· Web viewAceastă realizare a astronomiei a respins ideea cum că natura nu are istorie în...

Released by MedTorrents.com

Raspunsuri la colocviu filosofie si bioetica

1. Concepţia despre lume şi tipurile sale istorice. Obiectul de studiu al filosofiei şi specificul cunoştinţelor filosofice în raport cu ştiinţa, religia, morala, arta, dreptul şi politica. Problema fundamentală a filosofiei.

Concepţia despre lume şi caracterul ei social-istoric. Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria despre lume şi om în unitatea lor dialectică, fiind modul spiritual-practic de asimilare a lumii. Filozofia reflectă realitatea prin înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o valoare netrecătoare).

Filozofia se bazează pe ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a evidenţia cele mai generale legităţi. Filozofia generalizează cunoştinţe din diferite domenii ale activităţii umane şi formează o concepţie generală despre lume.

Filozofia este o disciplină specifică. Ea nu se orientează nemijlocit la schimbarea lucrurilor, la transformarea naturii, dar se adresează omului însăşi, reorganizează mentalitatea lui, îi ajută să înţeleagă locul lui în natură şi societate şi prin aceasta de a schimba realitatea. Filozofia este instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii sociale. Ea se ocupă cu aşa probleme care se referă la lume în întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce prezintă lumea, care-i esenţa ei, ce prezintă omul, care-i locul lui în lume, ce prezintă viaţa, fericirea, dragostea. Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni.

Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportul lui faţă de această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul, structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare.

Concepţia despre lume constă din totalitatea de diferite cunoştinţe (ştiinţifice, politice, juridice, etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri, principii a cunoaşterii şi activităţii, orientări valorice. Avînd aşa cunoştinţe despre lume în întregime şi locul său în ea, omul organizează activitatea sa şi determină scopurile sale în dependenţă de concepţia despre lume. Orice concepţie trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Ce prezintă lumea înconjurătoare? Pentru ce noi trăim? Cum trbuie să trăim? Fundamentarea concepţiei despre lume şi este filozofie. Filozofia este şi nucleul concepţiei despre lume şi procesul de formare a ei. În aspectul istoric deosebim următoarele concepţii despre lume: mitologică, religioasă şi filozofico-ştiinţifică.

Concepţia mitologică este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii din comuna primitivă ca unica formă a conştiinţei sociale. În concepţia mitologică nu există diferenţiere clară dintre om şi natură, gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte cauzalitatea, era totul contopit, nedezmembrat. Lumea era însufleţită, antropomorfizată, iar omul – zoomorfizat.

Concepţia mitologică includea în sine diferite cunoştinţe primitive, credinţe şi mituri nesistematizate. Miturile erau principalele modalităţi de explicare a realităţii, serveau ca paradigme a activităţii umane.

Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe primitive formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reiese din dedublarea lumii în două părţi: naturală şi supranaturală. Specific pentru această concepţie este nu numai


admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens specific: că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală şi socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirijează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane. Toate fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.

Concepţia filozofico-ştiinţifică se formează pe baza generalizării diferitor cunoştinţe ştiinţifice, formelor activităţii spirituale şi practice. E caracteristică demonstrarea logică. Concepţia filozofico-stiinţifică ca sistem de cunoştinţe, principii şi convingeri despre lume, om şi interacţiunea lor este in acelaşi timp metodologia transformării naturii, societăţii şi lumii spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atât lumea ca atare, cât sensul existenţei omului în lume.Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie.

Problema fundamentală are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură trebuie să răspundă la întrebarea - care-i factorul prim, cine pe cine determină. În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial- materia sau conștiința - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reiese din recunoaşterea existenţei, materiei ca factor prim şi cauză a realităţii, idealismul afirmă contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi nu-s determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt infinite, necreabile şi indistructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs al dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.

Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea rațiunii universale, ideei care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului.

Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa concepţie se numeşte monism. Iar dacă reiese din două începuturi – aceasta este dualism. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).

A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea căreia apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii).

Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume care dă tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic.

Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţei, Binelui şi Echităţii. Obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută omului în formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale.

Cunoştinţele filozofice sunt cunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este concepţia raţionalizată despre lume a epocii.

Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre esenţă şi legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a conştiinţei sociale filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită influenţă asupra


existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată. Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.

2. Problematica și domeniile filosofiei. Problema metodei în filosofie. Funcţiile filosofiei.

Problema metodei în filozofie. Dialectica şi metafizica. Fiecare ştiinţă are metodele sale. Filozofia este şi teorie şi metodă.

Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al realităţii. Metoda - modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este totalitatea de

mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe.

Teoria este temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine determinat, clară).

Metoda filozofică ne arată cum trebuie folosite cunoştinţele penctru înţelegerea şi transformarea existenţei şi omului.

După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode particular-ştiinţifice, care se folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a

ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice, care se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate;

(metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia ş.a.)

3) metode universale, filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii (dialectica şi metafizica).

După nivelurile cunoaşterii deosebim:- metode a cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul) - teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea, concret şi abstract, istoric şi logic,

ascensiunea de la abstract la concret). Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi ale dezvoltării existenţei şi

cunoaşterii. Este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi studiază lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale.

Dialectica este compatibilă atît cu materialismul, cît şi cu idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a fost creată de K. Marx şi F. Engels. Ultima se foloseşte în toate ştiinţele prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice.

Metafizica are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte fenomenele şi procesele naturii ca

ceva separat, izolat, încremenit, fără dezvoltare şi conexiune universală. 2. Acea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative, ce

depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei). Neajunsurile metodei metafizice constau în următoarele momente: neînţelegerea esenţei

dezvoltării; absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii universale; premărirea formei mecanice de mişcare, reducerea formelor superioare de mişcare la inferioare ş. a.

Toate aceste metode formează un tot întreg, un sistem, se găsesc în legături dialectice. În


acest sens filozofia este ca o metodologie generală. Metodologia se ocupă cu un şir de probleme care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda; 2) cum trebuie să fie metoda; 3) cum trebuie folosită metoda. În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri ale metodologiei:1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează anumite

reguli şi normative pentru folosirea lor; 2) general-ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă

cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre exemplu, biologia pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.a.);

3) universală, filosofică - principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele.

Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea este necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare ale specialistului, posibilităţilor de a formula probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice.

Funcţiile filozofiei. Filozofia şi ştiinţa. Filozofia este o teorie despre lume în întregime, om şi raportul lui cu realitatea, ea îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică, gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică, etică, estetică, axiologică, praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi reduse la trei momente:

Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.

Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume. Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea

înconjurătoare.

3. Specificul cunoştinţelor biomedicale. Medicina şi Farmaceutica ca ramuri ale ştiinţei contemporane.

Astfel, pentru soluționarea problemelor în domeniul medical, a fost necesară elaborarea unei metode, cu ajutorul căreia, personalul medical să poată evalua deciziile morale. Una dintre metodele de evaluare a problemelor de bioetică este metoda principistă. În afară de principii, pentru identificarea și soluționarea problemelor morale metoda principistă prevede analizarea unor reguli, norme, drepturi și virtuți.

1) Principiul respectării autonomiei, care presupune că fiecare persoană trebuie să aibă libertatea de a lua decizii pe termen scurt și pe termen lung, în lipsa unor factori externi coercitivi și în cunoștință de cauză;

2) Principiul binefacerii, conform căruia, fiecare persoană are obligația de a-i ajuta pe alții să-și promoveze interesele importante și legitime, cântărind beneficiile, daunele și riscurile, pentru a obține cel mai mare beneficiu;

3) Principiul non-dăunării, care prevede datoria fiecărei persoane de a evita daunele inutile care pot apărea, prin omiterea sau comiterea unor acțiuni.

4) Principiul dreptății sau echității, ce presupune distribuția echitabilă a bunurilor, resurselor și serviciilor medicale.

Principiile eticii biomedicale își au sursa în moralitatea comună. Moralitatea comună conține normele morale care constrâng toate persoanele în toate circumstanțele.

Medicina este o ramură a științelor biologice care are ca scop pe de o parte studiul corpului omenesc și al funcționării lui, pe de altă parte - pe baza acestor cunoștințe - conservarea și restabilirea sănătății.


Tehnologia farmaceutică este stiinta care studiaza aspecte teoretice si practice importante pentru realizarea medicamentelor cat si aspecte privind evaluare biofarmaceutica a acestora, conservare, depozitare si eliberare.

4. Filosofia şi medicina. Filosofia contemporană - filosofie a supravieţuirii.

Activitatea medicală apare odată cu formarea societăţii. Ea reiese din necesitatea obiectivă a oamenilor în păstrarea şi reproducerea existenţei lor corporale. Activitatea societăţii în privinţa ocrotirii sănătăţii membrilor săi, în lupta cu bolile ca orice activitate materială, obiectual-practică era atît mai efectivă, cu cît mai dezvoltat era componentul ei spiritual-teoretic. Avînd aceste două componente activitatea medicală (medicina) este şi meserie, artă şi teorie, ştiinţă.

În procesul dezvoltării medicinei aceste două componente au diferite semnificaţii. Iniţial, în comuna primitivă, medicina exista îndeosebi ca activitate obiectual-practică, ca activitate materială. Doar cu acumularea cunoştinţelor ca rezultat al generalizării practice şi mai ales în depăşirea generalizărilor empirice, medicina devine ştiinţă, unde componentul spiritual-teoretic joacă rolul hotărîtor.

Din activitatea populară medicina devine activitate profesională ca rezultat al procesului sociocultural. Necesitatea ocrotirii sănătăţii şi lupta cu bolile ca cerinţă socială acţionau nemijlocit asupra activităţii medicilor. De aceea medicina încă din antichitate se găseşte în strănsă legătură şi colaborare cu filosofia. Şi medicina şi filozofia au unul şi acelaşi obiect – omul cu problemele sale. În medicină, spre deosebire de alte tipuri de activitate, pe primul plan se situiază umanismul. Pentru rezolvarea problemelor medicale era nevoie de a depăşi activitatea îngustă medicală şi de a privi omul cu bolile şi suferinţele lui de pe poziţii mai largi – sociale, deatîta se cere o atitudine şi pregătire metodologică, filosofică.

Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi interpretată. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. Activitatea medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează factorul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi obiect şi subiect al medicinei. Şi în acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman sunt într-o măsură oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi calificarea medicului, de atitudinea lui faţă de profesia sa.

Alt component al activităţii medicale este orientarea social-psihologică şi valorică a medicului, care este identică după conţinut cu motivarea morală (o anumită atitudine faţă de datoria sa profesională şi socială).

Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinate a mediului fizic, biologic şi social. Omenirea ca parte a noosferei a întrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor globale. Problema cheie actualmente este elaborarea “Strategiei Omului” coordonată cu “Strategia Naturii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, deaceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – filozofia supravieţuirii. Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice.

5. Apariţia filosofiei. Etape esențiale în evoluarea filosofiei și medicinei. Istoria filosofiei şi problema periodizării gândirii filosofice. Paradigmele în filosofie.

Apariţia concepţiilor filozofice. Filozofia apare în antichitate atunci cînd în societate se petrec schimbări radicale, cînd se schimbă relaţiile social-economice, cînd se schimbă modul de viaţă


obişnuit, reprezentările oamenilor. Apariția filozofiei este apariţia unui anumit tip de conştiinţă socială orientată spre conştientizarea formelor de cultură şi practică deja stabilite.

Concepţiile filozofice se formează în perioada trecerii de la concepţia mitologică şi religioasă la concepţia ştiinţifică. Acumularea cunoştinţelor a dus la formarea contradicţiei: gîndirea mitologică explica lumea prin forţe supranaturale, prin creaţie, iar cunoştinţele ştiinţifice – prin cauzalitate.

În istoria filozofiei paradigma este ca un mod specific de filozofare, ca un model de formulare şi rezolvare a problemelor filozofice, ca ceva general şi relativ stabil în multitudinea concepţiilor şi ideelor filozofice. Încă din antichitate se evidenţiează două paradigme principale: ontologică şi gnoseologică.

Paradigma ontologică reiese din admiterea existenţei ca realitate şi principiu în explicarea lumii.

Paradigma gnoseologică consideră că lumea este o construcţie teoretică, rezultat al cunoaşterii lumii, rezultat al activităţii intelectuale a omului. Deosebim şi alte paradigme (empirism şi raţionalism, dialectica şi metafizica, materialism şi idealism).

Istoria filozofiei şi obiectul ei. Istoria filozofiei este o disciplină şi filozofică și istorică. Dacă filozofia se ocupă cu diferite probleme filozofice (formularea şi rezolvarea lor) şi modurile de teoretizare, atunci istoria filozofiei se ocupă cu legităţile apariţiei şi dezvoltării ideelor filozofice. Istoria filozofiei studiază problemele apariţiei şi dezvoltătii gîndirii filozofice la diferite etape istorice, istoria legităţilor generale a existenţei şi gîndirii.

Clasificarea şi periodizarea gândirii filozofice. Clasificarea şi periodizarea ideilor filozofice se poate realiza după diferite criterii. Mai des se foloseşte principiul reflectării şi schimbarea relaţiilor sociale. Coform primului principiu deosebim:

1. filozofie prereflexivă - o prefilozofie, avea un caracter mitologic. Omul nu se evidenţia din lumea înconjurătoare, nu făcea deosebire dintre material şi spiritual, intern şi extern, gîndirea nu era obiectul analizei şi reflexiei.

2. reflexivă - apare odată cu separarea muncii intelectuale de munca fizică, cînd activitatea spirituală devine obiectul gîndirii, cînd apare şi se dezvoltă nu numai filozofia, dar şi politica, dreptul, ştiinţa, arta etc.

6. Filosofia antică: periodizarea, caracteristica, direcţiile şi şcolile filosofice. Medicina (şi Farmaceutica) în epoca antică.

Filozofica în ţările Orientului apropiat (Egipt, Babilon, Mesopotamia).Originea filozofiei reflexive antice au fost statele sclavagiste din Orient – Egipt, Babilon,

Mesopotamia. Aici pentru prima dată au apărut viziuni filozofico-materialiste, încercări de a rezolva probleme conceptuale, care real aveau loc aici la sfîrşitul mileniului trei – începutul mileniului doi î.e.n.

Se considerau idei despre apă ca element primordial al lumii din care au apărut toate lucrurile şi fiinţele vii. Şi totuşi în mileniul III – II î.e.n. aici predomina concepţia religioasă despre lume, iar elementele filozofico-materialiste menţionate mai sus sunt numai unele momente pe fonul religiei. Concepţiile mitologice erau relativ stabile. Luna era principalul astru în mitologia babiloneană, soarele – forţă care aprinde şi stînge corpurile cereşti, deci este izvorul întunericului, aduce moarte. Aştrii sînt zeităţi care luminează numai noaptea şi numai luna apărînd şi dispărînd este simbolul vieţii veşnice.

Filozfia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indiană foarte timpuriu se diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şi şudri. Primele idei filozofice găsim în literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre).


Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea Vedelor) şi neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea din ele sunt ortodoxale şi religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica, nyaya, samkhya). Mai progresive sînt şcolile neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).

Jainismul a apărut în sec. VI î.e.n. ca concepţie etică care indica calea salvării sufletului de supunerea ei pasiunilor. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea, modul de comportare specific ce duce la realizarea salvării.

Buddhismul apare în sec. VI –V î.e.n. Buddhismul este religia supuşeniei. Conţinutul ei sînt patru adevăruri sfinte. Existenţa omului este legată de suferinţe. Cauza suferinţelor este că omul are prea multe dorinţe. Lichidarea suferinţelor trebuie să fie în lichidarea dorinţelor. Calea spre lichidarea suferinţelor trece prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte, cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă. Întreruperea şi lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o linişte netulbutată, o abţinere de la totul lumesc ce se atinge prin meditare. Nirvana pune capăt lanţului de veşnice reîncarnări, guvernate de sansara şi karma.

Locayata (cearvaka) este o şcoală materialistă care apare în sec. VIII – VII î.e.n. Ei negau existenţa oricărei alte lumi în afară de cea materială. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, a sufletului, a lumii de apoi este falsă. Ei considerau că lumea este compusă din patru elemente primordiale: apa, aerul, focul şi pămîntul. După moarte organismul (inclusiv şi sufletul) se descompun în elemente primordiale.

Filozofia în China antică.Se afirma, că lumea este veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente

primare: focul, apa, pămîntul, lemnul şi metalul. Diferite combinaţii a acestor elemente formează multitudinea obiectelor. Filozofii din China antică încearcă de a lămuri lumea prin ea însăşi fără a apela la forţe supranaturale. Au mers mai departe şi argumentează unitatea lumii. Ei formulează concepţia, că substanţia tuturor lucrurilor, ce formează lumea, este unica şi veşnica materie în mişcare ŢI. Cauza mişcării chinezii o vedeau în interacţiunea forţelor contrare IN şi IAN caracteristice materiei.

Daosismul (taoismul) apare în sec. VI î. Omul trebuie să se contopiască cu natura, să trăiască în conformitate cu legile ei. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea, că oamenii se implică în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO.

In China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius (Cung Fu-dzi , 551 – 479), creatorul unui sistem original filozofic, etic şi social-politic. El afirma, că cerul ca realitate supremă dictează omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă, iar bogăţia şi nobilitatea depind de cer. Confucius afirmă, că pentru a cunoaşte noul e necesar de a cunoaşte vachiul. Invăţătura fără gîndire este inutilă, iar gîndirea fără invăţătură este oarbă. Etica lui Confucius concepe omul in relaţii cu funcţia lui socială, el este personalitate nu pentru sine, ci pentru societate, iar educaţia este formarea comportamentului omului pentru executarea cuvenită a acestei funcţii. Relaţiile sociale trebuie să se formeze după analogie cu relaţiile familiale – cîrmuitor şi supus, subaltern şi şef, aşa ca şi relaţiile dintre fecior şi tată, fratelui mai mic către cel mai mare.

Caracteristica generală şi periodizarea filozofiei din Grecia antică.Gîndirea filozofică în Grecia antică începe să se formeze în sec. VII – VI î.e.n. Procesul

formării claselor se accelerează datorită dezvoltării meşteşugăritului şi comerţului. Are loc declinul şi degradarea treptată a comunei primitive, limitarea puterii nobilimii gentilice.

Filozofia greacă antică era naturfilozofie, avea o orientare spre cunoaşterea naturii şi legităţilor ei, “curăţirea” naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic deasemenea ontocentrism (concepţie despre existenţă) şi cosmocentrism (înţelegerea lumii ca un tot unitar, ca un organism viu, macrocosm şi microcosm).

Filozofii din această perioadă încearcă de a înţelege gîndirea ca proces specific şi a realiza trecerea de la gîndirea metaforică (mitologică) la gîndirea categorială. La filozofia clasicii timpurii se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştii şi Socrat.


Şcoala de la Milet sau ioniană este vestită ca prima şcoală filozofică. Aici pentru prima dată se pune problema elementelor primordiale ale întregii existențe, problema esenţei lumii. Temelia lumii ei o concepeau ca un anumit principiu material.

Şcoala de la Elea s-a pronunţat contra ideelor lui Heraclit despre veşnica mişcare şi schimbare. Xenofan se pronunţa contra imoralităţii şi antropomorfismuli religiei, considera, că nu zeii au creat oamenii, ci dimpotrivă oamenii au creat zeii după chipul şi înfăţişarea sa.

Parmenid formulează teoria despre existenţă: că Lumea după Parmenid este o sferă materială în care nu există gol şi deci mişcarea este imposibilă, fiindcă spaţiul universului este umplut complet.

Şcoala pluraliştilor Pitagora cu elevii săi explica esenţa lucrurilor cu ajutorul numerelor şi raportul dintre ele, contribuind la apariţia şi dezvoltarea matematicii. Empedocle (medic, fondatorul şcolii medicale) in explicarea lumii reiese din patru elemente primordiale: focul, aerul, apa şi pămîntul care el le numeşte rădăcini ale tuturor lucrurilor. La acestea Empedocle mai adaugă două forţe contrare – iubirea şi ura. Viaţa naturii constă din unire şi divizare, amestecul şi despărţirea cantitativă şi calitativă a elementelor care ca atare sunt neschimbătoare. In natură permanent au loc cicluri cînd predomină iubirea care uneşte elementele primordiale, ori predomină ura care despărţeşte aceste elemente. Anaxagora explică cum totul apare şi dispare prin intermediul unei forţe motrice, numită de el nus (inteligenţă, spirit).

La şcoala sofiştilor Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin cuvîntul sofist se înţelegeau acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau numiţi nu acei care se străduiau să găsească adevărul, dar care încercau să redea falsul drept adevăr şi invers, superficialitatea drept competenţă.

In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema omului, vieţii şi morţii, binelui şi răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi responsabilităţii, personalităţii şi societăţii. Valoarea oricărei cunoaşteri constă în aceea de a conduce raţional treburile umane.

In filozofia clasicii timpurii întîlnim atît paradigma ontologică, cît şi gnoseoşogică. Paradigma ontologică predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet, Elea şi pluraliştilor. Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai pronunţat la sofişti şi Socrate.

Filozofii antici erau şi dialecticieni. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor dialectica negeneralizate şi nesistematizate, rezultat al priceperilor geniale. Reprezentantul dialecticii spontane este Heraclit din Efes. El considera că focul este elementul primordial al existenţei. Lumea, cosmosul sunt fără început şi sfîrşit, nu-s create de nimeni, nici de zei, nici de oameni, dar a fost, este şi va fi foc veşnic permanent aprinzînduse şi stîngînduse. Nucleul filozofiei heraclitiene este principiul “totul curge”(panta rei). Înţelepciunea constă în a cunoaşte natura şi proceda conform legităţilor ei.

Filozofia clasicii mature.Clasica matură a existat în sec.IV î.e.n. şi coincide cu perioade de maturitate a societăţii

sclavagiste. Filozofii din acea perioadă elaborează problemele dialecticii, teoriei cunoaşterii, eticii, esteticii, economiei, teoriei artei, psihologiei ş.a. Filozofia clasicii mature cuprinde un şir mai amplu de probleme decît în clasica timpurie – acestea sunt probleme ce se referă nu numai la natură, cosmos, om ci şi la societate şi relaţiile sociale, stat şi formele guvernării.

Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Apariţia lucrurilor are loc datorită unirii atomilor, destrugerea lor – despărţirii atomilor. Atomii se unesc după principiul “asemănător cu asemănător”. Sufletul, după Democrit, deasemenea este compus din totalitatea de atomi. Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci şi a vorbi bine şi deasemenea a proceda bine.

Platon (427 – 347 î.e.n.) Adevărata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul său lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor, după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la


ei. Acei oameni la care predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi armonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii fizice.

Aristotel (384 – 322 î.e.n.) pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă sinestătătoare obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă.

Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa lumii, reflectarea ei. Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe, singularul. Însă mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme) se deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană depind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu principiile şi legităţile ei.

Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă socială (zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formă organizatoare, care dă sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet evidenţia trei părţi componente: vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţă raţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în societate se pot forma calităţile lui morale.

Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul este înţeles de el ca o asociaţie de comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri formele organizării familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede în asociaţia politică a oamenilor, care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există trei forme de guvernare bune şi trei rele, ultimile apar ca deformarea celor bune. La formele de guvernare bune se referă monarhia, aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel constă în preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a sclavilor. Aristotel nega concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este ideal acel stat care asigură maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi.

Filozofia romano-elenistă.Acesta este perioada declinului şi destrămării societăţii sclavagiste, perioadă cînd criza

oraşelor-polise greceşti atinge culmea. Declinul economic şi politic, criza din perioada ceea s-a reflectat şi în filozofie. Tendinţa spre cunoaşterea lumii obiective, participarea activă la viaţa politică a filozofilor treptat se substituie de către individualism, moralizare ori scepticism şi agnosticism.

Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către Epicur (342 – 271 î.e.n.) în împrejurimile Atenei. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform căreia toate lucrurile sunt alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit prin concepţia sa etică care se sprijină pe fizică şi epistemologie. Stoicism fizica era considerată de ei ca filozofia naturii, etica – filozofia vieţii. Ei critică epicurismul deoarece abuzul de plăceri duce la partea contrară – neplăceri. Scopul vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii cosmice, el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea lui.

Scepticismul apare la sfîrşitul sec. IV î.e.n. Puneau la îndoială verdicitatea oricărei cunoaşteri. La scepticism au dus ideele despre caracterul schimbător al lucrurilor, caracterul relativ al obiectelor percepute, lipsa unui criteriu suficient ce ar îndreptăţi alegerea între două judecăţi contrare.

Neoplatonismul El considera că la baza lumii stă un principiu divin supranatural, suprasensibil, supraraţional – Unicul (sau Binele), care pătrunde materia (întunericul) ca lumina. Principiul divin există în trei ipostaze. Cel mai superior este Unicul, apoi urmează Ratiunea (inteligenţa) şi Sufletul. Natura este treapta inferioară a acestei iposteze. Sufletul este o punte de la divin la material. Neoplatonismul pune accent pe spiritual (Binele) ce duce la reprimarea a tot ce este corporal şi material (Răul), la ascetism.


7. Filosofia și medicina evului mediu. Patristica şi scolastica.

Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec. XIV – XV, acesta este perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. Pentru filozofia medievală este caracteristic:

Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe monotheism. In perioada medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi puternic, care se ridică deasupra naturii. Dominaţia religiei şi bisericii a dus la aceea, că orice problemă era privită din punctul de vedere a religiei, se coordona cu învăţătura bisericii.

Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de către Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi: lumea lucrurilor, naturii şi lumea supranaturală, divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este temelia ontologiei medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Omul deasemenea avea o natură dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea lui, avea suflet, iar din altă parte el era animal raţional, fiinţă păcătoasă, sclavul dorinţelor şi pasiunilor sale. Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi negat. Prin aceasta se lămureşte ascetismul care era mod de trai popular în acea perioadă.

Din teocentrism şi creaţionism reiese interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii. Spre exemplu, boala era interpretată nu ca proces patologic, ci ca o încercare ori pedeapsă.

Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea şi cu cît mai vechi, cu atăt mai important. De aici conţinutul ei scolastic. Suprema autoritate se considera cărţile sfinte, Biblia şi operele părinţelor bisericii.

În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei. Ultima se înţelegea ca activitate inspirată de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora.

Filozofia medievală nu era ceva abstract, rupt de realitate, ea avea un caracter sentenţios, propovăduitor, în ea este exprimat momentul instructiv.

Filozofia medievală occidental-europeană are apariţia sa în creştinismul timpuriu, se dezvoltă simultan cu religia, formează împreună cu teologia un tot întreg, se preda nu numai în şcolile şi universităţile laice, dar şi în mănăstiri şi ordine religioase. În dezvoltarea ei deosebim două perioade – patristica (sec.IV – V pînă în sec. VIII) şi scolastica (secIX – XV).

Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus temeliile dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. Toţi ei declarau incompatibilitatea credinţei religioase cu filozofia antică (care era preponderent materialistă).

Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în întregime de teologie. Scopul scolasticii consta în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de credinţă..

Principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi raţiune, religie şi ştiinţă, filozofie şi teologie. Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea teoriei adevărului dublu: sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi adevăruri ale credinţei, religiei, ceea ce este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers. Asta a fost un fel de compromis, împăcare între religie şi ştiinţă, dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa, atunci cu acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască. Dar deşi se recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile credinţei erau mai presus. Ştiinţa se ocupă cu mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe cînd religia se ocupă cu valori veşnice, sacre. Ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.

Începînd cu sec. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între nominalism şi realism. Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai noţiuni. Realism – concepţie conform căreia universaliile, noţiunile generale există real, precedă lucrurile concrete,


singulare. Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot, W.Occam. Nominalism - concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina), că ele nu au existenţă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurile singulare, concret-senzoriale. Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozofice unilaterale, limitate.

8. Filosofia și medicina epocii Renaşterii. Antropocentrismul şi panteismul. Umanismul şi filosofia naturii în această perioadă, concepţiile ştiinţifico-filosofice ale renascentismului.

Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. XV – XVI şi este perioada de trecere de la epoca medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării societăţii burgheze. Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou. Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în raţiunea umană, a pus temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii. Pentru filozofia Renaşterei este caracteristic:

Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul, pe primul plan se pune omul, iar apoi se discuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca intelectuală.

Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca fiinţă liberă, creatorul de sine însuşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia coform căreia omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. În filozofia Renaşterei omul este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însuşi şi stăpîn asupra întregii naturi.

Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul – concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste tot locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă el îşi pierde caracterul său supranatural. Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se zeifică. Dumnezeu şi natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea, creaţia ş.a.).

Pentru filozofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică.

Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. În gîndirea Renaşterei are loc reabilitarea trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.

În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi

spiritualăUmaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului, despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii, considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea trebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea acestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare, în procesul studierii disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei, eticii, literaturii, operelor oamenelor de stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii. Mai mult ca atît, studierea operelor lui Platon, Aristotel, Epicur ş.a. trebuie să fie eliberată de amprenta scolasticii şi tomismului.

2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi


studierea naturii. Problema naturfilozofică în epoca Renaşterei avea un caracter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri geografice.

3. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. Fiindcă forţele motrice ale activităţii oamenilor sunt egoismul şi interesele materiale reiese că numai un stat puternic şi centralizat poate să facă regulă în societate, să formeze o concepţie juridică la oameni. N.Machiavelli se ocupă şi cu problemele politice şi relaţiilor politice, interacţiunea politicii şi moralei. El ajunge la concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune, că scopul scuză mijloacele. Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. Interesele statului el le pune mai presus decît religia şi biserica. Statul rezolvă problemele familiei, menţine inegalitatea patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Grotius evidenţiază dreptul civil şi dreptul natural. Dreptul civil apare istoriceşte şi este determinat de situaţia politică. Dreptul natural este cauzat de caracterul social al omului ce condiţionează necesitatea contractului social, care oamenii îl încheie pentru asigurarea intereselor sale.

9. Paradigmele filosofice ale Epocii Moderne. Transformări esențiale ale medicinei în această perioadă.

Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a sec. XIX. Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o explozie informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Torricelli demonstrează presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. I. Newton descoperă legile fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia elementului chimic. W. Harvey descoperă circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii, fizicii şi fiziologiei au adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului natural. Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice. Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate ale cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.

Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrismul. În legătură cu aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia din această perioadă este caracteristică tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.

Paradigma ontologică. Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii: intenţia de a cunoaşte existenţa, structura lumii, legităţile naturii.

Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea acestor probleme se formulează două curente: empirism (afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii) și raţionalism ( problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin raţiune).

Idealismul englez al sec. XVIII era prezentat de G.Berkeley şi D.Hume.Berkeley George (1685-1753) - a pus sarcina de a combate materialismul şi cu ajutorul

argumentelor filosofice de a întări poziţiile religiei. G. Berkeley considera, că obiectele înconjurătoare nu există obiectiv, independent de om, ci sunt nişte senzaţii (idei) ale omului. Obiectele există numai în măsura în care sunt percepute. Filosofia lui G.Berkeley e orientată


împotriva materialismului şi ateismului, între care el vede o conexiune directă, interpretînd materialismul ca temelie filosofică a ateismului.

Hume David (1711 - 1776) - a formulat principiile directoare ale agnosticismului european modern; precursorul pozitivismului. El afirmă că toate cunoştinţele noastre se prezintă ca o totalitate de “impresii”, problema surselor acestora (ale senzaţiilor şi percepţiilor noastre) nu este însă rezolvabilă, întrucît cunoaşterea nu poate depăşi limitele “impresiilor”. Experienţa nu poate demonstra cauza apariţiei senzaţiilor noastre. Experienţa ne arată numai faptul că un eveniment este urmat de altul, dar nu şi faptul că primul îl produce cu necesitate pe al doilea. D.Hume considera că misiunea cunoaşterii constă nu în pătrunderea existenţei. Ea este o probabilitate care ne permite să ne orientăm în viaţa practică. Unicul obiect al cunoaşterii autentice îl constituie, după D.Hume obiectele matematicii; toate celelalte obiecte de cercetare se referă la fapte care nu pot fi demonstrate în mod logic, dar care provin numai din experienţă. D.Hume şi-a extins scepticismul şi asupra religiei, afirmînd că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. La baza eticii lui stă concepţia naturii umane neschimbate. Omul, după D.Hume - este fiinţă slabă predispusă erorilor şi capriciilor.

Materialismul francez din sec. XVIII - curent ideologic, o treaptă în dezvoltarea filosofiei materialiste. Pentru materialismul din această perioadă este caracteristic umanismul, lupta cu clericalismul, legătura cu problemele sociale, cu revoluţia, enciclopedism şi iluminism. Iluminismul este un orientat contra feudalismului şi religiei, credeau în progresul tehnico-ştiinţific şi pledau pentru popularizarea cunoştinţelor. Problema principală era problema omului, raportului lui cu societatea. Iluminiştii încearcă de a rezolva contradicţia dintre omul individual care are interesele sale şi “omul general” – purtătorul raţiunii şi dreptăţii. Contemporanii au redat materialismului o formă nouă, la ei deacum nu se vorbeşte despre substanţă ori natură în genere, ci despre materie care are caracteristica atributivă - mişcare, timp şi spaţiu. Ei dau o definiţie gnoseologică a materiei - că materia este tot aceia ce acţionează asupra noastră şi produce sensaţii (Holbach), materia se defineşte în corelaţie cu conştiinţa. Lumea nu numai că este materială, există obiectiv, sinestătător, dar şi o interpretează ca un tot întreg, ca un sistem (“Sistema naturii” Holbach), formele superioare căreia sînt rezultatul evoluţiei, dezvoltării istorice. Ei afirmau, că lumea, natura este izvorul frumosului. În artă au dezvoltat realismul critic. Cea mai importantă caracteristică a M.f. este dezvoltarea ateismului şi critica religiei. Şi totuşi materialismul din această perioadă avea un caracter mecanicist şi metafizic.

10. Filosofia clasică germană: caracteristică generală. Apariţia filosofiei marxiste.

Filosofia clasică germană ocupă o perioadă relativ scurtă, care este mărginită cu anii 80 a sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel) din altă parte. Însă din punct de vedere teoretic ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea perioadă. Filosofia clasică germană a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. Pentru ea este caracteristic:

Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente. Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului. Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemă este

problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali consideraţi în acţiunea lor istorică.

Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului. Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei. Formularea dialecticii ca concepţie integrală.Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L.

Feuerbach. pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F. Engels era interpretată ca ceva sinestătător, ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice. Dacă


să fim obiectivi, ideile filosifice ale acestor mari gînditori întocmai se înscriu în tradiţia filosifiei clasice germane şi nu-s altceva decît finalizarea ei.

KANT IMMANUEL În activitatea lui K. deosebim două perioade: precriticistă ( se ocupă mai mult cu ştiinţele naturii, se manifestă ca astronom, fizic, geograf; formulează o ipoteză cosmogonică foarte importantă despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o nebuloasă primordială confrom legilor naturale. Această realizare a astronomiei a respins ideea cum că natura nu are istorie în timp. În anii 70 el trece de la naturfilosofie la filosofia teoretică. Concepţia lui filosofică este numită încă şi idealism transcendental. Multitidinea de probleme ce le abordează Kant se reduc la 4 principale: 1) ce eu pot să ştiu?; 2) ce eu trebuie să fac?; 3) la ce eu pot să sper?; 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are scop de a preciza posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. A doua întrebare se referă la problemele naturii moralei. A treia - la problemele esenţei religiei. Aceste întrebări trebuie să răspundă şi la a patra - locul şi rolul omului în lume.)

A doua perioadă a activităţii lui Kant – criticistă – este legată cu publicarea de către el a trei lucrări, În care dă o analiză critică filosofiei precedente. Kant socotea că obiectul filosofiei teoretice trebuie să fie nu lucrurile, fenomenele şi procesele naturii, ci cercetarea activităţii de cunoaştere a omului, stabilirea legilor raţiunii umane şi limitele ei.

Kant pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective şi obiective a cunoştinţelor în subiect însăşi, în diferite nivele şi structuri a subiectului. În subiect el evidenţiază două niveluri: empiric şi transcedental (ce se găseşte dincolo de experiență). Una din cele mai importante probleme asupra căreia lucra Kant era problema cum sunt posibile cunoştinţele ştiinţifice veridice? Cunoştinţele veridice sunt cunoştinţele obiective ce au caracter universal şi necesar. Această problemă a veridicităţii cunoştinţelor ştiinţifice la Kant se concretizează ca: “Cum e posibilă matematica?”, “Cum e posibilă fizica?”, “Cum e posibilă metafizica?”. El neagă atît sensualismul cît şi raţionalismul, care în diferit mod priveau izvorul cunoştinţelor. Kant considera că cunoştinţele se bazează pe experienţă, însă nu toate cunoştinţele reiesă din experienţă, există ceva ce precedă experienţa, există pînă la experienţă (a priori). În procesul cunoaşterii el evidenţiază trei etape: Sensibilitatea este capacitatea senzaţiilor şi percepţiilor. La sensibilitate se referă spaţiul şi timpul. Intelectul este gîndirea ce operează cu noţiuni şi categorii. Aici Kant include categoriile cantitate, calitate, relaţie şi modalitate. Raţiunea este proprietatea de a formula raţionamente, este cea mai superioară capacitate a subiectului care dirigează şi controlează intelectul.

Concepţia morală a lui Kant reiesă din convingerea că fiecare personalitate este un scop în sine. Nici o personalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri, chiar dacă ele reiesă din intenţii nobile. Baza concepţiei morale o constituie imperativul categoric. Orice faptă este morală dacă în temelia sa conţine tendinţă spre fericire, dragoste, simpatie. Fapta devine morală dacă ea se bazează pe datorie şi stimă legilor şi normelor morale. În caz de conflict moral noi trebuie necondiţionat să ne supunem datoriei morale.

Fichte Johann Gotlieb (1762-1814) - filosof german, reprezentantul idealismului clasic. În activitatea filosofică a lui Fichte pot fi evidenţiate două perioade. În prima perioadă, pînă în anul 1800, Fichte se manifestă ca idealist subiectiv, reieşind din noţiunea de “Eul absolut”; în a doua perioadă, începînd cu anul 1800, Fichte trece pe poziţiile idealismului obiectiv, la temelia existenţei pune noţiunea de existenţă absolută, identică cu Dumnezeu. Fichte interpretează filosofia ca învăţătura despre ştiinţă, atribuindu-i rolul de fundament al ştiinţelor, ce permite de a le uni într-un sistem unic de cunoştinţe. Fichte susţine că filosofia trebuie să poarte un caracter critic, să se bazeze pe conştiinţă şi să deducă întreaga lume cu definiţiile ei din conştiinţă, dar nu din lucruri, substanţă, cum faceau toate sistemele filosofice dogmatice precedente. La temelia sistemului său filosofic Fichte pune autoconştiinţa, “Eul” care crează lumea “Non-Eul” şi posedă o activitate infinită prin care se subînţelege activitatea morală a conştiinţei. Din activitatea şi interacţiunea “Eului” cu “Non-Eul” Fichte deduce principiul unităţii contrariilor şi


alte categorii ale dialecticii. “Eul” este şi subiectul individual şi omenirea în întregime, sau “Eul” absolut. “Eul” individual şi absolut permanent interacţionează, cînd coincid şi se confundă, cînd se despart şi se deosebesc. Această pulsare – coincidenţă-divergenţă formează nucleul dialecticii lui Fichte, forţa motrică a sistemului său. După Fichte , omul de la natură e ceva schimbător. Toate sentimentele, aptitudinile, pornirile, dispoziţia permanent depind de ceva şi sunt schimdătoare. Numai odată cu actul autoconştiinţei omul se eliberează de determinantele exterioare şi dă naştere la sufletul şi libertatea sa. Începînd cu acest act în faţa subiectului apare sarcina de a se autodetermina, spre care va tinde veşnic.

SCHELLING FRIEDRIECH (27.1.1775-20.8.1854) - El consideră că natura nu este un mijloc pentru realizarea scopurilor morale ale omului şi nici material pentru activitatea lui. Natura este forma inconştientă a manifestării raţiunii care este dotată cu o forţă creatoare de a genera conştiinţa. Toată multitudinea lumii materiale este un act creator, o revelaţie a Absolutului. Lumea ideală a artei şi realitatea obiectelor materiale sunt produsul unei şi aceeaşi activităţi. Toată lumea este un produs viu al artei, o poiezie inconştientă a spiritului. În artă poate fi descoperită taina lumii, identitatea idealului şi materialului. Actul creator nu poate fi cunoscut de raţiune, el este obiectul cunoaşterii iraţionale – a intuiţiei intelectuale. Ultima este caracteristică numai pentru oamenii geniali şi poieţi.

HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH (1770-1831) - Concepţia lui este cea mai profundă şi multilaterală dezvoltare a metodei dialectice de gîndire şi concepere a lumii. Marele merit a lui Hegel constă în aceea, că el pentru prima dată a prezentat toată lumea naturală, istorică şi spirituală în formă de proces, în permanentă mişcare, schimbare şi dezvoltare şi a încercat de a stabili legăturile interne a acestor schimbări.

În procesul dezvoltării sale ideea absolută trece prin diferite etape, iar dezvoltarea ca atare are forma de triadă: teză, antiteză şi sinteză. Prima în dezvoltarea ideei absolute e etapa logică, cînd ideea există în starea sa pură, înaintea naturii, în “stihia gîndirii pure”. La această etapă ea se desfăşoară prin aşa categorii ca existenţă, esenţă, noţiune. La a doua etapă ideea absolută se transformă în natură, care este o “exteriorizare a ideii absolute”. Ideea se obiectivizează în natură, se înstrăinează de la adevărata sa esenţă şi se manifestă în formă de obiecte corporale singulare. A treia etapă a dezvoltării ideei este filosofia spiritului ce se realizează prin spiritul subiectiv, spiritul obiectiv şi spiritul absolut. Spiritul subiectiv reflectă esenţa omului, lumii lui spirituale, dezvoltarea conştiinţei lui. Spiritul obiectiv cuprinde sfera vieţii sociale, se manifestă ca o integritate supraindividuală şi se realizează prin drept, morală şi stat. Spiritul absolut este activitatea spirituală comună a mai multor generaţii şi se realizează prin artă, religie, filosofie. În filosifie ideea se cunoaşte pe sine insăşi şi cu aceaste procesul dezvoltării se termină.

Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică, interpretată de el ca teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. Hegel a formulat legile cele mai generale ale dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dar dialectica lui Hegel purta un caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii universale, potrivit lui Hegel , se află ideea absolută.

În teoria cuinoaşterii Hegel s-a manifestat împotriva agnosticismului, acceptînd cognoscibilitatea lumii. Dar cunoaşterea la el e orientată în trecut, deoarece prin lucruri omul cunoaşte ideea absolută.

FEUERBACH LUDWIG (1804-1872) - consideră, că obiectul filosofiei trebuie să fie nu spiritul contrar naturii şi nu natura contrară spiritului, ci omul în unitatea esenţei sale corporale şi spirituale. În centrul filosofiei trebuie să fie omul, sau filosofia trebuie să fie antropologie. Toate enigmele idealismului vor dispărea dacă noi vom înţelege natura lor – absolutuzarea şi zeificarea capacităţilor umane.

El este materialist, dar materialismul lui este metafizic şi mecanicist. Pune în centrul filosofiei sale omul, dar îl priveşte ca fiinţă biologică (şi nu socială), ca individ abstract. Omul


este o fiinţă naturală şi relaţiile între oameni sunt tot naturale. L.Feuerbach critică religia, arată rădăcinile ei sociale şi totodată propune o nouă religie care trebuie să zeifice omul, să se bazeze pe iubirea generală şi interacţiunea dintre “Eu” şi “Tu”. Tendinţa omului spre fericire ca forţă motrică a voinţei umane duce inevitabil la conştientizerea datoriei morale, deoarece “Eul” nu poate fi fericit şi exista fără “Tu”. Tendinţa spre fericirea personală depăşeşete limitele egoismului, ea este nerealizabilă în afara comunităţii umane.

În teoria cunoaşterii L.Feuerbach s-a pronunţat în calitate de adept al empirismului şi senzualismului, afirmînd cognoscibilitatea lumii şi criticînd agnosticismul lui Kant.

MARXISMUL este totalitatea de idei filosofice, economice şi social-politice, formulate iniţial de Marx şi Engels şi dezvoltate mai departe de către V.Lenin. În marxism se abordează un şir de probleme extrem de importante referitor la existenţă, conştiinţă, legităţile dezvoltării şi funcţionării societăţii. Pentru prima dată a fost dată interpretarea materialistă a istoriei şi societăţii, se formulează dialectica materialistă, ideea practicii. Apariţia marxismului a fost condiţionată de următoarele premise:

Social-economice –generalizarea mişcării revoluţionare din acea perioadă (răscoalele din Silezia, Lion, mişcarea ciartistă).

Naturalist-ştiinţifice – formularea teoriei celulare, legii conservării şi păstrării energiei şi teoria evoluţionistă a lui Darvin.

Izvoarele teoretice – socialismul utopist francez, economia politică engleză şi filosofia clasică germană .

Dezvoltarea societăţii conform marxismului are loc ca rezultat al luptei de clasă și duce la lichidarea societăţii cu clase antagoniste şi respectiv lichidarea exploatării, la eliberarea proletariatului. V.Lenin completează marxismul cu ideea posibilităţii revoluţiilor socialiste în ţările înapoiate, predominant agrare. Ideile lui Lenin au stimulat revoluţiile şi schimbările sociale în ţările subdezvoltate ca Rusia, China, Iugoslavia, democraţiile populare ş.a. Marxismul a influenţat puternic dezvoltarea gîndirii filosofice, economice şi social-politice a sec.XX.

Astăzi există o multitudine de păreri referitor la esenţa şi rolul marxismului şi aceasta este condiţionat de aceea, că marxismul nu-i o concepţie omogenă, nu-i numai o construcţie teoretică, ci şi un sistem de idei conceptuale şi abordări ideologice. Aici se referă marxismul clasic, ideile formulate de K.Marx şi F.Engels. Aici se referă şi interpretarea şi dezvoltarea marxismului de către Lenin şi aplicarea lui la realitatea rusă. Tot aici se include şi varianta totalitaristă a lui Stalin. Mai există varianta social-democratică a marxismului precum şi neomarxismul.

11. Orientările principale ale filosofiei contemporane.

Filozofia contemporană (filozofia marxistă, pozitivizmul, existenţialismul, pragmatismul, fenomenologia, filozofia vieţii etc.) este legată cu progresul tehnico-ştiinţific şi globalizarea fenomenelor sociale. În epoca modernă tot mai mult se despart drumurile filosofiei şi ştiinţelor naturaliste, având diferite obiecte de studii. Se deosebesc ele şi prin metodele sale. Însă ştiinţele naturaliste permanent cereau de la filosofie formularea şi justificarea metodelor generale de cunoaştere, formelor universale de gîndire. Pentru rezolvarea lor filosofia din nou pune în centrul cercetărilor sale omul, esenţa lui, modurile activităţii vitale şi de cunoaştere ale lui.

12. Evoluarea contemporană a medicinei şi farmaciei.

Cunoștințele filosofice sunt aplicate în științele naturale și cele sociale, în artă, religie, drept, politică, educație și, bineînțeles, în medicină. Filosofia aplicată în medicină se referă, în primul rând, la folosirea instrumentelor tradiționale ale reflecției filosofice, cum ar fi gândirea critică, raționamentul dialectic, descoperirea valorii și a sensului – în examinarea unor probleme


medicale de ordin logic, epistemologic și etic. James A. Marcum definește filosofia medicinii ca o analiză metafizică, epistemologică și etică a diferitor modele de cunoaștere și practică medicală, cu scopul de a înțelege natura/esența medicinii și a răspunde la întrebarea: ce este medicina? În lucrarea ”Umanizarea medicinii moderne”, acest autor identifică două modele ale medicinii contemporane și le trece prin analiza filosofică complexă menționată mai sus.

Ce este medicina? Această întrebare reprezintă nucleul crizei calității înfruntată de medicina contemporană și problema prioritară a filosofiei medicinii. Prin model se înțelege noțiunea sau reprezentarea idealizată a sistemului sau fenomenului propusă ca explicație teoretică sau construct.

Două modele ale medicinii occidentale analizate aici sunt: modelul biomedical și cel umanist […]. Conform modelului biomedical, pacientul este un aparat/mașină compus din părți individuale ale corpului care, atunci când se strică sau sunt pierdute, pot fi reparate sau înlocuite cu piese noi. Mai mult decât atât, boala, a cărei cauză poate fi identificată prin analiză științifică, este o entitate obiectivă. Este organică și, foarte rar, psihologică sau mentală. Conceptul de sănătate este definit ca absență a bolii sau ca funcționare normală a părților corpului. Medicii sunt interesați doar de identificarea cauzelor fizice, responsabile de boala unui pacient. Odată identificate prin proceduri de diagnosticare obiective, tratamentul se bazează în general pe un anumit tip de medicament sau procedură chirurgicală. Selectarea modalității terapeutice se bazează pe analizarea statistică a datelor obținute în urma studiilor clinice randomizate. Astfel, medicul este un mecanic sau tehnician, care are sarcina este de a determina ce parte a corpului unui pacient este defectă sau bolnavă și să repare sau să înlocuiască această parte.

În loc să reducă pacientul la corpul fizic, modelul umanist reprezintă pacientul ca persoană compusă atât din minte, cât și din corp. Este foarte important, deoarece mintea și corpul influențează, de multe ori, comportamentul și stările reciproce într-un mod mutual. Astfel, mintea si corpul sunt aspecte complementare ale pacientului și ambele trebuie să fie luate în considerare, atunci când se face un diagnostic sau se a alege o terapie. Pentru pacient boala poate fi mai mult decât pur și simplu o entitate organică (o patologie), ea poate fi, de asemenea, psihologică și socială (o suferință, durere, stare de rău). Cauzalitatea este atunci mai mult decât fizică, ea include și informații cu privire la pacient, ca persoană individuală.

12. Noţiunea „existenţă”. Ontologia, formele existenţei, specificul existenţei umane.Ontologia – domeniu filosofic ce studiază cauzele, nivelurile, modurile şi formele

fundamentale ale existenţei, cu scopul de a constitui o imagine integrală, totalizatoare despre lume. Categoriile esenţiale care definesc acest domeniu sunt: existența, substanţa, materia, spiritul, cauzalitatea etc. Din punct de vedere etimologic, conceptul de ontologie provine de la cuvintele grecești ontos – existență și logos – cuvânt, noțiune, învățătură și se manifestă în filosofie în două forme: a) teorie despre existență ca atare și b) compartiment al filosofiei ce studiază principiile fundamentale ale existenței.

*Existența reflectă însușirea universală de existență a tuturor fenomenelor realității, atât a celor materiale, cât și a celor ideale în totalitatea caracteristicilor lor calitative. Este o realitate actuală, a esențelor materiale și ideale. Existența reprezintă noțiunea fundamentală, primordială în baza căreia se construiește concepția filosofică despre lume. Nu există sistem filosofic în care să nu fie prezentă această problemă.

*Specificul existenței umane- existența abordează, analizează acea parte a realității obiective aflată în strânsă corelație cu omul, reflectă unitatea naturii și omului, trebuințele și interesele sale, unitatea lumii materiale și a spiritului uman.

*Formele existenței:În ontologia filosofică, sunt evidențiate următoarele forme ale existenței: 1. Existența obiectelor, a proceselor, a stărilor naturii (”prima natură”) și existența

lucrurilor produse de om, a artefactelor (”a doua natură”); 2. Existența omului în lumea lucrurilor și existența specific umană; 3. Existența spiritualului (idealului);


4. Existența socială (existența individuală și existența societății).

13. Problema substanţei. Dualismul şi monismul. Concepţia privitor la substanţă ca promaterie.

Substanţa- temelia a tuturor ce există, ceva stabil, neschimbător în comparaţie cu stările şi însuşirile schimbătoare. Substanţa există prin sine însăşi, este cauza primară a existenţei şi tuturor schimbărilor. Ea caracterizează realitatea din punctul de vedere a unităţii ei interne, a interacţiunii tuturor formelor de mişcare şi contradicţiilor ei.

După interpretarea temeliei lumii se poate evidenţia: Monism – concepţie care recunoaşte ca temelie a existentului o substanţă unică fie ea

materială ori spirituală. În istorie a existat monism materialist şi idealist. Dualism - concepţie ce afirmă două substanţe egale (care nu se reduc una la alta), două

începuturi în explicarea lumii – materială şi spirituală. Reprezentanţii dualismului au fost Platon, R.Descartes.

Pluralism - teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de existenţă. Drept exemplu pot servi concepţiile lui Democrit, Empedocle, Anaxagora ş.a.Problema : Substanța ca promaterie?

14.Definiţia categorială şi gnoseologică a materiei. Principalele niveluri de organizare a materiei.

*Materia - oţiunea ştiinţifică a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Revoluţia în ştiinţele naturaliste a arătat că în natură nu există ultimul nivel, că cunoştinţele despre ea nu-s depline şi definitive. Noţiunea filosofică - materia este categorie pentru desemnarea realităţii obiective, a tot ce există independent de conştiinţa omului, independent de aceea cunoaştem noi această realitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică reflectă cum este însăşi această realitate obiectivă.

Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în mişcare, timp şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă există ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale: particulele elementare, atomii, moleculele, corpurile macroscopice, organismele vii, biocenozele, societatea umană, sistemele geologice, Pămîntul şi alte planete, aştrii, galaxia, sistemul de galaxii, metagalaxia ş.a.

15. Atributele materiei: mişcarea, spaţiul şi timpul. Mişcarea şi dezvoltareaMIŞCAREA - orice schimbare, ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură,

societate). Mişcarea are un caracter obiectiv, universal, contradictoriu. Ea este unitatea stabilităţii şi variabilităţii, continuităţii şi discontinuităţii. Mişcarea este absolută, iar repaosul relativ. Repaosul este un caz particular a mişcării şi este relativ în comparaţie cu alte obiecte ori forme de mişcare. Există două concepţii despre mişcare şi dezvoltare:

Metafizică - Metafizicienii privesc mişcarea nu ca o însuşire internă a materiei, ci ca o formă care se întroduce în materie din exterior. Însuşirea permanentă a materiei ei socoteau repaosul, iar mişcare ca ceva care distruge repaosul.

Dialectică - întreaga natură constituie un sistem, o conexiune unitară de corpuri şi fiindcă aceste corpuri se află în legătură reciprocă deacum rezultă, că ele acţionează unul asupra altuia şi această influenţă reciprocă tocmai şi este mişcarea. Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine calitativă de forme de mişcare a materiei.

F. Engels evidenţiază cinci forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică şi socială. Mişcarea mecanică este deplasarea corpurilor în spaţiu. Mişcarea fizică - mecanica moleculelor, ca exemplu, temperatura, sunetul, lumina ş.a. Mişcarea chimică este fizica atomilor, reacţiile de oxidare şi reducere. Purtătorul mişcării biologice sunt proteinele,


substanţele organice. Mişcarea biologică este chimia proteinelor, metabolismul, autoreproducerea, viaţa.

*Spaţiul- este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune

*Timpul- este modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa, succesiunea schimbării şi dezvoltării sistemelor materiale.

Ştiinţa contemporană afirmă, că materia, mişcarea, spaţiul şi timpul se găsesc în interacţiune şi interconexiune, formează o unitate. temporale.

16. Aportul medicinei în dezvoltarea concepţiilor filosofice despre formele mişcării, spaţiului şi timpului.

Problema spațiului și timpului se manifestă în mod specific în biologie și medicină. Grație adaptării la interacțiunile spațio-temporale, pe Terra a fost posibilă apariția vieții, a cărei lege reflectă formele ei structurale, caracteristicile lumii exterioare. În structurile microscopice spațiale ale viului se reflectă continuitatea spațio-temporală a fenomenelor exterioare. Funcționarea normală a organismului viu depinde de geometria amplasării spațiale a organelor interne. Organismele vii, în rezultatul activității de adaptare, formează un model specific de relații temporale sub formă de bioritmuri, care prezintă în sine o organizare temporală ciclică a proceselor vitale. Funcțiile fiziologice ritmice ale organismului viu asigură stabilitatea, prezervă individualitatea sa. Importanța bioritmurilor pentru organismul uman s-a demonstrat prin constituirea unor noi domenii ale medicinii: cronomedicina, cronoterapia. 17. Problema conştiinţei în istoria filosofiei. Noţiunile „reflectare” şi „informaţie”.

Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a creierului, specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; ea constă în reflectarea generalizată şi orientată spre un anumit scop a realităţii, în construcţia mintală preliminară a acţiunilor şi previziunea rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi autocontrolarea comportării omului (A.G.Spirchin). Conştiinţa este capacitatea omului de a se evidenţia pe sine însăşi din lumea înconjurătoare, de a-şi da seama despre lumea sa internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi societate, ea este o reflectare concepută, înţeleasă. Ea prezintă conţinutul lumii spirituale a omului, cunoştinţele, convingerile, dorinţele lui, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa, dragostea. Conştiinţa este esenţa personalităţii, este o realitate specifică - realitate ideală, subiectivă.

Conştiinţa şi gîndirea noastră, oricît ar părea să fie de asupra simţurilor, sunt produsul unui organ material, corporal, produsul creierului. Din punct de vedere genetic conştiinţa s-a format ca rezultat al dezvoltării unei însuşiri generale a materiei ca reflectarea.

*Reflectarea- este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a înregistra, păstra şi reproduce urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale. În dependenţă de nivelul de organizare a materiei se deosebesc mai multe forme de reflectare. În natura anorganică se întîlneşte reflectarea mecanică, fizică, chimică. În natura organică apare reflectarea biologică – excitabilitatea. Aceasta este capacitatea fiinţelor vii de a reacţiona selectiv la excitanţii din exterior ce duc la o adaptare optimală la mediul înconjurător. La organismele simple reflectarea se manifestă prin sensibilitate – reproducerea unor laturi şi însuşiri a obiectelor şi fenomenelor. Rezultatul acestei reflectări este imaginea care are caracter de signal. La organismele cu sistemul nervos central există reflectarea psihică. Ea se realizează prin gîndire – reproducerea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene. Cu formarea omului şi societăţii apare forma superioară de reflectare – conştiinţa.

*Informație- o latură esențială, invariantă a reflectării, care poate să se materializeze, să se transmită de la un obiect la altul pe parcursul proceselor de reflectare. Informația este un fenomen obiectiv caracterstic orișicăror formațiuni material, care posedă caracteristici calitative și cantitative. Deosebim 4 tipuri de informație: elementară, biologică, socială și computerială.


18. Aspectul ontologic, gnoseologic, de substrat şi socioistoric al conştiinţei. Structura conştiinţei: intelectul, gândirea, memoria, emoţiile, sentimentele, voinţa. Inconştientul, aprecierea poziţiei lui S.Freud şi a neofreudismului privitor la acest subiect.

*Conştiinţa- este obiectul de studiu al mai multor discipline: fiziologie, psihologie, psihiatrie, pedagogie, cibernetică ş.a. În filozofie problema conştiinţei este analizată din punct de vedere a următoarelor aspecte:

Aspectul ontologic - ca realitate subiectivă, conştiinţa este lumea internă a omului, conţinutul spiritualităţii lui;

Aspectul gnoseologic caracterizează conştiinţa, din punctul de vedere al conţinutului ei, ca reflectare a realităţii obiective într-o multitudine infinită de cunoştinţe, legături şi relaţii ca fenomen ideal;

Aspectul de substrat. Substratul psihicii umane este creierul. Fenomenul psihic este decuplarea informaţiei despre realitate codificată în structurile neuro-fiziologice (care îndeplinesc funcţia de signale, purtători al informaţiei).

Aspectul social-istoric ori genetic este produsul întregii istorii mondiale, totalitatea dezvoltării multiseculare a activităţii practice şi de cunoaştere a mai multor generaţii de oameni.*Structura conştiinţei- reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive, afective,

volutive. Nucleul conştiinţei este gîndirea, intelectul. Ultimile sunt latura gnoseologică a conştiinţei. Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe. Gîndirea ne dă informaţie şi cunoştinţe despre lumea obiectivă. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele, deci fără gîndire este imposibilă formarea conştiinţei.

Gândirea - capacitatea de analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în diferite condiţii.

Memoria - capacitatea individului de a înregistra, păstra şi reproduce cunoştinţele, informaţia.

Emoţiile şi sentimentele - reflectări apreciative a realităţii, ce unesc situaţia exterioară cu necesităţie omului. Emoţiile şi sentimentele - catalizatorul activităţii umane.

Voinţa - un mecanism deosebit de reglementare a activităţii proprie numai omului, un autocontrol al personalităţii. Mecanismele voinţei se formează în activitatea socială, conform normelor sociale. Voinţa este forţa motrică a personalităţii

*Inconștientul- Freud Sigmund formulează o concepție specifică despre inconștient, în care absolutiza inconștientul și instinctele. În neofreudism, inconștientul este privit ca o punte între structurile sociale și psihologice

19. Geneza conştiinţei; rolul muncii, comunicării şi limbii în devenirea acesteia. Limba şi gândirea. Conştiinţa şi creierul. Rolul cuvântului în terapie.

*Rolul muncii, limbii, culturii şi comunicării în procesul formării conştiinţei. În procesul apariţiei conştiinţei un rol important au jucat munca, limba, cultura şi comunicarea. Munca este prima condiţie fundamentală a existenţei vieţii umane şi în aşa măsură, că putem afirma că munca l-a creat pe om.

Munca - o activitate sistematică de interacţiune a omului cu mediul înconjurător prin intermediul uneltelor de muncă, este un proces de folosire permanentă a uneltelor de muncă. Uneltele de muncă sunt obiecte care nu satisfac nemijlocit necesităţile omului, dar servesc pentru producerea altor obiecte

Limba - o totalitate de semne care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea, prelucrarea, păstrarea şi transmiterea informaţiei. Limba este forma materială de existenţă şi exprimare a gândirii umane.

Comunicarea - o trăsătură importantă a existenţei umane. Fără ea nu se pot forma şi asimila valorile spirituale, conştiinţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii. Comunicarea


este acel canal prin care se transmite experienţa, deprinderile şi cunoştinţele, îmbogăţirea reciprocă a oamenilor.

Cultura - totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de întreaga societate. Ea conţine în sine modurile activităţii umane, totalitatea principiilor şi normelor ce reglementează funcţionarea societăţii umane.

*Gândire-formă supremă de cunoaștere, care-i ajută omului să pătrundă în esența obiectelor și fenomenelor. Cel mai superior și important element al conștiinței umane. Gândirea e un fenomen social-istoric complex, de aceea este obiectul de studio al mai multor științe. El evedențiază un anumit aspect al gândirii. Filosofia cercetează raportul gândirii față de existență, care într-un șir de sisteme filosofice servește drept problem fundamental. Gândirea poate fi privită ca o reflectare active a realității obiective, care constă în cunoașterea mijlocită, generalizată și abstractă de către subiect a relațiilor și conexiunilor esențiale dintre obiecte și fenomene. Gândirea este și crearea ideilor noi, prezicerea acțiunilor și evenimentelor. Substratul biologic al gândirii este creierul. Apare și se dezvoltă gândirea din necesitatea rezolvării problemelor sociale. Gândirea este un fenomen social după origine, modul de funcționare și rezultatele ei. Ea se realizează sub forma de noțiuni, judecăți, raționamente, ipoteze, teorii. Se efectuează prin intermediul limbajului, care este și instrument al gândirii, și formă de exprimare a gândurilor, și mijloc de comunicare, de transmitere a experienței, a cunoștințelor accumulate.

*Conștiința reprezintă un produs al evoluției istorice a materiei, funcția superioară a creierului, specifică omului social, care constă în reflectarea ideală, adecvată, activ transformatoare a realității.

*Rolul cuvântului în terapie- mintea si corpul sunt aspecte complementare ale pacientului și ambele trebuie să fie luate în considerare, atunci când se face un diagnostic sau se a alege o terapie. Pentru pacient boala poate fi mai mult decât pur și simplu o entitate organică (o patologie), ea poate fi, de asemenea, psihologică și socială (o suferință, durere, stare de rău). Cauzalitatea este atunci mai mult decât fizică, ea include și informații cu privire la pacient, ca persoană individuală. Mai mult decât atât, în loc să fie considerată doar o mașină compusă din părți individuale, separate de orice fundal sau cadru, pacientul este privit ca un organism sau o persoană într-un mediu socio-economic sau mediu cultural.

20. Conştiinţa socială, esenţa, formele şi nivelurile sale.

Conştiinţa socială – raţiunea colectivă ca sinteză complexă a conştiinţelor individuale şi prezintă latura spirituală, și anume, totalitatea de idei, concepţii, viziuni, reprezentări ce reflectă existenţa socială. Totodată, existenţa socială e latura materială a vieţii sociale. Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ sinestătător. Ideile şi concepţiile ei sunt obiectivizate, materializate în literatură, ştiinţă, artă ş.a.

În structura conştiinţei sociale deosebim nivelele: Conştiinţa obişnuită e nivelul cel mai simplu, apare pe baza activităţii practice

cotidiene şi conţine diferite cunoştinţe, viziuni, reprezentări empirice despre lumea înconjurătoare;

Conştiinţa teoretică prezintă nivelul superior de reflectare a realităţii în diferite concepţii şi teorii, este rezultatul unor generalizări şi elaborări a specialiştilor

Formele conştiinţei sociale reflectă diferite laturi a vieţii sociale şi se deosebesc prin obiectul care îl reflectă, modalitatea cum reflectă, particularităţile dezvoltării lor, rolul şi funcţiile lor sociale. Formele conştiinţei sociale includ în sine următoarele componenete:

relaţii (politice, juridice, morale ş.a.); (latura obiectivă) activitate (politică, juridică, religioasă ş.a.); (latura obiectivă) idei şi teorii (politice, juridice, morale ş.a ). ( latura subiectivă)


La formele conştiinţei sociale se referă politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia.

Politica - totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea societăţii, natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri sociale referotor la realizarea intereselor lor. Dreptul - totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre indivizi, relaţiile dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii sociale. Morala - totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul oamenilor în viaţa lor personală şi socială, ea reflectă realitatea prin noţiunile de bine şi rău. Religia - credinţa în fiinţe sau forme spirituale, prin oficierea unui cult şi prin existenţa unor instituţii şi organizaţii corespunzătoare. Religia reprezintă o concepţie despre lumea idealistă bazată pe credinţe în supranaturale.Arta - modul de generalizare a realităţii într-o formă concret-senzorială. Ea exprimă realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei, imaginaţiei etc.Ştiinţa - obţinere a cunoştinţelor noi, cît şi rezultatul acestei activităţi - suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul ştiinţific al lumii. Știinţa reflectă realitatea prin noţiunea de adevăr. Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conștiinţei sociale; domeniu al culturii spirituale; învăţătură despre principiile fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii, despre lumea şi omul în ansamblu, despre raportul omului faţă de lume; ştiinţă despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane. Filozofia elaborează un sistem generalizat de cunoştinţe teoretice despre lume şi locul omului în lume, constituind temelia concepţiei despre lume. Ea cercetează atitudinea gnoseologică, social-politică, morală şi estetică a omului faţă de lume. Fiind o reflectare a realităţii, inclusiv şi a celei sociale, filozofia la rîndul său acordă o influenţă activă asupra existenţei sociale, contribuie la formarea idealurilor şi valorilor noi. Spre deosebire de ştiinţele concrete, care cercetează un domeniu separat al realităţii, filosofia prezintă un tablou integru al existenţei, reflectă realitatea prin înţelepciune, prin prisma raportului omului faţă de lume.

Unele forme (politica, dreptul) sunt nemijlocit legate cu viaţa materială şi relaţiile economice ale societăţii. Altele (morala, arta) se manifestă mai mult la nivelul conştiinţei obişnuite, filosofia şi ştiinţa - mai mult la nivelul conştiinţei teoretice. Politica, dreptul, morala reflectă relaţiile dintre oameni, arta, ştiinţa – relaţiile dintre subiect şi obiect.

Studiind conştiinţa socială putem evidenţia: Conştiinţa de masă - totalitatea de cunoştinţe, reprezentări, norme, valori a unei

mase de indivizi ce se formează în procesul comunicării şi activităţii comune între ei. Conştiinţa de masă este un caz particular al anumitor mase, pe cînd conştiinţa socială are un caracter general uman. Conştiinţa de masă nui ceva omogen, este o mulţime de diferite concepţii, viziuni, atitudini despre diverse probleme şi aspecte a vieţii sociale.

Opinia publică - totalitatea de concepţii, viziuni, reprezentări şi aprecieri a diferitor evenimente şi fapte a realităţii de către masele populare.. Subiectul sînt diferite grupuri de oameni, inclusiv colective de muncă, uniunii profesionale, comunităţi social-demografice, teritoriale, naţionale, clase şi societatea în întregime. Conţinutul principal al opiniei publice este informaţia şi cunoştinţele despre fapte, evenimente, fenomene şi procese care au devenit în centrul atenţiei publice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura apreciativă a opiniei publice, în care se exprimă părerea, poziţia maselor, acceptarea ori respingerea, confirmarea ori blamarea anumitor acte, evenimente, comportări. Opinia publică


joacă un rol foarte imporant în viaţa societăţii, deoarece este un fel de auto-control, formulează şi include norme şi principii a comportamentului şi activităţii sociale, îndeplineşte funcţia reglementativă şi educativă.

21. Căile dialecticii: Hegel şi Marx. Dialectica ca teorie şi metodă. Dialectica obiectivă și subiectivă. Unitatea dialecticii, logicii şi teoriei cunoaşterii. Dezvoltarea şi progresul. Dezvoltarea şi securitatea.

*Dialectica - noţiune filozofică, care la origine în antichitate înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr prin discuţie, prin descoperirea contrazicerilor în raţionamentul oponentului.

Un merit deosebit în elaborarea dialecticii ca teorie a dezvoltării şi conexiunii universale a avut - o Hegel şi Marx.

*Dialectica lui Hegel are un model idealist și prezintă întreaga lume istorică şi spirituală sub forma unui proces unic în continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare de la treptele inferioare la cele superioare. Ca izvor şi forţe motrice ale automişcării şi autodezvoltării erau considerate contradicţiile interne. Meritul lui Hegel constă în aceea, că generalizînd şi sistematizînd ideile filozofice precedente el a elaborat un sistem dialectic armonios ce cuprinde toate sferele realităţii. El a formulat principiile şi legile fundamentale ale acestei dezvoltări (legea unităţii şi luptei contrariilor, legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi invers, legea negării negaţiei), a elaborat un sistem de 11 categorii ale dialecticii (esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, cauză şi efect, necesitate şi întîmplare ş. a.) prin care a exercitat o mare influenţă asupra gîndirii filozofice ulterioare.

*Marx şi Engels au formulat dialectica ca învăţătura despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane şi ca metodă universală de cunoaştere şi transformare a realităţii. Dialectica marxistă apare drept consecinţă a analizei şi sintetizării întregii experienţe de dezvoltare a naturii şi societăţii umane. Prelucrînd critic filozofia lui Hegel, înlăturînd din ea sistemul idealist, conservativ, Marx şi Engels au luat din ea numai “sîmburele ei raţional” - dialectica. Dialectica marxistă este fundamental opusă dialecticii lui Hegel: dacă Hegel a luat ca temelie a dezvoltării ideea apoi Marx şi Engels au pus la baza dezvoltării realitatea materială.

*Principiul dezvoltării- concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se găsesc în permanentă schimbare, dezvoltare. Există două concepţii despre dezvoltare - dialectică şi metafizică. care în diferit mod înţeleg izvorul, mecanismul şi direcţia dezvoltării. Dialectica înţelege izvorul dezvoltării ca lupta contradicţiilor interne, ca autodezvoltare, pe cînd metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior, într-o forţă supranaturală. Mecanismul dezvoltării conform dialecticii este trecerea schimbărilor cantitative în calitative, iar conform metafizicii este numai schimbări cantitative, ori numai calitative. Direcţia dezvoltării în concepţia dialectică este în formă de spirală, ca repetarea unor etape ori faze numai că la un nivel mai înalt, în concepţia metafizică - ca mişcare în cerc. Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresivă, regresivă şi uniplanică.

22. Categoriile dialecticii: general, particular şi singular; esenţă şi fenomen; formă şi conţinut; parte şi întreg; element şi structură. Noţiune de sistem. Manifestarea respectivelor categorii în medicină (şi farmaceutică).

*Categoriile sunt noţiunile cele mai generale şi universale, care exprimă condiţiile generale ale existenţei, mişcării şi dezvoltării fenomenelor în natură, societate şi gîndire. Categoriile reflectă în gîndire atributele realităţii - caracteristicile universale şi inalienabile a obiectelor materiale. Ele sunt rezultatul nu numai activităţii teoretice, dar şi practice. Pe baza noţiunilor ştiinţifice apar categoriile filozofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc întro anumită corelaţie cu categoriile particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice.


Singularul este categoria ce reflectă însuşirile şi trăsăturile irepetabile a obiectelor şi fenomenelor, aceea ce este caracteristic numai pentru lucrul dat, pentru un obiect ca atare. Particularul - categorie filozofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de obiecte, ceea ce le deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte. Generalul – categoria care reflectă însuşirile asemănătoare, comune, comparabile a obiectelor materiale. De sine stătător există numai obiectele concrete, care prezintă unitatea singularului şi particularului, repetabilului şi irepetabilului.

În medicină Generalul în medicină se manifestă ca forma nozologică a bolii, ca expresia trăsăturilor şi semnelor interne, repetabile, stabile, caracteristice unei boli. Clasificarea existentă a bolilor este realizată după principiul nozologic. Unitatea nozologică este o boală concretă cu totalitatea ei de simptome şi sindrome specifice pentru anumite dereglări morfofuncţionale, etiologie şi patogeneză.

Particularul este manifestarea specifică a unor boli la individul concret. Spre exemplu, bolile cardiovasculare au specificul său, bolile aparatului respiratoriu se deosebesc de bolile aparatului digestiv ş.a.

Boala (ca general) se realizează la individul concret ca unitate nozologică (singular).

Diagnosticarea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin compararea cu formele nozologice cunoscute (general) şi evidenţierea specificului lor (particularul).

_________________________________________________________________________________________________________

*Esenţă şi fenomen - categorii filozofice care reflectă diferite laturi necesare ale tuturor obiectelor şi proceselor realităţii. Esenţa e conţinutul intern, totalitatea de conexiuni, relaţii, legi care determină însuşirile principale ale obiectului şi tendinţele dezvoltării lui. Fenomenul e manifestarea exterioară a esenţei, forma ei exterioară de existenţă. Esenţa se manifestă printr-un şir de fenomene, dar niciodată nu coincide cu fenomenul, ele se găsesc în relaţii contradictorii. Fenomenele pot fi percepute cu ajutorul organelor de simţ, dar esenţa e ascunsă, nu poate fi cunoscută printr-o simplă contemplare. Scopul ştiinţei constă în a dezvălui esenţa lucrurilor în formele exterioare de manifestare.

În medicină esenţa coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestările bolii, simptomele şi sindromele ei. Cunoaşterea simptomelor şi sindroamelor ne vorbeşte despre esenţa bolii, iar cunoscînd patogeneza putem presupune manifestările bolii. Sarcina principală a medicinii ca ştiinţă constă în a cunoaşte esenţa bolilor, deoarece odată cu înlăturarea esenţei fenomenele dispar de la sine. Dar în cazurile cînd esenţa bolii nu e cunoscută se efectuează tratament simptomatic, paliativ, care temporar ameliorează starea pacientului dar nu-l vindecă._____________________________________________________________________________

*Conţinut şi formă – categorii filozofice care exprimă legăturile structurale ale obiectelor şi fenomenelor. Conţinutul este totalitatea elementelor, laturilor, trăsăturilor, relaţiilor, tendinţelor şi contradicţiilor obiectelor. Forma este modul de organizare, exprimare şi manifestare a conţinutului. Conţinutul şi forma dialectică interacţionează – conţinutul este format, iar forma are conţinut. Totodată trebuie de avut în vedere, că conţinutul este mai activ, dinamic, conţinutul determină forma

Conţinutul bolii este totalitatea procesului patologic, ansamblu schimbărilor fiziologice şi morfologice. Forma bolii este modul de manifestare a ei – acută ori cronică, forma uşoară ori grea._____________________________________________________________________________

*Parte şi întreg - categorii filozofice care reflectă legături structurale, raportul dintre diferite obiecte şi laturile, elementele lor şi legătura dintre ele. Sub noţiunea de întreg trebuie de înţeles aşa obiect, sau unitate de obiecte, care include în sine legătura părţilor, elementelor şi care posedă aşa însuşiri (integrale) ce nu se găsesc în părţile componente. Partea este un element ori o totalitate de elemente, care organic se includ în întreg, în sistem şi se găsesc în anumită dependenţă structurală de acest întreg sistem.


Pentru biologie şi medicină important este principiul integrităţii, care ne obligă să studiem toate legăturile şi relaţiile dintre parte şi întreg, ori dintre diferite tipuri de întreg. Cît de întreg n-ar fi obiectul studiat, noi trebuie să prevedem, că el poate fi parte din alt întreg mai mare, care la rîndul său poate să fie parte a altui întreg şi mai mare. Şi invers, obiectul ca parte a unui întreg poate să fie întreg pentru părţile sale componente.

23. Necesitate şi întâmplare. Posibilitate şi realitate. Cauză şi efect. Manifestarea acestor categorii în biomedicină. Monocauzalismul şi condiţionalismul.

Necesitatea - dezvoltare a obiectelor şi fenomenelor, care apare legic, reiese din esenţa lor şi este rezultatul legăturilor şi relaţiilor interne, stabile, repetabile. Obiectul are în anumite condiţii o singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în realitate.

Întîmplarea reiese din legăturile şi relaţiile neesenţiale, externe, nestabile, singulare. Obiectul are în anumite condiţii mai multe posibilităţi, dintre care se realizează una .

Necesitatea se realizează printr-un şir de întîmplări, iar întîmplarea este un supliment şi o formă de manifestare a necesităţii.

Boala este fenomen şi necesar şi întîmplător. Molipsirea de o boală infecţioasă întotdeauna este întîmplare. Dar dacă microbul a pătruns în organism, atunci el cu necesitate provoacă procesul patologic. Fiecare caz de boli infecţioase este o întîmplare, iar procesul epidemic în întregime se manifestă ca necesitate. _____________________________________________________________________________

Posibilitatea - totalitatea premizelor necesare şi suficiente, care determină în mod logic apariţia unui sau altui fenomen. Este realitatea virtuală ori viitorul în prezent. Fiecare posibilitate are temei (bază) şi condiţii. Deosebim:

Posibilitatea abstractă - tendinţă a realităţii ce nu ocontrazice, însă pentru realizarea ei nu-s încă condiţiile necesare;

Posibilitatea concretă - tendinţă, care poate să fie şi are toate condiţiile necesare şi suficiente pentru realizarea ei.

Pentru medicină aceste categorii sunt importante fiindcă ele determină tactica tratamentului. Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele posibilităţi să se realizeze, iar altele să se excludă.

Realitatea - rezultatul realizării posibilităţii. Determinism - teoria despre interconexiunea şi condiţionatea reciprocă a fenomenelor

lumii materiale şi spirituale şi se bazează pe principiile cauzalităţii şi legităţii. Chiar şi voinţa omului nu e liberă ci determinată. Principiul determinismului are două aspecte: conceptual (de cine sunt determinate obiectele şi fenomenele) şi metodologic (cum sunt determinate ele).

Ca teorie determinismul a fost formulat de P. Laplace (1749-1827), care considera că dacă noi am cunoaşte toate forţele şi relaţiile ce acţionează în univers, atunci noi am putea prezice cu precizie viitorul. Determinismul lui Laplace se mai numea mecanicist şi avea următoarele neajunsuri: a) toate legăturile şi relaţiile se reduceau numai la legături cauzale, se ignorau condiţiile şi legăturile funcţionale; b) cauzalitatea se înţelegea numai ca acţiune din exterior; c) legătura dintre cauză şi efect era considerată ca necesară şi legică; d) se afirma că totul în lume este necesar, întîmplarea nu era altceva decît necunoaşterea cauzei. Determinismul dialectic explică lumea prin interacţiunea mai multor legături şi relaţii (cauză, condiţii, posibilitate, realitate, necesitate, întîmplare ş.a.).

Cauza - fenomen care precedă şi provoacă alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este acțiunea specifică a unui obiect asupra altuia, cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă şi duc inevitabil la schimbările altuia (efect). Cauza este un fenomen în acţiune, fenomenul care nu provoacă efectul – nu e cauză. Cauza şi efectul au un caracter obiectiv, universal. Legătura dintre cauză şi efect are un caracter genetic, determinativ, necesar, ireversibil, univoc.

Condiţia este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă. Dacă cauza determină nemijlocit apariţia unui obiect ori proces, atunci condiţia niciodată singură nu


generează efectul. Condiţia numai contribuie la desfăşurarea legăturii cauzale, accelerează ori frînează manifestarea cauzei, modifică cauza şi respectiv apariţia efectului. Deosebim condiţii:

Necesare – fenomene care au loc fiecare dată, cînd apare acţiunea respectivă;

Suficiente – fenomene care neapărat provoacă acţiunea dată. Pentru activitatea practică important este evidenţierea cauzei fenomenelor. Dacă nu

cunoaştem cauza bolii, atunci nu putem diagnostica şi trata acestă boală (esența). În dependenţă de condiţii una şi acelaşi cauză poate produce diferite efecte, iar diferite cauze pot genera unul şi acelaşi efect.

Monocauzalismul susține că cauza pe deplin determină efectul. Acest curent a apărut atunci cînd au fost descoperiţi microbii drept cauze ale proceselor patologice. Microbul poate fi luat drept cauză a bolii, însă conţinutul procesului patologic depinde nu numai de microb, ci şi de condiţiile interne şi externe ale organismului. Unul şi acelaşi microb poate provoca diferite boli. Spre exemplu, bacilul lui Koch poate produce tuberculoză pulmonară, ale organelor interne, la oase.____________________________________________________________________________

Element - parte ce contribuie la formarea unui întreg;Structura - mod de organizare internă , de alcătuire a unui corp ca a unui sistem, mod de

asociere a componentelor unui sistem;Sistem-ansamblu de elemente dependente între ele și formând un întreg organizat.

24. Dialectica schimbărilor cantitative şi calitative. Calitate şi proprietate. Calitate şi cantitate. Măsură. Salturile în dezvoltare. Legea schimbărilor reciproce cantitative şi calitative în filosofie şi ştiinţă, importanţa sa pentru biomedicină.

Una dintre legile fundamentale ale dialecticii, conform căreea schimbările cantitative se acumulează treptat şi dacă depăşesc limita măsurii, duc cu necesitate la schimbarea calităţii, iar calitatea nou apărută iarăşi duce la schimbări cantitative. Această lege descrie mecanismul cel mai general al dezvoltării. Ea a fost formulată de Hegel. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative poartă un caracter obiectiv şi universal.

Conţinutul ei se descoperă cu ajutorul categoriilor dialecticii (calităţii, cantităţii, măsurii şi saltului dialectic). Procesul schimbării radicale a calităţii date, “ruptura” vechiului şi geneza noului se numeşte salt.

Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice, diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. Boala şi sănătatea, norma şi patologia în esenţă sunt diferite calităţi. Schimbările cantitative şi calitative sunt rezultatul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor. Însă schimbările cantitative precedă schimbările calitative. Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite schimbări cantitative pe care medicul trebuie să le ia în consideraţie (pentru a preîntîmpina dezvoltarea consecinţelor nedorite). Acţiunea medicamentelor deasemenea depinde de doză şi combinaţia preparatelor medicamentoase.

25. Legea unităţii şi luptei contrariilor, manifestarea sa în biologie şi medicină.

Una dintre legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă “nucleul” dialecticii, deci reflectă procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică. Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul (disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În


procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent.

Boala apare ca rezultat a interacţiunii părţilor contrare – factorul nociv şi forţelor de rezistenţă a organismului. Însă pentru medic este important nu numai de a cunoaşte care-s părţile contrare, dar şi caracteristica lor concretă (patogenitatea microorganismului, starea forţelor de rezistenţă a bolnavului ş.a.).

26. Negarea şi sinteza dialectică. Negarea negaţiei. Semnificaţia filosofico-metodologică a legii negării negaţiei pentru biomedicină.

Legea negării negaţiei - proces al dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este categoria filosofică care exprimă succesiunea diferitor etape de dezvoltare ale realităţii.

Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior. Această trecere are loc prin depăşirea vechiului, cînd calitatea veche nu se distruge complet şi definitiv, ci se distruge ceea ce frînează dezvoltarea, iar tot ce-i pozitiv, nou, valoros, are perspectivă - se păstrează, se transmite mai departe.

Negarea dialectică are un caracter obiectiv, universal, există în toate obiectele şi fenomenele realităţii. Deosebim cîteva tipuri de negare:

Negarea distructivă duce la discompunerea obiectului, sistemului, momentul de conservare, srabilizare practic lipseşte;

Depăşirea - are loc sinteza contrariilor; Transformarea -trecerea de la o calitate la lata.

Legea negării negaţiei a fost formulată de către Hegel, care evidenţia în ea trei etape: Teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară - antiteza, iar

negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. Sinteza este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea la etapa iniţială la un nivel mai înalt.

În procesul negării dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului, ci numai acele care s-au învechit, n-au perspectivă, care frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul într-un mod restructurat se transmite în altă calitate, iar acumularea lor se manifestă ca continuitate, succesiune, caracter ascendent al dezvoltării. Repetabilitatea proceselor şi fenomenelor are loc la o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o mişcare în cerc ori rectilinie. Legea ne arată direcţia dezvoltării, ce se manifestă în formă de spirală. Legea negării negaţiei se manifestă în dezvoltarea realităţii obiective, activităţi practice şi teoretice a oamenilor.

Principiul nu acţionează nemijlocit, ci prin intermediul unor legi specifice din diferite domenii ale realului, cum ar fi legea biogenetică fundamentală pentru materia vie, succesiunea periodică a elementelor chimice din tabloul lui Mendeleev pentru substanţe chimice, succesiunea dialectică a teoriilor ştiinţifice, etc .

EXEMPLU: Legea Haeckel Muller (legea biogenetică) afirmă că dezvoltarea individului trece prin unele stadii în care planul de organizare al corpului este similar morfologic și funcțional cu cel al unor specii inferioare. La om, de exemplu, într-un anumit stadiu de dezvoltare a embrionului are fante branhiale și coadă. Legea similitudinii embrionare a fost identificată drept biogenetica în mai multe moduri: odată ce embrionii de diferite organisme se repeat - etapa de dezvoltare a altor persoane, se repetă etapa de dezvoltare a tuturor tipurilor în general.

AN Severtsov a făcut mai târziu anumite modificări la legea Haeckel-Müller. Omul de știință a remarcat că în timpul embriogenezei, adică, etapa de dezvoltare embrionară, există o asemănare între organele de embrioni, dar nu și la adulți. Astfel, fantele branhiale în embrion uman sunt similare cu fantele branhiale de embrioni de pește, dar nu și cu branhiile peștelui adult.


27. Cunoaşterea ca obiect al analizei filosofice. Scepticismul şi agnosticismul. Cunoaşterea ca reflectare. Obiectul şi subiectul cunoaşterii.

28. Dialectica procesului de cunoaştere. Unitatea cunoaşterii senzoriale şi raţionale. Diagnoza drept fenomen al cunoaşterii.

29. Problema adevărului şi al practicii în filosofie şi medicină. Cunoaşterea medicală în condiţiile informatizării sociumului.Cunoștințele – sistem de informații dobândit, prelucrat și asimilat în procesul

cunoașterii. Ele formează un sistem complex care există ca memorie socială și se transmite din generație în generație prin intermediul limbajului și culturii. Ele se împart în cunoștințe preștiințifice (obișnuite) și științifice (empirice sau teoretice). Știința – totalitatea de cunoștințe sistematizare și exprimate sub formă de legi și teorii.

PROBLEMA ADEVĂRULUI – problemele gnoseologiei se referă la ce este adevărul, cum poate fi el atins, cum există el și ce caracter are.

Adevăr obiectiv – cunoștințe ce reproduc obiectul așa cum există el în afară și independent de conștiință. Fiind rezultatul activității subiective a omului, adevărul reproduce obiectiv existența lumii. Cunoștințele sunt subiective după formă și obiective după conținul. ADEVĂRUL SE REFERĂ NUMAI LA CONȚINUTUL CUNOȘTINȚELOR.

Adevărul este posibil doar ca proces. Teoriile sau ideile nu sunt adevăruri imuabile și mereu trebuie să existe loc pentru o schimbare sau o respingere a unui adevăr ce nu mai corespunde realității

Adevăr absolut – categorie filosofică ce vizează coincidența completă, definitivă a imaginii cu obiectul reflectat. Sunt adevăruri eterne. Se referă la unele aspecte și însușiri particulare. (substanța e alcătuită din atomi).

Adevăr relativ – categorie filosofică care reflectă coincidența incompletă a imaginii cu obiectul. Deși reflectă corect realitatea, nu cuprinde toate laturile sau aspectele obiectului reflectat.

De aici se dezvoltă 2 curente, și anume: dogmatismul (concepțiile teoretice sunt dogme neschimbătoare, cunoașterea e statică) și relativismul (cunoașterea e relativă, iar cunoștințele noastre sunt schimbătoare).

În medicină principala formă de cunoaștere este DIAGNOSTICUL. Stabilirea diagnozei e un proces de cunoaștere complicat, esența căruia este reflectarea legităților obiectiv existente în conștiința medicului. Veridicitatea diagnozei depinde de coincidența concluziei medicului cu starea patologică a pacientului. În parctică există adevăr absolut (constatare anumitor fapte după autopsie sau laborator) și adevăr relativ (forma bolii, specificul patologiei).

30. Logica și obiectul său de studiu. Tipurile de logică. Semnificaţia logicii pentru teoria şi practica medicală (şi farmaceutică). Structura logicii formale.Logica este disciplina care se ocupă cu gîndirea şi legile ei. Specificul logicii îl constituie

teoria despre gîndirea corectă, ea se stăruie să răspundă la întrebările: “Cum trebuie să gîndim?”, “Ce trebuie să ştim, ce reguli trebuie să respectăm pentru ca gîndirea noastră să fie corectă?”.


Logica simbolică (matematică) este o parte a logicii moderne care se ocupă cu studierea legităţilor operaţiilor logice, regulilor calculului logic. Ea se ocupă cu folosirea metodelor formale ale matematicii şi analizei logice în activitatea logică, ce considerabil lărgeşte sfera cercetărilor formal-logice şi aplicarea lor nu numai în raţionamentele silogistice. Logica simbolică după analogie cu matematica şi algebra înlocuieşte cu simboluri diferiţi termeni logici, cuvinte de legătură, operaţii logice. Sa dovedit că există structuri comune logicii şi matematicii, iar operaţiile logice se fac asemănătoare cu cele din matematică şi algebră. Logica simbolică creează un limbaj artificial, simbolic în conformitate cu necesităţile ştiinţilor matematizate.

În realitate există o singură logică care are trei aspecte: logica formală, logica simbolică cu multiplele ei variante şi logica dialectică. Dacă logica formală are drept obiect de studiu formele şi legităţile generale ale gîndirii corecte cînd noi ne abatem de la conţinutul lor concret, atunci logica dialectică are obiectul său formele şi legităţile dezvoltării cunoştinţelor cînd noi nu putem abate de conţinutul lor. Logica formală foloseşte acele noţiuni care pot fi formalizate. Logica dialectică studiază procesul formării cunoştinţelor şi legităţile lui, ea se bazează pe următoarele principii: obiectivităţii, concretivităţii, conexiunii universale, dezvoltării şi istorismului, practicii ş.a. Principile de bază a logicii formale sunt: principiul identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente.

Importanţa ştiinţei logicii constă în următoarele momente:• Ea ne ajută să ne exercităm în mod conştient gîndirea inconştient logică şi prin

aceasta s-o facem mult mai exactă, s-o stăpînim şi s-o folosim mai bine.• Ştiinţa logicii ne dă posibilitatea să depăşim caracterul limitat, unilateral şi

imperfect al limbajului natural. • Ştiinţa logicii ne ajută să rezolvăm o serie de probleme pe care nu le putem

rezolva cu ajutorul gîndirii spontane. Logica ne ajută la dezvoltarea capacităţii noastre de abstractizare. Ea ne oferă posibilitatea de a rezolva unele probleme din domeniul anumitor ştiinţe particulare. Logica are importanţă în activitatea ştiinţifică cînd trebuie de generalizat, clasificat datele empirice, cînd trebuie de determinat sensul strict al lor. Logica este de neînlocuit în discuţiile ştiinţifice, deoarece gîndirea oricărui specialist trebuie să fie determinată, precisă şi clară, lipsită de contradicţii, demonstrativă, raţional suficientă.

• Logica ne ajută să evităm greşelile. Calea spre adevăr trece întotdeauna prin logică. Respectarea legilor şi principiilor logicii formale este o condiţie necesară pentru atingerea adevărului.

• Logica ne serveşte şi la informatizarea şi computerizarea medicinei. Ea contribuie la înbunătăţirea calităţii diagnosticării şi activităţii curativo-profilactice a medicului.

31. Noţiunea drept formă fundamentală a gândirii. Conţinutul şi volumul noţiunii, definiţia şi clasificarea noţiunilor. Noţiunile medicinei (şi farmaceuticii).

Noţiunea este una din principalele forme de cunoaştere ştiinţifică a realităţii. Ea ne dă cunoştinţe generalizate despre obiecte şi fenomene, este o reflectare abstractă, mijlocită. Noţiunile se împart în diferite clase: noţiuni gen şi specie, singulare şi generale, concrete şi abstracte, compatibile şi incompatibile, subordonatoare şi subordonate, contrare şi contradictorii.

Noţiunea are conţinut şi volum. Conţinutul este totalitatea de însuşiri esenţiale ale unei clase de obiecte ce

caracterizează această clasă. Volumul este totalitatea de obiecte ce întră în această noţiune şi căror le este

propriu însuşirile reflectate în conţinut. Spre exemplu, în noţiunea de boală (tulburare a activităţii vitale normale a organismului

în urma acţiunii dăunătoare a factorilor interni sau externi) avem ca conţinut aşa însuţiri ca tulburarea activităţii vitale a organismului, scăderea adaptabilităţii organismului, capacităţii de muncă şi a activităţii vitale. Volumul acestei noţiuni este omul.

În logică există legea raportului invers între conţinut şi volum - dacă se măreşte conţinutul


noţiunii, atunci se micşorează volumul ei şi invers. Definiţia este operaţia logică care dezvăluie conţinutul noţiunii. A defini o noţiune

înseamnă a evidenţia conţinutul ei, a arăta însuşirile esenţiale şi fundamentale a obiectelor şi fenomenelor.

Pentru a defini corect noţiunea trebuie să respectăm anumite reguli logice: Definiţia trebuie să fie adecvată, adică volumul noţiunii definite şi noţiunii care

defineşte trebuie să coincidă, să fie totuna, să corespundă. Definiţia nu trebuie să formeze un cerc, adică noţiunea definită nu trebuie definită

prin aşa noţiune care este clară numai după definiţia primei. De pildă, idealistul este reprezentantul concepţiilor idealiste.

Definiţia nu trebuie să fie negativă. Definiţia este o operaţie logică care afirmă, indică notele esenţiale ale obiectului.

Formulînd definiţia trebuie să indicăm genul proxim şi nu genul mai îndepărtat. Diferenţa specifică trebuie să fie aşa notă sau note care este proprie numai pentru

noţiunea dată şi lipseşte la alte noţiuni a acestui gen. Definiţia nu trebuie să fie contradictorie. Definiţia trebuie să fie clară, precisă, să nu cuprindă expresii echivoce sau figurate.Dacă definiţia noţiunii are scop de a descoperi conţinutul ei, atunci pentru a stabili

volumul noţiunii este necesar de altă operaţie logică - diviziunea noţiunii.

Regulile diviziunii: Diviziunea trebuie să aibă un fundament unic şi esenţial. Diviziunea trebuie să fie adecvată, adică volumul membrelor diviziunii luate

împreună trebuie să fie egal cu volumul noţiunii divizate. Membrele diviziunii trebuie să se excludă reciproc. Diviziunea nu trebuie să facă salturi.

Uneori se foloseşte aşa procedeu ca dihotomia – diviziunea îm două membre. Noţiunea de divizat se împarte în două noţiuni contradictorii. Un mod specific de divizare a noţiunilor este clasificarea - orînduirea obiectelor pe clase, grupe, categorii pe baza asemănării ori deosebirii lor faţă de obiectele din altă clasă.

32. Judecata ca formă de definire a gândirii, structura şi varietăţile sale. Raţionamentul şi silogismul. Rolul judecăţii şi raţionamentului în procesul stabilirii diagnozei.

Judecata este un gând exprimat în forma de propozitie, in care se afirma ori se neaga ceva despre obiecte. Ea poate fi simpla si compusa. Functia gnoseologica a jdecatii consta in determinarea raportului dintre subiectul cunoscator si obiect. Prin intermediul judecatii se formeaza o relatie de apreciere a realitatii, o apreciere princompararea notiunilor.Din punct de vedere a cantitatii judecata poate fi singulara, particulara sau universala.

Judecata singulara este acea judecata care se afirma sau se neaga legatura notei cu un singur obiect.Rationamentul este operatia logica cu ajutorul careia din doua sau mai multe judecati

numite premise, obtinem o judecata noua. Rationamentul ca si alte forme de gindire este o reflectare a realitatii materiale in constiinta noastra. Rationamentele pot fi deductive cind gindim de la general la particular si inductive cind gindim de la particular la general. Rationamentele deductive iau forma silogismului. Silogismul sau rationamentul deductiv este acel rationament, care din doua judecati date dintre care una trebuie sa fie neaparat universala, formuleaza o a treia judecata. Silogismul se foloseste mai ales atunci cand trebuie sa subsumam un fapt individual


sau particular uneiteze generale, unei legi pentru a trage cu privire la acest fapt o consecinta necesara.Medicul practic nu descopera legitati noi, nu descrie boli noi, nu creeaza teorii noi. El diagnostica, recunoaste la pacientul dat boli care sunt demult cunoscute, studiate, descrise. Siagnoza este o concluzie care se formuleaza dupa regulile rationamentului. În procesul diagnosticarii se folosesc mai multe rationamente. Însa pentru verificarea, demonstrarea diagnozei se folosesc rationamentele deductive,silogismele.Concluzia diagnostica trebuie sa fie neaparat afirmativa si totodata o judecata particulara, Des se folosesc in diagnosticare silogismul ipotetico-categoric, rationamentul analogic. Pentru diagnosticarea diferentiala se utilizeaza silogismul disjunctivo-categoric

33. Legile fundamentale ale logicii formale şi importanţa acestora pentru semiologie.Semiotica - un compartiment important al diagnosticării este teoria despre însuşirile

(semnele) bolii – simptome şi sindrome. Legile logice exprimă trăsăturile fundamentale ale gîndirii corecte: determinarea, lipsa de contradicţie, consecvenţa şi fundamentarea logică. Fără respectarea legilor logice nu se poate ajunge la o cunoaştere adevărată.

Legea identităţii – noţiunile nu pot să se shimbe, ele trebuie să se folosească în unul şi acelaşi sens şi în aceleaşi condiţii. Legea identităţii interzice de a schimba arbitrar, nemotivat şi neîntemeiat conţinutul şi volumul noţiunei. Greşeala logică este substituirea noţiunei. Încălcarea acestei legi în diagnosticare des depinde de neidentitatea expresiilor verbale a multor noţiuni medicale, de caracterul lor ambiguu. Folosirea în medicina clinică a noţiunilor în diferit sens face diagnosticarea neconcretă, confuză, neclară. Deasemenea nu trebue să fie divergenţă în numirea bolii de către unii medici şi clasificarea de stat şi internaţională a bolilor. Legea identităţii cere reînoire şi precizarea permanentă a clasificării de stat şi internaţionale şi modificările lor.

Legea contradicţiei – două exprimări contrare nu pot fi amîndouă adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă s-a stabilit că o anumită judecată este adevărată, rezultă în mod necesar că judecata contradictorie este falsă; şi invers. Legea contradicţiei cere consecutivitate în raţionare şi lichidarea noţiunelor contradictorii, care se exclud reciproc.

Legea terţului exclus – din două judecăţi contradictorii una este totdeauna adevărată, cealaltă este falsă, iar o a treia nu poate să existe. Legea terţului exclus se referă numai la judecăţile contradictorii. Medicii uneori nu respectă cerinţa acestei legi. Din două judecăţi contradictorii - “La pacientul A. este diabet zaharat” şi “La pacientul A. nu este diabet zaharat” medicul trebuia să accepte una ca adevărată, iar cealaltă – falsă. În loc de aceasta el formulează o concluzie dubioasă: “Sindrom diencefal cu dereglarea metabolismului glucid după modelul diabetic”.

Legea raţiunii suficiente – orice gîndire adevărată trebuie să fie întemeiată. Gîndurile noastre în orice raţionare trebuie să fie legate între ele, să decurgă logic unele din altele, să întemeieze unele pe altele. Legea este îndreptată contra gîndirii alogice care acceptă concluziile numai la credinţă, fără întemeierea suficientă. Nu-i de ajuns de a afirma adevărul unei judecăţi, dar trebuie de adus argumente ce ar indica temelia veridicităţii. Judecăţile aduse pentru întemeierea adevărului altor judecăţi se numesc raţiune logică. În medicină veridicitatea diagnozei este întemeiată pe totalitatea de simptome şi sindrome specifice pentru unitatea nozologică dată (care la rîndul lor tot sunt întemeiate). Spre exemplu, coma diabetică apare cînd glicemia atinge nivelul 16,5 – 19 mmol/l şi mai mult.

34. Ipoteza, intuiţia, argumentarea şi dezminţirea în ştiinţa şi practica medicală (şi farmaceutică).Ipoteza este o formă specifică a gîndirii care constă în formularea presupunerii despre

cauza, conţinutul, specificul unui fenomen şi verificarea acestei presupuneri. Ipoteza este o


presupunere în domeniul ştiinţei, este o presupunere care nu contrazice datelor ştiinţei. Ipoteza este un instrument de investigaţie în cunoaşterea adevărului.

Ipoteza se foloseşte în următoarele cazuri: cînd procesul, cauza fenomenelor, faptele sunt inaccesibile cercetării în momentul dat; cînd faptele cunoscute sunt insuficiente pentru explicarea fenomenelor; cînd fenomenele sunt complicate iar ipoteza este o modalitate de a le explica.

Ipoteza trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: Ea trebuie să fie necontradictorie, să nu contrazică nici cu un fapt empiric. Ea trebuie să se formeze pe baza faptelor adevărate şi verificate. Ea trebuie să fie principial verificabilă, în caz contrar ea devine o problemă veşnică şi

nu poate fi transformată în cunaştinţe adevărate. Ea trebuie să aibă un conţinut informativ şi funcţie euristică în care se exprimă

posibilitatea ei de a prezice şi explica realitatea. Medicii consideră, că la etapa examinării pacientului ne folosim de diferite ipoteze, chiar

şi diagnoza preventivă este o ipoteză. Alţii socot că şi diagnoza definitivă este tot o ipoteză, numai că mai argumentată şi fundamentată. Că medicii în activitatea sa se folosesc de diferite ipoteze – asta-i corect, dar nu trebuie de redus ipoteza la orice presupunere.

Intuiţia - o formă de cunoaştere imediată, este capacitatea creerului uman de a face un salt în calea cunoaşterei adevărului pe baza cunoştinţelor şi experienţei acumulate. De obicei se distinge intuiţia empirică care se raportează la un obiect al lumii, şi intuiţia raţională care sesizează un raport între două idei.

Cunoscînd realitatea trebuie să stabilim veridicitatea cunoştinţelor. Aceasta poate să fie nemijlocit (compararea judecăţii cu realitatea) ori mijlocit (cu ajutorul altor cunoştinţe deacum dovedite în practică). Demonstraţia (argumentarea) este o operaţie logică, în procesul căreia confirmăm adevărul unei judecăţi cu ajutorul altor judecăţi, al căror adevăr este deja dovedit prin practică. Independent de conţinutul său concret fiecare demonstraţie are trei componente: Ce se demonstrează? – teza. Teza este o judecată al cărei adevăr trebuie dovedit. Prin ce se demonstrează? – argumente. Argumentele (dovezile sau probele) sunt judecăţi al

căror adevăr a fost demonstrat deja independent de teză. Cum se demonstrează? – prin procedee şi reguli. Argumentele se unesc nu în mod mecanic,

ci în conformitate cu anumite legi logice.Deosebim următoarele feluri de demonstraţie: directă şi indirectă, deductivă şi inductivă,

matemetică şi empirică, apărarea şi combaterea.

35. Problema omului în filosofie şi ştiinţă. Omul ca integritate, coraportul biologicului şi socialului. Sănătatea omului - valoare şi bogăţie socială.Problema omului se reduce la căutarea unei sinteze globale a tuturor aspectelor omului,

deoarece numai aşa abordare poate determina locul şi semnificaţia omului. Omul, natura lui, locul lui în lume, sensul existenţei lui permanent formau probleme fundamentale filosofice, fără care este imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere – sociologic, economic, politic, etic, medical, antropologic ş.a. Concepţia filosofică despre om va contribui la clarificarea problemelor general-umane (problema vieţii, morţii), la formularea corectă a noţiunilor medico-ştiinţifice (sănătate, boală), la ameliorarea procesului instructiv-educativ.

Omul ca fenomen specific al lumii materiale are o existenţă unicală, el se găseşte într-un sistem de relaţii şi legături atît naturale, cît şi sociale. Se poate de spus că omul este o fiinţă biosocială şi are o structură compusă din două subsisteme – biologică și socială. Ca individ concret el există ca fiinţă vie, ca ceva corporal în lumea obiectelor naturii. Ca organism viu omul apare pe baza proceselor biologice şi se supune legităţilor biologice. Deatîta omului îi sunt caracteristice aşa însuşiri biologice, ca metabolism, autoreglarea proceselor vitale, ereditate şi variabilitate, capacitatea dezvoltării individuale. La biologic se referă şi genotipul cu legităţile sale, deasemenea şi calităţile individuale în diferite modificări fenotipice (statura, forma, culoarea ş.a.), constituţia, tipul sistemului nervos.


Factorul biologic joacă un rol important în activitatea omului, ce se exprimă prin faptul adaptării organismului la schimbarea mediului ambiant, în transmiterea prin ereditare a mecanismelor naturale de protecţie a organismului uman. Factorii principali, care determină activitatea biologică a organismului uman, sunt necesităţile naturale ale omului. Aşa necesităţi ca foamea, setea, continuarea neamului sunt expresii ale funcţionării biologice şi au o natură biologică.

Factorul social reflectă calitatea specifică a omului, a societăţii umane de a interacţiona cu natura – activitatea de muncă. Socialul în om este o calitate specifică, este omul ca integritate, ca fiinţă dotată cu raţiune şi capabilă de muncă, ca purtătorul material al formei sociale de mişcare a materiei. Socialul nu trebuie de conceput numai ca mediul social ori numai ca relaţiile interpersonale, tot aşa şi biologicul – el este nu numai în jurul nostru, ci şi în interiorul nostru. Socialul se realizează prin biologic, iar biologicul poartă amprenta socialului. Ca exemplu putem privi munca – ca proces social ea există prin activitatea musculară şi psihică a organismului, iar sexualitatea ca necesitate biologică are o amprentă socială ca proces de reproducere a populaţiei.

36. Conţinutul noţiunilor individ, individualitate şi personalitate în filosofie. Personalitatea şi rolul său în societate. Omul în lumea informaţională.Pentru a înţelege teoria filosofică despre om este necesar de a clarifica noţiunile iniţiale:

om, individ, individualitate, personalitate. În lumea umană individ e numit de obicei un om aparte, un reprezentant al speciei

umane. Individualitatea este expresia aptitudinilor naturale şi proprietăţilor psihice ale omului – memoria, imaginaţia, temperamentul, caracterul în întreaga diversitate a chipului omenesc şi a activităţii lui. Personalitatea este omul, privit nu numai din punct de vedere al însuşirilor şi trăsăturilor lui generale, ci şi al specificului calităţilor lui sociale. Personalitatea este o totalitate relativ stabilă, dinamică,social-determinată de calităţi spirituale, social-politice şi moral-volutive a omului, conştiinţa şi comportamentul căruia se caracterizează prin un anumit grad de maturizare socială şi tendinţa de a se manifesta ca individualitate.

Personalitatea este expresia esenţei omului. Noţiunile de om şi personalitate coincid în sensul că toate personalităţile sunt oameni. Dar după conţinut aceste noţiuni se deosebesc: a) omul este o integritate, iar personalitatea este o parte, un atribul al omului; b)omul este o fiinţă biosocială, personalitatea este latura socială a omului; c)omul este purtătorul material al personalităţii, iar personalitatea exprimă însuşirea socială a omului.

37. Problema vieţii şi morţii în experienţa spirituală a omenirii. Aprecierea şi autoaprecierea vieţii umane. Sensul vieţii. Viaţa drept valoare eternă. Moartea şi nemurirea.Problema vieţii şi morţii este “veşnică”, ea se discută începînd din antichitate şi pînă în

zilele noastre. Filozofia marxistă considera, că pentru noi este tot clar în această problemă, că noi construim viitorul luminos, ne conducem de idealuri măreţe şi nu pot să fie discuţii în privinţa sensului vieţii şi morţii. Această problemă era abordată mai mult în concepţiile religioase. Viaţa şi moartea sunt noţiuni ce stau în centrul oricărei religii.

Viaţa omului constă în satisfacerea necesităţilor lui, pe baza căror se desfăşoară diferite acte de activitate vitală şi socială, acte de comunicare şi muncă. Orice activitate, reieşind din anumite necesităţi şi bazîndu-se pe ele, depinde de unele sau altele sisteme de valori, pe care omul le produce ori se foloseşte de ele.

Sensul vieţii este o manifestare a personalităţii umane, constă în conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe. Kant considera, că sensul vieţii constă în supunerea benevolă a individului legilor morale şi conștientezarea lui îl ridică pe om deasupra naturii sale. Sensul vieţii fiecărui om aparte este determinat de o forţă supremă, exterioară omului, care la urma urmei este Dumnezeu. Viaţa omului este un mijloc de supunere şi servire acestui absolut, viaţa de pe pămînt este numai o pregătire către viaţa de apoi.


Sensul vieţii omului are două aspecte – individual (autorealizare) şi social (exteriorizarea realizării personalității în mediu social), viaţa “pentru sine” şi viaţa “pentru alţii”.

Conceperea justă a sensului vieţii se formează atunci, cînd omul poate deosebi valorile adevărate de false, cînd înţelege zădărnicia poziţiei individualismului, absurditatea vieţii numai pentru sine. Cel mai important sens al vieţii este atunci, cînd omul dezvoltă toate capacităţile sale şi le realizează în activitatea sa pentru binele oamenilor, societăţii. Anume în aceasta şi constă destinul omului, sensul vieţii lui – de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale, de a aduce aportul său personal în istorie, în progresul societăţii, culturii ei.

Moartea este sfîrşitul vieţii, este negarea ei ca o valoare supremă. Toată viaţa conştientă a omului este pătrunsă de o contradicţie între intenţia nemuririi şi mortalitatea lui reală, conştientizată de el. Concepţiile religioase promit nemurirea sufletului şi deci o viaţă veşnică (în rai sau iad) în lumea cealaltă. Omul ca organism viu nu-i veşnic, el se naşte, îmbătrîneşte şi moare, aşa-s legile biologice. Viaţa omului este unică, unicală, irepetabilă, nu se reînnoieşte şi deatîta ea capătă o valoare extraordinară.

Sensul morţii şi depăşirea ei depinde de aceea cum noi înţelegem sensul vieţii. Cercetările cazurilor de suicid arată, că viaţa devine insuportabilă numai pentru acei oameni care nu văd nici un scop în viaţă, nici aşa ceva datorită căruia are sens să trăieşti, nu văd nici un sens a vieţii. Dacă sensul vieţii este conceput în aspectul ei social, atunci şi moartea poate fi depăşită.

38. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană: esenţă, conţinut şi consecinţe. Noţiune de progres social. Progresul şi securitatea sociumului. Secolul XX se caracterizează printr-o dezvoltare puternică a ştiinţei şi tehnicii.

Dezvoltarea cantitativă şi calitativă a forţelor de producţie formează progresul tehnico-ştiinţific, care include dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de producţie, ştiinţelor naturaliste şi tehnice şi a însăşi omului ca forţă productivă principală a societăţii. Dezvoltarea cantitativă a forţelor de producţie este multiplicarea şi perfecţionarea uneltelor de muncă existente. Dezvoltarea calitativă - crearea uneltelor de muncă principial noi, transformarea radicală a tehnicii. Revoluţia tehnico-ştiinţifică (RTŞ) este schimbarea calitativă radicală a uneltelor de muncă, tehnicii pe baza unirii descoperirilor ştiinţifice cu uneltele de muncă, tehnica prin intermediul cunoştinţelor tehnice aplicative. RTŞ este aşa situaţie cînd marele descoperiri în ştiinţă, revoluţiile ştiinţifice coincid cu revoluţiile în tehnică, cînd practic dispare intervalul dintre descoperirile ştiinţifice şi realizarea lor în practică . RTŞ apare în a doua jumătate a secolului nostru şi este legată cu microelectronica, cînd revoluţia ştiinţifică coincide cu revoluţia tehnologică. Ştiinţa din formă a cunoaşterei lumii se transformă în mijloc important de transformare a lumii.

În secolul XVII apare ştiinţa clasică care avea un caracter descriptiv, se baza pe experiment, preponderent se desvolta mecanica. Dezvoltarea dinamică a industriei duce la formarea necesităţii sociale (comanda) de a rezolva anumite probleme tehnice şi creia condiţii pentru realizarea descoperirilor ştiinţifice şi invenţiilor. A doua etapă a dezvoltării ştiinţei - neclasice este legată de descoperirile de la sfîrşitul sec.XIX – începutul sec.XX. Ştiinţa pătrunde în esenţa substanţei şi fenomenelor termodinamice, optice, electrice. Se creează teoria relativităţii, mecanica cuantică, omenirea pătrunde în procesele atomice şi utilizează energia atomică. A teria perioadă a dezvoltării ştiinţei – postneclasice (a doua jumătate a sec.XX) încearcă de a îmbina ştiinţa clasică cu neclasică şi a forma o concepţie despre lume mai amplă. Practic ea coincide cu RTŞ contemporană. Ea este o nouă viziune ştiinţifică ce organic se uneşte cu tehnica şi tehnologia. Apare un fenomen social calitativ nou – progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) în care ştiinţa ca fenomen spiritual de căpătare a cunoştinţelor esenţial se uneşte cu tehnica ca component al culturii materiale şi instrument de prelucrare a conoştinţelor. Ştiinţa se tehnizează, iar tehnica se scientizează.

Dacă în trecut omul era principala forţă de muncă, iar producerea materială consta din trei verigi (omul – uneltele de muncă, tehnica – obiectul muncii), astăzi situaţia se schimbă


radical. Revoluţia tehnologică a dus la apariţia verigii a patra – de dirijare şi controlare. Astăzi omul este înlocuit şi în domeniul dirijării şi controlării. El nu-i legat de producere, dar îi rămîne funcţia creatoare – de creare şi programare a maşinelor.

RTŞ are următoarele consecinţe:• se accelerează toate procesele şi ritmurile sociale• se schimbă modul de interacţiune a omului cu tehnica în procesul muncii • se scimbă caracterul şi conţinutul muncii în direcţia creşterii cotei lucrătorilor şi

specialiştilor de o calificare înaltă• creşte cota muncii intelectuale în toate sferele sociale• se micşorează cantitatea celor ocupaţi în sfera producţiei materiale şi se măreşte

cantitatea lucrătorilor din sfera neproductivă şi deservire. • se schimbă structura socială a societăţii, dispare deosebirea dintre clase• are loc diviziunea muncii în dimensiuni mondiale, tot mai amplu se desfăşoară

procesele de cooperare, integrare şi globalizare. Astăzi practic nu se poate produce nimic într-o ţară fără de a ţine cont de standardele internaţionale şi preţurile pe piaţa mondială.

• ca rezultat al accelerării proceselor sociale se măreşte presiunea psihoemoţională asupra omului. Ritmurile biologice nu dovedesc să se acomodeze la ritmurile sporite sociale

• ca rezultat se schimbă şi structura patologiei umane. Aşa numite boli a civilizaţiei sunt cauzate de consecinţele negative a dezvoltării sociale accelerate. În comparaţie cu secolul trecut azi în societate domină bolile cronice şi neinfecţioase. 80% din toată mortalitatea este din cauza bolilor cardiovasculare (52,5%), oncologice (16 –20%), neuropsihice şi traumatism. Deasemenea răspîndite sunt bolile ereditare, medicamentoase şi iatrogeniile.

RTŞ radical schimbă lumea omului şi caracterul existenţei lui. Azi omul trăieşte în lumea informaţională (cu un component al ei – realitatea virtuală) ce modifică mentalitatea, atitudinile şi valorile lui. Activitatea omului devine o forţă geologică puterea cărei poate fi comparată cu puterea naturii, iar uneori chiar o depăşeşte. Multe procese naturale s-au schimbat în rezultatul activităţii umane.

39. Definiţia şi clasificarea problemelor globale. Problema supravieţuirii omenirii. 40. Ocrotirea sănătăţii în sistemul problemelor globale antroposociale. Valorile general-

umane în viziunea noii mentalităţi a supravieţuirii: medicina, noosferologia şi dezvoltarea inofensivă.

Apare un nou domeniu al ştiinţei - noosferologia , obiectul de studiu al căreia îl constituie legităţile procesului de noosferogeneză, examinarea etapelor de dezvoltare a noosferii, analiza şi scoaterea în evidenţă a formelor de dezvoltare durabilă şi intensivă a civilizaţiei, realizării pedeplin a principiilor şi idealurilor umanistice, cercetarea paradigmelor, metodelor, căilor şi formelor de soluţionare a problemei de supravieţuire a omenirii.

41. Dimensiuni ale antropologiei filosofice. Evoluarea studiilor antropologice privind sănătatea și maladia. Sănătatea și maladia în optica antropologiei medicale.

Antropologia filosofică – disciplină filosofică ce constă în încercarea de a defini temelia și sferele existenței umane propriu-zise, a individualității omului, a posibilităților lui creatoare, menită să explice atât natura lui proprie, cât și sensul, importanța lumii înconjurătoare. Punct de pornire al antropologiei filosofice sunt întrebările: Ce este omul? Care este sensul vieţii? Care este specificul naturii umane și ce-l face diferit de celelalte fiinţe?

Ca o concepție social-științifică și filosofico-antropocentristă, ce include în sine toate laturile concepției despre om: proveniența, natura și esența, activitatea cognitivă și practică în


sistemul existenței, ființării temporalo-spațiale. Într-un sens mai restrâns, filosofia antropologică se prezintă ca o teorie integrativă, ce analizează cele mai diverse conexiuni ale omului cu mediul geografic, natural, biologic și social, tot complexul științelor psihobiologice, inclusiv antropologia medicală în corelație cu medicina profilactică, clinică, pedagogică, sportivă și alte antropologii ramurale, incluzând complexul de științe socioculturale. Știința și medicina abordează, din perspectivă filosofico-antropologică, o serie de probleme importante, legate de situația omului în lumea contemporană.

Boala poate fi examinată prin prisma a două concepții: ontologică și fiziologică. Conform concepției ontologice, boala este o entitate, ce există separat de persoană. În sens mai profund, boala este un agent infecțios care a invadat stăpânul sau corpul pacientului și a provocat direct condiția de boală. Exemplu poate servi septicemia, care se datorează unei vibrio septic din organismul infectat. Desigur, descoperirea penicilinei și folosirea ei clinică a revoluționat medicina în 1941, iar pacienții infectați au fost tratați cu ajutorul antibioticelor.

Conform concepției fiziologice, boala este devierea de la norma funcțională sau regularitatea generală. Baza teoriei fiziologice a bolii este noțiunea de normalitate, mai ales în termenii normalității statistice. Boala, conform lui Boorse, întrerupe funcțiile specifice ale membrilor unei specii și este un concept liber față de valori. Maladia implică oarecum valorile personale sau individuale și cele sociale sau culturale, din această cauză, boala este, în general, ”nedorită”.

42. Antropologia medicală critică și conceptele ei despre: sănătate, boală, experiența suferinței, sistemul medical, pluralismul medical, biomedicină, medicalizarea și hegemonia medicală, sindemie (totalitatea de epidemii).

În multe cazuri, boala este opusul sănătății. Dar sunt condiții cronice, specifice, unde oamenii se pot adapta la diferite afecțiuni în așa fel, încât unele persoane nu se consideră bolnave. Un alt aspect al relației sănătate-boală este posibilitatea de a defini sănătatea ca ideal.

Dacă privim boala și sănătatea ca niște contrarii, atunci persoanele care nu sunt într-o stare de bine fizică, mentală și socială completă, probabil, vor fi considerate bolnave. Acest rezultat nedorit poate fi depășit dacă se va înțelege diferența dintre sănătate ca ideal și ca normă minimă. Noțiunile de boală, sănătate, maladie, stare de bine, asociate cu noțiunile de stare de rău, integritate sunt foarte des discutate în literatura medicală. Participanții în discuții se împart în două categorii: naturaliștii și normativiștii.

Conform naturaliștilor, boala și sănătatea sunt niște concepte descriptive, care pot fi folosite la definirea stării obiective și reale ale persoanei. Aceste concepte sunt strict neutre față de valorile sociale și personale. Reflectând asupra acestor valori, normativiștii folosesc deseori termenii de maladie și bunăstare, pentru a defini starea subiectivă a persoanei.

În biomedicină, se folosesc noțiunile naturaliste a bolii și sănătății, pe când practicienii umaniști folosesc noțiunile normativiste a stării de rău și de bine. Boala este privită ca o disfuncție sau o pierdere a unei părți din corp, pe când sănătatea se definește prin respectul pentru absența stării de boală. O persoană este considerată sănătoasă dacă în corpul ei nu este prezente nici o boală și nu este nevoie de tratament. Sănătatea, în acest caz, este lipsa stării de rău, care nu implică necesitatea intervenției medicului.

Sistemul medical avea un subsistem centralizat de unităţi pentru asigurarea populaţiei şi unităţilor medicale cu medicamente, produse farmaceutice, aparataj medical şi produse tehnico-medicale.


Pluralism medical – implicarea mai multor sisteme medicale, atât al celui biomedical, cât și cel alternative și complementar.

Biomedicínă - Domeniu interdisciplinar fundamentat pe principii teoretice și metodologice din biologie și medicină.

Hegemonie medicală – dominanța modelului biomedical, supresarea domeniilor alternative, corporatizarea personalului, medicine clinice în tratament farmaceutic și intraspitalicesc.

Sindemie – o epidemie sinergistă care presupune 2 sau mai multe epidemii sau boli concurente într-o populație cu interacțiuni biologice și înrăutățește fenomenul bolii.

43. Semnificația abordării problemelor de sănătate, boală, vindecare și prevenție în antropologia medicală. Antropologia medicală, în context socio-cultural, politico-economic şi istoric în care se

desfăşoară existenţa individului, interpretează toate aspectele şi fenomenele legate de boală, tratament, prevenire. Pe de altă parte, majoritatea acestor elemente contextuale sunt reflectate în felul care individul construieşte şi conferă o semnificaţie bolii de care suferă şi experienţei trăite, precum şi în felul în care el reacţionează la acest fenomen printr-o readaptare şi restructurare a propriei identităţi, în scopul de a face faţă noii situaţii şi noului context de viaţă.

Antropologia medicală se axează abordarea relației boală-identitate, luând în considerare atât modalităţile în care boala afectează identitatea persoanei, determinând adesea o destructurare a identităţii a pacientului, cât şi felul în care identitatea anterioară bolii influenţează percepţia pacientului asupra bolii, precum şi modalitatea acestuia de a reacţiona la noua sa condiţie. În ceea ce privește prima problematică, am putut observa faptul că o formă majoră a suferinţei în cazul bolilor cronice este acea senzaţie de deteriorare a sinelui, care apare ca urmare a unei vieţii restricţionate, a izolării sociale, a discreditării şi pierderii independenţei, fenomene cu care se confrunta majoritatea persoanelor afectate de boli cronice dizabilitante. Pe de altă parte, experiența maladivă poate fi adeseori percepută ca o premisă a auto-dezvoltării, mijloc prin care omul poate să-şi depăşească limitele existenţiale şi să dobândească o mai bună cunoaştere de sine, identitatea rezultată fiind una mult mai valoroasă decât cea anterioară bolii.

După aflarea diagnosticului şi şocul iniţial, starea de criză continuă pe toată durata tratamentului şi uneori şi după finalizarea acestuia. Are loc destabilizarea identității sociale și personale a individului, rezultă în incertitudinea în ceea ce priveşte viitorul (marcată de spectrul morţii) se combină, persoană bolnavă intrând într-un proces haotic de dezorientare cotidiană şi existenţială în acelaşi timp. Relaţiile cu sine şi cu ceilalţi își pierd coerența, devin confuze şi problematice, iar rolurile sociale sunt repuse în discuţie sau chiar anulate. Munca de zi cu zi a individului, viaţa de familie şi viaţa socială, proiectele de viitor ale acestuia sunt brusc întrerupte, şi uneori întrega energie a individului este dirijată înspre „lupta” împotriva cancerului. Dincolo de toate acestea, persoana este pusă faţă în faţă cu experienţa limită a condiţiei umane, adică cu experienţa morții.

Persoanele afectate întâmpină de multe ori sentimente de izolare socială, ce poate fi explicată şi prin divergenţa care apare între programul şi preocupările zilnice ale pacienților în raport cu cele ale foştilor prieteni şi colegi. Nemaiputând împărtăşi cu ceilalţi aceleaşi activităţi de muncă şi distracţie, bolnavul este exclus involuntar, sau uneori se auto-exclude din grupul social anterior

44. Sisteme medicale ale societății contemporane


1. Modelul serviciului naţional de sănătate (SNS) - sursa de finanţare: taxe generale; controlat de guvern; acces liber la servicii pentru toţi cetăţenii; acoperire generală a populaţiei cu servicii de sănătate; conducere prin autorităţile de stat; medicii sunt salariaţi sau plătiţi în funcţie de numărul pacienţilor înscrişi pe listele lor (capitaţie);

2.modelul sistemului de asigurări sociale de sănătate (SAS) – finanţat, în general, în contribuţia obligatorie a salariaţilor şi patronilor (cotizaţii), în funcţie de venit şi din taxe generale; acoperire largă, dar nu totală (rămân neasigurate persoanele care nu lucrează); gestionarea fondurilor se realizează prin agenţii; agenţiile contractează cu spitalele şi medicii de familie sau medicii generalişti serviciile ce urmează a fi oferite asiguraţilor; contractele cu practicienii au la bază taxa/serviciu, taxa/prestaţie, iar cu spitalele prin bugete globale.

3.modelul sistemului centralizat de stat (SCS) – tip Semaşko.

Sistemul de ocrotire a sănătăţii este constituit din:

unităţi curativ-profilactice,

unităţi sanitaro-profilactice;

unităţi sanitaro-antiepidemice;

unităţi farmaceutice;

de altă natură.

Există și o altă clasificare a sistemelor medicale: biomedical, alternative (homeopatie, acupunctură, naturopatie), complementare (acestea sunt folosite în locul tratamentului tradițional: yoga, masaj, chiropractic, meditație);

Date post:	31-Dec-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	0 times
Download:	0 times

· Web viewAceastă realizare a astronomiei a respins ideea cum că natura nu are istorie în...

Documents