VIZITA COMISARULUI EUROPEAN PE PROBLEME DE …Concurenţă, vizită care a avut ca obiectiv...

www.consiliulconcurentei.ro 1

Prof. univ. dr. Mihai Berinde

În perioada 11 – 12 mai a.c., la invitaţia comună a Consiliului Concurenţei şi Ministerului Integrării Europene, a avut loc vizita în România a doamnei Neelie Kroes, Comisarul European pentru Concurenţă, vizită care a avut ca obiectiv cunoaşterea modului în care partea română acţionează pentru îndeplinirea măsurilor prevăzute în clauza de salvgardare specifică, convenită în procesul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană.

Aceasta vizită a avut o importanţă deosebită fiind prima dată când un Comisar european însărcinat cu problematica concurenţei vizitează România şi datorită momentului organizării acesteia, respectiv imediat după semnarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană la 25 aprilie 2005.

Vizita a contribuit la creşterea vizibilităţii rolului Consiliului Concurenţei şi a mecanismelor de concurenţă şi ajutoare de stat în societatea românească, subliniind importanţa acestor domenii în procesul de integrare a României la Uniunea Europeană.

Cu acest prilej în data de 11 mai au avut loc, la sediul Consiliului Concurenţei, convorbiri între delegaţia Comisiei Europene şi reprezentanţii autorităţii române pentru concurenţă.

Această întrevedere s-a constituit într-un schimb de păreri legate de modul de implementare a practicilor şi mecanismelor specifice în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat.

Partea română a prezentat progresele înregistrate în ultima perioadă în domeniul concurenţei şi al ajutorului de stat, acţiuni îndreptate în sensul respectării tuturor condiţiilor înscrise în clauza specifică de salvgardare.

În acest sens au fost menţionate evoluţiile privind întărirea capacităţii administrative a Consiliului Concurenţei, rolul pro-activ în aplicarea eficientă a legislaţiei specifice, transparenţa activităţii,

promovarea culturii concurenţei, controlul, monitorizarea şi inventarierea ajutoarelor de stat.

În vederea unei eficiente aplicări a legislaţiei specifice, esenţială este o capacitate administrativă adecvată, care să asigure toate resursele necesare, atât umane cât şi materiale. În această privinţă, Consiliul Concurenţei a procedat la o intensă pregătire profesională a personalului prin organizarea a numeroase seminarii, vizite de lucru la Comisia Europeană şi autorităţi din State Membre UE, cursuri de limbă străină şi tehnologia informaţiei. În vederea asigurării unei stabilităţi şi continuităţi a personalului specializat, au fost alocate resurse financiare adecvate, iar bugetul anului 2005 a fost majorat cu 30% faţă de cel din 2004.

În prezentarea progreselor Consiliului Concurentei, un accent deosebit s-a pus pe aplicarea cadrului legislativ, complet armonizat cu acquis-ul comunitar. În acest sens, doamnei Kroes i-au fost prezentate eforturile depuse de Consiliul Concurenţei pentru abordarea unui rol pro-activ în implemenatrea regulilor de concurenţă şi ajutor de stat.

VIZITA COMISARULUI EUROPEAN PE PROBLEME DE CONCURENŢĂ, DOAMNA NEELIE KROES, LA BUCUREŞTI


Principalele acţiuni întreprinse au constat în:

iniţierea de investigaţii din proprie

iniţiativă;

evaluarea ex-ante a proiectelor legislative;

constituirea unui Grup de lucru care

examinează legislaţia publicată în

Monitorul Oficial începând cu 1 ianuarie

2004, în scopul identificării prevederilor cu

caracter anticoncurenţial;

orientarea resurselor către analizarea celor

mai importante cazuri de distorsionare a

concurenţei;

aplicarea unor sancţiuni descurajatoare;

continuarea organizării lunare a Grupurilor

de Lucru Inter-ministeriale pe probleme de

concurenţă şi ajutor de stat;

inventarierea, monitorizarea şi controlul

ajutoarelor de stat;

continuarea şi intensificarea cooperării cu

DG Concurenţă în cadrul mecanismului de

pre-consultare.

Consiliul Concurenţei a promovat continuu o politică de transparenţă a activităţii sale prin crearea unui web site complex, care conţine toată legislaţia în vigoare în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat, publicaţiile elaborate pentru informarea mediilor interesate, deciziile adoptate de Plenul Consiliului Concurenţei, precum şi toate informaţiile privind activitatea sa.

Promovarea culturii concurenţei a reprezentat de asemenea un obiectiv primordial al Consiliul Concurenţei în relaţiile sale cu autorităţile publice, mediul de afaceri, juridic, academic, publicul larg, cât şi cu proprii angajaţi. În atingerea acestui obiectiv, Consiliul Concurenţei a organizat numeroase seminarii, conferinţe şi participări la Târguri şi expoziţii, şi a publicat diverse materiale pentru diseminarea regulilor de concurenţă şi ajutor de Stat.

Din discuţiile purtate cu doamna Kroes, a reieşit disponibilitatea Comisiei Europene de a sprijini, în contextul cooperării administrative, eforturile părţii române privind implementarea legislaţiei, în special în domeniul ajutoarelor de stat, şi respectarea angajamentelor asumate de România cu privire la restructurarea industriei siderurgice.

Pe parcursul vizitei în România, Comisarul European a avut întrevederi cu Primul Ministru şi membri ai Guvernului, prilej cu care a fost apreciată voinţa politică în ceea ce priveşte susţinerea acţiunilor Consiliul Concurenţei şi creşterea disciplinei în acordarea ajutoarelor de stat, în scopul evitării activării clauzei de salvgardare specifice.

Recunoscând progresele care au fost realizate de Consiliul Concurenţei, Comisarul european a precizat că, în special în ceea ce priveşte problematica ajutorului de stat, se manifestă anumite deficienţe la nivelul instituţiilor furnizoare în legatură cu calitatea notificărilor prezentate de acestea către Consiliul Concurenţei şi cu rămânerile în urmă înregistrate în special în cadrul privatizărilor realizate în anii anteriori. S-a atras de asemena atenţia autorităţilor române în ceea ce priveşte respectarea integrală a angajamentelor asumate cu privire la restructurarea sectorului siderurgic.

Doamna Kroes a apreciat faptul că este în interesul autorităţilor române şi mediului de afaceri să susţină instituirea unui sistem de monitorizare eficient, care să poată demonstra că România controlează permanent şi pe deplin toate măsurile de ajutor de stat. În acest sens, toate autorităţile furnizoare de ajutor de stat trebuie să devină pe deplin conştiente de implicaţiile serioase ale nerespectării regulilor privind acordarea de ajutoare de stat şi să facă eforturile necesare pentru creşterea exigenţei în notificarea, acordarea şi monitorizarea ajutoarelor şi pentru evitarea acordării de ajutoare ilegale.

În cea de a doua zi a vizitei sale în România, doamna Kroes a susţinut o conferinţă ce s-a constituit într-o pledoarie în favoarea politicii de concurenţă şi în sublinierea importanţei acesteia pentru o economie de piaţă funcţională.

Concluzia care reiese atât din discursul Comisarului European, cât şi din discuţiile avute pe parcursul întregii vizite, este că faptele contează, nu vorbele.


Simplele „angajamente politice” nu sunt suficiente atunci când este vorba de cultura concurenţei şi aplicarea efectivă a celor două legi. Conformarea la reguli este o pre-condiţie pentru aderare, ce nu poate fi eludată.

În legatură cu activitatea de concurenţă, pe lângă recomandările pe care doamna Kroes le-a făcut şi pe lângă sublinierea necesităţii accelerării progreselor în domeniul aplicării legislaţiei, în special în domeniul ajutoarelor de stat, Comisarul a făcut aprecieri pozitive la adresa Autorităţii de Concurenţă, precizând: „Ieri m-am întâlnit cu Preşedintele Consiliului Concurenţei din ţara dumneavoastră, Mihai Berinde, pentru a evalua progresele înregistrate. Am fost impresionată de determinarea sa şi de angajamentul serviciilor din subordinea sa, în ceea ce priveşte monitorizarea planurilor referitoare la ajutoarele de stat elaborate de alte instituţii guvernamentale. Sarcina lor nu este deloc uşoară.”

Această vizită a reprezentat pentru noi un moment important pentru evaluarea activităţii noastre, dar în acelaşi timp pentru a stabili împreună posibilitatea dezvoltării cooperării bilaterale şi progresele necesare a fi înregistrate pentru evitarea activării clauzei de salvgardare astfel încât România să poată deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007.

România a adoptat cadrul legislativ necesar. De asemenea, a înfiinţat o autoritate de supervizare competentă – Consiliul Concurenţei, care a făcut eforturi susţinute pentru respectarea angajamentelor asumate în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Provocarea constă în a face ca acest cadru instituţional să funcţioneze în continuare performant şi profesional, cu sprijinul tuturor instituţiilor de stat şi autorităţilor implicate.


Prof. univ. dr. Mihai Berinde

O aplicare corectă a regulilor concurenţei este crucială pentru funcţionarea unei economii de piaţă deoarece favorizează reducerea preţurilor, creşterea calităţii produselor şi existenţa unei game vaste de opţiuni pentru consumatori. Concurenţa dintre agenţii economici generează, de asemenea, inovaţia şi progresul tehnologic. Pentru un asemenea rezultat pe piaţă este nevoie de o atitudine corectă din partea agenţilor economici cât şi a autorităţilor publice. În prezent, politica concurenţei este o prioritate pentru toate statele cu o economie de piaţă.

Din momentul aderării la Uniunea Europeană, România va deveni un membru cu drepturi depline a celui mai important bloc economic mondial, consolidându-şi poziţia faţă de economiile în dezvoltare din lume, dar pentru ca această şansă să se materializeze în timp util, economia românească trebuie să fie pe deplin competitivă în momentul aderării. Este esenţial să ne asigurăm că, în România, ca viitor Stat Membru, disciplina concurenţei există şi funcţionează cu adevărat.

România trebuie să înregistreze în lunile următoare, până la momentul aderării un bun nivel de performanţă în acest domeniu, deoarece Consiliul European poate decide, pe baza unei recomandări a Comisiei Europene, amânarea aderării României cu un an, în cazul unor deficienţe persistente în ceea ce priveşte performanţa României, în domeniile vizate de clauza de salvgardare, justiţie şi afaceri interne şi concurenţă. În acest caz nu vom beneficia de clemenţă din partea Comisiei Europene, aşa încât trebuie să ne pregătim serios pentru evitarea emiterii de către aceasta a unui Raport negativ în noiembrie 2005. Este necesară asigurarea stabilităţii legislaţiei în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat, având în vedere că această legislaţie a fost deja evaluată de Comisia Europeană. De asemenea, având în vedere prevederile specifice ale clauzei de salvgardare, se impune continuarea manifestării voinţei politice la nivelul autorităţilor române privind reducerea sensibilă a cazurilor de recurgere la ajutoare de stat, respectarea cu stricteţe a criteriilor prevăzute în legislaţia românească în materie, precum şi

respectarea integrală a angajamentelor asumate cu privire la restructurarea sectorului siderurgic. Pentru realizarea acestui obiectiv este necesară evitarea adoptării oricărui act normativ care conţine măsuri anticoncurenţiale fără avizul „ex-ante” al Consiliului Concurenţei, reducerea la strictul necesar a cazurilor de recurgere la noi facilităţi fiscale acordate ca ajutoare de stat diverselor companii, identificarea tuturor notificărilor restante privind restructurarea unor companii privatizate în anii anteriori şi stabilirea unui calendar al Consiliul Concurenţei accelerat de recuperare a întârzierilor. Cu cât ne apropiem de data aderării la UE, regulile de concurenţă trebuie să fie abordate din ce în ce mai mult din punct de vedere practic, nu teoretic. Odată ce bazele legislative au fost puse, Comisia Europeană va analiza progresele noastre prin prisma calităţii deciziilor luate. De aceea relaţia de interdependenţă între calitatea notificărilor prezentate de ministerele furnizoare de ajutor de stat şi calitatea deciziilor emise de Consiliul Concurenţei impune asigurarea unei pregătiri profesionale continue atât a experţilor din cadrul ministerelor furnizoare de ajutor de stat, cât şi a experţilor pe probleme de ajutor de stat din Consiliul Concurenţei. Acest fapt este cu atât mai important cu cât, după data aderării, competenţele în materie de autorizare a ajutorului de stat vor trece la nivel comunitar iar notificările vor fi transmise direct Comisiei Europene, care va analiza şi lua

19 LUNI DE FOC PÂNĂ LA INTEGRARE


decizia cu privire la autorizarea ajutoarelor de stat. În sprijinul luării celor mai corecte decizii, care trebuie să fie în concordanţă cu art.87(1) şi (3) al Tratatului UE, Consiliul Concurenţei va continua şi intensifica cooperarea cu Comisia Europeană, în cadrul mecanismului de pre-consultare pentru pregătirea deciziilor în domeniul ajutoarelor de stat şi schimbul de opinii asupra conceptelor juridice în domeniul concurenţei. Această cooperare anunţă conlucrarea mai profundă ce va avea loc după aderare, din momentul în care Consiliul Concurenţei va deveni membru cu drepturi depline al Reţelei Europene a Concurenţei. Pentru asigurarea unei activităţi susţinute şi performante a Consiliului Concurenţei şi pentru o aplicare corectă a legislaţiei specifice se impune necesitatea asigurării independenţei şi stabilităţii instituţiei. O prioritate absolută rămâne continuarea acţiunilor de inventariere, monitorizare şi control preventiv al ajutoarelor de stat de către Consiliul Concurenţei şi promovarea măsurilor necesare în acest sens, în conformitate cu legislaţia în vigoare, astfel încât să se evite acordarea de ajutoare incompatibile, după cum urmează:

Monitorizarea respectării cu stricteţe a condiţiilor impuse de acordarea perioadelor

de tranziţie în cazul zonelor libere şi al zonelor defavorizate

Actualizarea continuă a inventarului ajutoarelor de stat astfel încât să fie acoperite toate măsurile de ajutor, inclusiv cele fiscale, acordate la toate nivelurile administraţiei

Monitorizarea respectării nivelului ajutorului de stat agreat în contextul Protocolului 2 al Acordului European pentru companiile prevăzute în Strategia de restructurare a industriei siderurgice.

Monitorizarea respectării angajamentului de a nu mai acorda sau plăti, în perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2008, ajutoare de stat companiilor prevăzute în Strategia de restructurare a industriei siderurgice

Controlul efectiv al ajutoarelor fiscale, sociale şi al eşalonărilor la plata energiei.

Aceste 19 luni care mai despart România de momentul aderării vor fi proba de foc pentru a demonstra că suntem motivaţi de clauzele ferme din Tratatul de Aderare şi că facem toate eforturile necesare punerii în practică a angajamentelor asumate. Cronometrul a pornit, este momentul să facem ca aderarea României la UE să devină realitate la 1 ianuarie 2007.


Vasile Puşcaş

Deputat de Cluj

Fost ministru delegat la MIE - negociator şef

Capitolul de negociere Concurenţa a constituit una din pietrele de încercare ale întregului proces de negociere a României cu Uniunea Europeană. Există mai multe motive pentru care acest dosar a suscitat, de-a lungul celor peste patru ani în care a fost negociat, discuţii, controverse şi dezbateri aprinse.

Un prim motiv este acela că o economie de piaţă funcţională, bazată pe cerere şi ofertă, nu poate exista în afara unor reguli concurenţiale. Concurenţa poate fi astfel privită ca legea de fier a unei economii, axa în jurul căreia gravitează relaţiile de piaţă din cadrul acesteia. De aceea, miza principală a atingerii unui stadiu de evoluţie a economiei româneşti, în care regulile liberei concurenţe să se aplice neîngrădit, era reuşita proiectului de adoptare şi internalizare a regulilor concurenţiale europene pe piaţa românească. Iar aceasta era absolut necesar, în condiţiile în care concurenţa reprezintă elementul central al politicii economice a Uniunii Europene.

Un al doilea motiv îl reprezintă existenţa unui comportament contrar procesului de modernizare: rezistenţa la schimbare a unui sistem economic învechit, a cărui existenţă este pusă în pericol de inerenţa implementării

unor reguli nepersonalizate, nediscreţionare, mult mai stricte decât au fost vreodată aplicate în România. Economia românească post-1998 nu a cunoscut libera concurenţă practic niciodată; regulile aplicate până nu de mult se refereau mai mult la relaţii personale, apartenenţa la grupuri de interese, decât la respectarea legilor competiţiei.

Un al treilea motiv, şi mă voi opri aici cu enumerarea, este acela că implementarea regulilor comunitare era necesară şi indispensabilă proiectului de a crea un mediu concurenţial care să asigure, pe termen mediu şi lung, o dezvoltare de durată şi competitivitate a economiei naţionale, ce va determina şi atragerea de investitori străini. Economia românească nu poate supravieţui independent de mediul de afaceri străin: investiţiile şi aportul de capital din afara ţării sunt indispensabile oricărui proiect de dezvoltare economică, deoarece ele vin împreună cu o nouă mentalitate şi o abordare cauzată de experienţa competiţiei libere şi orientată către promovarea acesteia (globalizarea – imperativ al sec XXI).

●●●

De concurenţă nu trebuie să ne temem. Ea se dovedeşte în interesul tuturor actorilor de pe piaţă, mai ales pe termen mediu şi lung. De la varietatea ofertei care avantajează consumatorii, la creşterea şi îmbunătăţirea standardelor mărfurilor şi serviciilor ca rezultat al luptei pentru piaţă între companii, concurenţa aduce beneficii şi bunăstare. Este adevărat că există o categorie de întreprinzători care au de pierdut dacă nu se

modernizează: este vorba de antreprenorii de tranziţie, cei care s-au „descurcat” în această perioadă ocolind, prin diverse metode, legile pieţei concurenţiale. Aceasta cere manageri capabili, care să gestioneze riscuri complexe, mereu conectaţi la evoluţiile pieţei, ale legislaţiei şi ale competitorilor.

Negocierile capitolului Concurenţa au avut loc pe fondul acestor mutaţii, dar le-au şi

NEGOCIEREA CAPITOLULUI CONCURENŢĂ


accelerat. Trebuie subliniat că, dacă deschiderea negocierilor la acest capitol nu presupunea îndeplinirea unor condiţii suplimentare, spre deosebire de alte capitole, particularitatea dosarului „Concurenţă” constă în aceea că finalizarea negocierilor a fost condiţionată mai ales de dovedirea aplicării corecte a legislaţiei armonizate în domeniul antitrust şi al ajutorului de stat şi nu doar de existenţa unui cadru legislativ armonizat şi a instituţiilor necesare implementării acestuia.

Chiar în aceste condiţiile în care, pentru finalizarea negocierilor, era necesar ca deja regulile concurenţei să fie 100% aplicate, România a obţinut perioade de tranziţie la acest capitol. De două dintre aceste perioade de tranziţie vor beneficia sute de companii.

Astfel, s-a obţinut o perioadă de tranziţie de până la 4 ani pentru menţinerea scutirii de impozit pe profit a agenţilor economici ce au obţinut certificatul de investitor în zonele defavorizate până la 1 iulie 2003, în condiţiile respectării limitărilor impuse de ajutorul de stat pentru investiţii regionale. Chiar dacă schema de ajutor de stat existentă în zonele defavorizate este în continuare una incompatibilă cu acquis-ul, aceasta joacă un rol important în contextul diminuării treptate a decalajelor existente între diferitele zone ale ţării.

De asemenea, s-a obţinut posibilitatea de a menţine, timp de maxim 5 ani, exceptarea de la plata redevenţei datorată administraţiei zonelor libere, de către agenţii economici care operează în zone libere şi care au încheiat contracte comerciale cu administraţia zonelor libere înainte de 1 iulie 2002, în condiţiile respectării limitărilor impuse de ajutorul de stat pentru investiţii regionale. Solicitarea unei perioade de tranziţie în zonele libere a fost necesară pentru a asigura o perioadă cât mai îndelungată pentru ca schema de ajutor de stat să devină compatibilă cu acquis-ul comunitar.

În cadrul negocierilor cu privire la cele două perioade de tranziţie anterior menţionate, s-a obţinut un beneficiu important în favoarea companiilor care operează în zonele libere şi defavorizate şi anume ştergerea unor ajutoare care au fost acordate în trecut, înainte de 2 ianuarie 2003 (momentul intrării în vigoare a Regulamentului Consiliului Concurenţei

privind ajutorul de stat regional). În plus, solicitarea celor două perioade de tranziţie, menite să asigure alinierea treptată a acestor scheme incompatibile de ajutor de stat, a urmărit şi reducerea efectelor în plan financiar asupra companiilor care deja au investit în aceste zone şi care nu ar trebui să suporte costurile modificării bruşte a legislaţiei pentru conformarea cu acquis-ul comunitar.

A treia perioadă de tranziţie constă în acceptarea de către Uniunea Europeană a solicitării României ca restructurarea industriei siderurgice să dureze până la 31 decembrie 2008, deci la doi ani după aderare (Cehia şi Polonia, care au avut solicitări similare, au obţinut ca perioada de restructurare a industriei siderurgice să fie doar 1997-2006, pentru România perioada negociată fiind 1993-2008). De asemenea, România s-a angajat să respecte nivelul ajutorului de stat stabilit în contextul Acordului European şi să nu mai plătească ajutor de stat companiilor siderurgice incluse în strategie după 1 ianuarie 2005. Acest plafon (aproximativ 50.000 miliarde de lei, mai mult decât Cehia şi Polonia însumate), stabilit pe baza previziunilor emise de companii sunt apreciate de acestea, precum şi de Comisia Europeană, ca fiind suficiente pentru atingerea viabilităţii. Totodată, România trebuie să respecte şi reducerile de capacităţi pentru produse finite, de 2,05 milioane tone, prevăzute pentru întreaga perioadă de restructurare (Iniţial, solicitarea de reducere de capacităţi era prevăzută la 4 milioane de tone; România a obţinut înjumătăţirea acesteia, iar până în prezent, cea mai mare parte a reducerilor a fost deja realizată).

Rezultatele negocierilor la capitolul Concurenţă trebuie considerate şi în contextul în care una din clauzele de salvgardare care pot atrage amânarea aderării României cu maximum un an se referă la aplicarea acquis-ului comunitar în acest domeniu. Acest subiect nu trebuie tratat cu emotivitate, ci cu realism: cele patru situaţii pe care România le-a agreat în decembrie 2004, la închiderea negocierilor, nu au apărut din senin, nu sunt elemente de noutate în negocieri. Ele sunt acele chestiuni sensibile la care România, în timp, s-a dovedit vulnerabilă, nereuşind să aplice acquis-ul în


mod corect şi consecvent. Este vorba aici de dezvoltarea capacităţii administrative a Consiliului Concurenţei, precum şi de asigurarea unui control efectiv de către acesta al oricărui potenţial ajutor de stat, inclusiv al ajutoarelor fiscale, sociale şi al eşalonărilor la plata energiei; de asemenea, trebuie consolidată fără întârziere implementarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat şi asigurată implementarea deplină a legislaţiei, atât în domeniul antitrust cât şi al ajutorului de stat. În fine, România a revizuit Strategia de restructurare a industriei siderurgice şi Planurile individuale de viabilitate în conformitate cu obligaţiile prevăzute în Protocolul 2 al Acordului European, dar acest aspect trebuie coroborat cu respectarea strictă a angajamentelor incluse în aceste documente.

Politica de concurenţă influenţează economia în ansamblu. Pe de o parte, legislaţia în domeniul anti-trust permite operatorilor de pe piaţă să semnaleze autorităţii de concurenţă ori de câte ori un alt actor de pe piaţă adoptă practici de natură să distorsioneze libera concurenţă. Dar cel mai vizibil impact al negocierilor la capitolul 6 se regăseşte în materia ajutorului de stat, unde analiza subiectivă a ajutoarelor de stat trebuie substituită de una profesionistă, bazată pe criterii comunitare stricte: ajutorul de stat trebuie să fie limitat în timp şi cuantum, trebuie să fie o politică de sprijin activ

(finanţare bugetară directă), şi nu pasiv (renunţare la venituri bugetare), trebuie să aibă ca scop corectarea imperfecţiunilor pieţei mai degrabă decât restructurarea firmelor aflate în dificultate. În plus, trebuie reorientat dinspre sectoarele sensibile, deja supradimensionate şi neprofitabile (siderurgie, construcţii auto, minerit, construcţii navale, industria producătoare de fibre sintetice), către cercetare-dezvoltare, sectorul IMM-urilor, protecţia mediului înconjurător, pregatirea si instruirea angajaţilor ş.a.m.d.

Libera competiţie este şi trebuie să fie, aşa cum arătam mai sus, elementul central al pieţei libere. Este un fapt dovedit că mecanismele pieţei nu ajung de fiecare dată la cel mai bun rezultat doar prin propria lor funcţionare, fiind necesară acţiunea politicii în domeniul concurenţei pentru a crea un spaţiu de joc echitabil pentru toate firmele de pe piaţă. Aceasta devine, astfel, un instrument de dezvoltare economică reală şi sănătoasă, promovând politicile de coeziune, inovare, libera iniţiativă, solidaritatea şi reducerea disparităţilor regionale, a birocratiei şi a corupţiei. Adică duc spre o economie competitivă şi eficientă, o aspiraţie raţională a României, dar şi a UE. Ceea ce va genera standarde de viaţă mai ridicate pentru cetăţeanul român şi cetăţeanul european.


Nadina Dădălău

Monica Beşnilă

Un control efectiv este esenţial pentru implementarea normelor privind ajutorul de stat. În România, controlul ajutoarelor de stat a fost încredinţat exclusiv Consiliului Concurenţei. Acesta activează în calitate de autoritate de control şi supraveghere, asemănător autorităţii exercitate de Comisia Europeană în Uniunea Europeană în baza Articolului 88 din Tratatul CE.

Principiile şi normele ce stau la baza controlului cuprinzător exercitat de către Consiliul Concurenţei sunt stipulate de Legea ajutorului de stat nr. 143/1999, cu modificările şi completările ulterioare1 (Art. 5-19 şi Art. 23-27), pe de o parte, şi Regulamentul privind procedura de investigaţie,2 Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii privind notificarea ajutorului de stat,3 şi Regulamentul privind procedura de raportare şi monitorizare a ajutoarelor de stat,4 pe de altă parte. Aceste Regulamente specifică norme detaliate pentru aplicarea regulilor procedurale relevante stipulate în Legea ajutorului de stat.

1 Legea privind ajutorul de stat nr. 143/1999, adoptată pe 27.07.1999, în vigoare din 1.01.2000, publicată în Monitorul Oficial al României (MO) Partea I Nr. 370/3.08.1999; completată şi modificată de OUG 97/16.08.2002; Ordinul 251/23.12.2002; modificat în mod esenţial de Legea 603/22.12.2003, MO Partea I nr 930/23.12.2003, şi Ordonanţa 94/26.08.2004, MO Partea I nr 803/31.8.22004; în continuare “Legea privind ajutorul de stat” sau “Lege”. 2 Regulamentul privind procedura de investigaţie, MO Partea I nr 257/28.3.2005. 3 Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării unui ajutor de stat, MO Partea I nr. 82/25.2.2005; abrogă Regulamentul publicat în MO Partea I nr. 125/24.3.2000, modificat MO Partea I nr. 847/16.09.2004. 4 Regulamentul privind pocedurile de raportare şi monitorizare a ajutoarelor de stat, MO Partea I nr. 443/18.5.2004.

Secretul profesional. Aplicarea normelor procedurale privind ajutorul de stat presupune obţinerea de informaţii detaliate, având caracter strict confidenţial.5 Obligaţia de a nu dezvălui informaţiile sau documentele obţinute în aplicarea Legii şi care au caracter de informaţii secrete de stat sau informaţii secrete de serviciu incumbă Consiliului Concurenţei, furnizorilor de ajutoare de stat, altor funţionari publici, precum şi altor persoane interesate.6 În caz contrar, persoana care contravine acestui principiu răspunde potrivit legii penale, putând fi obligată şi la repararea prejudiciului cauzat.7 Cu toate acestea, informaţiile confidenţiale pot fi remise altor autorităţi de concurenţă, cu condiţia ca acestea să fie supuse unor reguli de confidenţialitate similare.8

Structura procedurală a controlului ajutoarelor de stat este determinată de cele cinci categorii de ajutoare de stat (ajutor nou, ajutor existent, ajutor ilegal, ajutor interzis şi utilizarea abuzivă a ajutorului). Ea cuprinde în principiu controlul preventiv al ajutoarelor de stat notificate,9 măsuri corespunzătoare privind ajutoarele existente,10 controlul represiv al ajutoarelor ilegale sau interzise,11 şi procedura privind utilizarea abuzivă a 5 Art. 262 din Legea ajutorului de stat; Art. 18 din Regulamentul privind procedurile de raportare şi monitorizare. 6 Art. 30(1) din Legea ajutorului de stat; Art. 22 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 7 Art. 30(2) din Legea ajutorului de stat. 8 Art. 30(3) din Legea ajutorului de stat. 9 Art. 8 şi 12 din Legea ajutorului de stat; Art. 3-11 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 10 Art. 13 din Legea ajutorului de stat; Art. 17-19 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 11 Art. 17, 18 şi 19 din Legea ajutorului de stat; Art. 12-15 din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

CONSIDERAŢII PRIVIND REGLEMENTĂRILE PROCEDURALE

ÎN DOMENIUL AJUTORULUI DE STAT


ajutorului de stat.12 Procedurile corespunzătoare categoriilor de control sunt prezentate succint în cele ce urmează.

1. Notificarea ajutoarelor noi

Ajutorul nou este orice ajutor de stat care nu reprezintă ajutor existent, cuprinzând una dintre următoarele categorii de ajutor: o schemă de ajutor nouă; un ajutor individual nou care nu este acordat în baza unei scheme autorizate anterior; orice ajutor individual care face pare dintr-o schemă autorizată, dar pentru care Consiliul Concurenţei a solicitat în mod expres autorizarea individuală, premergător punerii în aplicare; orice modificare a unui ajutor existent sau a unei scheme de ajutor. 13

Articolele 5 şi 6 din Legea ajutorului de stat stabilesc obligaţia generală şi fundamentală de notificare a oricărui ajutor de stat, indiferent de formă şi beneficiari. Nu există nici o excepţie de la această obligaţie, cu excepţia ajutorului sub pragul minim (de minimis) şi a alocărilor specifice acordare pe baza unei scheme autorizate, pentru acestea din urmă în afară de cazul în care Consiliul Concurenţei a dispus altfel. Obligaţia de notificare revine atât furnizorului cât şi iniţiatorului ajutorului. Iniţiatorul ajutorului de stat este acea autoritate abilitată să iniţieze proiecte de acte normative sau administrative ce implică acordarea unor ajutoare de stat.14

Toate intenţiile de a acorda ajutor de stat trebuie notificate, chiar şi atunci când furnizorul ajutorului este de părere că ajutorul în cauză este compatibil cu mediul concurenţial în baza Art. 2(2) din Lege. Dacă iniţiatorul sau furnizorul ajutorului au îndoieli cu privire la caracterul de ajutor de stat al măsurii în cauză, este posibil ca înainte de procedura de notificare, aceştia să solicite consultări prelimininare cu Consiliul Concurenţei.15 Deşi nu există obligaţia de a notifica măsuri care nu constituie ajutor de stat în sensul Art. 2(1) din Lege, acest mod de

12 Art. 16 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 13 Article 2(1) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 14 Art. 36 din Legea ajutorului de stat. 15 Art. 25 din Legea ajutorului de stat.

abordare este totuşi recomandabil, cel puţin în cazurile unde există motive de a suspecta prezenţa unor elemente de ajutor de stat în măsura de sprijin respectivă. Chiar dacă nu prevăd în mod specific posibilitatea de a notifica măsuri ce nu constituie de fapt ajutor de stat, normele privind ajutorul de stat prevăd posibilitatea Consiliului Concurenţei de a lua decizii conform cărora anumite măsuri nu constituie ajutor de stat.16 Obligaţia de notificare este strâns legată de clauza suspensivă, conform căreia ajutorul care a fost notificat nu poate fi pus în aplicare până când Consiliul Concurenţei nu ia o decizie de autorizare sau până când ajutorul nu este considerat ca fiind autorizat.17 Notificarea trebuie să conţină toate informaţiile necesare. Consiliul Concurenţei a adoptat norme de implementare privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificărilor,18 care conţin şi o formă generală pentru notificări standardizate.19 În plus, au fost introduse cerinţe speciale pentru ajutoare de stat cu obiective orizontale sau în favoarea anumitor sectoare economice.20 Notificarea trebuie să conţină informaţii exacte şi complete, astfel încât Consiliul Concurenţei, pe baza notificării, să poată evalua compatibilitatea ajutorului de stat în cauză.21

Notificarea va deveni efectivă în momentul în care informaţiile furnizate în aceasta sunt

16 Art. 12(1)(a) din Legea ajutorului de stat; Art. 5(2) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 17 Art. 7 din Legea ajutorului de stat; Art. 4 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 18 Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării unui ajutor de stat, MO Partea I nr. 82/25.01.2005. 19 Anexa 1 la Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării unui ajutor de stat. 20 Anexa 2 la Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării unui ajutor de stat. 21 Art. 6(2) din Legea ajutorului de stat; Art. 3(2) din Regulamentul privind procedura de investigaţie; Art. 4(2) din Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării.


exacte şi complete.22 Când Consiliul Concurenţei consideră că informaţiile puse astfel la dispoziţie sunt inexacte sau incomplete, trebuie să solicite corectarea sau completarea lor în termen de 20 de zile de la primirea notificării.23 O notificare va fi considerată completă dacă au trecut 20 de zile de la primirea sa, iar Consiliul Concurenţei nu a solicitat informaţii suplimentare în acest termen.24 Dacă planul iniţial de a acorda ajutorul este modificat în timpul perioadei de examinare preliminară, informaţiile referitoare la modificările respective trebuie imediat furnizate Consiliului Concurenţei.25 În cazul în care în termen de 20 de zile de la data notificării, Consiliul Concurenţei a solicitat informaţii suplimentare, dar aceste informaţii nu au fost furnizate de către iniţiatorul şi furnizorul ajutorului în termenul specificat de către Consiliul Concurenţei în solicitare, sau informaţiile furnizate sunt în continuare inexacte sau incomplete, Consiliul Concurenţei va fixa un nou termen pentru ca iniţiatorul şi furnizorul ajutorului să pună la dispoziţie informaţiile necesare.26 Dacă informaţiile solicitate nu au fost trimise în termenul stabilit, cu excepţia situaţiilor unde acest termen a fost prelungit de către Consiliul Concurenţei la cererea justificată a iniţiatorului şi furnizorului de ajutor, notificarea va fi considerată ca fiind retrasă.27 O notificare poate fi retrasă în orice moment înainte ca Consiliul Concurenţei să ia o decizie, în care caz Consiliul Concurenţei va

22 Art. 6(3) din Legea ajutorului de stat; Art. 6(2) Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării. 23 Art. 6(4) din Legea ajutorului de stat; Art. 6(1) din Regulamentul privind procedura de investigaţie; Art. 6(1) Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării. 24 Art. 6(4) Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării. 25 Art. 7 din Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării . 26 Art. 6(2) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 27 Art. 6(3) din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

lua act de această situaţie şi va dispune printr-o decizie închiderea examinării.28

2. Examinarea preliminară a ajutorului notificat

Procedura administrativă înaintea Consiliului Concurenţei constă din două etape: în primul rând, o examinare preliminară şi, dacă Consiliul constată că măsura respectivă prezintă îndoieli cu privire la compatibilitatea sa, o procedură de investigaţie formală.

Iniţiatorii şi furnizorii de ajutor de stat trebuie să notifice intenţiile de a acorda sau modifica ajutoare cu timp suficient în prealabil pentru a permite o apreciere adecvată şi o investigaţie atentă a Consiliului Concurenţei.29 Consiliul Concurenţei va trebui să examineze notificarea ajutorului nou de îndată ce o primeşte.30 Examinarea ajutorului planificat are loc în conformitate cu prevederile legislative primare şi secundare din domeniul ajutorului de stat. Pe baza acestei evaluări preliminare, îşi va forma o primă opinie cu privire la compatibilitatea parţială sau totală a măsurii în cauză. În ceea ce priveşte evaluarea unei scheme de ajutor, Comisia Europeană, de exemplu, este posibil să se limiteze la a examina caracteristicle generale ale unei scheme, fără a fi obligată să examineze fiecare caz particular în care schema se aplică.31

Decizii ce finalizează examinarea preliminară. Atâta timp cât o notificare nu a fost retrasă, Consiliul Concurenţei trebuie să ia o decizie, conform Art. 8 din Lege, privind compatibilitatea ajutorului notificat. În urma examinării preliminare, Consiliul Concurenţei poate constata fie că măsura notificată nu este

28 Art. 8 din Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării; Art. 10 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 29 Art. 3(4) din Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării. 30 Art. 8(1) din Legea ajutorului de stat; Art. 5(1) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 31 Cazul 248/84, Germania v Comisia [1987] ECR 4013, alineat 18; Cazul C-75/97, Belgia v Comisia [1999] ECR I-3671, alineat 48.


ajutor de stat în sensul Art. 2(1) din Lege, în care caz va înregistra acest fapt printr-o decizie;32 fie că măsura respectivă nu ridică îndoieli cu privire la compatibilitatea sa cu Legea ajutorului de stat, emiţând în acest caz o decizie de autorizare a ajutorului respectiv.33 În această etapă, Consiliul Concurenţei nu are posibilitatea de a impune condiţii de compatibilizare a ajutorului respectiv.

Mai departe, Consiliul Concurenţei poate constata că măsura notificată prezintă îndoieli cu privire la compatibilitatea sa cu mediul concurenţial, în care caz va decide iniţierea unei investigaţii formale.34 Consiliul Concurenţei trebuie să iniţieze investigaţia formală ori de câte ori, din cauza dificultăţilor de evaluare, examinarea preliminară nu îi oferă posibilitatea de a determina dacă planul de ajutor este compatibil cu mediul concurenţial. Procedura de investigaţie formală va fi descrisă în mod detaliat în cadrul capitolului următor. În cadrul procedurii de examinare preliminară, deciziile trebuie să fie luate în termen de 60 de zile după notificarea completă şi exactă a ajutorului.35 Dacă Consiliul nu reuşeşte să ia o decizie în acest termen, ajutorul în cauză poate fi pus în aplicare în mod legal în termen de 15 zile, după ce s-a anunţat în prealabil Consiliul Concurenţei. Ajutorul va reprezenta în acest caz „ajutor existent”.36 Consiliul Concurenţei poate să revoce o decizie luată anterior, dacă decizia respectivă se dovedeşte că a fost luată pe baza unor informaţii incorecte, primite pe parcursul procedurii, dacă informaţia incorectă 32 Art. 8(2) din Legea ajutorului de stat; Art. 5(2) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 33 Art. 8(3) din Legea ajutorului de stat; Art. 5(3) Regulamentul privind procedura de investigaţie. 34 Art. 8(4) din Legea ajutorului de stat; Art. 5(4) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 35 Art. 9(1) din Legea ajutorului de stat; Art. 5(5) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 36 Art. 9(3) din Legea ajutorului de stat; Art. 5(6) din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

constituia un factor determinant pentru acea decizie. Revocarea deciziei are loc după ce iniţiatorului şi furnizorului ajutorului le-a fost acordată posibilitatea să prezinte comentarii.37 Conform Articolului 281 din Lege, deciziile luate de către Consiliul Concurenţei în urma procedurii preliminare sunt publicate prin orice mijloace de informaţie.

3. Procedura de investigaţie formală

Consiliul Concurenţei trebuie să iniţieze o procedură de investigare formală în cinci situaţii diferite:

• când Consiliul Concurenţei este notificat cu privire la intenţia de a acorda sau modifica un ajutor, iar acel ajutor ridică îndoieli cu privire la compatibilitatea sa cu mediul concurenţial;38

• când Consiliul Concurenţei revocă o decizie prin care constată că o anumită măsură fie nu constituie ajutor de stat, fie este compatibilă, acolo unde decizia a fost luată pe baza unor informaţii incorecte; în acest caz Consiliul Concurenţial va lua o nouă decizie;39

• când Consiliul Concurenţei investighează un ajutor ilegal şi are îndoieli cu privire la compatibilitatea sa cu mediul concurenţial;40

• când Consiliul Concurenţei decide să investigheze cazuri de ajutor interzis;

• când Consiliul Concurenţei decide să investigheze cazuri de utilizare abuzivă a ajutorului.41

Decizia de a iniţia procedura de investigaţie formală trebuie să însumeze aspectele relevante de fapt şi de drept, să includă o evaluare preliminară a ajutorului şi să prezinte 37 Art. 10 din Legea ajutorului de stat; Art. 11 Regulamentul privind procedura de investigaţie. 38 Art. 8(4) din Legea ajutorului de stat; Art. 5(4) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 39 Art. 10 din Legea ajutorului de stat; Art. 11 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 40 Art. 12 Regulamentul privind procedura de investigaţie. 41 Art. 16 Regulamentul privind procedura de investigaţie.


îndoielile exprimate de către Consiliul Concurenţei cu privire la compatibilitatea ajutorului cu normele din domeniul ajutorului de stat.42 O notă este publicată prin orice mijloace de informare (de regulă pe pagina de internet a Consiliului Concurenţei), conţinând un rezumat al deciziei şi decizia în întregime, invocând furnizorul şi iniţiatorul ajutorului respectiv, precum şi toate persoanele interesate, de a prezenta comentarii într-un termen care nu depăşeşte de regulă 15 zile. În cazuri justificate, Consiliul Concurenţei poate prelungi această perioadă.43 Comentariile prezentate de către persoanele interesate vor fi comunicate iniţiatorului şi furnizorului ajutorului. Aceştia din urmă pot prezenta, la rândul lor, comentarii asupra opiniilor exprimate de către persoanele interesate în termen de 15 zile, deşi şi această perioadă poate fi prelungită de către Consiliul Concurenţei.44 Decizii ce finalizează procedura de investigaţie formală. Dacă o notificare a unui ajutor nou este retrasă, Consiliul Concurenţei va închide procedura de investigaţie formală.45 Altfel, procedura de investigaţie formală trebuie să fie finalizată printr-o decizie conform Articolului 12(2) din Legea ajutorului de stat. Prin urmare, Consiliul Concurenţei poate decide că măsura în cauză nu constituie ajutor de stat (decizie „nu este ajutor de stat”).46 Dacă măsura constituie ajutor de stat, dar nu există îndoieli cu privire la compatibilitatea sa cu mediul concurenţial, Consiliul Concurenţei o va autoriza („decizie pozitivă”).47 Ajutorul

42 Art. 7(1) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 43 Art. 282 (2) din Legea ajutorului de stat; Art. 7(2), (3) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 44 Art. 7(4) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 45 Art. 8(1) din Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării.; Art. 10 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 46 Article 12(2)(a) din Legea ajutorului de stat; Art. 9(2) din Legea ajutorului de stat. 47 Art. 12(2)(b) din Legea ajutorului de stat; Art. 9(3) din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

de stat poate fi de asemenea subiectul anumitor condiţii şi obligaţii („decizie pozitivă cu condiţii”),48 pe baza cărora un ajutor poate fi considerat compatibil cu mediul concurenţial. Alternativ, Consiliul Concurenţei poate constata că ajutorul nu este compatibil cu mediul concurenţial şi, prin urmare, să interzică măsura planificată („decizie negativă”), motivând aceasta prin distorsionarea semnificativă a concurenţei.49 Într-un astfel de caz, măsura planificată nu poate fi pusă în aplicare. În cazul unui ajutor existent, decizia trebuie să ordone furnizorului de ajutor să modifice sau să oprească ajutorul. Conform Articolului 281 din Legea ajutorului de stat, deciziile trebuie publicate prin orice mijloace de informare, în principal prin publicarea lor pe pagina de internet a Consiliului Concurenţei.50 La cerere, orice persoane interesate pot obţine o copie a deciziei emise de către Consiliul Concurenţei.51

Decizia ce finalizează procedura de investigaţie formală trebuie luată de către Consiliul Concurenţei în termen de maxim 4 luni de la data de deschidere a procedurii de investigaţie.52 În cazul în care Consiliul Concurenţei nu reuşeşte să ia o decizie în acest timp, ajutorul poate fi pus în aplicare în mod legal, după ce se înştiinţează Consiliul Concurenţei în prealabil (15 zile în prealabil). Acest ajutor va fi considerat ca fiind autorizat.53 În orice caz, atunci când ajutorul, ce face obiectul unei proceduri de investigaţie formală, nu a fost notificat, i.e. Consiliul a acţionat în urma unei informaţii obţinute de la persoane interesate sau unde notificarea ajutorului nu este efectivă, Consiliul 48 Art. 12(2)(c) din Legea ajutorului de stat; Art. 9(4) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 49 Art. 12(2)(d) din Legea ajutorului de stat; Art. 9(5) Regulamentul privind procedura de investigaţie. 50 Vezi de asemenea Art. 24 Regulamentul privind procedura de investigaţie. 51 Art. 28(4) din Legea ajutorului de stat; Art. 20(3) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 52 Art. 9(2) din Legea ajutorului de stat; Art. 9(6) Regulamentul privind procedura de investigaţie. 53 Art. 9(3) din Legea ajutorului de stat; Art. 9(7) Regulamentul privind procedura de investigaţie.


Concurenţei nu este obligat să respecte limita de timp mai sus menţionată.54

Deciziile luate anterior, finalizând procedura de investigaţie formală, pot fi revocate de către Consiliul Concurenţei. Aceasta este posibil dacă se dovedeşte că deciziile respective au fost luate pe baza unor informaţii incorecte, primite în timpul desfăşurării procedurii, în condiţiile în care informaţiile incorecte au avut o influenţă majoră asupra procesului decizional. Revocarea deciziei va avea loc după ce iniţiatorului şi furnizorului ajutorului le-a fost acordată oportunitatea de a-şi prezenta comentariile.55 În urma revocării deciziei, ajutorul care a fost acordat poate fi tratat într-un mod similar cazului ajutorului ilegal, putând fi solicitată suspendarea sa în aşteptarea examinării efectuate de către Consiliul Concurenţei. O nouă decizie va fi luată de către Consiliul Concurenţei după redeschiderea procedurii de investigaţie.

4. Procedurile privind ajutorul ilegal sau interzis

Ajutorul ilegal este un ajutor acordat fără a fi fost autorizat de Consiliul Concurenţei sau acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenţei în termen legal.56

Ajutorul interzis reprezintă ajutorul de stat pentru care Consiliul Concurenţei a emis o decizie de interzicere, dar a fost totuşi acordat.57 Decizia de interzicere a Consiliului Concurenţei implică faptul că anterior s-a stabilit că ajutorul este incompatibil cu mediul concurenţial. În ciuda deciziei de interzicere emise de către Consiliul Concurenţei, ajutorul a fost acordat. Orice persoană interesată poate informa Consiliul Concurenţei asupra oricărui ajutor acordat în mod ilegal sau interzis,58 iar

54 Art. 9(4) din Legea ajutorului de stat. 55 Art. 10 din Legea ajutorului de stat; Art. 11 din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 56 Art. 31 din Legea privind ajutorul de stat. 57 Art. 32 din Legea privind ajutorul de stat. 58 Art. 282(3) din Legea ajutorului de stat.

Consiliul Concurenţei trebuie să examineze informaţiile respective fără întârziere.59 Când Consiliul Concurenţei stabileşte că nu există motive suficiente pentru a examina cazul respectiv, va informa persoana interesată asupra acestui fapt.60 În ceea ce priveşte Comisia Europeană, aflată în faţa unui ajutor ilegal, aceasta este obligată să procedeze la examinarea compatibilităţii ajutorului cu piaţa comună.61 Simpla încălcare a obligaţiei notificării nu este de natură să antreneze prin ea însăşi declararea măsurii ca ajutor incompatibil. În virtutea largilor competenţe atribuite Comisiei, în cursul investigaţiei, aceasta are dreptul de a ordona suspendarea ajutorului ilegal şi, în anumite circumstanţe, dreptul de a ordona recuperarea provizorie a ajutorului, până la momentul adoptării unei decizii finale.62 Notăm, totuşi, în ceea ce priveşte posibilitatea ordonării recuperării provizorii a ajutorului, că această posibilitate nu a fost încă exercitată de Comisia Europeană, suspendarea până la momentul adoptării unei decizii finale în speţă fiind modalitatea tipică de acţiune a Comisiei. Spre deosebire de competenţa Comisiei Europene pe baza normelor comunitare privind ajutorul de stat63, în România, date fiind lipsa unui organism suprastatal de control (până la momentul aderării) şi specificul funcţionării principiului separării puterilor în stat, dreptul de a ordona anularea actului ce instituie un ajutor, precum şi recuperarea sau suspendarea ajutorului ilegal sau interzis, a fost atribuit exclusiv Curţii de Apel. Rambursarea ajutorului are loc în conformitate cu normele procedurale româneşti, acestea trebuind să asigure implementarea imediată şi efectivă a ordonanţei preşedinţiale, emise de Curtea de Apel, care poate fi atacată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.64

59 Art. 12(1) din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

60 Art. 282(3) din Legea ajutorului de stat.

61 Cazul C-301/87, Franţa vs Comisiei, “Boussac” [1990] ECR I-307, alineat

21.

62 Art. 11 Regulamentul de procedură (CE) nr. 659/1999.

63 Art. 10-15 din Regulamentul de procedură (CE) nr. 659/1999.



Recuperarea ajutorului ilegal sau interzis reprezintă responsabilitatea furnizorului şi iniţiatorului ajutorului în cauză şi trebuie efectuată fără întârziere în vederea asigurării executării imediate şi efective a deciziei Curţii de Apel.65 În sensul necesităţii implementării imediate, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a confirmat îndreptăţirea Comisiei de a condiţiona acordarea unui ajutor nou de rambursarea prealabilă a ajutorului ilegal primit anterior de către beneficiar, aceasta pentru a preîntâmpina posibilul efect de distorsionare a concurenţei cauzat de cumulul celor două ajutoare.66

►Ajutorul ilegal

În cazul în care ajutorul a fost acordat ilegal pe baza unui act administrativ, Consiliul Concurenţei trebuie să solicite Curţii de Apel în a cărei circumscripţie teritorială furnizorul sau beneficiarul ajutorului îşi au sediul principal, să anuleze actul administrativ respectiv şi, pe cale de consecinţă, recuperarea, rambursarea sau suspendarea ajutorului ilegal.67 Consiliul Concurenţei nefiind, după cum am arătat, împuternicit să anuleze direct actul sau să ordoneze recuperarea, rambursarea sau suspendarea ajutorului, Curtea de Apel sesizată poate dispune prin intermediul unei ordonanţe preşedinţiale. Ordonanţa poate fi atacată prin apel la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 68 Dacă Consiliul Concurenţei constată că ajutorul ilegal a fost instituit printr-un act normativ având forţa juridică a unei legi, acesta trebuie să informeze autoritatea emitentă şi, în acelaşi timp, furnizorul şi beneficiarul ajutorului.69 În termen de 10 zile de la data informării, autoritatea emitentă este obligată să ia o decizie privind suspendarea

65 Cazul C-24/95, Land Rheinland-Pfalz vs Alcan Deutschland [1997] ECR

I-1591, paragraful 24; Cazul C-404/97, Comisia vs Portugaliei [2000] ECR I-

4897, paragraful 55.

66 Cazul C-355/95, Textilwerke Deggendorf GmbH (TWD) vs Comisiei şi

Republicii Federale Germania [1997] ECR I-02549.

67 Art.7(1) din Legea ajutorului de stat.


69 Art. 17(3) şi 17(4) din Legea ajutorului de stat; Art. 14 din Regulamentul

privind procedura de investigaţie.

actului normativ în cauză,70 şi, în termen de 30 de zile de la data informării, iniţiatorul şi furnizorul ajutorului sunt obligaţi să notifice măsura de ajutor.71 Luând în consideraţie decizia Consiliului Concurenţei,72 autoritatea emitentă trebuie să ia o decizie privind amendarea actului normativ respectiv şi cu privire la recuperarea şi rambursarea ajutorului deja acordat.73 ►Ajutorul interzis În cazul în care ajutorul interzis a fost acordat pe baza unui act administrativ, Consiliul Concurenţei trebuie să solicite Curţii de Apel în a cărei circumscripţie teritorială furnizorul sau beneficiarul ajutorului îşi au sediul principal, să anuleze actul administrativ respectiv şi, pe cale de consecinţă, să ordone recuperarea sau rambursarea ajutorului interzis.74 Pe de altă parte, dacă ajutorul interzis a fost acordat pe baza unui act normativ cu forţa juridică a unei legi, Consiliul Concurenţei trebuie să informeze autoritatea emitentă, care, în termen de 30 de zile de la data informării şi luând în consideraţie decizia Consiliului Concurenţei, este obligată să modifice actul normativ în cauză şi să ia o decizie privind recuperarea sau rambursarea ajutorului deja acordat.75 Ca şi în cazul ajutorului ilegal, Consiliul Concurenţei nu este împuternicit să anuleze actul sau să ordone recuperarea, rambursarea sau suspendarea ajutorului interzis în mod direct, fiind obligat prin lege să se adreseze Curţii de Apel.

5. Procedura privind utilizarea abuzivă

a ajutorului 70 Art. 17(5) din Legea ajutorului de stat; Art. 14(1) din Regulamentul



72 Art. 14(3) şi (4) din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

73 Art. 17(6) din Legea ajutorului de stat; Art. 14(5) din Regulamentul privind

procedura de investigaţie.

74 Art. 18(2) şi (3) din Legea ajutorului de stat; Art. 21(1) din Regulamentul


75 Art. 18(4) din Legea ajutorului de stat; Art. 21(2) din Regulamentul privind



Utilizarea abuzivă a ajutorului are loc ori de câte ori ajutorul a fost acordat contravenind condiţiilor şi obligaţiilor stipulate de către Consiliul Concurenţial în decizia sa de autorizare.76 Conform Articolului 16 din Regulamentul privind procedura de investigaţie, în cazul utilizării abuzive a ajutorului, Consiliul Concurenţei trebuie să iniţieze procedura de investigaţie formală, aplicându-se după caz procedura prevăzută în Articolelor 12, 13(1) şi 14(1) din acelaşi Regulament.

6. Suma ce trebuie recuperată

Conform prevederilor legale, suma ce trebuie recuperată în urma emiterii unui ordin de recuperare trebuie să conţină dobânda plătibilă de la data la care ajutorul a fost pus la dispoziţia beneficiarului şi până la data recuperării acelui ajutor.77 Dacă suma nu ar fi purtătoare de dobândă, ajutorul ar reprezenta un împrumut fără dobândă, corespunzător perioadei premergătoare recuperării,78 şi aceasta ar reprezenta o încălcare clară a disciplinei ajutorului de stat. Mai mult, trebuie subliniat că orice persoane interesate au dreptul să solicite compensarea daunelor cauzate lor prin acordarea ajutorului ilegal sau interzis.79

7. Persoanele vizate de acţiunea de

recuperare Conform Art. 2 din Instrucţiunile privind rata dobânzii aplicabile,80 Consiliul Concurenţei va solicita Curţii de Apel să ordone recuperarea ajutorului plus dobânda corespunzătoare de la întreprinderea beneficiară a ajutorului. Prin prisma principiilor de drept, recuperarea ajutorului ilegal sau interzis nu este o 76 Art. 2(2) din Regulamentul privind procedura de investigaţie; de asemenea, Art. 18(3) din Legea ajutorului de stat. 77 Art. 19(1) din Legea ajutorului de stat.

78 Cazul C-348/93, Comisia vs Italiei [1995] ECR I-673, paragraful 27;

Cazul C-480/98, Spania vs Comisiei [2000] ECR I-8717, paragraful 35.


80 Instrucţiuni privind rata dobânzii aplicabile în cazul recuperării sau rambursării ajutorului ilegal şi a celui interzis, MO Partea I, nr.253/25.3.2005.

sancţiune propriu-zisă, ci consecinţa necesităţii restabilirii situaţiei anterioare producerii faptului ilicit, constând în acordarea unui ajutor fără respectarea dispoziţiilor legale. Prin urmare, existând posibilitatea ca ajutorul respectiv să fie transferat către o altă întreprindere decât beneficiarul iniţial,81 regula este în sensul că ajutorul trebuie să fie recuperat fie de la beneficiar sau, dacă circumstanţele permit, de la partea care a preluat obligaţia de rambursare de la beneficiarul iniţial.82 De pildă, acesta este cazul atunci când partea căreia i-a fost transferată obligaţia a obţinut prin acordarea ajutorului valoare adăugată.83 În ceea ce priveşte extinderea recuperării ajutoarelor acordate ilegal la terţii care au beneficiat efectiv de avantajul rezultat din acordarea ajutorului unei firme aflate în faliment, prin dobândirea activelor firmei falimentare, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene învederează că o astfel de recuperare de la compania succesoare (terţă faţă de acordarea ajutorului) este posibilă, însă numai dacă se poate demonstra că activele vechii societăţi (cea care a dat faliment) au fost preluate la un preţ sub valoarea pieţei;84 per a contrario, achiziţionarea activelor la preţul pieţei face ca avantajul conferit prin ajutorul ilegal să se regăsească în preţul plătit la încheierea tranzacţiei.

8. Termenul de prescripţie

Atribuţiile Consiliului Concurenţei de a cere recuperarea ajutorului sunt supuse unui termen de prescripţie de 10 ani, începând cu data la care ajutorul a fost acordat beneficiarului, fie sub forma unui ajutor individual, fie sub forma unei alocări specifice în cadrul unei scheme de

81 Koenig, “Determinarea destinatarului unei decizii ordonând recuperarea

ajutorului de stat după vânzarea unor active importante ale întreprinderii care a

primit ajutorul” (2001) 22 ECLR 238; citată in Quigley/Collins, “EC State Aid

Law and Policy”, 2003, nr. 306.

82 Cazul C-305/89, Comisia vs Italiei [1991] ECR I-1605, opinia

Avocatului General Van Gerven, la p. 1633-4.

83 Cazul C-303/88 Italia vs Comisiei [1991] ECR I-1433, opinia Avocatului

General Van Gerven, la p. 1469.

84 Cazul C-277/00, System Microelectronic GmbH (SMI), [2004], încă

neraportat.


ajutor.85 Din aceasta rezultă următoarele: chiar şi în cazul unei scheme care a fost pusă în aplicare mai mult de 10 ani, Consiliul Concurenţei va putea solicita Curţii de Apel să ordone recuperarea numai acolo unde alocarea specifică din cadrul schemei respective a fost acordată în timpul acelor 10 ani.86

Mai mult, termenul de prescripţie este întrerupt de orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei cu privire la ajutoare ilegale sau interzise, fiecare întrerupere antrenând începerea curgerii unui nou termen de prescripţie. Când termenul de prescripţie pentru un ajutor specific a expirat, ajutorul în cauză va fi considerat ajutor existent.87

9. Reexaminarea ajutorului existent

Conform Articolului 26 din Legea ajutorului de stat, Consiliul Concurenţei monitorizează constant ajutoarele existente.

Când consideră că un ajutor existent distorsionează în mod substanţial mediul concurenţial sau afectează comerţul dintre România şi statele membre ale UE,88 Consiliul Concurenţei trebuie să informeze furnizorul ajutorului de stat asupra acestei situaţii, acordându-i oportunitatea de a-şi prezenta comentariile, în termen de o lună, termenul putând fi prelungit.89 Prin prisma informaţiilor astfel primite, Consiliul va solicita furnizorului să ia măsuri corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitatea. Recomandarea Consiliului Concurenţei poate include, în particular, anularea sau amendarea materială sau procedurală a ajutorului existent.90

În cazul în care furnizorul şi iniţiatorul ajutorului de stat acceptă măsurile propuse, 85 Art. 192(1) şi (2) din Legea ajutorului de stat; Art. 15 din Regulamentul


86 Pentru compararea interpretării prevederii comunitare corespunzătoare, a se

vedea: Quigley/Collins, op.cit., nr. 308.

87 Art. 15(3) din Regulamentul privind procedura de investigaţie. 88 Art. 13 din Legea ajutorului de stat; Art.17 din Regulamentul privind


89 Art. 17 din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

90 Art.13(1) din Legea ajutorului de stat; Art.18 din Regulamentul privind


aceştia îşi asumă, prin acest accept, obligaţia să le implementeze, respectând condiţiile impuse.91 În consecinţă, orice ajutor subsecvent neconform cu măsura agreată, va reprezenta ajutor nou şi, prin aceasta, subiect al obligaţiei de notificare către Consiliul Concurenţei. Atunci când măsurile corespunzătoare nu sunt luate în termenul specificat de către Consiliul Concurenţei, acesta din urmă poate stopa ajutorul existent sau impune condiţii şi obligaţii specifice, cu obiectivul de a asigura restaurarea compatibilităţii, dar fără efect retroactiv. Pentru conformitatea cu obligaţiile impuse trebuie să fie permisă o perioadă de timp rezonabilă.92 Când iniţiatorul şi furnizorul nu acceptă măsurile corespunzătoare recomandate de către Consiliul Concurenţei, vor comunica Consiliului Concurenţei acest lucru. Consiliul Concurenţei va supune analizei argumentele aduse de către iniţiatorul şi furnizorul ajutorului, iar în cazul în care consideră în continuare că acele măsuri sunt necesare, va deschide investigaţia formală.93 Deşi nu este specificat de Legea ajutorului de stat, prin prisma jurisprudenţei comunitare în această materie, ajutorul existent poate fi implementat atâta timp cât Consiliul Concurenţei nu a constatat incompatibilitatea acestui ajutor cu mediul concurenţial. Chiar şi atunci când Consiliul se decide să investigheze compatibilitatea unui ajutor existent, furnizorul ajutorului în cauză nu are obligaţia de a suspenda operarea schemei de ajutor, în aşteptarea deciziei Consiliului Concurenţei.94

10. Drepturile persoanelor interesate

Persoanelor interesate sunt definite ca acele persoane incluzând iniţiatorul, furnizorul şi beneficiarul ajutorului, precum şi orice alte persoane sau entităţi afectate de acordarea 91 Art. 19(1) din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

92 Art.13(2) din Legea ajutorului de stat.

93 Art. 19(2) of din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

94 Pentru comparaţii privind practica comunitară în domeniu, a se vedea:

Cazul C-312/90, Spania vs Comisiei [1992] ECR I-4117, alineat 17;

Cazul C-47/91, Italia vs Comisiei [1992] ECR I-4145, alineat 25.


ajutorului.95 Drepturile persoanelor interesate sunt descrise în principal în Articolele 281, 282

şi 29 din Legea ajutorului de stat şi în Articolul 20 din Regulamentul privind procedura de investigaţie.

Drepturile persoanelor interesate cuprind în primul rând dreptul acestora de a fi informate. Astfel, Consiliul trebuie să asigure, prin orice mijloace, publicarea deciziilor sale finale, luând în consideraţie interesul legitim al persoanelor şi asigurând protecţia secretului de stat şi de afaceri, pe de o parte, şi notificările primite şi urmate de decizii de a iniţia procedurile de investigaţie formale, pe de altă parte.96

O noutate introdusă de Regulamentul de procedură o reprezintă consacrarea dreptului persoanelor interesate de a participa la procesul decizional, aceasta numai în cadrul procedurii de investigare formală şi numai prin prezentarea comentariilor privind măsura investigată.97 Regulamentul aduce o noutate în spiritul reglementării comunitare, consacrând dreptul oricărei persoane interesate care a transmis punctul său de vedere în timpul procedurii de investigaţie şi oricărui beneficiar de ajutor de stat individual să i se transmită o copie a deciziei adoptate de Consiliul Concurenţei prin care se finalizează investigaţia.98 În acest sens, nu este necesară formularea unei cereri, aceasta ca urmare a interesului manifestat prin participarea respectivei persoane la procesul decizional. Pe de altă parte, la cerere, persoanele interesate pot obţine o copie a oricărei decizii emise de către Consiliul Concurenţei.99

Orice persoană interesată poate informa Consiliul Concurenţei în privinţa oricărui ajutor suspectat de a fi acordat ilegal sau prin utilizare abuzivă.100 Mai mult, orice parte interesată are dreptul de a solicita compensare

95 Art. 33 din Legea ajutorului de stat.

96 Art. 28^1 şi 28^2 (1) din Legea ajutorului de stat.; Art. 24 din

Regulamentul privind procedura de investigaţie.

97 Art. 28^2(2) din Legea ajutorului de stat.; Art. 20(1) din Regulamentul







pentru daunele cauzate ei prin acordarea ajutorului ilegal, interzis sau utilizat în mod abuziv.101

Deciziile luate de Consiliul Concurenţei pot fi atacate de către persoanele interesate în termen de 30 de zile de la publicare sau, de la caz la caz, de la data la care au fost comunicate, în procedura de contencios administrativ, în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Verdictul poate fi atacat prin recurs, fără drept de apel, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie102.

În cazul ajutoarelor ilegal şi interzis se aplică în mod specific Art. 191 din Legea privind ajutorul de stat, potrivit căruia toate acţiunile desfăşurate în baza Art. 17 şi 18 din Legea privind ajutorul de stat se pot ataca în faţa Curţii de Apel conform procedurii de contencios administrativ.

Legislaţia secundară emisă de către Consiliul Concurenţei sub forma regulamentelor şi instrucţiunilor poate fi atacată în contencios administrativ la Curtea de Apel în a cărei circumscripţie persoana interesată îşi are sediul sau domiciliul.

Procedura de investigaţie în domeniul ajutorului de stat este un teren în care practica instituţiilor comunitare a cunoscut evoluţii spectaculoase de-a lungul anilor, normele procedurale cuprinse la nivel comunitar într-un Regulament fiind dezvoltate prin aplicarea lor de Comisia Europeană şi îmbogăţite prin numeroase interpretări ale instanţelor comunitare. Noul Regulament adoptat de Consiliul Concurenţei în această materie, „armonizat” deopotrivă cu norma comunitară, dar şi cu specificul cadrului legal românesc, constituie o bază importantă pentru definirea mai clară a cadrului şi regulilor aplicabile în acest domeniu, deci un pas înainte spre întărirea disciplinei ajutorului de stat în România.


102 Art. 29 din Legea ajutorului de stat.


REGISTRUL AJUTOARELOR DE STAT (REGAS 2005) Consilier de concurenţă- Jozsef Nandor Nemenyi Noul „ Registru al ajutoarelor de stat”, adoptat de Consiliul Concurenţei în mai 2005, a fost creat din necesitatea asigurării transparenţei în domeniul ajutoarelor de stat, domeniu atât de important, în contextul aderării României la Uniunea Europeană. În baza raportărilor trimestriale făcute de către furnizorii de ajutor de stat, precum şi din oficiu, în registru se vor regăsi ajutoarele de stat autorizate de Consiliul Concurenţei, cele exceptate de la obligaţia notificării potrivit art. 20 din Legea nr. 143/1999, privind ajutorul de stat, precum şi ajutoarele cu caracter social şi cele pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre naturale sau de evenimente excepţionale, reglementate de art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege. Informaţiile legate de ajutoarele de stat sunt structurate în funcţie de furnizor, beneficiar, tip de ajutor de stat, precum şi modalitatea de acordare a acestora. Prin accesarea acestui registru se pot obţine informaţii în legatură cu:

• Actele normative sau administrative în baza cărora au fost acordate fiecare din respectivele ajutoare de stat, precum şi decizia de autorizare (acolo unde este cazul);

• Forma ajutoarelor de stat şi valoarea acestora (valoarea notificată, cea autorizată prin decizia Consiliului Concurenţei, precum şi valoarea ajutorului efectiv acordat);

• Obiectivele, natura, durata şi originea ajutoarelor de stat, condiţiile de acordare şi alte informaţii relevante;

• Eventualele corecţii cu privire la informaţiile raportate Consiliului Concurenţei anterior.

În ceea ce priveşte realitatea şi corectitudinea informaţiilor privind ajutorul de stat care au fost raportate de către furnizori, răspunderea revine numai acestora. Aceste informaţii vor fi, însă, verificate şi de către specialiştii din cadrul Consiliului Concurenţei. Având în vedere caracterul de informaţie publică, acest Registru poate fi accesat după data de 15 august 2005, prin intermediul internetului la adresa www. consiliulconcurenţei.ro, de către oricine doreşte să cunoască mai multe amănunte legate de ajutoarele de stat acordate în România. Constituit în vederea realizării unui instrument nou, util şi operativ de realizare a politicii în domeniul ajutorului de stat, precum şi de control al utilizării fondurilor publice, acest Registru al ajutoarelor de stat reprezintă o premieră în legislaţia naţională şi chiar europeană.


Constanţa Dumitrescu Daniel Diaconescu

Parcul industrial reprezintă, conform prevederilor O.G. nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, “o zona delimitată în care se desfăşoară activităţi economice, de cercetare ştiinţifică, de producţie industrială şi servicii, de valorificare a cercetării ştiinţifice şi/sau de dezvoltare tehnologică, într-un regim de facilităţi specifice, în vederea valorificării potenţialului uman şi material al zonei”. Parcurile industriale se constituie prin asocierea în participaţiune, dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, agenţi economici, institute de cercetare – dezvoltare şi/sau alţi parteneri interesaţi, care încheie în acest sens un contract de asociere. Administrarea parcului industrial se realizează pe baza unui contract de administrare încheiat între membrii asocierii şi o societate comercială, denumită în continuare societate - administrator. Contractul de administrare a parcului industrial poate să cuprindă clauze cu privire la obligaţiile părţilor privind reprezentarea, subcontractarea, proiectarea, finanţarea, construcţia, exploatarea, întreţinerea, închirierea şi subînchirierea. Titlul de parc industrial se acordă prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor pe baza documentaţiei depuse prin care se dovedeşte, pe lângă actele corespunzatoare asocierii în participaţiune sau a constituirii societăţii – administrator, şi îndeplinirea condiţiilor privind situaţia juridică a terenului şi clădirilor aferente parcului ce se înfiinţează (mărime minimă 10 hectare, acces la drum naţional sau european etc). Facem precizarea că titlul de parc industrial se acordă ulterior notificării Consiliului Concurenţei si autorizării de către acesta din punct de vedere al efectelor asupra concurenţei.

Societăţile administrator vor asigura racordarea parcului industrial la magistralele de utilităţi (apă, canalizare, termoficare, curent electric, telecomunicaţii etc), vor realiza şi infrastructura din interiorul parcului şi un număr minim de construcţii necesar începerii funcţionării parcului, astfel încât să atragă un număr cât mai mare de societăţi comerciale care să efectueze investiţii, contribuind astfel la stimularea dezvoltării regionale şi locale prin crearea de noi locuri de muncă. Pentru recuperarea investiţiei, acoperirea costurilor de intreţinere şi realizarea unui profit se percep tarife de utilizare şi exploatare a parcului de către societatea administrator, a căror valoare este stabilită de societatea – administrator de comun acord cu membrii asocierii. În ceea ce priveşte parcul ştiinţific şi tehnologic, conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 14/2002 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor ştiinţifice şi tehnologice, acesta reprezintă “o zonă în cadrul căreia se desfăşoară activităţi de învăţământ, de cercetare, de transfer tehnologic al rezultatelor cercetării şi valorificarea acestora prin activităţi economice”. Parcul ştiinţific şi tehnologic se constituie printr-o asociere în participaţiune, încheiată între o instituţie de învăţământ superior acreditată şi/sau o unitate de cercetare dezvoltare, pe de o parte, şi regii autonome,

ASPECTE REZULTATE ÎN URMA ACŢIUNII DE MONITORIZARE A AJUTOARELOR DE STAT ACORDATE PENTRU PARCURILE

INDUSTRIALE Mai 2005


companii naţionale, societăţi comerciale, administraţia publică locală, asociaţii patronale sau profesionale, persoane fizice, investitori români sau străini, pe de altă parte. Parcul ştiinţific şi tehnologic, ca şi în cazul parcurilor industriale, este administrat de o societate comercială, desemnată de către asocierea în participaţiune şi a cărei activitate exclusivă este administrarea parcului. Parcurile ştiinţifice şi tehnologice funcţionează pe baza autorizaţiei de funcţionare acordată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în parcul ştiinţific şi tehnologic beneficiază de condiţii avantajoase de locaţie şi folosire a infrastructurii şi a comunicaţiilor asigurate sau facilitate de societatea - administrator pe o perioadă determinată de funcţionare (cel puţin 15 ani). Facilităţile instituite parcurilor industriale precum şi a celor ştiinţifice şi tehnologice se pot grupa în două categorii: I. Facilităţile instituite prin O.G. nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, cu toate modificările şi completările ulterioare, de care beneficiază în prezent societăţile – administrator, se referă la:

scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei sau pentru scoaterea din circuitul agricol a terenului aferent parcului industrial, pentru asocierea care deţine titlul de parc industrial;

pentru investiţiile realizate în parcurile industriale până la data de 31 decembrie 2006 se acordă o deducere suplimentară din profitul impozabil în cotă de 20% din valoarea investiţiilor în construcţii sau a reabilitărilor în construcţii, infrastructura internă şi de conexiune la reţeaua publică de utilităţi, ţinând seama de prevederile legale în vigoare privind clasificarea şi duratele normate de utilizare a mijloacelor fixe amortizabile;

impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirile sau construcţiile din parcurile

industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;

impozitul pe teren nu se datorează pentru terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;

alte facilităţi ce pot fi acordate potrivit legii, de administraţia publică locală.

Durata de funcţionare a unui parc industrial se stabileşte la cererea solicitantului, dar nu pe o perioadă mai mică de 15 ani, cu posibilităţi de prelungire a termenului de funcţionare a parcului industrial. Faţă de scutirile de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei sau scoaterea din circuitul agricol a terenului aferent parcului ştiinţific şi tehnologic, precum şi de la plata impozitului pe teren şi clădiri menţionate mai sus, conform prevederilor O.G. nr. 14/2002, parcurile ştiinţifice şi tehnologice mai pot beneficia de:

amânarea pe perioada de realizare a investiţiei respective, până la punerea în funcţiune a parcului ştiinţific şi tehnologic, a taxei pe valoarea adaugată pentru materiale, echipamente şi conexiuni la reţelele de utilităţi;

programe de dezvoltare pentru realizarea infrastructurii, investiţii şi dotări cu echipamente, din partea administraţiei publice centrale şi locale, a societăţilor private şi din asistenţă financiară externă;

donaţii, concesionări şi fonduri structurale pentru dezvoltare;

alte surse. II. Schema de ajutor de stat conţinută de Programul de dezvoltare “Parcuri industriale” instituită conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1116/2001 privind aprobarea structurii, indicatorilor şi fondurilor aferente programelor care se experimentează şi se finanţează din bugetul Ministerului Dezvoltării şi Prognozei în anul 2001, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2002 şi în baza Legii nr. 507/2003 – legea bugetului de stat pe anul 2004, a fost notificată şi respectiv autorizată prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 275/2001, ca ajutor de stat pentru dezvoltare regională.


Prin Deciziile Consiliului Concurenţei nr. 138/2002, 265/2003 şi 148/2004, au fost autorizate modificări ale acestei scheme. Modificările aduse schemei autorizate se referă la: baza legală pentru acordarea ajutorului de stat, bugetul total alocat programului, defalcarea pe ani şi prelungirea schemei până în anul 2007. Modificările sunt generate de dispoziţiile Legii nr. 507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004, care prevede că programul de dezvoltare “Parcuri industriale” va fi implementat şi în anul 2007 (anul integrării României în Uniunea Europeană).

Conform condiţiilor prevăzute în Decizia Consiliului Concurenţei nr. 148/2004, intensitatea ajutorului de stat este de maxim 30% din totalul cheltuielilor eligibile pentru parcurile industriale şi de maximum 50% pentru parcurile ştiinţifice şi tehnologice, încadrându-se astfel în plafonul de 50% prevăzut de Regulamentul privind ajutorul de stat regional.

Contribuţia fiecărui beneficiar al unei alocări specifice în cadrul schemei, la finanţarea investiţiei, trebuie să fie de cel putin 70% din totalul cheltuielilor eligibile pentru investiţia realizată într-un parc industrial, respectiv de 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru investiţia realizată într-un parc ştiinţific şi tehnologic. Scopul acestui program îl constituie dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin. Prin acest Program sunt promovate proiecte de realizare/modernizare a infrastructurii aferente parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, prin care să se faciliteze desfăşurarea activităţii agenţilor economici şi astfel să contribuie la reducerea decalajelor economice şi a somajului. Programul cuprinde două componente, respectiv componenta A - Parcuri industriale şi componenta B – Parcuri ştiinţifice şi tehnologice. Prin Programul de dezvoltare regională “Parcuri industriale” se finanţează următoarele tipuri de asistenţă:

a) ajutoare financiare nerambursabile pentru societăţile comerciale – administrator

ale parcurilor industriale (componenta A) şi ale parcurilor ştiinţifice şi tehnologice (componenta B); b) asistenţă tehnică pentru implementarea şi monitorizarea programului.

În cadrul acţiunii de monitorizare de la începutul anului 2005 au fost verificate societăţile administrator din 25 de parcuri industriale, pentru care Consiliul Concurenţei a autorizat până în prezent prin 31 de decizii. Alocările specifice acordate în baza celor două scheme de ajutor de stat menţionate mai sus sunt pentru:

Bucharest Industrial Park (S.C. Universal Management S.R.L.)

Parcul Industrial Moreni (S.C. Moreni Parc Industrial S.A.)

Parcul Industrial Mija (S.C. Parc Industrial Mija S.A.)

Parcul Industrial Jibou (S.C. Parc Industrial S.R.L. Jibou)

Parcul Industrial pentru Tehnologii Avansate (S.C. Tetarom S.A. Cluj)

Parcul Industrial Vălenii de Munte (S.C. Prahova Industrial Parc S.A.)

Parc Industrial Sibiu Şura-Mică (S.C. Parc Industrial Sibiu Şura Mică S.A.)

Parcul Industrial Feteşti (S.C. Parc Industrial Feteşti S.A.)

Parcul Industrial Metav (S.C. Metav S.A. Bucureşti)

Parcul Industrial Hunedoara (S.C. Parc Industrial S.R.L. Hunedoara)

Parcul Industrial Sibiu Şelimbăr (S.C. Parc Industrial Sibiu S.A.)

Parcul Industrial Botoşani (S.C. Electrimining S.A.Botoşani)

Parcul Industrial Corabia (S.C. Administrare Parc Industrial Corabia S.R.L.)

Parcul Tehnologic şi Industrial Giurgiu Nord (S.C. Parc Tehnologic şi Industrial Giurgiu Nord S.A.)

Parcul Industrial Piteşti-Bradu (S.C. Industrial Parc S.R.L. Piteşti)

Parcul Industrial Ploieşti (S.C. Ploieşti Industrial Parc S.A.)

Parcul Industrial Mureş (S.C. Parc Industrial Mureş S.A.)

Parcul Industrial Sebeş-Alba (S.C. PISA – Parcul Industrial Sebeş Alba S.A.)


Parcul Industrial Piatra Neamţ (S.C. Mecanica Cehlău S.A.)

Parcul Industrial Euroland Semănătoarea (S.C. Sema Parc S.A. Bucureşti)

Parcul Industrial Tohani Zărneşţi (S.C. Brem Company S.A.)

Parcul Industrial Galaţi (S.C. Industrial Parc S.R.L. Galaţi)

Parcul Industrial Petromidia (S.C. Rompetrol Industrial Parks S.A. Năvodari)

Parcul Industrial Cugir (S.C. Parcul Industrial Cugir S.A.)

Parcul de Soft Galaţi (S.C. Cons Management Parc de Soft S.R.L.).

În urma acţiunii de monitorizare a ajutoarelor de stat acordate pentru parcurile industriale au rezultat următoarele constatări: - un număr de 12 parcuri a beneficiat de una sau mai multe măsuri de ajutor de stat din care:

doar 4 parcuri industriale au beneficiat de deducerea suplimentară de 20% din profitul impozabil (Parcul Industrial Cugir, Parcul Industrial Vălenii de Munte Prahova, Parcul Industrial Ploieşti şi Parcul Industrial Euroland Semănătoarea), în valoare totală de 5.941,192 mil. lei;

7 parcuri industriale au beneficiat de

scutirea de la plata impozitului pe teren, în sumă totală de 57.957,240 mil. lei (Parcul Industrial Mureş, Parcul Industrial Metav, Parcul Industrial Jibou, Parcul Industrial Cugir, Parcul Industrial Vălenii de Munte Prahova, Parcul Industrial Ploieşti şi Parcul Industrial Botoşani);


scutire de la plata impozitului pe clădiri, în sumă totală de 3.584,650 mil. lei (Parcul Industrial Vălenii de Munte Prahova, Parcul Industrial Ploieşti, Parcul Industrial Metav, Parcul Industrial Cugir, Parcul Industrial Moreni, Parcul Industrial Mija şi Parcul Tehnologic şi Industrial Giurgiu Nord);


fonduri nerambursabile în sumă totală de 47.331,509 mil. lei (Parcul Industrial

Vălenii de Munte Prahova, Parcul Industrial Ploieşti, Parcul Industrial Jibou şi Parcul de Soft Galaţi);

- un număr de 13 parcuri industriale nu

au beneficiat de nici una din măsurile de ajutor de stat autorizate acestora.

În ceea ce priveşte investiţiile realizate în parcurile industriale până în prezent acestea s-au concretizat în modernizarea clădirilor în vederea închirierii, aflate în proprietatea societăţii administrator, construire reţele drumuri de acces, construirea reţelelor de alimentare cu energie electrică, gaze naturale şi apă precum şi a reţelelor de canalizare. Astfel, valoarea investiţilor în clădiri se ridică la suma de 54.175,367 mil. lei, iar a celor în infrastructură la 1.111.190,397 mil. lei. Un număr de 258 agenţi economici desfăşoară activitate în 10 parcuri industriale funcţionale, iar celelalte parcuri, respectiv un număr de 15 parcuri industriale nu funcţionează, fiind în faza de parcelare şi împrejmuire a terenului, ori de amenajare şi construire a infrastructurii. Dintre cele 15 parcuri industriale care nu funcţionează, 3 parcuri industriale au beneficiat de ajutor de stat (Parcul Industrial Jibou, Parcul Industrial Mureş şi Parcul Industrial Botoşani). Dintre acestea, ultimile două nu au demarat realizarea investiţiilor deşi au beneficiat de scutire de la plata impozitului pe teren, fapt semnalat de Consiliul Concurenţei, Ministerului Administraţiei şi Internelor. Agenţii economici din parcurile industriale desfăşoară următoarele activităţi: transport, comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, lucrări de instalaţii şi construcţii, întreţinerea şi repararea autovehiculelor, prelucrarea şi conservarea legumelor, publicitate, fabricarea construcţiilor metalice, editură şi tipografie, confecţii, tricotaje, lucrări de soft, etc. Cei mai mulţi agenţi economici se regăsesc în 6 parcuri industriale, respectiv în Parcul Industrial Euroland Semănătoarea, Parcul Industrial Metav, Parcul Industrial Vălenii de


Munte, Parcul Industrial Ploieşti, Parcul de Soft Galaţi şi Parcul Industrial Cugir, parcuri în care îşi desfăşoară activitatea între 20 şi 53 de agenţi economici. Concluzii

Până în prezent Consiliul Concurenţei a emis 31 decizii de autorizare a alocărilor specifice schemelor de ajutor de stat, pentru un număr de 24 parcuri industriale şi pentru un singur parc de soft.

Din cele 25 de parcuri industriale verificate, doar 12 parcuri au beneficiat de ajutoare de stat iar 13 nu. Din 25 de parcuri 60% nu funcţionează încă, respectiv 15 parcuri fiind în stadiul de amenajare şi construire a infrastructurii în vederea creării condiţiilor optime desfăşurării activităţii de către agenţii economici instalaţi.

Pentru cele 12 parcuri industriale care au beneficiat de ajutor de stat, valoarea totală este de 114.814,591 mil. lei.

Un număr de 258 agenţi economici îşi desfăşoară activitatea în cele 10 parcuri industriale care funcţionează, respectiv Parcul Industrial Euroland Semănătoarea, Parcul Industrial Metav, Parcul Industrial Vălenii de Munte, Parcul Industrial Ploieşti, Parcul de Soft Galaţi, Parcul Industrial Cugir,

Parcul Tehnologic şi Industrial Giurgiu Nord, Parcul Industrial Moreni, Parcul Industrial Mija şi Parcul Industrial Tohani Zărneşti.

Doar două parcuri industriale din cele 15 parcuri care nu funcţionează, nu au demarat realizarea investiţiilor deşi au beneficiat de ajutor de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe teren, respectiv Parcul Industrial Mureş şi Parcul Industrial Botoşani. Consiliul Concurenţei a sesizat Ministerul Administraţiei şi Internelor asupra situaţiei celor 2 parcuri industriale în vederea luării măsurilor corespunzatoare pentru realizarea obiectivelor, prevăzute în deciziile de autorizare, necesare agenţilor economici pentru a-şi desfăşura activitatea în parc.

Având în vedere cele constatate, rezultă că majoritatea parcurilor industriale sunt în faza de amenajare, investiţiile nefiind încă finalizate şi nici nu au beneficiat de toate măsurile de ajutor de stat prevăzute prin schemele autorizate. În aceste condiţii, Consiliul Concurenţei va monitoriza în continuare parcurile industriale, în vederea verificării respectării condiţiilor de acordare a ajutoarelor de stat regionale şi impulsionării realizării obiectivelor avizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor la înfiinţarea parcurilor industriale.


Daniela Florea

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene beneficiază de o vastă jurisdicţie, ce îi permite să se pronunţe în diverse tipuri de acţiuni. Acţiunile în neîndeplinirea obligaţiilor permit Curţii să hotărască dacă un Stat membru şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de legislaţia comunitară. Declanşarea procedurii în faţa Curţii de Justiţie este precedată de o procedură preliminară desfăşurată la Comisie, ce oferă Statului membru oportunitatea să răspundă plângerilor depuse împotriva sa. Dacă procedura în faţa Comisiei nu se finalizează prin încetarea încălcării venită din partea Statului membru, poate fi introdusă la Curte o acţiune pentru încălcarea legislaţiei comunitare. Introducerea acţiunii poate fi făcută de către Comisie – aşa cum este cazul de cele mai multe ori – sau de un alt Stat membru. Dacă Curtea consideră că Statul membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile, acesta trebuie să înceteze încălcarea de îndată. Dacă, după iniţierea unor noi proceduri de către Comisiei, Curtea de Justiţie consideră că Statul membru în cauză nu s-a supus celor dispuse anterior, poate, la solicitarea Comisiei, să impună Statului membru o penalitate periodică ori într-un cuantum fix. Prin acest mecanism se asigură atât respectarea prevederilor Tratatului CE, cât şi a dispoziţiilor adoptate de instituţiile comunitare competente. Cazul Olympic Airways - neîndeplinirea obligaţiei de recuperare a ajutorului considerat ilegal şi incompatibil cu Piaţa comună103

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat, în data de 12 mai 2005, în cazul C-415/03, dând câştig de cauză Comisiei 103 www.curia.eu.int/jurisp/ Case C-415/03, JUDGMENT OF THE COURT (Second Chamber), 12 May 2005, (State aid – Obligation to recover – Absolute impossibility of implementation – Absence).

Europene care introdusese, în 25 septembrie 2003, o acţiune împotriva Greciei, întemeiată pe art. 88 (2) din Tratatul CE, pentru neîndeplinirea obligaţiei de recuperare a unui ajutor ilegal. Prin această acţiune, Comisia a cerut Curţii să declare că, prin neluarea în termen a tuturor măsurilor necesare pentru recuperarea ajutorului declarat ilegal şi incompatibil cu Piaţa comună sau, în orice caz, prin neinformarea Comisie cu privire la măsurile luate, Grecia nu şi-a îndeplinit obligaţiile impuse atât de Comisia Europeană cât şi de Tratatul CE. Istoric În 1996, Comisia iniţiase împotriva Greciei procedura permisă de articolul 93 (2) al Tratatului CE (acum art. 88 (2)) care a condus la adoptarea Deciziei 1999/332/EC din 14 august 1998. Această decizie se referea la ajutorul acordat de Grecia companiei Olympic Airways sub formă de garanţii, reduceri de datorii şi conversii de datorii în acţiuni, aprobate în 1994, precum şi alte garanţii şi infuzii de capital totalizând 40,8 miliarde drahme greceşti, care urmau să fie plătite în trei tranşe de 19, 14, respectiv 7,8 miliarde drahme greceşti. Acordarea acestui ajutor a fost condiţionată de aplicarea unui plan de restructurare revizuit pentru perioada 1998-2002 şi a fost supusă unor condiţii speciale. În urma unor plângeri referitoare la acordarea ajutorului în beneficiul Olympic Airways, Comisia a iniţiat prin decizia din 6 martie 2002, procedura permisă de art. 88 (2) CE pe motiv că planul de restructurare al companiei nu fusese implementat şi că unele condiţii impuse prin decizia de autorizare nu fuseseră respectate. Decizia impunea ca, în conformitate cu art. 10 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, Grecia să furnizeze informaţii Comisiei.

SANCŢIONAREA NEÎNDEPLINIRII OBLIGAŢIEI DE RECUPERARE A AJUTORULUI ILEGAL ÎN CAZUL OLYMPIC AIRWAYS


Pe 9 august 2002, Comisia Europeană solicită din nou Greciei să furnizeze unele informaţii ce fuseseră cerute şi anterior, în special să transmită explicaţii şi cifre referitoare la plata costurilor de operare către stat. Răspunsul dat de autorităţile Greciei pe acestă temă a fost considerat insuficient de către Comisie. Pe 11 decembrie 2002, Comisia a emis Decizia nr. 2003/372/EC bazată în special pe faptul că decizia de autorizare a ajutorului fusese implementată defectuos, majoritatea obiectivelor planului de restructurare al Olympic Airways nu fuseseră atinse şi condiţiile impuse nu fuseseră respectate în întregime. În plus, Comisia sesizează existenţa unui nou ajutor de operare care constă, în esenţă, în tolerarea de către Grecia a neplăţii sau în amânarea plăţii contribuţiilor la asigurările sociale pentru perioada octombrie-decembrie 2001, a taxei pe valoarea adăugată (TVA) pentru combustibil şi piese de schimb, a chiriei datorate aeroporturilor pentru perioada 1998-2001, a taxelor aeroportuare, precum şi a taxei impuse pasagerilor ce plecau din aeroporturi greceşti – taxă numită „Spatosimo”. Conform Deciziei nr. 2003/372/EC: „Art. 1 - Ajutorul de restructurare acordat de Grecia în beneficiul Olympic Airways sub forma: a) garanţiilor pentru împrumut prelungite până la 7 octombrie 1994, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 96/75 adoptată de Grecia în 26 iunie 1975; b) garanţiilor pentru un nou împrumut totalizând 378 milioane USD, pentru sume ce urmau a fi contractate înainte de 31 martie 2001 în scopul achiziţionării de noi aeronave şi realizării investiţiilor necesare schimbării sediului Olympic Airways în noul aeroport din Spata; c) reducerii datoriilor aflate în sarcina beneficiarului în cuantum de 427 miliarde drahme greceşti; d) conversiei în acţiuni a 64 miliarde drahme greceşti din datoriile beneficiarului; e) unei infuzii de capital în valoare de 54 miliarde drahme greceşti, redusă la 40,8 miliarde drahme greceşti, în trei tranşe de 19,

14, respectiv 7,8 miliarde în 1995, 1998, respectiv 1999, este considerat incompatibil cu Piaţa comună în sensul art. 87 (1) al Tratatului, având în vedere că următoarele condiţii sub care s-a autorizat iniţial acordarea ajutorului, nu mai sunt îndeplinite:

a) implementarea completă a planului de

restructurare menit să conducă la viabilizarea pe termen lung a companiei;

b) respectarea celor 24 de condiţii specifice ataşate autorizării ajutorului;

c) monitorizarea permanentă a implementării ajutorului de restructurare.

Art. 2 - Ajutorul de stat pe care Grecia l-a implementat sub forma tolerării neplăţii sistematice a obligaţiilor la asigurările sociale, a TVA-ului pentru combustibil şi piese de schimb datorat Olympic Aviation, a chiriilor pentru diferite aeroporturi, a taxelor de aeroport datorate Athens International Airport şi altor aeroporturi, precum şi a taxei Spatosimo este incompatibil cu Piaţa comună. Art. 3

1. Grecia va lua toate măsurile necesare pentru recuperarea de la beneficiar a ajutorului în valoare de 14 miliarde drahme greceşti (41 milioane Euro) menţionat în articolul 1, ajutor care nu este compatibil cu Tratatul, precum şi a ajutorului menţionat în articolul 2 şi pus la dispoziţia beneficiarului în mod nelegal. 2. Recuperarea se va face fără întârziere şi în concordanţă cu procedurile impuse de legea naţională, numai dacă ele permit executarea imediată şi efectivă a deciziei. Ajutorul care trebuie recuperat va include şi dobânzile de la data la care ajutorul s-a aflat la dispoziţia beneficiarului până la data recuperării. Dobânda va fi calculată pe baza ratei de referinţă folosită pentru calcularea echivalentului subvenţiei în cazul ajutorului regional.

Art. 4 - Grecia va informa Comisia în termen de două luni de la data notificării prezentei decizii cu privire la măsurile ce vor fi luate pentru conformare.

[...]„ Pe 11 februarie 2003, Guvernul Greciei a informat Comisia că a însărcinat un expert


independent să stabilească dacă Olympic Airways are datorii nerambursate către stat şi dacă a beneficiat de un tratament preferenţial. Pe baza informaţiilor astfel obţinute, Guvernul a hotărât că nu va implementa articolele 3 şi 4 ale Deciziei 2003/372/EC. Pe 6 martie 2003, Comisia a informat Guvernul Greciei că este necesar să se conformeze Deciziei 2003/372/EC. În 12 mai 2003, Comisia a transmis Guvernului grec o comunicare cu explicaţii suplimentare referitoare la cuantificarea ajutorului şi a solicitat informaţii detaliate legate de aranjamentele făcute pentru rambursarea celor 41 de milioane de Euro, reprezentând a doua tranşă a infuziei de capital, împreună cu dovada plăţii de către Olympic Airways a debitelor specificate în articolul 2 al deciziei menţionate anterior. Autorităţile Greciei au răspuns printr-o scrisoare în 26 iunie 2003. Cu privire la rambursarea celor 41 de milioane de Euro, au menţionat mai întâi că intenţionau să ia o decizie de recuperare a acestui ajutor înainte de sfârşitul lunii august a anului 2003. În al doilea rând, au precizat că examinau efectele juridice ale Deciziei 2003/372/EC precum şi procedura pe care a urmat-o Comisia în adoptarea acestei decizii. Au comunicat, de asemenea, că Olympic Airways era pe cale de a stabili o înţelegere cu privire la datoriile de 2,46 milioane Euro provenind din chirii datorate aeroporturilor greceşti. Cu privire la datoria de 33,9 milioane Euro legată de taxele aeroportuare datorate aeroportului Spata, autorităţile greceşti au pretins că nu au nici o putere, din cauza modului de administrare a aeroportului. Oricum, s-au referit la o plată a 4,83 milioane Euro făcută pe baza unei înţelegeri încheiate în acest sens şi au furnizat dovezi ale plăţii sumei de către Olympic Airways. Înţelegerea prevedea şi că datoria va fi achitată prin 12 plăţi trimestriale. Autorităţile au stabilit că întreaga sumă datorată va fi rambursată până în aprilie 2005. În privinţa datoriei de 61 milioane Euro, care corespundea taxei „Spatosimo”, autorităţile

Greciei au argumentat că, în temeiul înţelegerilor încheiate în acest sens, fusese făcută o plată de 22,8 milioane Euro. Ele au furnizat documente probatorii pentru această sumă şi pentru alte plăţi. Referitor la datoria de 28,9 milioane Euro către ministere şi instituţii publice, autorităţile greceşti au susţinut că nu deţin detalii ale sumelor rămase de rambursat, deoarece nu au evidenţe ale biletelor de avion vândute angajaţilor acelor ministere. Având în vedere că nu a fost satisfăcută de explicaţiile furnizate, Comisia Europeană a introdus la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene o acţiune împotriva Greciei, pentru neîndeplinirea obligaţiilor. Susţinerile părţilor Susţinerile Comisiei Europene Cu privire la a doua tranşă a infuziei de capital în valoare de 41 de milioane de Euro care fusese aprobată în 1998, Comisia a arătat că autorităţile Greciei nu au recuperat acestă sumă de la Olympic Airways. În viziunea Comisiei, autorităţile Greciei nu au demonstrat că ar fi fost absolut imposibil să aplice Decizia 2003/372/EC. Autorităţile au emis doar o solicitare de plată şi o notificare şi au făcut o declaraţie conform căreia aceste măsuri au devenit subiect al unei contestaţii, existând şi o cerere de amânare a punerii în aplicare a măsurii, ceea ce înseamnă că nu s-a făcut nici o restituire. Comisia susţine că, în ciuda adoptării Deciziei 2003/372/EC, măsurile luate au permis transferul fără nici o compensaţie nu numai a personalului Olympic Airways dar şi a celor mai profitabile active ale acesteia, libere de toate datoriile companiei, către o nouă firmă (Olympic Airlines), făcând imposibilă recuperarea datoriilor vechii companii de la noua firmă. Aceasta din urmă, către care nu au fost transferate pasivele lui Olympic Airways, a fost astfel plasată sub un regim de protecţie specială faţă de creditorii primei companii. Conform Comisiei, autorităţile Greciei au evitat prin acest transfer recuperarea


ajutorului, din moment ce Olympic Airways a reţinut, în principal, pasivele, fără a avea active care să îi permită stingerea datoriilor. Cu privire la taxele aeroportuare datorate, Comisia a argumentat că planificarea plăţii acestor taxe constituie o nouă facilitate financiară şi o amânare neautorizată a punerii în aplicare a Deciziei 2003/372/EC. Mai mult, planificarea nu a fost armonizată cu decizia, prima plată făcându-se cu o întârziere de cinci luni şi a reprezentat doar o parte din suma datorată. În plus, suma plătită în iunie 2003 nu a corespuns celei de a patra plăţi trimestriale, care era datorată în aprilie 2003. Conform Comisiei, nu au fost oferite nici un fel de informaţii referitoare la plata TVA-ul pentru combustibil şi piese de schimb. Cu privire la taxa Spatosimo, Comisia pretinde că acordarea de facilităţi pentru constituirea taxei, prelungită pe parcursul a patru ani, îi oferă lui Olympic Airways un beneficiu financiar suplimentar şi excede parametrilor implementării Deciziei 2003/372/EC, în ceea ce priveşte limita de timp impusă de aceasta. Comisia a subliniat că, separat de rare excepţii legate de anumite sume, cea mai mare parte a ajutorului ce trebuia rambursat a rămas în posesia beneficiarului. Mai mult decât atât, unele dificultăţi juridice potenţiale, cum ar fi trecerea datoriilor la buget sau exigenţele Codului fiscal, nu pot constitui o justificare pentru incapacitatea absolută de punere în aplicare a Deciziei 2003/372/EC. În final, Comisia a respins argumentul cu privire la „indulgenţa” pe care un investitor privat ar fi arătat-o în situaţia în care era pus în faţa persistenţei în neplata sumelor aflate în discuţie. Aplicând acest test şi ţinând cont de numărul mare de ajutoare acordate în ultimii zece ani, Decizia 2003/372/EC arată pe bună dreptate, că un creditor privat prudent nu ar fi tolerat asemenea neplăţi repetate ale datoriilor în discuţie.

Susţinerile Greciei

Ca o chestiune preliminară, Guvernul Greciei a susţinut că aspectele ridicate de Comisie în legătură cu transferul personalului şi majorităţii activelor celor mai profitabile ale companiei Olympic Airways, către noua companie Olympic Airlines, constituie un argument inadmisibil în dosar. Aceasta, din cauza procedurii de examinare iniţiată printr-o Decizie a Comisiei din 16 martie 2004, legată de aceleaşi operaţiuni. În ceea ce priveşte datoria companiei Olympic Airways către stat, în valoare de 41 de milioane de Euro, Guvernul grec a considerat că s-a supus articolului 3 al Deciziei 2003/372/EC. Respectând această decizie, autoritatea fiscală competentă a emis un document de confirmare a datoriilor şi a dobânzii. Acest document s-a constitut în titlul executoriu necesar recuperării sumei datorate, ceea ce înseamnă că autorităţile Greciei s-au conformat exigenţelor deciziei, prin folosirea tuturor mijloacelor disponibile pentru recuperarea sumei, în conformitate cu legislaţia naţională. În privinţa celorlalte intervenţii financiare, Guvernul grec a susţinut că Decizia 2003/372/EC nu specifică dacă sumele la care se referă sunt definitive cât priveşte cuantumul ajutorului de stat ce trebuie recuperat. De asemenea, în cazul plăţilor sau facilităţilor, decizia nu identifică în mod expres şi clar sumele în discuţie. Conform Greciei, recuperarea sumelor pe care Comisia le consideră ajutor de stat acordat în favoarea Olympic Airways, trebuie realizată în concordanţă cu prevederile naţionale referitoare la procedura de executare a creanţelor bugetare. Aceste prevederi impun mai întâi stabilirea cu precizie a sumei datorată statului, sumă ce este abia ulterior recuperată de la persoanele fizice şi juridice debitoare. Guvernul a arătat că articolul 2 al Deciziei 2003/372/EC nu stabileşte cuantumul sumelor corespunzătoare ajutoarelor suplimentare plătite lui Olympic Airways, care au fost descrise ca fiind incompatibile cu Piaţa comună. În ceea ce priveşte detalierea acestor sume, ea apare numai în motivaţia deciziei,


într-o manieră incompletă şi neclară, fără ca măcar să se specifice dacă acela este cuantumul definitiv al ajutorului de stat ce trebuie recuperat. Oricum, conform susţinerilor Greciei, diversele sume care apar în conturile Olympic Airways ca debite ale companiei, nu se încadrează în conceptul de ajutor de stat. În consecinţă, identificarea ajutorului de stat în cazurile debitelor neachitate şi nerecuperate, cere o evaluare a cuantumului actual al beneficiilor rezultate dintr-o posibilă „tolerare” a neplăţii. Guvernul grec a susţinut şi că sumele datorate aeroporturilor greceşti cu titlu de chirie sunt subiect al unei proceduri de declarare fiscală, astfel încât etapa recuperării ar putea începe. TVA-ul pentru piese de schimb şi combustibil trebuie plătit împreună cu penalităţile şi majorările legale, pe baza rambursării de TVA pentru anul 2003. În ceea ce priveşte taxele datorate aeroportului Spata, Guvernul grec a argumentat că nu are competenţa să dispună ca sumele în cauză să fie recuperate de la Olympic Airways. Aeroportul Spata este o companie privată (deşi statul controlează 55% din capitalul său) căreia i se aplică cadrul legal descris în actul constitutiv şi în Acordul de dezvoltare a aeroportului. Conform acestui cadru, conducerea companiei este singura responsabilă pentru deciziile de stabilire a taxelor datorate, şi pentru încheierea unor înţelegeri referitoare la datorii. În privinţa aşa-numitei taxe „Spatosimo”, Grecia a făcut referire la anumite plăţi ca şi la o înţelegere în privinţa datoriilor. Consideraţiile Curţii

Cu privire la obligaţia impusă de art. 3 (1) din Decizia 2003/372/EC privind recuperarea a 41 milioane de Euro de la beneficiar, în viziunea Curţii, faptul că există o procedură de examinare iniţiată printr-o decizie a Comisiei104, este irelevant.

104 ...în legătură cu transferul personalului şi majorităţii activelor celor mai profitabile ale fostei

Singura chestiune care trebuie stabilită este dacă acest transfer crează obstacole în calea punerii în aplicare a deciziei. Iar aici Curtea precizează că Guvernul grec nu a putut aduce argumente împotriva susţinerilor Comisiei, conform cărora cele mai profitabile active ale vechii companii, libere de toate datoriile acesteia, au fost transferate către noua companie Olympic Airlines. În plus, operaţiunea a fost astfel concepută încât recuperarea debitelor fostei companii Olympic Airways de la noua companie Olympic Airlines, a devenit imposibilă în contextul legislaţiei naţionale. Astfel, operaţiunea a creat un obstacol în calea implementării efective a Deciziei 2003/372/EC şi în calea recuperării ajutorului, iar scopul deciziei, de restabilire a mediului concurenţial în sectorul aviaţiei civile, a fost serios compromis. În acest context, acţiunea Greciei de a începe recuperarea celor 41 milioane de Euro de la Olympic Airways nu are nici un efect real cu privire la adevărata recuperare a sumei de la companie. Mai mult, Guvernul Greciei nu a explicat de ce ar fi absolut imposibil să recupereze debitele. Conform jurisprudenţei, singura apărare la care poate apela un Stat membru în astfel de cazuri, este că s-a aflat într-o imposibilitate absolută de punere în aplicare a deciziei de recuperare. În viziunea Curţii, Grecia nu şi-a îndeplinit obligaţia de recuperare a ajutorului conform art. 3 (1) din Decizia 2003/372/EC. În ceea ce priveşte obligaţia de recuperare a altor sume din ajutorul declarat incompatibil cu Piaţa comună, la care face referire art. 2 din Decizia 2003/372/EC, instanţa a subliniat că diferitele tipuri de plăţi datorate precum şi caracteristicile lor, au fost detaliate în corpul deciziei105.

companii Olympic Airways către noua companie Olympic Airlines. 105 De la pct. 206 la pct. 208.


Referitor la absenţa beneficiilor financiare, ca rezultat al „indulgenţei” pe care un investitor privat ar arăta-o faţă de neplata sistematică a anumitor sume, Curtea consideră că o astfel de susţinere pune în discuţie însăşi legalitatea Deciziei 2003/372/EC. În contextul în care cauza supusă judecăţii priveşte neîndeplinirea obligaţiei de aplicare a unei decizii în materia ajutorului de stat, neîndeplinire pe care Statul membru nu a sesizat-o el însuşi Curţii, acesta nu este îndreptăţit să pună în discuţie legalitatea deciziei. În consecinţă, calificarea neplăţii sistematice drept ajutor de stat, pe care Comisia a facut-o în Decizia 2003/372/EC, nu poate fi contestată de Grecia în dosarul aflat pe rol. Faţă de susţinerea conform căreia decizia nu ar putea fi aplicată din cauza absenţei informaţiilor precise legate de sumele ce trebuie recuperate, Curtea a constatat că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, nici o prevedere a legislaţiei comunitare nu obligă Comisia în acest sens. Astfel, atunci când dispune recuperarea ajutorului declarat incompatibil cu Piaţa comună, Comisia Europeană nu este obligată să stabilească valoarea exactă a ajutorului ce urmează a fi recuperat. Este suficient ca decizia Comisiei să cuprindă informaţii care îl ajută pe destinatarul ei să calculeze el însuşi, fără prea mare dificultate, acest cuantum. Comisia poate, de aceea, să se limiteze la a declara că există o obligaţie de recuperare a ajutorului în cauză, şi să lase în sarcina autorităţilor naţionale calcularea sumei exacte care trebuie restituită. Faţă de susţinerile Greciei conform cărora implementarea Deciziei 2003/372/EC a întâmpinat o serie de dificultăţi naţionale, Curtea a precizat că în asemenea situaţii, Comisia şi Statul membru în cauză trebuie să respecte principiul instituit de art. 10 al Tratatului CE. Acesta impune o obligaţie de cooperare strânsă între Statul membru şi instituţiile Comunităţii, care trebuie să lucreze împreună cu bună-credinţă, pentru a depăşi dificultăţile, cu respectarea prevederilor

Tratatului şi în special a dispoziţiilor în materia ajutorului de stat. În speţa supusă judecăţii, nu s-a constatat o astfel de atitudine. În plus, Grecia nu a susţinut că s-ar fi aflat în imposibilitatea absolută de a depune toate diligenţele pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurgeau din art. 2 şi 3 ale Deciziei 2003/372/EC. Din jurisprudenţa Curţii rezultă că nu se află în imposibilitate absolută de aplicare a unei decizii Guvernul care se limitează la a informa Comisia cu privire la dificultăţile de ordin juridic, politic sau practic cu care se confruntă, fără a face paşi reali pentru recuperarea ajutorului. Nu se afla în această imposibilitate nici Guvernul care nu propune Comisiei alternative pentru depăşirea dificultăţilor întâmpinate în punerea în aplicare a deciziei de recuperare. În cazul Olympic Airways, Grecia s-a rezumat la câţiva paşi procedurali şi administrativi care, în orice caz, au fost tardivi, incompleţi şi fără efect obligatoriu, neconducând în mod real la recuperarea sumelor datorate de beneficiar. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis astfel, în 12 mai 2005, că Grecia nu şi-a îndeplinit obligaţiile106 de a lua fără întârziere toate măsurile necesare pentru recuperarea ajutorului acordat Olympic Airways, ajutor considerat ilegal şi incompatibil cu Piaţa comună. Bibliografie: Cazul C-415/03 al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, 12 Mai 2005, Site-ul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene www.curia.eu.int

106 Impuse de art. 3 din Decizia 2003/372/EC.


Judecător Edita Lovin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Insolvenţa, ca una dintre situaţiile de dificultate în care s-ar afla o întreprindere, reprezintă un caz de eligibilitate pentru acordarea ajutorului de stat. Se poate acorda ajutor de stat conform reglementării date prin Regulamentul din 23 noiembrie 2004, emis de Consiliul Concurenţei atât pentru întreprinderi aflate în insolvenţă iminentă (art. 2 alin 2 lit c) cât şi pentru cele în insolvenţă actuală, confirmată prin hotarârea de deschidere a procedurii de reorganizare (art. 2 alin. 3 din Regulament). Pentru caracterizarea insolvenţei iminente este necesară referirea la definiţia insolvenţei din Legea 64/1995 republicată (M.O. 1066 din 17 noiembrie 2004). Aceasta este o stare a patrimoniului întreprinderii aflată în incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Caracterizării generale din art. 1.(2) al Legii 64/1995 republicată i se adaugă aspectele prevăzute de art 36, potrivit căruia o întreprindere debitoare este prezumată a fi în insolvenţă din cauza încetării plăţilor faţă de unul sau mai mulţi creditori timp de cel puţin 30 de zile. Legea insolvenţei stabileşte limite valorice ale creanţelor neplătite diferenţiat în raport de categoriile de creanţe. Pentru creanţe rezultând din raporturi de muncă sau raporturi obligaţionale civile, valoarea creanţelor trebuie să fie mai mare decât 6 salarii medii pe economie, stabilite de lege şi calculate la data formulării cererii de aplicare a procedurii de reorganizare sau faliment. Pentru celelalte cazuri, cuantumul creanţelor trebuie să fie superior echivalentului în lei al sumei de 3000 euro, calculat la data formulării cererii introductive. Întreprinderea debitoare care ştie că insolvenţa se va instala în curând poate cere

deschiderea procedurii de reorganizare, dar poate formula şi o cerere de ajutor de stat. Eligibilitatea pentru ajutorul de stat Acordarea ajutorului de stat unei întreprinderi aflate în insolvenţă (iminentă sau actuală) este condiţionată de îndeplinirea mai multor condiţii. O primă condiţie este aceea ca societatea să nu fi fost constituită de mai puţin de 3 ani. Firmele nou-constituite sunt prezumate a beneficia de suportul intern al celor care le-au creat chiar dacă ele provin din întreprinderi lichidate sau prin preluarea unor active din lichidare. De asemenea, întreprinderea trebuie să mai îndeplinească, în mod cumulativ şi următoarele condiţii: să fie calificată ca întreprindere în dificultate conform art. 2 din Regulamentul publicat în M.O. nr. 1215 din 17 decembrie 2004. Elementele specifice în aprecierea stării de dificultate pentru firmele în insolvenţă sunt: creşterea pierderilor, scăderea cifrei de afaceri, creşterea volumului stocurilor, supracapacitatea de producţie, scăderea fluxului de numerar, creşterea datoriilor, creşterea sarcinilor financiare şi scăderea sau dispariţia valorii activului net, iar în cazuri mai grave chiar aplicarea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment. A doua condiţie cumulativă este aceea ca întreprinderea să nu aparţină unui grup neeligibil; sau dacă aparţine unui astfel de grup, să poată demonstra că dificultăţile sale sunt specifice şi nu rezultă dintr-o alocare arbitrală a costurilor în cadrul grupului şi că dificultăţile sunt prea grave ca să poată fi soluţionate de grup. Se pot acorda două categorii de ajutor de stat – pentru salvare şi pentru restructurare. Ajutorul pentru salvare este definit în art. 3 alin. 2 din Regulament ca reprezentând o

AUTORIZAREA AJUTORULUI DE STAT ACORDAT UNEI ÎNTREPRINDERI AFLATĂ ÎN INSOLVENŢĂ


asistenţă cu caracter temporar şi reversibil având ca scop menţinerea întreprinderii în circuitul economic până la data elaborării planului de reorganizare sau lichidare. Acest tip de ajutor de stat este limitat la o perioadă de cel mult 6 luni şi în cuantum, la minimum necesar. Ajutorul de stat pentru salvare este un sprijin de trezorerie acordat întreprinderii şi poate avea forma unei garanţii la împrumut sau un împrumut cu rata dobânzii cel puţin egală cu dobânda pentru întreprinderi sănătoase sau egală cu dobânda de referinţă a BNR. Condiţiile de autorizare pentru cazurile notificate individual Consiliului Concurenţei se referă, în primul rând, la respectarea condiţiilor de formă, limite şi conţinut de la art. 3 alin.2 şi art. 8 pct. 1 lit. A din Regulament. El trebuie să fie justificat prin raţiuni sociale grave şi să nu inducă efecte negative inacceptabile asupra mediului concurenţial normal. La notificare trebuie anexate un angajament privind obligaţia de prezentare, în maxim 6 luni, fie a unui plan de restructurare sau lichidare, fie a dovezii rambursării integrale a împrumutului sau expirării garanţiei. Ajutorul de stat pentru salvare va putea fi autorizat dacă se limitează la suma pentru menţinerea întreprinderii în circuitul economic iar formulele de calcul se regăsesc în anexa 1 din Regulament. Şi condiţia prevăzută de art. 24 din Regulament trebuie îndeplinită – să fie „prima şi ultima dată”. Ajutorul de stat pentru restructurare poate fi acordat unei întreprinderi în insolvenţă după criterii stricte care să asigure cerinţa nealterării mediului concurenţial normal şi respectării acordurilor internaţionale. Acest ajutor nu contravine mediului concurenţial normal dacă avantajele care rezultă din supravieţuirea întreprinderii compensează distorsionarea concurenţei. Reglementarea enumeră exemplificativ situaţii în care este recunoscută preeminenţa avantajelor restructurării întreprinderii: preîntâmpinarea falimentului care exacerbează şomajul şi ar putea afecta în lanţ furnizorii sau când dispariţia societăţii duce la apariţia monopolului sau oligopolului.

Condiţiile de autorizare a ajutorului de stat pentru restructurare se referă la aspecte generale care privesc eligibilitatea societăţii – să fie în dificultate conform art. 2 din Regulament - şi capacitatea acesteia de a aplica planul de restructurare prezentat spre evaluare Consiliului. Condiţiile de fond pentru autorizarea ajutorului de stat în vederea restructurării privesc planul de restructurare, respectiv, durata, scopul şi conţinutul acestuia. Astfel, durata planului de restructurare trebuie să fie cât mai scurtă iar scopul său să vizeze refacerea viabilităţii pe termen lung a societăţii. În ceea ce priveşte conţinutul planului de restructurare acesta trebuie să cuprindă: • analiza cauzelor care au dus la apariţia

dificultăţilor cu indicarea punctelor tari şi slabe ale societăţii;

• studiul de piaţă cu analiza cererii şi ofertei pe piaţa relevantă a produsului;

• măsuri interne de restructurare pentru obţinerea unei schimbări radicale şi acoperirea integrală a costurilor;

• abandonarea activităţilor generatoare de pierderi;

• modul de recuperare a investiţiilor pentru a se constata că după restructurare societatea este aptă să concureze prin forţe proprii pe piaţa liberă.

Reglementarea cere şi condiţii specifice de autorizare şi anume: evitarea distorsiunii excesive a concurenţei, limitarea la minimum necesar a ajutorului de restructurare pentru a încuraja contribuţia semnificativă a resurselor proprii ale întreprinderii şi alte condiţii specifice menţionate exemplificativ de art. 16 din Regulament. Condiţia evitării distorsiunii excesive a concurenţei se îndeplineşte prin măsuri compensatorii corespunzătoare conform structurii pieţei şi proporţionale cu efectele distorsionante produse prin acordarea ajutorului de restructurare. Aprecierea conformităţii şi proporţionalităţii se face în raport de mărimea şi importanţa societăţii pe piaţă potrivit art. 14 din Regulament. Pentru asigurarea mobilizării semnificative şi predominante a resurselor întreprinderii în cazul acordării ajutorului de stat în vederea


restructurării, contribuţia reală şi efectivă va fi de cel puţin 25% pentru întreprinderile mici, de cel puţin 40% pentru întreprinderile mijlocii şi de cel puţin 50% pentru întreprinderile mari.

În toate cazurile când o întreprindere insolventă beneficiază de ajutor de stat pentru restructurare trebuie evitată acordarea unui surplus de lichidităţi pentru activităţi agresive ce distorsionează piaţa şi nu au legătură cu restructurarea.


Niţu Monica-Mihaela

Un aspect important în discuţia despre faliment în România îl reprezintă situaţia întreprinderilor din sectorul public care se dovedesc a fi nerentabile şi intră în insolvenţă. Într-un număr considerabil de astfel de cazuri,

statul român a intervenit prin acordarea de ajutoare de stat pentru că respectivele întreprinderi de stat să rămână pe piaţă, acest lucru făcând inaplicabile dispoziţiile referitoare la faliment.

Cadrul legal privind falimentul

Legislaţia românească privind falimentul, respectiv Legea nr.64/1995∗, a cunoscut mai multe modificări de substanţă:

cadrul legal de până în anul 2002, dat de vechiul text al Legii 64/1995 consolidat şi republicat prin adoptarea Legii 99/1999 în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 236/27 mai 1999;

cadrul legal din perioada 2002 – 2004, ce conţine modificările aduse în 2002-2003 de Ordonanţa de Guvern 38/2002 (aprobată prin Legea 82/2003);

cadrul legal actual, definit prin modificările aduse de Legea 149/2004. Prima întrebare care trebuie pusă atunci când analizăm legislaţia privind falimentul în România, este fără îndoială legată de scopul acestei legislaţii. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) identifică trei scopuri posibile ale legislaţiei referitoare la faliment: 1. Politica noului start care permite unui întreprinzător falimentar, dar onest, redemararea afacerii sale, scutit fiind de datoriile şi de obligaţiile pe care le-a acumulat ca urmare a ghinionului avut în afaceri până atunci;

∗ prima referinţă la faliment a fost făcută în Codul comercial promulgat prin Decretul-lege nr.1233 din 10 mai 1887, inspirat din Codul Comercial italian din 31 octombrie 1883, nefiind niciodată abrogat expres;

2. Politica echităţii care promovează distribuirea echitabilă a averii debitorului falimentar între creditorii de acelaşi rang; 3. Politica de salvare care dispune restructurarea şi reabilitarea unei întreprinderi pentru a păstra locurile de muncă, a plăti creditorii, a aduce profit şi crea valoare; Deşi legislaţia română asigură de jure cadrul pentru îndeplinirea tuturor acestor trei scopuri de politică economică, totuşi experienţa de până acum arată că practica falimentului în România a fost concentrată mai degrabă pe politica de salvare, mai ales în ceea ce priveşte soarta întreprinderilor de stat intrate în insolvenţă. Un aspect cheie ce nu poate să lipsească într-o analiză privind domeniul insolvenţei şi a falimentului în România este investigarea comportamentului statului în calitate de acţionar şi/sau creditor. Într-o economie de tranziţie, cum este cea a României, participaţiile şi creanţele statului sunt în mare măsură legate de procesul de privatizare şi de restructurare a întreprinderilor publice. Restructurarea presupune schimbarea fostelor întreprinderi de stat în firme orientate către piaţă, prin transformarea comportamentului de unitate administrativ pasivă din aparatele de planificare în agenţi activi independenţi, care să fie capabili să ia propriile decizii de maximizare a profitului. Pe de altă parte, procesul de privatizare – care de asemenea este de o importanţă fundamentală pentru transformarea sistemică – a pus în evidenţă dilema firmelor îndatorate care nu puteau fi privatizate. Legea privatizării printr-o serie de derogări de la prevederile

FALIMENT VERSUS POLITICA AJUTOARELOR DE STAT PENTRU SALVARE - RESTRUCTURARE


legii falimentului a oferit posibilitatea de a ajuta rezolvarea problemei arieratelor şi a insolvabilităţii, şi de a accelera privatizarea firmelor falimentare.

Derogări de la Legea 64/1995 în contextul privatizării

cadrul legal privind privatizarea – Legea

137/2002 cu modificările din ordonanţa 8/2003 şi prin OUG nr. 37/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.481 din 28 mai 2004 . Procedura de administrare specială – Hotărârea de Guvern nr. 577/2002 (suspendarea executărilor silite).

scopul legii 137/2002 – îl constituie trecerea societăţilor cu capital majoritar de stat ex: companii naţionale, regii autonome din proprietatea statului, în proprietatea privată, şi în vederea accelerării procesului de privatizare legiuitorul a instituit o serie de măsuri în vederea sporirii atractivităţii acestora cu aplicabilitate anterioară privatizării. Aceste măsuri pot fi considerate ajutoare de stat, conform prevederilor art.2 alin.(1) din Legea nr.143/1999, pentru care prevede obligaţia notificării la Consiliul Concurenţei în vederea autorizării lor. În România, până în 2004 şi Camerele de Comerţ aveau dreptul de a solicita demararea procedurii de insolvenţă. Noile reglementări au anulat însă aceste prerogative ale sistemului camerelor de comerţ. De remarcat că Registrul Comerţului nu are în prezent atribuţii în ceea ce priveşte investigarea stării de insolvenţă a firmelor înregistrate, aşa cum este abilitată instituţia corespondentă din Ungaria. În urma declanşării procedurii de insolvenţă, acceptată de către instanţă, debitorul are două opţiuni fundamentale, lichidarea sau reorganizarea judiciară. Procedura de reorganizare/faliment în România, în momentul de faţă, poate începe fie prin cererea formulată chiar de comerciantul aflat în insolvenţă, fie de către creditori, în următoarele condiţii:

creditorii nu au fost plătiţi cel puţin 30 de zile;

datoriile comerciantului provenite din raporturi de muncă sau civile sunt mai mari decat şase salarii medii pe economie, stabilite conform legii (această măsură are ca scop principal protecţia salariaţilor);

datoriile comerciantului provenite din raporturi comerciale depăşesc suma de 3000 € (această modificare este binevenită, impunând o mai mare rigoare în plata datoriilor, sau va scoate mai rapid de pe piaţă agenţii economici care nu îşi pot plăti datoriile). În anumite cazuri, acordarea unui ajutor de stat unui debitor aflat în stare de insolvenţă se dovedeşte a fi o măsura utilă, prin realizarea unor obiective cum ar fi: păstrarea unui număr semnificativ de locuri de muncă, restructurarea activităţii pe baze economice viabile prin reducerea capacităţii de producţie, asigurarea unui mediu concurenţial normal prin menţinerea pe piaţă a debitorului dacă astfel se evită în mod indirect crearea unei situaţii de monopol sau oligopol din partea concurenţilor acestuia. Posibilitatea acordării unui ajutor de stat unui debitor aflat în insolvenţă există, fiind prevăzut la art. 2 alin. 2 lit. c) din Regulamentul privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea întreprinderilor în dificultate, emis de Consiliul Concurenţei şi publicat în Monitorul Oficial al României nr.1215/17.12.2004. Conform acestor prevederi, „o întreprindere este considerată ca fiind în dificultate, în orice condiţii şi indiferent de mărimea ei … când aceasta îndeplineşte criteriile prevăzute în legislaţia privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, pentru a fi supusă procedurilor colective de faliment”. Indicii după care se poate considera că o firmă este în dificultate aşa cum ne arată Regulamentul privind ajutorul de stat pentru salvare şi restructurare sunt : • creşterea pierderilor; • scăderea cifrei de afaceri; • creşterea volumului stocurilor; • supracapacitate de producţie; • scăderea fluxului de numerar; • creşterea datoriilor;


• creşterea spezelor financiare şi scăderea şi dispariţia valorii activului net.

În cazuri grave, societatea poate să fi devenit deja insolvabilă sau poate să fi făcut obiectul unor proceduri colective de faliment în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei în vigoare referitoare la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. În contextul Legii 64/1995, cu modificările şi completările ulterioare, se impune precizarea că reorganizarea nu trebuie făcută cu orice preţ; ea nu trebuie să permită salvarea firmelor neviabile şi în România sunt încă multe astfel de firme. Există un număr semnificativ de firme care fiind nerentabile, nu se pot privatiza, ele aducând constant pierderi în condiţiile în care sunt menţinute pe linia de plutire prin infuzii de ajutor de stat. Decizia de politică economică de a menţine anumite întreprinderi în proprietate publică, datorită importanţei lor strategice sau în speranţa restructurării şi valorificării lor ulterioare prin privatizare are consecinţe directe asupra evitării declanşării procedurii de insolvenţă. Legislaţia privind falimentul, în România, face diferenţa între creditorii privaţi şi statul în calitate de creditor, statul având prioritate în ordinea de distribuire a creanţelor, ulterior pornirii executării silite, conform Codului de procedură fiscală la art.166 şi prevederilor art. 122 din Legea falimentului unde de asemenea este o ordine de întâietate a creditorilor. Falimentul este o procedură colectivă, în care există un arbitru, judecătorul sindic, care urmăreşte să îndestuleze fiecare creditor, conform creanţelor deţinute. Dacă între aceşti creditori este şi statul, prin cele două instituţii ce au fost reunite de curând în AVAS, APAPS şi respectiv AVAB, precum şi prin Ministerul Finanţelor, statul îşi creează un regim privilegiat, protejându-se faţă de ceilalţi creditori şi creând reglementări care transced cadrul juridic oferit de Ministerul Justiţiei. Referitor la natura ajutoarelor de stat, se observă o creştere a ponderii celor de tipul renunţării la venituri, şi în cadrul acestora se evidenţiază creşterea abruptă a ajutoarelor de stat constând în scutiri şi reduceri la plata penalităţilor. Aceasta relevă, indirect, la

nivelul firmelor beneficiare ale ajutorului de stat, o cronicizare a incapacităţii de plată pentru datoriile trecute mult de scadenţă. Într-o economie cu un regim funcţional al falimentului, împotriva acestor firme s-ar fi deschis deja procedura de faliment. În analiza ajutoarelor pentru obiective orizontale, primul lucru care se observă este prezenţa masivă a ajutoarelor de salvare-restructurare, care au reprezentat aproximativ jumătate de miliard de euro în 2001, respectiv peste jumătate din totalul afectat obiectivelor orizontale. Ajutoarele de stat pentru salvare-restructurare sunt de fapt cele care maschează falimentul şi prelungesc agonia, în special pentru întreprinderile de stat. Ajutoarele de stat pentru salvare-restructurare nu sunt agreate de Uniunea Europeană decât în condiţii specifice, şi numai ca excepţie (nu ca regulă). Astfel, referitor la ajutoarele de salvare: • se acordă sub forma de garanţii sau

împrumuturi la dobânda pieţei; • se limitează doar la suma strict necesară

pentru salvare; • se acorda o singură dată; • trebuie sa fie justificate de probleme

sociale serioase. Ajutoarele de restructurare: • trebuie să se bazeze pe un program viabil

de restructurare; • să nu distorsioneze competiţia; • să se limiteze doar la suma minimă

necesară; • să se acorde o singură dată; • să fie strict monitorizate. În România, probabil cea mai încălcată dintre aceste reguli este unicitatea ajutorului: departe de a se acorda o singură dată, există numeroase cazuri în care ajutorul de stat este fie repetitiv – de exemplu privatizările nereuşite, în care s-au acordat facilităţi la privatizare de genul ştergerii de penalităţi şi care ulterior au transformat datoriile în acţiuni, statul redevenind majoritar; fie regulat – în


special întreprinderile de stat care funcţionează în pierdere.

Ajutorul de restructurare presupune de obicei unul sau mai multe din elementele următoare: reorganizarea şi raţionalizarea activităţilor agenţilor economici pe baze mai eficiente, ceea ce înseamnă de fapt retragerea din activităţile nerentabile, restructurarea activităţilor existente care pot deveni competitive şi, eventual, diversificarea în direcţia unor activităţi noi şi viabile. Trebuie menţionat faptul că Planul de restructurare, solicitat pentru acordarea ajutorului, nu se confundă cu planul de reorganizare întocmit potrivit art 59-60 din Legea falimentului, aşa cum a fost modificată prin Legea nr.149/2004 chiar dacă urmăreşte, în linii generale, aceleaşi obiective. În plus noua lege prevede că, în termen de maxim 60 de zile de la desemnarea administratorului societăţii, acesta va prezenta judecătorului sindic un raport amănunţit asupra cauzelor care au condus la apariţia falimentului, cu menţionarea persoanelor responsabile. Reorganizarea va trebui să indice clar perspectivele de redresare ale firmei. Există diferenţe în primul rând, în privinţa calităţii persoanelor care le întocmesc. Astfel, în timp ce planul de reoganizare poate fi întocmit conform Legii 64/1995, de debitor, administratorul judiciar, comitetul creditorilor, reprezentantul membrilor coordonatori sau al asociaţilor/acţionarilor, planul de restructurare este întocmit de furnizorul ajutorului de stat, conform art.12 alin. 2 din Regulament. Spre deosebire de planul de reorganizare, acceptat şi confirmat, planul de restructurare poate fi modificat, la solicitarea furnizorului adresată Consiliului Concurenţei, dacă demonstrează, în principal, o restaurare a viabilităţii beneficiarului într-un termen rezonabil.

Pot fi însă şi situaţii când furnizorul ajutorului de stat să aibă calitatea de creditor sau asociat/acţionar al debitorului aflat în insolvenţă. Numai în aceste situaţii putem considera că, date fiind obiectivele comune, planul de restructurare şi planul de reorganizare să fie cuprinse într-un plan unic. În aceste condiţii însă, planul de

restructurare/reorganizare trebuie să fie supus aprobării atât a judecătorului sindic cât şi Consiliului Concurenţei. Legislaţia românească a fost în mare parte deja armonizată cu standardele procedurale ale Uniunii Europene, în speţă cu prevederile Regulamentului CE 1346/2000, prin adoptarea Legii 637/2002 privind raporturile de drept internaţional în domeniul insolvenţei şi prin recenta adoptare a Legii 149/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Trebuie menţionat că deşi Comisia Europeană pledează pentru reforma ajutorului de stat, există State Membre care practică politici industriale active; fie pentru a salva unele întreprinderi considerate de interes strategic, fie de promovare a unor companii naţionale, privite ca poli de excelenţă în procesul de dezvoltare economică (Nokia, în Finlanda). În astfel de situaţii Comisia devine uneori mai indulgentă, evitând astfel conflictele cu statele membre, mai ales cu cele dezvoltate (Franţa, Italia, Suedia, Finlanda etc). Acest dublu standard se observă şi din tratamentul dur aplicat de către Comisie noilor state membre ale UE. Spre exemplu, pe data de 19 mai 2004, la nici o lună de la aderarea Poloniei la UE, Comisia Europeană a decis să înceapă o investigaţie pentru a stabili dacă ajutorul pentru restructurarea companiei siderurgice Huta Czestochowa SA a încălcat regulile UE. Este prima investigaţie de acest fel în vreuna din cele 10 ţări noi-membre. Comisia crede că lichidarea companiei a fost evitată prin convingerea creditorilor să accepte un plan de restructurare (până în 2006) şi prin ştergerea unei părţi din datorii. Aceleaşi condiţii dure vor fi aplicate şi României, care va avea probleme serioase în domeniul ajutoarelor de stat dacă nu accelerează reforma modului în care statul susţine dezvoltarea economică. Iar această reformă este legată de implementarea prevederilor privind insolvenţa şi falimentul, de formularea unor criterii cât mai clare privind acordarea ajutorului de stat direct (subvenţii în buget).


Concluzii

Domeniul falimentului nu trebuie privit strict, în sensul urmăririi doar a procedurii legale. Măsuri pentru îmbunătăţirea procesului de ieşire de pe piaţă trebuie luate şi în alte domenii, cum ar fi sectorul financiar-bancar, sectorul concurenţei, educarea antreprenoriatului şi a opiniei publice, a respectului faţă de lege etc. În România, politica în domeniul falimentului ar trebui să ţină seama de recomandările Uniunii Europene referitoare la :

informarea întreprinzătorilor cu privire la procedura de faliment;

asigurarea pe piaţă în condiţii accesibile a consilierii în situaţiile de dificultate financiară şi a căilor de urmat;

crearea unui cadru mai transparent privind informaţiile contabile şi a datelor financiare care ar permite tragerea de semnale de alarmă în legatură cu starea financiară a firmelor;

promovarea noului început pentru întreprinzătorii care au dat faliment, precum şi

schimbarea mentalităţii negative la adresa celor implicaţi în procese de faliment din motive conjuncturale.

Politica privind ajutorul de stat ar trebui şi ea regândită, astfel încât să nu mai perpetueze existenţa unor firme care nu pot face faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei şi nici nu au şanse de redresare. În economiile în tranziţie, procesul de insolvenţă este legat de două procese fundamentale: restructurarea şi privatizarea. Restructurarea presupune schimbarea fostelor întreprinderi de stat în firme orientate către piaţă, care să fie capabile să ia propriile decizii de maximizare a profitului şi mai ales să îşi asume deciziile de management pe care le iau. Dacă întreprinderile sunt luate sub scutul protector al statului, tendinţa acestora de a lua

măsuri radicale de transformare pentru a supravieţui pe piaţă este mult redusă. Pe de altă parte, nu putem aplica prevederile comunitare în domeniul politicii concurenţei ad literam în toate cazurile; nu este cazul atunci când avem de-a face cu situaţii sociale sau economice excepţionale. Important este însă ca ajutorul de stat pentru salvare-restructurare să devină cu adevărat excepţia care confirmă regula, şi nu un instrument folosit spre a amâna deciziile care nu sunt populare în prezent. Formarea unei adevărate bresle a practicienilor în lichidare şi reorganizare este un alt deziderat important pentru a degreva sectorul judiciar de sarcini în procedura de faliment. Practicianul în lichidare şi reorganizare trebuie să concentreze expertiza necesară, atât în domeniul economic, cât şi juridic, pentru a soluţiona eficient situaţiile de insolvenţă. Referinte - Comisia Europeană (2003), Best Project on Restructuring, Bankruptcy and a fresh start. - Final Report of the Expert Group, Bruxelles - Consiliul Concurenţei, Raport anual 2001-2003, Bucureşti - D. Dăianu, D. Pâslaru, L. Voinea, Institutul European din România, Studii de Impact I, Aspecte ale falimentului în Economia Românească: Perspectiva Comparativă şi Analiza Legislaţie - Legea 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată; - Legea 149/2004 pentru modificarea şi completarea Legii 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului şi a altor acte normative cu incidenţă asupra acestei proceduri; - Legea 637/2002 privind raporturile de drept internaţional în domeniul insolvenţei.


Dan Ioan Pencu

Considerente generale

Aplicată pentru prima dată în urmă cu 20 ani în Europa Occidentală şi Statele Unite, taxa de raft a devenit, pe măsura creşterii puterii lanţurilor de retail, un subiect de dispute publice, în care sunt implicaţi retailerii, producătorii, politicienii şi consumatorii finali.

În formele de comerţ modern, ţinând cont de profilul cumpărătorului tipic (grăbit în decizia de cumpărare atunci când are în faţă un raft), raftul nu mai reprezintă un simplu suport de produse, ci o sursă de controverse. În esenţă, taxa de raft reprezintă taxa (sub diferite forme) pe care comercianţii o solicită producătorilor pentru ca aceştia să-şi poată plasa produsele cât mai la îndemâna cumpărătorilor, respectiv pe rafturi situate la nivelul ochilor.

Pe masură ce lanţurile de retail vor acoperi cea mai mare parte a comerţului şi în România, ceea ce presupune faptul că producătorii nu vor mai putea vinde fără a fi prezenţi în marile magazine, problematica taxei de raft va deveni de strictă actualitate.

Radiografia pieţei de retail din România -

evoluţie şi tendinţe În anul 2004, formele moderne de comerţ (hypermarket, supermarket, cash&carry, discounter, mall, magazine de bricolaj) au ajuns la o cifră de afaceri cumulată de aproape 1,5 miliarde euro. Din totalul cheltuielilor pentru produsele de larg consum, o pondere de aproximativ 20% este acoperită în prezent de canalele moderne de comerţ, cu mult mai puţin comparativ cu situaţia din ţările din regiune: Serbia-38%, Polonia-47%, Croaţia-56% sau Cehia-70%. La nivel general, piaţa de retail modern din România a cunoscut, în anul 2004, investiţii de peste 150 milioane euro, ce s-au concretizat în deschiderea de peste 16 magazine noi. În ceea ce priveşte investiţiile din domeniu şi implicit cota de piaţă a formelor moderne de comerţ,

acestea se află în mod cert pe un trend continuu ascendent. Astfel, pentru anul 2005 se prognozează investiţii de cel puţin 200 milioane euro, ceea ce va avea ca efect imediat creşterea la aproape 30% a ponderii deţinute pe piaţa de retail-ul modern. Pe termen mediu, formele moderne de comerţ ar putea ajunge, la nivelul anului 2010, la o pondere de peste 45% din totalul pieţei. Un indicator semnificativ pentru o analiză a acestei pieţe, în dinamica sa, îl reprezintă ponderea cheltuielilor de strictă necesitate în venitul familial mediu. În momentul de faţă, în România, 54% din venitul unei familii se cheltuieşte pe mâncare şi produse de strictă necesitate. Spre comparaţie, în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, care au aderat recent sau sunt în curs de aderare la Uniunea Europeană, acest indicator are următoarele valori: Bulgaria-63%, Lituania-48%, Croaţia-45%, Ungaria-34%, Polonia-31%, Slovacia-31%, Slovenia-26% şi Cehia-24%. Cel mai mare format de magazine de pe piaţa românească este hypermarketul, care, ţinând cont de proiectele anunţate de companiile ce activează pe această piaţă, va cunoaşte o dezvoltare puternică în perioada următoare. În acest moment, în România, pe piaţa hypermarketurilor, activează două companii franceze, în speţă Carrefour şi Cora. Astfel, Carrefour are patru hypermarketuri deschise pe piaţa românească, dintre care trei în Bucureşti şi unul în provincie. Deschiderea hypermarketului de la Braşov reprezintă primul pas făcut de Carrefour în provincie. Mai mult, este primul magazin de acest tip în afara Bucureştiului. Pe lângă cele patru magazine pe care le are acum în portofoliu, retailerul francez plănuieşte să inaugureze câte două pe an, până la atingerea obiectivului de 20-25 magazine. Astfel, valoarea totală a proiectelor programate în

TAXA DE RAFT – POSIBILE IMPLICAŢII ANTICONCURENŢIALE


România este estimată la jumatate de miliard de euro, până în prezent fiind investite doar 140 milioane euro. În ceea ce priveşte vânzările Carrefour, acestea s-au dublat în 2004, faţă de cele înregistrate în anul anterior, când s-au situat în jurul unei valori de 120 milioane euro. La aproape un an de la inaugurarea sa, Carrefour Orhideea este al treilea hypermarket Carrefour din lume, în ceea ce priveşte numărul zilnic de vizitatori. Totodată, retailerul francez, cu cele trei magazine inaugurate într-un interval de 12 luni (două în Bucureşti-Orhideea, Colentina şi unul la Braşov) deţine recordul investiţiilor, în această perioadă, pe piaţa de retail din România. Cora, cealaltă companie franceză specializată în hypermarketuri, vrea să ajungă la rândul său la 15 hypermarketuri pe piaţa românească, în jurul anului 2010. Compania, care operează un hypermarket de 50 milioane euro în zona de est a capitalei, are în construcţie un altul în vestul Bucureştiului şi şi-a asigurat şi câteva terenuri în alte oraşe mai mici din ţară. Atât Cora, cât şi Carrefour, vizează oraşe mari din România, pe lângă Bucureşti, companiile franceze anunţându-şi interesul pentru Timişoara, Braşov, Constanţa şi celelalte oraşe de peste 200.000-300.000 locuitori. În ceea ce priveşte segmentul de piaţă cash&carry, comercianţii germani sunt la acest moment cel mai bine implantaţi pe piaţa românească. Astfel, Metro are deja 20 de magazine, în timp ce concurentul său direct Selgros deţine şapte magazine pe acest segment de piaţă. În următorii ani, fiecare dintre aceşti comercianţi are planuri de extindere ambiţioase; spre exemplificare, Selgros avansează pentru următorii 5-7 ani un număr total de 15 magazine. În ultimul trimestru al anului 2004, Metro a deschis al doilea magazin la Constanţa, oraş care devine astfel, în provincie, al doilea care are două magazine Metro – după Braşov – unde grupul german a inaugurat un alt magazin în toamna lui 2004. În urma noilor deschideri, conducerea Metro România preconiza o cifră de afaceri de peste 800

milioane euro, urmând ca, în 2005, aceasta să crească până la aproximativ 900 milioane euro. Deşi planurile iniţiale ale Metro vizau o reţea de 10 magazine cash&carry, acestea s-au schimbat odată cu noul management al societăţii. Mai mult, grupul german a păşit şi peste graniţa estică a României şi a deschis, tot la sfârşitul anului, un magazin în Chişinău. Pe de altă parte, retailerul german are şi alte formate de magazine în portofoliu, pe care nu le-a adus, încă, în România. Dintre acestea, doar Praktiker, divizia de bricolaj a grupului, mai este prezentă pe piaţa românească cu şapte magazine. La rândul său, Selgros, concurentul principal al Metro, a inaugurat, în cursul anului 2004, două centre cash&carry, unul la Constanţa şi unul la Timişoara, investiţia fiind de 15 milioane euro pentru fiecare magazin. Oficialii companiei au declarat că planurile de expansiune pentru 2005 prevăd deschiderea a încă două centre comerciale Selgros. În 2004, reţeaua a depăşit pragul de 10.000 miliarde lei, acesta fiind primul an în care Selgros a ajuns să realizeze un echilibru între cheltuieli şi venituri (primul an fără pierderi). Discounterul, în speţă, formatul de magazin de mici dimensiuni, cu un număr limitat de produse oferite la preţuri reduse, este, cu siguranţă, un segment al retail-ului care va cunoaşte o dezvoltare continua în România, în următorii ani. Astfel, la orizontul anului 2010, se prognozează o cotă de piaţă de aproximativ 12% pe care segmentul discounter o va deţine din totalul retail-ului românesc. În acest sens, previziunile se referă la faptul că nu vor mai rămâne oraşe de 20-25.000 de locuitori care să nu fie acoperite de vreo reţea de discountere. Principalii actori de pe această piaţă sunt grupul Rewe – cel care a dezvoltat pe piaţa românească marca de magazine discounter XXL Mega Discount! – şi grupul Louis Delhaize – care deţine reţeaua discounter Profi. Anul acesta va marca o adevărată explozie în acest domeniu, pe piaţa românească de profil urmând să-şi facă apariţia alte nume noi.


Pe lângă lanţurile de magazine Minimax şi Penny Market, şi-au anunţat deja intenţia de a deschide magazine în România şi grupurile germane Schwartz şi Tengelmann. Primul va veni cu Kaufland, adică un format de magazin discounter de mare suprafaţă (peste 4000 metri pătraţi), în timp ce Tenngelmann a anunţat că va investi în următorii cinci ani aproximativ 200 de milioane euro în deschiderea a 120 magazine discounter sub brandul Plus, în toate oraşele cu peste 40.000 locuitori. Pentru început, în prima jumatate a anului 2005, cele două grupuri germane vor deschide primele 15-20 magazine, în Bucureşti şi cele mai importante oraşe din ţară. Pe lângă toate aceste lanţuri de retail, în următorii cinci ani îşi va face apariţia şi Lidl, marca de magazine discounter de cartier din cadrul grupului Schwartz. Magazinele de bricolaj sunt cu siguranţă printre tipurile de magazine care s-au suprapus cel mai bine peste profilul clientului român. Ca atare, atât Bricostore, prima reţea internaţională de magazine de bricolaj intrată în România, cât şi Praktiker, divizia de profil a grupului german Metro, au anunţat planuri ambiţioase pentru următorii ani. Deschiderea celui de-al treilea Bricostore a adus pe piaţă un nou concept: acela de spaţiu în care cumpărătorul poate găsi tot ce are nevoie pentru amenajarea casei. Specializat în articole de bricolaj, Bricostore Orhideea este realizat în colaborare cu Media Galaxy, un electrocomplex care oferă produse electrocasnice, electronice, IT, telefonie şi multimedia. Ritmul de dezvoltare a reţelei Bricostore prevede deschiderea a încă două magazine în 2005: unul la Braşov şi unul la Ploieşti, retailerul francez de bricolaj accelerându-şi ritmul de expansiune. Supermarketul reprezintă prima formă de comerţ modern intrată pe piaţa românească, având avantajul cert că este mai aproape de clienţii săi decât marile complexuri comerciale situate la marginea oraşelor. Tranzacţia anului pe acest segment al retailului românesc a fost reprezentată de preluarea de către grupul belgian Delhaize, în septembrie 2004, a întregii reţele de supermarketuri Mega Image România. Grupul belgian cumpărase anterior

(în anul 2000) pachetul majoritar de acţiuni de la investitorii greci care demaraseră afacerea în anul 1994. În prezent, reţeaua Mega Image cuprinde 16 supermarketuri în Bucureşti şi în două oraşe de provincie, planul de investiţii pe termen mediu al grupului prevăzând atingerea unui obiectiv de 30-35 supermarketuri Mega Image în România. Ceilalţi actori majori pe acest segment de piaţă sunt reţelele de supermarketuri Gima şi Artima, acesta din urmă având în portofoliu 14 magazine de acest tip. În luna decembrie 2004, grupul francez Intermarche, care mai deţinea un magazin la Ploieşti, a deschis un supermarket la Giurgiu, în urma unei investiţii de peste trei milioane euro, pentru 2005 vizând inaugurarea a încă cel puţin două magazine. Totodată, luna decembrie a adus şi deschiderea, în capitală, a patru supermarkrturi „Albinuţa”, deţinute de grupul lituanian VP Market Group. VP este cea mai mare reţea de comerţ en-detail din zona baltică şi deţine 268 de magazine în mai multe formate. Până acum, grupul de origine lituaniană mai are operaţiuni în Letonia, Estonia şi Polonia. Un segment de piaţă total distinct, prin caracteristicile şi specificitatea sa, îl reprezintă centrele comerciale de tip mall. Mall-ul reprezintă acel loc în care, datorită locaţiei sale, se duc deopotrivă tineri, adulţi, copii, persoane căsătorite sau necăsătorite, chiar dacă au sau nu un scop bine determinat al vizitei; spre exemplificare, aproape 40.000 oameni trec zilnic pragul Bucureşti Mall. În prezent, principalul investitor de pe această piaţă, respectiv Anchor Grup (companie membră a grupului turcesc Fiba), are deschise două centre comerciale de tip mall – Bucureşti Mall (50.000 metri pătraţi) şi Plaza România (100.000 metri pătraţi). Cele două proiecte, dezvoltate pe locul unor foste „circuri ale foamei”, au fost achiziţionate la pachet cu 6 milioane euro şi au implicat până acum investitii cumulate de peste 100 milioane euro. Valoarea investiţiilor grupului turcesc va creşte şi mai mult la nivelul următorilor ani, urmând ca, la nivelul anului 2010, compania


să deţină 5-6 centre comerciale de tip mall, atât în Bucureşti, cât şi în principalele oraşe din ţară (Timişoara, Iaşi sau Constanţa). Începând cu anul 2005, pe lista centrelor comerciale de tip mall ar putea intra şi Unirea Shopping Center, cel care a fost, până la deschiderea Plaza România, cel mai mare centru comercial de pe piaţa locală. De asemenea, în prima jumatate a anului 2005, va fi inaugurat un nou mall (City Mall), pentru zona de sud a Bucureştiului. În aşteptarea marilor dezvoltatori internaţionali în domeniu, există şi companii româneşti care activează în mod real pe acest segment de piaţă. În acest sens, grupul Iulius este cel mai activ din acest domeniu, cu un mall (20.000 metri pătraţi şi 7 milioane dolari investiţie) deschis la Iaşi şi încă unul în construcţie la Timişoara (73.000 metri pătraţi şi 7 milioane dolari investiţie). În mod cert, se poate afirma că există un potenţial important referitor la segmentul centrelor comerciale de tip mall, ca de altfel în cazul oricăror proiecte în domeniul comercial. Ca o concluzie a analizei punctuale pe fiecare segment al retail-ului modern din România, reiese faptul că cea mai populară formă de comerţ modern rămâne prima formă intrată pe piaţă şi anume supermarketul, spre deosebire de ţările Uniunii Europene unde cel mai popular este hard-discountul, care ocupă, deocamdată, ultimul loc în România. La modul general, se constată o tendinţă atât către cumpărături mai multe (datorită opţiunilor multi-pack foarte bune), cât şi spre cumpărături mai variate, spaţiul mare de expunere permiţând existenţa în raft a unor produse specializate. Aceste forme de comerţ modern sunt responsabile nu numai de modificarea volumului şi a structurii cumpărăturilor, ci şi de modificarea comportamentului de consum, consumatorul final obişnuindu-se, treptat, să cumpere mai rar, dar în cantităţi mai mari.

Taxa de raft – abordări şi implicaţii Taxele de raft s-au născut la mijlocul anilor 80 în pieţele dezvoltate. Cauza fundamentală a

apariţiei lor a reprezentat-o numărul foarte mare de produse noi aduse în piaţă de producători. Spre exemplificare, în anul 2003, pe piaţa americană au intrat nu mai puţin de 33.678 de sortimente noi de alimente, cosmetice, produse de uz casnic şi produse pentru îngrijirea animalelor, conform bazei de date care afisează numărul de produse noi lansate anual pe piaţă. În accepţiunea analiştilor economici, raftul nu mai reprezintă un simplu suport de produse, ci devine, treptat, o sursă de dispute aprinse, pentru moment în Europa Occdentală şi Statele Unite, dar în stare incipientă în ţările Europei Centrale şi de Est şi, implicit, în România. Controversele referitoare la acest subiect pleacă de la două intrebări esenţiale: • este etic ca un comerciant să folosească

poziţia sa în faţa consumatorului pentru a câştiga în plus taxând producătorii pentru locurile de pe rafturi? şi

• această practică are efecte anticoncurenţiale, cu implicaţii directe şi asupra consumatorului final?

Aceste întrebări şi aspecte nu au găsit până în acest moment un răspuns clar şi o abordare unitară şi eficientă, atât marii retaileri cât şi producătorii sau distribuitorii evitând un comentariu edificator. Subiectul taxelor de raft se situează într-o stare de ambiguitate, datorită faptului că cele două părţi (comercianţii pe de o parte şi producătorii pe de altă parte) urmăresc maximizarea profitului. Concret, taxele de raft îmbracă forme diferite, principalele tipuri fiind evidenţiate mai jos: • taxe de listare – plătite pentru a pătrunde

în magazin; • taxe pentru deschidere de magazin – în

cazul reţelelor care se extind; • taxe de pozţtionare preferenţială – se

plătesc pentru o anumită poziţie specială la raft, considerată favorizantă în comparaţie cu ceilalţi competitori;

• taxe de poziţionare suplimentară – se plătesc pentru o prezenţă la raft mai mare decât ar justifica rulajul produsului respectiv;


• taxe de poziţionare secundară – pentru plasarea unui produs care deja există la raft şi într-un alt loc;

• taxe de poziţionare exclusivă – se plătesc atunci când producătorul doreşte să fie singurul prezent la raft cu acea gamă de produse.

În Statele Unite, subiectul taxelor de raft a născut cele mai ample controverse (între retaileri şi micii întreprinzători) şi dezbateri publice. În acest sens, Federal Trade Commission (FTC) a derulat o investigaţie, în perioada 2002-2003, asupra retailerilor americani. În cadrul acestei investigaţii, comercianţii au justificat existenţa acestor taxe de listare pe care le percep prin costurile suplimentare pe care orice lansare de produs le presupune. Aceste costuri suplimentare se referă, în esenţă, la: • forţa de muncă – pentru aranjarea pe

rafturi a noilor produse în toate magazinele unui retailer regional este nevoie de 10-20 angajaţi;

• transport – costul transportului de la depozitele producătorului la centrul de distribuţie, precum şi costul stocării propriu-zise, care presupune, în medie, rearanjarea a 30-40 de produse în interiorul depozitului;

• computerizarea – introducerea datelor pentru un nou produs în programele de contabilitate;

Pe de altă parte, în cadrul investigaţiei, FTC a reţinut că, doar pentru listarea la nivel naţional a unui produs, costurile producătorilor pot ajunge la valori foarte mari (până la 2 milioane dolari), ceea ce limitează accesul pe piaţă al multor companii mici. Acest fapt ar putea avea ca şi consecinţă directă o reducere a diversităţii ofertei din magazine şi, implicit, favorizarea în acest fel a marilor furnizori care îşi permit să plătească taxele de intrare. Spre exemplificare, pe piaţa americană a îngheţatei, pentru aproximativ 10% dintre producători, profitul acestora din primul an de listare nu acoperă taxele de raft. În derularea investigaţiei, FTC a identificat un nivel mai ridicat şi o frecvenţă mai mare a

taxelor de raft în cazul produselor congelate. La polul opus (taxe de raft mai mici) se situează produsele pentru care producătorii îşi livrează marfa direct în magazine. Explicaţia retailerilor a fost aceea că taxele pentru rafturile din congelatoare sunt mai mari din cauza costurilor ridicate pentru întreţinerea congelatoarelor, a spaţiului insuficient şi a ritmului accelerat de introducere a produselor noi. În România, conceptul de taxe de raft a fost importat în ultimii ani, o dată cu intrarea pe piaţa românească a marilor retaileri. Explicaţia logică pentru acest fapt este următoarea: pe de o parte, crescând numărul producătorilor, creşte şi numărul produselor noi lansate; pe de altă parte, numărul comercianţilor scade, o dată cu acapararea treptată a pieţei de către marii retaileri; prin urmare, în condiţiile în care cererea creşte iar oferta scade, apar diverse forme de „creşteri de preţ”, cum ar fi taxa de raft. Pentru a ajunge mai rapid la consumatorii finali sau la micii comercianţi, producătorii şi distribuitorii au nevoie de marii retaileri (hipermarketuri, cash&carry etc), pentru a evita dificultatea unor livrări către sute sau mii de magazine mici. Totodată, dintre aceşti furnizori, sunt avantajaţi cei cărora potenţa lor financiară le permite plata unor astfel de taxe de raft, în această situaţie aflându-se de fapt companiile multinaţionale. Din acest motiv, nu există o abordare unitară a subiectului „taxa de raft” nici măcar din partea celor aflaţi de aceeaşi parte a baricadei în această dispută, respectiv producătorii şi distribuitorii. În acest sens, cu toate că pentru unele companii mici taxele de raft pot ajunge la un procent de aproximativ 5% din totalul vânzărilor, foarte mulţi dintre furnizori vor să plătească aceste taxe, pentru a fi prezenţi (şi într-o poziţie cât mai bună) în magazinele care asigură un volum mare de vânzare. Până la urmă, nivelul acestor taxe de raft reprezintă un cost acceptabil pentru companiile de dimensiuni medii şi mari, în timp ce pentru micii producători acestea se pot situa la un nivel prohibitiv.


Dintre formele în care pot apare taxele de raft, pe piaţa românească (aflate, totuşi, în stare incipientă) cele mai întâlnite sunt taxele de listare şi de poziţionare preferenţială. La nivelul actual al dezvoltării pieţei româneşti de retail şi, implicit, a formelor moderne de comerţ, aceste taxe se situează la valori cuprinse între 50 şi 250 de dolari pentru fiecare produs, cele mai mari fiind cele de listare, plătite pentru a intra în magazinul respectiv. Principiul de bază al aranjării produselor pe raft, din punctul de vedere al comerciantului, este maximizarea profitului pe aceeaşi suprafaţă, spaţiul atribuit fiecărui produs fiind direct proporţional cu cotele de vânzare ale sale, în magazinul respectiv. Din punctul de vedere al retailerilor, principalele criterii de stabilire a taxelor sunt: numărul de produse listate, notorietatea mărcii, mărimea companiei respective, spaţiul de raft solicitat, viteza de rotaţie a produsului în cauză şi, eventual, poziţionările secundare solicitate. Interesul cert al unui retailer este de a promova produsele cu rotaţie ridicată şi nu de a favoriza (contra plăţii unei taxe mai mari), prin amplasarea într-o zonă cu trafic ridicat, a unui produs care nu se vinde bine. O situaţie specială o au aşa-numitele produse „de impuls”. Aceste produse (cum ar fi, spre exemplu guma de mestecat) sunt acele produse pentru care cumpăratorul nu avea iniţial opţiunea fermă de a le achiziţiona, dar care, prin poziţionarea lor specifică (la capătul raftului sau mai ales lângă casele de marcat), sunt cumpărate de către client. Prin urmare, un astfel de produs de impuls, dacă nu este plasat foarte bine, are posibilităţi extrem de reduse de a fi cumpărat. Din acest motiv, cu cât gradul de impuls al unui produs este mai mare, aceste taxe pentru amplasarea produsului respectiv la casele de marcat sau în zonele cu trafic intens sunt substanţial mai ridicate. Diferă, de asemenea, valoarea taxei de listare percepută de tipurile de retaileri. Astfel, aceasta are un nivel sensibil mai ridicat în cazul hypermarketurilor sau magazinelor cash&carry, comparativ cu cea practicată de supermarketuri. Explicaţia rezidă din faptul că

furnizorii urmăresc, la volume de vânzări mai mari, nu numai maximizarea profitului, cât şi consolidarea propriei imagini asupra consumatorului. În acest sens, pentru furnizori, prezenţa la raft este esenţială, chiar în condiţiile în care profitul nu este foarte ridicat. Acest fapt se datorează, pe de o parte, raţiunilor de imagine enunţate mai sus, iar pe de altă parte faptului că absenţa unui produs are drept consecinţă logica cumpărarea de către client a altuia, cel mai probabil de la o firmă concurentă. Deşi sunt apărute recent în retailul românesc, taxele de raft au determinat includerea lor în bugetul de marketing al marilor producători şi distribuitori. Referitor la modalitatea de plată, aceasta se realizează atât prin compensare (între furnizori şi retaileri), cât şi prin negociere (anuală, în cazul taxei de listare), urmată de plata lunară a taxei respective. În mod cert, taxele de raft reprezintă cheltuieli financiare suplimentare pentru furnizori şi pot determina eliminarea de pe piaţa retailului modern a acelor producători care, deşi pot avea produse de calitate, nu pot susţine din punct de vedere financiar aceste taxe. De asemenea, prezenţa acestui tip de taxe conduce la o creştere (mai mult sau mai puţin artificială) a preţului, din punctul de vedere al consumatorului final. Pe piaţa românească, un segment important al retailului nu percepe astfel de taxe – este vorba de segmentul discount, reprezentat de magazinele XXL sau Profi. Cu toate acestea, aceste magazine practică un alt mod de limitare a accesului, respectiv restrângerea gamei de produse (şi implicit de furnizori) doar la mărcile cele mai bine vândute. În Statele Unite, segmentul discount a cunoscut o transformare către un concept de hard-discount, unde actorul major de pe piaţă (şi unul din cei mai mari din lume) este lanţul de retail Wal-Mart. Presiunea pe preţuri exercitată de acest lanţ de retail cu o putere de negociere foarte mare a cauzat, în timp, limitarea accesului şi a poziţiei pe piaţă pentru mulţi dintre producătorii şi distribuitorii de mică anvergură.


Pe de altă parte, comparativ cu nivelul taxelor de raft (ca pondere în volumul vânzărilor) practicate în ţările Uniunii Europene, în România acestea se află la un nivel sensibil mai scăzut. Explicaţia simplă a acestui fapt este diferenţa substanţială dintre maturitatea şi competitivitatea pieţei europene faţă de cea românească. În consecinţă, la acest moment, producătorilor români le este mai uşor să suporte financiar aceste taxe, faţă de producătorii similari din Uniunea Europeană. Cu totul alta va sta situaţia în momentul în care formele moderne de comerţ vor acapara o pondere din ce în ce mai însemnată pe piaţă, ţinând cont de trendul continuu ascendent pe care acestea se află. Din punctul de vedere al legii concurenţei, principalul scop al acesteia rezidă din protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorului final.

Intră în responsabilitatea Consiliului Concurenţei, ca autoritate administrativă autonomă în domeniu, să monitorizeze acest nou concept al „taxei de raft”, încă din faza sa incipientă, şi, totodată, să evalueze posibilele implicaţii anticoncurenţiale ale acestuia, care pot avea ca efect afectarea comerţului ori prejudicierea consumatorilor, precum şi restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia. Bibliografie

• Colecţia 2004 „Ziarul Financiar” • Colecţia 2004-2005 „Business

Magazin” • Colecţia 2004 „Business Week” • Catalogul „România 2010 – vizionari

in business” • Catalogul „România – top 100

companii” • Materiale din cadrul investigaţiei

Federal Trade Commission (FTC)


Prof.univ.dr Gabriela Drăgan

Director al Departamentului Studii Europene Institutul European din România

În noaptea de duminică, 29 mai 2005, la puţin timp după anunţarea primelor rezultate privind referendumul francez, preşedintele Parlamentului European, Josep Borrell Fontelles, preşedintele Consiliului European, Jean-Claude Juncker şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, într-o declaraţie comună şi-au exprimat regretul privind rezultatul alegerilor şi au declarat că „instituţiile europene trebuie să reflecteze asupra rezultatelor acestor procese de ratificare” şi să găsească „mijloacele de a face Uniunea Europeană să progreseze”.

Într-adevăr, se poate afirma că „nu-ul” francez reprezintă cel mai serios obstacol pe care l-ar fi putut crea oricare din statele membre ale UE implicate în ratificarea Tratatului Constituţional. În cazul, destul de probabil, în care şi alte state ar respinge Constituţia107 – din motive diferite desigur – ar fi extrem de dificil să mai fie salvat textul constituţional în întregul său. În aceste condiţii, în ultimele săptămâni s-a vorbit foarte mult despre un aşa zis „plan B”, pe care anumiţi oficiali sau lideri politici l-ar avea pregătit în cazul unui eşec. Chiar dacă pot fi discutate scenarii alternative, ar fi o exagerare să se considere că cineva ar deţine „planul B”, pe care trebuie doar să-l scoată dintr-un sertar secret.

După o foarte probabilă respingere a Tratatului Constituţional, ratificarea în alte ţări poate continua până la întâlnirea la vârf din iunie 2005 a Consiliului European. La momentul redactării acestui studiu (finalul lunii mai 2005), nouă state membre, reprezentând 49% din populaţia europeană, au ratificat deja (integral sau parţial) Tratatul

107 Termenul de Constituţie se utilizează pentru ceea ce în mod formal este denumit „Tratat care stabileşte o Constituţie pentru Europa”; din dorinţa de simplificare, cei doi termeni, Constituţie şi Tratat Constituţional sunt utilizaţi în acest articol împreună.

Constituţional (în cazul Spaniei, chiar printr-un referendum).

Tabel nr.1 Procesul de ratificare a Tratatului Constituţional, prin referendumuri şi

ratificări parlamentare

Referendum Cehia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania٭,

Numai ratificare

parlamentară

Austria٭٭, Belgia٭ ٭, Cipru, Estonia, Finlanda, Germania٭٭, Grecia٭, Ungaria٭, Italia٭, Letonia, Lituania٭, Malta, Slovenia٭, Suedia

una din camere a ratificat ٭ ٭ ;deja ratificat ٭deja Tratatul Constituţional

Liderii politici pot utiliza perioada rămasă pentru a „dedramatiza” situaţia în cadrul unor dezbateri publice dar Consiliul European (16 iunie, Bruxelles) va fi cel care va decide pe ce drum se va merge mai departe. Poziţia guvernului francez va fi de maximă importanţă pentru impulsul politic necesar, din punct de vedere legal însă, nici un stat membru nu poate fi forţat să împiedice organizarea de referendumuri de vreme ce este necesar acordul unanim al şefilor de state pentru a opri acest proces. În cazul în care liderii europeni ar decide că o continuare a procesului nu mai are sens şi că textul Constituţiei, aşa cum este el acum, poate fi considerat „literă moartă”, scenariile alternative nu sunt foarte uşor de anticipat.

Unii analişti (S.Kurpas, 2005) consideră că există trei posibile scenarii în încercarea de depăşire a acestei crize instituţionale:

MAI POATE FI SALVAT TRATATUL CONSTITUŢIONAL PENTRU EUROPA?


• Un prim scenariu, cel conform căruia s-ar produce o renegociere de substanţă a Constituţiei este însă nerealist. Oricine a urmărit procesul complex de atingere a consensului în cadrul Convenţiei şi a celor două conferinţe interguvernamentale108 realizează că actualul text este rezultatul unui compromis fragil şi că orice modificare într-un capitol impune modificări în altele.

• Un al doilea scenariu, conform căruia s-ar putea organiza un al doilea referendum în Franţa şi adăuga un protocol actualei Constituţii prin care să se acorde un rol mai important dimensiunii sociale, pare de asemenea nerealist. Un asemenea protocol, care ar răspunde preocupărilor manifestate în Franţa, ar diminua însă serios şansele de reuşită ale Constituţiei în alte ţări, precum în Marea Britanie, în care deja Constituţia este percepută a fi rezultatul unei înţelegeri „franco-germane”, care, prin componenta socială mult prea prezentă, ar putea genera încetinirea creşterii economice.

• Al treilea şi cel mai probabil scenariu este cel al „Tratatului de la Nisa plus” (Treaty of Nice Plus). Astfel, regulile stabilite prin Tratatul de la Nisa vor continua să se aplice iar şefii de state vor încerca să salveze din actuala Constituţie elemente asupra cărora vor cădea de comun acord şi pe care vor încerca să le ratifice conform procedurilor naţionale. În cazul acestui ultim scenariu, valoarea adăugată adusă de Constituţie, în termeni de coerenţă legală şi voinţă politică în sensul transformării UE în

108 Proiectul de Tratat Constituţional a fost elaborat în cadrul unui forum care a reunit reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi candidate, ai parlamentelor naţionale şi instituţiilor europene, cunoscut sub numele de Convenţia pentru viitorul Europei. Lucrările Conveţiei au început în februarie 2002 şi s-au finalizat în iunie 2003 iar Tratatul Constituţional a fost semnat la 29 octombbrie 2004.

ceva mai mult decât o simplă uniune economică, ar avea de suferit.

Acesta ar putea însă fi aşa numitul „plan B” (conform abordării „culege şi alege”). Un asemenea plan presupune însă şi depăşirea anumitor obstacole de natură politică şi juridică.

În ceea ce priveşte obstacolele de natură juridică, pot fi identificate trei categorii importante (S.Kurpas, 2005):

1. Elemente care nu impun o modificare a Tratatului, situaţie care nu necesită o ratificare în concordanţă cu procedurile naţionale. În acest caz este suficient un acord unanim între şefii de state şi guverne şi un act juridic emis de Consiliul de miniştri. Dacă şi alte instituţii ale UE ar fi afectate de schimbările propuse, acest act juridic ar trebui urmat de un acord interinstituţional109 (AII) între cele trei importante instituţii ale UE, Consiliul, Parlamentul şi Comisia.

2. Elemente care impun o modificare a Tratatului, situaţie în care ratificarea este necesară. În acest caz, ratificarea depinde de prevederile specifice existente în fiecare stat membru.

3. Elemente care impun o modificare a Tratatului şi care modifică competenţele nivelurilor naţionale/regionale în favoarea UE. Într-o asemenea situaţie este necesară nu numai organizarea unor referendumuri dar şi respectarea unor condiţii mult mai stricte (ca de exemplu amendarea constituţiilor naţionale sau obţinerea unei majorităţi calificate în parlamentele naţionale).

După cum se poate lesne bănui, inovaţiile majore ale TC pot întâmpina obstacole serioase, indiferent dacă sunt parte a Constituţiei sau a unui plan B alternativ.

Votul cu dublă majoritate (art. I-25)

109 Un AII nu poate altera sau completa prevederile incluse în legislaţia primară şi este permis numai în cazul în care nu modifică actuala balanţă instituţională a UE.


Actualul sistem Nisa se va aplica până în noiembrie 2009 şi ameninţă să paralizeze procesul decizional în actuala formulă deoarece permite constituirea cu multă uşurinţă a unei minorităţi de blocaj. Modificarea propusă de Tratat impune ratificarea deoarece modifică textul actualelor tratate (art.205 TEC şi art.3 din Protocolul la TEC şi TEU privind extinderea UE). Obstacolele politice sunt majore, de vreme ce două ţări, Polonia110 şi Spania, vor pierde din forţa de veto de care beneficiază sub sistemul Nisa. În plus, negocierile bugetare asupra politicii regionale pot deschide un nou drum, opunând state ca Franţa, Germania sau Marea Britanie.

Extinderea votului cu majoritate calificată (art. I-23.3)

Conform Constituţiei, Consiliul va lua decizii cu majoritate de voturi pentru toate situaţiile cu excepţia celor pentru care regula precizată este unanimitatea111. Extinderea VMC presupune modificarea tratatelor şi, deoarece afectează suveranitatea naţională, multe ţări vor trebui să îndeplinească condiţii foarte stricte pentru realizarea ratificării.

Existenţa unui preşedinte al Consiliului European (art. I-22)

În termeni de eficienţă, un asemenea post poate oferi două importante avantaje: pe de o parte, un „chip” şi o „voce” Uniunii Europene, ceea ce i-ar oferi mai multă coerenţă în plan extern, şi, pe de altă parte, în plan intern, creşterea eficienţei în stabilirea priorităţilor.

110 În Polonia, liderul parlamentar al partidul „Platforma civică”, Jan Rokita, a devenit celebru prin deviza „Nisa sau moartea” (Nice or Death). 111 În mod concret, 24 domenii existente de politici au trecut dinspre veto spre VMC (mare parte din domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi al politicii culturale). De asemenea, 21 de noi domenii de politici au fost introduse în zona VMC (în întregime energia, protecţia civilă, politicile de ajutor umanitar, turismul şi politicile din domeniul sportului, ca şi stabilirea unei cooperări permanente, structurate în domeniul apărării). Fiecare politică care cade sub votul cu unanimitate va fi în mod explicit menţionată şi categorisită ca excepţională (S.Kurpas, 2005).

Deoarece Consiliul European nu reprezintă o instituţie propriu-zisă a UE în sens juridic, în Tratatul de la Nisa se menţionează faptul că se vor organiza întâlniri între membrii Consiliului European de cel puţin două ori pe an şi o conducere de către fiecare stat membru pentu o perioadă de şase luni. Modificarea acestor prevederi va impune o ratificare ulterioară din partea statelor membre astfel încât să fie transpusă prevederea din Art. I-22 a Tratatului Constituţional privind existenţa unui preşedinte al Consiliului European pe o perioadă de 2.5 ani. Pentru a fi evitate condiţii mai stricte în procesul de ratificare (situaţie cerută numai în cazul în care suveranitatea naţională este afectată), noul post nu trebuie să primească nici un fel de alte competenţe decât cele existente.

Tema unui Preşedinte al Consiliului va opune însă statele mari celor mici, respectiv pe adepţii unei viziuni interguvernamentale (precum Spania, Marea Britanie sau Franţa), celor care susţin întărirea elementelor supranaţionale (state mai mici, precum Austria, Belgia sau Finlanda).

Reducerea numărului de comisari (art. I-26.6)

Conform actualelor reguli, fiecare stat membru are un membru în Comisie (art.213.1 TEC) iar o modificare automată se va produce în cazul următoarei Comisii (în 2009) pentru o UE cu 27 de state. Rotaţia ar trebui să se bazeze „pe principiul egalităţii” dintre statele membre dar numărul exact de comisari ar urma să fie negociat „de către Consiliu prin unanimitate”.

În contrast, prevederile Tratatului Constituţional prevăd o reducere semnificativă a numărului de comisari la 2/3 din numărul statelor membre. O asemnea regulă se va aplica probabil începând cu 2014.

Deoarece statele membre au renuntat deja (prin Tratatul de la Nisa) la principiul comisarului permanent, Tratatul Constituţional nu mai aduce nici un fel de modificare puterii naţionale. Din punct de vedere legal, ar fi mult mai uşor să se cadă de acord asupra „regulii lui 2/3” propusă de Tratatul Constituţional (printr-o decizie luată în unanimitate, în cadrul Consiliului de Miniştri).


Ministrul de externe (art. I-28)

Tratatul Constituţional prevede contopirea a două poziţii actuale112, cea de Înalt Reprezentant al Consiliului şi cea de comisar pentru relaţii externe şi creearea unei noi poziţii, de ministru de externe.

Această nouă funcţie, care nu implică o modificare a Tratatului, va reprezenta un pas către o UE mult mai coerentă în domeniul politicii externe. Deoarece nu implică o modificare a tratatelor, nu necesită o ratificare, ci doar un acord interinstituţional în cazul în care nu se va produce o mutaţie la nivelul echilibrului instituţional.

Introducerea procedurii de codecizie drept „procedură normală”

O asemenea prevedere va întări rolul care revine PE, care va ajunge pe aceeaşi poziţie ca statele membre în cadrul Consiliului în procesul legislativ. Adoptarea procedurii de codecizie va necesita o modificare a tratatelor, datorită forţei în creştere acordată nivelului supranaţional, respectiv PE.

Iniţiativa cetăţenilor (Art. I-47.4)

Are mari şanse de a fi adoptată. Poate fi transpusă în practică printr-un acord interinstituţional, deoarece afecteză modul de lucru al Comisiei dar nu implică o modificare a raportului de forţe la nivelul UE (Comisia nu pierde monopolul iniţiativei, de vreme ce cetăţenii „invită” Comisia să avanseze o propunere, nu o şi obligă).

Din punct de vedere politic poate deveni o măsură de dorit, mai ales după posibila respingere a Comisiei, deoarece va demonstra efortul UE de a se apropia de cetăţeni.

Sesiuni publice ale Consiliului de Miniştri atunci când acesta se întruneşte ca legislator (Art.I-24.6)

Prevederea de mai sus poate fi agreată prin unanimitate de către şefii de state şi guverne şi poate reprezenta un semnal politic pozitiv în

112 În practică, actuala structură duală a funcţionat mult mai bine decât au prezis diverşi analişti, acest lucru întâmplându-se în principal datorită bunei cooperări dintre cele două personalităţi însărcinate a ocupa respectivele posturi.

termeni de transparenţă a procesului decizional.

Concluzii

Eşecul referendumului francez atrage încă o dată atenţia asupra importanţei decisive care revine organizării unor campanii de informare şi comunicare credibile şi profesionist !! desfăşurate. Dezbaterile naţionale pe tema Constituţiei au fost extrem de reduse în statele care au ratificat acest document prin vot parlamentar şi doar ceva mai prezente în cele care şi-au propus organizarea de referendumuri. Chiar şi în aceste state însă, percepţiile naţionale privind diferite aspecte incluse în TC au fost şi sunt diferite113.

Ceea ce apare ca evident din modul în care s-a desfăşurat până acum procesul de ratificare este faptul că ratificarea Tratatului Constituţional a fost privită ca o problemă naţională, dimensiunea europeană lipsind aproape cu desăvârşire. Ca atare, este extrem de dificil să fie prezentată într-un mod atractiv dar şi corect Constituţia cetăţenilor în cazul în care aceştia nu înţeleg că ea reprezintă rezultatul unui necesar compromis între 25 de state (atins în cadrul conferinţelor interguvernamentale) dar şi al unor dezbateri mult mai complexe, la care au participat reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi candidate, cât şi ai parlamentelor naţionale şi ai societăţii civile (în cadul Convenţiei). Faptul că textul constituţional reprezintă rezultatul unui compromis înseamnă, în acelaşi timp, că aşteptările şi nevoile naţionale nu se vor putea regăsi niciodată satisfăcute în proporţie de 100% (deci nici fondurile necesare României pentru modernizări).

Pentru România, atât dezbaterile pe tema Constituţiei Europene cât şi cele punctuale, legate de diferite aspecte concrete privind procesul de integrare, devin, în acest context, cu atât mai necesare şi impun găsirea unei tonalităţi convingătoare şi a unui mesaj

113 Aşa de exemplu, prevederile economice incluse în partea a treia a Tratatului sunt privite în Franţa ca o diminuare a protecţiei sociale, în vreme ce în Marea Britanie abordarea este complet opusă.


credibil, astfel încât cetăţeanul român să devină tot mai conştient de miza reprezentată de Tratat şi de implicaţiile care derivă din neratificarea lui. În cazul în care Constituţia nu va fi ratificată, UE va continua să se sprijine pe structura instituţională actuală (oferită de Tratatul de la Nisa), încercând totodată să salveze câteva din elementele de noutate incluse în Constituţie, ceea ce nu va fi însă de natură să sporească nici coerenţa şi eficienţa instituţiilor Uniunii şi nici pe cea a procesului decizional viitor.

Bibliografie: Kurpas, Sebastian, What Could be Saved from the European Constitution if Ratification Fails ? The problem with a „Plan B”, CEPS Policy Brief no.70/may 2005, www.ceps.be

Kurpas, Sebastian, Marco Incerti, Justus Schonlau şi Julia De Clerck-Sachsse, Update on the Ratification Debates: What Prospects for the European Constitutional Treaty ? Results of an EPIN Survey of National Experts, May 2005

Ratification of the Constitutional Treaty in EU-25, COSAC, www.cosac.org

Tosato, Gian Luigi şi Ettore Greco, The European Constitution: How to proceed if France or The Netherlands votes „no”, Instituto Affari Internazionali, 2005, www.iai.it

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România, 2005, www.ier.ro


Sorina Dragomir

Comitetul Basel, format din 13 autorităţi bancare de reglementare din tot atâtea ţări puternic industrializate (grupul celor 10-G, iniţial), are în vedere trei obiective atunci când lansează acele „propuneri consultative“, pe baza cărora s-au elaborat Acordurile Basel I şi Basel II:

- siguranţă (a proteja clienţii împotriva riscului sistemic);

- soliditate (a asigura stabilitate în sistemul bancar şi a preveni riscul hazardat);

- eficienţă (a desemna capitalul ca o funcţie a riscului bancar şi a asigura băncile să opereze la costuri reduse).

Într-un plan mai larg, macroeconomic, se doreşte o stabilitate a pieţei financiare internaţionale printr-un management al riscului mai eficient. Faţă de Acordul Basel I (care lua în calcul doar riscurile de credit şi de piaţă), Basel II introduce criterii noi de abordare atât pentru riscul de credit, cât mai ales pentru riscul operaţional pentru determinarea nivelului de capital adecvat. Astfel, Noul Acord de la Basel se axează pe trei piloni:

- cerinţe privind capitalul minim; - procesul de supraveghere prudenţială; - disciplina de piaţă

Pilonul 1: cerinţe privind capitalul minim În Noul acord se menţine definiţia capitalului şi a necesarului minim de 8% din expunerea la risc, însă perfecţionează metodele de evaluare ale riscului. Pentru riscul de credit, Basel II pune la dispoziţia băncilor trei abordări pentru calcularea capitalului minim necesar acoperirii riscului, şi anume:

- abordarea standardizată (prin ratinguri/evaluări externe băncii);

- abordarea pe bază de evaluări interne de fundamentare (propriile evaluări ale băncii) ;

- abordare avansată, pe bază de evaluări interne.

Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeaşi ca şi în vechiul acord, dar este mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecărui element de activ şi elementelor extrabilanţiere şi însumează activele în funcţie de aceşti coeficienţi de risc. Aceştia depind de categoria împrumutatului (state suverane, bănci, companii) şi vor fi redefiniţi în funcţie de rating-ul acordat de o agenţie de rating specializată. De exemplu, pentru un credit acordat unei firme, acordul existent prevede un singur coeficient de risc: 100%, pe când noul acord prevede 4 categorii: 20%, 50%, 100% şi 150%. Băncile vor putea utiliza propriile estimări şi metode de evaluare privind credibilitatea debitorului. Sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expundere la risc, de exemplu, pentru creditarea firmelor şi a persoanelor fizice ale căror caracteristici de risc sunt diferite. Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor şi rezultatele sunt transformate în probabilităţi ale pierderilor viitoare, care formează baza cerinţelor de capital minim. Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor iar autorităţile monetare vor furniza celelalte informaţii. Conform metodelor avansate, o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informaţii necesare. Prin ambele metode, coeficienţii de risc vor fi mult mai diversificaţi decât cei din abordarea standard. Acordul din 1988 a stabilit cerinţele de capital doar prin prisma riscului de credit, însă capitalul era destinat să acopere şi celelalte riscuri. În prezent, băncile alocă în medie

ACORDUL DE LA BASEL


riscului operaţional 20% din capitalul lor intern. În cercetarea riscului operaţional s-au conturat trei abordări de complexitate crescătoare:

- indicatorul de bază – vizează utilizarea unui singur mod de estimare a riscului operaţional pentru întreaga activitate a băncii;

- abordarea standard – precizează indicatori diferiţi pentru activităţi distincte;

- evaluarea internă – cere băncilor să utilizeze propriile date privind pierderile din riscul operaţional pentru a estima cerinţele de capital.

Pilonul II: procesul de supraveghere prudenţială Autorităţile monetare trebuie să se asigure că fiecare bancă are modele interne viabile, capabile să evalueze adecvarea capitalului pe baza analizei corecte a riscurilor. Aplicarea acestor propuneri va solicita un dialog mai detaliat între banca centrală şi bănci. În acest sens Comitetul şi Institutul de Stabilizare Financiară al Băncii Reglementelor Internaţionale va acorda asistenţă băncilor centrale. Pilonul III : disciplina de piaţă Acesta intentionează să sprijine disciplina pieţei prin creşterea transparenţei instituţiilor financiare în raportarea semianuală a riscului băncilor şi modul de gestionare a componentelor acestui risc, a portofoliului de active (în special portofoliul de credite), a capitalului, a nivelului rezervelor şi altor informaţii legate de riscuri şi instrumentele de monitorizare şi contracarare a acestora. Transparenţa este necesară pentru ca actorii de pe piaţă să poată înţelege mai bine profilurile de risc ale băncilor şi adecvarea poziţiilor lor de capital. Indiferent de abordările noi sau modificate care trebuie să fie folosite, cerinţele Acordului Basel II vor conduce spre schimbări importante în nevoia de resurse, în procesele

interne şi în arhitectura sistemului IT. Pe plan internaţional, economiile în curs de dezvoltare vor adopta principiile de risc management ce sunt incluse în Basel II, pentru a dovedi comunităţii internaţionale că au un sistem modern de management al riscului. Basel II şi sistemul bancar românesc În opinia BNR, aplicarea acordului Basel II va conduce la încadrarea României într-o clasă de risc inferioară, la o diminuare sensibilă a împrumuturilor externe dar şi la scăderea indicatorului de solvabilitate. BNR a transpus în legislaţia românească recomandările Comitetului de la Basel printr-o serie de norme, respectiv:

• Norma nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit, precum şi organizarea activităţii de audit ;

• Norma nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi a expunerilor mari ale instituţiilor de credit, completată şi modificată prin Norma 9/2004 ;

• Norma nr. 5/2004 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit.

În perspectiva intrării ţării noastre în 2007 în U.E. şi sistemul bancar naţional va trebui să asimileze Noul Acord privind adecvarea capitalului. Astfel, pentru ca lucrurile să decurgă normal va trebui ca economia românească să continue progresele începute, astfel încât până la intrarea în vigoare a acordului Basel II să se îmbunătăţească riscul de ţară şi să crească ratingul acordat României. Printre consecintele aplicării prevederilor Basel II asupra sistemului bancar românesc se pot enumera:

1) inducerea unei discriminări între bănci (îndeosebi între băncile de talie mică şi cele mari), datorită faptului că băncile mici nu vor putea să utilizeze cele mai avansate metode de evaluare a riscurilor, să dispună de cele mai


adecvate proceduri de control intern, audit şi administrare a riscurilor. Băncile mari vor deveni şi mai puternice beneficiind de avantajul “to big to fail” şi vor putea să-şi impună preţurile serviciilor bancare de pe poziţii de monopol;

2) acentuarea tranzacţiilor de fuziuni şi achiziţii între băncile din sistem, fiind de aşteptat ca băncile mici să părăsească piaţa, crescând astfel concentrarea bancară;

3) penalizarea întreprinderilor mici şi mijlocii prin sistemele de rating intern, întrucât este cunoscut faptul că IMM-urile sunt considerate mai riscante şi prezintă o calitate mai scazută în cazul unor clasificări specifice;

4) modificarea dobânzilor active la credite şi a produselor credit, în funcţie de calitatea solicitantului de credit, pentru cei mai riscanţi, dobânzile vor fi mai mari incluzând şi o primă de risc superioară. Se poate concluziona că noul acord de la Basel:

- încurajează îmbunătăţirea managementului riscului ;

- îmbunătăţeşte sensibilitatea capitalului la riscul de pierdere din credite ;

- oferă o aliniere mai bună a reglementărilor de capital la riscurile fundamentale ;

- acordă posibilitatea dimensionării capitalului propriu proporţional cu riscul asumat, evaluat pe baza unor ratinguri stabilite ;

- acoperă o gamă mai cuprinzătoare a riscurilor ;

- oferă băncilor posibilitatea de a opta în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare a riscurilor;

- integrează cerinţele de capital într-un cadru mai larg, cuprinzând pe lângă riscul de credit şi rolul autorităţilor de supraveghere, precum şi al disciplinei de piaţă.

Bibliografie

- "Operaţiuni bancare şi managementul riscului", Sorin Lăzărescu, ASE, Bucureşti, 2005; - ”Acordul Basel II nu va fi prea uşor de respectat de către băncile româneşti” – Coralia Popescu, ziarul "Adevărul economic" nr. 32-33/2004; - www.primet.ro "Ce semnificaţie are acordul BASEL 2 şi posibile implicaţii asupra sistemului bancar românesc", Cosmin Brendea.


Dana Cristea Alexandra Pisică

În septembrie 2004, Consiliul ECOFIN reunit informal la Scheveningen a discutat problema încetinirii procesului consolidării transfrontaliere în sectorul bancar. Acest nivel redus al consolidării transfrontaliere nu se limitează la sectorul bancar, fiind relevant pentru întregul sector financiar. Unul dintre punctele de plecare a fost faptul că, între anii 1999 şi 2004, în sectorul financiar, concentrările transfrontaliere au însumat aproximativ 20% din valoarea totală a concentrărilor realizate, în timp ce, în aceeaşi perioadă, în alte sectoare tranzacţiile transfrontaliere au reprezentat 45% din totalul concentrărilor. Comisia a analizat, la cererea miniştrilor de finanţe, explicaţiile posibile pentru nivelul redus al reorganizării pan-europene specific sectorului financiar, prin revizuirea obstacolelor care stau în calea fuziunilor şi achiziţiilor transfrontaliere, cu scopul de a identifica posibile eşecuri ale pieţei, decalaje sau neajunsuri. Se încearcă, într-o primă fază, întocmirea unei liste a obstacolelor potenţiale care stau în calea concentrărilor transfrontaliere, obstacole care ar face o asemenea concentrare mai puţin atractivă, mai costisitoare sau mai complicată decât o concentrare naţională. Scopul acestei liste este de a identifica potenţiali factori explicativi care să servească într-o fază ulterioară ca bază de analiză a obstacolelor care ar trebui şi care ar putea fi înlăturate pentru îmbunătăţirea funcţionării Pieţei Unice în sectorul serviciilor financiare. Există trei categorii generale de obstacole: a) Riscurile de execuţie: sunt obstacole care pot ameninţa succesul unei propuneri, sau pot

consta în împiedicarea unei tranzacţii. Această categorie acoperă de asemenea obstacolele din cauza cărora rezultatul unei oferte ar putea să nu fie cel scontat, chiar dacă propunerea în sine a fost de succes. Obstacolele din această categorie ar putea să nu se materializeze şi, în consecinţă, să nu aibă un cost direct, dar simpla lor percepţie poate descuraja părţile implicate. b) Costurile unice (costuri care apar o singură dată): sunt costuri specifice cauzate de efectuarea tranzacţiei transfrontaliere şi nu ar apărea în cazul în care fuziunea sau achiziţia s-ar realiza la nivel naţional. c) Costurile permanente: sunt costuri suplimentare în administrarea entităţilor create o dată ce concentrarea a fost realizată, care nu ar apărea în managementul entităţilor fuzionate la nivelul aceleiaşi pieţe naţionale. Aceste costuri pot fi directe (costuri suplimentare de administrare a entităţilor fuzionate la nivel transfrontalier) sau indirecte (sinergii mai reduse în cadrul entităţilor fuzionate transfrontalier). Obstacolele identificate se grupează de asemenea în funcţie de natura lor în: bariere legale, bariere tarifare, implicaţii ale regulilor de supraveghere şi ale cerinţelor de raportare, bariere economice şi bariere comportamentale. I. Bariere legale a) Riscuri de execuţie Propunerile de preluare transfrontalieră sunt tranzacţii complexe care pot implica un număr însemnat de persoane juridice, listate sau nu, şi sunt adesea guvernate de reguli locale. Un ofertant străin poate fi dezavantajat sau împiedicat nu numai de o potenţială lipsă de

IDENTIFICAREA ŞI ELIMINAREA OBSTACOLELOR CARE STAU ÎN CALEA CONCENTRĂRILOR TRANSFRONTALIERE -

O PRIORITATE PENTRU ÎMBUNĂTAŢIREA FUNCŢIONĂRII PIEŢEI EUROPENE A SERVICIILOR FINANCIARE1


informaţii, dar şi de incompatibilităţile de ordin juridic care pot apărea, conducând la un punct mort, cu toate că propunerea a fost “prietenoasă”. Această incertitudine de ordin juridic poate constitui un risc de execuţie semnificativ şi poate să acţioneze ca o barieră în calea consolidării transfrontaliere. În sectoarele financiare ale unor state membre există instituţii cu o structură juridică complexă datorită căreia procesele de luare a deciziei nu sunt transparente. O asemenea situaţie poate constitui un risc semnificativ de eşec, din moment ce un potenţial ofertant poate să nu înţeleagă clar cine aprobă sau respinge o propunere de fuzionare sau de achiziţionare. În unele cazuri, structurile juridice nu numai că sunt complexe, dar şi împiedică, de jure sau de facto, ca unele instituţii să fie preluate sau chiar să fuzioneze cu instituţii de un alt tip (în contextul unei propuneri „prietenoase”). În unele state membre, privatizarea instituţiilor financiare a fost uneori însoţită de măsuri legale specifice, de genul „acţiuni de aur”, cu scopul impunerii de către Administraţie a unei înţelegeri prealabile sau limitării participării totale a acţionarilor ne-rezidenţi în cadrul acelor companii. În unele state membre, dreptul societăţilor comerciale permite consiliului de administraţie să stabilească mecanisme de apărare, cum ar fi drepturile duble de vot şi „pastilele cu otravă”, folosite pentru a împiedica orice propunere ostilă. Cu toate că o achiziţie este de succes, pot exista impedimente în controlul efectiv, cum ar fi riscul ca firma achizitoare să nu dobândească o influenţă proporţională în procesul de luare a deciziilor din cadrul companiei achiziţionate – în acelaşi timp fiind expusă la riscuri financiare disproporţionale. Diferenţele dintre schemele naţionale de raportare, îndeosebi în ceea ce priveşte sistemele de contabilitate, pot avea ca urmare dificultăţi în evaluarea situaţiei financiare a unei potenţiale ţinte.

b) Costuri unice Legislaţia naţională a anumitor ţări poate conţine restricţii ale tipului de ofertă. Chiar dacă asemenea măsuri nu sunt în sine discriminatorii, ele pot constitui o barieră pentru consolidarea transfrontalieră, dat fiind că trăsăturile diferite ale unor asemenea concentrări (în special în termeni de mărime) ar necesita un anume tip de ofertă. c) Costuri permanente Diferenţele existente între legislaţiile în domeniul muncii ale statelor membre pot crea de asemenea bariere în calea (re)organizării eficiente şi flexibile. În special procedurile de detaşare a personalului în cadrul unui grup pan-european sunt foarte complexe. Aceste diferenţe pot duce de asemenea la costuri juridice mai ridicate, datorită sistemelor legislative diferite. Datorită sistemelor de contabilitate diferite existente în cadrul Uniunii Europene, companiile au fost nevoite să-şi adapteze sistemele IT, personalul specific şi sistemele de raportare. Aceasta limitează scopul posibilelor sinergii ale costurilor în cazul în care două instituţii fuzionează la nivel transfrontalier. Regulile de protecţie a consumatorului sunt foarte diferite de la un stat membru la altul. Această eterogenitate se traduce prin necesitatea unor produse financiare adaptate respectivelor reguli din fiecare ţară şi, în consecinţă, prin sisteme IT specifice. Diferenţele de implementare la nivel naţional a Directivei cu privire la protecţia datelor pot, de asemenea, să interfereze cu organizarea optimă a afacerilor în cadrul companiilor fuzionate. Într-adevăr, acest lucru poate avea un impact puternic asupra sistemelor IT şi poate limita raţionalizarea la nivel de back-office. Diferenţele de abordare din dreptul privat, uneori explicate de factori istorici sau culturali, pot impune o abordare de la ţară la ţară a anumitor produse sau servicii (în special în sectorul asigurărilor), având aceleaşi rezultate ca şi diferenţele dintre regulile de protecţia consumatorului.


II. Bariere tarifare a) Riscuri de execuţie Fuziunile şi achiziţiile sunt procese complexe. În pofida unor reguli armonizate, problemele legate de tarife sunt abordate în principal prin reguli naţionale, dar acestea nu sunt întotdeauna clare sau complete pentru a permite evaluarea impactului tarifelor asupra concentrărilor transfrontaliere. Această incertitudine privind dispoziţiile tarifare impune uneori chiar căutarea unor acorduri sau aranjamente încheiate de autorităţi pe o bază ad hoc, în timp ce, în cazul unei înţelegeri naţionale procesul este mult mai determinist. Incertitudinea privind regimul taxei pe valoarea adăugată, aplicabil produselor şi serviciilor financiare, poate afecta modelul de afaceri sau sinergiile avute în vedere la realizarea concentrărilor economice. În acest domeniu, legislaţia europeană privind taxa pe valoarea adăugată trebuie modernizată de urgenţă deoarece, datorită inadvertenţelor, există o tendinţă în creştere de a recurge la contestaţii. b) Costuri unice Principala relaxare a Directivei privind concentrările economice (90/434/EEC) este reprezentată de amânarea impozitării câştigurilor de capital privind activele transferate printr-o tranzacţie care cade sub incidenţa Directivei. Totuşi, în unele cazuri în care Directiva nu se aplică, trebuie înfiinţate structuri corporative speciale pentru a evita o astfel de impozitare a câştigurilor de capital. c) Costuri permanente Problema preţului transferului este una complexă pentru un grup care este activ în mai multe ţări. Aşa cum s-a evidenţiat în Comunicarea Comisiei „Spre o piaţă internă fără obstacole tarifare - o strategie pentru stabilirea unei baze tarifare consolidate pentru companiile care îşi desfăşoară activităţile în Europa”, lipsa unei abordări comune privind alocarea profiturilor poate da naştere unor probleme privind tratamentul fiscal al transferurilor în cadrul grupului, în principal

sub forma unor costuri de conformitate ridicate şi a unei potenţiale duble impuneri. Un grup activ în mai multe state membre poate dori să îşi centralizeze funcţiile suport pentru a-şi creşte eficienţa. Dar, în multe cazuri, rezultatul va include crearea unei penalităţi sub forma taxei pe valoarea adăugată pentru furnizarea de servicii în cadrul grupului (ex. servicii legale sau alte operaţii tehnice), care va trebui plătită în alt stat membru. Deoarece în sectorul serviciilor financiare taxa pe valoarea adăugată este în cel mai bun caz parţial recuperabilă, aceasta reprezintă un cost adiţional care penalizează costul sinergiilor aşteptate în urma unei concentrări transfrontaliere, în comparaţie cu cele ale unei concentrări naţionale. Lipsa unui sistem omogen de compensare a pierderilor în cadrul Uniunii Europene afectează impozitarea profitului la nivelul grupului. Un grup cu mai multe filiale în acelaşi stat membru îşi poate compensa profiturile obţinute de unele filiale cu pierderile înregistrate de alte filiale, în timp ce acest lucru este mult mai dificil, dacă nu imposibil, în cazul unui grup care are filiale în mai multe state membre. Suspendarea temporară a impozitelor naţionale specifice poate favoriza anumite produse şi servicii specifice, nearmonizate, fiecare instituţie trebuind să furnizeze acest serviciu sau produs pentru a rămâne concurenţială. Într-o astfel de situaţie, o concentrare economică între două entităţi situate pe respectiva piaţă naţională poate duce la crearea unor sinergii de scară, în timp ce, exploatarea unor sinergii comparabile de către o instituţie străină care preia o instituţie naţională va fi mult mai dificilă, deoarece aceasta nu este îndreptăţită la scutirea temporară a impozitelor în statul în care îşi are sediul. În unele cazuri, pot exista tratamente tarifare discriminatorii pentru produsele şi serviciile străine sau pentru produsele sau serviciile furnizate de un stat membru, altul decât acela în care sunt vândute. Astfel, un grup transfrontalier va fi dezavantajat când îşi va centraliza „funcţiile industriale” (funcţii de


managementul activelor), faţă de un grup naţional, din moment ce acesta din urmă îşi poate păstra întregul lanţ de creare a valorii pe teritoriul naţional şi totuşi va putea să beneficieze de pe urma sinergiilor. Impactul impozitării divindendelor poate influenţa decizia de acceptare a unei concentrări transfrontaliere de către acţionari. Deşi o cotaţie pe o altă piaţă poate fi justificată de motive economice, grupurile de acţionari se pot opune unei astfel de operaţiuni dacă aceasta implică reţinerea unor impozite mai mari, şi astfel, obţinerea unor profituri mai mici. III. Implicaţii ale regulilor de supraveghere bancară şi ale cerinţelor de raportare a) Riscuri de execuţie O concentrare transfrontalieră poate evidenţia lipsuri sau imperfecţiuni ale cadrului legal de reglementare care, pot face ca organismele de reglementare să fie nesigure cu privire la modul de acţiune, conducând astfel la întârzieri, la impunerea unor măsuri specifice sau chiar la împiedicarea concentrării propuse. În sectorul bancar, de exemplu, apariţia grupurilor transfrontaliere mari poate da naştere unor îngrijorări ale organelor locale de supraveghere privind stabilitatea financiară (discuţiile privind schemele de garantare a depozitelor).

Folosirea incorectă a regulilor de supraveghere, în special a celor care privesc aprobarea schimbărilor acţionariatului, a fost de asemenea indicată ca fiind un obstacol în calea consolidării transfrontaliere. Deşi Comisia a confirmat că astfel de puteri trebuie să fie utilizate doar în scopuri prudenţiale, legislaţia actuală oferă organismelor de supraveghere posibilităţi semnificative de acţiune pentru a se opune consolidării transfrontaliere. b) Costuri permanente În pofida unui cadru legal de reglementare comun, pot exista divergenţe semnificative privind practicile de supraveghere la nivelul instituţiilor. Astfel de divergenţe pot fi explicate fie prin opţionalitatea regulilor armonizate, inclusiv a prevederilor care le

depăşesc pe cele adoptate nivel naţional, fie prin lipsa coerenţei în aplicarea regulilor comune. Cerinţele multiple de raportare, combinate în unele cazuri cu lipsa de transparenţă în termeni de cerinţe şi definiţii, pot de asemenea să impună grupurilor transfrontaliere sarcini administrative costisitoare şi însemnate. În loc să ducă la crearea de sinergii ale costurilor, cum se întâmplă în cazul concentrărilor naţionale, o concentrare transfrontalieră poate chiar să creeze costuri adiţionale. IV. Bariere economice a) Costuri unice Fragmentarea pieţelor europene de capital poate impune costuri de tranzacţie adiţionale în cazul unei concentrări transfrontaliere. De exemplu, mecanismul de schimbare a acţionariatului poate fi complex şi mai scump atunci când cele două entităţi implicate sunt listate la burse diferite. b) Costuri permanente Independent de cadrul legal sau de stimulentele tarifare, unele diferenţe ale mixului de produs sunt explicate prin obiceiuri, preferinţe sau chiar istoric. Acest lucru este adevărat în principal pentru cele mai utilizate produse, cum ar fi instrumentele de plată. Prin urmare, potenţialul pentru raţionalizarea produsului care rezultă dintr-o concentrare transfrontalieră este mai limitat decât cel care rezultă dintr-o concentrare naţională. Grupurile transfrontaliere au de asemenea mai multe costuri fixe care nu se suprapun şi care nu pot fi distribuite asupra mai multe ţări. Într-adevăr, chiar şi în lipsa barierelor legale, tarifare sau prudenţiale, vor rămâne diferenţe între statele membre care vor cere ca o abordare diferenţiată să fie adaptată la mediul local. Nivelul redus al consolidării transfrontaliere poate fi explicat de asemenea printr-o lipsă a potenţialelor ţinte, datorită lipsei instituţiilor de dimensiune mijlocie. Consolidarea naţională a instituţiilor de dimensiune mijlocie a avut ca rezultat crearea unor instituţii mai


degrabă mari şi complexe. Puţinele exemple de concentrări transfrontaliere par să indice că acestea implică tot mai des o instituţie mare care preia o instituţie mijlocie. Preluarea unei instituţii mari poate fi percepută ca fiind prea complexă (şi riscantă), în timp ce preluarea unei instituţii mici poate să nu fie suficientă pentru a compensa costurile pe care le implică. Concentrările naţionale pot contribui la creşterea puterii de piaţă şi prin urmare a profitabilităţii, chiar fără costuri suplimentare (creşterea venitului în timp ce costurile se menţin la nivel constant). Din moment ce majoritatea pieţelor cu amănuntul sunt încă organizate pe o bază naţională, concentrările transfrontaliere duc la o creştere foarte mică, dacă nu chiar inexistentă a puterii de piaţă. Diferenţele existente între ciclurile economice de-a lungul diferitelor state membre pot juca de asemenea un rol important, în sensul că mediul economic are un efect puternic asupra profitabilităţii unei bănci. În timp ce grupurile naţionale trebuie să facă faţă unui singur mediu economic, grupurile transfrontaliere au nevoie de strategii diferite pentru condiţii macroeconomice diferite şi, în consecinţă, scopul unei strategii pan-europene poate să fie limitat. Totuşi, aceasta poate constitui o cale spre consolidare, deoarece aceste diferenţieri ale ciclurilor economice pot ajuta la uniformizarea profitabilităţii prin reducerea riscului şi a volatilităţii câştigurilor prin diversificare geografică. V. Bariere atitudinale a) Riscuri de execuţie Unele state membre pot promova, în mod deschis sau nu, o “politică industrială naţională” cu scopul de a crea “campioni naţionali”. Consideraţiile politice pot juca de asemenea un rol important în cazul societăţilor sau instituţiilor recent privatizate care au primit bani publici. Această interferenţă politică poate împiedica o concentrare transfrontalieră chiar dacă o astfel de tranzacţie este compatibilă cu regulile existente. Nu este obligatoriu ca o asemenea interferenţă să necesite puteri sau reguli formale pentru a se materializa. În plus, o

astfel de politică poate duce la toleranţa nivelurilor ridicate de consolidare la nivel naţional, permiţând (sau chiar încurajând) concentrarea naţională în detrimentul concentrării transfrontaliere. Opoziţia salariaţilor din cadrul companiei ţintă poate de asemenea să constituie o ameninţare a rezultatului de succes al tranzacţiei. O opoziţie publică împotriva proiectului poate influenţa evaluarea făcută de analişti. De asemenea, salariaţii pot juca un rol dacă deţin participaţii la companie. Concentrările transfrontaliere pot implica o schimbare a poziţiei sau chiar a monedei în care cotează. Acceptarea de către acţionari a schimbărilor listării poate fi limitată chiar dacă riscurile sau impactul taxelor sunt eliminate. Dat fiind faptul că fuziunile transfrontaliere sunt complexe şi trebuie să depăşescă anumite riscuri de execuţie, poate exista un impact asupra perceperii riscului de eşec de către acţionari şi analişti atunci când este vorba despre concentrări transfrontaliere. b) Costuri permanente Interferenţa politică poate avea, de asemenea, consecinţe asupra structurilor rezultate în urma unei concentrări transfrontaliere. Astfel de concesii politice pot ajuta concentrarea să depăşească diferite obstacole, dar constrâng entitatea transfrontalieră rezultată să realizeze întregul potenţial al concentrării. Consumatorii pot să nu aibă încredere în entităţile străine, aceasta însemnând că un beneficiar local poate avea un avantaj faţă de un competitor străin. Aceasta explică de ce instituţiile străine preferă să păstreze o marcă locală, chiar dacă aceasta poate împiedica sinergiile de-a lungul anumitor funcţii (marketing) sau să încetinească procesul de integrare. Pe o piaţă de capital cu adevărat integrată, concentrările transfrontaliere trebuie să constituie o opţiune disponibilă instituţiilor financiare. Consolidarea transfrontalieră poate fi un canal pentru integrarea financiară alături de altele, cum ar fi furnizarea directă de


servicii transfrontaliere, investiţiile “greenfield” (investiţii pentru crearea de firme noi), alianţele, societăţile în comun sau acordurile de cooperare. Existenţa unei pieţe integrate funcţională a serviciilor financiare este în beneficiul mediului de afaceri (acces mai uşor şi mai ieftin la surse de finanţare), precum şi al consumatorilor (posibilitate sporită de alegere a produselor, randamente mai mari ale investiţiilor). Companiile care operează la nivel european îşi pot oferi produsele şi serviciile unui număr mult mai mare de clienţi potenţiali decât cel existent la nivel naţional. Prin lărgirea bazei de clienţi, companiile pot beneficia de economii de scară, dar şi de diversificarea riscului. De aceea, Piaţa Unică amplifică atât potenţialul de creştere al jucătorilor individuali, cât şi al economiei europene în ansamblu. Datele teoretice şi empirice sprijină ideea că integrarea sectorului bancar contribuie la îmbunătăţirea performanţelor economice generale prin stabilizare macroeconomică, niveluri ridicate ale eficienţei şi ale bunăstării consumatorilor. Printre măsurile întreprinse deja de Comisia Europeană se numără lansarea unui sondaj de opinie care se adresează în principal participanţilor de pe piaţă, dar şi oraganismelor de reglementare, pentru a identifica obstacolele care împiedică concentrarea transfrontalieră în sectorul financiar; de asemenea, revizuirea acelor părţi din Directiva Bancară (2000/12/EEC) care permit statelor membre să împiedice concentrările economice în baza regulilor prudenţiale. În acelaşi timp Comisia lucrează la clarificarea, prin intermediul unei Comunicări care va fi transmisă în iulie 2005, a modului de aplicare a principiului liberei circulaţii a capitalurilor în cazul concentrărilor transfrontaliere din sectorul financiar. În România, în prezent, funcţionează 39 de bănci, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care deţin, în condiţiile legii, o autorizaţie de funcţionare emisă de Banca Naţională a României, dintre care doar trei

mai au capital de stat, şi anume Eximbank, Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi Banca Comercială Română. Consolidarea sectorului bancar a început prin vânzarea în anul 1999 a 51% din capitalul Băncii Române de Dezvoltare către Group Société Generale din Franţa. În acelaşi an, GE Capital şi Banca Populară Italiană au achiziţionat împreună Banc Post. În anul 2001 Banca Agricolă a fost vândută către Raiffeisen Zentralbank, iar în 2002 West Bank a fost cumpărată de Banca Sao Paolo Imi. Banca Naţională a Greciei a achiziţionat 81% din acţiunile Băncii Româneşti în 2003, iar Banca Daewoo a fost cumpărată de un grup de investitori italieni şi români. În 2004 RoBank este achiziţionată de OTP. În anul 2005 Guvernul urmăreşte privatizarea Băncii Comerciale Române (BCR) şi a Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC). Anunţul pentru invitarea potenţialilor investitori eligibili să depună scrisori de interes pentru preluarea BCR va fi publicat până la începutul lunii iunie. Guvernul consideră ca vânzarea către un investitor strategic a pachetului majoritar de acţiuni al BCR este cea mai importantă tranzacţie care va fi iniţiată în 2005. În ceea ce priveşte preluarea CEC s-au arătat interesate până acum mai multe bănci, printre care Erste Bank - Austria, OTP Bank - Ungaria, şi HVB - Germania, Raiffeisen Bank, Groupe Societe Generale şi NP Paribas. Bank Austria Creditanstalt şi Banca Ţiriac au anunţat încheierea unui precontract privind fuziunea HVB Bank România cu Banca Ţiriac pentru a crea banca „HVB Ţiriac”. Noua bancă va ocupa locul patru pe piaţa bancară din România, având 72 de unităţi şi aproximativ 720.000 de clienţi. În urma acestei fuziuni, cota de piaţă va ajunge la 7,5% şi se vor situa împreună pe locul 4 în sistemul bancar din România, după BCR (26.1% cota de piaţă), BRD (13.0%), Raiffeisen Bank România (9.2%), şi înaintea CEC (5.9%).


Alexandru Greabu

Director Direcţia Publicaţii – ASRO

Asociaţia de Standardizare din România

Standardele, concurenţa şi existenţa cotidiană

Există multe motive pentru care standardele reprezintă o parte fundamentală a vieţii noastre zilnice. Practic, suntem înconjuraţi de standarde. Clădirile în care locuim, drumurile pe care călătorim, computerele cu care lucrăm, alimentele pe care le consumăm chiar şi hainele pe care le purtăm, sunt toate fabricate în conformitate cu standardele. Toate acestea sunt eficiente şi ne satisfac exigenţele dacă standardele după care au fost fabricate au fost elaborate şi aplicate corect.

Activitatea noastră zilnică în cadrul agenţilor economici în care lucrăm este sub imperiul standardelor indiferent dacă le cunoaştem sau nu. Succesul economic depinde în mare măsură de profesionalismul specialiştilor care cunosc sau nu standardele din domeniul lor de activitate şi dacă le aplică corect.

Standardele deschid canale de comunicare şi canale comerciale, promovează înţelegerea produselor tehnice, asigură compatibilitatea produselor şi serviciilor, formează cultura tehnică şi managerială a specialiştilor, şi, cel mai important, constituie alături de reglementările tehnice baza prescripţiilor pentru calitatea şi siguranţa produselor în exploatare, protecţia sănătăţii, securitatea ocupaţională, pentru o calitate mai bună a vieţii.

Libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie (Constituţia Romaniei -2003- art.135, alin. 2a) presupun existenţa şi respectarea standardelor naţionale, în interesul consumatorilor.

Ce este un standard?

Standardul este un document care stabileşte un limbaj comun pentru toţi utilizatorii săi în

scopul promovării circuitului produselor şi serviciilor între vânzător şi cumpărător şi al protejării bunăstării generale. Se poate oferi un exemplu din domeniul proiectărilor pentru clădiri. Atunci când arhitecţii proiectează o clădire, menţionează exact ce tip de oţel este cerut prin înscrierea unui standard pe desen. Acest document, standardul, este cea mai bună şi cea mai simplă cale pentru a comunica contractantului tipul dorit de oţel, în termeni legaţi de compoziţie, rezistenţă şi calitate.

Astfel, arhitecţii nu trebuie să consulte volume şi cărţi de referinţă şi să elaboreze noi specificaţii tehnice în ore de lucru costisitoare pentru a descrie grosimea oţelului, rezistenţa şi alte caracteristici, regăsindu-se în standardul indicat

Mii de astfel de standarde sunt disponibile şi mulţumită limbajului comun al standardizării, cumpărătorul şi vânzătorul nu au nici o dificultate în comunicare.

Rolul standardelor în activitatea economică şi în societate

Orice firmă îşi doreşte succesul pe piaţă. Pot standardele contribui la obţinerea acestuia?

Mii de standarde sunt puse la dispoziţia tuturor companiilor sau organizaţiilor de către organismele de standardizare naţionale, europene sau internaţionale şi pot fi utilizate în funcţie de necesităţile dictate de piaţa pe care activăm.

Pentru a reuşi să beneficiem de ajutorul standardelor trebuie să cunoaştem sistemul de standardizare, standardele şi modul cum trebuie să le utilizăm în cadrul companiei sau organizaţiei în care ne desfăşurăm activitatea.

Ierarhia documentelor de reglementare

Activitatea de standardizare este determinată de o serie de reguli unele obligatorii altele asumate voluntar. Acestea sunt înscrise în legi, reglementări tehnice sau administrative;

STANDARDIZAREA NAŢIONALĂ - SUPORT PENTRU INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ


standarde internaţionale, regionale, naţionale, coduri de bună practică, ghiduri ale unor organisme sau organizaţii cu notorietate în anumite zone geografice, standarde profesionale şi de firmă.

Caracterul documentelor de reglementare

Legile, reglementările tehnice şi prevederile administrative au caracter obligatoriu. Cunoaşterea şi respectarea lor permite funcţionarea pe piaţă a societăţilor comerciale. Standardele naţionale europene şi internaţionale şi standardele profesionale sau de firmă pot fi aplicate prin asumarea voluntară a aplicării de către utilizator. Decizia aplicării de către utilizator a unui standard sau a standardelor aparţinând unui organism de standardizare se ia având în vedere piaţa căreia i se adresează produsul, capacitatea tehnică disponibilă de realizare a prevederilor din standardele relevante pentru un anumit produs sau proces nivelul tehnic, propria activitate de cercetare proiectare de produse noi îndreptată în scopul ocupării unei poziţii superioare în piaţă sau pentru pătrunderea pe noi pieţe.

Cunoaşterea şi respectarea standardelor asigură competenţa societăţilor comerciale fiind un factor determinant al succesului activităţii în cadrul pieţei naţionale şi unice europene.

Conform OG 39/1998 privind activitatea de standardizare, aprobată prin Legea nr. 355/2002 standardul naţional trebuie să conţină prevederi care să nu contravină legislaţiei în vigoare. Standardul naţional se identifică prin aplicarea pe acesta a iniţialelor SR, care semnifică standard român. Standardele internaţionale şi europene se publică numai după adoptarea lor ca standarde naţionale. Aplicarea unui standard naţional are caracter voluntar. Aplicarea unui standard naţional poate deveni obligatorie, în totalitate sau în parte, pe întreg teritoriul, pe plan zonal sau pe plan local, numai conform prevederilor unei reglementări tehnice adoptate, în cazul în care considerente de ordin public, de protecţie a vieţii, a sănătăţii şi a securităţii persoanelor fizice, a mediului şi de apărare a intereselor consumatorilor fac necesară o astfel de măsură.

Această prevedere legală trebuie aplicată în contextul statutului actual al României de ţară semnatară a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană cu respectarea prevederilor acestuia, a Directivei 98/48/CE transpusă de România prin HG 1016/2004, a Ghidului CEN privind standardele şi reglementările europene, ghidurilor CEN/CENELEC privind adoptarea standardelor precum şi a legislaţiei naţionale privind drepturile de autor care în esenţă prevăd modalitatea implementării acquis-ului comunitar prin adoptarea legilor reglementărilor şi standardelor europene. Trebuie precizat că adoptarea standardelor europene atrage după sine obligaţia anulării standardelor şi a reglementărilor naţionale originale care pot fi conflictuale cu standardele europene adoptate.

Caracterul aplicării voluntare a standardelor europene

Apariţia acestui concept a fost determinată atât de necesitatea evitării barierelor tehnice din calea comerţului cât şi de necesitatea păstrării unui ritm rezonabil între progresul tehnic şi introducerea rezultatelor acestuia în standardele naţionale şi internaţionale.

Noţiunea de aplicare voluntară presupune asumarea pe proprie răspundere a aplicării standardelor, fapt care ridică pe un plan superior responsabilitatea managementului, a actului de concepţie, proiectare, realizare şi comercializare a produsului.

Caracterul voluntar al standardelor este un concept adoptat atât de “Noua abordare” în domeniul standardizării de către Uniunea Europeană cât şi de Organizaţia Mondială a Comerţului - OMC în Codul de bună practică.

Noua abordare defineşte cerinţele esenţiale prin Directive care prezintă concepte foarte generale care pot fi realizate în practică prin respectarea unuia sau mai multor standarde.

Prezumţia de conformitate a unui produs cu prescripţiile din standarde constituie unul din motivele pentru care este necesar să utilizăm standardele voluntare.

Utilizarea voluntară a standardelor voluntare îi introduce pe cei care o fac în marea familie a utilizatorilor de standarde oferind o piaţă de desfacere şi o viaţă produselor lor pe măsura sistemului de standarde adoptat. Aplicarea


unui standard naţional dă o deschidere numai pentru piaţa naţională, un standard european vă deschide piaţa europeană iar un standard internaţional - piaţa internaţională.

Conceptul de globalizare se bazează pe respectarea reglementărilor tehnice, aplicarea voluntară a standardelor şi a procedurilor de evaluare a conformităţii identice sau compatibile.

Introducerea conceptului de aplicare voluntară a standardelor de către autorităţile publice şi organismele guvernamentale, societăţile comerciale etc. după era standardelor obligatorii aduce întreg sistemul de standardizare pe o treaptă superioară în evoluţia sa.

Asumarea voluntară a aplicării standardelor prin comparaţie cu obligativitatea aplicării lor aduce în plus declaraţia de conformitate a produsului cu prescripţiile din standardele relevante prin care utilizatorul practic face cunoscut că este pregătit şi este capabil să respecte standardul sau standardele după care se execută produsul respectiv, faţă de situaţia anterioară când exista doar strădania de a ajunge la nivelul calitativ înscris în standarde. Această declaraţie are implicaţii deosebite în relaţia producător beneficiar sau consumator, relaţia dintre producători care permanent se monitorizează de către aceştia pentru depistarea practicilor neconforme cu Codul de bună practică al Organizaţiei Mondiale a Comerţului de către concurenţă.

Totodată acest concept al aplicării voluntare a standardelor permite furnizorilor de produse şi servicii de pe o anumită piaţă de exemplu piaţa europeană să îşi adapteze producţia la standardele relevante de pe alte pieţe pe care doresc să pătrundă spre exemplu piaţa americană, sud americană, asiatică guvernată de alte standarde ale unor organisme de standardizare regionale sau naţionale.

Acest lucru oferă noi oportunităţi de afaceri investitorilor naţionali şi europeni, asigură locuri de muncă suplimentare în spaţiul economic amintit rezolvând ajutaţi şi de conceptul aplicării voluntare a standardelor şi o serie de posibile probleme sociale ce pot apărea ca urmare a lipsei unor pieţe de

desfacere datorate saturării pieţei cu anumite produse.

În al treilea rând dar nu cel din urmă conceptul aplicării voluntare a standardelor permite societăţilor mari care investesc în cercetare şi proiectare să aplice propriile standarde revoluţionând tehnica în condiţiile respectării legilor şi reglementărilor în vigoare şi prin aceasta aducând progresul sistemului de standardizare internaţional, regional sau naţional după caz.

Utilizarea standardelor naţionale

Standardul reprezintă regula de conduită tehnică incontestabilă recunoscută şi consacrată în spectrul tehnic şi legislativ românesc.

Implementarea şi utilizarea standardelor naţionale este promovată de actele normative cadru ale infrastructurii calităţii din România:

Legea 608/2001 - evaluarea conformităţii

OG nr. 39/1998 – activitatea naţională de standardizare

OG nr. 38/1998 – activitatea naţională de acreditare

Cartea Albă a Infrastructurii Calităţii şi Evaluării Conformităţii Produselor

Prevederi din legislaţia în vigoare:

Art. 4 OG nr. 38/1998 - “activitatea de acreditare se bazează pe principiul aplicării standardelor naţionale de referinţă”

Art. 6 OG nr. 38/1998 - “în conformitate cu standardele naţionale se stabilesc regulile acreditării şi criteriile de selectare a evaluatorilor”

Art. 4 Legea 608/2001 - “certificare a conformităţii” - acţiunea care dovedeşte existenţa încrederii adecvate că un produs/serviciu este conform cu un anumit standard…

Art. 7 Legea 608/2001 - “reglementările tehnice vor face referire la standardele europene armonizate, adoptate la nivel naţional, care conferă prezumţia de conformitate”

Cartea Albă - “în cazurile în care nu există standarde armonizate specifice unui


anumit domeniu, standardele naţionale pot oferi prezumţia de conformitate”.

Cadrul legislativ referitor la cerinţele tehnice pentru produse standardizate

- Legea nr.608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor, modificată şi completată prin Ordonanţa nr.71/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea procedurilor ce se utilizează în procesul de evaluare a conformităţii produselor din domeniile reglementate prevăzute în Legea nr.608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor şi a regulilor de aplicare şi utilizare a marcajului naţional de conformitate CS.

- Hotărârea Guvernului nr.487/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind desemnarea şi notificarea naţională a laboratoarelor de încercări precum şi a organismelor de certificare şi de inspecţie care realizează evaluarea conformităţii produselor din domeniile reglementate prevăzute în Legea nr.608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor.

- Hotărârea Guvernului nr.1016/2004 privind măsurile pentru organizarea şi realizarea schimbului de informaţii în domeniul standardelor şi reglementarilor tehnice precum şi al regulilor referitoare la serviciile societăţii informaţionale între România, statele membre ale Uniunii Europene şi Comisia Europeană.

Obligaţia generală de securitate şi asigurare a calităţii produselor

Legea 245/2004 care transpune Directiva nr. 2001/95/CE prevede: “producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure”.

Determinarea siguranţei produselor şi a serviciilor potrivit Codului Consumului se face în funcţie de: – Standardele naţionale care adoptă

standardele europene;

– Standardele naţionale ale statului în care este comercializat produsul;

– Coduri de bună practică, stadiul cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice;

În funcţie de standardul naţional se determină şi neconformitatea produsului – Directiva 1999/44/CE transpusă prin Legea 449/2003 – stabileşte obligaţia de a livra consumatorului produse care sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare.

Relaţia organismului naţional de standardizare – ASRO(Asociaţia de

standardizare din România) cu standardizarea europeană şi internaţională

ASRO este Membru:

ISO Organismul Internaţional de Standardizare

CEI Organismul Internaţional de Standardizare în Electrotehnică

ETSI Institutul European de Standardizare în Telecomunicaţii

Membru afiliat:

CEN Comitetul European de Standardizare

CENELEC Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică

Standardizarea şi comerţul european respectiv internaţional

România şi Organizaţia Mondială a Comerţului

Notificarea reglementărilor tehnice şi a standardelor naţionale originale în cadrul OMC conform actului final al rundei Uruguay este obligatorie atunci când nu există un standard internaţional relevant sau o cerinţă nouă nu este în conformitate cu conţinutul tehnic al standardelor internaţionale relevante, al ghidurilor sau al recomandărilor organizaţiilor internaţionale de standardizare sau dacă reglementarea tehnică sau procedura de evaluare a conformităţii poate avea un efect semnificativ asupra comerţului altor membri.

Punctul de informare OMC pentru standarde este în responsabilitatea ASRO iar pentru reglementări tehnice în responsabilitatea Ministerul Economiei şi Comerţului.

România şi Uniunea Europeană

Notificarea reglementărilor tehnice şi a standardelor naţionale originale în situaţiile


anterior descrise este obligatorie şi în spaţiul european acest lucru făcându-se prin Centrul pentru schimb de informaţii în domeniul standardelor care este în responsabilitatea ASRO şi Ministerul Economiei şi Comerţului pentru reglementări tehnice ca urmare a adoptării de către România a Directivei 98/48/ CE prin HG 1016/2004.

Obiectivele sistemului european de standardizare

- Eliminarea barierelor tehnice în calea comerţului din Europa prin intermediul unei metode eficiente şi echitabile de autoreglementare a industriei prin asumarea standardelor voluntare de către actorii Pieţei Unice Europene.

- Asigurarea competitivităţii industriei Europene, atât pe piaţa internă cât şi peste graniţele acesteia (UE).

Adoptarea acquis-ului comunitar, condiţie preliminară pusă oricărui candidat în vederea aderării la UE, prevede printre altele adoptarea standardelor europene concomitent cu anularea standardelor şi reglementărilor naţionale originale conflictuale. O situaţie particulară care trebuie avută în vedere de orice autoritate de reglementare apare din această ultimă prevedere şi anume obligativitatea anulării oricărei reglementări naţionale originale conflictuale cu standardele europene adoptate de România prin organismul naţional de standardizare - ASRO. Aceasta presupune urmărirea de către acestea a evoluţiei procesului de adoptare a standardelor europene din domeniul lor de activitate precum şi o atenţie sporită la crearea de noi reglementări care în lipsa respectării procedurilor menţionate anterior pot aduce atingere procesului de integrare europeană pe care România îl parcurge. Menţionăm totodată că odată cu obţinerea statutului de membru al Uniunii Europene în anul 2007 obligaţiile de notificare la OMC vor dispare pentru România acestea fiind preluate de organismele specializate ale Uniunii Europene.

Metode de adoptare a standardelor europene

– Adoptare prin traducere (versiunea română a standardului european).

– Metoda filei de confirmare, fără traducerea textului din versiunile oficiale ale standardului (engleză, franceză sau germană).

– Metoda anunţului în urma căreia poate fi publicată versiunea în limba oficială adoptată (engleză, franceză sau germană).

Condiţii pentru vânzarea şi distribuirea standardelor europene adoptate conform Ghidului 10 al organismelor europene de standardizare CEN/CENELEC sunt:

Limba: trebuie să existe o singură versiune oficială pentru aceeaşi limbă;

Drepturi de exploatare în cadrul teritoriului naţional: drepturi nelimitate de utilizare în orice modalitate sunt transferate asupra membrului naţional;

Respectarea drepturilor celorlalţi membri: membrul naţional nu va urma o politică activă de intrare pe piaţă unui alt membru;

Determinarea, protejarea şi exploatarea drepturilor de autor sunt elemente cheie ale politicii comerciale a organismelor naţionale de standardizare;

ASRO – respectiv, în parteneriat naţional pentru integrare europeană

ASRO sprijină societatea economică românească în procesul complex al integrării europene prin:

- armonizarea standardelor şi îmbunătăţirea nivelului de instruire al personalului companiilor ce activează în acest domeniu;

- furnizarea standardelor naţionale europene şi internaţionale solicitate precum şi informaţiile necesare activităţii în diferite domenii;

- elaborarea de colecţii noi de standarde în conformitate cu legislaţia specifică în domeniile de activitate relevante;

- sprijinirea companiilor, prin consultanţă, instruire, expertiză şi alte asemenea, în eforturile acestora de a obţine produse şi servicii de înaltă calitate.

ASRO solicită parteneriat susţinut material în activitatea de elaborare a standardelor


naţionale, adoptare a standardelor europene sau participarea la activitatea de elaborare a standardelor europene şi internaţionale potrivit intereselor organizaţiilor sau companiilor interesate.

Activitatea de elaborarea a standardelor naţionale şi adoptare a standardelor europene participarea la activitatea de standardizare europeană şi internaţională poate fi solicitată şi finanţată de:

– Autorităţile statului, pentru standardele care privesc aspectele generale ale vieţii sociale (sănătate, protecţia vieţii şi a mediului, securitatea muncii, etc.);

– Autorităţile statului, pentru adoptarea standardelor în domeniile reglementate de Legea 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor;

– Producători, importatori, exportatori pentru standardele care stabilesc cerinţele esenţiale ale produselor care fac obiectul lor de activitate;

– Orice agent economic, asociaţie profesională, laborator de încercări etc. care doreşte un referenţial de condiţii în domeniile în care are interese legitime.

*

* *

Procurarea standardelor europene adoptate ca standarde române, oportunitate a anilor 2005 – 2007 pentru orice firmă care îşi doreşte o activitate de succes pe piaţă

Există şi cazuri în care colecţiile de standarde nu sunt actualizate sau cazuri în care nimeni nu şi-a pus problema să consulte standardele naţionale existente în 2004.

De ce devine prima oportunitate a firmelor abonamentul la standardele române în anii 2005 – 2007, perioadă în care firmele şi-au programat probabil deja alte priorităţi pentru

produsele sau serviciile sale sau pentru pregătirea personalului?

Necesitatea vine din procesul de integrare al României, care după semnarea recentă- aprilie 2005- a Tratatului de aderare are ca ţintă anul 2007 pentru a deveni membră a Uniunii Europene. Una din condiţiile esenţiale pentru a ajunge la această ţintă este adoptarea de către România a standardelor europene în vigoare, condiţie în prezent realizată prin adoptarea a aproximativ 14000 de standarde europene prin metodele anterior descrise.

Evident că adoptarea standardelor europene a condus la o modificare profundă a colecţiei de standarde naţionale atât ca număr de standarde cât şi ca nivel tehnic şi calitativ. Noile condiţii pe care le impun aceste standarde sunt condiţiile liberei circulaţii a produselor/serviciilor pe piaţa europeană, condiţii care vor deveni obligatorii şi pentru România. Calitatea produselor/serviciilor care se oferă au un rol determinant în obţinerea succesului economico - financiar. Iată de ce, achiziţionarea şi implementarea noilor standarde române, aliniate la standardele europene, devine prima oportunitate a firmelor şi organizaţiilor, chiar dacă efortul pentru procurarea standardelor ar părea la o primă vedere o piedică financiară. Achiziţionarea şi implementarea standardelor europene va aduce beneficii pe termen mediu şi lung vor răsplăti pe deplin efortul financiar făcut de acestea.

Procesul de integrare europeană în care suntem angrenaţi are implicaţii ce nu pot fi depăşite fără o abordare nouă a activităţii, în scopul creării cadrului necesar pentru dezvoltarea şi implementarea unui sistem economic, cât mai apropiat de necesităţile pieţei comune europene şi în domeniul standardelor, pentru o competitivitate reală şi sănătoasă.

Date post:	08-Feb-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	1 times
Download:	0 times

VIZITA COMISARULUI EUROPEAN PE PROBLEME DE …Concurenţă, vizită care a avut ca obiectiv...

Documents