 25 ani3. MARTANOV Gheorghe, 1924, Cucuruzeni - 25 ani4. BRODETCHI Victor, 1922, Puțintei – împușcat5. EPROV Vichentie, 1920, Verejeni – împușcat6. MIHU Grigore, 1921, Curleni – împușcat7. SARBU Constantin, 1924, Cucuruzeni - 25 ani8. BOGUS   Pavel, 1923, Mana, elev, Scoala medie nr. 2, Orhei - 25 ani9. COTUN Anatol, 1922, Sămășcani, cursul II, Scoala Pedagogica – împușcat10. DOBANDA Dumitru, 1922, Ghetlova – împușcat11. COZMA Onisim, 1921, Văscăuți – împușcat12. GRAJDIANU Mihai, 1922, Orhei – împușcat13. BRASOVEANU Eugeniu, 1924, Găuzeni - 25 ani14. BACALU ION, 1924, Orhei - 25 ani15. DUCA Anatol, 1922, Ciocalteni – împușcat16. DUMITRESCU Valerian, 1922 - datele lipsesc17. BIVOL Vichentie, 1922, Morozeni - 15 ani18. SAPTEFRATI Cuprian, 1922, Olișcani – împușcat19. CIOBANU Vsevolod, 1920, Orhei, cursul II, Școala Pedagogică - 15 ani20. STICI Dumitru, 1923, Orhei - 15 ani21. ALEXEEV Vladimir, 1923, Orhei - 15 ani22. DRUGUS Mihai, 1924, Ghiduleni, Orhei - 15 ani23. BARCARU Grigore, 1923, Orhei, elev -       datele lipsesc24. TIMOV Ilie, 1923, Orhei - datele lipsesc25. MAJARU Maria, Orhei, prof. de psihologie, Școala Pedagogică - 15 ani26. VASCAN Eleonora, Orhei, elevă - datele lipsesc27. VASCAN Margareta, Orhei, elevă - datele lipsesc28. JOVMIR Tamara, Orhei, elevă - datele lipsesc29. MARTANOV Larisa, Cucuruzeni, elevă - datele lipsesc30. STOIANOV Rita, Orhei, elevă - datele lipsesc31. FRUNZA Oleg, 1923, Orhei, anul II, Școala Pedagogică Orhei - 25 ani32. ASVITZ Veaceslav, 1924, Chișinau - 10 ani33. AVRAMOGLO Dumitru, 1923, Bravicea, student, anul II, Școala Pedagogică – împușcat în Rusia, Gulag34. TELEA Arcadie, 1923, Soroca - 25 ani, decedat în Gulag, 194235. BUIUC Serghei, 1924, Chiperceni, anul II, Școala Pedagogică - 10 ani36. CROITORU Gheorghe, 1923, Orhei - 10 ani, căzut pe front în 194537. BLANARU Iacob, 1923, elev - 10 ani

38. CHIRILOV Iacob, 1923, Ustia, elev - domiciliat în România39. CUDRITCHI Petru, 1923, Brăviceni - 10 ani40. BUDEANU Leonid, 1923, Peresecina - 25 ani, decedat41. GUDIMA Vlad, 1924, Peresecina - datele lipsesc 42 Petru, CRUCINSCHI 1924, elev - datele lipsesc43. MIHALACHE Iurie, 1923, elev - datele lipsesc44. DANGA Boris, 1923, Criuleni - datele lipsesc45. DODON Vlad, 1923, elev - 10 ani46. PRICHICI Constantin, elev, an. II, Școala Pedagogică - datele lipsesc47. HOLBAN Elena, elevă - datele lipsesc48. SANDU Ana, eleva - datele lipsesc49. CRECIUN Eudochia, elevă - datele lipsesc50. CUCULESCU Nicolae, 1923, Orhei - 20 ani51. DUMITRESCU Valerian, elev - datele lipsesc52. GUMA Vladimir, 1921, Orhei, student - datele lipsesc53. MUNTEANU Dumitru, profesor la Liceu - datele lipsesc (Iată adevărații noștri eroi și nu cei falși și impuși de ruși de a ne mancurtiza și aduce la nivelul de blegi poporul român basarabean! Nu trebuie să le permitem și numai memoria ne poate ajuta să luptăm cu falsa istorie care ni se bagă pe gât!)

-Faptele au fost fapte și bune și rele și au nevoie de a fi vorbite și scrise, fiindcă astfel rămâne acea mare și gogonată minciună că voi ați trăit în raiul sovietic, precum era toată propaganda sovietică, unde „se pupa lupul cu iepurele” și ocupă locul adevărului, iar aceasta nu dă voie nici Dumnezeu să se uite, ci să devină lecții pentru generațiile viitoare. Așa că va rămâne o lecție pentru săteni mărturisirile matale.

- Cât ne-au vrut ei rău, adică ai noștri lași slugarnici și rușii cu cruzimea lor inimaginabilă de sălbatică, Dumnezeu totuși a fost cu noi și i-a pedepsit El crunt pentru crimele făcute, dar noi nu putem să-i judecăm. Eu sunt împăcată cu mine însumi de a pleca liniștită la cimitir. Mi-am trăit viața creștinește, frumos și cu demnitate.

- Cum credeți? Pentru ce v-au ridicat?- Lumea în sat la noi, dar și în alte sate nu vroia să se dea în colhoz. Unii

de la noi chiar dacă intrau în colhoz cu tot cu vite și instrumente de agricultură, plug și altele peste câteva zile ieșeau, iar după ce ne-au ridicat pe noi toți, de frică au intrat în colhoz ca să nu-i ridice și pe ei.

- Da. Ai noștri săteni după cum am auzit au intrat printre primii din raion în colhoz. Criminalii odioși sovietici tot timpul au condus și acum conduc la noi cu toiagul fricii, groazei și cu mantaua neagră a minciunii. Asta sunt ei, rușii! După istorie vre-o 36 de gospodari au scris cereri și au devenit primii colhoznici, după ce v-au ridicat pe voi. Satul era într-o brigadă care ținea de satul vecin Răspopeni. Conducătorii brigăzii complexe a colhozului, cu sediul în Răspopeni, a fost Ion Răzmeriță. Colhozul era mare și se numea „Drujba” și unea satele Chipeșca, Răspopeni și Găuzeni. Apoi, mai târziu, fiecare sat și-au făcut gospodăriile lor sătești

- Așa a fost. Noi de acum ne-am unit cu gospodăria satului Chipeșca „Iskra”, fiindcă ambele sunt mai mici ca satul Răspopeni, iar la 10 octombrie 1979 a fost abia înființat și la noi în sat colhozul ”Ceapaev”.

- Și acesta numită colectivizare forțată a fost un motiv, dar motivul principal a fost de a distruge intelectualitatea basarabeană și a face din noi niște mutanți și mancurți sovietici, imbecili, docili și ascultători, precum sunt acum foarte mulți. După câte știu eu, că doar am auzit și citit mult, tot timpul la baza tuturor motivelor a stat pâra, femeile și careva scopuri meschine, adică tensiunile acumulate între săteni, ceartă între vecini sau ceva de la o fată mare sau femeie iubită de mai mulți bărbați, adică rivalitatea bărbaților și invidia femeilor. Vița neamului Răzmeriță se trage din adâncul satului cât am studiat eu. Doar am fost unicul nebun care am cercetat și cimitirul și toate ce am putut găsi despre sat. Nu au venit de pe undeva și s-au oploșit aici, nu sau amestecat cu alte popoare, adică țigani, evrei, ruși și alții veniți peste noi. Aceasta o demonstrează și crucile din cimitir, dar și după cât țin minte eu numai un verișor de al lui tata s-a căsătorit cu o evreică și-i spuneam (Mâca Vasilița). Numai că o știți.

- Îi știu pe toți din sat de când mă țin minte și cu care am trăit împreună cu toate problemele, sărbătorile și nevoile satului, îi văd pe pelicula memoriei. Nu știu eu motivul pentru mulți care au fost ridicați, ci doar numai al nostru care a fost răzbunarea pe Tuța și pentru că lumea nu vroia să intre în colhoz. Neamul vostru a fost tot timpul o ramură mare a satului, de când e satul probabil. I-am cunoscut și eu pe mulți în timpul vieții și pe bunelul tău cu toți frații și verișorii lui, doar aici am copilărit și am trăit toată viața și încă pe malul râpei alături de ei și de voi.

- Basarabenii au trăit atâția ani grei, când nu au avut sărbători nici creștine, fiindcă le-au fost interzise, în schimb au avut atâta jale și necazuri în case. Iată matale, ca martor viu, ai trecut întreg al II-lea Război Mondial, cum s-au purtat nemții și rușii cu voi? Apoi foametea din 1946 și capac la toate și deportarea, știu că e prea mult pentru o viață de om așa mari genociduri să le treacă suferind prin ele și să rămână om. Cum v-a reușit să rămâneți în viață și încă oameni?

- În timpul războiului nemții sau purtat foarte frumos și civilizat cu noi, parcă-i văd și acum, chiar la noi în casă nemții stăteau la masă și tuța îi cinstea cu câte un pahar de vin, iar rușii erau porci cu totul, unde intrau totul prăpădeau, adică jefuiau, violau mai rău ca barbarii, intrau în beciuri și luau vin cu căldările. Noi pe lângă cal mai aveam și o văcuță, iar mama totuși a reușit să ascundă un tăbultoc cu grâu. Veneau „upolnomocii”, adică cozile de topor, după ce ne-au luat totul și unde vedeau ceva reparații noi în casă, înfigeau niște răngi lungi și dacă dădeau de ceva luau totul și încă erai pedepsit pentru că ai ascuns ceva pentru copilașii tăi. Cel mai mare păcat al omului este să te lepezi de legea ta, adică de Dumnezeu și de Neamul tău unde te-ai născut și crescut, precum mulți în ziua de azi. Noi nu ne-am lepădat de Dumnezeu și cu credința în El, așa am trecut peste toate. Am suferit cu credință, fiindcă așa a vrut Dumnezeu și nu l-am dezamăgit, chiar de a pus prea mari poveri pe destinele noastre.

- Mulți ani să trăiți cu armonie sufletească și multă sănătate!- Mulțumesc frumos de toate urările, dar eu de acum nu mai vreau nimic, ci

să plec acolo în deal la cimitir, lângă toți ai mei care au plecat demult și mă așteaptă.

- De aceasta nu scapă nimeni mai devreme sau mai târziu! O seară bună. De acum era noapte așa că am mai trecut a doua zi și ne-am făcut poze.

.

12-06-1950 Cu cât amar și suferință este scris în dosul acestei poze de aceste domnișoare drăguțe Lidia Crudu din s. Chipeșca și Maria Goroh din s.

Găuzeni în Siberia de gheață.Viață petrecută prin amar,În tot momentul am un dar,

Și după atâta dăruință,Vine timp de suferință. Lidia cu prietena mea Maria.

Am aflat apoi de la o doamnă de la ea din mahala și care numai că se știu demult că au trăit ambele în sat, că totuși eu am intuit corect. Motivul punerii lor pe listă a fost o rivalitate de la o doamnă care cică ținea funcția de secretară Am mers a doua zi la doamna Maria, am mai discutat puțin despre altele, precum a fost satul în timpul războiului și a foametei organizate tot de regimul satanic sovietic de a constrânge și nimici populația basarabeană. Îmi era frică să mai ating tema deportărilor. Mi-am luat rămas bun și dorindu-le mulți ani și sănătate la ambele, am plecat frământat de gânduri tot memorizându-le pe pelicula memoriei.

Tot ziceam să scriu acest interviu cu doamna Maria și mă luam ba cu una ba cu alta, dar tot îl fermentam în memorie, astfel îl treceam și prin suflet, nu numai prin inima mea. Pe data de 8 august 2015 ziua sf. Pantelimon stil

vechi, am plecat la țară la o soră și au sunat din sat tocmai niște vecini și au spus că a murit dna Maria. Mi-am dat seama că e ea.

Am sunt pe la rudele ei și am aflat și când o înmormântează și cică peste o zi dimineață pe răcoare. Seara am fost în sat cu o motocicletă de am pățit un accident care m-a aruncat în mijlocul drumului. Era să mă coste mult această deplasare, dar oricum, știu că și forțele negative nu numai oamenii neoameni sunt tot timpul împotriva mea, de a face bine și eterniza lucrurile și viețile unor oameni nu mă tem de piedicile ieșite în cale. Așa că dimineață am fost la ea la poartă. Căldura era mare și au hotărât să o îngroape mai repede și dimineața pe răcoare. În cinci ani cât a strâns frigul din Siberia și a avut reumatism în oase de au durut-o picioarele toată viața, iată că Dumnezeu i-a dăruit ultima zi cu mult soare, în plină caniculă.

Mergeam din urma sicriului luat de o tornadă de amintiri și privindu-mi profund sătenii cu care am copilărit și eu. Acest drum din centrul satului pe care au mers mai toți sătenii pe ultimul drum, iar noi fiind copii umblam după copeici pe la fântâni, este dureros cu totul și o mutare a satului din vale în deal și dintr-o lume în alta. Într-un avânt de fantezie mă văd și pe mine în sicriu și cum mă petrec toți sătenii fiecare cu părerile lor despre mine. Am să fac tot posibilul ca să fiu și eu înmormântat în cimitirul satului despre care am scris și am fost unicul care l-am cercetat în anul 2000, când am scris prima teză de an „Toponimia în graiul satului”, apoi în 2005 acea de licență, „Nume de locuri în graiurile teritoriale”. Deci, cunosc cimitirul mai bine ca preoții care tot vin și se duc și parcă m-am înfrățit cu toți cei din cimitir care și-au lăsat trupurile în rândurile celora plecați mai înainte către Domnul, lăsând faptele bune, dar și rele în sat. Ajungând la biserică, am intrat și eu, fiind profund marcat de această înmormântare, doar trebuie să cunosc bine drumul și eu. În anul 1966, pe timpul regimului satanic comunist, biserica satului Găuzeni a fost închisă timp de 22 de ani. Au făcut la început din ea depozit de cereale, dar de când mă țin minte eu a fost închisă și lăsată așa pustie. Antihriștii din sat au împușcat în crucea de pe clopotniță și nu au putut-o da jos, dar numai au înclinat-o și așa a stat până în anul 1989, când a fost reparată și deschisă. Cei care au pângărit-o nu au mai avut parte de o viață bună. Unul care a ucis un om a fost dus în pușcăriile fostei Uniuni Sovietice, nu sa mai întors nici măcar pe meleagul natal.

10-august-2015. Ieșirea din biserica satului Găuzeni a cortegiului funerar cu răposata Maria Goroh (Ciobanu).

Altul care toată viața a fost sluga regimului comunist și a pus și pe listă persoane de a fi ridicate a ajuns apoi pălămar, tot slujind de acum popii. Oricum slugă bleagă a murit, fiindcă demnitatea este ca un fluture, dacă o pierzi te prefaci în omidă. Nu a avut scopul să se pocăiască, ci să-i fie bine pentru burtă. I-am cunoscut pe ambii și pe cei care au fost slugile regimului satanic comunist. În acel timp cât biserica a fost închisă venea părintele Mihail Drăguță din satul vecin Răspopeni, făcea slujba și prohodul acasă și apoi răposatul era dus drept la cimitir pe lângă biserica pustie.

10-august-2015 Ultimul drum al Mariei Goroh (Ciobanu) care se mută din

sat în cimitirul satului alături de strămoși și toate rudele ei plecate mai înainte la Domnul! Așa ne petrecem tot satul unii pe alții și ne mutăm din

această lumea în cealaltă de dincolo.

Pe acest drum fără întoarcere de când mă țin minte mi-am petrecut și eu buneii, părinții, rudele, mulți prieteni și mulți săteni. Sper așa să fiu petrecut și eu și nu pierdut undeva în neagra străinătate. La sărbătorile creștine uneori veneam și colindam sau uram și morții în cimitir pe la miezul nopții. Sper că poate s-or mai găsi așa nebuni frumoși ca noi să vină să ne colinde și să ne înștiințeze de nașterea lui Hristos.

10-august-2015. Răposata Maria (Ciobanu) este așezată în rândul celor

drepți, în cimitirul din satul Găuzeni, lângă soțul ei și cei care mai demult au plecat la Domnul. Îndurerați, copii, nepoții, rudele și sătenii își iau rămas

bun.

Aici răposata Maria se desparte de cei dragi rămași în această lume și se întâlnește cu alții tot dragi, iubiți, cu care și-a petrecut viața pe acest pământ,

fiind de acum în lumea celor drepți. S-a întâlnit cu părinții, buneii și toți strămoșii care demult au părăsit această lume și și-au dezbrăcat sufletele de trupuri în ceasul cel de taină ca de o haină, așezându-l în rândul rămășiților acelor săteni care de la începutul satului încoace s-au tot mutat din sat în cimitir. Dovadă trecerii prin această lume în a lor viață prin satul nostru sau pribegiți prin străini, dar aduși aici de a fi îngropați alături de ai lor cei dragi. Rămășițe care se află acum semănate în rânduri printre osemintele altor adormiți în ale satului cimitir din adâncul secolelor întru Domnul. Rămășițe de care se dezbracă ca de o haină, sufletul la momentul cel de taină și aici îngropate cu ale lor taine și mistere pe care le cunoaște probabil numai Dumnezeu și iarba crescută pe morminte.

10- august-2015. În cimitirul satului Găuzeni. Cebanu Simion, născut la 10-

februarie-1929, decedat la 8-septembrie-2005 și soția sa Maria, născută la 25-mai-1925, decedată la 8-august-2015.

Femeile de când e lumea sunt alintate și tot timpul se lasă așteptate de bărbați, chiar și în veșnicie. Domnul Simion zece ani și-a așteptat soția ca să vină la el. Iată că de acum sunt iarăși alături pe veci. Doamna Maria a venit totodată și lângă părinții ei dragi cu care a fost în Siberia de gheață. E bine totuși că nu au rămas să le zacă osemintele prin Siberia, mâncate de fiare sălbatice, precum la mulți alții. Iată că ei sunt cu toții alături în satul de baștină. Dumnezeu să-i ierte pe toți!

Despre a doua familie deportată din s. Găuzeni, Teslari, a scris profesorul de istorie Ciobanu Valeriu, prof. de istorie, gr. II. didactic, în lucrarea sa „Istorie și cultură locală”, care activează ca profesor de istorie în satul Găuzeni, fiind din s. Zahorna, face naveta la noi în sat când are ore.

La 22 iunie 1941 încep operațiile militare din cadrul Celui de al II-lea Război Mondial între cele două mari puteri – Germania și URSS. Populația dintre Prut și Nistru (Basarabia) s-a pomenit între cele două focuri ale războiului. Locuitorii satului Găuzeni au fost înrolați, atât bărbații cât și femeile, în armata sovietică, cât și în armata română. Drept exemplu, servește familia lui Grigore și Irina Teslari. Grigore a fost luat de sovietici, iar fiul lor, Andrei, înrolat în armata română, ca mai apoi să fie luat prizonier, să stea un an în lagăre de concentrare sovietice.

Familia Teslari a trecut prin toate calvarele regimului sovietic. Despre soarta lui Grigore nu s-a mai aflat nimic. Cât privește Andrei, tatăl a patru copii, nici despre el nu se știa nimic timp de peste un an după sfârșitul războiului, Când

i sa permis de a se întoarce la familia sa, unde îl așteptau mama Irina, soția Maria și patru copii: Arcadie, Zosim, Lucia și Iurie. Andrei a mărturisit că un an a fost impus să lucreze pe camion în URSS, după care i-au permis să se întoarcă în familie. Acesta când s-a întors nu și-a mai văzut tatăl care era arestat și nimeni nu știa nimic de el. Nu și-a mai văzut sora, care fugise împreună cu familia în România. Credea că o să trăiască în liniște alături de familie.

Dar nu a fost dat să fie…Fiind un bun gospodar, a nimerit în listele celor care au fost ridicați și deportați în Siberia în anul 1949. Exemplu de bărbăție și rezistență, hărnicie și bunătate sufletească este aceeași familie Teslari, istoria căreia a fost mai amănunțit studiată. Andrei Teslari revenit din război, își refăcea gospodăria, dar și acum nu a fost dat să fie… La 28 iunie 1949, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat o hotărâre cu privire la exilarea din Moldova a „familiilor de chiaburi, foștii moșieri și ale complicilor ocupanților”.

Se prevede deportarea a 11.280 de familii în baza listelor prezentate de organele de partid raionale. Prin aceste liste s-a pomenit a fi și familia lui Andrei Teslari. Deportările au început în noaptea de 5 spre 6 iulie cu participarea organelor NKVD-ului și securității. Familiile deportaților au fost îmbarcate în vagoane marfare. Au mers cu trenul două luni fără mâncare și apă, mâncau semințe și ce mai aveau în trăistuțe. În tren erau doi copii deportați din satul Olișcani, fără părinți, un băiețel de 7 ani și o fetiță de 14 ani. Băiatul sa dovedit a fi Anatolie Odobescu, iar mai târziu, când fata mai mare s-a căsătorit, lăsând fratele de izbeliște, familia Teslari la înfiat.

Astfel Andrei și Maria Teslari, împreună cu mama și cei patru copii s-au pomenit în regiunea Kurgan. N-a fost ușor și pentru Irina Teslari, care alături de fiul ei și nepoți a îndurat tot chinul deportărilor, fiind în etate. Ajuns la locul destinației, au fost cazați într-o baracă patru familii. Iată mărturisirile despre primele clipe trăite aici: „M-a mirat nu faptul de lipsă totală de confort, ci lipsa totală de responsabilitate pentru viața noastră, că într-o singură încăpere se înghesuiau membrii a patru familii, nu era veselă. Ne făceau niște fiertură, dar în ce s-o torni? Meșteream veselă din scoarță de mesteacăn”. (Iată aceasta a fost și este și acum grija „fratelui mai mare” rus de noi basarabenii și care mulți nepoți a acestora deportați îi adoră pe ruși și le vorbesc limba lor și nu aceea a mamei lor materne, satanică perversiune.)

Situația necesita acțiuni pentru a putea supraviețui. Andrei Teslari, fiind un meșter bun, în Siberia, ajutat de copii, mama bătrână și soție și-a construit casă din chirpici, așa cum se face la basarabeni. Și-a făcut forme, apoi au făcut chirpici și până în toamnă și-a ridicat căsuța, pentru că nu putea trăi în condițiile care le aveau: într-o cameră 4 familii.

Acolo în Siberia li s-au născut și ceilalți copii: Egor și Raisa. Pe parcursul a șapte ani, cât au stat în Kurgan, băiețelul care se numea Anatolie Odobescu, originar din satul Olișcani, locuia împreună cu ei. Din spusele lui Anatolie Odobescu: „La vârsta de 8 ani eram pus să lucrez în condiții foarte aspre. Aveam grijă de doi cai și trebuia să car apă oamenilor care munceau la tăiat pădurea, c-am la o distanță de 10 km, iarna pe ger de 40% C.

Familia Teslari și cu alte persoane din satele vecine cu satul Găuzeni în Siberia de gheață.

De câteva ori mai nu am înghețat, odată primăvara am căzut cu tot cu cai după gheața unui râu. M-au scos oameni care erau prin preajmă, mai mult mort decât viu”. După câțiva ani de muncă grea, de acum situația din țară (Uniunea Sovietică) sa schimbat. A decedat I.V. Stalin și deportaților li sa permis să se întoarcă la baștină. Întoarsă la baștină, familia Teslari a fost nevoită să înceapă total de la capăt. Pentru că chiar și pământul au fost nevoiți să și-l cumpere înapoi cu prețul de 5000 de ruble, casa nu mai era, era transformată în (cuzniță) fierărie pentru colhozul înființat.

Valeriu Ciobanu

Ce se mai poate de adăugat aici? Aceasta a fost recunoștința fratelui mai mare rus față de basarabeni. Acum nepoții acelora ruși și a cozilor de topor care ne-au deportat sunt deputați în parlament și ne conduc aici ca pe o gloată, iar noi, băștinașii, majoritatea fără demnitate și verticalitate trăim în groaznica sărăcie și ne închinăm la ei ca la idoli, mândrindu-ne că ne-au eliberat de toate cele sufletești, demnitate, identitate, credință și ne-au introdus totul fals, iar noi ne mândrim cu aceasta. Mai putem fi… și numiți oameni? Cum ne v-om întâlni cu ei, cei de s-au jertfit viața de a ne elibera de ruși, pe lumea cealaltă?

Ei, buneii, părinții, frații și surorile noastre, acele generații, trecând cele trei etape mai grele ale iadului sovietic din sec XX: Războiul II Mondial 1939-1945, fiind folosiți ca carne pentru tun, foametea 1946, groaznică, când mureau pe drum ca muștele și nu aveau cine să-i îngroape și deportările, primul val 1941 și al doilea val mult mai mare 1949, au rămas ca modele de oameni martiri și sfinți pentru noile generații care vor veni după ei, numai că noi am acceptat modele călăilor și străinilor, spre rușinea noastră și nu a buneilor martirii noștri adevărați.

Ei au rămas ca sfinții, fiindcă în clipele grele ale vieții nu s-au făcut frate cu dracul de a trece puntea, precum spune vorba din adâncul poporului.

Noi, însă, generațiile după ei, iată că ne-am făcut frate cu dracul și trăim pentru plăcerile burții, până și satanicii comuniști sau făcut frați cu popimea Mitropoliei Moldovei subjugată Rusiei și ne țin în jugul lor satanic, dar ei au îndurat totul cu credință în Dumnezeu și au rămas în ciuda tuturor suferințelor suportate, Oameni. Veșnică să le fie memoria! Și vin cu o predică a Părintelui Gheorghe Galciu, pentru ai cuprinde pe toți eroii adevărați, care au trecut prin aceste trei trepte ale infernului sovietic și nu au devenit fiare, ci au rămas Oameni, martiri și adevărați eroi ai Neamului Românesc! Deci, să luăm aminte!

Eroismul este o stare de spirit. Ea aparține unei generații, unui popor sau personalități singure. Sensul pe care îl dăm noi eroismului în această acceptare nu are nimic de a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul cruciaților, celor de bună-credință. Această categorie de eroi sunt circumstanțiali, tranzitorii, determinați de spiritul vremii, de entuziasmul creat local și temporar sau de apelul unor persoane carismatice, care pun în fața unei generații un scop precis și tangibil.

Sunt eroi fără medalii și distincții omenești, medalii, precum au avut toate acele slugi ale regimului satanic sovietic care au nimicit destinele acestor oameni, dar… sunt eroi cu decorații de la Prea Bunul nostru Dumnezeu și mult prea pătimitul nostru Isus Hristos și Maica Domnului care rămân în veșnicie. Este mult mai însemnată onoarea dumnezeiască decât cea omenească. Ființa umană este valoarea prin care o societate se manifestă și astfel societatea noastră s-a manifestat prin ei, acești suferinzi a celor trei genocide lugubre ale secolului XX, al II-lea Război mondial 1939-1945, Foametea anului 1946 și deportările. Omul, fiind o acțiune neîntreruptă în propria existență, devine responsabil în acel timp de sine și de propria societate. Comportamentul ființei umane în sistemul de valori reprezintă acțiunea care dezvoltă și produce schimbări permanente în raportul dintre evoluția factorului uman și societate.

Orice acțiune realizată de ființa umană poate fi atribuită la „conceptul valorii”, astfel determinând personalitatea fiecărui individ în parte. Prin procesele de dezvoltare și evoluție a vieții, ființa umană încearcă să-și exprime adaptările și trăirile prin experiențe și acțiuni ce se intersectează prin totalitatea valorilor morale spirituale și materiale. Existența acestor valori întruchipate prin creativitate, motivație, caracter, demnitate cunoștințe, omenie adevăr, libertate, bunul simț, fac parte din identitatea omului. Prin credință și propriile puteri ființa umană este capabilă să depășească cele mai grele momente ale vieții, să parcurgă drumuri necunoscute ale infernului, precum au demonstrat-o acești oameni, trecând prin iadul sovietic și au rămas valori umane și nu niște scursuri puturoase ale societății.

Acești oameni prin credința curată au știut să facă și să creeze posibilul și imposibilul prin traiectoria vieții lor de ostrovari în Siberia de gheață. Prin propriul intelect și propria cultură, acești oameni, fiind un element al existenței în condiții inumane, care a dat viață multor efecte pozitive și frumoase, care prin rezultatele corespunzătoare au uimit atât propriile ființe, întreaga societate sovietică, cât și lumea întreagă și merită să fie considerate ca jertfe martire ale satanismului sovietic.

Suferința lor a ieșit la suprafață prin scriitorul de etnie rusă A Soljenițân cu romanul său „O zi din viața lui Ivan Denisovici” și scriitorul basarabean Nicolae Costenco prin romanul „Severograd”. Ambii trecând prin gulagurile sovietice

nu ca turiști, ci ca deținuți politici și au conștientizat că: cine a trecut odată prin gulag nu-și mai poate permite a repeta încă odată trista și hidoasa lui experiență satanică de reeducare a omului, adică de a face din om Gorilă, ce este de neînchipuit cu mintea, iar noi trebuie să luăm aminte și să băgăm lecția lor în cap, de a nu se repeta istoria.

Ființa umană este valoarea prin care o societate se manifestă. Fenomenul „ființa umană cu acțiunile sale” face parte din civilizație, din cultură, din valoare. Orice popor, orice națiune își are valorile sale, cultura sa, tradițiile și oamenii săi, care toate la rândul lor contribuie la îmbogățirea tezaurului național, dar aceste generații de basarabeni care au trecut prin al II-lea război mondial, foamete organizată și deportări, au devenit Martirii Neamului Românesc, pe care îi avem în fiecare sat a mult prea pătimitei noastre Basarabii și trebuie să ne închinăm în fața gloriei lor și de a-i proslăvi cât mai mult.

Nu este vre-o familie în întreaga Basarabie care să nu fi fost atinsă de aceste trei mari genocide umane făcute de oameni călăi cu stea în frunte și cu sistemele lor de cotropire. Precum spun vechii filosofi, că un popor există și trăiește prin cei de au suferit, prin ai săi martiri care s-au jertfit pentru Credință, Neam și Țară. Noi, poporul, dar și sătenii, avem dreptul de a ne numi acel popor martir răstignit și înviat prin suferința sa și… trebuie să trăim prin ei, ducându-le gloria mai departe și numai astfel ne v-om face plăcuți Preabunului Dumnezeu și lor care ne așteaptă în lumea cealaltă cu temele făcute pentru acasă.

Veșnică să le fie memoria! 19-iunie-2016 Zi Sfântă, creștină „Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt” „Rusaliile”, „Cincizecimile”, sărbătoare consacrată și cultului morților. Dumnezeu să-i ierte pe toți suferinzii și martirii Neamului Nostru Românesc!

Victor Răzmeriță19-iunie-2016