Buletinul Clubului Român din

Chattanooga

www.romclub.wordpress.com

Numărul 46 (patruzeci şi şase) Agust 2015

Poetul lunii: Marius Chivu

Literatură (fragmente):cu degete pe tastatură bătând/ scriu şi încerc să fac abstracţie de asta/ îmi trimit degetele peste tastatură / într-o mângâiere forţată ce-mi răspunde cu/ vorbele mele/ deşi eu sunt un altul care mi-e la fel de străin/ el

îmi spune povestea pe de rost / iar eu scriu fără să revin / m-aş îngrozi să mai şi citesc/ ce zbate trupul meu/ în camera asta ca un corp puţin mai mare / ascult amalia rodriguez şi-mi îngân/ zilele copy-paste / încet calm cu gura străină/ unde

1

e turma visurilor mele ca husky de argint/ unde mă poate duce scrisul şi eu să nu fi ajuns deja/ cum să scriu mai adevărat decât am trăit/ dacă aş minţi puţin (exact atât cât nu înţeleg)/ mâine îmi va fi mai bine pentru ziua de azi? / cu word eu zilele-mi adaug... / povestea asta nu trebuie neapărat să fie a mea/ mă simt pustiu şi ireal ca staţiile de metrou din matrix/ aş vrea să fiu tu care acum mă citeşti/ detaşat satisfăcut în orgoliu că-mi înţelegi stările/ gata să mă compătimeşti ipocrit / pentru nopţile în care eu am tastat anonim/ cu degetele moi/ ale celui care nu mai eram de mult/ diluat în lumina crepusculară/ a monitorului parcă îngropat în mine/ trupul vorbeşte degetele scriu/ dar inima mea e o gară cu şinele scoase/ weekend cu patru pereţ/ cât de lung poate fi şi sfârşitul unei săptămâni/ cât pot dura două zile puse cap la cap/ dar până şi bulevardul din centru a asurzit/ în acest oraş cu ferestre înţepenite / tu însăţi parcă ai vorbi prin casă în şoaptă/ la zeci de blocuri depărtare/ tot încerc să te cred plecată în alt oraş/ acum când de fapt timpul este spaţiul dintre noi... / weekend-ul acesta iar mă ia cu el în deşert/ ceasul parcă ticăie în reluare cărţile se ascund după / coperte dintr-odată ostile .

Vântureasa de plastic (fragmente)„spitalul e o biserică cu multe etaje/preoţi în alb cădelniţînd cu stetoscoapele/ pronaos cu paturi de fier/ ne sfinţim cu perfuzii/ purtăm catetere la gât/ ne rugăm în miros de iod/ carnea pe noi e firavă/ ne ofilim ca frunzele şi bolile ne iau ca vîntul/ toate trec/ doar frica a venit să rămînă!/ ne înghesuim la taraba de lîngă lift/ cumpărăm de toate/ cruciuliţe mătănii psaltiri candele/ calendare/ mărunţişuri ale credinţei de salon/ nimeni nu-şi poate lua patul să umble/ dar lipim cu leucoplast iconiţele pe faianţă/ le prindem în capacul prizei/ dormim cu ele sub pernă/ cărţi de  rugăciuni acoperă ceaiurile amare/ pastilele de seară aşezate pe hîrtiuţe/ însemnate cu acatiste/ branule sclipesc în învelişul aseptic/ pe copertele negre şi lucioase/ ale Noului Testament/ suferim tăcem/ împreună uneori separat/ Cartea spune că noi vom fi cei mîngîiaţi!

............

deznădejdea mila speranţa/ duioşia dragostea fricile/ amintirile mele împletite coroană/ pentru fiecare zi în care/ am ignorat certitudinea că / în echilibrul precar al lumii/ unul dintre noi / oricum va muri/ înaintea / celuilalt.

2

.............

cât îi iubesc acum/ (deşi nu le-am dorit-o în acest fel)/ le-aş scrie / le-aş vorbi/ despre nebănuitele foloase ale nenorocirii/ ne-am împărţi frica/ suferinţele noastre s-ar alina una pe alta,/ dar nefericiţi suntem şi nefolositori unii altora / cu stupoare suportăm/ flirtul fiecăruia cu sfârşitul.

.............

„spune că e vântureasa de plastic / îmi şopteşte că are rochii de kiwi/ pulovere din lemn parfumat / o grădină de macaroane/ şi plaje cu nisipuri cuvântătoare.

.................

e vântureasa de plastic/ şi înfulecă vigilenţă/ vrea să mângâie păsări gravide/ ceva e nelalocul lui îmi şopteşte/ nedumerită / când îi tai unghiile pentru a nu se răni/ muşcă din flori în loc să le miroasă / şi plânge când o-ntreb / oare tu mai visezi?

Dan Boeriu: text apărut în revista  , nr.9/2012

Nu sunt prea mulţi poeţii tineri de la noi care să se încumete să construiască un volum de poezie cu un surplus de fluenţă epică. E o trăsătură pregnantă a poeziei de după 2000 să-şi refuze cu obstinaţie orice tentativă a eului liric (iată, nu mă feresc de termenii aceştia) de a-şi exhiba angoasele într-o scenografie care să depăşească un contur aflat într-o convenabilă proximitate. Şi nici măcar nu e un lucru rău, pentru că (şi asta se va vedea la judecata de apoi a poeziei milenariste, dacă aşa ceva va exista) generaţia de care vorbesc a dat câteva bucăţi valabile estetic conform oricărei exigenţe valorice.

În condiţiile acestea, volumul lui Marius Chivu, Vântureasa de plastic, reprezintă o surpriză de proporţii. Apariţia acestei cărţi este dovada cea mai clară că biografismul structurat inteligent într-un proiect liric poate produce poezie pură. Pentru că aici nu mai vorbim despre tendinţa postmodernă a egotismului ca scop în sine, ci despre experienţa dureroasă şi vie, transpusă în pagină cu delicateţe şi empatie, a unei traume. Pe nesimţite, ceea ce ar reclama un ton virulent, îndreptat cu patimă fracturistă către nedreptatea socială şi neajunsurile consumismului, se metamorfozează într-un duios şi tulburător

3

tablou al neputinţei.

Pretextul dramatic al poeziei lui Chivu este postura imposibilă a fiului pus în faţa faptului împlinit: îmbolnăvirea gravă a mamei şi, inevitabil, evoluţia către finalul previzibil. Poetul construieşte cu atenţie un muzeu al obiectelor, un edificiu afectiv, care face posibilă comunicarea chiar şi în momentele în care calea clasică a vorbei pare insignifiantă şi castratoare de sens: „învelit într-o bucăţică de hârtie / în portofelul ei / am găsit un petic textil / cât unghia // pentru ce-l păstra? / şi cum se numea materialul fustelor / din anii ’70 / sau cântecul acela al lui gianni morandi / cum făcuse pasiunea pentru laurence olivier… // (îmi vin în cap numai lucruri pe care nu le mai ştie) // atâtea vor rămâne nespuse între noi / atâtea au rămas / nerostite în ea / dar acum ştim că două braţe / sunt oricum prea multe pentru / o îmbrăţişare” (p.28).

UMOR: Toate glumele despre greci – după revista Kamikaze (www.kmz.ro)

Ce au făcut grecii când și-au dat seama și ei că e prea multă lene în țară? Au decis să-și pună turiștii la muncă.

Grecii sunt atât de săraci încât scriu și acum tot cu literele alea vechi de 3000 de ani pe care nu le înțelege nimeni.

Cum găsești un loc liber la umbră în Grecia? Foarte greu.

După ce și BCE le-a întors spatele, grecii au mai rămas cu o singură speranță: să se împrumute de la Andrei Chiliman.

Singura șansă a grecilor să-i mai mintă câteva luni pe creditori ar fi ca Tsipras să-și dea demisia și să vină Ponta în locul lui.

4

De ce are nevoie un grec pentru a trăi bine? De doi nemți harnici.

Din istoria comunismului românesc: Apostolii lui Stalin. Câtă şcoală aveau comuniştii? – de Laurenţiu Ungureanu (fragmente)

Ziarul Adevărul; 4 iulie 2015, 14:19

Stângăciile şi bufoneriile celor mai puternici comunişti ai României staliniste au devenit proverbiale şi în epocă, şi azi. Explicaţia cel mai des întâlnită: educaţia lor precară. Totuşi, cât de strânsă era legătura bolşevicilor din România cu învăţământul?

Ceauşescu: „Am devenit intelectual“

Nicolae Ceauşescu, în 1973: „Sunt fiu de ţăran, sunt muncitor. Aparţin, deci, în mod organic, celor două clase de bază ale societăţii noastre socialiste. Am devenit intelectual înţelegând că nu poţi fi comunist adevărat fără a învăţa, fără a studia“. De fapt, Nicolae Ceauşescu avea doar patru clase de şcoală primară şi o minimă experienţă de ucenic la cizmar, intermediată de soţul surorii sale Niculina. În decembrie 1965, primise însă diplomă de la Şcoala Medie nr. 10 „Zoia Kosmodemianskaia“ (n.r. – azi, Şcoala Centrală din Bucureşti). O lună mai târziu, sub semnătura lui Manea Mănescu, rectorul Institutului de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin“ din Bucureşti (n.r. – azi, Academia de Studii Economice), Ceauşescu primise licenţa în ştiinţe economice. Nu peste mult timp, va fi doctorand în

5

economie şi ştiinţe politice.

Nicolae Ceauşescu nu era singurul stalinist cu titlu academic vopsit. De fapt, nevoia de doctorat nu e câtuşi de puţin o treabă contemporană. Şi, indiferent că se preocupau mai mult de interesul naţional, de interesul sovietic sau de propria sănătate, mulţi dintre staliniştii din România au încercat să-şi împodobească biografia cu titluri academice. De pildă, istoricul Petre Opriş arată că, într-un referat întocmit la 30 noiembrie 1954 la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), se invoca „nevoia urgentă de a avea cadre propagandistice cu titluri ştiinţifice“. Aveau nevoie urgentă de doctorat, printre alţii, Leonte Tismăneanu (născut Tismineţki, avea doar şapte ani de şcoală, la liceul din Soroca, Basarabia), Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Voicu (născut Aurel Rotenberg, absolvise liceul fără Bacalaureat), Silviu Brucan (născut Saul Brucăr, absolvise liceul, după ce repetase un an). Mai precis, aceştia voiau să-şi susţină dizertaţia sau teza de doctorat fără să parcurgă etapele formale ale examinării. Să sară peste rând. Totuşi, la 22 ianuarie 1955, Gheorghiu-Dej le-a oprit propagandiştilor avântul academic şi s-a opus hotărârii.

Ce fel de doctor era Petru GrozaDoctoratul cu cel mai mare renume public rămânea, totuşi, cel al lui Petru Groza. De fapt, bărbatul chiar aşa se recomanda în epocă, doctor Petru Groza, iar propaganda comunistă făcea paradă cu această titulatură pentru a-i da un plus de legitimitate. Totuşi, fostul premier al României nu era absolventul niciunei şcoli doctorale. Era doar licenţiat al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Economice a Universităţii din Budapesta. În Transilvania însă, avocaţii absolvenţi de drept erau intitulaţi „doctori“ pentru că, prin tradiţie, la finalul studiilor nu li se conferea o diplomă de licenţă, ci una de „doctor juris et de jure“.

Aceştia nu sunt singurii oameni de aparat cu aspiraţii intelectuale care le depăşesc intelectul. Mihai Roller, zbirul istoriografiei româneşti şi autorul primului Manual Unic de Istorie, îşi revendica o foarte misterioasă licenţă în istorie, obţinută în exil, în Leninabad, un orăşel din nordul Republicii Sovietice Socialiste Tadjikă. „Am folosit timpul liber şi în afara orelor de lucru (profesor fiind) am învăţat, începând de la anul I al facultăţii de istorie până la anul IV inclusiv. Într-un an am luat licenţă în istorie“, scrie Roller într-o autobiografie din 1949. Licenţa lui Roller în istorie, oricum obţinută printr-un efort asemănător lui Făt-Frumos din basmele româneşti, va rămâne o enigmă în viitoarea carieră de academician pe care bărbatul o va avea.

Gheorghiu-Dej avea patru clase de şcoală primară, absolvite la Şcoala primară de

6

băieţi nr. 2 din suburbia Podeni a Bârladului. La finalul clasei I avea media generală 5,59, iar cea mai mare notă era şapte, la scriere, în primul trimestru. Dar calificarea socioprofesională, carevasăzică ieşirea din lumpenproletariat, cântăreau, se pare, mai mult: micul Gheorghiu renunţă la şcoală după patru clase şi intră ucenic la un cizmar din Moineşti, apoi la o fabrică de cherestea din Dărmăneşti, apoi la postăvăria din Buhuşi, la o dogărie din Piatra Neamţ, din nou la dogărie, la Moineşti, apoi ucenic electrician la Întreprinderea Petrolieră „Steaua României“ din Moineşti. Acolo, e montator de maşini şi aparate electrice. Atenţie!, după ce parcurge acest periplu cvasimuncitoresc, Gheorghiu-Dej împlineşte 19 ani! O anume butadă din comunism îşi are originea în această etapă a biografiei dictatorului: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă bacalaureatul“.

AnalfabeţiiProfilul liderului comunist semidoct nu era, totuşi, o raritate în nomenclatură. Vă oferim doar câteva exemple, relevante pentru majoritatea biografiilor academice microscopice ale tuturor nomenclaturiştilor. Gheorghe Apostol, mâna dreaptă a lui Dej şi principalul adversar al lui Nicolae Ceauşescu pentru preluarea conducerii partidului, făcuse doar şcoala primară. Restul – la Şcoala de Meserii a CFR din Galaţi. Alexandru Moghioroş (născut Mogyorós Sándor) a rămas cu doar cinci clase primare, pe care le-a completat ulterior cu şcolile de partid. Constantin Pârvulescu rămăsese şi el în şcoala primară. Iosif Rangheţ (născut Rangecz József) se desăvârşise intelectual în meseria de cizmar. Muncea de la 12 ani. Constantin Doncea absolvise doar cinci clase primare, iar Gheorghe Vasilichi, ministru al Învăţământului!, avea doar patru clase de şcoală. Ultima: Liuba Chişinevschi avea de trei ori mai mulţi ani de puşcărie decât de şcoală. Şi stătuse, totuşi, patru ani în instituţiile primare de învăţământ.

Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul „de salon“, pe care istoria contrafactuală îl eroizează, absolvise Dreptul în Germania, la Leipzig şi-şi luase doctoratul, tot în Germania, cu o teză despre reforma agrară din România. Iar Petre Constantinescu-Iaşi, membru-fondator al Partidului Comunist din România, abonat la trenurile europene, propagandist al regimului lui Gheorghiu-Dej şi pensionar al lui Nicolae Ceauşescu, absolvise Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Din 1927, în mod paradoxal, e numit profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău.

Grupul doctoranzilorMiron Constantinescu, unul dintre artizanii economiei planificate în România, era primul bursier al căminului „Vasiliu-Bolnavu“ din Capitală, unde locuia în calitate

7

de student al Facultăţii de Litere şi Filosofie. Mai participa şi la „Seminarul sociologic“ patronat de Dimitrie Gusti şi chiar fusese cu celebrul sociolog pe teren, în campaniile monografice organizate în perioada 1938-1939. În urma campaniei, publică studiul „Şerpuş. Un sat de agricultori din şesul Tisei“ şi „Procesul de sărăcire din Oarja“.

Tot în economie se remarcă un alt activist cu doctorat obţinut pe cale naturală: Gogu Rădulescu, absolvent al Liceului Comercial „Dimitrie Cantemir“, al Şcolii Superioare de Comerţ nr. 2 din Bucureşti şi al Facultăţii de Economie Generală din cadrul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Bucureşti.  Comunistul va lăsa senzaţia profesionalismului într-un domeniu coordonat de persoane aflate, mai degrabă, la graniţa dintre analfabetism şi şcoala vieţii: Vasile Luca (născut Luka László, absolvent de şase clase primare) ori Gheorghiu-Dej. Atitudinea mefistofelică îl face pe acesta, în scurt timp, mai întâi secretar general în Ministerul Comerţului Exterior (noiembrie 1948-septembrie 1949), apoi ministru adjunct al aceleiaşi instituţii, funcţie pe care o va păstra până la 1 iulie 1952.

În grupul doctoranzilor veritabili se înscrie şi poetul de curte Mihai Beniuc, profesor de zoopsihologie la Universitatea din Bucureşti, ziarist şi versificator arhicunoscut în epocă. Bărbatul avea o teză de doctorat despre psihologia albinelor, iar asta nu-i puţin lucru.

Frustrarea Anei PaukerDeşi fără doctorat, chiar fără să fi absolvit facultatea, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) ar putea îngroşa rândurile intelectualilor de partid. Din primul Secretariat al Partidului (format din Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Vasile Luca şi Teohari Georgescu), femeia e singura care intră într-o instituţie de învăţământ superior în calitate de student. Face cursuri de Medicină la Viena şi la Paris însă nu reuşeşte să devină absolventă. Rămâne cu o mare frustrare, căci traseul ei intelectual a fost curmat ba de lupta de clasă, ba de lupta cu sărăcia. Reuşeşte însă să devină absolventă la Moscova: în 1928, Clara Zetkin, activistă din Germania, o recomandă la Şcoala Leninistă din Moscova. La doar nouă zile după ce o naşte pe fiica sa Tatiana, lasă copilul în spital şi intră în secţia de trei ani, pentru activiştii cu grad superior. „Concentrează-te pe Medicină! Ţara are nevoie de medici!“, îi mai spunea Herminei Tismăneanu (născută Marcusohn), mama istoricului şi politologului Vladimir Tismăneanu.

Ion Gheorghe Maurer este alt nomenclaturist cu şcoală: după ce termină gimnaziul şi liceul militar la Craiova, merge la Şcoala de Poduri şi Şosele, însă o abandonează după doar un an pentru a se înscrie la Facultatea de Drept din

8

Bucureşti, unde chiar reuşeşte să devină absolvent. Mai târziu, îşi va apăra tovarăşii în procesele din interbelic.

Academicianul fără operăDeşi pregătirea academică este de necontestat, Alexandru Bârlădeanu este unul dintre intelectualii controversaţi din nomenclatură. La jumătatea anilor ’30, se înscrisese la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, iar din ’37 e asistent universitar al profesorului Gheorghe Zane la catedra de economie a facultăţii. Totuşi, intelectualul voia mai mult: după instaurarea comunismului, bărbatul devine membru în Academia Română, deşi nu se remarcase printr-o activitate ştiinţifică, o condiţie esenţială pentru accederea într-o astfel de instituţie.

Şi, oricât de ostentativă ar fi această titulatură, Bârlădeanu rămâne membru al Academiei până la sfârşitul vieţii, iar în perioada 1990-1994 e chiar vicepreşedinte al instituţiei. Ştiau ei ce ştiau minerii, în 1990, când spuneau: „Noi muncim, nu gândim!“.

Pamfletul lunii: Zece lucruri pe care nu le ştiai despre statuia lui Mihai – de Spartakus

www.catavencii.ro ; 04 decembrie 2014

Dezvelirea, cu chiu, cu vai, a statuii lui Mihai Viteazul de la Slobozia, a provocat numeroase controverse legate nu doar de faptul că autorul sculpturii este chiar tăticul arhitectei-şefe a oraşului, ci şi de calitatea artistică a lucrării. De ce a ieşit

9

voievodul gras şi bondoc, în loc să fie înalt şi suplu, cum l-au prezentat cronicarii şi manualele nu se ştie, dar noi avem câteva ipoteze.

*primarul Sloboziei a cerut expres ca Mihai Viteazul să fie mai mic de statură, întrucât cantitatea de piatră era limitată şi mai avea de pus din ea şi nişte borduri, prin centrul oraşului.

*potrivit proiectului original, monumentul ar fi trebuit făcut din aur, dar alchimiştii de la PSD au făcut o magie şi au transformat aurul în fasole şi găleţi, pentru că „DoarPonta” trebuia să iasă preşedinte.

*după ce a citit într-o carte că Mihai Viteazul a fost un domn rău, care-i prigonea pe amărăşteni, deşi zicea că-i apără, sculptorul şi-a dat seama că voievodul a fost un fel de baron local modern. Aşa că l-a luat drept model pentru el pe huiduma de Nicuşor Constantinescu, şi, fiindcă nu i-a ajuns piatra, i-a ieşit, până la urmă, un bondoc ca Duicu.

*conform contractului, sculptorul a fost plătit la kilogram. Omul avea rate la bancă, dei nu putea să-l facă pe Mihai Viteazul de 80 kg, cât a avut în realitate, prin urmare l-a făcut de 150.

*iniţial, statuia avea şi cal, dar acesta a fost furat cu o săptămână înainte de inaugurare. Cercetările poliţiei slobozene au dus abia ieri la descoperirea calului, în sufrageria unei familii de romi care se ocupă cu vânzarea de fer vechi.

*monumentul a fost făcut în mod deliberat aşa de meschin pentru că, în caz că lui Hagi i se va ridica, până la urmă, statuia pe care a cerut-o, să nu iasă el mai mic decât Mihai Viteazul. La urma urmei, Gică Hagi a fost ditamai regele, pe când Mihai doar un amărât de voievod.

*statuia a fost făcută la comanda Ministerului Educaţiei, care a vrut să le arate copiilor unde poate duce alimentaţia nesănătoasă, ştiut fiind faptul că Mihai Viteazul mânca numai copane prăjite, ca la KFC.

*primarul a fost toată viaţa gelos pe miliardarul de carton Ilie Alexandru şi a vrut să arate lumii că la Slobozia se pot face şi lucruri mai penibile decât ranch-ul Dallas şi „Turnul Eiffel” din fier vechi.

*statuia urma să-l reprezinte, de fapt, pe îndrăgitul personaj Shrek, dar n-a putut fi finalizată, întrucât un Dorel local a furat vopseaua după ce s-a gândit că gardul de la curtea lui ar arăta mai bine vopsit în verde.

10

*contrar convingerii generale, statuia nu-l reprezintă pe Mihai Viteazul, ci este un omagiu adus de primar bulibaşei locale – altfel nu se explică de ce personajul reprezentat are în mâini şi sabie, şi topor. Sculptorul a cerut, pentru mai multă autenticitate, o sabie ninja originală din Japonia, dar costul ei depăşea bugetul primăriei pe doi ani, aşa că a trebuit să facă el una din piatră.

Proză scurtă: Diogene către Emil Cioran – de Valeria Sitaru

Emile, Te-am văzut cum jucai pe frânghia Universului, clipeai des din ochi, descompus, cu coafura ta de Beethoven. M-ai uimit până şi pe mine cu tehnica de funambulist al disperării. De unde ai învăţat-o? Pe vremea mea era mai bine să fii berbec decât om. Eu am hotărât să fiu câine. Tu, Emile, eşti un geniu al ratării, ai eşuat în aforisme, cum a zis un prieten de-al tău, ba ţi-ai molipsit şi sănătatea, viaţa, Coasta Boacii, ca să scrii despre amurgul gândurilor. Nu mi-a plăcut să te aud îndrugând că viaţa e un rău. Ştii ce i-am spus unui muritor grec care-mi tot dădea târcoale? A trăi nu e un lucru rău, a trăi rău e rău. Ce zici? Dar tu ţi-ai luat aerul unui om care stă de veghe pentru toată omenirea. Aveai năzăriri în nopţile de insomnie, la mansardă, în ţara aia de rârâiţi. N-ai făcut nimic toată viaţa. N-ai avut nici un du-te-vino deşi ai trăit cam cât am trăit şi eu. Mult. Că altfel te-ai fi omorât, chiar şi numai din curiozitate. Vai de mine, pe toţi zeii!, şi ce frumos ai vorbit despre tine. Ziceai că n-ai idei, ci obsesii. Tu nu erai oricine, nu erai un gânditor mort. M-ai făcut să râd cu gura cât toată Calea Lactee când te-am auzit aforizând că omul e un animal indirect. Cam cum vine asta? Era să-mi stingi felinarul, că şi pe-aici umblu tot cu el aprins, caut un înger. Emile, băiatule, cu singurătatea şi cu amărăciunea terestră am văzut că n-ai avut nicio problemă. Cum te descurci cosmic? Vezi şi tu că pe-aici e altfel. Fericire şi numai fericire. Păşunile raiului, râul de Cristal, bulevarde de aur curat, ca sticla

11

străvezie, nici soare, nici lună, pomul vieţii cu frunziş etern, scaunul de Domnie şi Lumină, eu, cu felinarul. Nu-ţi prea convine, nu? Fericirea te cam otrăveşte, şi aici, cred că te-ai lămurit că fantastica ta viziune terestră nu a fost decât un joc al semnelor de punctuaţie. Visez la o lume în care se va muri pentru o virgulă..., ce  criminală poezie ai născocit, chiar dacă în realitate s-a mai murit din virgule. Cât pe ce să mă întreci! Tu, un timid într-o mansardă, îndrăgostit la nesfârşit. De vestale obosite. De surorile Brönte. De Greta Garbo, pentru că nu ajungeai la ea. Eu, un vagabond într-un butoi. Un câine erect. Mă gudur. Latru. Muşc. Mă-nvârt în jurul creierelor. Al astrelor seci. Să vorbim retro, Emile. Să belim Universul, dacă tot avem ca scop eterna fericire.  Dacă n-aş fi fost Diogene, poate eram şi eu un Cioran. Dio

Geopolitică: Instabilitatea Republicii Moldova ar putea constitui şansa României. Banca Naţională a României ajută sectorul bancar de la Chişinăuwww.stratfor.com 17 iulie 2015

Agenţia Stratfor constată o creştere a influenţei României în Republica Moldova, alături de sprijinul pentru apropierea de UE fiind amintită implicarea Băncii Naţionale a României într-un proiect de reformă a sistemului bancar de la Chişinău, zguduit recent de devalizarea mai multor bănci care pune în pericol stabilitatea economică a întregii ţări.Pornind de la constatarea că România şi Republica Moldova sunt din ce în ce mai apropiate, agenţia americană de analiză aminteşte de trecutul istoric comun al celor două ţări, menţionând că reunificarea pare totuşi destul de improbabilă în acest moment. ”În contextul confruntării dintre Rusia şi Occident, eforturile României vor fi complicate de diviziunile interne ale Republicii Moldova şi de opoziţia rusă.

12

În orice caz, Bucureştiul ar putea să îşi crească în mod semnificativ influenţa în sectorul financiar al Chişinăului, aflat în suferinţă”, se afirmă într-o analiză Stratfor care poartă titlul ”Instabilitatea Republicii Moldova ar putea constitui şansa României”.

Proiectul reunificării

Descrisă drept ”o ţară mică, dar strategică”, Republica Moldova constituie în viziunea Stratfor o componentă importantă în actuala confruntare dintre Moscova şi Occident. ”Atât Rusia cât şi Uniunea Europeană se află într-o competiţie pentru a câştiga influenţă în Republica Moldova, fie prin sprijinirea partidelor politice şi a mişcărilor sociale, prin atragerea Chişinăului în blocurile comerciale rivale sau prin intensificarea cooperării în domeniul securităţii”, arată analiza Stratfor. În aceste condiţii este amintit faptul că Republica Moldova a ales traseul european prin semnarea unui Acord de Asociere cu Uniunea Europeană, iar România a fost un sprijinitor puternic al eforturilor Chişinăului de integrare în lumea occidentală.

Amintind de istoria comună a României şi Republicii Moldova, de anexarea ţaristă a Basarabiei din 1812 şi de ocupaţia sovietică din 1940, Stratfor arată că o parte a populaţiei Republicii Moldova a cerut şi încă cere reunificarea cu România, însă guvernarea a ales să-şi păstreze statutul de independenţă. Chiar şi a aşa, România a menţinut legături economice şi politice strânse cu Republica Moldova, iar după aderarea la Uniunea Europeană a devenit avocatul Chişinăului pentru integrarea în blocul continental.

Fragilitatea Republicii Moldova

Din 2009 încoace, guvernele de la Chişinău au favorizat apropierea de UE, însă diviziunile dintre partidele pro-europene şi cele orientate către Moscova au creat un blocaj politic. Stratfor descrie evoluţiile politice recente de la Chişinău arătând că premierul Chiril Gaburici a fost silit să demisioneze în mijlocul unui scandal în care se confruntă procurorii cu băncile şi sectorul bancar de la Chişinău. Căderea guvernului Gaburici a dus la oprirea programelor de asistenţă financiară ale UE, FMI şi Băncii Mondiale. În urma acestor evoluţii cel mai mult au avut de câştigat partidele care reprezintă interesele Moscovei la Chişinău.

 Şansa României

”Criza politică din Republica Moldova - şi mai ales dificultăţile financiare din ce în ce mai mari ale ţării – ar putea asigura o şansă pentru România”, susţine Stratfor. Agenţia americană apreciază că instabilitatea economică a Republicii Moldova provocată de corupţie ar putea explica creşterea sprijinului populaţiei pentru

13

reunificarea cu România. Stratfor aminteşte de Marea Adunare Naţională de la Chişinău din 5 iulie organizată de gruparea Acţiunea 2012 şi de marşul tinerilor de la Chişinău la Bucureşti. ”Preşedintele Iohannis nu s-a întâlnit cu protestatarii ajunşi la Bucureşti, însă a declarat că oamenii de pe cele două maluri ale Prutului se vor regăsi într-o bună zi nu doar în Uniune, ci şi în comuniune”, scrie Stratfor arătând că ”astfel de comentarii indică faptul că elita politică românească nu susţine reunificarea, însă Bucureştiul rămâne un sprijinitor cheie al unor legături mai strânse cu Chişinăul în contextul Uniunii Europene. Deşi tonul lui Iohannis nu este foarte diferit de mesajul diplomatic obişnuit al României, totuşi cuvântul comuniune folosit de preşedintele României indică o abordare mai realistă, care face aluzie la formarea unei comunităţi – o reţea de relaţii economice şi politice care să întărească relaţiile bilaterale şi să sprijine ambiţiile europene ale Republicii Moldova”.

 Implicarea BNR la Chişinău şi influenţa financiară a Moscovei

Înaintea întâlnirii dintre preşedinţii Iohannis şi Timofti din 8 iulie, o delegaţie a Băncii Naţionale a României a făcut o vizită semnificativă la Chişinău. Scopul oficial a fost lansarea unui proiect sprijinit de Uniunea Europeană pentru întărirea capacităţii Băncii Naţionale a Republicii Moldova (BNM) de reglementare şi supervizare a sectorului bancar. Proiectul în valoare de 1,2 milioane euro va asigura asistenţă tehnică pentru BNM din partea unui consorţiu format din Banca Naţională a României şi banca centrală a Olandei. ”Proiectul este lansat într-un moment cheie pentru economia Republicii Moldova, care suferă în urma dispariţiei a peste 1 miliard de dolari, echivalentul a peste 12 procente din produsul intern brut al ţării, bani care au dispărut recent din cele trei cele mai mari bănci de la Chişinău, ceea ce a provocat un scandal de corupţie”, apreciază Stratfor.

”Deşi toate acestea oferă o serie de oportunităţi pentru România, Bucureştiul ştie foarte bine că se confruntă cu obstacole în ceea ce priveşte întărirea influenţei sale la Chişinău. Multă vreme Rusia a fost cel mai mare partener comercial al Republicii Moldova, însă embargourile motivate politic au dus la scăderea exporturilor către Rusia şi o creştere a exporturilor către România şi UE. În orice caz Moscova îşi păstrează o prezenţă importantă în sectorul financiar din Republica Moldova. Aproximativ 70% din sectorul bancar este controlat de capitalul rusesc. Slăbiciunea financiară crescândă a Republicii Moldova, alături de abilitatea şi dorinţa României de a ajuta la reabilitarea unora din problemele economice ar putea deveni un subiect de interes pentru ambele părţi în viitor”, concluzionează Stratfor.

14

Drinkology: Whiskey-urile “afumate”

Îmi amintesc cum, copil fiind, îi auzeam pe părinţii mei vorbind cu prietenii lor: Ţie îţi place whiskey-ul? se întrebau unii pe alţii, aşteptându-se să primească un răspuns negativ. Da de unde, nu pot să-l sufăr, are un miros de ploşniţe, era răspunsul cel mai frecvent.

Există un miros special al băuturilor din categoria whiskey, dar nu e nici pe de parte unul de ploşniţe. Mirosul este, în cele mai multe cazuri, dat de turba, care este amestecată cu orzul recoltat şi care intră la macerare odată cu el. Înafara de turba care intră în compoziţia malţului, mirosul de turbă mai poate proveni din focul folosit pentru uscarea malţului. În cuptoarele distileriei, se poate adăuga lemnului turbă uscată, fiindcă aceasta are o mare putere calorică. Deobicei, durata de expunere a malţului la aerul încălzit de cuptoare este de 18-30 de ore. Cu cât durata este mai lungă, cu atât aroma de turbă poate fi mai pronunţată. Dacă producătorii vor să facă un whiskey care nu are deloc aromă de turbă, folosesc pentru foc doar lemn.

Mai există – la whiskey-urile scoţiene - o vagă aromă de aer marin sau de alge de mare.

În fine, un miros vag de fum poate fi adăugat ca rezultat al prelucrării butoaielor, sau intenţionat. Aromele marine şi de afumat sunt considerate de mulţi ca dând un caracter masculin whiskey-ului.

La fabricarea butoaielor de stejar în care se pune whiskey-ul pentru învechire, unii producători “ard” stratul superficial de pe faţa internă a doagelor, expunându-le pentru scurtă vreme la flacără. Aceasta operaţie are scopul să elimine microorganismele din lemn, care ar putea interveni în chimia licorii. Dacă producătorii vor să de whiskey-urile o aromă de fum mai pregnantă, adaugă la lemnele de foc, care usucă malţul, lemne care ard foarte încet şi produc mult fum, cum sunt stejarul de Hickory, sau lemnul mesquite.

15

Whiskey-uri cu pronunţat miros de turbă sunt Ardbeg, Lapfrog, Lagavulin şi Caol Ila, iar cele mai “afumate” sunt cele patru de mai sus plus Highland Park şi Talisker. – MSM

Sculptorul lunii: Gheorghe Leonida

Gheorghe Leonida s-a născut la Galaţi în anul 1893 şi a studiat artele la Conservatorul din Bucureşti. A practicat sculptura, predominent în bronz şlefuit şi a fost puternic influenţat de arta lui Auguste Rodin. Devenit cunoscut prin mai multe premii internaţionale, a fost luat în echipă de sculptorul francez-polonez Paul Landowski, care primise comanda de a ridica statuia lui Iisus pe muntele Corcovado, care domină oraşul Rio de Janeiro. Lui Leonida i s-a cerut să sculpteze capul şi faţa Mântuitorului.

Statuia, de 40 de metri înălţime, a ridicat mari probleme atât la ridicarea ei, cât şi la operaţiile ulterioare de întreţinere şi reparaţii.În ţară, sculptorul Leonida a avut multiple comenzi de la casa regală. De aceea, în anii comunismului, critica l-a ignorat şi nu i-a fcut cunoscută opera.

16

17

18

Prometeu

19

20

Aşteptare

21

Nud aşezat pe stâncă

22

Fata cu mărul

23

Rubrica gastronomică: Creveţi în sos de roşii

Cumpăraţi cei mai mari creveţi pe care îi găsiţi (30-40 mari, sau 50-60 mijlocii). Dacă sunt deja curăţaţi şi fierţi, trebuie doar să-i dezgheţati, dacă nu sunt curăţati, îi spălaţi bine şi le daţi un scurt fiert, apoi îi curăţati de solzi şi de vinişoare. Într-o tigaie largă, rumeniţi creveţii în ulei, apoi scoteţi-i pe o farfurie.

În altă tigaie, încălziţi 60-80 mL de ulei de măsline şi puneţi în el ceapă verde (tăiată în rondele de 2-3 mm grosime), şase căţei de usturi zdrobiţi, ½ linguriţă de sare, douăzeci de boabe de piper, jumătate de pahar de hrean ras şi ½ linguriţă de zahăr. Când totul sfârâie şi ceapa începe să se călească, puneţi un pahar mare de vin alb, reduceţi focul şi adăugaţi două linguriţe cu vârf de capere, douăzeci de măsline verzi şi alte douăzeci negre. Mestecaţi cu lingura de lemn. Turnaţi o cutie

24

mare (1 L) de sos de roşii, apoi creveţii. Lăsaţi totul să pâlpâie la foc mic pentru 15-30 de minute.

Se pot servi pe pat de paste (fetucine, linguine, spaghetti), orez fiert, sau griş „in stil sudist” (proporţie apă griş 2:1; daţi apa în clocot şi puneţi în ea o lingură de unt şi puţină sare; adăugaţi grişul câte puţin, mestecând tot timpul, aşa cum faceţi mămăliga. Luaţi vasul de pe foc şi lăsaţi grişul să se aşeze şi să se umfle un pic. Cât timp grişul este cald, adăugaţi brânză chedar sau roquefort şi amestecaţi).

Aranjaţi patul pe farfurie, puneţi creveţii deasupra şi decoraţi cu frunze de pătrunjel şi busuioc. Vin alb, sec sau demisec, foarte rece. - MSM

Românii în lume: Diaspora – împărţită şi amestecată de Liliana NICOLAE

Reprodus după Dilema Veche 21 Iulie 2015

Căpşunarii, exodul creierelor, cerşetorii, romii, muncitorii în construcţii, cei care au grijă de copiii sau de bătrînii străinilor şi… lista rămîne deschisă. Românii din afara graniţelor sînt împărţiţi şi amestecaţi. Ca şi cei care au rămas în ţară. S-a tot vorbit, de altfel, despre o altă Românie, cea din afara graniţelor. Oficial, ar fi formată din circa două milioane de români. Neoficial, cifra ar fi mai mult decît dublă. Ceea ce contează. S-a văzut la ultimele alegeri (şi nu numai). Obişnuim, însă, să vorbim despre românii din diaspora atunci cînd banii pe care-i trimit în ţară întăresc leul. Sau cînd se fac cozi la graniţă. „Se întoarce diaspora“ sau „Pleacă diaspora“. („Ce aţi luat cu dvs.?“ – întreabă de fiecare dată reporterii. Bineînţeles, slănină şi cîrnaţi.) Ne amintim de diaspora cînd se fac studii despre copiii lăsaţi singuri acasă. Sau cînd se face turul localităţilor cu case mari, cu etaj, construite în toată ţara cu banii trimişi de românii din străinătate. Case mari, dar pustii. Sînt, deja, nişte tipare atunci cînd vorbim despre cei plecaţi din ţară. La ultimele alegeri, însă, diaspora a ieşit din tipare. Reacţia românilor din străinătate faţă de modul în care au fost organizate alegerile anul trecut a surprins. S-a spus atunci că cei din afară au învăţat mai repede decît cei de acasă să-şi apere drepturile. Alţii au fost

25

revoltaţi şi au spus că e inadmisibil ca unii care au plecat din ţară să decidă rezultatul alegerilor. 

 

Cum spuneam, însă, diaspora e împărţită şi amestecată. Şi s-a adaptat în funcţie de ţara de adopţie. Am avut ocazia, anul trecut, să cunosc mai îndeaproape o parte dintre românii care trăiesc în Belgia. Nu sînt foarte mulţi în ţara care găzduieşte capitala Europei (comparativ cu Italia sau Germania). Oficial, în jur de 65.000. Neoficial, poate dublu. E ca şi cum locuitorii dintr-un oraş mic din România au plecat cu toţii în altă parte. Diaspora din Belgia mi s-a părut interesantă şi pentru că o parte din ea e legată strict de instituţiile europene. Peste o mie de români lucrează în aceste instituţii: consultanţi, specialişti în administraţie publică europeană, în audit, asistenţi, jurişti, traducători, economişti, arhivari, documentarişti şi aşa mai departe.

 Denumirea de RomBel vine de la românii din Belgia. E o asociaţie înfiinţată prin 2002, în primul rînd din nevoia de comunicare. Orice nou-venit află de la RomBel cum să închirieze o casă, să-şi deschidă un cont sau să-şi găsească de lucru, cum să se ferească de ţepe sau unde se întîlnesc românii. A fost tipărit şi un ghid al românilor în Belgia. Acum, însă – jumătate în glumă, jumătate în serios – se gîndesc să tipărească un ghid al românilor (care au fost în Belgia) în România. Un ghid care să te ajute să te descurci în ţara ta. Pentru că mulţi dintre ei se gîndesc să se întoarcă în România. Dar lucrurile nu sînt simple. „80 la sută dintre noi ne-am întoarce dacă…“ (şi aici urmează o întreagă listă de condiţii) – spune Dorin Fleşeriu. Dorin este membru fondator al Asociaţiei Românilor din Belgia. 

 S-a născut în Alba Iulia şi lucrează în Bruxelles din 2000. Dorinţa de întoarcere în România şi-o spune în sala unui institut de traduceri aflat la doi paşi de Parlamentul European. E duminică şi cîteva zeci de români s-au întîlnit la ceea ce se cheamă Dialogurile RomBel. Sînt invitaţi oameni din ţară – politicieni din diferite partide, ziarişti sau scriitori, pentru că vor să afle din cîte mai multe surse ce mai e acasă. Deşi par să ştie foarte bine. 

 Lista condiţiilor puse de diaspora, ca să revină în România, este una lungă, explică Dorin Fleşeriu. Pe primul loc, însă, se află corupţia. „Vrem să ne întoarcem, dar vrem să ne întoarcem într-o ţară sănătoasă din acest punct de vedere. Pe de altă

26

parte, avem nevoie de poveşti de succes ale unora care s-au întors şi au reuşit acasă. În alte ţări există cluburi care te sprijină. Un lucru e sigur: nu ne-am întoarce niciodată să lucrăm pentru un patron român, de exemplu, după experienţa acumulată şi după standardele descoperite aici. Am ajuns la concluzia că a fost mai uşor să plecăm decît e să ne întoarcem.“ 

 Românii din Belgia sînt îngrijoraţi că parlamentarii vor să modifice fără dezbatere publică atît Codul Penal, cît şi pe cel de Procedură Penală, că vor să reducă competenţele DNA-ului sau că Laura Codruţa Kövesi va fi schimbată şi că lupta împotriva corupţiei va fi compromisă. Au organizat şi un protest în faţa Ambasadei României de la Bruxelles, pentru apărarea Justiţiei. Au ieşit în stradă aşa cum au făcut-o şi la alegeri, dar şi la mitingurile pentru Roşia Montană. Trimit pachete în ţară pentru copiii săraci sau se implică în cazuri umanitare. E clar că integrarea în Belgia nu a însemnat ruperea de România. Codruţa Filip (care a început cu munca de jos în Belgia, dar a făcut un master în Studii Europene şi acum lucrează la Parlamentul European) vrea să scrie o carte: Ultimii emigranţi, primii europeni. Îmi spune că majoritatea oamenilor pe care i-a cunoscut, lucrînd la această carte, îşi doresc să facă ceva pentru România, la un moment dat. Din ţară sau din străinătate. 

 Există, însă, şi… ceilalţi. Românii care încă nu-şi găsesc locul, nu-şi cunosc drepturile sau nu ştiu legislaţia belgiană. Aşa că la Dialogurile RomBel au fost invitaţi şi jurişti şi consuli, să le explice ce au de făcut ca să nu mai fie victimele propriei ignoranţe, pînă la urmă. Sau propriei inconştienţe. Unii pleacă de acasă, racolaţi, se împrumută ca să plătească sume pentru slujbe pe care nu le primesc niciodată. Vin la Consulat sau la biserica românească, unii cu copiii în braţe, şi plîng că nu mai au bani nici de mîncare, cu atît mai puţin pentru biletul de avion de întoarcere. În programul de repatrieri voluntare, Lituania a avut de la începutul anului două cazuri. România – peste 400. 

 Corneliu Radu-Longhin, unul dintre reprezentanţii RomBel, îmi spune că foarte mulţi dintre românii din Belgia sînt exploataţi chiar de către români. „Li se cer bani pentru un loc de muncă, iar dacă acesta le este oferit, de multe ori e fără acte şi cu un salariu mult prea mic, în cele mai grele condiţii.“ 

27

 Anul trecut, cînd am stat la Bruxelles trei săptămîni (într-un stagiu oferit de Parlamentul European), l-am cunoscut pe medicul Cornel Diaconescu. Trăieşte la Bruxelles dinainte de 1989. Din cabinetul său, cei mai mulţi emigranţi români se văd ca nişte oameni neliniştiţi, care nu-şi găsesc locul. „În general, unii o duc bine, cîştigă mai bine, dar majoritatea sînt destabilizaţi de schimbările de viaţă, de ritm, de limbă. Chiar dacă şi-au creat «ghetoul» lor – cu magazine, restaurante sau discoteci româneşti… Aici, femeile care fac menaj au o diplomă de facultate în ţară! Sînt probleme, tensiuni. Presiunea e mare pentru că şi concurenţa e mai mare. Iar emigrantul nu vine aici pentru că ţara e frumoasă, ci pentru că nu mai are din ce să trăiască acasă. Aici cîştigă mai mult, dar nu trăieşte neapărat mai bine, pentru că este măcinat de stres şi de dorul de casă. Uneori, cel mai dificil e pentru copii. Unii se adaptează foarte repede şi nu-şi mai imaginează întoarcerea, iar uneori sînt obligaţi de părinţi să se întoarcă – pentru că părinţii sînt cei care nu s-au adaptat, în timp ce alţii nu se adaptează niciodată. Eu cred că emigrarea nu este bună niciodată. Emigrantul nu e un om fericit, e un om care nu are de ales. Şi cînd am venit eu în Belgia, străinătatea era un miraj. Dar mirajul nu există“ – e convins medicul Diaconescu. „Diagnosticul“ lui mi se pare foarte dur, dar sînt convinsă că ştie ce vorbeşte. Înainte să ne despărţim, mă invită să-l însoţesc la o vizită pe care o face fără să fie plătit. Facem un mic ocol şi-mi arată reşedinţele dintr-un cartier exclusivist al Bruxelles-ului, unde preţul unei case ajunge la cifre ameţitoare. 

 Destinaţia noastră, însă, a fost o cameră la mansarda unui imobil modest. Acolo locuia singur un bărbat de aproape 90 de ani. Emigrase în Belgia în urmă cu aproape zece ani, împreună cu fiul său. Între timp, acesta a plecat în Canada, iar bătrînul a rămas singur, bolnav, într-o ţară în care nu cunoaşte nici limba. 

 Cum spuneam, diaspora e împărţită şi amestecată. 

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat recent cartea de reportaj Locuri, oameni, poveşti, Editura Casa de Pariuri Literare.

28

Limba Română: 1. De unde vine numele judeţului în care locuieşti?Preluat de pe platforma www.descopera.ro 07.21.2015 |

+ zoom

Fiecare localitate şi judeţ al României are o poveste care începe, în primul rând, de la numele lor. Vă invităm să vedeţi mai jos ce semnifică denumirea judeţului în care v-aţi născut sau locuiţi.

În cazul judeţului Alba denumirea vine de la culoarea albă a zidurilor cetăţii medievale din actualul oraş Alba Iulia, clădite din piatră.

Numele judeţului Arad vine de la Orod, un cavaler al Regelui Ungariei Ştefan I care a condus şi a câştigat multe bătălii, în secolul XI, în jurul anului 1080, şi care a avut un rol important în cucerirea Transilvaniei, proces ce a avut loc între secolele XI - XIII. Ulterior, denumirea zonei, pe atunci comitat, s-a transformat în “Arad”. Actualul Arad este menţionat şi în „Cronica pictată de la Viena”, din 1331.

29

Denumirea judeţului Argeş vine de la râul Argeş, căruia dacii îi spuneau Argessos, care cel mai probabil însemna „strălucitor”

Bacăul cu reşedinţa de judeţ cu acelaşi nume are o etimologie incertă. Denumirea poate proveni de la un conducător local numit Bako, de la boabele de strugure denumite bacă sau chiar de la zeul Bachus.

Şi Bihorul are o etimologie incertă. Numele poate proveni din sârbeşte - vihor (volbură), dar e posibilă şi o etimologie traco-dacică, după numele cetăţii „Biharea” (bi însemnând doi şi harati - a lua, a duce), posibil cu sens de două posesiuni.

Judeţul Bistriţa - Năsăud are denumirea slavonă a râului şi oraşului Bistriţa, care înseamă apă repede, precum şi a oraşului Năsăud, după cuvântul german Nussdorf (Satul nucilor).

Judeţul Botoşani îşi trage denumirea de la oraşul cu acelaşi nume care, potrivit Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche, a fost prădat şi ars de tătari la 1439. Potrivit cercetărilor istorice, numele oraşului vine de la un boier local pe nume Botaş.

Judeţul Braşov, fost Ţara Bârsei, nu are o etimologie unanim recuoscută. Sugestiile includ:

- provine de la brad – cuvântul Brad este considerat de origine dacică de Haşdeu, I.I. Russu şi Olteanu.- o denumire slavă-  denumire peceneagă, de la hidronimul Baraso, atestat din anii 1300, azi identificat de cei mai mulţi specialişti cu râul Graft/Pietrele lui Solomon, mult mai mare şi mai învolburat atunci (bara šu = „apă cenuşie”). Teoria peceneagă este întărită şi de faptul că principale hidronime din zonă amintesc de pecenegi: Zizin, Bârsa, Tatrang (maghiară şi germană), Tömös (maghiară şi germană)

Denumirea judeţului Brăila are probabil origine indo-europeană - ”bhreg”, însemnând pisc vertical - sau dacică - ”braiglia”, însemnând ”negustorie de vite”.

Bucureşti - de la ciobanului Bucur care, dorind să-şi apere stâna de otomani, şi-a clădit pe malul Dâmboviţei o cetate şi o biserică. Câteva sute de ani mai târziu, datorită creşterii economice şi demografice a populaţiei din acea vreme, a devenit cetatea de scaun a domitorului Ţării Româneşti.

30

Originea cuvântului Buzău provine probabil de la "buză", cuvânt tracic, după părerea lui Vasile Pârvan.

Caraş-Severin vine de la de la râul Caraş (de la cuvântul sârbo-croat Kraš – zonă calcaroasă)

Etimologia judeţului Călăraşi provine de la din cuvântul călăraş – corp militar auxiliar în evul mediu, în Ţara Românească.

Cluj vine de la latinescul Clusium (castru medieval), nume dat de coloniştii germani (Klausenburg).

Constanţa – de la oraşul Constanţa (care a fost denumit Constantiana de împăratul bizantin Constantin cel Mare).

Covasna este un cuvânt de origine indo europeană şi provine de la "kavoSNa" (călduţ, uşor cald) ce probabil se referea la izvoarele termale din zonă.

Denumirea judeţului Dâmboviţa vine posibil după râul Dâmboviţa, format din cuvântul dâmb + sufix -iţa, dar particula -ov ar putea arăta o origine slavonă.

Dolj vine de la slavicul dolu (vale) şi râul "Jiu" („Jiul de vale”)

Denumirea judeţului Galaţi vine probabil de la tribul celtic al galilor, care locuiau prin aceasă zonă în antichitate, fie de la regiunea Galiţia. O altă variantă ar fi din limba cumană gala(t) preluat din arăbescul kalhat (fortăreaţă)

Giurgiu - de la oraşul Giurgiu, fondat de genovezi în secolul XIV pentru a controla traficul pe Dunăre şi numit după Sf. Gheorghe (San Giorgio), patronul oraşului lor natal.

Judeţul Gorj vine de la slavicul gora (munte) şi râul „Jiu” („Jiul de munte”)   

În ceea ce priveşte judeţul Harghita, posibil din har ("deal" sau "munte" în limbile semitice şi turcice).

Hunedoara provine de la oraşul Hunedoara, provenit din numele propriu maghiar Hunyad şi vára – cetate (cetatea lui Hunyad).

Judeţul Ialomiţa a primit numele după râul Ialomiţa, denumire de origine slavonă ialov („pustiu”).

31

Iaşi - posibil de la populaţia sarmatică Iazygi care locuia în regiune în secolul I (în limbile sanskrită şi hindi, care au origine comună cu limba sarmaţilor, “yash” înseamnă “faimă”).

Ilfov - denumire de origine slavonă.

În cazul judeţului Maramureş denumirea este probabil compusă din “mara” (origine traco-dacică: stâncă) şi Mureş.

Mehedinţi - din maghiară méhed, prisacă, stupină. Este motivul pentru care vechea stemă a judeţului avea reprezentate mai multe albine.

Denumirea judeţului Mureş provine de la râul cu acelaşi nume, cunoscut încă pe vremea dacilor sub numele de Maris

Neamţ - după oraşul Piatra Neamţ (“neamţ” cu sensul de “german” – teutonii construind o fortificaţie în zonă).

Olt - după râul cu acelaşi nume, cunoscut încă pe vremea dacilor sub numele de Alutus.

Prahova  - după râul cu acelaşi nume, denumire de origine slavonă (prah- cataractă de apă).

Satu Mare - de la Sătmar, nume venind de la Zothmar, căpetenia coloniştilor germani aduşi de regina Gisella în sec. al XI-lea.

Sălaj – probabil din latinescul “silva” (pădure).

Sibiu – de la numele râului Cibin (din latinescul Cibiensis – Cibinium).

Suceava – probabil de râul cu acelaşi nume, a cărui denumire vine de la arbuştii de soc.

Teleorman – denumire de origine cumană (“deliorman” – “pădure nebună”).

Timiş – după râul Timiş, denumit Tibisis de romani.

Tulcea – denumire compusă din “tul” (etimologie necunoscută) şi turcescul “cay” (râu, apă curgătoare).

32

Vaslui – nume derivat din “vas” (care în cumană este posibil să fi însemnat “zonă împădurită”) şi turcescu “uj” (râu, apă curgătoare).

Vâlcea – fie din cuvântul slav “vâlk” (lup), fie din latinescul “vallicella” (vale îngustă).

Vrancea – foarte probabil de la “frânc” care, în româna veche, însemna “occidental”.

Limba Română: 2. De unde vine numele de Bucureşti?

Preluat din volumul Dan Alexe: Dacopatia si alte rătăciri la români (Humanitas 2015)

Este limpede că nu putem lua nicio secundă în serios istoriile pioase cu ciobanul vesel pe nume Bucur. Poveştile inventate, care numesc o localitate pornind de la istoria unui cioban drăguţ sunt la fel de credibile ca cele cu cei doi gemeni alăptaţi de o lupoaică, de la al căror nume ar veni cel al cetăţii eterne.

În realitate, numele Bucureştilor, în română un derivat adjectival plural din punct de vedere morfologic, îşi trădează originea albaneză. Bukur înseamnă “frumos” în albaneză, iar terminaţia –isht, identică cu cea românească -eşti, sau -eşte, este folosită ca în română: turquisht se spune în albaneză pentru “turceşte”, şi rusisht pentru “ruseşte”.

Din cuvântul albanez Bukur au derivat cuvintele româneşti bucurie, a se bucura.

În Balcani există alte localităţi cu nume derivate în acelaşi fel: Bukur Livade (în Kosovo), Lugu Bukur (în Albania) sau Bukurisht (în Albania şi Kosovo).

La origine, numele Bucureştilor au însemnat Frumoasa sau Frumoasele.

33

Luna August:

1. 6 august 1945 – bombardamentul atomic al Hiroshimei.

2. 9 august 1974 – demisia preşedintelui Nixon

3. 13 august 1961 – construirea zidului din Berlin

4. 23 august 1944 – “eliberarea României de sub jugul fascist”.

6 august 1945: Detonarea primei bombe atomice din istoria omenirii, deasupra oraşului Hiroshima, urmată la doar trei zile de un atac similar împotriva oraşului Nagasaki, au fost elementele hotărâtoare pentru forţarea Japoniei într-o capitulare necondiţionată şi pentru sfârşitul celui de al doilea Război Mondial.

Decizia de a folosi armele nucleare, în condiţiile în care Japonia nu avea intenţia să capituleze şi se pregătea pentru un război de gherilă prelungit, care ar fi costat – după estimările strategilor – cel puţin încă un milion de vieţi umane, a fost luată de preşedintele Harry truman. Astăzi, subiectul bombardamentelor nucleare este în

centrul unei intense controverse, în care adepţii reinterpretării istoriei acuză Statele Unite de crimă de război şi genocid.

34

9 august 1974: Demisia preşedintelui Richard Milhous Nixon (1913-1994). Ales preşedinte în anul 1968, Nixon a fost implicat într-un scandal de spionaj politic al adversarilor săi, în timpul campaniei electorale pentru realegere. Scandalul este larg cunoscut în lume sub numele “afacerea Watergate”, după numele clădirii din Washington, unde au pătruns agenţii lui Nixon, pentru a sustrage documente din birourile partidului democrat. Investigaţia a durat doi ani şi s-a soldat cu dezvăluirea unor secrete, făcute cunoscute presei de către directorul adjunct al FBI, Mark Felt. Cei doi ziarişti, care au făcut publice detaliile acţiunii de spionaj, Carl Bernstein şi Bob Woodard, au făcut o carieră strălucită în presă şi au fost eroii unor filme şi cărţi.

De la acest eveniment, terminaţia “-gate” este dată de presă altor scandaluri, cum au fost “Monicagate”, poreclă dată relaţiei preşedintelui Clinton cu Monica Lewinski, sau “deflagate”, nume legat de acuzaţia că folosirea unor mingi mai puţin umflate decât este regulamentar a permis câştigarea ultimului campionat de futbol american.

35

13 august 1961: Construit de autorităţile Republicii Democrate Germane, zidul care a separat Berlinul în sectorul de vest (controlat de trupele aliate americane-britanice-franceze) şi cel de est (controlat de armata sovietică), a devenit simbolul războiului rece. A fost demolat în anul 1990, când ţările din estul Europei şi apoi URSS au abandonat sistemul politic comunist.

23 august 1944. Este data la care regele Mihai I a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, conducătorul statului, încetarea alianţei cu Germania şi puterile Axei şi alianţa cu URSS şi puterile aliate. Acest act a fost urmat de ocuparea României de către armatele sovietice, alături de care România a intrat în războiul împotriva Germaniei şi – după terminarea războiului – la abdicarea monarhiei şi instaurarea în ţară a unui regim comunist totalitar, copie al celui sovietic. Data a fost declarată Ziua Naţională a României şi a rămas aşa până în anul 1990.

36

Ceeace a fost de fapt o lovitură de stat, a fost grosolan modificat de istoriografia comnistă, care a construit mitul “insurecţiei armate de la 23 august 1944”, în întregime meritul partidului comunist român, care – la data respectivă – a jucat, de fapt, un rol secundar şi care avea, în anul 1944, doar câţiva membri. Sub Nicolae Ceauşescu, acest eveniment, în care principalii “jucători” au fost monarhia română, puterile aliate şi Armata Roşie, a devenit “Revoluţia de Eliberare Socială şi Naţională, Antifascistă şi Antiimperialistă”.

37

38