ASOCIAŢIA REFUGIAŢILOR
A.T.P.R.E.D. G H E R L A
MUZEUL ETNOGRAFIC:
Pentru a justifica necesitatea organizării acestuia, voi începe prin a reda definiţiile găsite în mai toate dicţionarele uzuale, ale termenului de etnografie:
ETNOGRAFÍE s.f. Ș tiin ț ă care clasifică popoarele lumii, studiază compozi ț ia , originea ș i răspândirea lor, urmăre ș te evolu ț ia culturii lor materiale ș i spirituale, moravurile ș i particularită ț ile felului lor de via ț ă , legăturile cultural - istorice reciproce. - Din fr. ethnographie. Sursa : DEX '98
ETNOGRAFÍE s. f. ș tiin ț ă care studiază, descrie ș i clasifică particularită ț ile modului de via ț ă ș i ale culturii materiale ș i spirituale ale unei etnii. (< fr. ethnographie) Sursa : neoficial
etnografíe s. f. (sil. -gra-), art. etnografía, g.- d . etnografíi, art. etnografíei Sursa : ortografic
ETNOGRAFÍE f. Ș tiin ț ă care se ocupă cu originea, modul de via ț ă , cultura ș i obiceiurile popoarelor. /ethnographie Sursa : NODEX
ETNOGRAFÍE s.f. Disciplină care studiază felul de trai, via ț a materială ș i spirituală a popoarelor. [Gen. - iei . / < fr. ethnographie, cf. gr. ethnos - popor, graphein - a descrie]. Sursa : neologisme
Iar acum un material, care se vrea ba un mijloc de probă, ba un ghid de ceea ce trebuie făcut cât mai bine şi cât mai serios în materia aceasta.
Un Muzeu Etnografic, presupune de la bun început, a reliefa viaţa ţăranului roman, de-a lungul secolelor sale de existenţă.
Deci opiniile ar fi acestea:
Schimb de paradigme
Buna-vestire din cutia poştală.
Acum cinci ani sosea pe adresa “Muzeului de la Şosea” un plic (h)ermetic închis. Acum, la douăzeci de ani de la înfiinţarea muzeului, plicul a fost deschis şi scrisoarea citită. Era mesajul salvator al culturii moderne, adevărul în sfârşit revelat al omului modernităţii desăvârşite, scrisoarea ne anunţa că Dumnezeu, în sfârşit, murise! Murise şi pentru cultura română şi pentru muzeu, deci vestea trebuia diseminată şi în sfârşit decriptată. Nietzsche intra în scenă şi pentru ţăranii danubiano-pontici, aflaţi într-un retard metafizic uluitor, dar pe deplin explicabil.
Spectrul acestei morţi salvatoare, pe deplin, zice-se, dovedite, trebuia să înceapă să viziteze şi meleagurile mioritice. Odată mort, Dumnezeul vechi şi răzbunător, vor muri şi alte câteva categorii mitice universale şi naţionale. Printre ele, în mod cert, ţăranul român.
Postulate, teze şi antiteze
“Ţăranul român a murit”, iată postulatul metafizic (antropologic) al scrisorii nedeschise, cel puţin, nu public, de acum cinci ani. Deci un muzeu care îşi propune să ţină în viaţă un cadavru, este în mod automat, o întreprindere absurdă şi periculoasă. În cel mai bun caz o întreprindere inutilă. „Ţăranul mort” a devenit „ţăranul festiv”, ţăranul patrimonializat şi monumentalizat de un discurs care, ni se spune, este un discurs naţionalist, evazionist şi instrumentalizator al unei vulgate ideologice şi metafizice subversive.
Muzeul Ţăranului Român, pare-se, pune în scenă, se afirmă, tocmai acest ţăran festiv, ţăranul mioritic: „Ţăranul mioritic l-am învăţat la şcoală, îl aveţi pe Grigorescu acasă pe perete. În realitate, el n-a existat niciodată. Confundăm ţăranul real cu cel festiv. Ţăranul la care ne referim este îmbrăcat frumos, curat, în port naţional, este decent, nu se ceartă niciodată, nu-şi bate nevasta, se uită tot timpul în sus la Dumnezeu, e înţelept, cum deschide gura scoate numai perle de înţelepciune. Să fim serioşi, o astfel de societate nu a existat niciodată.
Acest „ţăran autentic” nu a existat niciodată. Orice societate îşi creează nişte modele, nişte idoli – e firesc. Dar să nu confundăm una cu alta, să nu luăm simbolul drept realitate empirică. E o diferenţă între una şi alta, e o diferenţă între imaginea ţăranului şi realitatea ţăranului. Această imagine identitară şi-a avut rolul său esenţial şi definitoriu în naşterea naţiunii române moderne dintr-o societate ţărănească. Dar ea dăinuie poate prea mult, nealterată, împiedicându-ne astfel, în mare măsură, să ne uităm în viitor. Rămânem tributari acestei imagini şi ne panicăm ce facem dacă pierdem această imagine care a devenit simbol. Această imagine devine astfel mai degrabă o piedică decât o soluţie.” (Vintilă Mihăilescu- Spunem ca suntem o ţară de drept, dar ne comportăm ca o comunitate rurală din fundul Dobrogei, interviu publicat de hotnews.ro, 4 octombrie, 2008).
Deci, în bună logică, ţăranul mort se întoarce ca spectru în ţăranul festiv, ţăranul unei vulgate naţionaliste de secol XIX, iar totul devine un impediment major în a construi o nouă societate eliberată de miturile pernicioase ale unui trecut dubios. Dacă textul s-ar referi la discursul ideologic real al unei vulgate naţionaliste retardate, s-ar putea discuta, dar, din păcate, un astfel de discurs nu e numit şi de altfel nici nu există în contemporaneitatea imediată. Vaga alonjă a naţionalismului gen România Mare nu intră aici în discuţie.
Ţăranul festiv-mort-şi-autentic nu este decât ţăranul din expunerea muzeului de la şosea, ţăranul care se uită mereu în sus abulic după Dumnezeu. În consecinţă, expunerea Bernea este un fel de revival semănătorist, un
discurs de a doua mână, compus după surse interbelice nu tocmai onorabile, ele însele un ersatz de romantism şi etnicism german. Dacă nu cumva chiar mai mult decât atât, un insalubru şi subreptice prefascism neaoşist care s-a insinuat mediocru şi tenace.
Oricum, ceva e putred în Danemarca, pare a spune discursul citat. Un ţăran eminamente „decent”, purtător milenar al unei civilizaţii care a rezistat naturii şi istoriei, un ţăran care a construit o civilizaţie şi o cultură, pare a fi o contradicţie în termeni, o absurditate de care numai tradiţionalismul obtuz şi mediocru al unui creştin ortodox sau al unui naţionalist se poate face vinovat. Astfel, ţăranul român mort sau nu, festiv sau nu este anulat dintr-un condei, scos din istorie, dovedit că nu există, imposibil de prezentat, imposibil de narat. Coborât la rangul de imagine, de construct imaginar sau ideologic, ţăranul poate fi anihilat ca joc de limbaj, ca figură a unui joc, el însuşi gratuit şi periculos.
Ţăranul care nu există devine spectrul fantomatic care trebuie redus la tăcere, adică la neant. A vorbi înseamnă a accede la fiinţă, iar acest ţăran, ştim deja, nu are fiinţă, este numai o absenţă umplută fantomatic cu un discurs al unei intelctualităţi, în cel mai bun caz, evazioniste, speriate de modernitate, de prezent. Această comedie trebuie să înceteze, jocul de-a vârcolacii pe spinarea antropologiei culturale trebuie oprit pentru sănătatea publicului spectator şi plătitor. Este vorba, cu alte cuvinte, de o acţiune de vindecare, de eradicare a minciunii şi falsului intelectual, de dislocare dureroasă a idolilor convenabili mulţimii metafizic retardate, victima sigură a unui discurs fermecător, dar tocmai de aceea pernicios, pentru că este totuşi o falsitate desfăşurată, un mit pentru popor, opium, cum ar spune Karl Marx. „Ce facem deci cu această cultură ţărănească după destrămarea societăţii ţărăneşti, după „moartea ţăranului”?
Răspunsul nu poate fi, după părerea mea, „ţăranul festiv”, adică o imortalizare forţată a unui ţăran care nu a existat niciodată în realitate, dar care trebuie cosmetizat şi pus în scenă periodic pentru a ne alina nostalgiile şi frustrările noastre de orăşeni stresaţi. Să nu fim perverşi!” (Vintilă Mihăilescu- " Marea cultură a apărut întotdeauna acolo unde au fost bani şi putere", interviu postat pe zf.ro., 30.09.2009) Profetic îndemn, trebuie să recunoaştem, şi de universală relevanţă.
„Să nu fim perverşi!”
Ţăranul programului Bernea este, hotărât lucru, ţăranul festiv al „perversiunii” noastre orăşeneşti şi intelectuale. Dar oare nu este acest discurs incriminatoriu, un discurs resentimentar şi mai mult decât atât, un discurs ideologic, o imagine, el însuşi, a unei necunoaşteri, a unei lipse de priză la real, la istoric şi la literal. Oare putem citi neechivoc realitatea, aşa-zisa evidenţă empirică?! Şi ce este această mult prizată evidenţă empirică, cine o citeşte în mod suveran şi neechivoc? Antropologul?!
Dar nu este oare această fiinţă extraordinară ea însăşi victima predilectă a imperativelor ideologice sau a construcţiilor ideologice? Există o garanţie a priori împotriva falsului intelectual antropologic? Ce ne facem cu privirea de tip Eliade sau Vulcănescu, sunt ei retardaţi, mincinoşi sau doar ignoranţi? Răspunsul care cred că ar veni, este că sunt inutili. Acest tip de a vedea antropologic realitatea este fundată pe câteva postulate implicite:
1. Realitatea exclude spiritualul; 2. Materialitatea este singura măsură a realităţii; 3. Cuantificabilul materialităţii este singurul criteriu al cunoaşterii; 4. Istoria se dizolvă în prezent, dispare pur şi simplu. Cu alte cuvinte, avem aici un dispozitiv cognitiv de secol XIX, având ca paradigmă mecanica, luată ca
epitom al ştiinţificităţii universal valabile, la care se adaugă prejudecata (mai bine spus postulatul) postmodern al lichidării istoriei, al lichidării devenirii, a oricărei naraţiuni a devenirii şi a lichefierii oricărei tradiţii.
De aici grila de azbest a citirii realităţii, de unde înţelegem că realitatea individului tarat de comunism, de sărăcie este singura realitate a satului, a ţărănescului, pentru că este cuantificabilă acum şi aici. De aici şi acuzaţia de evaziune sentimentaloidă într-un trecut obscur şi în fond reconstruit.
Dar neagă cineva prezentul deşertificat al ţărănescului comunizat, expulzat din tradiţie, uneori chiar din uman?! Nu! Acest ţărănesc există, cum există şi ţărănescul dramatic şi jertfelnic al opoziţiei la comunism, cum există şi ţărănescul kitsch al manelelor, al economiei de piaţă, al atâtor alte fenomene care există, se desfăşoară. Toate acestea există aşa cum există, a existat şi această umanitate superioară a ţărănescului arhetipal sau neolitic sau religios, care este de văzut şi de pipăit din Norvegia până în Portugalia, din Scoţia până în Caucaz.
Acest mare lanţ al fiinţei ţărăneşti a construit o umanitate puternică, a demnităţii şi a înrădăcinării aspre, a supravieţuirii istorice şi supraistorice. Fără „mizeria” istorică a devenirii acestei civilizaţii, fără creştinătatea ei plină de contradicţii, prezentul care dizolvă totul ar fi fost el însuşi dizolvat în neantul imposibilităţii de a fi, de a
fi fost vreodată. Programul Bernea este o reverenţă făcută acestei civilizaţii, civilizaţie pe care ţăranul român o ex-pune fără cusur.
Ţăranul român joacă aici dublul rol de referent al discursului muzeal, dar şi de semn pentru această mai cuprinzătoare civilizaţie umană a ţărănescului. Este aici o foarte fină echilibrare a accentelor ethosului şi ale ethnosului.
Crucea, elementul „supărător” al expunerii Bernea, excesul crucii, cum este numită trimiterea continuă la tema sacrificiului hristic, este doar definiţia umanului, pe care Horia Bernea, încearcă să o ţeasă de-a lungul şi de-a latul acestui text/texturi edificat(ă) în şi prin obiecte.
Este această definiţie actuală, este corectă, este antropologic relevantă, este liturgică? Fiecare se poate întreba şi îşi poate răspunde, după propriile puteri. De ce să înlocuieşti o întrebare profundă cu un răspuns mediocru?!
„Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere. Numele muzeului, simplu şi direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obişnuit artă populară sau etnologie, el luminează cu precizie un nou „obiect”, omul tradiţional, descris şi analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui.” Iată numai unul din gândurile lui Horia Bernea care a căutat neîncetat o rafinare a exprimării a ceea ce viza prin construcţia muzeului.
Ca şi în expunere, nu este nici urmă de partitură ideologică, dar este totuşi ceva, ceva care irită, şi anume convingerea, ethosul propriilor sale convingeri, credinţa sa în icoana acestei lumi, al cărei semn desfăşurat îl căuta. Această convingere, această încredinţare este ea o cunoaştere, valorează ea ceva pe cântarul antropologic? Argumentul meu este că întrebarea nu este bine pusă, deci irelevantă; expunerea Bernea este doar un mod (non-discursiv, poetic) de a vorbi despre noi înşine, o încercare fundată estetic de auto-cunoaştere, o recunoştere, în măsura în care creaţia estetică cunoaşte/dezvăluie ascunsul din aparenţa translucidă a deja cunoscutului, a evidenţei deja cucerite, consumate.
Acolo unde suntem convinşi că ştim deja totul, că am atins deja infailibilul rutinei, simbolul sau metafora, ne redau întrebarea, orizontul re-gânditului. Expunerea muzeului construieşte un traseu simbolic, încearcă o reorientare a privirii noastre încastrate în carcasa prezentului către origine, către trecut, pentru a ne putea redescoperi o parte a sinelui nostru ocultat. Este aici totul?
Nu, şi nimeni nu o pretinde, dar este ceva esenţial pentru chiar viitorul nostru, şi anume faptul că avem un trecut. Iar trecutul este el însuşi subiectiv, adică este al unui subiect. S-a demonstrat că trecutul este din punct de vedere epistemologic „ireal”, nu este nici adevărat, nici fals, nu există ca obiect al cognitivului, dacă este, este numai ca amintire, deci ca memorie subiectivă.
Dar dacă există întrunirea a două, cel puţin a două memorii subiective care converg asupra unei memorii comune, atunci e posibil să avem un trecut real, o realitate trecută şi trăită, experimentată.
Paradigma antropologică a prezentului absolut care ni se propune poate să aleagă orice cale de afirmare a propriilor principii şi consecinţe, dar trebuie să o facă respectând regula jocului pe care chiar ea îl impune, şi anume, caracterul failibil al cunoaşterii. Nu pot exista adevăruri postulate a priori, dacă totul se demonstrează, totul rămâne de demonstrat, deci rămâne de demonstrat inclusiv că ţăranul tradiţional nu a existat niciodată.
Şi chiar dacă „demonstrăm” acest lucru, aceasta rămâne doar o teorie. Poate că şi existenţa „omului tradiţional” este o teorie, doar o teorie, dar este una care este demonstrată de fapte, de evenimente, de texte, de urmele unei civilizaţii, care este poate muribundă, dar care are de partea ei evidenţa unei fiinţări.
Avem în faţă două paradigme incomensurabile, paradigma antropologiei materialităţii cantitative cu corolarul ei empirist şi paradigma unei hermeneutici a non-cantitativului, a dematerializării, a decriptării sensului încifrat în obiecte, aşezări, evenimente şi texte. Sunt două paradigme care nu vor comunica niciodată, care nu au decât formal acelaşi referenţial, de unde putem trage concluzia perfect întemeiată că nu pot fi nici simultane, nici convergente. Din această dilemă nu putem ieşi!
Viitorul muzeului cărei paradigme îi va aparţine, empirismului conectat subreptice la corectitudinea politică sau poiesis-ului unei lecturi hermeneutice a fumuseţii şi adevărului unei civilizaţii care ne transferă încă sensuri subtile cu modestia unui părinte care a acceptat orizontul imediat al morţii.
La final, câteva întrebări ale lui Horia Bernea: „Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de existenţa unui muzeu al civilizaţiei tradiţionale? Ce fel de intelectual şi de român nu se bucură de refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al ţării?
Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de „odihnă” şi de „acţiune” binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave. Ce fel de om, ce fel de intelectual, este acela care nu ştie că nu se poate trăi fără memorie?”
Publicat de Ciprian Voicila la 23:24Etichete: horia bernea, mihai gheorghiu, muzeul taranului roman1 comentarii:
heraasku spunea... La intrebarile lui Bernea se poate raspunde fara echivoc: NOI. De ce NOI? Pentru ca NOI ne bucuram din ce in ce mai putin (in schimb ne antrenam pentru luptele ce vin). Pentru ca NOI nu consideram lumea noastra bolnava ci o consideram ignoranta. NOI vrem sa vindecam lumea de ignoranta nu prin terapeutica taraneasca ci prin abracadabrante magii hermeneutice. Pentru ca NOI putem foarte bine sa traim fara memorie. Intrebarile lui Bernea cad ca niste cuie de otel intr-o sala de marmura dar care este goala. Se aude doar sunetul lor. Pare ca nimeni nu le aude. Se aud vs. le aud. Bernea intreaba din timpul sau. Bernea profeteste. Bernea se framanta. Bernea, ca de altfel orice om sfintit, lucreaza mai mult cand tace. Cand intrupeaza el pune intrebari. Aceste intrebari sunt, e clar pentru oricine il IUBESTE pe Bernea, adevaratul medicament binefacator care ne salveaza de boala. Si Bernea a invatat sa vindece prin intrebari de la TARAN. Si NOI, la randul nostru, nu trebuie sa uitam sa punem intrebari. Pentru ca a intreba este a fi sarac cu duhul. Si acestora va fi Imparatia Cerurilor. Eu asta cred. 11 martie 2010, 02:21
Sau opiniile unui academician:
"Satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei" Acad. Eugen Simion
Doamnelor şi domnilor,
Daţi-mi voie să încep cu două fragmente din două discursuri de recepţie care au fost pronunţate, aici, în Academia Română, unul la 5 iunie 1937, celălalt la 29 mai 1939. Iată cum sună cel dintâi: „Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nici o laudă şi e răspândit în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără nume, despre satul românesc“. Iată, acum, al doilea: „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare.
Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş.
Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.“ Şi, ceva mai departe: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.“
Aţi recunoscut, nu mă îndoiesc, cine sunt autorii acestor propoziţii şi unde au fost pronunţate. Sunt poetul Lucian Blaga şi prozatorul Liviu Rebreanu. Fragmentele pe care le-am citat au fost scoase din discursurile lor de recepţie la Academia Română. Unul se cheamă „Elogiul satului românesc“, celălalt – „Lauda ţăranului român“. Blaga consideră că „veşnicia s-a născut la sat“ şi că tot aici s-au format şi se păstrează miturile noastre, celălalt crede că ţăranul român este „începutul şi sfârşitul“ fiinţei noastre, că pentru el pământul nu este un obiect de exploatare, ci „o fiinţă vie“, faţă de care are o relaţie metafizică. A văzut într-o zi un ţăran sărutând pământul şi a scris, apoi, un roman care arată tragedia lui. Romanul se cheamă Ion şi criticii vremii l-au socotit a fi reprezentativ pentru această lume tăcută şi veche, harnică şi uitată: lumea ţăranului transilvănean. A scris, după un deceniu şi ceva, alt roman Răscoala, pentru a înfăţişa lumea mai agitată, mai aprigă, a ţăranului valah.
Critica literară a vremii a spus, şi despre acest roman, că este esenţial, este reprezentativ şi este, estetic vorbind, puternic. Nu s-a înşelat. Pătrundea, într-adevăr, în conştiinţa românească o altă imagine a lumii rurale. Rebreanu n-o idealiza, voia doar să sugereze că această lume veche, marginalizată, uitată a creat istoria românească şi a ţinut, veacuri de-a rândul, lumea românească: i-a format limba, i-a determinat firea, i-a dat o cultură specifică. Aşa cum este ea: paşnică, uneori resemnată, conservatoare, mefientă faţă de alţii, primitoare, totuşi, când mefienţa trece... Blaga merge chiar mai departe.
Dovedeşte, în opera lui filosofică şi în discursul citat, că această putere anonimă a determinat „stilistic“ spiritul românesc şi că tot ce suntem noi, românii, suntem – în partea noastră bună, înaltă, profundă – produse ale satului. „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie“. Aici, repetă el, se nasc miturile, aici copilul învaţă un mod de a fi în lume şi un mod de a se situa în lume; aici omul românesc se formează şi se modelează metafizic. Şi tot aici, deprinde o atitudine faţă de istorie care, de cele mai multe ori, nu-i este favorabilă. Şi, dacă nu-i favorabilă, o boicotează. „Satul e atemporal.
Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră.
Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“ – zice Blaga.
Doamnelor şi domnilor,M-am referit la aceste idei, în deschiderea dezbaterii de azi, din două motive, dacă nu din trei: 1) pentru
a dovedi că Academia Română n-a ignorat în trecut lumea şi cultura ţărănească, 2) pentru a reaminti celor care nu ştiu sau celor care au uitat, care nu vor să ştie, că ţăranul român nu-i o vită de muncă, ci un creator de cultură şi un creator de istorie (cel puţin în viziunea a doi dintre marii scriitori români) şi 3) pentru a ne întreba, azi, dacă satul românesc mai trăieşte, cum credea Blaga, în „zariştea cosmică“ şi dacă românii care se pregătesc să intre în comunitatea europeană mai consideră că destinul lor, „ca neam şi ca putere culturală“ depinde de această putere obscură, veche, tăcută, mitică...
Dumneavoastră, ca specialişti, veţi încerca să răspundeţi. Eu mă rezum să spun doar atât: puţini dintre intelectualii români mai cred, azi, că veşnicia se naşte la sat şi că satul românesc ne modelează spiritul şi ne determină atitudinea faţă de istorie şi, în genere, că ţăranul român mai este un actor în istorie şi un creator de cultură...
N-am auzit, în ultimii 15 ani pe cineva vorbind de metafizica satului românesc şi de veşnicia lui. În fine, este limpede pentru noi, toţi, că satul românesc nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce Blaga şi Rebreanu considerau, acum 69 şi, respectiv, 66 de ani că este: un loc magic, un spaţiu în care se formează omul românesc şi unde se poate determina destinul lui...
Lumea s-a schimbat inexorabil, istoria nu mai are răbdare cu aceste ritmuri încete; ţăranul nu mai pare sau nu mai poate să determine „stilul“ românesc: „spaţiul mioritic“ pare noilor generaţii o fantasmă livrescă; permanenţa ţăranului şi eternitatea lumii rurale, de care vorbea Rebreanu sunt socotite, azi, reverii conservatoare, utopii negative.
Cioran considera, cam în timp ce Blaga şi Rebreanu făceau elogiul satului şi al ţăranului român, că România nu va ieşi din starea ei vegetativă şi nu-şi va învinge destinul ei minor în istorie şi în cultură, decât dacă nu-şi va elimina ţăranii ei şi nu va strivi filosofia lor de existenţă bazată pe resemnare, toleranţă, milă ortodoxă.
Doamnelor şi domnilor,Cum arată satul românesc astăzi? Ce şansă are această lume veche, fatal conservatoare, îndărătnică în
epoca mondializării? Mai există, la urma urmei, o clasă ţărănească după ce regimul totalitar i-a luat toate bunurile (în primul rând pământul) şi a silit-o să meargă la oraş pentru a munci ca salahori, fierari, betonişti, portari, măturători, stropolitori? Mai pot copiii de ţărani să meargă la şcoală şi să se afirme, prin inteligenţa şi ambiţia lor, uneori formidabilă, în profesiunile intelectuale?
Pe scurt: mai poate avea un destin, în noua Europă, cel născut în spaţiul magic, creator de veşnicii, pe care îl laudă poetul născut la Lancrămi?... Datele pe care le cunosc eu nu sunt încurajatoare. Ştiu că trăiesc la sat, azi, 40% dintre români. Ştim că ţăranii şi urmaşii lor şi-au recăpătat sau sunt pe cale să-şi recapete pământul confiscat în chip nelegiuit de o putere care a distrus, în fapt, lumea rurală şi a transformat-o în sluga societăţii.
Mai ştim că pământul, recăpătat, este cultivat cu mijloace arhaice şi că, în fond, nimeni nu mai vrea să fie ţăran astăzi. Ce tânăr vrea să-şi lege azi, soarta de condiţia lui de ţăran?
Aflăm că doar 1% dintre studenţii de azi vin din lumea rurală. Mai aflăm că pământurile se vând ieftin şi că aceia care-l cumpără aşteaptă să-l poată specula. În fine, inundaţiile au scos la iveală o realitate pe care n-o bănuiam: sate uitate, rămase, nu într-o încremenire cosmică, într-o zarişte metafizică, ci într-o condiţie neolitică: oameni bătrâni, prăpădiţi, schimonosiţi de suferinţă şi uitaţi de istorie.
Pentru mine, această imagine a fost şi este încă şocantă. Nu cumva aşa arată, după 50 de ani de comunism şi 15 ani de post-comunism, satul mirific, creator de mituri, al lui Lucian Blaga? Nu cumva, noi, intelectualii continuăm să trăim într-o utopie idealizantă în timp ce realitatea ţărănească se scufundă în întunericul mizerabil al istoriei? Reţin câteva date din studiile sociologului Ilie Bădescu (România rurală. Raport de alarmă asupra satului românesc, Bucureşti 2005): 67,4% dintre exploataţiile agricole private au sub 3 ha, mai mult de o pătrime din terenul agricol (2.471.494 ha) nu este cultivat, a crescut enorm la ţară populaţia neocupată, adică aceea care, practic, nu are unde munci şi, în fapt, nu munceşte; numărul salariaţilor în mediul rural este minim (ex. 47,75 salariaţi la 2000 de locuitori în judeţul Tulcea, 27,77 în Vaslui); satul românesc a îmbătrânit alarmant, în unele locuri se depopulează, sunt sate în care de peste 10 ani n-a mai fost nici un botez pentru că nu s-a născut nici un copil; judeţele cu cea mai scăzută natalitate sunt: Teleorman (7,67 la mie), Cluj (8,41 la mie), Hunedoara 6,97 la mie). Specialiştii zic că este vorba de „o depresie demografică“. Depresia, dacă există, este determinată între altele de „o sărăcie severă“, spun sociologii. Ce-i de făcut?
Doamnelor şi domnilor,Am scris, cu câţiva ani în urmă, următoarea frază, inspirată de un vechi vis poporanist. Mi-o asum şi azi:
„Aş vrea să trăiesc într-o lume în care ţăranul român, devenit fermier, să meargă joi seara, cu toată familia, la concertul din oraşul apropiat, iar duminecă să meargă la biserică pentru a-şi purifica sufletul“. Când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că această reverie este puţin atemporală.
Ar trebui să adaug: satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei, el trebuie să intre în circuitul civilizaţiei moderne, în parte a şi intrat; ar fi bine ca ţăranul român să poată crea, în continuare, mituri şi să dea un sens înalt, metafizic lumii sale, dar el trebuie să poată trăi, înainte de orice, din ceea ce produce. Şi să trăiască decent, să nu mai fie povara şi nici sluga proastă a societăţii...
Ar fi bine ca intelectualii autentici, trecând peste utopiile poporaniste, sămănătoriste şi învingând în ei mentalitatea ciocoiască, înjositoare pentru spirit, să încerce să înţeleagă mai bine ce se petrece şi încotro trebuie să se îndrepte această lume tăcută, harnică şi debusolată într-o istorie care n-a răsfăţat-o niciodată.
Aş vrea, pe scurt, ca oamenii politici să-şi amintească mai des, nu numai în preajma alegerilor, de ţăranii noştri care au reprezentat şi care poate că mai reprezintă încă România profundă. Aceea pe care au prins-o în opera lor: Creangă, Slavici, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Marin Preda... „Domnilor – zice un personaj din Răscoala – nu cunoaşteţi ţăranul român!“... Aş schimba puţin această propoziţie: „Domnilor, ce-a devenit ţăranul român?“ sau: „Domnilor, ce aveţi de gând să faceţi cu 40% din populaţia acestei ţări, ce faceţi cu ţăranii români?“
Rugăminte:Pentru că efectiv sunt pus într-o încurcătură, într-o balanţa nu prea egală cu realitatea, solicit deschis
opiniile domniilor vostre, pentru care vă mulţumesc anticipat. Nu-i aşa că mai multe minţi judecă mult mai bine ? Am nevoie de opinile şi sugestile dvs.
Cum să procedez ?
Cădirea este compusă din următoarele încăperi: o tindă la intrare, două camere mari situate în stânga şi dreapta tindei, care vor cuprinde exponatele de bază, elemente de port tradiţional, unelte casnice şi obiecte de inventar familial, o cămară tradiţională şi un tîrnaţ specific ţărănesc.
Iată cum apare pe dinafară Muzeul Etnografic din Mureşenii de Cîmpie, azi, mâine va fi altfel, cel puţin la înterior:
El poartă un citat: “Veşnicia s-a născut la sat”…
"Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.Aici orice gând e mai încet,şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,ci adânc în pământ undeva.Aici se vindecă setea de mântuireşi dacă ţi-ai sângerat picioarele."
Lucian Blaga – “Sufletul satului”
Şi încă o părere:
Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, - şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea?.
Lucian Blaga
Cine suntem? De unde ne tragem rădăcina? Din Ţara copilăriei, ar spune cineva. Din Ţara poveştilor, din ţara veşniciei, aş răspunde eu! De unde de altundeva, dacă nu din lumea umbrită de nucari, de pomi cu coroana deasă, de tei înfloriţi, de stejari falnici tronând ca nişte regi împrejurimile satelor natale. Din codrul cel bătrîn şi înţelept ce-i frate cu românul, de-i război ori pace. Nu întâmplător a zis cine a zis: ?Dacă n-ai sădit un pom, n-ai săpat o fântână şi n-ai crescut un pui de om, degeaba faci umbră pământului...?
Din veşnicia satului, căci fără de ea n-ar fi existat nici oraşe, nici uzine, nici tehnologii avansate şi nici noi, oamenii ambiţioşi şi săraci cu duhul (cu anumite excepţii) care ne socotim prea ocupaţi pentru a mai citi o carte, pentru a mai arunca ochii peste satele Moldovei. Uităm, uităm de datinile frumoase ce ne-au legănat copilăria, de obiceiurile sfinte, de bogăţia sufletească adunată din moşi strămoşi. Dar undeva, adânc în suflet, păstrăm, încă, ideea de Frumos. Cum altfel ne-am putea minuna de un covor sau un lăicer ţesut la ţară, de cât gust şi artă depune gospodina pentru a crea ceva unic, ceva superb şi veşnic. E veşnic satul şi veşnicia s-a născut la sat, căci cum altfel ne-am prinde imaginar, într-o horă, acea sfântă horă. Şi strămoşi, şi urmaşi ? umăr la umăr şi am da mână cu mână, şi ne-am închina numai în faţa Icoanelor credinţei; Icoanelor neamului nostru: Pământ, Codru, Râu, Munte, Mare, Deal, Câmpie....Spic! E veşnică noţiunea de ţarină şi de ţăran. O dată cu peisajele biblice ale plaiului, cu bisericuţe presărate pe dealuri, cu fântânile cu cumpănă, răstignirile lăsate pe la răscruci, ca mărturie a unui popor evlavios, cu nucarii şi cireşii singuratici ce legau cerul şi pământul dînd naştere continuităţii ? Veşniciei, adică, s-au păstrat şi oamenii ce pun pe cântar omenia şi frumuseţea lor sufletească, care se află într-o bătălie continuă cu neomenia şi neadevărul. Oricât ar părea de incredibil, dar astfel de oameni mai sunt şi dea Domnul să-i îndrume şi pe alţii pe calea cea dreaptă! Te uiţi la sat dintr-o parte: îl vezi îmbrăcat în haine de sărbătoare, se coc roadele pământului, ciripesc păsările, e pace şi e senin şi cerul. Dacă-l priveşti din alt unghi: încep să răsară printre rânduri case cu pereţi pictaţi în petale de flori. Timpul, parcă, s-a oprit оn loc şi Veşnicia pune stăpânire peste sat. E Veşnicia Frumosului!
Satul are ochi albaştri la chipCa o dimineaţă de varăFiecare drum e un tropot,Fiecare cînt, o bătaie de clopot.(creaţie proprie)
Confirm şi eu cu mîna pe inimă că veşnicia s-a născut la sat şi ca argument ne sunt neasemuitele mănăstiri: Putna, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Căpriana etc. Construite la sat, de mînă de ţăran- meşteşugar ca o încercare de a renaşte o comuniune spirituală, dar şi ca o dovadă a continuităţii neamului romanesc !
Păi, nu e la mijloc Veşnicia? Sufletul satului rămâne a fi comoara de preţ a unei ţări, a unei naţiuni, a unei conştiinţe... Şi ce bine mi-ar părea dacă şi-ar aduce oamenii aminte şi de versurile:
Scîrţie din osii carul,Şi în snopii lui de grâuStă proptit în furcă tata,Îngropat până la brâuŞi-ntr-un lan cu mături lineVîntul fâşâie prin foi:Ce n-aş da să fiu cu tine,Car frumos cu patru boi...?
Vasile Militaru
Muzeul nostru etnografic, este o casă ţărănească translatată din comuna Bârsana de Maramureş, veche de peste o sută de ani, achiziţionată şi cu o parte din inventarul avut, care urmează să fie reamenajată în primăvara lui 2011 şi apoi pus în circuitul de vizitare.
