1

Am scris aceste povestiri pentru copii mei iubiti , Mica si Gelu, dar si pentru fetele mele de suflet, Raluca si Anca.Sa stie si… sa nu le fie frica !

Cupa şi…şerpii

Tata a plecat de tot, in văzduh, in 2002. Michi, a doua mea soție , ne-a părăsit in 2003, pe mine si pe copiii pe care i-a facut, i-a crescut si i-a iubit fără margini. Mama, a plecat si ea pe furiş in prima zi a anului 2010, fara sa supere pe nimeni, asa cum a facut o viață intreagă …Si Michi si mama au murit in brațele mele ….Tata, s-a stins in brațele mamei mele , pe care a cunoscut-o si a iubit-o inca din clasa a patra primara…Tot in brațele mele s-a prăpădit si Tanti Marieta, matuşa mea bucureşteancă, dar si bunicul meu drag, drag de tot, tatal mamei mele, Dumitru Ion, sau si mai bine : Tataia.Până la vârsta de 3 ani, Tataia se numea Bozidar Zotta Pau , iar ambii părinți, sârbi fugari din Bosnia, s-au refugiat in Romania inca din 1891, cu cinci ani inainte să li să nască primul fiu ( Tataia ).Străbunicii mei sârbi si-au părăsit țara de baştină , forțați de persecuții etnice si religioase. Erau dintr-un sătuc situat undeva pe langa Tuzla si se pare ca persecuțiile exercitate de catre populatia musulmana asupra etnicilor sarbi si crestin-ortodocşi , au forțat un mare număr de sârbi sa-si părăsească meleagurile natale si sa se mute , cu cățel si purcel , in Romania. O mare parte dintre băjenarii sârbi din Bosnia , cca. 300 de persoane, s-au asezat , cu gânduri bune, in periferia oraşului Râmnicu Sărat. Aici, s-au apucat cu râvnă sa facă ce ştiau ei mai bine, din moşi-strămoşi, s-au apucat de grădinărit. Seriozitatea, si dârzenia lor proverbială i-au făcut sa fie iute respectați si prețuiți de catre

râmniceni , iar zona de peste linia ferată in care s-au aşezat, au trăit si-au muncit cu pricepere si cu hărnicie, a fost repede botezată si 2

adoptată de către localnicii din Ramnicu Sarat, ca find cartierul : “ la Sârbi “…Strabunicii mei pe linie materna erau extrem de credincioşi si nationalişti infocati si formau impreuna o pereche ciudată. Tataia imi povestea ca strabunicul meu era un “ munte de om “ inzestrat cu doi ochi verzi-albăstrui ca doua cuțite si doua mustăți groase si castanii pe post de sprâncene si, pentru că țeasta îi chelise premature, cam de la varsta de 30 de ani, renunțase la orice formă de cochetarie masculină si se rădea in cap, ceea ce-i sporea incisiv aspectul viril si agresiv. Mustața “ in furculiță ” a la Franz Josef, îi intregea portretul de om serios si cam ursuz, care nu prea stia sa râdă si se îmbata foarte rar… Tataia păstra cu religiozitate tabloul de nunta al parintilor săi facut de un desenator-portretist la Belgrad si , in momentul in care mi l-a aratat in mare taina, cam pe vremea in care eu eram la liceu, am fost şocat de asemanarea uluitoare care era intre Tataia meu si strabunicul meu ! In poză, lânga strabunicul meu, impozant si cu alura de ulan austro-ungar, tremura ( parcă ! ), o fata tânără si subtire, blondă si , asa cum aveam sa aflu din descrierea lui Tataia, cu niste ochi albaştri, “ albaştri ….ca cerul de vara “ ( este singura comparatie poetica si lirica , pe care am auzit-o in viata mea spusa de ….Tataia ! ).Pe strabunicul meu il chema, bolovănos si rugos, Janko Bozidar Zotta ( citit sârbeşte : Ianco Bojidar Zota ), iar pe strabunica mea Olga …Tataia s-a nascut la Ramnicu Sarat in 1896 si a fost botezat Pau Bojidar Zotta. Pentru ca făcea mereu “ roşu in gât “ , febră mare si convulsii, pentru că medicina era la acea vreme… asa cum era, strabunicii mei au decis sa recurgă la o formulă empirică si neaoş romaneasca, si anume, sa-si vanda ( fictiv, in cadrul unui ritual de mahala ) copilul si sa-i schimbe numele….ca sa nu-l mai recunoasca boala si sa-l faca ….sanatos !Zis si procedat ! Au aranjat “ trocul “ cu o vecina românca, au dat copilul pe geam ( cu capul inainte ! ), vecina le-a dat in schimb o găină pestriță, iar tot vecina a primit copilul si….câțiva bănişori…

A doua zi, strabunicul Janko Zotta Bozidar s-a prezentat la Dom` Notar si l-a rugat sa-i preschimbe numele fiului sau Bojidar Zotta Pau 3

in ….Dumitru Ioan ( doua nume de sfinți in care Ioan sa fie numele de familie ). Notarul a cârâit ca nu se poate, ca trebuie preschimbat si certificatul de botez, ca trebuie anunțat la ziar si ca trebuie hotărâre judecătorească si că câââââr……că mââââr….Strabunicul meu i-a iubit mult pe români, că de aia s-a mutat in Romania si de aia s-a inteles foarte bine cu ei, pentru ca in Romania ….cu bani, se poate face orice ! A bagat mana`n buzunar, a “ omenit “ si pe popa de cartier si pe notar si , intr-o luna ( ca sa nu bată… la ochi ! ), Tataia meu s-a numit, ca orice bun roman, Dumitru Ioan…Chestia cu vanzarea copilului prin fereastra contra unei găini pestrițe m-a cam pus pe gânduri si aşa am cam rămas până la acest moment, pentru ca Tataia meu a fost sanatos tun de la chestia cu vanzarea si cu schimbarea numelui ( 1899 ) , pana cand s-a prapadit de un neoplasm vezical ( 1982 )!Pentru faptul ca Romania l-a facut din sârb… român, Tataia a luptat cu vitejie si cu patriotism in primul razboi modial, a fost ranit de doua ori ( la Dragoslavele in 1916 si la Mărăşti in 1917 ) pentru care a fost decorat cu “ Steaua Romaniei “ si cu “ Virtutea Militara de razboi clasa a II – a “.L-am iubit pe Tataia foarte mult…Era un om foarte drept, foarte dârz si de o moralitate deasupra oricărui dubiu : Tataia nu stia sau …nu putea sa mintă ! Era si un om extrem de curat… fizic.Cu o zi inainte sa se prapadeasca ( si tot in bratele mele ), m-a rugat, foarte serios si pe un ton cat se poate de banal :” - Geluțu, te roagă Tataia să-l razi, nu de alta, da vreau sa nu ma vadă moartea neingrijit ! “…L-am ras, l-am spalat si , adoua zi a plecat dupa strabunicu` si acolo unde sunt amândoi, probabil ca discută si acum despre SERBIA CEA MARE ….Tatăl meu a fost un om sărac.

Copil din flori, tăicuțul meu s-a numit Gheorghe Maria Gherghescu, ca fiu natural a lui Maria Gherghescu, fostă moaşă comunala in comuna Dumbrăveni ( fostă comuna Suvorov, fostă Plaineşti si, dacă

4

o veni Mao Tze Dung la putere… s-o numi, poate, Marea Revolutie Culturala din China, sau cine stie, Ciu En Lai ..! ).Coana Moaşă ( Dumnezeu s-o ierte ! ), a iubit mult viața si a iubit si mai mult halatul alb al doctorilor, aşa de mult ca intr-o noapte senină de vară si de gardă la Spitalul Clinic “ Dr.Cantacuzino “ din Bucuresti ( pe cand era asistentă medicală in devenire ), a facut schimb de halate cu un prea bine cunoscut medic ginecolog bucureştean ( ulterior profesor si sef de clinică ) , si uite asa rodul schimbului lor “de experiență “ in schimbarea halatelor , s-a prefacut, pentru Coana Moaşă, intr-o sarcină sănătoasa si dusă la termen, copil numit mai târziu Gheorghe Maria Gherghescu, adică Tatăl meu drag…Coana Moasa a trecut repede peste “ incident “ si pentru a-si continua studiile de moasa in Bucuresti, si pentru ca nu putea sa țină copilul in capitală, l-a dat pe Gheorghiță cel mic sa-l creasca maică-sa , bunica lui Gheorghita si strabunica mea, Ileana Gherghescu.Strabunica mea Ileana nu a prea avut-o la mațe pe fii-sa , nu numai pentru ca “ si-a dat cinstea pe ocară “ si a făcut copil de fată mare, dar si pentru ca , spunea ea, “ ce fel de mamă poate fi aia care-si dă pruncu` de la țâța ei sa-l creasca altă fimeie, chiar daca fimeia aia era mă-sa ?! “ . Tare “ fimeie “ a mai fost si strabunica mea !Vaduva de razboi ( din primul razboi mondial ), cu o fiica zănatică pe cap ( Maria Gherghescu, zisă si Marița ), fara niciun ajutor de la varsta de 29 de ani ( atunci cand i-a murit sotul pe front in 1917 , fata ei având doar 12 ani ) , cu o avere de 10 hectare de vie si 5 hectare de teren arabil, 3 vaci si doi cai, cu ograda plina de găini, rațe, gâste , curci si doi-trei porci in coteț, țața Ileana a muncit si s-a gospodarit intotdeauna singura si a ramas “ vădană de barbat “ si fara niciun fel de altă “ cununie ascunsă sau pe față “, pana la varsta de 79 de ani, cand Dumnezeu s-a indurat de ea si a chemat-o la cele veşnice… Țața Ileana si-a facut toata treaba singur-singurică, numai cu mâna ei. Doar la săpatul si culesul viei si la săpatul si culesul porumbului si secerisul grâului se tocmea cu 5-6 țigani de la Slobozia Bradului, o

comuna plină de balaoacheşi, situată la câțiva kilometri distanță de comuna Dumbrăveni ( pe atunci, comuna Plaineşti ).Toți oamenii din sat o respectau si aveau si oarecare temere față de ea , pentru ca, ziceau ei : “ o fimeie care isi cară singură lemnele din 5

pădure, isi face aproape singură fântână in curte si isi inalță, tot singură, grajdul pentru vite , nu poate fi ajutată decât de Dumnezeu ! “.Si Ileana Gherghescu era, intr-adevar o femeie foarte credincioasă, deşi nu bigotă…Nu pupa mâna popei, suduia birjăreşte prin curte cand se războia cu animalele si cu păsăretul din ogradă, tutuia pe toata lumea ( pe popa, pe primar, pe “ jândar “, pe notar, dar nu pe “Domnu` Invățător” ) si , in general, se lupta barbateste cu toti si cu toate, cu viata ei de femeie singura si fara barbat…La biserica se ducea la toate sarbatorile mari si mai se ducea intotdeauna la scoala din sat, cand , timp de 4 ani consecutiv, nepotul ei Gheorghiță, primea la serbarea de sfarsit de an, Premiul I cu coroniță…Desi doar cu patru clase primare, strabunica mea iubea mult cartea si pe cei cu multa carte…Si-a vandut 2 vaci si 4 pogoane de pamant ca s-o poata da pe unica fiică, pe Marița, la Institutul de moaşe de la Spitalul Cantacuzino din Bucuresti si a vandut, mai tarziu, si 2 hectare de vie ca sa poată invăța nepotul ei iubit, Gheorghiță, la “ Liceul Mihai Viteazul”, tot din Bucuresti !Ileana Gherghescu nu avea false pudori si nici izmeneli…Cand Gheorghita a implinit 10 ani, strabunica mea a hotărât că nepotul ei , bun la carte dar si la muncă, merită să schimbe izmenuțele de pânza cu o pereche de pantoloni lungi de stofă, proaspăt cumparați din târgul duminical ce se făcea in acea vreme la Plainesti. La pantaloni s-a adaugat si o cămăşută nouă de bumbac si, cireaşa de pe tort, si o pereche , nou-nouță de pantofi cu şireturi si cu “ scârț “ ( pentru că talpa era foarte uscată ! ). In fine, in prima duminica dupa primirea cadourilor, strabunica Ileana s-a dus cu nepotul Gheorghita la biserica, iar nepotul, prea mândru de tot harnaşamentul boieresc ce-l purta cu bucurie si aroganță si-a infundat cu multa ostentație mâinile in

buzunarele pantalonilor cei noi, neuitand sa dea glas cu multa sârguință in corul de copii al bisericii…Popa l-a remarcat cu un zâmbet blând, dar n-a zis nimic…Țața Ileana insă, n-a putut suporta atitudinea mitocănească a nepotului si uitând de locul in care se afla, 6

si-a infipt unghia cornoasă si mult oțelită (de sapă , de ger, de arsițǎ si de mulsul vacii) in urechea nepotului si, cu ochii beliți de mânie dar si cu o voce de sergent major in fața batalionului de rǎcani, l-a admonestat pe nepoțel pe glasul al şaptelea : “ – Scoate mâinile din buzunare, neam prost, `cu-mǎ`n Cristoasa mǎtii ! “…Popa, blând, blând, dar, fireşte năucit de intervenția rǎzeşoacei celei fără frică de Dumnezeu, si-a pierdut cumpătul de om blajin si de păstor peste creştinii din Plainesti si s-a burzuluit la babǎ cu : “ - Ce dracu` fǎ Ileanǎ, nu te mai potoleşte Dumnezeu nici in biserică ?! Ce-ai cu copchilu ` ? Lasă-l fǎ să se fălească, că d`aia i-ai luat haine noi ! “ .Am cunoscut-o pe strabunica mea tocmai in 1962, pe vremea cand aveam doar 10 ani…Avea un păr alb ca zăpada pe care si-l purta impletit in doua cozi groase adunate intr-un coc imens ințesat de agrafe. Ochii erau de un verde spălăcit si priveau undeva in zare cu o fixitate ciudată. Orbise si m-a pipăit indelung pe față…Am răbdat cu stoicism, pentru ca mâinile ei aspre si unghiile colțuroase imi zgâriau pielea si, desi lacrimile provocate , fără voie, de durerea “ tatonarilor ei faciale “ incepusera sa se prelingă pe obrajii mei, o priveam cu fascinația descoperirii unei imagini mentale , imagine pe care mi-o facusem dupa multele si insufletitele povestiri pe care mi le facuse Tata, inca de pe vremea la care aveam doar 4-5 ani…Dupa ce m-a pipait indelung , pe față, pe urechi, pe bărbie, pe gură, pe frunte, pe păr , pe sprâncene si chiar in găvanele ochilor, s-a oprit brusc si a decretat cu o voce moale, dar sentențios si fara drept de apel :“ – Asta-i Gheorghiță al meu, cand i-am luat haine si pantofi noi si m-am dus cu el la biserica , ca sa ne vadă tot satul ! “ . Tatăl meu isi procura o plăcere inofensivă ca, ori de câte ori avea oaspeți , să-i pună să observe modificările fizionomice ale băiatului său, surprins in două fotografii facute la un interval de un an : in clasa

a patra primara si in clasa a cincea de gimnaziu… De fapt, fotografia din clasa a patra era a subsemnatului, in timp ce poza din clasa a cincea de gimnaziu…era fotografia tatalui meu la acea vârsta , dar făcuta cu mai bine de trei decenii in urmă … Ca să n-o mai lungim, 7

toti invitații remarcau doar faptul ca poza tatalui meu era mai ingălbenită, dar, cei care se dădeau experți, puneau degradarea hartiei fotografice doar pe seama unei defectiuni tehnice la developare. Pe de alta parte, nimeni, dar nimeni, fara exceptie, nu remarca faptul ca, in poza din clasa a patra primara era Gelu Gherghescu fiul lui Gheorghita Gherghescu, in timp ce fotografia mai ingalbenita il surprindea pe tatal meu, Gheorghita Gherghescu, aflat la acea vreme in clasa a cincea gimnaziala…Desi am chelit, am albit si port o barba albă de popă de țară, multi dintre pacientii mei mai in varsta care au peste 6 sau 7 dcenii de hoinareala prin “ Valea Plangerii “, ma intreaba atunci cand ma viziteaza in scop medical la clinica mea de tomografie computerizata ( pe care ma lupt s-o mai tin in functiune aici, in orasul meu drag, Curtea de Arges ) : “ – Nu va suparati Domnule Doctor, sunteti cumva fiul Domnului Director ? “…Da, strabunica mea Ileana avea perfecta dreptate : din punct de vedere fizic sunt aproape sosia tatalui meu !Cand vine vorba despre caracter si despre profilul psihologic, lucrurile sunt ceva mai nuanțate, nu de alta, dar tatal meu mergea la scoala pana la 10 ani in cipici si in picioarele goale, eu am mers la scoala in tenişi si in pantofi…Tatal meu avea pe post de ghiozdan o trăistuță de pânză si mai târziu o servieta de muşama, eu am avut la inceput un ghiozdan de carton si mai tarziu o servieta din piele de porc…E drept ca, incepand din 1968-1970 , tata a inceput sa castige mai bine , pentru ca era medic primar, pentru ca era un doctor foarte bun, pentru ca era director de spital, pentru ca era un ftiziolog de exceptie si pentru ca , obiceiul locului in Curtea de Arges era ca pacientul , daca era multumit , sa-ti aduca o bucata de branza, o tuica, cateva oua si cel mai adesea, un bănuț…Spun un bănuț pentru ca , la acea vreme doctorii nu cereau de la obraz, iar suma pe care pacientul o băga in buzunarul medicului (cu circǎraia refuzului si insistența pacientului !) era o suma modica din care puteai cumpăra un kilogram de carne…

Obisnuit ca la Ramnicu Sarat, unde toti pacientii aduceau la doctor un bidonaş de vin, tata a refuzat la inceput sa primeasca bani, pana cand, dupa 2-3 ani , asistenta lui de la Dispensarul T.B.C. din Curtea de

8

Arges (Dna. Rozalia, o doamna cu state vechi de plata in meserie si cu mult bun simț ), i-a spus verde-n față : “ – Domnu`Doctor, nu faceti bine ca refuzati bolnavul…El iti da ce poate si cat poate : o tuica, o bucata de caş, 10-15 lei… Asa e obiceiul locului si omul crede că dacă dă ceva, doctorul isi ia responsabilitatea să-l facă bine…Dacă il refuzi, omul se intreaba : “ Oare i-am dat prea puțin ? Oare nu vrea bani de la mine că ştie c-am să mor ?! “. Domnu`Doctor, rău este sa ceri de la bolnav , nu sa primesti ceva de la el…Si, sa nu va suparati pe mine , Domnu` Doctor, da sa stiti ca nici colegii din spital nu prea vă văd cu ochi buni , ca nu primiti bani ! ” Tata a ascultat-o pe Dna. Rozalia si minune, “ ciudatul” Doctor Gherghescu s-a transformat in ….. “ Nea Gheorghițǎ, bǎiat bun ! “…Chestia asta cu “ schimbarea la fațǎ “ a tatalui meu cat si “ acreditarea sufleteasca “ oferita in dar de “ buna purtare “ de catre colegii lui de breasla din Curtea de Arges, a cam coincis cu “ Primavara de la Praga “ adica cu agitatul an 1968. Un an tare zbuciumat acel 1968…Pentru “ rezultate deosebite la invatatura si in actvitatea de U.T.C. “ , am avut surpriza sa primesc o invitatie de la Comitetul Judetean U.T.C. din Pitesti ca sa particip la o vizita “ de lucru “ in Polonia, prin care, o delegatie de 13 membri aleşi de Comitetul Central U.T.C. din R.S.R., avea sa onoreze invitatia facuta de organizatia omologa din Republica Populara Polona, in perioada 6-20 august 1968. Delegatia romana era formata din tineri utecisti cu varsta cuprinsa intre 15 si 30 de ani , reprezentanti din toate domeniile de activitate si din toate paturile sociale ( elevi,profesori,ingineri, studenti, muncitori, tarani cooperatisti, etc.). Scopul acestei excursii si vizite de “ lucru “, era cunoasterea mai buna reciproca a tinerilor din ambele tari, informarea reciproca privitoare la metodele de lucru si organizarea activitatilor de formare si cizelare a omului nou comunist si bla, bla, bla si…bla, bla,bla !

“ Suspinatul “, ajuns in aceasta componențǎ de delegatie dintr-o pura intamplare ( asa cum aveam sa aflu mai tarziu, se imbolnavise eleva din Pitesti de la Liceul Balcescu , care fusese propusa pentru vizita din Polonia ) si, ca sa mai inchida “ gura “ criticilor din Curtea de Arges ( ca o fi si c`o păți, ca la toate actiunile importante ale Comitetului9

Central U.T.C., nu sunt trimisi decat pitestenii ) , cei de la Pitesti au aruncat un oscior si celor din Curtea de Arges …. Asa am fost eu ales dintre elevii din Curtea de Arges… Eram un elev premiant, tocmai intrasem printre primii la Liceul “ Vlaicu Voda “ si aveam si aproape 16 ani…De fapt si de drept, dintre cei 12 ( si cu conducatorul grupului 13 ) delegati la aceasta vizita, 4 eram de umplutură si de coloratură, pentru ca , nucleul dur al delegatiei era format din 8 baieti si fete alesi pe sprânceana , toti “ săriți “ bine peste 30 de ani, toti activisti din C.C. al U.T.C., bucuresteni, cu meserii incerte si cu pofta mare de imbogățire rapidă, de o “ bişniță “ sigură si fara complicatii : cumpararea de cristale de Boemia la juma ` de preț din Varsovia, ( Polonia avea o intelegere comerciala preferentiala interstatala cu Cehoslovacia ) si , evident, comercializarea acestor cristale in Romania, care se putea face cu un profit de aproape 350 % ! Calatoria s-a facut cu trenul pe ruta Bucuresti-Iasi-Ungheni-Varsovia, tur-retur.La controlul vamal cu R.S.S. Moldoveneasca, “ fetele si baietii “ din nucleul tare al delegatiei, au inceput sa se cam inverzeasca si sa vorbeasca mult si fara noimă, ca atunci cand eram la scoala, la coadă de la vaccinare…Două dintre pupeze au inceput să o cam “ dea pe goarnă “ , cu intrebari reciproce tembele : “ – Eu i-am pus in chiloți si mă glodesc de nu mai pot, că sunt 6 mii in trei pachete…Tu, unde i-ai budit ?”“ - Eu i-am bagat in valiză ca sunt prea multi, 15 mii, si i-am indesat intr-o pungă cu ciorapi si chiloți, ce dracu` fǎ, ca doar nu ne-or scotoci la piele, peste tot !? “Adevărul e că la plecarea din Bucuresti, ni s-au dat câte 250 de zloti de căciulă ( cca. 125 de lei la valoarea din 1968 ) ca bani de buzunar . Transportul, mâncarea si cazarea, cât si banii de buzunar, erau toate

suportate de C.C. al U.T.C. Totodată , ni s-a pus in vedere faptul ca nu aveam voie sa scoatem peste granițǎ mai mult de 500 de lei si că, in cazul in care vom fi prinşi de vameşii români, de ruşi ( R.S.S. Moldoveneasca era considerată parte din U.R.S.S.) sau de polonezi, banii vor fi confiscați, iar împricinații vor suporta rigorile legii …10

Tata mi-a dat si mie 500 de lei pe care i-am pus alaturi de zloti in buzunarul de la piept al sacoului si mi-a zis sa-i dau toti pe mancare, ca nici el , nici mama, n-au nevoie de nimic, ca au de toate in țară…Fetele, m-au vazut cam prea calm si putin amuzat de foiala lor panicată si m-au intrebat suspicioase, de ce zâmbesc aşa, “ in dorul pul… “…Deşi vorbesc foarte colorat, dealtfel ca mai toti doctorii ( chestia asta am mostenit-o si de la tata ), n-am suportat niciodata femeile triviale si, cu atat mai putin boarfele cu tupeu jegos , aşa ca le-am răspuns cu privirea țeapăn înfiptǎ in ochii lor de fufe rimelate cu prea mult negru : “- Poate in dorul piz…, că dѐ, la 16 ani am inceput sa cam… poftesc…!”“ – Ia uite-l fǎ, are “ clanță “ puştiulicǎ, si tu-l credeai mut !..”In fine si fetele si baietii au scapat bazma curata la toate controalele vamale si la dus si la intors in tara, cu toate ca intoarcerea in tara a fost plina de peripetii nu tocmai placute.Ori există un Dumnezeu al bişnițarilor, ori vamesii s-au lasat influientati de hartiile fluturate pe sub nasul lor de catre seful nostru de grup ( un tânar cam puriu de 39-40 de ani cu ochii “ albaştri “ si la propriu si la figurat, care se recomanda simplu dar tăios : profesor Popescu ! ), cert este ca toti vamesii , si romani si straini, au controlat in fuga bagajele si toata lumea a fost multumita…Am plecat din Bucuresti pe 6 august la ora 4 dupa-amiaza si am ajuns in gara Varsovia pe data de 8 august la orele 11, 30 noaptea. Excursia a fost foarte bine organizata . La gara ne astepta un autobuz, astfel incat la orele 12,30 deci la jumatate de ora dupa miezul noptii, pe data de 9 august am ajuns la hotel.Dom` Profesor, ne-a repartizat militareste, fara comentarii si cu niste gesturi scurte, facute din “ poignet “, cate doi intr-o camera, evident , baiat cu baiat si fata cu fata si, se vede treaba ca organizarea si

distributia era atent facuta inca de la Bucuresti. N-a cârâit nimeni , iar eu am fost repartizat cu un student in anul II la facultatea de drept din Cluj, un tip uns cu toate alifiile, dar, cred eu, tot de “ umplutura “, ca si mine…Ni s-a comunicat programul de a doua zi si toata lumea s-a dus la culcare…11

Toata lumea, e un fel de-a spune, pentru ca eu si George, colegul meu de camera, am facut un duş, ne-am tras blugii ( aveam amandoi Wrangler nou-nouți, proaspăt cumpărați pentru vizita in Polonia ) si , la ora doua noaptea, am iesit, de nebuni si de turbați, să vedem Varsovia “ by night “…Eram tineri si cu multă snagă in vine …E greu sa te rătăceşti prin Varsovia, pentru ca, reconstruita dupa bombardamentele salbatice la care a fost supusa in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Varsovia a fost conceputa architectonic extrem de sistematizat, parca doar in dominația unghiului de 90˚. Toate străzile se intretaie in unghiuri drepte, asa ca daca ti-ai luat precautia de a memora numele strazii de unde ai plecat, e o joaca de copil sa te poti intoarce pe jos, la aceeasi adresa.Asa am procedat si eu cu proaspatul meu amic, si dupa ce am hoinarit printr-o Varsovie curata si luminata “ a giorno “, dar puțintel cam monotonă prin blocuri in stil sovietic, la 4 dimineata, razbiti de oboseala, ne-am intors la hotel si ne-am prăvălit imbrăcați asa cum eram, ințoliți cu “ Wranglerii “ cei aproape noi…Am vazut multe in Polonia, in Varsovia si in Cracovia si in Zakopane si in Nowa Huta, dar , pentru mine, “ dans mon petit amphi secret “, Cracovia si mai ales , Castelul Wawel, vor ramane momente in care gandul si timpul impietresc, ca intr-un fel de fotograma dintr-un film.Era 17 august, orele 11 dimineata. Plictisit si buimăcit de prea multele si prea plicticoasele intâlniri “ tovărăşeşti “ , condensate si câte două pe zi, eram voios, exuberant chiar, pentru că vizitam castelul Wawel, de lângă Cracovia.Era cald si dinspre Vistula razbatea un miros de apă curgatoare, pe care-l aspiram cu nesaț nu numai prin nări ci parcă prin toata suprafata corpului neascunsa de hainele usoare de vara.Castelul, la vremea aceea , era inundat de luminǎ, si accidentele de detaliu architectonic erau , oarecum topite de o hiperlucență

nefirească pentru o constructie din piatra ce dura, pe alocuri, chiar din anul 930 dupa Hristos…Mixtura arhitectonica de stiluri , romanic, gotic, renascentist si baroc, imi punea probleme de identificare, iar stadiul meu de informatie la acel timp, era destul de subțire. Aşa stănd lucrurile, zăboveam la mai toate inscripțiile muzeale ataşate pe 12

exponate sau pe pereti, si, mi-aduc bine aminte, ca încă de la acea vreme , polonezii au avut inspirația sa introduca afişajul inscriptiilor in 5 limbi : polona, rusa, germana, franceza si engleza. M-am cam pierdut de grup, care , oricum, rasolea rapid vizionarea castelului, pentru că, după amiaza, erau hotarati sa mearga in una din piețele din Cracovia sa vânda coniac romanesc ( Ovidiu ) …Cred ca intrasem intr-o sala barocă, daca nu ma inşel la mormântul Sfantului Stanislaw. Urmaream cu atentie critică asociația coloristică bleu-auriu ce părea sa domine intreaga sală si pe care o găseam prea ostentativ paradisiacă, când privirea mi s-a lovit de o imagine nefirească : un chip de femeie vie si cu un altfel de aur pe cap , mai somptuos, mai către grâu copt, un păr de aur impletit cu artă intr-un fel de coadă aranjată savant intr-un coc ciudat, un coc pe care-l intâlnesti la ucrainience. Am zis o femeie vie, pentru ca privirea imi era setată doar pentru imaginile “ moarte ” : tablouri, fresce , sculpturi, imagini facute cu maiestrie si de multe ori cu har artistic, dar oricum imagini inerte si fără viață…Ceea ce vedeam eu atunci, era un fel de şaradǎ , un torent de intrebari amețitoare ale hazardului : “ – O vezi ? E un tablou ? E o sculptură? E de aici din castel ? E vie ? E o halucinatie vizuala ? “ Năucit si parcă in transă hipnotică, m-am indreptat decis si cu pasi siguri catre “ viziunea “ aflata in capătul opus al sălii…M-am oprit brusc, ca un robot, la circa jumatate de metru față de ființa din fața mea, si am intrebat-o stupid in romaneste , cu o voce metalică, scoasă parcă din cap si nu din laringe :“- Esti vie , sau ce esti ? “Fata, pentru că, pana la urmă, era o tânără domnişoară in vârsta de 18 ani ( asa cum aveam sa aflu mai tarziu ), m-a privit cu o oarecare surpriză si uimire in ochi, si m-a intrebat in germană : “ – Entschuldigen bitte ? “Nici până-n ziua de azi nu stiu ce si cum s-a intâmplat atunci…

M-am apropiat incet de ea si mâna mea dreaptă a inceput să se ridice uşor intr-un timp măsurat in ani, in secole, si să se indrepte fără frică, dar si fără să sperie, către părul ei. Când degetele mi s-au oprit pe prima şuviță un pocnet mic si o flamă albastră-gălbuie mi-au săgetat mâna si brațul drept până-n umăr, apoi prin podul palmei am simtit 13

ceva …inefabil…Era moale, mătăsos, răcoros, alunecos ca o tafta japoneză, imaterial ca un puf de păpădie, calin ca o blană de pisică, luxuriant ca o catifea de aur si senzual ca o…. piersică coaptă… A dat puțin capul pe spate si şi-a prins intr-un gest reflex gâtul, tot cu mâna dreaptă, parcă să-şi suprime presiunea din arterele ce-i pulsau vizibil sub piele, dar nu mi-a respins mâna , care se urca molcom, ca un melc, dar fără lascivități cleioase, se urca irezistibil catre locul ǎla scobit si dulce, către ceafa ei…Apoi, apoi am simtit si rece si o explozie in cap, si am văzut in creier curcubee, am simțit pe buze o arsură necunoscută si in gură un gust puțin sărat si fierbinte de parcă un fluid straniu imi pătrundea in toata ființa, mă invada, fara agresiune, dar si fara putința de a ma opune…Nu stiu cum s-a intamplat si cat a durat sarutul si imbratisarea noastra, dar in timpane am simtit niste lovituri de ciocan, niste bubuituri formidabile, niste plesnituri amplificate metalic de sala lungă si inaltă in care ne aflam…Era o supraveghetoare din sala castelului, probabil o studentă muncitoare dar urâțică, care mai făcea un bănuț ca angajată temporar , pe timpul vacantelor… Râdea cu gura pana la urechi si ne facea cu degetul arătător semnul acela de admonestare care e acelasi in toate limbile pamantului.Am plecat amandoi ținându-ne de mână, la inceput incet, ca doi copii bine crescuti ce parasesc cuminti clasa de scoala sub ochiul atent al invatatoarei, apoi, odata ajunsi in curte, am inceput sa fugim amandoi in parcul palatului…Ne-am asezat pe o bancă si a trebuit sa ne despărțim mâinile..

- Do you speak English ? am deschis eu gura, cu o voce mai normală.

- Yes, a little bit...a raspuns Dorothea si mi-a ridicat un bolovan de pe inimă, pentru ca tot timpul pana cand am ajuns impreuna in curtea castelului ma intrebam: “ Ce mă fac daca nu vorbeste decat nemteste ? “

Se numea Dorothea K. , avea 18 ani si era elevă in al patrulea an la un colegiu evanghelic din Dresda, din fosta R.D.G. Venise impreuna cu un grup de 16 elevi din scoala ei ( elevi premianti ! ) sa viziteze Polonia, mai ramaneau 2 zile in Cracovia si in seara zilei de 19 august paraseau Polonia pentru intoarcerea acasa, la Dresda…Din fericire 14

locuia cu grupul ei in acelasi hotel in care eram cazati si noi romanii ( era un hotel cu cinci nivele , gandit , facut si destinat grupurilor organizate de excursionisti tineri ce doreau sa viziteze Cracovia ).Am condensat si “ cosmeticat “ la iuteala prezentarea subsemnatului, asa ca “ m-am dat “ de 17 ani jumate, elev in anul III la un liceu teoretic din Curtea de Arges, si , pentru a mai creste putin in importanta , n-am uitat sa-i subliniez faptul ca am venit in Polonia cu “ o delegatie a din partea C.C. al U.T.C. din Romania “ …Cum colegii din ambele grupuri ne-au reperat foarte usor ( in acel moment nu ne feream amandoi de nimeni si stateam imbratisati chiar la locul de parcare al autocarelor ), ne-am fixat repede locul de intalnire ( lobby-ul hotelului la orele 8 seara ) si ne-am intors fiecare la autocarul lui. La ea in autocar, aveam sa aflu mai tarziu, ca nu s-a intamplat mai nimic cu colegele ei, dar la mine in autocar, urale din partea baietilor ( “ Bravo ma gagiule, esti valabil ! E bună mă ! …E nemțoaică, că parcă scria ceva nemteste pe autocarul lor ? “ ), iar fetele din grupul nostru, care nu uitasera afrontul meu din debutul excursiei, se razbunau si ele , cum puteau ( “ Băi mucosule, vezi bă să nu-ți dea vreun sculament verde din fundul Rusiei, sau vreun sifilis, ceva, ca nemtoaicele astea si-o trag toata ziua cu soldatii rusi, ca nemtii lor sunt frigizi si impotenti ! “.Desi ar fi trebuit “ să sar la cap “ si s-o apăr măcar pe Dorothea, eram pironit pe scaunul autocarului si , probabil ca arătam ca un “ zombie “ proaspăt resuscitat, cu privirea fixă , fara grimase, fara reactii si doar cu cateva vorbe repetate frenetic si obsesiv in minte : “ Diseara la ora 8, in lobby! “…Nu pot si nu vreau sa mai povestesc restul , adica cele aproape doua zile petrecute impreuna cu Dorothea…Pe deasupra , cred ca adevarata dragoste intre un barbat si o femeie este inefabila si entropica, se mareste, se disperseaza mereu in spatiu si se risipeste, iar forma ei condensata si deplina, momentul zero al

iubirii, este ceva similar cu “ big bang ” cosmic, este o data si… pe urma….dispare in nimic …Sigur exista si alte forme alotropice de dragoste : dragostea parentala, dragostea filiala, iubirea intre frati si surori, iubirea de tara, iubirea de moşie, iubirea din credința religioasă,

15 etc,etc, dar iubirea intre un barbat si o femeie este un …miracol de supernovă …la scară cosmică !Dorothea a plecat din Cracovia seara, la ora 19 , pe 19 august 1968… In seara zilei de 20 august, noua, romanilor si unui grup de studenti din Iugoslavia, ni s-a fixat arest la domiciliu si am am fost retinuti in hotel, cu interdictia de a parasi hotelul. Ghidul polonez al grupului, care ne insotise peste tot de la sosirea noastra in Varsovia, ne-a spus a doua zi ca trupele din tarile socialiste reunite pe atunci in Tratatul de la Varsovia , au invadat Cehoslovacia in noaptea dintre 20 si 21 august, pentru a “ reinstaura “ ordinea si democratia socialista in aceasta tara, tulburata de masurile luate de Alexander Dubcek si foarte daunatoare pentru viziunea si preceptele de socialism si comunism impuse de Moscova.De la aceasta invazie lipseau Romania si Iugoslavia. Iugoslavia facea parte din “ grupul tarilor nealineate ” , asa ca neparticiparea ei la invazie era previzibila, dar Romania ? Romania facea parte din “ Tratatul de la Varsovia “ , si nu numai ca nu fusese de acord sa-si trimita trupe in Cehoslovacia, dar Ceausescu perora vehement impotriva tuturor invadatorilor , care “ au incalcat principiile de suveranitate si de independenta, de neamestec in treburile interne “ care trebuie sa guverneze relatiilor tarilor fratesti socialiste. Cum membrii delegatiei noastre vorbeau mai bine rusa decat engleza sau franceza, eu am fost desemnat sa fac traducerea din franceza in romana pentru grup si, in mod firesc, relatia dintre mine si ghidul nostru polonez a fost prieteneasca, asa ca, speriat de o eventual mobilizare generala, ghidul nostru mi-a impărtăşit intre patru ochi, temerile lui ca Polonia ar putea sa fie si ea invadata , date fiind reticentele si , poate chiar ura pe care o nutresc polonezii față de rusi si invers…Toata ziua de 21 august am fost consemnati sa nu parasim etajul unde se aflau camerele in care eram cazati si doi militieni polonezi ,

schimbati din 6 in sase ore, pazeau la cele doua capete ale culoarului ce delimita intrarile de acces pe etaj. Grupul nostru roman de 13 oameni fusese mutat, inca de la orele 10 dimineata pe etajul 5 ( ultimul etaj al hotelului ), si ne-am dat repede seama ca doar sapte camere erau ocupate de catre noi, restul etajului fiind complet gol. Un16

oficial in civil care n-a catadicsit sa se prezinte, om la patruzeci si cinci de ani, foarte scorțos si cu priviri metalice si amenintatoare , ne-a adunat pe toti romanii in holul etajului in jurul orelor 13 si, ajutat de ghidul nostru polonez ( care traducea din polona in franceza ) si de mine ( ce traducem la randul meu din franceza in romana ), ne-a explicat că dată find situatia existenta ( care situatie ?!) cat si starea de urgenta decretata de catre guvernul polonez, se impun masuri speciale pentru toti cetatenii straini aflati in tranzit sau in vizita in Republica Populara Polona .Dom` Profesor, seful nostrul de grup, s-a comportat admirabil, si trebuie sa precizez chiar acum ca , desi il banuiesc si astazi ca era de fapt ofiterul de securitate menit sa ne supravegheze pe toata durata excursiei, omul s-a comportat exceptional in acele momente, cu o demnitate si cu un curaj, iesite din comun…Spun asta, tocmai eu , al carui tata a fost anchetat nemilos ( 50 de ore ! ) la Militia din Curtea de Arges in decembrie 1977 ca mai apoi, fara vina dovedita si fara niciun proces, sa fie exclus din randurile membrilor P.C.R. si, in mod nerusinat, sa fie demis si din functia de director al spitalului din Curtea de Arges…Spun asta tot eu, cel ce in 1982 am facut cunostinta, din plin, cu pumnii lui Dom` locotenent-colonel Gheorghiu, la camera 14 din cadrul Inspectoratul General de Militie din strada Stefan cel Mare, nu pentru ca trebuia sa spun ceva, ci doar asa , ca “ atenționare “ : “… - Sǎ-ți vezi de treaba ta si sa nu scoți o şoaptǎ , nici in somn, despre familia Niculescu Mizil sau despre Tovarasu Nicu Ceausescu !!! Bǎi , tâmpitule, am ordin personal de la Tovarǎşa sa stau cu ochiul pe tine ca pe butelie… Sǎ nu mǎnânci cǎcat , cǎ dau dracu` cu maşina peste tine , bǎ , doctoraşule ! “N-am niciun motiv sa-i iubesc pe securistii sau pe militienii de atunci, dar trebuie sa recunosc ca securistul asta care ne-a păstorit prin Polonia , poartă si acum un loc de cinste in soccerul meu personal rezervat romanilor adevarati…

La momentul in care oficialul polonez , ne-a informat despre arestul nostru la domiciliu din hotel, Dom`Profesor m-a chemat langa el si mi-a zis răspicat :

17

- Bǎi bǎiete, sǎ te uiți fix in ochii polonezului , la ǎsta mai bǎtrânu` , nu la puțoiu de ghid de ne vorbeşte franțuzeşte, si sa-i spui , cuvant cu cuvant ce-o sa-ti zic eu !

- Bine Dom` Profesor , da eu tot cu ghidul trebuie sa vorbesc, ca doar o sa-i vorbesc in franceza, ca poloneza nu o bunghesc de loc…

- Bǎ, Lin-Dic-Mic, tu sa te uiti in ochii barosanului ca si cum l-ai muşca de varice si , de vorbit, vorbeste franțuzeşte, dar fara sa te uiti la papagalul ăsta de ghid…

A urmat un duel verbal in care Dom` Profesor a atacat frontal si fara fasoane , timp in care “ barosanu polonez “ a fandat mereu in aparare, asa incat parea ca , noi romanii, vroiam sa-i arestam pe polonezi la ei acasa, nu invers…In rezumat, ca doar a trecut atata vreme ( desi “ filipica “ lui Dom` Profesor a fost memorabila si cu efect ), securistul nostru a spus ca :“ Noi nu suntem in stare de razboi cu nimeni si , cu atat mai putin cu Republica Populara Polona. Noi reprezentam R.S.Romania si am fost invitati de catre Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc din Polonia si, ca atare , reprezentam o delegatie frateasca a Uniunii Tineretului Comunist din Romania, delgatie care a fost invitata in Polonia sa vada si sa cunoasca mai bine realitatile comunistilor din Polonia , nu sa fie arestati intr-un hotel din Cracovia. Atat timp cat ne aflam in Polonia ca oaspeti, nu meritam acest tratament scandalos din punct de vedere diplomatic, si vom anunta ambasada romana din Varsovia cat si alte ambasade, despre relele tratamente la care am fost supusi, ca niste delincventi de drept comun ( aici, eu am tradus simplu : “ comme des voleurs “ ). In fine, dupa ce l-a forfecat pe “ barosanu “ polonez cu intrebari retorice, la care tot Dom` Profesor dadea raspunsurile, dupa ce i-a pus probleme de drept international ( sunt sigur ca seful grupului nostru facuse, pe langa scoala de securitate si dreptul ! ), securistul asta al nostru care atunci a

fost nu numai un baiat destept, dar si un om curajos si chiar un foarte bun roman, l-a intrebat , de la obraz, pe oficialul polonez : “- Tovarase, asa v-am facut noi in septembrie 1938 cand v-au atacat nemtii ?! Eu aveam doar 8-9 ani pe atunci, dar tatal meu mi-a spus ca noi , romanii, v-am ajutat sa va scoateti tezaurul din tara si sa-l duceti 18

in Anglia prin portul Constanta…Si tot tatal meu mi-a spus ca zeci de mii de polonezi au gasit ospitalitate si s-au refugiat in Romania … Asta am facut noi si, acum, voi ne arestati in hotel ! “ Am invatat limba franceza , in particular , inca de la varsta de 9 ani, cu o prea distinsa doamna, Sofia Nadejde, cel de-al saselea copil al marelui militant socialist Ioan Nadejde. Dupa o viata de studiu si de munca intensa dar haotica la Iasi , Bucuresti si Paris, Sofia Nadejde s-a stabilit la aproape 60 de ani la Ramnicu Sarat. Aici, elev fiind in clasa a II- a, am avut sansa sa ma accepte , printre putinii elevi particulari pe care îi avea si-i pregatea in deslusirea limbii lui Voltaire. De la Domna Profesoara Sofia Nadejde, ( fiind mezina familiei , purta numele mamei ei ), am deprins o franceza strasnica, o limba vorbita si nu neaparat literara si scolastica, o limba cu care ma mandresc si acum…La vremea cand am fost pus sa fac pe interpretul intre Dom ` Profesor si oficialul polonez, am tradus cu spor si chiar cu patimă, astfel incât la sfarsitul convorbirii noastre agitate romano-poloneze, Dom` Profesor m-a gratulat cu o bataie amicala pe umăr :“ Bravo mǎ puță, mi-ai placut ! Ai vorbit cu “ Panul “ asa cum te-am invățat…Mai aveai putin si il scupai si intre ochi… Bravo mǎ, ai vână` n tine ! Acu` să vedem daca nu ne-or trimite astia in lagar, la Novosibirsk ! “Nu ne-au trimis in lagar, ba dimpotriva, la ora 2 si jumatate ne-au trimis pachețele cu hrana rece si la fel s-a intamplat si in aceeasi seara , la orele 8…A dua zi, pe 22 august ne-au suit in trenul de Varsovia la orele 10 si pe la orele 2 dupa-amiaza am ajuns in gara din capitala Poloniei. Aici ne-au imbarcat intr-un tren cu insemne rusesti , ne-au mai dat cate un pachet cu hrana rece si o naveta cu 24 de sticle cu apa minerala, apoi ne-au incuiat in vagon, numai pe noi romanii, pentru ca pe fereastra am vazut ca la celelalte vagoane usile erau deschise. Vagonul, ultimul

dintr-o garnitura de zece vagoane, fusese preparat special : geamurile erau blocate iar clantele de la W.C.-uri fusesera scoase. Noroc ca romanul nu este nascut numai poet, dar si mecanic inventiv : cu un briceag si cu o unghieră, Dom` Profesor , ajutat pe post de ucenic in ale intrarii prin efractie de catre mine ( “ – Bai puță , ia fa-te`n coa, 19

sa ma ajuti ! “ ) am desferecat usile de la cele doua V.C.- uri, dar le-am si inchis provizoriu la loc, sa nu se prinda caraliii care patrulau prin tren….Pe la orele 3 si jumatate dupa-amiaza, trenul s-a pus in miscare si, a mers asa, fara nicio oprire pana la granita. Atunci ne-am dat seama ca toate celelalte 9 vagoane erau goale si ca singurii pasageri din tren, cu exceptia a trei controlori si patru soldati, eram numai noi, 13 romani care sperau sa ajunga acasa , in Romania…Am avut un drum intortocheat si atipic fata de drumul parcurs la venirea in Polonia. La miezul noptii am trecut granita in Ucraina la Rava Ruska. In vagon nostru au urcat doi soldati sovietici cu automatele la spinare si un vames , probabil ucrainean… Vamesul sovietic ne-a invitat, in limba rusa , sa ne luam bagajele si sa-l urmam la alt tren…Nu a facut niciun comentariu si nu ne-a controlat nici macar pasapoartele. Sigur ca fusese prevenit de catre autoritatile poloneze despre cazul nostru special, asa ca fara fasoane si fara vorbe inutile, ne-am deplasat cu totii la alta garnitura, formata doar din trei vagoane, in care vagonul nostru ocupa al doilea loc dupa locomotiva. Si acest vagon a fost inchis pe dinafara, asa ca statutul nostru era acela de pasageri periculosi in regim penitenciar . De aceasta data cele doua W.C.-uri de la capetele vagonului n-au mai fost sigilate, dar favoare facuta de rusi , imi aduce aminte astazi de adagiul latin predat si explicat la liceu, cu atata iscusinta si intelepciune, de catre cea care mi-a fost profesoara de limba latina, de catre Doamna Profesor Lecca Venera : “ Timeo Danaos et dona ferrentes ! “ Dar Publius Vergilius Maro facea aluzie in Eneida la calul Troian… Eu fac aluzie la “ darul “ sovietic din acea calatorie cu trenul din zorii zilei de 23 august 1968, in care vagonul destinat romanilor si sigilat la ambele capete, era dotat cu doua W.C.-uri nesigilate pe dinafara, dar dotatate pe dinauntru cu generozitate si umor fin, cu mormane arogante de căcat, care te faceau sa te gandesti că măcar jumatate din

Armata Rosie s-a deşertat cu abnegatie si mult simț de raspundere in aceste doua W.C.-uri… Dom` Profesor a avut prima si ultima decompensare psihica, vazuta de mine , in aceasta excursie : a inceput sa râdă in hohote cu un râs sanatos si cam de neam prost si , din cand in cand, intre 5-6 hohote 20

guturale, avea o repriza de inspir sonor si fluierat , un fel de guițat, oarecum distonant, cu toate că alura si structura lui masculina, era de “ macho “ a la James Bond…( Sean Connery )…Chestia asta cu râsul, hai sa-i zicem homeric, a durat la preopinent cam 3-4 minute, dupa care, cu o relaxare plina de fair play, ca intre “ colegi “ ( securistii romani versus KGB-istii rusi ), a inceput sa vorbeasca rapid si sa injure printre sughițuri de râs mânzesc, de tip ” risus sardonicus “ ( cu contractura orbicularului buzelor, ca in tetanus ) :“ – Mai futu-i in cur sa-i fut de “celoveci”, n-au mai inchis usile la WC-uri , dar le-au umplut cu tone de căcat, pizda mamei lor de căcănari impuțiți…Noi in Romania mâncăm si pui si unt ( n.a. : era inca in 1968 si , la acea vreme, se mânca bine in R.S.R. ! ) , da ăştia, care mănâncă doar caşă si căcat, sigur ca se cacă dublu decat noi si , asa, depasesc si planul cincinal la productivitatea muncii !

- Copii, ( Dom` Profesor , cand intra in criza de autoritate, sau era contrariat de ceva, incepea sa ne vorbeasca “ex catedra “ ), copii, nu intrati in panica pentru ca am gasit solutia : desfacem usile de trecere catre burdufuri, din capetele vagonului si, ne facem nevoile pe placile dintre vagoane, dar mai la margini, ca sa cada intre linii si sa nu se prinda controlorii sau soldatii ! “

Zis si procedat ! Desfacerea usilor ( fara clante ) nu a fost o problema pentru mine si Dom` Profesor ( aveam experienta trenului din Polonia ! ) , asa ca, ori de cate ori cineva cerea dreptul la pişulică sau la căcănete, îi desfaceam usa de la burduf si treaba se aranja ca la hotel Ritz, mai ales ca avea si ventilatie la poponeață si la toate cele…In fine, s-a facut ziua si pentru ca aveam un regim de viteza sporit si fara opriri, ca un tren expres, pe la orele 13 am trecut prin nordul R.S.S. Moldoveneasca ( cred ca pe la Bălți ) , iar pe la 6-7 seara am ajuns la Ungheni…

Am fost iarasi transferati intr-un tren romanesc , de data asta cu 14 vagoane, si aici, vamesii romani ne-au imbratisat ( cu adevarat, la propriu ! ) si ne-au spus , cu o voce gâtuită de emotie ;“ – Mai fratilor sunteti ultima garnitură cu romani care trebuia sa vina in țară , ca maine se inchide granița, nu stim pentru cat timp…Noi aici, in tara, ne pregatim de razboi, toata lumea fierbe, dă in clocot, iar 21

Ceausescu îi bălăcăreşte pe rusi si pe aliatii lor , de mama focului ….Nu stim ce-o sa iasa , da nu e bine !Chinezii si americanii țin cu noi si au avertizat serios pe sovietici sa nu cumva sa intre si in Romania !Da ştie Dumnezeu cum va fi, ca de , rusul e in coasta noastra si, dacă-si pune mintea, pana seara isi bea vodka la Bucuresti, ca sa nu mai vorbim de Iaşul nostru….”Cam asa a fost reintoarcerea pe pamant romanesc…Nu tu controale in bagaje, nu tu pasapoarte, nimic…Cei 8 tovarasi si tovarase de “ baza “ din grupul nostru au bătut niste cruci mari, preavoslavnice si “ tovărăşeşti “, si dupa ce au murmurat, fiecare in barba cateva simulacre de multumire aduse lui Dumnezeu, s-au mai linistit un pic, dar s-au si dezmeticit din starea euforica a omului salvat si s-au uitat cu totii, pe rand si pe furis catre….Dom` Profesor…..Pentru ca eram cu totii intr-un vagon fara compartimente si eram si singurii calatori din acel vagon, am inceput sa chiuim si, una dintre tovarase, a schitat si cativa pasi de dans pe intervalul dintre canapele…Doi dintre baieti au deschis doua sticle de “ Vodka Wiborowa “ care au facut turul de onoare prin compartiment , apoi si baietii si fetele au inceput sa-si pipaie cu neincredere dar si cu satisfactie valizele burduşite cu cristalurile scumpe , cristaluri care acum deveneau de nepretuit având si o poveste atat de palpitantă in istoria zbuciumată a transportului lor de peste mări si țări….Dom ` Profesor privea relaxat si imperturbabil toata explozia asta de bucurie a membrilor delegatiei si surâdea, hâtru in colțul gurii, cu ochiul stang pe jumatate inchis din cauza tigarii aprinse ce-i obtura partial vederea prin fumului albastrui si dens emanat din tigareta

poloneza “ Sport “, cam singura achizitie straina facuta de el in acest periplu polonez… Dupa vreo juma de ceas de euforie colectiva, unul dintre baieti, a tusit scurt, ca sa-si dreaga glasul si, cu o privire timida de Bambi nevinovat, s-a adresat sefului nostru de grup :

- Dom ` Profesor, v-am supărat cu ceva ?

22

- Lasă bă Nini talentele, că arăți ca Maria Candellabria cand a prins-o mexicanul ăla, de era iubitul ei, cand se calarea cu americanul ăla de Michum….Ce , tu crezi ca ai mei erau sa mă lase pagân ? Sunt si eu botezat ca tot romanul si de Pasti zic si eu “ Hristos a inviat ! “ ca toata lumea…Lasă băi Mutafozo ca n-am vazut nimic, n-am vazut nici crucile de multumire ca ați ajuns acasă si nici ciobulețele cu care v-ati umflat valizele…Important este ca v-am adus pe toti acasa intregi si ca v-ati putut si căca in voie in trenul rusilor !

Pe la 3 jumatate noaptea , pe data de 24 august, am ajuns in Bucuresti, in Gara de Nord .Stateam la fereastra vagonului si primul pe care l-am vazut a fost Tata. Am vazut apoi si pe Tanti Neli si, in fine si pe Mama…Am lasat valiza in tren ( in care aveam doar rufaria murdara, o masina de ras Gilette pentru Tata, o bluza inflorata de vara pentru Mama si o helancă albă de nylon , pentru mine ) si am sarit pe peron cu sentimentul acela zdravăn de siguranță si de bucurie ca esti acasa… Mama a incercat sa-mi zica ceva , dar nu a mai avut suflu , săraca, pentru ca o sugrumam déjà in brațele mele. Am pupat-o scurt si pe Tanti Neli , care a bâiguit si ea ceva , in genul “ – Mai, baiete! “ si apoi , cu pasi mai potoliți, m-am indreptat ceremonios si m-am oprit , cam la juma de metru , in fața lui Tata :

- Ce faci Tată ?!- Bine, măi Băiatu` lui tata ! Esti bine, sănătos ?- Da Tată ! ( ….pe Tata nu l-am mințit niciodată, si intotdeauna

ne-am spus unul altuia adevarul, chiar daca asta a insemnat si multe certuri urâte intre noi ….)

- Vino la Tata sa te pupe ! ( dupa vârsta de 14 ani eu si cu Tata ne-am pupat foarte rar, pentru ca , zicea el, e sub demnitatea unui bărbat sa se “ țocăie “ toata ziua ca muierile…)

Am plecat cu totii , pe jos, in Gara Basarab, unde la ora 4 jumătate am prins un tren pentru Curtea de Arges.In tren , Mama, epuizată de emoții, a adormit in compartiment. Eu cu tata am iesit pe culoar. Era inca intuneric afara, iar tata a deschis fereastra si si-a aprins o tigare. Am bagat mana reflex in buzunar si am

23

aprins si eu o tigare, tot poloneza si “ Sport “, deh, puterea exemplului dat de Dom` Profesor…

- Ce faci mai baiete, te-ai apucat de fumat ?- Da Tata ….- Bai baiete , sa stii ca nu-i sanatos…- Poate, da tu de ce fumezi ?- Ai dreptate ! Oricum, te roaga tata sa nu fumezi mult si sa

fumezi doar in casa , sa nu te vada cineva si mai ales, profesorii sau colegii tai !

- Bine , Tata ! Asa am sa fac si, ca sa fiu sincer, nici nu-mi prea plac, dă-le dracului …

Am aruncat jumătatea de țigare pe geam si am inceput sa privim amândoi atent, pe fereastra vagonului ca sa desluşim impreuna minunea spargerii intunericului de catre prima sulițâ de lumină din soare…

- Tată, eu vreau să mă insor !- Da tată, cu cine ?!- E nemțoaică din R.D,G, si o cheamă Dorothea K….- Câți ani are si ce face ?- Are 18 ani si este in ultimul an la un colegiu evanghelic din

Dresda.- Bine, dar nu vrei sa termini si tu liceul si apoi, sa faci si o

facultate ?- Ba da , dar intai vreau sa ma insor si scoala o pot face si la seral

…- Sunt de acord, dar legea din Romania spune ca trebuie sa ai

macar 18 ani si mai trebuie sa ai si un loc de munca ….Si apoi ,

cum o sa faceti, mergi tu la ea in R.D.G. sau o aduci pe fata in Romania ?

- Adevarul ca n-am prea discutat cu ea treburile astea, de fapt, nici n-am avut prea mult timp . Parerea mea este ca Dorothea va fi de acord sa se mute aici in Romania…cel putin asa cred….

- Bine tată ! O sa va mai scrieti, poate o sa vorbiti si la telefon, asta daca n-o sa fie razboi…

Dintr-o data , Tata m-a adus cu picioarele pe pamant si am simtit ceva de ghiață pe şira spinării. Am intrat amandoi in compartiment si am 24

ramas si eu si Tata cu privirea pironita in tavanul compartimentului pana la Curtea de Arges. Amandoi ne gandeam la acelasi lucru : daca va fi razboi?....Razboi cu rusii si cu aliatii lor n-a fost, desi s-au zvonit multe in vremea aceea.Tatal meu era in relatii foarte bune cu generalul Popescu , comandantul garnizoanei de vanatori de munte din localitate si acesta i-a impuiat capul cu tot soiul de istorioare “ vanatoresti “ ( probabil confectionate de ofiterii din serviciul de C.I. - contrainformatii - si menite sa pregateasca psihologic pe cetateni, “ just in case “) ….S-a vehiculat astfel faptul ca in satele limitrofe orasului Curtea de Arges au sosit 6 sicrie plumbate cu ostasi ucisi in lupta , ostasi ce-si faceau stagiul militar pe granita de nord a Romaniei, deci pe granita cu Uniunea Sovietica. Pentru intarirea moralului cetateanului roman , au aparut tot soiul de povesti fantasmagorice cu zeci de tancuri sovietice care s-ar fi aprins “din senin “ in timp ce incercau sa treaca granita catre Romania, si care tancuri nu ar fi fost bombardate cu obuzele trase de romani , ci pur si simplu volatilizate in flacari printr-o arma minune romaneasca ( probabil cu fascicule LASER )…Cam toata isteria asta cu vesti eroice-mobilizatoare, ori cu vesti sumbre si defetiste a durat vreo 2-3 luni. Apoi, toata lumea a simtit ca este vremea de pus muraturi sau de facut tuica, asa ca Ceausescu si-a continuat marsurile triumfale , pe colo si pe colo, si toata lumea a uitat de rusi si de un eventual razboi cu tarile socialiste afiliate Tratatului de la Varsovia.Numai draga mea Măicuță nu a uitat ca ea este tot in război, dar un razboi anume si foarte personal , un razboi cu propriul ei fiu…

Adică să pună mâna “o putoare de nemțoaică, care probabil că nici nu mai e fată mare“ pe feciorul ei, si sa-isuceasca mintile in asa hal , incat sa-l determine sa lase tot, si casa si masa si parinti, ba chiar si scoala ca sa-l forteze s-o ia de nevasta la 16 ani ??! Asa ceva nu se poate, decat doar peste cadavrul ei !Necazul mare a fost declanşat de către prima scrisoare venită de la Dresda, si asta pentru ca “ un dobitoc de poştaş “ ( omul de fapt isi făcea , pur si simplu, datoria !), nu a fost de acord sa-i inmâneze Măicuței mele scrisoarea de la Dorothea, pentru că fiind recomandată, 25

destinatarul trebuia să semneze personal si sa prezinte si Buletinul de identitate… Asa stând lucrurile, am ridicat personal scrisoarea de la poştă , motiv suficient pentru Mama mea dragă s-o facă să nu-mi mai vorbeasca doua saptamani…Cel mai câştigat din acest meci era Tata…Cum orarul meu scolar din clasa a IX- a nu se potrivea cu masa de pranz ( faceam scoala de la 13 la 19 ), masa de cină era singura luată impreuna cu toata familia , moment in care Tăicuțul meu, mare consumator de umor, se bucura din plin de cea mai suculentă comedie, care este umorul involuntar.Mama, decisa ferm sa nu-mi adreseze niciun cuvant, il folosea pe Tata ca intermediar in momentul in care era nevoita sa ma intrebe chestiuni mărunte , legate de servitul mesei :

- Intreabă-l pe “ Dânsul “(eu eram : “ Dânsul “ !) dacă mai vrea din supa de la prânz, sau numai omletă ?

- Auzi Dânsule, te intreabă mama, vrei numai omletă sau vrei si supă ?

- Eu -Tarzan, eu- omletă ! ( raspundeam eu golăneşte , bătându-mă cu pumnul in piept, ca in bine cunoscutul film “Tarzan omul junglei “ ).

- Spune-i Dânsului , replica iute Mama, sa nu fie măgar si sa-mi răspundă dacă vrea omletă ..

- Eu-Tarzan (si urlam animalic ca in filmul cu Johnny Weissmuller), eu-nu-măgar (ihaaa, ihaaa, ihaaa ! ), eu-omletă ( hap,hap,hap ! )…

- Ce să-ți spun, puştisme de clasa a IV- a, măcar dacă ai fi in stare sa faci bancuri de om tocmai bun de insurătoare , bodogănea Mama schițând , totuşi, un rictus mic in colțul gurii, semn că poanta cu Tarzan a amuzat-o , puțin…

- Cum măi Dânsule, intervenea Tata cu o mirare ostentativ falsă si teatrală, chiar cabotină, cum măi cetățene ne…bun de vot, n-ai implinit 18 ani, adicătelea nu esti major si vaccinat….si vrei să te insori ? Adicătelea vrei să-ți iei nevacă….ăsta…nevastă vroiam să spun, si nouă, nu ne spui nimic ?? Ia zi măi Dânsule, ai găsit-o pe Jane in junglă si acum vrei să-i faci si patru copii cu

26

- păr pe cap ?? Păi spune Dânsule , sa ne pregătim si noi, mă, de nuntă ! Fifi mămico, mie să-mi dai cămeşoiul ăla mare , care l-am primit de la botezul de la Vadul Paşei ( Tata avea peste 20 de fini de botez si de cununie si unul dintre ei ii făcuse cadou o cămaşă de noapte țărănească ce avea cusută pe piept inscripția cu “ Bună dimineața, naşule ! “ ) .

- Eu-Tarzan, eu-liber, eu-insor- junglă , eu-nu-nunta-la Capra Neagră ! , incercam eu să inchei impăciutor, nu de alta, dar a doua zi vroiam să mă duc cu o gacică la film si, imi cam trebuiau si ceva mangoți…

“ Ochii care nu se văd se uită !…” asa ca Tata avea mare dreptate să se amuze de opțiunea mea cu insurătoare, cu atât mai mult cu cât “… aşchia nu sare departe de trunchi ! “, iar din punctul ăsta de vedere, nici iubitul meu Tată nu a fost , in tinerețe, uşă de biserică…Pe vremea când era incă student la Timisoara, Taicuțul meu drag avea …7 iubite , amestec de nații diferite printre care si multe unguroaice, pentru ca bâtranu` nu era deloc xenofob…După terminarea facultății, Tata s-a insurat cu Mama, pe care o iubea incă din clasa a IV-a primară, si, in mod firesc, a lăsat-o moale cu fetele.. Iritate, peste măsură, seduse si…. abandonate, doamnele au intocmit “ o delegație “ care , odată primită in audiență de către Mama, a grăit, printr-o purtătoare de cuvânt, cam aşa :- Noi suntem Ildiko, Mary, Ingrid, Tanți, Grety, Suzy si Nely…

Pe tine cum te cheamă ?- Sunt Florica Gherghescu, dar puteți să-mi spuneți … Fifi…

- Fifi , Țuțu ( …numele tainic de cod amoros…al Tăicuțului meu …) ti-a spus ceva despre noi ?...

- Doamnelor, a raspuns Mama cu tact, tare pe verigheta proaspăt sudată pe degetul inelar,Gheorghiță ( asa il alinta ea pe Tata ) mi-a spus, atunci când vă saluta intâmplător pe stradă, că sunteți nişte foste colege de facultate…

- Fifi, noi suntem toate, dar toate….amantele lui Țuțu, dar a promis că nu se va insura cu nici una dintre noi !

- Ințelegerea asta , doamnelor, nu a făcut-o si cu mine ….27

In foarte scurt timp ( 2-3 luni ! ) , Tata s-a transferat de la spitalul “ Gh. Doja “din Timisoara , la Spitalul Orăşenesc Paşcani…loc in care m-am născut eu si….un oarecare… Sadoveanu …!

Copil din flori , crescut de o bunică tenace si teribil de ambițioasă, Tatăl meu drag si-a depăşit cu mult condiția de țăran sărac sortit sa trudească la coarnele plugului pământul si, impins de la spate de o babă cu draci in gură dar si cu Dumnezeu in suflet, a muncit din greu, poate si cu lacrimile umilinței si neputinței in ochi, si a ajuns bursier la liceul bucurestean “ Mihai Viteazul “, dar si bursier la Facultatea de Medicina Generala si Farmacie din Timisoara.In liceu, bun la limba franceză si italiană, dar si foarte bun latinist, Tata mai făcea un ban gramadă vânzându-şi talentele lingvistice la “ confecționarea rapidă “ a tezelor pentru copiii de bani gata ( colegii lui cu nume sonore, dar puturoşi si cu mai putin fosfor in tărtăcuță ). La una din tezele de limba franceză, Tata trudea de zor pentru teza colegului numit si ….Haină Roşie. La un moment dat , beizadeaua care isi rectifica manicura , panicat de scurgerea timpului, il înțeapă pe tatăl meu cu forfecuța in spate, zorindu-l sa-i termine teza…In mod firesc, Tata a scos un urlet de durere, iar Dna Profesor Tomoroveanu ( mama bine cunoscutei actrițe Ilinca Tomoroveanu), profesoară de limba franceza la acea vreme in “ Mihai Viteazul “ , l-a intrebat : “ –Alors, George, qu`est-ce que c`est ca ? “ Tata, strângând din dinti, a răspuns simplu, dar in limba “ regelui soare “ : “ Mai nimic, Doamnă Profesor, m-a ințepat o…gânganie “…Tata a terminat cu bine ambele teze, a lui de 10 si pentru prințişorul de Haină Roşie de… 8 ( ca atât ii trebuia tăntălăului ca sa nu rămâna corijent ),

dar dupa ore, l-a prins pe papleacă in curtea şcolii si l-a atins bine pe cetățean si la bot si la ouțe…ca sa aiba ce povesti fetelor …de ce este el misogin..!La Timisoara, ca student in medicina ( 1945-1951), Tata a facut de toate pentru a se putea intreține, pentru ca mama lui naturală ( Marița ) nu-i trimitea niciun ban, iar vremurile după război, erau si tulburi si pline de sărăcie. A cărat cu cârca carcase de porc si vită in piață, a facut pe piccolo –ul la restaurante, dar a cărat si cartofi, varză si fasole , pe la cantinele muncitoreşti…E drept că Tăicuțului meu i-au cam plăcut si femeile, dar…” Nobody is perfect ! “…Chestia cu cele 7 28

drăguțe ale lui Tata in vremea lui de glorie masculină timişoreană, mi-a spus-o chiar Mama, cred că pe vremea cand eram si eu la liceu, in clasa a X –a.Cred ca aceasta discuție de “ remember “ plăcut si usor melancholic , pe care a avut-o Mama cu mine, a fost inceputul unei prietenii ciudate, dar trainice intre mine si ea. Spun “ ciudate “ pentru ca intre mine si Mama a fost o dispută perpetuă pe probleme de “ savoir vivre”, de comportament.Mama nu suporta organic mitocănia, mahalaua si, in general, urâtul, sordidul, mirosurile pestilentiale. Avea o fixație aproape maniacală pentru alb, pentru curat si curățenie, si cea mai mică pată pe o față de masă albă ii provoca o stare de agitație si de culpabilitate personală, pentru simplu motiv că acea pata, ideatic , nu trebuie să maculeze ceva pur, ea nu isi avea rostul si, ca atare, nu trebuia sa existe…Mama trăia intr-o lume ideală, intr-o lume a frumosului, a esteticului, o lume a credinței , cam bigotă după gustul meu, o lume in care oamenii nu se bat, nu se injură si, nu se imbată, nu se ceartă si…respectă conveniențele. Sigur că cei trei ani de pension ( atât a avut Tataia bani sa-i plătească cursurile până când a fost expropiat in 1947 ) făcuți la “ Notre Dame de Sion “ au lăsat o amprentă importantă pe anumite reflexe de comportament social, si nici abila manipulare psihologică făcută de călugărițele-pedagog, nu a trecut ca fumul pe lângă Mama ci s-a inoculat insidios in zestrea ei subcorticală… Moartea fratelui mai mare ( Gheorghe zis si Gică ) in inchisoarea de la Aiud, decăderea socială după naționalizarea din 1947 si tuberculoza

pulmonară contractată pe vremea cand lucra pe post de contabil la Palatul C.F.R.din Bucuresti ( 1948-1949) au marcat-o cu stigmatul de fier inroşit in foc al incertitudinii existențiale. Pentru Mama , a respecta un program, a respecta nişte reguli si un sistem impus de conveniențe sociale, insemna un “ modus vivendi “ obligatoriu in sensul in care orice abatere de la regulă, inseamna o aventura proscrisă a priori. In acest sens, “cele 10 porunci “ erau niste prescriptii axiomatice, iar a discuta despre ele insemna un lucru vecin cu blasfemia.

29

Imi plăcea mult sa discut cu Mama, desi discutiile noastre se terminau, aproape intotdeauna cu adevarate dispute, pentru ca eu căutam adevărul in esență , iar Mama prefera pastila de surogat gata rumegat de alții si servit pe piață cu autoritatea sonoră a senectuții, experienței si numelui mare.Si mai era ceva : Mama era o mare fricoasă …Ii era frică de intuneric, de tunete, de fulgere, de frig, de boală, de hoți, de sărăcie, de miliție, de munte , de mare…Era si claustrofobă dar si agorafobă, iar ideea de necunoscut, de lipsă de program ii provoca o stare de panică…Foarte ciudat, in situații limită, Mama suferea o adevărată metamorfoză, sau, si mai bine zis, ca broasca din poveste, “ se dădea de trei ori peste cap si se transforma” intr-o zînă cu puteri minunate…Asa a facut de multe ori cu mine cand, copil fiind, făceam adesea pusee febrile de peste 39 de grade si ma lua in brațe cu un curaj nemaipomenit si mă băga cu ea sub duşul rece ca gheața si ma scăpa de crizele convulsivante, asa a făcut si cu fratele ei cand ii ducea pachetul la inchisoarea din Aiud supunându-se batjocorelilor nemernice ale animalelor de gardieni, asa a făcut si cu Tata in 1977 cand, dupa arestarea si anchetarea lui la militia din Curtea de Arges, s-a luptat cu el cand Tata incerca sa se sinucidă…si, asa a facut ori de cate ori, in familia noastra a fost si rău si greu… Marti, 14 martie 1978…Mă aflam in casa din strada Londra 25…Plecasem mai devreme de la spitalul Filantropia, unde făceam la acea vreme un stagiu de obstetrică si ginecologie in clinica condusa de profesorul Dr.Lemnete… Toată

dimineața am avut o stare de nelinişte si, pentru ca ziua si noaptea precedentă fusesem de gardă, conform obiceiurilor clinicii, pe la orele 10-11, dupa gardă , puteai să pleci acasă.Eram foarte obosit si pentru că Liana era la ambasadă, m-am intins imbrăcat, in patul mare si arogant, Louis XV, de fapt , o fantezie ebenistica de lemn vopsit in alb, gracil prin grosimea picioarelor, dar somptuos si regal , prin ținuta si prin aplicele de culoarea bronzului…Incercam să citesc chinuit o carte recomandată de Liana, “ Un taxi mauve “, cu gândul să găsesc ceva plicticos in ea care să mă adoarmă. Era ora 11,30 dimineata, cand telefonul a inceput sa sune strident.30

- Gelu, tu esti mamă ?- Da mamă, eu sunt, ce s-a intamplat ?- Doamne, ce bine ca te-am găsit acasă Gelule ! Cred că s-a

intamplat ceva cu tata ….- De ce ?!- Pe la ora 11 a venit la noi acasa nea Nelu Duminică, stii tu,

şoferul ăla care face taximetrie cu Wartburg-ul lui.. Era cam agitat si mi-a spus că tata l-a sunat acasă la el pe la ora opt si jumatate si l-a rugat sa vina la dispensar. A ajuns la dispensar in juma` de oră si tata l-a rugat sa-l duca la baraj…Acolo i-a spus sa-l lase după baraj, la “ Casa Argeşeană “ si i-a spus lui nea Nelu sa se intoarca acasa, ca el o sa revina acasa dupa amiaza. O sa vina nea Pătruț cu o salvare sa-l aduca acasa… Am sunat la salvare si am vorbit cu nea Pătruț si mi-a spus ca el nu stie nimic de asa ceva… Mama, eu cred ca s-a intamplat ceva grav…Tu stii ca tata nu stie sa inoate…

- Fugi Mamă de aici, ce dracu`, nu te mai gândi la prostii ! Poate s-a dus sa bea acolo un coniac in liniste, si după amiază , vine el acasă cu vreo ocazie !

- Ce sa bea mama acolo, ca nea Nelu mi-a spus ca la “ Casa Argeseana “ nu-i nici picior de om pana la 1 Mai , ca vor sa se apuce de renovare si pana atunci i-a bagat pe toti angajatii in concediu fara plata…

- Bine mamă, ma urc la masina si cred ca pe la 2,30 dupa-amiaza, o sa ajung la Curtea de Arges…

Am sunat-o pe Liana la ambasada, i-am spus in doua vorbe despre ce s-a intamplat, m-am urcat in batrana si credincioasa mea Dacie si am plecat spre Curtea de Arges…Putin dupa ora doua dupa-amiaza am intrat in apartamentul de bloc in care locuiau parintii mei. Mama mi-a deschis usa fara sa sun, semn ca ma asteptase tot timpul cu ochii pironiți pe fereastră.

- Săru` mâna , Mamă. Ai mai aflat ceva ?- Nimic Gelule ….Nimic !- Bine ! Am plecat la baraj…- Mama, nu stai sa mănânci ceva, sa nu ți se facă rău!

31

- Lasă Mamă, c-o sa mănânc după amiază , cand oi veni cu tata acasa…

- Bine mama …Sa mergi cu Dumnezeu si sa veniti amandoi sanatosi acasa…

Afară era cam prea cald pentru luna martie. Anul 1978 venise cu o primăvară timpurie incă de la sfârşitul lunii februarie si valul de căldură tropical venit chiar din nordul Africii, amenința sa inverzească toți copacii si sa plesnească toți bobocii de floare din toata țara.. Desi afară cred ca erau peste 14-15 grade, simțeam cum pe şira spinării mi se scurg stropi de sudoare inghețată , iar fălcile mi se incleştaseră intr-un fel de trismus care imi făceau sa scrâşnească toate măsele din gură ca si cum aş fi mestecat pietre.O durere acută ca atunci când te loveşti cu ciocanul peste degete imi cuprinsese ambele mâini. M-am uitat la volan si am văzut parcă o imagine din sala de disecții de pe vremea in care eram in primul an de facultate : două măini cadaverice lipite de volan, două mâini vineții ce nu erau ale mele…M-am speriat si am tras imediat pe marginea şoselei. Eram undeva după Corbeni. M-am uitat la ceas : se făcuse aproape trei si un sfert. Am aprins o tigare , am tras doua-trei fumuri si m-am urcat iar la volan. La patru fără două zeci am ieşit din tunelul ce te scoate in capul barajului. Atunci l-am văzut pe Tata…Era chiar la jumătatea distanței dintre capetele barajului , acolo unde sunt decupate vanele de deversare pentru prea-plinul de apă din lacul de acumulare. Mă apropiam cu maşina de el, destul de repede, dar aveam senzația că

timpul se scurge groaznic de greu, “ au relanti “, că se descompune in mii si mii de fotograme dintr-un film care nu se mai termină…Parcă intindeam măna in gol incercând sa-l ating dar când inchideam pumnul strângeam in mâna numai aer, numai gol, ca atunci cand vrei sa pui mâna pe o hologramă.Am ajuns ! Am oprit maşina chiar acolo la jumătatea şoselei ce se inşiruie pe coronamentul barajului..Tata stătea pe trotuarul ce mărgineşte drumul peste baraj. Am sărit din maşină , am făcut doi paşi si am ajuns in fața lui…Am inlemnit : pe trotuarul din fața mea zăcea, da, zăcea un fel de om chircit, adunat arici in poziție şezândă, un fel de “ Gânditorul de la Hamangia “ spart, cu mâinile incrucişate pe genunchi si cu capul căzut pe brațe…Era 32

atâta umilință si neputință si renunțare si cădere si infrângere in imaginea asta spectrală a durerii , incât mă intrebam tremurat in mine …dacă n-am ajuns…prea târziu ! M-am surprins dedublat, cum , cu reflexele medicului ce tocmai incercam să devin, urmăream cu spaimă , dar si cu un inceput de profesionalism, eventualele mişcări repiratorii, amplificate de basca de pe cap... Imi era frică să-l ating…dacă o să se prăvălească intr-o parte…dacă…

- Tată ! Tată ! Ce faci aici ?!A tresărit..! E viu !...A ridicat cu greutate capul si am văzut nişte ochi, Doamne ce greu mi-e şi acum când scriu aceste rânduri, a ridicat către mine nişte găvane cenuşii umplute cu ceva sticlos dar spălăcit, care numai a ochi nu arătau…Cu orbitele acelea fără lumină si fără viață a privit puțin către mine sau , mai corect, “ prin “ mine si, apoi, s-a indreptat uşor si greu de spate si s-a rezemat de coronamentul barajului..Atunci am văzut că de sub pardesiul lui răsfirat pe trotuar, a scos botul negru si cu o măslină lucioasă pe post de nas, un puiuț de câine …Cand m-a văzut , s-a ascuns speriat sub pulpana pardesiului lui Tata... Eram si obosit si speriat si bucuros si supărat, eram ca după…cutremur…M-am aşezat mecanic lângă Tata pe trotuar, fără să-mi dau seama ca mă aşezasem chiar pe un petic de zăpadă care curând s-a topit sub fundul meu.. Am băgat mâna automat in buzunar si, cred că mi-am aprins o țigare, pentru că după câteva clipe a inceput să mă

usture ochiul drept…Eram cu mâinile in buzunare si număram , fără noimă, petecele de zăpadă care se luptau incă cu soarele si căldura pe şoseaua de pe baraj. Cred că trecuse de ora patru , si , desi acolo sus, la baraj cerul era incă albastru, incepea să se facă frig..Am simțit prin stofa pantalonului o gâdilătură blănoasă si caldă pe coapsa mea dreaptă : piticania puricoasă si bălțată negru si alb, prinsese curaj si incerca să se strecoare de sub pardesiul lui Tata sub jacheta mea ce o purtam peste pulover. Reflex, mi-am scos mâna din buzunarul drept si am inceput să-l scarpin pe căpăneață, intre urechi…Cred că am stat aşa amândoi, fără să scoatem niciun cuvânt… o viață !

33

Mă uitam cu mirare cum lumina se topea incet, incet si se ascundea după varfurile stâncilor din jur, iar statuia lucioasă a noului Prometeu energetic , devenea din ce in ce mai fumurie…Atunci am simțit in tot corpul un fel de arsură, de fierbințeală nebună, de incordare ca atunci când ți se pare că ai un resort, un arc in tine care işi cere dreptul la explozia distensiei.Si arcul a acționat si am sărit in picioare, aproape urlând :

- Si crezi că dacă ai să dispari acum, aici, Dumnezeu ii va face praf si pulbere pe toti nenorociții care ar vrea să-ți mănânce coliva ?

Desi se innoptase de-a binelea, Tata s-a uitat la mine si aproape că i-am văzut privirea aia a lui lucitoare, privirea aia de om viu si puternic:

- Dă-mi si mie o țigare si hai să mergem că mi-au amorțit toate oasele si s-a făcut noapte…Hai să mergem acasă, la Mama..

In maşină, după ce-am trecut de Oeşti, Tata a inceput să plângă incet si liniştit, fără văicăreli si fără sughițuri. Era mai mult un gâlgâit din gât intrerupt , din când in când , de un inspir forțat, de un fel de oftat adânc si şuierat…A plâns puțin, doar până la Albeşti. Apoi, a intors capul către mine si mi-a spus cu o voce albă si răguşită :

- Stii, de acum in colo cred că n-am să mai pot crede in nimeni…Am rămas foarte singur…

A trecut timpul si Mama si Tata s-au mutat in orasul Urziceni. Pe vremea in care Tata era la Dispensarul T.B.C. din Urziceni, Sandu

Glonțescu a venit să-şi ceară iertare…Tata l-a iertat si m-a sunat la Bucuresti ca sa-mi povestească “ vestea cea mare “ :

- Stii Gelule, a fost astăzi Sandu la mine, la dispensar. A căzut in genunchi in fața mea si, in hohote de plâns, mi-a spus : “ Nea Gheorghița iarta-mă ! Iarta-mă si iarta-mă ! “..

- Si tu , ce i-ai răspuns , Tată ?- L-am pupat pe obraji , l-am luat in brațe si am plâns amândoi ,

ca doi copii…- Nu Tată, nu ca doi copii, ci doar ca un copil, ca unul singur ! Ai

plâns doar tu, a plâns doar copilul din tine, a plâns doar partea aia frumoasă si curată din tine, de copil credul si bun… Lasă că

34

- ai să ai un loc sigur in Rai, ai să te plimbi toată ziua si ai să miroşi si o floare…

La acea vreme nu credeam in Dumnezeu !Ceva mai târziu după această intâmplare , am aflat, si eu si Tata, că Sandu Glonțescu s-a prăpădit după o lungă si grea suferință. Pentru că nu mai pot să urâsc pe nimeni , mă rog cu credință la Dumnezeu :

- Iartă-l Doamne si odihneşte-l in pace !

Arapaima este poate cel mai mare peşte de apă dulce din lume ! Măsoara peste 3 m. lungime si poate ajunge la maturitate, la greutatea a doi pui ( nou nascuti ) de elefant ( 260-290 Kg.)… Arapaima trăieşte in apele tulburi din jungla Amazonului si prezintă o adaptare formidabilă la mediul acvatic in care trăieşte : are branhii mici prin care filtrează si absoarbe oxigenul din apă, ca orice peşte, dar posedă si o veziculă ( pe post de plămân ) prin care inmagazinează suficient aer care să-i permită să-şi oxigeneze sângele, mult mai eficient decât alți peşti. In acest fel, atunci când apa Amazonului devine acidă, prin taninul frunzelor, caldă dar si săracă in oxygen ( in sezonul secetos) si toți peştii sunt amețiți in acest mediu lichid lipsit de oxygen, arapaima , perfect adaptat la mediu , vânează in voie si cu multă luciditate existențială !

“ Apoi totul s-a intunecat si turnul s-a prăbuşit ….” Rudolph W. Giuliani, World Trade Center, orele 10¹², 11 septembrie 2001…. “Inteleg moartea mai bine si pretuiesc viata mai mult” ….

Rudy Giuliani.

Pe 19 august 2008 m-am reintors la Curtea de Arges. La acea dată am inaugurat , modest, punerea in funcțiune a unui tomograf performant in cadrul Clinicii private de tomografie computerizata SAGECO.Clinica a fost amenajata, pe banii subsemnatului intr-un spațiu inchiriat in Spitalul Municipal Curtea de Ages ( 20.000 de Euro amenajarea spatiului conform exigentelor de radio-protectie internationale + 21.000 de Euro transportul, demontarea si remontarea 35

aparaturii si alte taxe aferente ). Ne-am pus pielea la saramură si eu si Sanda si ne-am indatorat la bănci amândoi până peste cap , ca se ne putem muta si locui in Curtea de Arges, iar Sanda si-a vândut si casa din Bucuresti.Cand i-am spus Mamei mele in 2007 ca vreau sa părăsesc Bucurestiul si sa ma mut La Curtea de Arges , Mama a izbucnit in lacrimi :

- Aoleu Geluțule , da ce vrei să te distrugă ca pe taică-tu ?!- De ce Mamă, doar nu mai sunt tot ăia, au murit toți colegii lui

Tata si au trecut aproape 30 de ani…Oamenii de acolo nu sunt nici mai buni si nici mai răi decât in alte părți, ba poate ca sunt chiar mai buni decat in Bucuresti. Pe urmă , vremurile s-au schimbat, iar eu nu ma duc acolo sa ma războiesc cu cineva, ci pur si simplu ,vreau sa traiesc mai frumos, vreau sa scap dracului de Bucurestiul ăsta impuțit, vreau sa scap de tomberoane si de ghena de gunoi…Mamă, intelege-mă, vreau si eu sa reinvăț cum miroase si cum creşte iarba…Vreau sa respir iarăşi aerul ăla curat de munte, mi-e dor de un oxygen adevărat !

Arapaima s-a adaptat la un mediu lichid sărac in oxygen si trăieşte mai mult…Fostul primar al New York-ului , Giuliani a scăpat din blocul

Barclay , vecin cu World Trade Center, a ieşit prin subsolul din strada Church , s-a strecurat afară prin norul de fum si praf si fără oxygen si…a scăpat , s-a adaptat !Oxygenul, in cantitate foarte mică, a generat schimbarea, adaptarea , dar el a fost doar un factor declanşator, a fost momentul de start care aidoma lui “ primum movens universal “ a initiat o cascadă de transformări, de noi alcătuiri, de noi configurații spațiale stereochimice …Toate acestea l-au schimbat pe arapaima , dar l-au schimbat si pe Giuliani : “ M-am schimbat ! Ințeleg moartea si prețuiesc viața mai mult …”.Moarte, viață, transformare, adaptabilitate…Au trecut aproape 4 ani . Subsemnatul nu am avut nevoie de adaptare pentru ca, oraşul meu de suflet , oraşul Curtea de Arges este plin de 36

oxygen, este orasul adolescentei mele, este orasul amintirilor mele, este locul in care am invățat carte serioasă si in care am inceput sa ma formez ca om. De “adaptat” insă, nu ma pot adapta de loc, pentru ca eu cred ca medicina de cea mai buna calitate se poate face oriunde si oricând, mai ales atunci când nu te laşi cuprins de rutină, de nepăsare, de indolență, de adagii ca “Lasă bre , ca merge si aşa !”…… Motto-ul meu de suflet este de sorginte franceză, desi nu prea ii am la inimă pe franțuji :“ Plus qu`hier , moins que demain ! “.Sigur, m-am readaptat la aer, m-am adaptat la oamenii din oras, m-am adaptat la pacienții mei, dar nu m-am putut adapta la “ conviețuirea “ cu conducerea spitalului in care functioneaza SAGECO cu chirie, inca mai functioneaza pana la un foarte apropiat si previzibil faliment !Ca doctorul Gherghescu va fi alungat din oras, nu-i mare brânza, dar ca oamenii din oras si din imprejurimi vor pierde un diagnostic rapid si précis executat prin tomografie computerizată de catre acelasi doctor Gherghescu, asta ar fi un mare păcat pentru argeşeni…mai ales acum cand spitalele si intregul sistem sanitar sunt in cădere liberă…Ca sa finalizez fabula cu arapaima, cu Rudy Giuliani si cu doctorul Gherghescu , ma voi mărgini sa observ faptul ca oxygenul te ajută intotdeauna să respiri, dar câteodată , nu te ajută să si trăieşti !

In 1996 formulam o idée in Teza mea de doctorat , in care priveam pulsația Universului ca pe o trecere intre entalpie si entropie, intre distensie si contracție, intre dezmembrare si intrupare, un fel de clepsydră care este intoarsă mereu…Cine intoarce clepsydra : Sigur numai DUMNEZEU ştie !Am fost un copil cam ciudat… Pina la 8 ani foarte bolnavicios, cu gâtul infundat de nişte gâlci supradimensionate ca două prune pline de puroi, mi-am petrecut copilaria mai tot timpul in casă, cufundat intre perne, cu termometrul la subraț si cu angoasa lunară ca penicilina injectabilă este mai dureroasă decât streptomicina..

37

Este foarte bine să uiți, iar această facultate mentală de a şterge iute cu buretele momentele neplăcute ale vieții este poate, alături de endorfine, cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut creierului uman :uiți durerea fizică, uiți durerea psihică si sufletească, uiți un om drag si ii uiți si pe ce-i pe care i-ai urât…Uitarea , dacă eşti un om normal, este, din fericire, selectivă, aşa ca materialul cerebral plasează toate evenimentele din viața ta in sertare, mai mult sau mai puțin ascunse…Din cand in cand, prin cotloanele nebănuite ale minții se strecoară câte un parazit cu burta moale si umedă ca o omidă ce-si depune oualele si, aşa se naşte aducerea aminte. Memoria ne dictează , cum vrea ea, ce si cum si când să-ți aduci aminte…Sigur că există si factori declanşatori care sunt direct vinovați de derularea , asa zis intâmplătoare , a unor aduceri aminte supărătoare, sau pe care le credai uitate odată pentru totdeauna. Un parfum anume, o culoare, un sunet, o melodie, o secvența de film, o fotografie si , de cele mai multe ori un cuvânt aiurea, sunt tot atâtea “input”-uri care apasă pe butonul amintirilor ciudate.Pe lângă faptul ca făceam câte un episod de amigdalită pultacee tot din două in două luni, la bizareriile mele de evolutie psiho-somatică din primii 7 ani de acasă au contribuit, cred , si prea multele schimbări de décor al domiciliului părinților mei. Dorința părinților mei de a se

apropia de casă ( Râmnicu Sărat ), i-a determinat sa se mute succesiv de la Timisoara ( acolo a facut tatal meu Facultatea de Medicina Generala ) la Mărăşeşti, apoi la Paşcani ( loc in care m-am si nascut in 1952 ), mai apoi la Buzău , Bujoru , Făurei si, după susținerea examenului de medic specialist al lui Tata, in fine , la Ramnicu Sarat. La Ramnicu Sarat am locuit din perioada 1960 pana in 1965, moment in care Tatăl meu dat si examenul de primariat in ftiziologie si, in urma examenului-concurs , a fost repartizat in orasul Curtea de Arges ca Medic Primar Ftiziolog.Tot acest periplu alături de evoluția mea ontogenetică, până la vârsta de 7 ani ( intre patru pereți si printre flacoanele de penicilina ) m-a modelat ca pe copil singuratic cu un univers personal aparte in care monologul si lectura prematură si nu intotdeauna potrivita vârstei au 38

jucat un rol decisiv ( cu ajutorul mamei mele am inceput sa citesc si sa socotesc inca de la vârsta de 4 ani ). La acea vreme nu aveam televizor ( televizorul a aparut in casa noastra doar in 1964 ), nu puteam sa merg la grădiniță, iar contactele cu copii din vecini se făceau sporadic si pasager, pentru ca amigdalele inflamate si febra mă chemau, tot din două in două luni, in patul in care boleam , prea des…Tatăl meu era un om foarte muncitor si un medic de excepție pentru care meseria de doctor ( aşa ii plăcea să se considere un “ vraci meseriaş ” ) se face, spunea el, “ fără ceasornic ” ! Ca atare, muncea toată ziua, fara program, si asta de la 6 dimineata pana 7-8 seara. Cand la spital, cand la policlinica, cand pe teren, cand de gardă, cand la contra-vizită si, mai tot timpul, chiar si pana la doua noaptea , Tata avea o carte in mână… Cartea ii mai cădea si pe frunte, iar Mama i-o lua cu delicatețe de pe față , atunci când oboseala il dobora ca pe orice ființă care trebuie sa plătească un tribut cotidian nopții si somnului . Chestia asta cu somnul si dormitul il supăra teribil , mai ales atunci când Mama il dojenea cu :“ - Dacă mai tragi aşa la jug, ai să te stingi ca o flacără ! Mai las-o dracu` de muncă, ca nu-ti ridică nimeni nicio statuie !” . Tăicuțu meu drag se infoia ca un curcan si se rățoia si la mine si la Mama, deşi subsemnatul eram prea mic ca să emit critici pertinente asupra rolului evoluționist al muncii la progresul speciei si civilizației umane. Cum Tatăl meu isi făcea

simțită prezența in casă meteoric si pe inserat, rămânea mamei rolul de a mă ingriji, supraveghea si educa, iar prea desele mele episoade de amigdalită, mai ales in perioada de vârsta 5-8 ani, au determinat-o pe Mama să renunțe la activitatea ei profesională ( contabilitatea ) si sa se transforme intr-o femeie casnică de tip “cordon bleu”, nu numai in bucătărie dar si in modelarea mea ca omuleț, viitor cetățean de bază cu funcții social-economice, dar si in temperarea si călăuzirea capului familiei, a Tatălui meu.In sufletul si in mintea mea, părinții mei imi apar ca doi sfinți…Nu sunt reprezentările iconografice ascetice , bizantine, surprinse in poziții nefireşti si disproportionat anatomice, cu ochii goi si inlemniți parcă pe vecie pe peretele unei biserici. Sfinții mei, părinții mei , erau făcuți din carne si prin arterele si venele lor curgea sânge cald, iar39

ochii lor si trupurile lor emanau lumină si dragoste si bunătate…Ei nu sunt incremeniți in sufletul meu ca un “stop cadru”, iar atunci când ii văd cu ochii minții sau, atunci când ii visez, am senzația că se mişcă, că vorbesc si că le simt si mirosul de Tată ( un amestec de tutun si de lavandă ) sau de Mamă ( o mixtură subtilă de lăcrămioare si de praf de vanilie tocmai pudrat pe gogoşi ).Mirosul de Tată si mirosul de Mamă, DA !Povestea cu “ cei şapte ani de acasă ” nu este doar o simplă inşiruire de vorbe , populară de altfel, menită să sublinieze o perioadă de viață importantă in evoluția psiho-somatică a unui viitor adult, ca individ social. Cei şapte ani de acasă au si un suport ontogenetic ştiințific bine definit, pentru ca , din punct de vedere al evolutiei creierului, in primii şapte ani de viata se structurează précis si se definitivează un strat cortical decisiv pentru “homo sapiens”, asa zis-ul neocortex. Aici se sedimentează si se cimenteaza reflexele de educatie, bunele deprinderi, stereotip-urile dinamice ( să suni la uşă, să te ştergi pe picioare, sa dai “buna ziua !”, ), se depoziteaza reperele de baza existentiale ( foc, ingheț, inundație, cădere) si tot aici, printr-o bună educație, se scrie in creier cu fierul inroşit in foc si “cele zece porunci” : să nu omori , să nu furi….Copilăria mea intre 5 si 8 ani a fost foarte urâta… Cand stai bolnav la pat , cu intermitențe, aproape jumătate

de an, simțurile se ascut ca la un animal in captivitate . Incepi să auzi, prin pereți , orice zgomot, cât de mic si să-ți dai seama că : “ -Acum Tata pune seringa la fiert!”… “- Acum sparge fiola de ser fiziologic”.Rinencefalul, un strat de paleocortex in care se integrează simțul mirosului, devine, in captivitate, (iar țintuitul la pat prin boală devine o captivitate ), tot de atât de sensibil ca la câine. Am si acum in nări mirosul de penicilină si mirosul de carne de gaină fiartă , si cred că simt si acum in cerul gurii gustul amar de “antigermin”….Acei ani de boală m-au marcat mult in copilăria mea preşcolară si , desi la acea vreme , opiniile medicale ale timpului erau impărțite intre tratamentul medicamentos al amigdalitei si operarea amigdalelor, Tatăl meu a decis “ să-mi scoată butoaiele de puroi din gât ”, drept

40

pentru care, la vârsta mea de 7 ani si 11 luni, m-a dus la Galați si m-a operat de gâlci.După operație, starea mea de sănătate s-a imbunătățit miraculos si copilăria mea adevărată si frumoasă a inceput la varsta de 8 ani.Totuşi, simțurile mele hipertrofiate si extrem de ascuțite din perioada mea de copilărie bolnăvicioasă si de recluziune indelungată intre patru pereți, au legat conexiuni trainice si cu o alchimie stranie si puțin comună cu zonele de relație subcorticală ale creierului meu. Pentru că ştim incă prea puține lucruri despre structura si dinamica cortico-subcorticală, medicina bâjbâie incă in ceea ce priveste zona subcorticală a creierului si atribuie, oarecum empiric si intuitiv, funcții si atribuții speculative pentru subcortex. Oricum, se bănuieşte că in această zonă s-ar afla foarte multe locuri responsabile cu domeniul oniric, cu sălaşul instinctelor , cu moştenirea colectivă descrisă de Jung si , desigur cu foarte multe alte depozite pentru imaginație, pentru dragoste, pentru creație, pentru inteligență si, in general, pentru tot ce nu putem inca sa explicăm obiectiv ştiințific despre creierul uman.După o autoanaliză riguroasă si după ce vârsta si experiența de doctor ( 33 de ani in câmpul muncii ) m-au adus la stadiul necesar de obiectivitate stiintifică , am ajuns la concluzia că starea de alertă, de “veghe” permanentă a zonei subcorticale este foarte crescută la subsemnatul si are componente extra-senzoriale neelucidate inca

anatomo-neurologic, dar cu certe rădăcini in istoricul morbid al copilăriei preşcolare, adică in evoluția mea in perioada “celor sapte ani de acasa “.Sigur că am păreri personale ştiintifice si cred cu tărie că epifiza ( corpul pineal- considerat de Descartes ca fiind si sediul sufletului ) , alături de sinusurile cavernoase parasellare si de sinusul venos inelar plasat deasupra hipofizei , pot fi tot atâtea subansamble ale unui sistem cerebral “bine gandit de Creator” care sa faciliteze posibilitatea creierului uman de a intra in rezonanță cu alte forme subtile de energie si cu alte forme de transmitere a informației la scara cosmică universală .Una peste alta, premonițiile, visele anticipative, revelațiile, deochiul si chiar spasticitatea palpebrală unilaterală ( atunci când “ ți se zbate 41

ochiul “ ) sunt tot atatea forme de alarmă ale individului, evident , atunci cand nu avem de-a face cu impostura, cu ignoranța de țață sau cu diferite forme de schizofrenie…O anumită pudoare stiintifică ma impiedică sa comunic autodiagnoza personală intr-o lucrare cu caracter beletristic si autobiographic, dar , tale quale, ca sa comunic succint o trăsătură psihică a subsemnatului, voi spune doar ca ascuțimea simțurilor mele din copilărie m-a urmărit toată viața si , nu de putine ori, instinctele mele si o anume stare de alarmă perpetuă a jucat rolul de… “ inger păzitor “.Mai ales dupa vârsta pubertății, si mai cu seamă dupa varsta de 16-17 ani, am visat mereu cu cel putin 3-4 zile inainte evenimentele rele ce aveau sa mi se intample, dar am avut si alte trăiri bizare care, ce-i drept, cu toate claritatea premonițiilor avute, nu le-am dat atentia cuvenită decat mult mai târziu, mai précis , abia dupa varsta de 30 de ani….Franțuzul are o vorbă pentru impetuozitatea tembelă a tinereții, si desi ii iubesc pe francezi ca “sarea`n ochi”, nu pot sa trec peste toate aforismele lor , uneori neruşinat de adevărate : “ Nul ne parvient a la vieillesse qui n`a passé par la jeunesse ! “…Tot ei au altă zicală cu pretenții filosofice “ Homme doit vivre selon le pays ou il est “, dar chestia asta ma dezgustă pentru ca pare sa fie… “ciupită” din clasicul proverb latin “ubi bene ibi patria” si, pe de altă parte, pare sa fie o scuză ipocrită si laşă a unor oameni care pun

profitul si binele personal mai presus de loialitate, dragoste si de credinta in DUMNEZEU …Si totusi, fiica mea Mica este in anul patru de Doctorat la Institutul EHESS din Paris , cu o Teză de Doctorat privind domeniul de Istorie si Teoria Criticii de Artă, iar feciorul meu, Gelu , este in anul III de rezidențiat la Centrul Medical Universitar din Besançon ( Franța ).De ce i-am trimis pe amandoi in Franța !?Ei, aici trebuie sa fiu crezut pe cuvânt !Mica a fost Sef de promotie la Colegiul National “M.Viteazul”din Bucuresti, apoi a fost Sef de promotie la Facultatea de Istorie si Teorie a Criticii de Artă din Bucuresti, a câstigat un concurs international de masterat la Nancy ( Franta ) si a obtinut masteratul tot ca Sef de promotie la Nancy si , in fine a fost admisă la Institutul EHESS- 42

Paris, unde este in prezent Doctorand in anul IV. De curând ( ianuarie 2012 ) Mica a câştigat si o bursă de studiu la Centre Pompidou ( Paris ) si toate astea le-a făcut doar prin “muşchii ei”… Pentru feciorul meu lucrurile au fost mult mai simple : după ce a terminat Facultatea de Medicina Generala “U.M.F. Carol Davila “din Bucuresti, s-a inscris “hoțeşte” la Concursul National de Rezidentiat in Medicina din Paris. La acea data (iulie 2009 ) mi-a spus că pleacă 4-5 zile la munte la Breaza de lângă Făgăraş, iar la sfârşitul lui septembrie a venit la mine cu o scrisoare oficială din Franta, prin care era anunțat de către Ministerul Sanatatii din Franta si de Facultatea de Medicina din Paris ca a fost admis ca resident in medicina si urmeaza sa-si desfasoare activitatea de rezident in specialitatea de UPU ( urgente medico-chirurgicale ) in Centrul Medical Regional , Universitatea de Medicina Besançon…Cam asta este istoria scurtă a opțiunii copiilor mei pentru a studia si munci in strainatate…Feciorul meu mi-a spus ritos si clar ca el nu acceptă “să ducă țucalul lui Dom`Profesor si sa-l pupe in cur 20 de ani ca sa ajunga sa fie o tânără speranță a Medicinii Romanesti la 50 – 55 de ani …”Mica ar vrea să vină in țară si mâine, dar după ce personal am trecut prin ce am trecut si prin care mai trec si acum, i-am spus că “ ii rup picioarele daca indrăzneşte sa se intoarca in țară ca să devină

Directoarea Muzeului din Cuca Măcăii , sa se țină cu Domn`Primar sau poate cu Sefu`de post “…In ceea ce ma priveste, eu nu vreau si nu pot sa plec din Romania.Si pentru că “exemplum docet” am sa ma refer doar la anul 2004. La acea vreme funcționam inca la Laboratorul de Tomografie computerizata din cadrul Spitalului Clinic de Urgenta “Sf.Pantelimon “din Bucuresti. Pe adresa Spitalului au venit doua oferte in scris din Franta : o scrisoare de ofertă provenea din Centru Regional Medical Strasbourg-Nancy, iar cea de-a doua de la Spitalul Pitie-Salpetriere din Paris. Amândoua ofertele erau adresate doctorului Gherghescu cu invitatia de a fi angajat in laboratoarele de imagistica medicala ( CT, RMN si DSA ), evident cu un salariu corespunzător ce ar umili si salariile cumulate a 6-7 profesori universitari din țara noastră…

43

N-am dat curs acestor oferte ( si asta intr-un cor de huiduieli si injurături din partea colegilor mei de breaslă bucuresteni ) si nu as putea pleca din țară, chiar si acum cand Clinica mea SAGECO este pândită de faliment, din foarte multe motive , pentru ca NU POT si pentru ca NU VREAU !

Este timpul sa-mi fac un scurt C.V. ( parcǎ mǎ expun în galantar, la vânzare ! ) Va sǎ zicǎ : PhD. M.D. Dr. Gherghescu Gh. Gheorghe Gabriel ,Doctor Radiodiagnostic, Medic Primar (1996), Doctor in Stiinte Medicale (1997), Laureat pentru Spatiul Schengen cu calificativul „Magna cum Laude” la Universitatea „Johann Wolgang Goethe” din Frankfurt am Main (1994) pentru competențele de tomografie computerizata, rezonanta magneto-nucleara si angiografie de substractie digitala, membru in Uniunea Medicala Balcanica si in Antanta Medicala Mediteraneeana (1993), cu o experienta in tomografie computerizata de cca. 20 de ani ( Spitalul Clinic Bagdasar-Arseni, Bucuresti- Neurochirurgie si Neurologie, Spitalul Clinic de Urgenta „Sf.Pantelimon” Bucuresti, Spitalul Clinic de Copii „Dr. V. GOMOIU” Bucuresti, Universitatea „Johann Wolfgang Goethe”-

Frankfurt am Main, Spitalul Clinic Fattebenefratelli – Roma, Spitalul Clinic Privat „Villa Claudia „ – Roma) , in prezent Director al Clinicii de tomografie computerizata SAGECO cu sediul (încǎ !) in Spitalul Municipal Curtea de Arges ...

Mi-e o silă si o lehamite ce-mi stoarce mațele si-mi lichefiază creierul… Am senzația că mi-au crescut in găvanele ochilor două ecrane mari pe care se proiectează la nesfârşit flash-uri ca in reclamele fără noimă din care nu ințelegi nimic dar care iti inoculează ocult mesaje subliminale ce te fac să cumperi chestii de rahat pe care nu ți le-ai dorit niciodată...

44

Imi trec prin ochii minții crâmpeie de imagini ciudate, amestecate grotesc, cu chipuri hidoase ca in monştrii lui Goya, cu ochi gălbejiți sau purulenți, cu limbi băloase si cu cărnuri flaşce si piei ce atârnă obosite de prea multe pomezi. Este un fel de ”Almanach Gotha”, un amestec bizar in care defilează, fără ințeles , chipuri dragi, mutre cunoscute, prieteni si duşmani, oameni puternici si oameni slabi, VIP-uri si canalii, deştepți si tâmpiți, oameni mulți, săraci si baştani mai vechi si mai noi. Nicu Ceausescu, Nan de la ISCE TERRA, Gyuri Fazecas, familia Mizil (Dl. Paul Niculescu, Dna. Lidia, Lidia mică, Donca, Serghei, Mitică ), Liana, madam Stavăr, Georgescu cu Mercedes-ul negru, Mănel, Doctorul Gheorghiu de la Elias, colonelul Gheorghiu, Petre Lupu de la Colegiul de partid C.C. al P.C.R., Don’ Profesor Vasilescu de la catedra de Biofizică , madam Andronache ( fostă Henț ) de la Mangalia, Doctorul Chiriac de la Spitalul Port Constanta, si altii, si altii care se rotesc in mintea mea ca pietricelele colorate țigăneşte dintr-un caleidoscop de bâlci care , pe măsură ce-l roteşti , iti dǎ mii si mii de combinații noi făcute din aceleaşi cioburi vechi. Amintirile acestea vechi si urâte alături de alte amintiri mai noi (dar tot urăte !), imi induc o stare de forfotă viscerală care mă fac sa ma intreb daca , doctor fiind, nu am nevoie de un remediu medical ?

Cum de la Freud si Jung am invățat ca psihanaliza este cea mai nimerită metodă de a sonda trecutul si zona subcorticala, m-am decis să scot tot balastul unei memorii personale năclăite in imagini morbide si sordide si sa ma confesez in scris cu speranța ca imi voi limpezi astfel mintea si sufletul ... Intenția mea este , recunosc, cam egoistă, pentru că incerc sa ma limpezesc psihic si spiritual intâi si intâi pe mine ! Pe de altă parte mi se pare firesc să vorbesc argeşenilor „ sine ira et studio „ ca să mă cunoască nemijlocit si autentic dupa istoria adevarată a faptelor aşa cum au fost ele si nu din povestioare murdǎrele si mahalageşti țesute la gura sobei asupra unui păhărel de țuiculiță. Simt nevoia acută sa fac oamenilor din orasul meu de suflet, Curtea de Arges, profesiuni de credință si sa le prezint istoria mea adevărată, nu de alta, dar vreau sa ma simt in acest oras „ca la mine acasă” si mai 45

vreau ca atunci cand ne intâlnim pe stradă să ne putem uita normal „ochi in ochi” unii la alții si sa nu intoarceam capul... Am părăsit orasul Curtea de Arges impreună cu părinții mei in anul 1978. Sigur , personal, odată cu admiterea de la Facultatea de Medicina Generala Bucuresti am plecat din Curtea de Arges incă din 1972, dar făceam o navetă continuă săptămânală in toti acesti ani de studiu, ca sa nu mai punem la socoteală vacanțele de iarnă si de vară pe care mi le petreceam in toată această perioadă de studiu universitar tot acasă, adică la Curtea de Arges. Plecarea părinților mei din oraş ( 1978 ) reprezintă si momentul scârbos in care Tatăl meu ( fost Medic Director al Spitalului Orasenesc Curtea de Arges ) a fost victima unei cabale mizerabile de denigrare si inlăturare de la conducerea spitalului, inscenare impuțită făcută de un fost coleg de spital ( devenit ulterior Directorul Spitalului) cu concursul binevoitor al organelor de mițitie locale ( pe atunci Capitanul Berechet ) si județene si ( ca să vezi !) sub oblăduirea personală a „ Tovarăşei ” de la Cabinetul 2, nimeni alta decât „Coana Leana Ceauşescu” ... Despre toată această poveste scoasă parcă din latrina istoriei voi vorbi mai târziu, poate in altă carte, dar eu m-am reintors in orasul

meu de suflet dupa 30 de ani in vara anului 2008, cand pe data de 19.08.2008 am inaugurat Clinica de tomografie computerizata SAGECO, o clinică la standarde europene plasată intr-un spațiu inchiriat din Spitalul Municipal Curtea de Arges. Clinica privată SAGECO a funcționat pe intervalul 1998-2008 in Spitalul Clinic de Copii Dr.V.GOMOIU Bucuresti si şi-a mutat locația in orasul Curtea de Arges pentru că aşa a dorit subsemnatul ! De ce am plecat din Bucuresti , cu toate ca aveam o medie anuală de cca.17-18 investigații tomografice pe zi si cu toate că am reuşit să achit ratele pentru cel de-al doilea aparat in proporție de peste 95% ?!? ( dintr- un total de 36 de rate am achitat in Bucuresti 34 de rate in 34 de luni ), in timp ce de când activez la Curtea de Arges , in mai mult de 3 ani nu am reusit să achit decât o rată !!!Atenție : rata de la tomograf + rata de la aparatul Kodak + ratele datorate la bănci + chiria către spital + energia electrică + energia 46

termică + costul filmelor + altele = 320 milioane de lei vechi / lunar , adică 32.000 de lei noi ( RON ) pe lună !!! Am plecat din Bucuresti pentru multe motive si mai ales din cauza decesului fostei mele soții , Mihaela... De ce am venit la Curtea de Arges ? Eu cred in primul rând in Dumnezeu si in al doilea rând in rezonanță ! Până la vârsta de 16 ani eram de meserie ateu si aşa am rămas cam până in 1988. Un ateu paşnic, nemilitant care, fără să fie neapărat intoxicat de Marx , Engels sau Lenin , nu puteam să-mi găsesc explicații plauzibile pentru acel „princeps”, vechea poveste cu cine a fost mai intâi : „Oul sau găina?” In acea perioadă Episcop de Curtea de Arges era Sfinția Sa Pavel Şerpe, un om cu o cultură eclectică deosebită , ințelept si cu o mare iubire de oameni. Obişnuiam adesea să vin in curtea mânăstirii să citesc pe o bancă plasată pe versantul nordic al mânăstirii si , observându-mi prezența constantă cu o carte in mână, inaltul prelat m-a abordat intr-o seară de vară si...asa am rămas ...un fel de prieteni... Zic „ un fel de prieteni „ pentru că Sființia Sa m-a onorat cu acest apelativ, lucru pe care nu-l ințeleg nici astăzi, pentru că nu pot ințelege o prietenie intre doi oameni intre care diferența de vârsta era de 70 de ani... In fine, Sfiintia Sa mă apela cand „tânărul meu prieten” , cand

„Gelule”, lucru ce-mi producea o deosebită bucurie, desi, niciodată nu m-am dat in vânt după popi, iar la vârsta aceea cu atăt mai puțin. Cert este că omul acela minunat nu m-a convertit , dar cu felul lui formidabil de a sfredeli până-n străfundul creierului si sufletului tău , nu cu ochii, nu cu vorba ci cu ideea care ți-o servea pe tava minții, m-a făcut să gândesc altfel, mai profund si mai degajat, fără incrâncenarea partinică a dogmaticilor !Da, un reprezentant al unei religii aşa de dogmatice ca religia creştin-ortodoxă, mi l-a infățişat pe Dumnezeu aşa cum este El, : „ Fără barbă dar cu ...forță !”. L-am descoperit pe Dumnezeu cu multă trudă, si deşi nu sunt un tip bigot, eu cred in Dumnezeu şi-L iubesc pe Dumnezeu, deşi nu pot fi de acord cu adagiul:” Teme-te de Dumnezeu !”, pentru că Dumnezeu , ori te ține aproape, atunci când crezi in El, ori te lasă in voia

47

nimicului, a intâmplării, a hazardului ( atunci când nu vrei să fii lânga EL ...).Dumnezeu este prea mare ca să poarte mânie si să te pedepsească, si nu ştiu de ce toți pictorii l-au infățişat ( chiar si Michelangelo... pe bolta Capelei Sixtine ), ca pe un bătrân supărat si incruntat...Dumnezeu iți respectă doar opțiunea : crezi in Mine, vino impreună cu Mine şi fă aşa cum e bine ; nu crezi, mergi singur pe drumul tău şi fă aşa cum vrei tu ! Pe drumul acesta al intâmplării am mers şi eu , mai rău sau mai bine până-n anul 1987 , când medic fiind la Dispensarul medical C.F.R. Mangalia am trecut prin cea de-a treia mare cumpănă a vieții mele si de care am scăpat , sunt sigur, doar cu ajutorul lui Dumnezeu ! Am venit la Curtea de Arges pentru că simt si cred că aşa a vrut Dumnezeu.. Am venit la Curtea de Arges pentru că desi am locuit in Bucuresti , cu intermitențe incă din 1972, nu am intrat niciodată in rezonanța cu acest oraş si pe care aproape că-l detest ... Când vorbesc de „rezonanță” mă gândesc la o dinamică energetică universală in care atât ființele cât si lucrurile se aranjează si evoluează după o mecanică intimă corelată intotdeauna cu transferurile energetice biunivoce intre entități si dinamica energetică universală.

Altfel zis „omul poate sfinți locul”, dar cel mai adesea „locul sfințeste pe om !”. Când structura pedo-climatică, incărcătura energetică locală si chiar si aerul pe care-l respiri si apa pe care o bei, toate aceste coordonate iti sunt prielnice, sigur ca te vei simți m-ai bine intr-un loc, decat, hai sa zicem , la circa 50 de kilometri distanță față de locul care-ți prieşte... Părinții mei mi-au relatat o intâmplare din viața mea de copil , de care nu aveam cum să-mi amintesc, atât timp cât faptul se petrecea in vara anului 1956, deci pe vremea cand nu implinisem incă 4 ani.La acea data Tatăl meu lucra ca medic specialist ftiziolog la Policlinica C.F.R. Buzau. Pentru că banii erau puțini, iar subsemnatul eram destul de bolnav cu o amigdalită cronica pultacee, antibioticele nu creşteau in pom, iar imbolnăvirile mele deveniseră din ce in ce mai dese si mai trenante, Tata s-a hotărât să-şi aranjeze o detaşare pe 2-3 luni la Spitalul Corbeni care la acea data funcționa ca spital pentru 48

afecțiuni cronice pulmonare. Mama nu era tocmai convinsă sa facă un drum pe tren pana la Corbeni ( in acea vreme exista linie ferata până in Corbeni, linie ce a fost desființată cam prin 1966). In fine , cand am plecat din Buzău cu noaptea-n cap, eram febril si făceam febră, cam 39 de grade. Am ajuns in Corbeni ( din relatările părinților ) cam pe la ora 13 . Mama era foarte obosită după 3 nopți nedormite, timp in care m-a supravegheat permanent din cauza respirației dificile si a febrei ridicate.Dupa ce am ajuns la Spital si ne-am cazat intr-o rezervă, Tata i-a recomandat mamei sa incerce sa se odihnească puțin si va avea el grijă de copil. Aerul tare si oboseala au doborat-o pe Mama , care a reuşit să doarmă 3 ore. In jurul orei 6 după-amiaza , zi frumoasă si lungă de vară, Maicuța mea s-a trezit si a observat cu disperare ca din rezervă lipseau si soțul si copilul.Foarte speriată a ieşit in curtea Spitalului, unde stupoare : Tata si cu mine alergam, bine mersi, ca si cum toată boala mea nu ar fi fost decât un vis urât ! Fără febră, fără convulsii, fără antigermin, fără aureomicină ( medicamente rare ce abia pătrunseseră in Romania ).

Bucurestiul pute pestilential si la propriu si la figurat, iar Curtea de Arges ( desi nu este Corbeni ), este orasul in care pot sa respir foarte bine ! Curtea de Arges este un oras normal si frumos cu oameni nici mai buni nici mai răi ca in alt loc din Romania, dar cu oameni normali care au si ei nevoie de o asistență medicală de bună calitate si, sigur, si de un tomograf computerizat !De asta am venit aici, nu sa ma imbogățesc ca un maharajah indian, ci sa traiesc normal si frumos , printre oameni normali , intr-un oras in care sa ma simt bine...Chestia asta se pare ca nu au inteles-o prea multi dintre noii mei colegi de la Spitalul Municipal Curtea de Arges si sigur nu a fost deloc ințeleasă de conducerea Spitalului .... Toata lumea s-a intrebat : De ce ?! Ce vrea acest Gherghescu , ce urmăreste ipochimenul de a lasat totul in Bucuresti, a părăsit capitala in plină glorie si s-a mutat cu arme si bagaje intr-un orasel de provincie cu 30-40 de mii de suflete ?49

Vrea sa se răzbune ? Pe cine ?.... Si Glonțescu si Dumitraşcu au murit, iar Berechet a fost trecut in rezervă... Ceauseasca s-a prăpădit de mult iar Mohanu si Ghițescu nu mai inseamnă nimic...

La inceput a fost Cuvântul...Am făcut o ofertă scrisă către Spitalul Județean Ramnicu Valcea . Mi s-a raspuns prompt si civilizat ca in oras functioneaza deja doua tomografe si, ca atare, nu sunt interesati de oferta mea. Am facut o a doua oferta catre spitalul Curtea de Arges. Spitalul mi-a raspuns rapid si am fixat o intrevedere la sediul spitalului in 2007. Intâlnirea a fost numai lapte si miere . Personal, am pus intrebări pertinente despre numărul de locuitori din zona arondată. Am explicat faptul ca un astfel de aparat , care costa intre 200.000 si 600.000 de euro este rentabil la o populatie arondată medical de cca.250.000 de locuitori. Am explicat structura prețului de cost a unei investigatii care , este, in principal, marcată de prețul tubului radiogen ( 55.000-100.000 de euro ) si care tub este un consumabil, pentru că durează doar pentru investigația a

cca. 2.000 de pacienti. La acest preț de cost se adaugă cel puțin 4 revizii tehnice pe an ( adică 8.000-10.000 de euro ), prețul filmelor, energia electrica, chiria la spital, impozitele pe venit, salariile, etc, etc. Toate acestea insumate se ridică la un preț de cost al investigației de minimum 150-200 de euro per investigatie, dar, clinica mea de tomografie computerizata va percepe cel mai mic pret forfetar pentru o investigatie, adica ceva intre 200 si 550 de lei ...Am menționat si faptul ca, clinica noastra plăteşte incă rate la aparate , cca. 320 de milione de lei vechi lunar... In acest moment a intervenit Sanda, asociata mea in firmă si in viață, care a spus ca noi dorim un contract de colaborare cu spitalul, contract care sa ne asigure un numar de pacienți investigați lunar, pacienți a căror investigații tomografice sa fie suportate financiar de catre spital, asa cum se obişnuieşte legal in toată țara. Este locul să amintesc si faptul ca toate lucrările de amenajare specială si de protecție radiologică a spațiului inchiriat , cât si transportul, dezasamblarea aparaturii, reasamblarea echipamentelor , calibrarea, verificarea si autorizațiile de funcționare eliberate de 50

CNCAN, au fost suportate de catre clinica noastra si s-au ridicat la cca. 42.000 de euro, dacă luăm in considerație doar plățile făcute cu acte , fără „ atenții „ si alte drăgălăşenii necesare bunului mers al lucrurilor , ca in ....Romania...Tot in această discuție avută cu direcția spitalului , am precizat si faptul ca , personal, nu am incredere in colaborarea cu Casa de Asigurări de Sanatate si am oferit exemplul trist al fostului meu coleg si prieten de la Spitalul Clinic de Urgenta „ Sf.Pantelimon” din Bucuresti, regretatul Dr.Copaciu George, coleg care, desi avea un contract ferm cu Casa de Asigurari de Sanatate , nu a primit pentru firma lui de tomografie computerizata banii pe un interval de 7 luni, si ...a facut un infarct miocardic acut si....a murit la numai 8 luni după inființarea firmei la Spitalul Clinic de Urgenta „ Sf. Pantelimon „ din Bucuresti...Doamna Directoare, susținută de intregul colectiv de conducere al spitalului, mi-a răspuns că nu va fi nicio problemă cu acest contract de colaborare si chiar spitalul va face un contract cu Casa de Asigurari,

iar colaborarea dintre Spitalul Municipal Curtea de Arges si Casa de Asigurari se desfăşoară in termeni excelenți...Cum totul era numai zâmbet si solicitudine, am uitat de vechiul adagiu romanesc „ ...dragă, dragă.....pân`...ți-o bagă ! „ si, ca prostu` ...am semnat doar contractul de inchiriere ...Au trecut 8 luni de la inaugurarea clinicii de tomografie computerizata si ....contract de colaborare....ioc !Mirat de această atitudine , am cerut oarece explicații si mi s-a răpuns ca spitalul „ nu poate face contract cu o firmă privată „ , dar am fost indrumat sa ma adresez Casei Judetene de Asigurari de Sanatate. De bună credință m-am dus la Pitesti, iar aici , Directorul Economic al Casei, m-a intrebat cu un surâs subțire : „ - Dar cum, Domnule Doctor, nu ați făcut , până acum contract cu spitalul din Curtea de Arges ?! Uitați, Spitalul Judetean are contract de colaborare cu firma de tomografie computerizata si de rezonanta magneto-nucleara ELIM, care functionează peste drum de spital ...! Noi putem să facem un contract cu firma Dvs. SAGECO, dar pentru un numar foarte mic de pacienți si aceştia veniți doar din ambulator ( Policlinică ) si fără să puteți examina gratuit niciun bolnav internat in51

spital sau venit din secția de Primiri-Urgență ... Dar de ce nu face spitalul un contract direct cu Dvs ? !...”Am intrebat din nou spitalul Curtea de Arges , printr-o Adresă explicită, de ce nu vor să facă contract cu SAGECO, asa cum mi s-a promis inițial...In Adresa de răspuns a spitalului mi s-a reprosat că am adus grave jigniri conducerii spitalului si ca , oricum „ nu spitalul v-a chemat sa veniți in Curtea de Arges , ci Dvs. v-ați oferit să aduceti tomograful in spitalul nostru ! „ ....In acel moment s-a produs „ Marea Schismă ‚, , un fel de dispută epistolară in care, eu solicitam intrevederi cu conducera spitalului pentru a găsi soluții de colaborare cu spitalul, iar spitalul se făcea că eu scriu in greaca veche , iar conducerea nu vorbea decât chineza ...nouă ... M-am adresat Primarului ( abil , inteligent, diplomat si cu gândul plecat la ale sale ! ) din oraş, m-am adresat Presedintelui Consiliului

Judetean, am fost intervievat si de două ziare din judet si chiar am apărut ( nu din cauza mea ! ) si la o televiziune din Mioveni...Am pândit-o ( la propriu ) pe Doamna Directoare si i-am spus :

- Doamnă Director, Doamnă Doctor, sunt in pragul falimentului, hai să găsim impreună o soluție ca sa nu dispară din oras acest tomograf...Uite , eu vă propun o soluție perfect legală : la 10 pacienți plătitori care vor plăti din buzunarul lor si vor fi trimişi de către spital ca sa efectueze o investigatie prin tomografie computerizata la SAGECO , eu va fac 2 pacienți in mod gratuit, urgențele majore sau oameni sărmani , cazurile sociale... In acest fel , spitalul nu plăteşte niciun leu, dar poate efectua , in mod gratuit si circa 200-300 tomografii / anual pentru cazurile deosebite, medicale sau sociale...Un tomograf face un diagnostic „ blitz „ in doar cinci minute, si clinicianul din spital poate aplica un tratament „ blitz „...Nu se mai pierde timpul cu investigații puțin elocvente, nu se mai cheltuiesc bani in mod inutil, se scurtează perioada de spitalizare cu 20-30 % si se salvează multe vieți...De ce să-i faci pacientului o radiografie craniană când , chiar dacă nu are o fractură vizibilă pe radiografie, pacientul poate să aibă o contuzie hemoragică sau

52

un hematom subdural in cap...De ce sa-i mai faci pacientului o radiografie de coloană lombară, cand el poate avea o hernie de disc, care oricum nu se vede nici pe radiografie , nici pe ecografie , dar care fără investigația tomografică , condamnă pacientul la o spitalizare si un tratament medicamentos inutil...

Eu am vorbit , eu am auzit si a rămas ...ca in tren...Ceea ce este urât si condamnabil este politica de denigrare si de sabotare la care am fost supus mai bine de trei ani si jumătate, o politică subtilă si abil dirijată, care, cel puțin până in acest moment, a condus firma de tomografie computerizată SAGECO in pragul falimentului...Ziariştii au intrebat conducerea spitalului, de ce sunt trimişi pacienții la Pitesti, când aici, in Curtea de Arges este si functioneaza un tomograf ?Răspunsul a fost chinuit : „ Pacienții sunt săraci, iar la acest tomograf prețurile sunt prea mari..! „

Prea mari ?!? Am prețurile cele mai mici din țară si asta in condițiile in care nu am contract cu Casa de Asigurari de Sanatate ...Adevărul este că la Spitalul Militar din Pitesti se percepe o taxă ce reprezintă doar circa 60 % din prețul practicat de clinica SAGECO, iar restul, este plătit de Casa de Asigurari. Sigur, se poate vorbi si despre aparatul vechi care există la spitalul Militar, se poate vorbi si despre programările facute la interval de peste o săptămână de la momentul solicitării, se poate vorbi si despre costul deplasării pacientului cu mijloace proprii ( atunci când nu este vorba despre o ugență medicală maximă ).Ceea ce este extrem de incorect, este „ derapajul „ la care sunt supuşi acei pacienți , din spital sau din ambulator, care solicită să fie trimişi la tomograful din spital...Aici apare murdăria prin răspunsuri din partea anumitor persoane din spital, de soiul : „ Tomograful din spital este defect ! „ sau „ Doctorul nu a venit astăzi la spital ! „ sau „ Nu are cine să vă interpreteze filmele ! „ ....Este momentul să mă apăr, aşa, puțin !Am o vechime in tomografie computerizată , in țară ( spitalele Bagdasar, Spitalul clinic de urgenta Sf. Pantelimon, spitalul clinic de 53

copii V.Gomoiu ), in Germania la Frankfurt am Main si in Italia la Roma, de peste 20 de ani. In 1991 eram doar 5 tomografisti in Romania si doar 78 in Europa, si foarte mulți dintre tomografiştii care funcționează astăzi in Romania au fost şcoliti ... de către subsemnatul. Sunt doctor in stiinte medicale din 1998 si medic primar tot de atunci. Oare câți doctori in stiinte medicale sunt in spitalul municipal Curtea de Arges ?... Am publicatii de specialitate ( peste 300 ! ) in reviste medicale germane si americane ...Oare câte au colegii mei din spital ? Nu ştiu...poate că au ! Sunt membru in Uniunea Medicala Balcanica si in Antanta Medicala Mediteraneeana, sunt membru in „Who`s who Medical in Romania 2006”, in „Who is who Society Corp.” si in „Who is who , Verlag fur Personenenzyklopadien AG- Elvetia „ (2008), sunt laureat pentru spatiul Schengen la Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt am Main pentru competentele de rezonanta magneto-

nucleara, tomografie computerizata si angiografie digitală de substractie, am inventat o metodă ( in prioritate mondială ) pentru investigatia cu dublu contrast al coloanei vertebrale, am o invenție patentată la OSIM pentru un aparat de analiză si diagnoză prin investigația combinată tomografică si spectrofotometrică in raze X a corpului uman si......si.....nu ştiu să interpretez filmele tomografice !Haida-deee! Si un ucenic gângăvit si mocăit, după ce coase 20 de ani la pantofi, cizme si sandale, ajunge , până la urmă , sa devină un meşter bun, care se uită la televizor in timp ce mâna meştereşte automat pantoful pe care-l ține pe calopod sau in poală...Si ar mai fi ceva : profesori de talia lui Ionel Sinescu, Irinel Popescu, Horvath, Adam, Ciurea, Popa Florin, Ancăr, Sarafoleanu, Zainea, Cristi Popescu, Oproiu, Dumitru Dragomir, Doina Pleşca, Hans Hacker, Adam Krebs si chiar si Profesorul Dr. Leon Dănăilă nu mi-au criticat NICIODATA diagnosticele formulate de mine...ci....dimpotrivă !Trebuie sa ma mândresc cu asa ceva....cu toate ca anumiți colegi din Spitalul Municipal Curtea de Arges...nu au incredere in diagnosticele mele...

54

Niciodată nu mi-am criticat colegii față de pacienți, nici in Germania, nici in Italia, nici in Bucuresti si nici in Curtea de Arges. Sigur, atunci cand pacientul venea la mine cu suspiciunea de infectie la vezicula biliara, iar el avea, in realitate, ditamai tumoroiul de trei chile in segmentul hepatic 5, îi spuneam bolnavului sau aparținătorului său : „ – Ce ți-a spus Doamna sau Domnul Doctor ...e aproape de adevăr, dar eu am mai găsit si o altă boală, care nu se vede decât ...pe tomografie...Aşa că, mergi la doctorul care te-a trimis la mine, si arată-i tomografia si diagnosticul pe care ți l-am pus eu si, dânsul sau dânsa , stiu ce au de făcut si cum sa te trateze ! „ Adică, ce-aş putea face ?!Sa mănânc căcat ? Sa mint bolnavul ca sa nu supăr pe coleg ? Sa-i spun ca are o colecistita acuta cand el are o tumora hepatica care-i invadeaza si duodenul si pilorul gastric ??Dar dacă aş fi fost eu pe masa tomografului in locul bolnavului investigat de mine ?

Dar dacă mă vede Dumnezeu , care sigur mă vede si spune : „ Ce faci acolo, măi canalie ?! „...Si apoi, mă gândesc si la lege, iar pana acum, in peste 22 de ani de tomografie computerizată, nu am avut nici un „ malpraxis „ in cariera mea de medic radiodiagnostic si de tomografist !Cineva, „ persoană insemnată, nu-i spun numele ! „ m-a intrebat, acum vreo doi ani, dacă nu vreau sa devin noul director ( manager ) al spitalului din Curtea de Arges... I-am răspuns sec, că eu am părăsit sistemul de stat (spitalul Clinic de Urgenta Sf. Pantelimon din Bucuresti ) in anul 2004, si că in viața mea nu mai doresc sa ma reintorc in sistemul medical bugetar al statului...Nu doresc , nu vreau si ... nici nu ma pricep să fiu DIRECTOR ! Sunt un lup singuratic , care vrea sa fie propriul său stăpân, sa-si vadă numai de munca lui medicală, de cercetarea lui ştiintifică, de livada lui cu pomi fructiferi ( am 64 de pomisori in curte , pe care-i sap, îi stropesc, vorbesc cu ei - când nu mă vede nimeni- si tot aşa vorbesc si cu cei doisprezece trandafiri din grădinița mea, cu magnolia , cu regina nopții si cu cârciumăresele ! )...Este chiar aşa de ciudat să NU vrei să fii DIRECTOR si să vrei să fii doar MEDIC , si, in timpul tău liber, GRADINAR ?!55

Deşi cu o medie foarte mică de pacienți consultați zilnic ( 2,8-3,1 pacienți / zilnic / anual , ceea ce inseamnă faliment si inchiderea mustăriei ), in 2010 am prezentat un caz de excepție la Simpozionul medical organizat in oraşul Campulung. Simpozionul a fost organizat de bunul meu prieten, un neurochirurg de excepție si din rasa invingătorilor, Dr.Popescu Mihai. Cazul nostru ( prezentat de subsemnatul si de Mihai Popescu ) a fost o dublă leziune operculară bilaterală, ischemică si tumorală temporală ( cerebral ) din cadrul sindromului Foix- Chavany- Marie, un caz unic in lume pana la acea data...Deci, se poate face medicina serioasă si intr-un spital de provincie, asta dacă nu te ții de alte treburi...Treaba mea este să nu fiu DIRECTOR, să-mi fac bine meseria, să găsesc repede si sigur boala pe care o are pacientul meu, să nu fac nicio politică, să nu mă bag in nicio frăție sau cârdăşie, să vorbesc cu colegii mei numai despre boala bolnavului sau să ne intâlnim la un

şpriț si atunci să vorbim altceva decât despre spital si colegi ( se mai poate vorbi si ...despre curve ! ) , să fac grădinărit, sa ma bucur de o floare sau de un pom, sa văd si sa invăț cum creşte iarba, sa ma cert cu fiica mea asupra implicației lui Jung si a conştientului colectiv in creația letristului Isidore Isou, sa ma cert cu fiul meu dacă „ Actiplase „ se introduce in accidentul vascular ischemic doar in primele 2-3 ore sau si in primele 5-6 ore, sa-mi fac țuica singur si numai din prune , sa ma uit la „ Peisaj din Martinica” de Gauguin sau sa ascult „ Nocturnele „ lui Chopin...Treaba mea este sa fiu om si sa ma bucur normal de viață, si daca se poate, sa fiu si un doctor bun...Dar , oare de ce sa fie atâta reticență la prezența mea in Spitalul Municipal Curtea de Arges ?Spun Spitalul Municipal Curtea de Arges, pentru ca , in rest, populatia din oras, m-a primit foarte bine si, cred eu , m-a integrat si m-a asimilat imediat.Sa fie oare calitatea mea de „ venetic „ de vină ?Nicidecum !De vină, cred eu sunt ŞERPII , „ mafia halatelor albe „ ....din care , desigur, nu fac parte...toți doctorii din spital...56

„ Invidia medicorum pessima est ! „ ne invăța Dna. Profesor Lecca Venera , si mare dreptate avea !Pe data de 23 aprilie 2012 , a fost Sf.Gheorghe...In aproape patru ani se când sunt in acest spital, am fost felicitat de ziua mea onomastică doar de două persoane din spital si asta doar o singură dată : de Dra. Dr. Stoican Marinela si de Domnul Popescu Cornel , asistent la radiologia spitalului. Pe 24 aprilie 2012, am investigat o pacientă F. in vârstă de 50 de ani , trimisă de secția de chirurgie, de catre Doamna Directoare. Pacienta a umblat prin mai multe spitale ( inclusiv prin Bucuresti ) si nu i s-a pus niciun diagnostic precis. I-am găsit o formațiune tumorală foarte rară, care ținea de peretele abdominal al flancului si zonei lombare stângi. Formatiunea poate fi un hamartom lipomatos, o tumora benignă dysembrioplazica pornită din fascia muşchiului oblic intern stâng, sau , mai rău, un mio-lipo-sarcom ( tomora malignă ), pentru că a evoluat destul de repede si a

penetrat prin muşchiul oblic extern in țesutul celulo-adipos subcutan de vecinătate.Pentru că nu am avut decât doi bolnavi toată ziua, pe la orele 11 m-am dus la cabinetul directoarei să-i povestesc despre caz si s-o invit sa analizăm impreună cazul pe display-ul tomografului, tomograf care, având aproape doua tone, nu puteam să-l car in spate..Doream să-i spun că in acest caz, tumora fiind foarte bine delimitată si localizată mai mult la nivelul peretelui abdominal, poate fi foarte uşor de abordat chirurgical de căătre domnia sa, si să-i demonstrez că facilitățile tehnice ale echipamentului, imbunătățite de subsemnatul si de un prieten inginer exceptional softist, elimină folosirea substanței de contrast iodate ( pe care eu o consider teribil de toxică ) si, totodată , oferă o vizualizare perfectă a formațiunii tumorale. Doream să o invit să publicăm impreună acest caz, de o raritate extremă ( un caz la 1 milion de oameni ) intr-o revistă cu o ținută ştiințifică internațională deosebită : „ American Surgery Journal ! „ Personal, eu am mai publicat in „ American Oftalmo Neurosurgery Journal „ ...Pe de altă parte, dacă pacienta avea totusi o formatiune de tip neoplazic, deci un mio-lipo-sarcom, operația trebuia făcută extrem de rapid si apoi indrumată către medicul oncolog. O astfel de operație, 57

bine făcută si in acest caz tumora putea fi enucleată repede si foarte uşor, in acest caz deci, şansele de vindecare totală ale pacientei sunt foarte, foarte mari...N-am găsit-o pe doamna Director-Doctor la secretariat. Era in sala de operații, după spusele secretarei si opera două colecistite. I-am spus secretarei s-o roage frumos pe directoare sa mă sune la finalul operațiilor, pentru că doresc să-i vorbesc despre cazul de mai sus.Am aşteptat-o până la orele patru după-amiaza, apoi m-am dus si eu acasă.N-a sunat atunci, nici a doua zi si nu va suna , „ căt e hău lu` Bârgău ! „ ...Parcă aş fi un copil prost si cu muci la nas !Ciudat, foarte ciudat si Gherghescu ăsta....Nu face niciun fel de politică !

Ba să ştie toată lumea că eu fac politică, pentru că de la greci incoace , orice om este un animal politic :Zoon politikon !

- Băi băieți , măi fetelor, le-aş propune eu colegilor mei din spital si din policlinică si de la dispensarele medicale cu medici de familie, măi fraților, hai sa ne intâlnim cu toții măcar de doua ori pe lună la spital, marți sau joi, sau când vreți voi, hai sa ne intâlnim si, asupra unei cafele, sau a unui ceai si chiar asupra unei limonade, sa stăm de vorbă serios si stiintific si sa discutam despre cazurile medicale pe care le avem fiecare, in spital, in policlinică , sau chiar in cabinetele voastre de medici de familie.Sa vorbim si sa dezbatem mai ales cazurile „ problemă „ , cazurile care nu merg bine, cazurile care s-au agravat rapid si progresiv sub ochii nostri si chiar cazurile care au condus la ....deces...Ce tratament le-am dat, care a fost posologia, ce afectiuni asociate aveau acesti bolnavi, ce investigatii am facut si ce-ar mai fi trebuit sa le facem, ma rog, chestii subtile, de specialitate...Invățăm unii de la alții, aflam lucruri noi, mai punem mâna pe carte, sau pe o revistă, mai deschidem si Internet-ul...

58

Mai vine unul dintre noi cu o idee, facem un „ brain storming „ , nu ne prostim, nu ne lăsăm duşi de inerție si de rutină si nu ne imbuibăm doar cu timpul care trece...degeaba...

Cam aceasta ar fi politica mea, si pentru această idee nu-mi arog paternitatea, pentru că aşa făcea si profesorul Setlacek in fiecare sâmbătă la Fundeni , cand ne adunam cu toții la sfat, la ceea ce Setlacek numea „ De vorbă cu ...sătenii! „ , asa făcea si profesorul Bruckner la spitalul Colentina, aşa făcea si marele meu profesor Vlădăreanu ( care m-a invățat tot ce ştiu eu acum in materie de radiologie ) la Spitalul Colțea, asa facea si profesorul Hans Hacker la Universitatea Johann Wolfgang Goethe la Frankfurt am Main, si aşa faceau mai toti marii profesori si sefii de clinici ca sa nu-si lase colegii sa se imbolnăvească de ...suficiență...Nu sunt bani, nu sunt bani !

Bani nu sunt si , in sistemul bugetar, banii nu vor fi niciodată , atât câți ar trebui să fie !Am lucrat o perioadă la Frankfurt am Main, la vestita universitate „ Johann Wolfgang Goethe „ , iar profesorul meu Hacker de la departamentul de Imagistica Medicala, se plângea toată ziua că nu are suficiente filme, că nu are ace atraumatice Sheeba suficiente, că nu are aia , ca nu are pe dracu` si nu are pe lacu`...

- Si cum faceți, Dom` Profesor, că eu când intru in sală să fac o puncție hepatică sau o puncție osoasă , găsesc intotdeauna ace atraumatice ?!

- Dies ist eine gute Frage ! Păi dragă Gelu, când am consultații private după-amiaza, si se prezintă la mine câte un „ reicher Mann „ ( om bogat ), in loc să-l pun sa-mi plăteasca consultația, il rog frumos sa-mi facă o sponsorizare pentru departamentul meu imagistic. Omul se simte dator să dea de zece ori mai mult cu sponsorizarea, eu nu pierd mare lucru, dimpotrivă, departamentul merge mai bine, si faima ca suntem cei mai buni ne aduce mai multi bolnavi si până la urmă si eu si colegii ieşim in câştig...

S-ar putea face si aşa chiar la Curtea de Arges, iar eu personal m-am gândit la inființarea unei secții de intervenții neurochirurgicale pentru abordarea endoscopică a herniei de disc, asa cum acest lucru se mai 59

face doar in două – trei mari capitale europene. Pui pacientul pe masa tomografului, iti ghidezi operatia prin tomografie computerizată cu o precizie de jumătate de milimetru, faci o incizie de numai 2 cm, il operezi in maximum 45 de minute si, a doua zi, pacientul poate sa plece sănatos acasă. Tomograful există, trusa endoscopică se poate achiziționa prin sponsorizare, de medicul bun neurochirurg nu ducem lipsă, iar operația ar putea costa in jur de 1.000-1.500 de euro, in timp ce la Munchen se face contra 15.000- 20.000 de euro, iar la Viena contra 30.000 de euro... Păi de ce să plece toți baştanii să dea banii prin Europa si să nu se opereze la Curtea de Arges ? Tot aşa am putea inființa si o secție de cofochirurgie ( chirurgia surdității ) ghidată prin tomografie computerizată. Banii incasați ar putea fi repartizați echitabil intre spital si doctorul care operează , si spitalul ar putea

trata mult mai bine si mai eficient toți bolnavii internați si ar mai face un pas către faima de spital....BUN !Spitalul acesta are si doctori adevărați, excelenti profesionişti si nu sunt puțini...Am văzut pe monitorul tomografului meu un pacient operat de o tumoră de colon drept ( o hemicolectomie dreaptă ) admirabil executată in spitalul Curtea de Arges, operație care nu se deosebeşte cu nimic față de o operație similară făcută de eminentul chirurg care este profesorul Popa de la spitalul clinic de urgenta Sf.Pantelimon din Bucuresti ! Mi-e dor, mi-e tare dor de pacea si de siguranța existențială ce se degaja din ochii oamenilor din Curtea de Arges, din vremea adolescenței si tinereții mele.Pe vremea aceea toți erau mai buni si mai generoşi si, oricum erau mai deschişi, mai comunicativi si nu erau aşa de incrâncenați si asa de vindicativi.Oricum ar fi, eu, Gelu Gherghescu, imi aduc aminte de foştii mei profesori de la Scoala Generala No. 4 cat si de magiştrii mei de la Liceul teoretic Vlaicu Vodă, nu numai cu admirație si respect, ci si cu multă dragoste !Adevărul- adevărat este că mie mi-a plăcut si , incă imi place foarte mult CARTEA !Profesorii mei m-au invățat si ne-au invățat CARTE , iar când aud in acest moment că sistemul de invățământ românesc este caduc, că nu 60

pregăteşte suficient pe tineri ca să se integreze in lumea nouă si consumistă, mă umflă râsul, un râs histeric vecin cu furia, pentru că mă simt vizat personal si prostit cu neruşinare ...Adică , voi , mafia ocultă a globalizării, a dirijării din umbră a destinelor popoarelor si oamenilor de pretutindeni, ne manipulați pe față şi deşănțat, ne pregătiți doar pentru societatea de consum, ne inregimentați in marea armată mondială a prostimii care trebuie să cumpere la unison, sa mănânce la fel, să bea la fel, să fie doar o armată de roboți dobitoci, iar noi, oamenii care am ajuns să facem ceva doar prin şcoala pe care am făcut-o odată, să ne resemnăm si să aprobăm cu un entuziasm factice, noile formule de invățământ, cu mult mai multă pondere pentru practică dar si cu mult mai puțină ...informație !

Cei ce clamează astăzi că invățământul nostru este ponosit si neperformant, ar trebui bătuți cu nuiaua la cur ...in fața tuturor laureaților cu medalii de aur , de argint si de bronz la olimpiadele internationale de matematică, de fizică sau de informatică, ba ar trebui sa lustruiască si pantofii tuturor specialistilor in I.T., a medicilor, a arhitecților, sau chiar a oamenilor de afaceri, şcoliți in Romania si plecați si ajunşi „ oameni mari „ in Anglia, Franta, Germania , S.U.A. sau Canada...Mă inclin cu toată ființa mea in fața PROFESORILOR mei Enescu, Lecca si Stoiculescu, dascălii mei de suflet , despre care ştiu că au părăsit această lume si care si-au pus in creierul si in sufletul meu, peceți de ştiință si de civilizație. Am fost onorat de vizita la SAGECO a iubitului si distinsului meu PROFESOR de Limba si Literatura Româna, a Domnului Profesor Cârstea.Prelegerile ținute de Domnul Profesor Cârstea ( pentru că nu erau simple...lecții ! ) mi se lipeau de creier ca tencuiala de zidărie si fac...spume la gură când aud astăzi pe unii comentatori T.V., sau pe alți indivizi care işi zic avocați, profesori, mă rog, oameni cu titluri, si care rostesc exemplu , examen si execuție folosind consoana „ x „ , când de fapt si de drept fonetic, ele se rostesc ca egzemplu, egzamen si egzecuție...

61

Aş fi nedrept să nu-mi aduc aminte de toți profesorii mei, dar, in acest moment , imi trec prin minte doar cateva amintiri deosebite cu profesorii Voiculescu, Barbu, Adamescu, Negrescu, Necula, Modovan, Zaharescu, Stancu, Diaconu si Dima ...Ce Dascăli si ce Scoală !Despre colegii mei formidabili, de gaşcă si de caracter, voi vorbi pe larg intr-o carte următoare, pentru că Popescu Mugurel, Nuşu Drăgăniță, Marius, Veronica, Mitică, Rică Zlatea, Gore , Bebe Mihăilescu si, mai ales Vasile Ciucă-Doctorul CIUCA, sunt eroii mei de suflet, si sunt oameni pe deasupra, oameni care să-i invețe pe alți oameni, cum să fii OM in viață..

De mult, de foarte mult timp nu mai simt niciun pic de ură, nici cea mai mică dorință de răzbunare... Cred că marea mea schimbare sufletească si spirituală s-a produs in 1987-88, atunci când balansându-mă pe una dintre cumpenile vieții mele, am scăpat, sunt convins, numai cu ajutorul lui Dumnezeu , de cea mai redutabilă cursă intinsă de mafia constănțeană din Spitalul Port C.F.R. Constanța... Atunci am visat cu aproape o lună inainte ce se va intâmpla, atunci am auzit , tot in vis , cum trebuie să procedezi, ce trebuie să fac , ce trebuie să spun si....si aşa am scăpat ! La acea vreme lucram ca medic C.F.R., in cadrul Ministerului Transporturilor si Telecomunicatiilor la Dispensarul medical C.F.R. Mangalia, afiliat pe lângă Gara C.F.R. Constanta. Aveam arondate in jurisdicția mea medicală si Poşta din Mangalia, Santierul „ 2 mai „ Mangalia, toate haltele si stațiile C.F.R. până la Neptun si câteva şantiere de construcții si amenajări portuare si maritime ca I.U.G.C. si S.T.T.G. , care făceau diguri din stabilopozi si dragau fundul mării pentru a fi transformat in şenal navigabil.M-am mutat la Mangalia in 1985 pentru copii. Am părăsit , cu părere de rău ultimul meu loc de muncă , Dispensarul medical Brazii din județul Ialomița si m-am mutat la mare pentru că si Mica si Geluțu aveau un inceput de rahitism ce se anunța rebel la tratamentul 62

medicamentos si, am considerat că numai soarele si atmosfera marină îi va putea scăpa de boală.Deşi Vasile Vâlcu „ Bulgaru` „ nu mai era prim secretar P.C.R. la judetul Constanta, in 1986 m-am inscris in audiență la el la Comitetul Central din Bucuresti, unde era la acea vreme, Secretarul Comisiei Centrale de Revizie. I-am povestit lui Vasile Vâlcu ca vreau sa părăsesc Bucurestiul si sa ma mut la Mangalia din cauza copiilor. Sigur ca i-am cerut si locuință in oraşul Mangalia. In doar trei săptămâni am primit telefon de la Comitetul Judetean P.C.R. Constanta, unde cred că pe vremea aceea era prim Secretar Mihai Marina. Am vorbit, dacă imi aduc bine aminte, cu şefa lui de cabinet sau cu o secretară si mi-a spus sa ma prezint in 10 zile la Comitetul Orasenesc P.C.R. Mangalia pentru a mi se repartiza un apartament de

patru camere in centrul orasului Mangalia . Intre timp, un foarte bun prieten al Tatălui meu, regretatul doctor Aurel Gheorghiu, Director General in Ministerul Sanatatii la acel timp, a depus demersuri pe lângă doctorul Chiriac, Director la Spitalul Port Constanta, Spitalul Regionalei C.F.R. Constanta. Mi s-a oferit , cel mai nedorit post, cu o arondare teritorială de aproape 30 de kilometri, dar am acceptat fără comentarii.Dispensarul era reprezentat din doua camere, un culoar si un grup sanitar , toate plasate intr-un dormitor C.F.R., destinat mecanicilor de pe locomotive ce trebuiau sa se odihneasca dupa 8 ore de condus locomotiva.Dispensarul , adică spațiul destinat dispensarului, era gol-goluț si destul de murdărel.Du-te la Sefu` Gării, fă rost de var...Du-te la Poştă, fă rost de linoleum...si de geamuri, pentru ca la dispensar erau ...cam sparte...Du-te la spitalul orăşenesc...fă rost de instrumentar propus pentru casare...fă rost de ceva mobilier scos la casare... Trebuie sa precizez, din capul locului, că in toată alergătura asta intr-un oraş străin si necunoscut mie, am fost mult ajutat, de către doamna Andronache Elena, devenită, mai târziu, Henț Elena ( după mariajul cu un domn din Sibiu ), apoi, redevenită Andronache, după divorțul rapid intervenit intre ea si domnul Henț.

63

Doamna Andronache era de meserie asistentă medicală, iar de baştină era din Ploiesti, emigrată in 1978 si devenită localnică in Mangalia .Până să se dea in folosință blocul in care mi-a fost repartizat apartamentul , am făcut naveta Mangalia – Bucuresti cam 7-8 luni.Plecam sâmbăta la orele prânzului din Mangalia si ajungeam seara in Bucuresti. De intors la Mangalia , mă intorceam duminica la ora 12 noaptea si ajungeam luni la ora 7 si jumătate la dispensar.A fost foarte greu. Am dormit si am mâncat in dispensar. Fără televizor, doar cu un reşou pentru incălzit mâncarea adusă la pachet de acasă si cu un mic radio portabil, ca sa nu mă urc pe pereți de atâta ..singurătate si liniste...Activitatea la dispensarul din Mangalia consta din 2-3 consultații pe zi ( cam atât cât am si in prezent, la tomograful meu din Curtea de Arges

! ). După ce făceam consultațiile, mă duceam la Poşta din oras, ca sa văd dacă cele patru closete pentru personal, erau sau nu curate si, de regulă, ... nu prea erau ...Apoi dădeam o raită prin gară, ca sa controlez vagoanele ce erau pregătite pentru a pleca in cursă...Geamuri sparte, canapele rupte, plase de bagaje cârpite cu sfoară, grămezi de căcat in grupurile sanitare, ehe, viață dom`le, ( vorba lui Caragiu in „ Operațiunea monstru`” ) „ nu poveşti supte din deget ! „....In această atmosferă drăgălaşă imi puneam intrebarea : „ La ce dracu` am mai facut eu medicina, ca să mă uit si să contemplu grămezile de căcănete nu-mi trebuie neapărat sa ştiu despre cadaverină sau putresceină, scatol sau indol ?! „ Intr-o dimineață obişnuită de iunie, stăteam pe aceeaşi bancă cu asistenta Andronache, zisă si Lenuş ( aşa cum mi-a recomandat ea să-i spun ), in grădinița din fața dispensarului . Era o zi frumoasă , deşi cam răcoroasă, pentru că la mare se vremea incălzeşte serios doar din luna iulie.Ea croşeta cu mult aplomb iar eu urmăream distrat cu privirea volutele de fum de țigare albăstrui, ce desenau forme nesigure si bizare prin aerul plin de miros de mare si de iod ce venea cu acompaniament sonor de valuri din spatele dispensarului.

64

La un moment dat, mi-am dat seama că nu urmăresc doar fumul ce ieşea din tigareta mea, ci că mai văd si alt fum, mai negricios, ce se prelingea incet pe pereții dispensarului, fix din fereastra biroului meu...Fără să scot o vorbă, am sărit ca un arc de pe banca din grădină si , in trei-patru paşi am intrat in camera cu pricina: pe jos , pe linoleum, trona plita electrică, improvizată de Lenuş, dintr-un fierbător vechi de seringi ( pe vremea aceea nu apăruseră incă seringile de unică utilizare ! ), Pe fierbător sfârâia , fără apă , un ibric de cafea, iar linoleum-ul supra-incins, ardea mocnit cu o flacără potolită, jur-imprejurul fierbătorului.Mi-am dat seama că nu-i baiul aşa de mare, m-am repezit la priză şi am smuls ştecherul fierbătorului din ea, apoi am luat un prosop de la

chiuvetă si am bătut cu el flăcările de pe lângă fierbător... Am luat de pe birou vază ce nu avea in ea nicio floare, am umplut-o cu apă de la chiuvetă si am aruncat-o peste fierbător si peste linoleum-ul din jurul ei.Focul si micul incendiu au fost lichidate ( cum spun pompierii ! ) in mai puțin de trei minute...In acel moment a intrat in cameră si Lenuş :

- S-a intâmplat ceva ?- Nu s-a intâmplat, dar putea să se intâmple... Puteam să ardem ca

şobolanii...Ce dracu, măi Lenuş, ți-am mai spus de o mie de ori, când iți faci cafea ( pe vremea aceea , eu nu beam cafea si nici alcool ) stai lângă fierbătorul ăsta si păzeşte-l !

- Ei, lasă dragă, că n-a ars decât juma` de metru de linoleum, vorbesc eu cu ăştia de la gară, si mâine o să-l pună la loc, de n-o să se mai cunoască nimic !

- Măi Doamna Andronache, da de când , ai ajuns să mă tutuieşti, că eu nu țin minte să fi pătat impreună niciun cearceaf ?

- Asta pentru că te-ai tot prefăcut ca nu ințelegi invitațiile mele... In fine, treaba ta dacă vrei să fii pur si neprihănit...Ce crezi ca nevastă-ta, cât a fost singură aproape şapte luni, n-a gustat deloc din merişor, cu alții ?... Poate chiar cu colegii sau cu prietenii tăi...

65

- Măi fato, dacă tu eşti curvă, să fii sănătoasă ! Dar pentru ce ai zis despre nevastă-mea , nu te pocnesc, fiindcă nu dau in femei, da tot te bag in pizda mătii !

- Ba du-te tu in pizda mătii, Dom` Doctor !A iesit pe uşă pe care a trântit-o , mai s-o scoată din balamale...Două zile nu a mai dat pe la dispensar, nu că asta ar fi fost ceva nou pentru mine. Pentru că m-a ajutat la inceput destul de mult cu instalarea dispensarului, si pentru că imi spunea că are probleme medicale cu fetița ei de 8-9 ani, am lăsat-o să lipsească si două –trei zile de la muncă, destul de frecvent. Ba că se duce cu fetița la Bucuresti la spitalul Emilia Irza, ba că se duce la Ploieşti că are probleme cu unul din frați, in fine, o lăsam să plece mereu. Eu nu aveam decât 2-3 consultații pe zi si, câteodată , doar 2-3 consultații pe

săptămână, iar de controlat closetele din trenuri, sau de vaccinat echipa de scafandri de la S.T.T.G. sau de făcut vaccinul antigripal de la Santierul naval „ 2 Mai „ era foarte uşor ... Când am ajuns prima data acolo, băieții de la şantier mi-au spus-o clar : „ Dom` Doctor, trece matale in hârtii că ne-ai vaccinat pe toți, că pe noi n-o să ne ințepi cu acul , decât dacă ne bați pe toți ! „ M-am uitat la ei : erau cam mulți , erau cam pătrați si fiecare cât un dulap, erau destul de serioşi si, in plus, nici eu nu prea credeam in vaccinul antigripal !

- Măi băieți, de bătut pe toți n-am cum, pentru că nu are spitalul atâtea salvări care sa vă poată căra la urgență, da de fumat o țigare impreună, până imi vine şalupa să mă ia, putem fuma ? Imi mai povestiți ce probleme medicale mai aveti pe aici, dacă mai doriți ceva la punctul sanitar, dacă aveți ceva nemulțumiri sau, mă rog, ca la „ Condica de sugestii si reclamații „ ....

Pe vremea aia fumam țigarete Amiral si până să-mi dea ei răspunsul, am incercat să-mi aprind un „ cui de coşciug „ . Când m-au văzut ce fumez si cât de „ amărăştean „ sunt , băieții şi-au dat coate si, ca prin minune au apărut două cartuşe de Kent, pe care mi le-au pus intr-o sacoşă de plastic cu reclama de la „ Brifcor „ pe ea...Alături de două chile de peşte ( şprot si guvizi ) pe care le-am primit de la un scafandru de la S.T.T.G. , cele două cartuşe de Kent si peştele

66

au reprezentat tot ciubucul meu făcut timp de aproape trei ani, ciubuc pe care l-am primit la Mangalia.Doamna Andronache a venit a treia zi la dispensar.A intrat la mine in birou si n-a zis nimic, nici „ bonjour si nici futu-te-n cur ! „ ...Si-a luat ceva din dulapul ei , a trântit uşa , ca data trecută si a plecat...Era peste puterile mele de a tolera aşa ceva si m-am pus pe scris : i-am făcut un raport de patru pagini catre Regionala C.F.R. Constanta, Directia Medicala Spital Port Constanta. M-am urcat la tren si am depus raportul personal la secretariatul spitalului Port Constanta, cu număr de inregistrare. Au trecut două săptămâni si nu s-a intâmplat nimic. In tot acest timp Lenuş nu a mai dat pe la dispensar. Peste doua saptamani, asistenta a

apărut la dispensar pe la ora nouă dimineața. A inceput să-şi scrie prin caietele de controale pe teren, a pus la fiert instrumentarul, a rupt si câteva flori din grădină pe care le-a pus in vaza de pe biroul ei, in fine, se vedea că se pregăteşte de inspectie.La ora unu , când tocmai mă pregateam să plec in Revizia de vagoane ca sa controlez garniturile ce urmau sa plece in cursă, uşa biroului meu a fost deschisă cu autoritate si imperial de Domnul Doctor Director Danteş, şeful Policlinicii C.F.R. Constanța. Domnul Director era urmat de prezența autoritară si fermă a Doamnei Doctor Fleschin , şefa Dispensarului medical C.F.R. Constanta cât si de echipa de şoc de tip GESTAPO-vist formată din şefa cadrelor si şefa sindicatului de la spitalul Port Constanta.Toată echipa de control avea ceva din atitudinea de altă dată a indivizilor imbrăcați in haină de piele cu pistolul la brâu si cu lumina Tovarăşului Stalin in suflet.Şurfă batrana, doctorul Danteş, m-a luat de la inceput pe coarda subtire :

- Tovarăşul Doctor, am venit să discutăm pe tema Raportului făcut de Dvs. in legătură cu tovarăşa asistentă Andronache Elena.

- Ce bine Dom` Director, si eu care credeam că ați venit in inspecție...dar văd că e vorba doar de o....discuție !

- Spiritual si plin de umor ca taică-tu !67

- L-ați cunoscut pe tata , Domnule Director ?- Da, măi băiete, am fost colegi de facultate la Timişoara ... Da să

trecem la treabă : te rog să ne prezinți toate evidențele primare, registrul de consultații, registrul de control, registrele de vaccinări, chitanțierele de amenzi, carnetul cu concediile medicale si...mai vedem noi...

- Da Domnule Director, o secundă s-o chem pe asistentă si o să vă pună la dispoziție tot ce ați cerut, inclusiv caietele ei de control, caietul ei de activitate in teren, programările pentru vaccinări si catagrafiile si tot ce trebuie să facă ea in acest dispensar.

Oamenii s-au pus pe treabă si au controlat, cam vreo doua ore , toate documentele medicale ce cădeau in sarcina mea, dar n-au controlat

absolut, dar absolut niciun document ce ținea de activitatea asistentei ....Doctorița Fleschin, dealtfel o femeie extrem de inteligentă si cu mult self-control, ca veche „ ilegalistă „ in materie de activitate medicală de dispensar, a puricat minuțios toata hârțogăria ce imi incumba s-o fac ca medic de dispensar, dar n-a găsit nimic criticabil ... Erau puțini pacienți si aveam timp berechet sa imi pun evidențele la punct, aşa că mormăia , din când in când, că să zică ceva :

- Vai , Tovarăşe Doctor, da ce scris ilizibil aveți...- De, Doamna Doctor, important este conținutul, iar pentru

„ traducere „ sunt eu aici, aşa că vă stau la dispoziție... Da, apropo, evidențele si caietele asistentei nu le controlați , măcar aşa , un pic, că parcă eu sunt doctorul si tot eu v-am făcut raportul...

Danteş m-a apucat amical după umeri si m-a privit cu doi ochi umezi, de unchi iubitor si ingăduitor :

- Hai măi băiete să-mi arăți curtea, că am auzit că ai făcut si o grădiniță frumoasă, plină de flori, aici.

Am ieşit in curte, si-a aprins un Kent si, după ce a slobozit mai multe rotocoale de fum, savant meşteşugite, a intors fața brusc spre mine si mi-a sfedelit privirea cu doi ochi inchizitoriali:

- Ce-ai mă cu fata asta, că noi, la Constanta, o ştim de fată bună si cuminte si la locul ei?

68

- Dom` Director , o fi fată bună, nu zic, da cam se bagă , aşa, cum să vă zic : „ in su...futul omului !”

- Si ce bă , a murit vreun doctor că şi-a futut asistentele ?- Dom` Director, vă place ?- De măi băiete, ce să zic, nu-i tocmai de lepădat ...- Dom` Director, atunci ...futeți-o dumneavoastră !

Danteş s-a inroşit ca un rac băgat in oala cu apă clocotită, a aruncat cu obidă țigarea si, cu o voce tenebroasă, pornită parcă din intestinul gros, s-a intors amenințător către mine , aproape scuipându-mă :

- Ai colți, măi băiețică, ai colți, da o să ți-i rupem noi cât de curând ! S-ar putea să nu faci mulți purici pe aici, pe la noi ...

Am intrat amândoi in birou, unde Danteş a aruncat câteva priviri rapide si pline de ințelesuri către echipa sa de control.Doamna Doctor Fleschin a inceput să dea din cap dezaprobator, deşi nici eu nici Danteş n-am scos o vorbă si s-a apucat să scrie un proces verbal lung , pe 3 pagini. După aproape o jumătate de oră de scris, mi-a inmânat Procesul verbal ca să-l semnez. Mi-am aprins tacticos o țigare si am citit cu multă atenție. Procesul era scris inteligent dar incorect. N-au putut să-mi pună in spate acuze clare ci numai aluzii făcute in mod sibilinic, din care reieşea faptul că sunt prea dur, prea inflexibil, că nu ştiu să mă apropii de oameni, dar că... n-am dat suficiente amenzi...si că sunt ....prea multe accidente pe şantierele pe care le aveam arondate medical.Din Procesul verbal se degaja si faptul că ....natalitatea nu era suficient de mare ...la funcționarele de la Poştă si din Gara C.F.R. Mangalia ...dar a crescut si numărul de avorturi...spontane ! Nu am semnat Procesul , dar am inceput să scriu si eu in el :Am arătat faptul că n-au controlat-o deloc pe asistentă, că ori sunt prea dur, ori sunt prea blând si nu dau amenzi suficiente, că nu sunt eu de vină ca femeile de la Poşta nu fac copii si n-am vocație de „ taurul comunal„ , iar accidentele de pe şantiere sunt frecvente pentru ca Protecția Muncii din şantiere nu-şi face datoria iar muncitorii sunt nevoiți să lucreze si peste timpul normal de lucru si fără echipament de protecție, si fără asigurarea protecției la locul de muncă ( bare de protecție, grilaje, centură de protecție, etc). In final, m-am declarat in total dezacord cu modul in care s-a făcut inspecția si implicit si cu 69

Procesul verbal si mi-am rezervat dreptul de a mă adresa ierarhic forurilor superioare pentru a controla ele, corect si nepărtinitor, situația existentă la Dispensarul C.F.R. Mangalia.Au citit, toți patru ce am scris si eu si au dat să plece fără să-mi dea copia Procesului verbal.M-am repezit la uşa , am blocat-o cu tot corpul , am intins mâna dreapta către ei şi le-am spus cu o voce albă dar plina de ură :

- Vă rog frumos, tovarăşilor, să-mi dati copia procesului verbal, să-mi dați copia conform legilor noastre din România socialistă, unde toți, dar absolut toți, suntem egali in fața legii ! Am semnat

procesul verbal şi mi-am spus in el părerile mele. Dumneavoastră le veți analiza si veți trage nişte concluzii..Nu puteți pleca de aici fără să-mi dați copia procesului pentru că ați comite o .....ilegalitate !Legea spune clar că trebuie să-mi dați si mie copia procesului...

Ca in transă, doctorița Fleschin a deschis cu mişcări automate , de robot, mapa unde era procesul verbal si mi-a intins copia, cu o mână tremurândă .Am citit copia si m-am dat la o parte , cu o mică reverență ironică :

- Vă mulțumesc pentru solicitudine si....vă mai aştept pe la noi !Au plecat bățoşi, rigizi, fără să mă salute si fara sa scoată vreun cuvânt până la maşină .A doua zi , pe la ora 12 am fost sunat de secretara doctorului Chiriac, directorul Spitalului Port Constanta si directorul Directiei Medicale al Regionalei C.F.R. Constanta. Am fost invitat pentru a doua zi la cabinetul directorului la ora 8 dimineata. Ca sa ajung acolo , am luat trenul de 4 jumatate dimineata, pentru ca al doilea tren pleca doar la 7 si jumatate si riscam sa ajung la „ intâlnire „ doar in jur de ora 9.M-am prezentat la 8 fara un sfert la cabinet, dar secretara mi-a spus ca in acea dimineata Domnul Director avea sa mai intârzie ...un pic...M-am aşezat comfortabil intr-un fotoliu si ... m-am pus ...pe aşteptat...si tot pe aşteptat si pe...răbdat ...Tot la trei sferturi de oră, m-ai ieşeam să fumez o țigare si...tot asa...pana la orele 2 dupa-amiaza...cand, costumat de spital, a intrat ca o furtună pe uşă....Domnul Director Insuşi si In Persoană !

70

A traversat anticamera din doi pasi, m-a văzut...da s-a făcut că nu...m-a văzut si a intrat in cabinetul Domniei Sale..După 10-20 de secunde a deschis uşa, a făcut o scanare cu privirea a anticamerei si...minune : privirea i-a căzut...tocmai pe mine !

- Ce faci Dom` le aici ? Aaaa, ai venit că te-am convocat eu ! Bine, intră !

- Să trăiți Domnule Director !- Bună, bună dragă, stai jos !

Fără nicio noimă a inceput să-mi povestească despre perioada lui de debut in medicină, despre copilul lui care a avut o maladie gravă

renală , incât toate eminențele medicale pediatrice ale acelui timp ii spuneau că: „ - Ce să-i faci , trebuie să te consolezi, e un rebut biologic !”. El, ( Directorul ) insă nu s-a consolat si i-a dat copilului sa mănânce pepene verde, i-a făcut rost de aşa ceva chiar si iarna , din serele pentru Comitetul Central al P.C.R. ( adică un aviz pentru mine : - Fii atent ce pile am ! ). Până la urma , copilul lui s-a făcut bine si, ca sa vezi ce inseamnă si viața si intâmplarea si...medicina si.....toate. După vreo zece minute de vorbe cu „ tâlc „ si cu multe dedesubturi, a băgat ochii , ca doua fascicule laser, in privirea mea si mi-a zis cu voce tare :

- Doctore, de ce te pişi mata impotriva vântului ?- De ce spuneți asta, Domnule Director ?- Păi , măi frate, eu nu zic ca nu ai dreptate si ca tâmpita aia era sa

dea foc la dispensar, dar băiatul meu, fata asta are un frate colonel de militie la Ploiesti si altul colonel de securitate in Bucuresti ....

- Domnule Director, rudele fostei mele soții purtau numele de Niculescu Mizil si, tot m-am despărțit de ea, ba am mai mâncat si bătaie de la un colonel de securitate ca sa-mi țin gura si sa nu mănânc căcat despre toată viața mea petrecută cu Liana si cu familia ei... Eu gura mi-am ținut-o de atunci si până-n prezent, da cu asistenta asta n-am să pot lucra niciodată .

- Măi băiete, de ce eşti tu aşa de bățos... Fii si tu mai maleabil, mai diplomat ...De ce nu incerci tu s-o dresezi, s-o dai după tine sau s-o bagi sub tine , ai ?

71

- Domn` Director, să nu vă supărați, eu am ce fute, mult mai bun... acasă !

A surâs mânzeşte, apoi m-a privit lung si cu o tristețe afectată si mimată , ca pe un bolnav al cărui prognostic grav il ştii ca doctor, dar nu te incumeți să il spui ...Am stat aşa, fără să vorbim, câteva minute.In timp ce mă uitam la tabloul lui Ceausescu agățat pe perete deasupra fotoliului directorial, mintea imi lucraca un ventilator : „ - Oare de ce si Danteş si Chiriac mă tot indeamnă, amândoi, să ... i-o trag asistentei ... E clar !! Probabil

că borfeta, sfătuită de frățiori , sau chiar de şurfele astea de directori, s-au gândit cu toții să-mi insceneze ... un flagrant de viol.. si asta inseamnă vreo cinci ani de pârnaie .... Drăguț, ai !? „ ... M-am sculat brusc, am salutat scurt si am plecat la Mangalia.A doua zi mi-am reluat activitatea la dispensar.Madam Lenuş, când venea, când nu venea. O vedeam doar pe fereastră pentru că in cabinetul meu nu mai intra.Peste doua saptamani de la intalnirea cu Directorul Chiriac, am avut un vis ciudat .Se făcea că la mine in cabinet intra un individ masiv care vroia sa-mi dea nişte bani , un porcoi mare de bani. Eu nu vroiam, in vis, să-i primesc, iar el insista cu amenințări si fluturându-mi un cuțit pe sub nas.Peste fix două zile după acest vis, intr-o sambata cand ma pregăteam sa plec acasă la Bucuresti, cam pe la ora 11 dimineața, a intrat in cabinetul meu un individ cu alură de docher in port şi cu moacă de proaspăt ieşit de la „ mititica „ , cam la 1,90 cm si cca. 120-125 de kilograme. L-am intrebat cum se numeşte si unde lucrează. Mi-a răspuns că lucrează in Portul Mangalia. I-am spus , din capul locului, că nu pot să-l ajut cu nimic pentru că nu este in jurisdicția mea medicală ci a spitalului orăşenesc Mangalia. A scos un sul voluminos de sute ( cu poza lui Bălcescu ) legate cu un elastic si mi-a solicitat să-i dau o Adeverinta Medicala de Urgenta pentru 7 zile, si totul retroactiv , cu aproape doua saptamani in urmă...

72

Dacă marşam pe solicitarea lui, erau intrunite cel puțin trei ilegalități majore si penale pentru care m-aş fi „bucurat „ de cel putin 4-5 ani de inchisoare.Am incercat să-l i-au pe coarda subțire, să-i explic că eu nu fac aşa ceva pentru că mi-e foarte dragă libertatea si că ce-mi cere el , este imposibil de făcut dacă eşti , cât de cât , normal la cap... Individul a devenit brusc foarte agresiv, s-a congestionat la față , s-a sculat in picioare , s-a aplecat amenințător peste biroul meu si, fixându-mă in ochi, mi-a şuierat cu o voce gâlgâită si intreruptă de o respirație gâfâită si sacadată :

- Adică nu vrei să mă ajuți, Dom` Doctore ? Zii mă, nu mă ajuți , futu-ți gâtu` mătii de şurfă ?!Zii mă, e prea puțin ? Hai mă că-ți dau de două ori pe atât !

M-am ridicat incet de pe scaun , deşi , aşa in picioare, gorila era aproape cu un cap mai inalt decât mine.Nu sunt un căcăcios si am făcut mult timp si sport de performanță. Cel puțin la handbal, am luat mii de pumni in cap, in ceafă, in burtă si in coaie, iar la bătăile colective ce se iscau adesea pe teren, mai primeam si eu pumni in bot, dar mai spărgeam şi eu proteze si arcade...Eram ridicat in picioare ca să nu mă surprindă intr-o poziție vulnerabilă , să mă pot apăra si să dau si eu...ca să nu plânga mama mea...Mintea imi bâzâia ca un transformator de inaltă tensiune : „ - Dacă dă cu pumnul eschivez si dau si eu , tare si cu toată forța, in carotida din dreapta si...dacă nu mă loveşte el intâi, îi mai dau una in cartilajul tiroid....Si dacă-i rup traheea, sau dacă face o sincopă vaso-vagală din cauza glomusului carotidian ? ...Puşcăria mă mănâncă, că ăsta e trimis de frații lui Lenuş...” Atunci, mă crede cineva sau nu, atunci am auzit o voce in cap : „ – De ce nu țipi ? Urlă din toți plămânii ! „.Am inceput să-l porcăiesc, să țip la el si s-o chem , urlând aproape, pe femeia de servici ca să anunțe miliția, deşi ştiam că sunt singur in dispensar şi că femeia de servici ( prietena lui Lenuş ), nu.... „ serveşte „....... dispensarul sâmbăta. Norocul meu, de fapt sunt sigur că a fost ajutorul de la Dumnezeu, a făcut ca un mecanic de locomotivă, care era cazat la dormitoarele ce erau plasate la etajul

73

dispensarului, să bage capul pe uşă ca să mă intrebe .... dacă s-a intamplat ceva...Docherul, a rânjit cu substrat la mine, s-a uita crunt la mecanic, apoi m-a injurat birjăreşte de mamă si a ieşit trântind uşa si amenințându-mă că ...” o să-mi ia el glanda „.... cât de curând..După două săptămâni mi-am mutat familia cu mine, la Mangalia.A urmat un interval liber de acalmie, interval in care Lenus, venea din doi in doi la dispensar, iar eu imi făceam treaba cum ştiam eu mai bine, deşi aveam o senzație agasantă că mă descalific si ca ma tâmpesc ....profesional.

In fiecare dupa-amiaza mergeam cu copiii la plajă si făceam plimbari lungi prin stațiunile vecine, pentru că era frumos, copiii se bucurau sa descopere locuri noi si, in plus, nu costa niciun ban...A trecut vara , a trecut si toamna si iarna si a venit si primăvara anului 1988.După 1 Mai 1988 am avut al doilea vis : Eram, in visul meu, intr-o biserică goală, foarte scundă si cu pereții albi, fără nicio pictură murală si fără icoane. Exista totuşi un altar ciudat cu multe cruci dispuse in semicerc in fața altarului. Altarul era prevăzut cu trei uşi si pe uşa din mijloc au ieşit doi preoți , imbrăcați cu odăjdii cernite si cu potcap-uri negre insemnate cu cruci aurii. Preoții se mişcau foarte lent si liniar, parcă ar fi fost doi roboți prevăzuți cu perne de aer in loc de picioare. S-au indreptat către mine , m-au flancat si m-au apucat cu fermitate de ambele brațe, conducându-mă către altar. Când am intrat in altar, m-am trezit intr-o sală de operație in mijlocul căreia trona o masă ginecologică, incărcată de instrumente medicale...M-am trezit ...Era două si jumătate noaptea . Eram lac de sudoare si m-am repezit la uşa ce da in balcon. Afară era destul de răcoare si am aspirat cu lăcomie in plămâni, aerul acela cu miros de mare...Peste exact două zile pe la orele 10 dimineața, pe uşa biroului meu de la dispensar şi-au făcut apariția doi „ tovarăşi „ corect imbrăcați, la sacou si la cravată. Unul dintre ei , cam la 40-45 de ani era maior de militie, in timp ce celălalt, era doar locotenent major si avea până in 30-32 de ani. S-au legitimat corect si politicos, iar maiorul a intrat ex abrupto in miezul problemei...74

- Tovarăşe doctor, suntem informați că faceți intreruperi ilegale de sarcină si că dețineți ilegal instrumentarul medical necesar pentru aceste intreruperi...

Am sărit ca un arc in picioare, am inchis ochii , am intins mâinile cu pumnii incrucişați către ei, si, inaintând către maior cu paşi mărunți, am şoptit cu o voce surdă de om cu un comportament de somnabul :

- Mă dau legat ! Spun tot : ce-am făcut, cât am făcut, ce-am ascuns, ce-am omorât, cine mi-a fost complice ! Recunosc că eu am furat podul de la Cernavodă si l-am topit si l-am prefăcut in lame de ras Gillette pe care le-am vândut pe Calea Victoriei si pe

Selari, si pe Smârdan, si in gara Constanta si in gara Mangalia, si in Portul Mangalia si in.....

- Gata, gata, gata ! Tovaraşu` doctor, vă rugăm să fiți serios ! S-au făcut patru reclamații impotriva dvs. si noi trebuie să anchetăm ! a spus maiorul, incercând neindemânatic sa-si ascundă un surâs stârnit de performanța mea actoricească.

- Eu să fiu serios, tovarăşe maior ? Bineee ! Atunci, ca să nu mai pierdem timpul cu vorba, vă rog să percheziționați tot dispensarul , apoi mergem si sus la dormitoare, mergem sa-mi controlați si maşina care o țin in spatele dispensarului, mergem si acasă la mine aici, la doi paşi in centru, dacă vreți, mergem impreună si acasă la Bucuresti... Dar va trebui sa mergem cu maşina dvs. pentru că eu nu mi-am luat cota de benzină pe luna asta....

S-au uitat prin dulapuri, au băgat capul si in camera asistentei, care in mod evident, nu venise la servici, si n-au mai vrut sa vadă dormitoarele de la etaj si nici maşina mea din curtea dispensarului.

- Ce facem domnilor ofițeri, i-am intrebat eu pe tonul meu cel mai jovial si afabil, mergem si pe la mine acasă ? Cred că a făcut nevasta mea nişte chifteluțe din şprot , o minune ! Da de băut să stiți ca n-am nimic prin casă pentru că eu nu mai beau de vreo 6-7 ani, nici alcool si nici cafea....

- Stim, ştim că nu beți nici alcool si nici cafea ! a deschis gura locotenentul si maiorul s-a uitat la el ucigaş, gata-gata să-l inghită.

75

- Atunci dacă m-ați radiografiat aşa de minuțios, probabil că ştiți şi că nu fac niciun fel de chiuretaje, nici aici si nici pe plajă ! am concluzionat eu şugubăț dar si cu un zâmbet amar in colțul gurii.Bănuiesc că nu-mi puteți spune cine sunt cei care m-au reclamat ?!

- Nu putem , domnule doctor ! a conchis maiorul, vădit plictisit de ceea ce trebuia sa facă.O sa vă rugăm sa ne dați , totuşi , o declarație . Stiți, avem si noi nişte regulamente si, in plus ( a spus el privindu-mă cu ințeles ), in plus, avem si noi de raportat la superiorii noştri...

Domnule doctor, de ce ați lăsat dvs. Bucurestiul ca să vă mutați tocmai in Mangalia ?

- Credeți că acolo nu-i ...tot aşa , ba te mai calcă , din intâmplare si o maşină, „ accidental „.. chiar pe trotuar ! ....Pentru copii, tovarăşe maior, pentru copii !

Mi-au dictat cum să fac Declarația, după tipic, dar nu au intervenit deloc asupra conținutului declarației si m-au lăsat s-o scriu aşa cum am vrut eu. Au plecat amândoi puțin stânjeniți si nu le-am purtat pică niciodată.Mangalia de atunci m-a invățat multe lucruri.Si bune si rele... si urâte si frumoase.Am intâlnit foarte multă lume si pot spune, acum, la vârsta mea, că majoritatea locuitorilor din Mangalia, erau oameni foarte cumsecade.Trei personaje mi-au rămas in minte si in suflet ca nişte caractere si specimene umane de exceptie:Oțelea, Becea si, să-i zicem Biologul.Nea Becea era un cioban ce-şi creştea si păştea căteva oițe si căprițe in periferia Mangaliei si, pentru că prin câteva infiltrații lombare paravertebrale, l-am pus pe picioare si l-am scapat de o operație pentru hernia lui de disc, m-a „ omenit „ bilunar cu caş si cu brânză proaspătă , fără să-mi ia niciun ban : „ – Ia Dom` Doctor, ia să dai la copii, că m-ai făcut bine si numai sunt olog ! ...” Biologul, care era chiar de meserie biolog si era angajat la complexul balnear Doina din Neptun , a fost o apariție insolită, nu numai pentru mine, dar sunt sigur că si pentru toti colegii si cunoscuții săi din Mangalia. In vremea la care l-am cunoscut, biologul era un om cu 76

adevărat sclipitor, cu o dinamică mentală aiuritoare, grevată doar de fuga de idei ce-l făcea, uneori, greu de urmărit chiar si pentru propria persoana... Ideile țâşneau din mintea lui ca şuvoiul de aburi din supapa de evacuare a presiunii de la vechile locomotive, iar sertarele memoriei lui atestau o mare respirație culturală. Omul acesta trecea cu uşurința cu care respiri de la Goethe la Kant, apoi te putea plimba prin genetică, prin Biblie, prin dogmatică ortodoxă privită „ face to face „ cu cea catolică, patina ironic prin Hegel si prin Marx, dar nu renunța niciodată să te poarte puțin prin Gauguin si Paul Klee si , dacă te vedea puțin zăpăcit de slalomul lui uriaş prin cultură, trecea cu

nonşalanță la marile curve pariziene , sau, in mod ostentativ derizoriu, bălăcărea cu limbaj suburban de mahala autentică , pițipoancele din Mangalia si din Constanta...Biologul era o enciclopedie la fel de prodigioasă ca Larousse sau Britanica, dar păcătuia prin...prea multa ...băutură...După-amiezele, pe vremea in care nu-mi mutasem incă familia in Mangalia, il vizitam de 2-3 pe saptamana, si, de fiecare dată , de la orele 3 după-amiaza, până la ora 7-8 seara, „ lingea „ o sticlă de juma` de vodkă, asta fiind a doua din acea zi si, după spusele lui, mai „ dovedea „ si a treia sticlă până la orele 1-2 noaptea, când „ punea cornul in pernă „ , epuizat, zicea el, „ nu de muncă, nici de vodkă, ci de prostia celor din jur ! „

- Băi Gelule, sunt mulți, da....proşti mă ! Proşti mă de ingheață apele, proşti mă, de pute pământul sub ei mă, proşti de se ruşinează si aerul care intră in plămânii lor, mă !Stai să-ți spun :Astăzi a venit la mine doctorița aia de ghiceşte in căcat, ți-am mai zis eu, şefa noastră de laborator care se laudă că ştie să facă analize coproparazitologice si afirmă că 90 % dintre români suferă de parazitoze.. ascunse. A venit cu o başoaldă de muiere pe care a recomandat-o ca soția tovarăşului general Ghinescu, de la Inspectoratul General de Militie al Capitalei. Sefuța noastră, a băgat iar, galeş, privirea intre cracii mei să soarbă cu privirea umflătura mea virilă din pantaloni, apoi, tot cu privirea lipită de locul cu pricina, mi-a zis că mă roagă să-i fac o hemocultura pentru madam general „- Face febră mare doamna general ? „

77

am intrebat-o eu pe şefuță. „- Nu face, a zis gagica, dar eu cred că are un virus in sânge si de acolo si febra ! „ a mai zis tâmpita de şefuță, si m-au apucat toți dracii : „- Păi bine , doamna doctor, dar hemocultura se face numai in plin puseu febril de peste 39 de grade si se face doar pentru bacterii, nu si pentru viruşi !” . „- Ei lasă dragă, nu te mai umfla aşa ca un curcan...Eu ți-o las aici pe tovarăşa si vezi tu ce analize mai sofisticate poți să-i faci, ca să-i dăm de cap la boala pe care o are dumneaei ..” a mai zis madam doctor si a intins-o.

După astfel de izbucniri, Biologul devenea brusc elegiac, si, cu ochii umezi de vodkă si de reverie, imi recita din Baudelaire sau din Nichita Stănescu, sau mă invita să facem o partidă de inot subacvatic...Biologul inota ca un peşte si, chiar dacă ingurgitase peste 600-800 de ml. de vodkă , pe sub apă se mişca ca un delfin, iar eu , care nu beam la acea data nici alcool si nici cafea, reuşeam cu mare dificultate sa ma țin după el. Cateodată, deşi beat criță, Biologul emitea judecăți de mare valoare ştiințifică , mai ales in domeniul geneticii si in cel oncologic. Speculațiile Biologului de atunci, astăzi s-au dovedit a fi , evident prin laboratoarele din S.U.A., din Anglia sau din Franta, achiziții ştiințifice deosebite , confirmări pentru mine ale supozițiilor geniale ale acelui om , tare, tare...singur... La ultima intâlnire avută cu el la sfârşitul verii lui 1987, l-am intrebat verde, de la obraz :

- Băi baiete, de ce bei mă aşa, in duşmănie, parcă te iei la intrecere cu moartea...

- Dragă Gelule, mai bine leu in savană...trei ani, decât ....cioară pe gard...20 de ani !

- Unde vezi tu, măi frate, savana, in fundul sticlei ?- Băi Nea Pulifrici de la împins vagoane, si tu, unde vezi măi

medicina, prin trenurile pline de căcat din Revizia C.F.R. Mangalia ?!

Mi-e dor de el si i-am simțit si îi simt lipsa ...chiar si acum, după ce au trecut 25 de ani de la ultima noastră intâlnire...din august 1987...poate chiar ultima noastră intâlnire...Mi-e si mai dor de familia Oțelea, de toți, si de fetițele lor ( astăzi s-ar putea sa fie două distinse doamne cu familiile si cu copii lor) si de 78

DOAMNA Oțelea si, de ce sa mănânc borş, cel mai tare,de DOMNUL Oțelea !Ce oameni de treabă, câtă educație, cât de mult bun simț, câtă omenie in ei si câtă demnitate si rectitudine morală ...Eram proaspăt mutați în blocul fălos, plasat chiar in centrul orasului Mangalia, față în fațǎ cu faimosul edificiu Casa Tineretului din Mangalia. In spatele constructiei era un teren viran destul de larg, pe care se lăfǎiau in voie, toate gunoaiele si resturile de materiale de constructii, rămase după recepționarea apartamentelor. Intr-o

dimineață de duminică, priveam pe fereastra locuinței mele din Mangalia, in care mă mutasem doar de o săptămână, cu copii si cu soția. Locuiam la etajul I si, tocmai ma gândeam ca dacă aş fi nimerit pe versantul estic al blocului, poate că am fi avut si bucuria de a vedea marea. Priveam distrat si cu gânduri multe in cap, spațiul viran din spatele edificiului si scanarea mea vizuală a făcut un stop cadru pe o figură cunoscută pe care o mai vazusem de 3-4 ori pana atunci, dar de fiecare dată imbrăcat ca ofițer de marină. In acel moment era imbracat civil intr-un trening, si căra bucăți de moloz si caramizi, pe care le depozita meticulos intr-un singur loc cu intenția vădită de a degaja puțin spațiul betonat ce mărginea aleea din spatele blocului. Mi-am tras un trening pe mine si am coborât pe scara din spate.

- Bună ziua. Gherghescu mă numesc si cred ca suntem vecini. Ce ziceți, vă pot ajuta si eu cu ceva ?

- Dacă tot ați venit, hai să ducem intr-un singur loc gunoaiele astea, să poată ieşi si copii nostri să se joace in voie. Mă numesc Oțelea si locuiesc la scara vecina.

Ceva mai târziu, câte unu, câte doi, apoi, din ce in ce mai mulți, au ieşit aproape toți locatarii blocului, si, in 4-5 ore, s-a făcut curățenie deplină pe alee si pe terenul acela viranAşa ne-am cunoscut cu familia Oțelea , la o partidă de munca voluntară.... neobligatorie...Am legat o prietenie frumoasă cu această familie, fără niciun fel de interese disimulate, fără niciun fel de inhibiții mai mult sau mai puțin larvate. A fost un fel de simpatie reciprocă bazată pe un surâs onest si pe o alchimie umană de rezonanță , de potrivire reciprocă.

79

Familia Oțelea a făcut primul pas si ne-a invitat, pe soție,pe mine si pe copii, să le testăm o saramură de peşte făcută după o rețeta sui generis.Saramura a fost, fără doar si poate, delicioasă si , deşi eu mă „ delectam „ doar cu o pişoarcă de Brifcor, am simțit starea aceea de deconectare si de bună dispoziție pe care o ai doar atunci când mergi cu prietenii la un chef pe cinste, udat din belşug cu un vin bun, bun rău !Am descoperit multe lucruri cu ajutorul soților Oțelea , si , la acea dată si in acel loc, „un mic cap de pod „ pe un teritoriu minat si inamic

cum era , cel puțin in domeniul medical, Mangalia pentru mine, era un suport psihic si moral deosebit. Am discutat mai de toate cu ei, si de bune si de rele, si nu de puține ori m-au sfătuit bine si cu multă inteligență.Problema mâncării era o dominantă a tuturor cetățenilor din România acelor timpuri, iar Mangalia nu făcea notă discordantă la coşmarul cotidian al aprovizionării oricărui roman.O minte ineptă si megalomană ca a lui Ceausescu năzuia utopic si fără oprelişti către o populație care să depăşească cifra de 30 de milioane de locuitori, aşa că politica lui demografică viza doar aspectul numeric, nesusținut deloc in planul socialului si, in mod firesc al alimentației corecte a populației.Exporturile deşănțate de produse alimentare, soldate in mod firesc cu lipsa alimentelor de bază din piețe si din magazinele alimentare, stârneau mânia si ura tuturor locuitorilor din țară si, mai cu seama a părinților care priveau neputincioşi la copii lor pe care nu aveau cu ce să-i hrănească.In aceste circumstanțe , orice părinte işi concentra toată energia lui fizică si intelectuală pentru a găsi hrana necesară copiilor lui, nu de puține ori recurgând la stratageme si chiar la metode nu tocmai ortodoxe, pentru a procura un chil de carne, sau un litru de lapte, sau un pachet de unt, sau două trei portocale.Asa am facut si eu la Mangalia ...Undeva , in apropierea Mangaliei, era un abator, ultramodern, specializat in prelucrarea de carne de pasăre.Niciun gram din pieptul de pasăre , din pulpele de pasăre dezosate sau din ficatul de pasăre nu ajungea la comercializare pe piața 80

românească, iar lucrătoarele, in marea lor majoritate femei, erau atent percheziționate la ieşirea din abator.Romanul nu e născut poet, sau hoț, sau geniu al invențiilor, dar, fugărit si ciomăgit si slugărit ba de turci, ba de polonezi, ba de unguri, ba de ruşi, ba de nemți, ba de ....dracu` să-i ia pe toți, a devenit şiret si duplicitar si....... `oț !Foarte multe lucrătoare de la abator, şi-au confecționat corsete speciale impermeabile si dotate cu multe buzunare, buzunare in care înghesuiau si piept de pui dezosat si cărnița de la pulpele de pui

dezosate. Nu am aflat intregul mecanism prin care lucrătoarele din aceasta intreprindere subtilizau zilnic, zeci sau poate chiar sute de kilograme de carne de pui, cert este că, cu sau fără concursul portarilor sau al paznicilor din abator, muncitoarele ascundeau in chiloți sau in sutiene sau in corsete, carnea pentru familiilor lor sau pentru comercializare. De vândut nu vindeau la oricine, pentru că trebuia să fii recomandat de cineva de incredere si, sa respecti un consemn telefonic si sa procedezi la preluarea mărfii , dupa un orar si pe un itinerar recomandat de cea care livra marfa.De regulă eram sunat acasă si mi se comunica mereu altceva : „ -....mâine vine cineva la dvs. pentru o consultație ...” sau ...” ...- copilul meu face febră, să-i dau nişte algolcalmin si nişte fenobarbital ?...” Urmam legile conspirației: a doua zi după telefon, mă sculam la 6 dimineața si mergeam intr-o anume stație de autobuz unde apărea si „ doamna providențială „ , care imi şoptea in fugă când toți pasagerii se urcau in autobuz :

- Mâine la ora 6 după amiază in față la hotel Siemens ....A doua zi , la 5 si jumătate mă inființam la hotelul indicat si mă plimbam prin vecinatea lui ca să depistez eventualii indivizi nedoriți, mai intram in hotel , mai stăteam ascuns după o gheretă de gogoşi din apropiere si aşteptam cu sufletul la gură să apară....legătura mea din clandestinitate !Când isi făcea apariția, trecea glonț pe lângă mine fără să-mi zică nimic , fără să schițeze niciun gest, iar eu o urmăream două-trei străzi, incercând să-mi controlez mereu „ spatele „ , să depistez orice eventuală „ codiță „ , aflată in urmărirea mea... Doamna cu marfa 81

schimba mereu itinerariu si, când considera că suntem in siguranță, incetinea pasul, mă lasa să mă apropii la 5-6 metri distanță, apoi lăsa punga jos lângă un gard, o cotea la dreapta sau la stanga si isi vedea de drumul ei. Mă aplecam, ridicam sacoşa si mă intorceam imediat acasa, mereu pe alt drum. Plata o făceam peste două sau peste trei zile, intotdeauna prin intermediul unei prietene, mereu alta, care mă acosta pe stradă, sau intra la mine in cabinet, sau suna chiar la uşa apartamentlui in care locuiam, nu scotea niciun cuvant, dar purta pe

cap, ultimul batic pe care l-a avut si doamna cu marfa, la ultima livrare....Ce mai , o adevărată poveste de spionaj sau de trafic de stupefiante , pentru....două chile de carne !Sigur, astăzi, un ofițer de poliție versat, ar zâmbi ironic pe sub musteață la citirea acestor jocuri de-a spionita, dar, in acele timpuri, spectrul sumbru al interceptării si reținerii de către miliție, atât a vânzătorului cât si a cumpărătorului, paraliza mintea si simțurile amândurora si ne impingea la aceste măsuri de protecție similare infractorilor de meserie.Adevărul este că miliția din perioada socialistă a României işi făcea destul de bine meseria, iar fenomenul de delincvență era foarte bine ținut in frǎu, dar la astfel de furtişaguri in care mâncarea era corpul delict, toți milițienii din țară inchideau ochii , nu de alta dar si ei aveau copii, părinți pensionari si nevolnici si neveste care le arătau amenințător frigiderele ...goale ...Am traversat multe momente de umilință, de frică dar si de furie la Mangalia.După multă „ curte „ si ocheade unsuroase ce ar fi putut să facă să pălească de invidie orice poponar meseriaş, la care s-au adaugat si bacşişuri consistente, am reuşit sa racolez un ...chelner de la hotelul Siemens din Mangalia.Chelnerii localnici stabili ( nu cei sezonieri ! ) erau in Mangalia anilor `86-`88 „ factori de decizie „ de prim rang in viața oamenilor de rând , pentru că prin ajutorul lor „ neprecupețit „ puteai face rost de..... o ....portocală-două, de un chil-două de carne, de 3-4 pachetele de unt ( ca la TAROM ! ), si, mai rar , de două-trei ...banane !

82

Totul se desfăşura după un tipic aparte : intram in restaurant, si, cu inima cât un purice, aşteptam să apară in vizor ... „ alesul „ viselor mele... pentru o viață plină de ...bunătăți ...Dacă treceau mai mult de 10-15 minute si „ alesul „ nu apărea, imi luam inima-n dinți, intram cu un aplomb studiat in bucătărie si, pe vocea mea cea mai „ seniorală „ si ....arogantă, intrebam, aşa, ca un inspector de la SANEPID sau de la Miliția Economică :

- Măi băieți, Enache nu-i pe aici, măi ?

De regulă, „ baieții „ incepuseră să mă cunoască si imi răspundeau că Enache va intra in tură mâine, sau diseară, sau că are liber, dar, câteodată , vreun chelnăr sau vreun bucătar mai firoscos, mă intreba , de la obraz :

- Da, mata cine eşti ?- Sunt vărul lui de la Tulcea... îi răspundeam eu prompt si, totul

era dat uitării.Dacă , Enache era in restaurant, imi făcea un semn complice cu ochiul si mă lăsa să aştept, aşa ... la juma de oră. Apoi se indupleca sa vină la masa la care eram aşezat si să-mi spună :

- Azi nu am decât pulpă de porc si pulpe dezosate de pui, ce să-ți aduc ?

- Păi adu-mi două chile de pulpă...dacă poți !- Două chile ?! E cam mult, da ...o să incerc, poate reuşesc ... O

să-ți aduc eu un Pepsi, să nu se uite ăştia din jur chiorâş la tine...Enache avea atunci , cam la 25 de ani, iar eu, cam la 36 de ani. Nu mă deranja deloc faptul ca mă tutuia si nici familiaritatea de o condescendență superioară către o poziție subalternă, dar mă deranja teribil aşteptarea, pentru că mă lăsa să aştept si peste o oră si jumătate, până când plecam cu pachetul de carne mult râvnit. Si să ne ințelegem : pe lângă prețul cărnii care extrem de pipărat ( preț de restaurant ) , se adăuga si un bacşiş „ regesc „ ... de ...50 de lei, adică ... cât pentru 2 chile si ceva de carne !Si mai era ceva , extrem de umilitor : toți chelneri, nu numai Enache, dar absolut toți, se uitau la tine ca la ....un căcat...ca la un fomist de „ neica nimeni „ ...se uitau ...prin tine !Ei, da ce să faci ?!...Până la urmă, eu ajungeam acasă triumfător si...fericit, cu două chile de carne...83

Ultimile 10 zile din sezonul estival ale anul 1988, au fost foarte agitate. De 2-3 ori pe săptămână eram bombardat , fie in gara C.F.R., fie in Revizia de vagoane, fie direct la dispensar, de tot soiul de inspecții, mai mult sau mai puțin „ intâmplătoare „ inspecții care, cel mai adesea se soldau cu amenzi simbolice si cu Procese verbale acide , mai toate la adresa ...tovarăşului Doctor...Doctorul era vinovat de mizeria din trenuri, doctorul era vinovat de geamurile sparte din vagoane, doctorul era vinovat de lipsa

detergenților si a măturilor, si a cârpelor ( lavetelor ) si a acizilor de degresare, doctorul era vinovat de lipsa becurilor din vagoane, si tot el se făcea vinovat de ferestrele defecte care nu se inchideau sau rămâneau tot timpul deschise, si ....asa mai departe...Si uite aşa, doar in 10-12 zile, am acumulat un număr de 8 amenzi, in timp ce gara si revizia de vagoane au primit doar un „ cartonaş galben „ ...Seful gării, inginerul Negrea, un băiat tânăr si deştept, cu mult bun simț si umor, m-a interpelat intr-o zi :

- Domn` Doctor, ne-ați spart in intrecerea socialistă, sunteți fruntaş ... pe ramură !

- De ce măi frate ?- Păi se poate aşa ceva ? Noi, la gara, doar cu o amendă si

dvs....cu opt ?!Lăsa-ți, Dom` Doctor, că am vorbit si cu cei de la Revizie, si facem noi „ o chetă „ să puteți, plăti toate amenzile ...

Capacul la aceste succedanee de represalii, a fost pus de un tovarăs instructor de la C.C. al P.C.R., care, călătorind „ incognito „ cu trenul pe relația Constanta-Mangalia, şi-a murdărit groaznic sacoul „ ivoire „ in vagoanele nespălate, asamblate si „ igienizate „ ... in Revizia de vagoane C.F.R. Constanta....dar s-a indreptat, tocmai coborât in gara Mangalia, ...la dispensarul meu ! Pentru că era doar ora noua si ceva dimineața, subsemnatul eram incă in dispensar. Tovarăsul instructor, a intrat ca o furtună in biroul meu, n-a salutat, dar a scos marțial legitimația de la piept si mi-a infipt-o amenințător sub nas :

- Dumneata eşti doctorul ?- In persoană, dar dumneata cine eşti ?- Cum , n-ai văzut legitimația ?

84

- Ba da, dar acolo nu scrie că mă poți tutui, pentru că eşti mai tânăr decât mine, pentru că , probabil am mai multă carte decât tine si pentru că ...suntem intre oameni si, chiar dacă unul din noi se poate face vinovat de ceva, partidul ne invață să ne comportăm ferm, dar... civilizat !Pe deasupra, tovarasul Ceausescu spune că „ nimeni nu poate fi considerat vinovat, decât după ce justiția a hotărât ca acea persoană este in mod sigur vinovată ...”

- Da , ştiți că aveți „ verb „ , tovarăşul doctor ?!- Stiu, pentru că țin vorbele cu mine in buzunar si „ dreptatea

„ ...la iveală, pe masă ...- Tovarăşul, doctor, vedeți ce-i pe spatele hainei ?- Văd tovarăşul instructor : mai multe pete negre, probabil ceva

uleios amestecat cu praf...Cred că v-ați murdărit haina de la o banchetă dintr-un vagon neigienizat...

- De la un vagon împuțit, tovarăşe doctor, de la un vagon infect...- Aveti dreptate, dar eu cu ce sunt de vină ? - Păi nu răspundeți dumneavoastră de igienizarea vagoanelor pe

relația Constanta-Mangalia ?- Nu, nu răspund deloc!- Vă bateți joc de mine ?- Nu-mi stă in caracter, iar pe dumneavoastră vă privesc ca pe....o

victimă a dezimformării...tovarase instructor !- Cum aşa ?!- Păi, nu eu fac curățenie in vagoane ci angajații specializați in aşa

ceva, lucrătorii din reviziile de vagoane. Medicul de dispensar controlează doar executarea corectă a igienizării totale a vagoanelor ( la o lună ) si igienizarea parțială, zilnic, inainte de plecarea in cursă. In acest sezon am aplicat patru amenzi la revizia de vagoane Mangalia, semn că inspecțiile mele s-au făcut rimic si eficient.Dar , eu răspund de igienizarea vagoanelor ce pleacă din revizia Mangalia si, in nici-un caz de igienizarea vagoanelor ce pleacă ....din revizia C.F.R. Constanta, asa cum s-a intamplat in cazul dumneavoastră. De vagoanele ce pleacă din Constanta , răspunde dispensarul C.F.R. ...Constanta !

85

- Bine , să zicem că aveți dreptate...Hai să mergem impreună să vizităm vagoanele ce pleacă acum in cursă din gara Mangalia.

Pentru că individul, inainte de a veni la dispensarul meu, vizitase gara si pe şeful de gară, arătându-i acestuia sacoul murdar si, proferând intenții criminale la adresa medicului pe care tocmai avea de gând să-l spânzure, a declanşat, fără să ştie, starea de....vigilență. Negrea, un băiat de caracter, a dat alarma generală la revizia de vagoane si toți lucrătorii disponibili s-au năpustit pe

vagoanele ce urmau să plece in cursă, cu găleți, cu lavete, si...chiar cu detergent...Când am sosit cu Dom` Instructor de la C.C. al P.C.R. in gara Mangalia, vagoanele pregătite pentru plecarea in cursă, străluceau in soarele torid de sfârşit de august. Femeile de la revizie mişunau prin vagoane cu găletile si cu cârpele in mâini, mimând cu succes o activitate febrilă „ si conştiincioasă dar si devotată, tovarăşi, si plină de abnegație si cu mult simț de răspundere „ , in sarcinile de servici ce le reveneau...Plin de oftică si de dezamăgire, Tov. Inspector a insistat sa controleze vagoanele, personal si , evident m-a rugat , politicos de această dată, să-l insoțesc in această inspectie.Intâmplator, vagoanele controlate erau destul de noi, iar fetele făcuseră , fără doar si poate, o curățenie ... ca la carte. Closete erau bine igienizate si miroseau a clor, si culmea, fiecare cabinet W.C. avea si ....hârtie igienică...Am vizitat trei garnituri si „ maimuțoiul „ se dezumflase, in aşa hal, că aproape ca imi producea un sentiment de milă :- Lăsa-ți, tovarăşe instructor, i-am spus apucându-l de braț, că o să

veniți mâine, neanunțat, si n-o să mai găsiți picior de .... lucrătoare prin vagoane si, o să puteți să-mi faceți un Proces verbal, de mai mare dragul !

A surâs strâmb si, cu o voce puțin răguşită, mi-a răspuns, poticnit :- Stiți, tovarăşul doctor... de fapt ....nu eu... ci ....aşa au fost

sarcinile... pe care le-am primit...- Lăsa-ți, tovarase instructor, de fapt , fiecare ne facem doar

datoria ! Datoria mea este să controlez....vagoane ... Datoria dvs. este să controlați... dacă eu ....controlez vagoanele ....

86

L-am suit in tren pe tovarăşul instructor care nu a mai dorit să facă niciun Proces verbal. Am intrat la Negrea, şeful gării, care bucuros de isprava făcuta, m-a abordat , fără ocolişuri :

- Cum e Dom`Doctor ? Hai că i-am luat fața „ gagimanului „...Trebuie să dați de băut, că l-am aburit tare pe tovarăşul cetățean !

- Eu să dau de băut ? Voi să-mi dați mie, la greu, să-mi dați cartuşe de Kent, să-mi dati j` de mii de lăzi de piersici si de

căpşuni, că de acum mă pun cu amenzile pe voi, de n-o să aveți bani nici măcar de o ...bere...!

La vreo doua saptamani dupa aceasta inspectie, am primit cel de-al treilea mesaj oniric. Visam că sunt cu Biologul intr-una din partidele noastre de inot subacvatic. Ca de obicei, Biologul ma lăsa singur si se zbenguia printre peşti. La un moment dat, in fața mea s-a deschis o poarta largă, care imi deschidea drumul către o peşteră submarină. Desi, chiar si in vis am ezitat sa intru , mi-am făcut curaj si am propulsat puternic din labe pentru a trece pragul escavației submarine. Cavitatea peşterii era plină cu aer, cu aer bun de respirat. Pe nişte jilțuri cu aspect victorian si capitonate in piele neagră, şedeau cinci bărbați in vârstă, de fapt, cinci ințelepți cu figuri ascetice si cu bărbi albe si lungi..Veşmintele lor nu erau bine definite, trupurile fiindu-le acoperite de un fel de abur străveziu, albastru-verzui. Niciunul dintre venerabilii bătrâni nu a scos o vorba si , mult timp, am stat aşa , privindu-ne unii pe alții, in tot acest timp eu fiind plasat in picioare, intr-un cerc de cărămizi situat in fața fotoliilor lor.După un timp, cel mai bătrân dintre ei, a inceput să-şi ridice incet privirea către tavanul peşterii. In mod reflex, mi-am ridicat si eu privirea către locul in care privea el.Tavanul era spart si prin gaura largă din plafon....se vedea cerul...albastru-albastru ....Bătrânul ce părea sa fie şeful cel mare, si-a coborat ochii si m-a țintuit cu privirea că aveam senzația că sulițele ochilor lui imi vor perfora țeasta..Apoi, a ridicat degetul arătător de la mâna dreaptă către cer...

87

Am deschis ochii si mi-am dat seama că am visat ceva straniu. Mi-am indreptat privirea către fereastra dormitorului . Afară se vedea cerul albastru si ...asta m-a pus pe gânduri ... Mangalia, septembrie, duminică, 1988...„- Oare ce a vrut să spună moşu`, ce a vrut să-mi comunice când a ridicat degetul către cer ? ...Trebuie sa ma mut de aici, adică sa plec, adică sa ies din peştera, adică să zbor, sa fiu liber ...ca pasărea cerului ! „

Cam la asta mă gândeam in dimineata aia de duminicâ si...aşa s-a făcut că, in luna noiembrie 1988, deveneam medic de dispensar de intreprindere la I.T.P.F.M.U. ( turnătoria de fontă ) din oraşul Râmnicu Sărat.Ramnicu Sarat este primul meu oraş de suflet in clasamentul meu intim, aşa cum Curtea de Arges este cel de-al doilea. La Ramnicu Sarat era casa bătrânească a părinților mamei mele si tot acolo am absolvit clasele primare si clasa a V a de cursuri gimnaziale. Despre Ramnicu Sarat cât si despre Curtea de Arges ar merita, cu prisosință, să scrii romane de talia lui „ Război si pace „ ... O să mă opresc , doar puțin, asupra fostului meu loc de muncă , dispensarul medical de la Turnatoria de fonta din orasul Ramnicu Sarat, oras in care am locuit in două rânduri, atât in perioada 1960-1965 cât si pe intervalul anilor 1988-1990.Turnatoria de fonta I.T.P.F.M.U. din Ramnicu Sarat era in anul 1988 o marcă de prestigiu, nu numai in Romania ci chiar si in lume. Nu patriotismul local ieftin si provincial si nici trăsăturile cripto-comuniste sau nostalgic-comuniste ( NU AM FOST NICIODATA MEMBRU IN P.C.R. !!! ) ale persoanei mele mă determină să spun despre Turnatoria de fonta din Ramnicu Sarat că era „ o marcă de prestigiu „ ci, cele câteva priorități mondiale ale intreprinderii , achiziții tehnologice extrem de competitive in domeniul topirii si prelucrării fontei, invenții 100% româneşti, ale inginerilor si proiectanților din acea intreprindere. Imi aduc aminte doar de câteva dintre ele, care , la acea vreme, s-au făcut prima dată in Romania si care erau, deosebit de valoroase : fontele bachelitice , adică un fel de fontă care nu era casantă si era mai dură decât oțelul, turnări speciale in forme vidate din care piesele ieşeau in 88

forma finală, cu suprafețe netede, ceea ce inlătura procedura sablajului si scădea mult energofagia si cronofagia, ca sa nu mai zic că inlătura , total , si silicoza intâlnită la sableuri...Una peste alta, la Turnatoria de fonta se făceau componente pentru diverse echipamente , folosite in toată Europa si in U.R.S.S. si in S.U.A. de la greutatea de 8 grame la greutatea de cateva tone ( pentru batiurile de strunguri carusel japoneze ). Turnătoria era dotată cu patru cuptoare automate de tip Siemens-Martin care erau

coordonate cu computere cu comandă numerică de tip Felix, fabricate la Timisoara. Partea mai putin luminoasă a turnatoriei era Turnătoria manuală. Aici lucrau 56 de deținuți de drept penal . Cifra mi-a ramas in cap pentru că , pentru cifra asta , am reuşit să-mi fac un duşman de moarte in intreprindere. La 3-4 zile dupa ce mi-am luat postul in primire la dispensar, am pornit sa vizitez toate secțiile. Călăuzit de secretarul de partid pe intreprindere, un om deosebit de ascuțit la minte, surprinzator de sfătos si cu o vorbă domoală si cu efect hipnotic pentru interlocutor, am intrat si in secția de iad a intreprinderii, in turnatoria manuală de fontă , acolo unde lucrau deținuții. Aşa cum eram imbrăcat , la costum si la cravata, am atras imediat atenția puşcăriaşilor si, unul mai „ glumeț „ dintre ei , mimând o dezechilibrare accidentală, a incercat să-mi verse linguroiul cu fontă topită, direct pe pantoful meu lustruit din piciorul drept. Trebuie sa va spun ca daca iti cade o picatură de fontă topită pe cap , o găseşti in câteva fracțiuni de secundă...tocmai in gât ...Eram destul de tânăr, am făcut handbal, am practicat mult timp si tenisul de masă, aşa că reflexele mele incă vii, m-au salvat si m-au făcut să-mi retrag la timp piciorul si să scap astfel de o arsură teribilă.Omul meu cu linguroiul, mi-a făcut cu ochiul complice si a zis cu mult umor : „ - Pardon ! Hai că ai tras copita la timp ! „. A doua zi, imbrăcat in trening si cu o salopetă imprumutată de la secretarul de partid si inarmat cu un termometru de cameră luat de la mine de acasă si cu un pachet de comprese sterile, m-am dus in turnatoria manuală unde am făcut masurători de temperatură , cât si evaluări empirice pentru pulberile aflate in suspensie in această mică hală. 89

Cât timp am făcut măsurătorile de temperatură, am pus compresa sterila chiar in centrul halei, pe un scaun cu inălțimea de 1 m. Temperaturile din acest loc de muncă erau venite parcă din Hades :erau două cuptoare manuale, iar in jurul lor, intre 1si 2 metri distanță de la focar, temperatura oscila intre 52 si 47 de grade Celsius. Temperatura din colțul cel mai indepărtat al turnatoriei manuale, era de 42 de grade Celsius. Hala era prevazută cu trei ventilatoare exhaustoare, destul de mari, din care nu

funcționa....niciunul. La plecare din hală ( deci dupa o oră) compresa sterila arăta ca o batistă neagră de doliu. A doua zi , m-am dus la farmacia spitalului orasenesc din Ramnicu Sarat, m-am prezentat la Doamna Diriginte a farmaciei si am rugat-o să mă ajute cu balanța analitică sa cântărim compresa cu pulberile depuse , timp de o ora , cat au durat masuratorile mele din hala cu pricina. Am măsurat o compresă sterilă , necontaminată, proaspăt scoasă din pachet, apoi am cântarit si compresa probă, pe care se depuseseră pulberile.Extrapolând măsuratorile la un metru patrat, apoi făcând si cubajul si inmulțind cu 6 ( 6 ore era timpul de lucru pe care-l prestau deținuții in turnătoria manuală ), am ajuns la nişte cifre exorbitante, pe care comparându-le cu parametrii maxim admişi de către medicina muncii pentru sectorul respectiv, am ajuns la concluzia că valorile de pulberi prezente in aer si temperaturile măsurate de mine, erau de circa 8-9 ori mai mari decăt valorile maxim admise. Peste câteva zile, mi-am fixat o audiență la directorul turnătoriei. Mi-a spus telefonic, ca nu ma poate primi decât la ora 8 seara. Când am ajuns in cabinetul directorului, erau toti, si directorul si secretarul de partid si responsabilul cu protecția muncii si şeful de sindicat.- Bună seara ! am spus eu, global .- Buna seara, tovarase doctor ! a raspuns directorul. Cu ce va

putem fi de folos?- Cu multe, dar sa incepem cu turnatoria manuala. Datele pe care

am sa le anexez la un raport scris ce-l voi depune la secretariat, arată că noxele prezente, atât cât am putut eu măsura, sunt de 8- 9 ori mai mari decât cele admise in Buletinele pe care Medicina muncii le-a furnizat dispensarului nostru. In turnatoria manuala

90

- temperaturile sunt de iad, iar pulberile iti transformă nările si trahaeea intr-un coş de vapor in mai puțin de o oră. Ventilatoarele ar fi suficiente pentru exhaustarea caldurii si a bioxidului de carbon, dar nu functionează. Pardoseala din hală nu există si se lucrează direct pe pământ. Recomand cimentarea cu beton armat a planşeului halei, ca sa poată fi spălată cu apă din oră in oră. Si ar mai fi ceva : conform normelor, oamenii ăştia ar trebui sa primească un litru de lapte pe zi si doi litri de

apă minerală. Apă au, e drept că e doar potabilă si e de la cişmeaua din curte, dar in secția cu pricina nu s-a dat niciodată nici măcar o căniță de lapte.Verificând foile de comandă pentru lapte care trebuie semnate si de medicul de dispensar , am văzut că pentru cei ce lucrează in serviciul TESA si la proiectare , peste 200 de angajati, primesc zilnic rația de lapte, desi nu au contact direct cu nicio noxa, dar amărâții ăştia de 56 de detinuti , desi au dreptul prin lege, nu primesc niciun strop de lapte.

- Si ce ați dori, tovarase doctor, sa luăm laptele de la TESA si de la proiectare unde lucrează ingineri si proiectanți si economişti si mame cu copii acasă si care toți duc turnatoria asta in spate cu proiectele lor, cu munca lor intelectuală si să dăm lapte la niste puscariasi, care , maine-poimane, cand or sa se elibereze, o sa ne dea in cap, poate si dumneavoastra ? – s-a burzuluit la mine seful de sindicat , cu mânie proletară in cuget si in simțiri, dar mai ales, in atitudine...

- Nu, stimate tovarăşe, ca nu am avut onoare sa va cunosc, sa nu luati niciun litru de lapte de la TESA, dar sa nu mai cumparați la cantină lunar sute de pahare de sticlă, sute de farfurii din ceramică smălțuită si sute de căni ceramice, pentru că se sparg... prea repede si ....prea uşor. Să luați in schimb farfurii de inox si căni de inox, care vor rezista de 1000 de ori mai mult, se prezintă civilizat dacă sunt bine spălate si, mai ales dacă se va pune mâncare in ele corect si după rețetarul si gramajul indicat de normele legale.

- Adică ce, la cantină se fură ? a sărit de pe scaun cu ochii bulbucați sindicalistul şef al intreprinderii.

91

- Nu pot să fac o astfel de afirmație , pentru că asta vor decide miliția si procuratura. Eu pot sa va spun doar atât : ieri si alaltăieri, am luat probe de mâncare si de la schimbul unu si de la schimbul doi, respectiv la ora doua si la ora sapte seara. Am luat cate 6 probe pe schimb din 6 puncte diferite ale sălii de mese: doua din mijloc si patru din laturile extreme ale salii. I-am avertizat pe muncitori despre ce vreau să fac inainte de masă si apoi, m-am prezentat la bucătarul de serviciu si i-am arătat

probele rugându-l sa le puna alte porții pentru muncitorii care au rămas, din cauza mea, fără mâncare.Iată si rezultatele : alaltaieri a fost mancare de cartofi cu carne . Cartofi au fost din belşug, dar in rețetar figura si circa 150 de grame de carne la fiecare porție...din care eu am găsit ....circa 70-80 de grame de zgârciuri sau de şorici...cu ceva slănina pe el. Ieri in menu scria „ mâncare de mazare cu carne „. De fapt s-a dat tot mâncare de cartofi la care am găsit si mai puțină carne, in medie 60-70 de grame, dar si mai puțini cartofi. Iar dacă voi vorbi de calitatea mâncarii verificate organo-leptic ( gust, aspect, miros, consistență, etc.), va voi spune că eu in armată, la Bacău, am mâncat o mâncare de 3 ori mai bună...

Atât directorul cât si secretarul de partid m-au ascultat foarte atent si şi-au notat conştiincios pe nişte catastife mari, care le aveau fiecare in față, la masa circulară din sala mică de sedințe. In două zile, ventilatoarele din hala mica a turnatoriei manuala de fonta au inceput sa duduie de dimineata pana seara, iar temperatura a scazut in medie cu 6-7 grade. Pentru că , oricum venea vremea reviziei anuale la cuptoare , au turnat beton pe jos si i-au dotat pe deținuți cu căldări si cu mop-uri de şters pe jos. Laptele a apărut peste 3 zile de la sedință si tot atunci a apărut si apa minerală, e drept, doar o sticlă de un litru pentru fiecare om.La cantină a durat ceva mai mult, aproape o luna, dar pana la urma s-au schimbat si vesela si paharele cu farfurii si căni de inox. Chestia cu mâncarea de la cantină a făcut valuri multe, şi desi niciodată nu mi-a stat in intenție sa bag pe cineva la puşcărie, din păcate , se pare ca responsabilul cantinei si cu incă doi angajați, au cam fost anchetați de miliție. Din când in când, odată sau de două ori pe saptamana, aproape 92

doi ani cat am funcționat ca medic de dispensar la I.T.P.F.M.U. Ramnicu Sarat, ma prezentam la cantină, la schimbul unu sau la schimbul doi, rugam politicos pe unul din muncitori sa-mi dea voie sa gust din porția lui de mâncare si, totodată, rugam pe bucătar să-i aducă omului o noua porție. Nu pot să spun că mâncarea era foarte bună, dar se inscria in limitele bunului simț gastronomic.După Mangalia, dispensarul de la turnătoria de fontă din Ramnicu Sarat, a venit ca un balsam peste nişte arsuri sufleteşti mai vechi si

sâcâitoare. Aprovizionarea cu mâncare la Ramnicu Sarat era parcă si mai grea. Mă sculam la ora trei si jumătate vara si la patru si jumătate iarna , ca să fac coadă la lapte, la Big-ul din piața centrala a orasului. Se făceau liste, si cu toate că eram extrem de matinal, niciodată n-am reuşit să fiu primul pe listă, ci intotdeauna pe locurile 9-14. Odată, iarna, m-am intâlnit la coadâ, pe la ora 5 dimineața, cu directorul de la turnătorie.

- Bună dimineața Dom` Doctor .- Bună dimineața Dom` Director. Frig al dracului, frig de nu-mi

mai simt nasu`...- Frig...rău de tot, numai de n-ar ingheța ventilatoarele de la

cuptoare...Auzi, Dom`Doctor, aşa-i , in fiecare zi cu .... laptele ăsta ?!

- Cum adică , Dom` Director ?- Păi, ieri dimineața când am ajuns la şase jumate la fabrică, am

găsit-o pe secretară adormită cu capul pe birou. M-am speriat, am bătut-o pe umăr si am intrebat-o ce are. Si-a cerut scuze că a ațipit si mi-a spus ca s-a sculat la ora trei noaptea ca să prindă coada la lapte, că la cinci si jumătate – şase, laptele se termină...

- Se termină Dom` Director, că laptele vine la cinci jumate si in 30-35 de minute se termină tot balamucu` ....

- Nu credeam că-i chiar aşa...Vezi, dacă stai toată ziua în fabrică, te rupi de realitatea cotidiană, te rupi de lume, te rupi de oameni... Adevărul e aici, in piață, la coadă...

- Deh, Dom` Director, adevărul si foamea sunt aici, in piață si la coadă, dar „ minciuna stă cu regele la masă „ ... la ....Bucuresti !

- Dom ` Doctor, ştii bine că nu-l înghit pe Ceausescu, mă ştie toată fabrica... Te sfătuiesc totuşi, prieteneste, să numai spui asta

93

- la nimeni... Numai eu ştiu vreo două zeci de „ ciripitori „ de la noi, care mănâncă căcat toată ziua pe la securitate...Aşa să faci, te rog !

Si-a indesat mai tare căciula rusească pe urechi, si-a infipt mâinile in buzunare ( că nu purta mănuşi ) si a plecat cu paşi repezi...către fabrica lui...

Formidabil om directorul, mânca numai fontă pe pâine si isi apăra si fabrica si oamenii, ca o cloşcă !

Intr-o zi , am trecut , din rutină, pe la turnătoria manuală. Acum lucrurile mergeau foarte bine acolo, si turnatoria manuala ajunsese sa faca export direct in Germania Federala, in Maroc si in Belgia. Era pauza de țigare si deşi primăvara lui ` 89 incepea timid, oamenii fumau afară , să se bucure de primele mângâieri de lumină ale soarelui de martie. Intr-un colț mai retras al careului imprejmuit in care aveau voie să se mişte deținuții, un băiat de 25-26 de ani, stătea ghemuit pe o gramadă de saci cu nisip, isi ținea genunchii la gură si părea că tremură. Am crezut , in acel moment , că a mâncat bătaie, sau că e bolnav...M-am apropiat de el si l-am atins usor , pe umăr :

- Ce-i măi băiete, ți-e rău ?Mi-a aruncat mâna violent si a sărit in picioare...M-a recunoscut imediat, desi când mergeam prin fabrică , purtam pe mine o pufoaică sau o salopetă :

- Ma iertați, Dom` Doctor, am crezut că iar se ia de mine țiganu` ăla de Lică...

- Te-a bătut ? Să-i spun ceva caraliului să-l mai inmoaie pe Lică ăsta al tău...

A schițat juma` de zâmbet si a scuturat energic din cap :- Nu , Dom` Doctor, noi ne rezolvăm singuri problemele, aici intre

noi, chiar dacă mai se lasă si cu sânge... Să nu-i spuneți nimic caraliului, că mă belesc ăştia toți la noapte, cand ajungem ................... .. „ la păstrare „ ....adica ....in celulă... Nu de țigan plâng eu acu`, ci de tata, că s-a prăpădit ieri, in spital la Tecuci.... Azi am primit si telegrama de acasă... Am ieşit la raport să-mi dea drumu` la inmormântare , că-l ingroapă poimâine, că mai am numai două luni.... si mă liberez...

94

Da le-am spus, Dom` Doctor, numa` o zi jumate să-mi dea drumu`, că eu vin inapoi să-mi termin pedeapsa, că vreau sa scap dracului de pârnaie si nu-s nebun să nu mă intorc, că mai am numa `două luni, Dom`Doctor...

- Pentru ce ai fost inchis, măi baiete ? - Sunt şofer, Dom`Doctor şi am călcat o fetiță de patru ani, că mi-

a sărit in față , că se alerga cu alta fetiță...Da n-am omorât-o Dom` Doctor, că am luat-o in brațe si am fugit cu ea la spital la

Arad si a fost mama mea la ea de trei ori la spital si mi-a spus că a avut amândouă picioarele rupte, da a scăpat si acum se mişcă singură după operație...Si mi-au dat cinci ani pentru fugă de la locul accidentului, da eu am fugit cu fetița la spital, după accident şi am stat de au venit caraliii să mă ia de la spital...

- Dom`Doctor, şi am facut doar trei ani, pentru bună purtare, si mai am doar doua luni, Dom` Doctor si nu vor să-mi deà drumu` sa mă duc la inmormântare la tata, ca mă intorc inapoi, Dom`Doctor....

Incet, incet, toți puşcăriaşii au făcut un semicerc in jurul nostru si au incetat orice discuție...L-am bătut incet pe umăr pe băiat, mi-am aprins si eu o țigare si am plecat cu paşi târşiți către clădirea centrală a fabricii. Fără să ştiu de ce, am ajuns in fața biroului directorului. N-am bătut la uşă , am deschis si am intrat. Secretara a bolborosit ceva că directorul e ocupat, dar , ca un automat, am deschis si a doua uşă si, cu țigarea in colțul gurii, am dat buzna in birou. Directorul era cu doi indivizi, probabil de la minister... S-a sculat in picioare si , fără să zică nimic, m-a luat de braț si m-a condus in anticameră :

- Ce s-a intâmplat, Dom`Doctor ?I-am spus , dintr-o răsuflare, toată povestea băiatului...

- Cum il cheamă ?Am dat din umeri...

- Nu-i nimic, asta se poate afla uşor...Mai greu o să fie cu invoirea, deşi a mai fost un astfel de caz, chiar aici la noi si atunci i-au dat drumu` si , culmea s-a intors singur si la timp, deşi parcă mai avea vreo doi ani de făcut...

95

- Se intoarce sigur si băiatu` ăsta, Dom` Director, pun mâna`n foc pentru el....

- Nu v-o puneți că vă ardeți... A , da ! Mi-am adus aminte, il cheamă Radu si are in jur de 25 de ani... Le-am citit dosarele la toți, ca să ştiu cu cine am de-a face... La 9 dintre ei, care sunt foarte buni topitori, le-am si promis că după ispăşirea pedepsei, ii angajez la mine, intâi ca muncitori la bază si apoi, dacă sunt cuminți si isi văd de treabă , ii trimit si la scoala de maiştri...

Tovarăşu` Doctor, nu vă promit nimic, dar am să incerc ceva...A doua zi, am aflat că Radu a fost invoit pentru inmormântare... A patra zi Radu s-a intors la fabrică, adică s-a ținut de cuvânt...N-am mai trecut prin turnatoria manuala vreo doua saptamani. Când m-am uitat in graficul pe care mi-l fixasem singur pentru vizitarea secțiilor din fabrică, am văzut că la turnatoria manuala nu mai pusesem de mult liniuța verde, semn ca totu-i in ordine si că lucrurile merg bine pe acolo. Pe la ora 12 , mi-am pus salopeta pe mine si am luat-o către turnatoria manuala. Când am intrat, toți deținuții s-au oprit o clipă si m-a salutat fiecare cum a putut : din umeri, dacă era cu linguroiul in măna, din cap, din ochi sau, cei mai mulți, din gură.Radu , care era la forme, s-a sculat in picioare, s-a şters pe salopeta de nisip , a băgat mâna in buzunar si a scos o mică plăcuță de alamă , prevăzută cu un ac de siguranță sudat pe spatele ei. Pe plăcuță era gravat numele meu : Dr. Gh.Gherghescu. Mi-a intins-o simplu, fără sa scoată o vorbă... Nici nu era cazul....Am luat-o, am cercetat-o cu atenție si mi-am agățat-o in piept pe pufoaică. L-am bătut de două ori pe umăr si, cu laringele incleştat de emoție, am ieşit din turnătorie fluierând ceva, nedefinit din.... „ Beatles „” ... parcă...” Norwegian Wood „ ...Am purtat pe halat si port si acum această plăcuță ....

In tot acest timp al periplu-ului meu terestru pe ruta Bucurest-Brazi-Bucuresti-Mangalia-Ramnicu Sarat-Bucuresti-Curtea de Arges, am avut lânga mine , in mintea si-n sufletul meu , doi prieteni adevărați : Rodica si Adi Dinescu . Mi-e foarte greu să vorbesc despre ei...

96

Ajutorul lor psihologic, financiar, moral si sufletesc este imposibil de cuantificat si este inefabil, ca atare, greu de exprimat ...prin cuvinte spuse sau scrise...Si pentru că „ Prietenul...la nevoie se cunoaşte ! „ , familia Dinescu m-a ajutat in permanență si , mai ales...la nevoie si la necaz, desi nu au mai mulți bani decât mine !Cu Rodica am copilărit la Ramnicu Sarat, iar pe Adi l-am intâlnit mult mai tarziu, pe vremea in care eu eram medic de dispensar la Maia-

Brazi, iar Rodica era farmacistă in comuna Fierbinți, la 6 kilometri de Maia.Despre ei ar trebui să scriu o carte aparte, deşi cred că ar ieşi ceva cu foarte multe tomuri si, nu ştiu dacă mai am timp suficient ca să le scriu....Adi, geolog si fizician si .....om pe deasupra, a fost si rămâne cel mai bun prieten al meu, poate singurul...

Pe 11 octombrie 2011 a căzut tubul radiogen de la tomograf...Un tub este un consumabil care se arde după folosirea lui la circa 1.800-2.000 de pacienți, sau in 3 ani. Un tub costă intre 50.000 si 100.000 de euro !Când a căzut tubul, ne-a prins, pe mine si pe Sanda cu doar 1.800 de lei in casă...dar si cu avantajul de a fi plini de datorii...la două bănci, la spital ( chiria ai regiile ), la gaze , la lumină, la apă, la Kodak, la impozite si...Nicio bancă nu era de acord să ne imprumute cu cel puțin 43.000 de euro pentru a avansa banii necesari pentru achiziționarea unui tub radiogen nou...Somațiile de plată ne asaltau de peste tot si in fiecare zi, iar frigiderul era curat si... gol.Trei luni si un pic ( până pe data de 16 decembrie 2011, cand am adus tubul cel nou si am reluat activitatea la tomograful firmei SAGECO ) si eu si Sanda am fost doi şomeri , fără bani si fără nicio speranță .Ne-am inchis in casă, nu ieşeam cu maşina decât pentru a cumpăra strictul necesar ( pâine, apă minerală, lapte, ouă, pulpe de pui, cartofi, ulei si medicamente si, din când in când, pentru mine...țigări ) si, in

97

rest, aşteptam cu sufletul la gură să...sune telefonul cu răspunsul mult aşteptat...de la băncile la care ne milogeam...să ne imprumute...Am jucat ca la ruleta rusească : am ipotecat totul, si casa si maşina si ne-am pus revolverul la tâmplă cu speranța că nu vom fi nimeriți de cartuşul ucigaş !Ajutorul providențial...a venit de la Banca Transilvania .Ca să avem ce mânca si cu ce plăti câte ceva din datoriile curente, am cerşit ajutor la mai toți prietenii mei.

Am primit doar două ajutoare, de la oameni adevărați : Familia Cristescu ( o familie deosebită care a locuit in Curtea de Arges si s-a mutat la Craiova, finii părintilor mei, oameni generoşi si buni...să-i pui pe rană ) si o DOAMNA din Curtea de Arges, a cărui nume nu mă incumet să-l scriu pentru că sigur aş jigni distincția si inteligența acestei DOAMNE ...Pentru cei care se intreabă cuprinşi de nerăbdare : „ Oare cât mai are de gând Gherghescu ăsta să reziste cu tomograful lui ?! „ , le răspund prompt si conştiincios :

- Fiți liniştiți, am venit in Curtea de Arges in 2008 cu o datorie de 46.000 de euro si am „ rotunjit-o „ la aproape 100.000 de euro ( mai precis 97.000 de euro )...Falimentul e pe aproape, prieteni !

Greu de crezut, mai ales că , doctor fiind, imi vin pe buze, aproape reflex, nenumărate acuze pe care le-ar putea formula oricine, acuze de farsă , de mania persecuției sau de comportament de tip paranoia...Si totuşi aşa s-au intâmplat acele lucruri relatate mai sus si, desi nu a fost, nici vorbă, ceva paranormal si in nici un caz un sindrom de „deja vu, deja vecu „ , „cineva” sau „ceva” .....m-a ajutat .... Am inceput să amestec mult lucrurile , deşi nu am fost niciodată „ fan „ André Malraux. Mii si mii de beculețe mi se aprind in cap ca in harta neuronala a lui Pavlov si incerc , nu fără trudă, să strunesc fuga asta bezmetică de amintiri care-mi bântuie si sufletul si mintea... In biata noastră junglă românească cu miasme de mititei si de tocăniță națională , nu te naşti fiară , ci devii cu timpul !98

„L`homme est bon par sa nature, mais la societe l`a corumpu „....”...l`a corompu...pe dracu` ! Când te naşti miel si devii lup , sau tigru, hienă sau pur si simplu javră, „ Madam Societate „ nu te corupe ....ci te formează ! Te alege, te culege, te dresează, te „formează „ si apoi te aruncă in cazanul consumismului adică ...te consumă ! Te consumă atât timp cât eşti bun, cât eşti cooperant, cât eşti „băiat bun” si ințelegi să te „integrezi”... Ca să devii tigru , e o altă poveste ...

Oricum , nu trebuie să munceşti mai mult decât alții. E suficient să te tupilezi la pământ, să-ți calculezi elanul cu mult timp inainte, să-ți ascuți ghiarele si colții si ...să ştii să aştepți ! Să ştii să aştepți este o artă, iar pentru artă este nevoie si de har . Dacă ai har , iți mai trebuie, totuşi , si puțin exercițiu : trebuie să-ți exersezi răbdarea ca şi când ar fi un muşchi ! Si ar mai fi două lucruri esențiale : să nu ai milă si nici ruşine... „ Eu care mai caut incă ceva pe acest pământ „ spunea Andre Breton si cred că toți il apostrofau sarcastic in gând cu „ – Ce mai cauți, frate ?” Si eu caut mai ceva : caut sa scap de impostură, de minciună, de indolența cu care ne „facem” ... că trăim, de indolența-lehamite... Ca să pot scrie m-am luptat cu structura mea creştină, m-am luptat cu parşiva lamentare pe care românul a bagatelizat-o printr-o injurătură neaoşă , dar atât de plină de duhul resemnării : mai dăi in pizda mǎsii ! Adica , de ce ....doar ... : „mai dăi in pizda mǎsii ?!” Istoria ne invata cǎ .....fǎǎsssss ! Istoria ne invață , atât : REFUZUL TACERII ! Trăim printre oameni, ne comportăm ... ca oamenii si ne incăpățânăm sa ne credem si să ne spunem ....oameni... Apoi , dacă suntem oameni, trebuie să ne aducem veşnic aminte de adagiul : „ nihil humano a me alieno puto !” Dumnezeu ne-a făcut, Dumnezeu ne priveşte, dar noi, oamenii, facem ...fapte ... Fapte , mai bune sau mai rele, faptele noastre inseamnă ISTORIA. Istoria , netrunchiată si nemachiată, inseamnă ADEVARUL .

99

TIMP-ADEVAR-ISTORIE, aceasta este trinitatea GENEZEI, acesta este algoritmul evoluției de la „bang-ul” lui „primum movens” la istovirea ultimei grăunțe de nisip din prima cupa a clepsidrei cosmice . Atunci, dacă timpul, adevărul si istoria sunt cu totul deasupra mea si deasupra tuturor, oare de ce aş incerca eu, un biet nimic, un număr uitat din marele şarpe nesfârşit al tuturor numerelor , de ce aş incerca eu să fur timpul, istoria si adevărul ?

Templele lui Indra, Brahma , Vişnu si Siva ne invață să credem in ciclicitatea hindusă a „reincarnărilor”. Religia si Dumnezeul meu creştin-ortodox , nu-mi oferă speranța vieții veşnice carnale, dar imi dau in schimb absolvirea de păcatul ancestral prin credința in puritatea sufletului... Eu cred in Dumnezeu si vreau să mă purific prin izgonirea din mine a răului, a minciunii , a unei istorii urâte pe care lumea trebuie s-o cunoască ! De ce .... REFUZUL TĂCERII ? Ca să nu ne mai fie FRICĂ ...--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

19 iulie 1977...Toc,toc,toc,toc ! Ceasul mă fixează sumbru si se dilată monstruos ca un balon... Mă uit la el şi-mi pare că ceasul si mâna stângă s-au lipit de pupitrul băncii in care stau ințepenit de mult timp.Toc,toc,toc,toc!Secundarul are săgeata roşie, un roşu carmin, un roşu aprins de sânge proaspăt, un roşu care arde, un roşu sărat...sărat....sărat...ce imi arde cerul gurii, un roşu ce se prelinge acum pe ciorna de examen...Toc,toc,toc,toc !Imi curge sânge si din nas si din gură, iar picăturile sunt atrase de limba secundarului roşu care cască o gură cu dinți albi din care apare un tub ce suge avid toate picăturile de sânge, iar ceasul se face roşu si se umflă , se umflă si incepe să-mi acopere antebrațul, apoi brațul....Toc,Toc,Toc,Toc ! Geluuuu ! Geluuuu !

- Bă, n-auzi ? Deschide bă, dăte-n spume !100

M-am trezit ! Asta-i vocea lui Marian ! Ma uit la mâna stângă şi-mi dau seama că am adormit pe ea... Incerc s-o mişc si o simt ca pe o bucată ce nu-mi aparține , legată totuşi de umărul meu stâng..E mâna mea si ceasul arată ora 3 după-amiaza ...E zi, e cald, e vară...am terminat si cu „Radiologia” si...a inceput si vacanța !Toc,Toc,Toc,Toc !

- Deschide bă, n-auzi !? Deschide bă, nu fi bulangiu !- Hooo ! Gata ! Ho , că deschid acu` !

Sar din pat, trag draperia si deschid jumătate de fereastră :- Ce bați aşa bǎ diliule, ce vrei să mă vireze Tanti Țițu afară din

„garsonerie” ? Dormeam bǎ, că am avut azi pǎ ultimu’ la Radiologie si n-am inchis un ochi toată noaptea, ş-am terminat pe la doişpe... Am tras „un decar” si am fost după examen cu Cristi la „Simplon” unde am ras câte-o bere de căciulă ...La unu juma’ am ajuns acasă , am pus cornu’n pernă, am tras pe dreapta si am soilit-o până când ai inceput tu să-mi bagi o bâzâială in modulu’ de comandă !

- Bre Nea Domn’Doctor, lasă Dom’le caterinca si deschide uşa să-ți ciripesc ceva la ureche că-mi scrântesc , dracu’ gâtu’ , dacă mai mǎ ții aici , jos , in curte !

.................................................................................................................

.................................................................................................................

Au trecut 35 de ani si pot privi acum cu detaşarea, pe care numai timpul ți-o dăruieşte , acea zi de 19 iulie 1977...Ciudat, dar in pofida bunelor mele reflexe de apărare si, uneori, chiar de premoniție, bătaia aceea in geam de acum 35 de ani nu m-a avertizat cu nimic la acea dată , deşi, acum o găsesc , cel puțin şocant de beethoveniană , o sonerie de alarmă a Destinului...Este drept că aveam doar 25 de ani, este drept că rucsacul experienței mele de viață era cam uşurel, este drept că veneam după euforia unei sesiuni de examen plină de note de 9 si de 10 , la sfârşitul anului IV al Facultății de Medicină Generală din Bucureşti. Era primul meu an cu adevărat bun, pentru că mi-au trebuit trei ani ca să-mi dau seama101

„cum” să invăț si „cât” trebuie să invăț ca să obțin note bune la această facultate.Deşi acum imi repugnă mult eticheta, incepusem să devin, ceea ce se cheamă un „băiat bun”, adică , genul de individ docil care ințelege bine si aproape reflex circumstanțele in care evoluează , percepe si pricepe repede „din ce parte bate vântul”, sociabil, spiritual, plin de

tact, genul de om care ştie să vorbeasca pe limba fiecarui interlocutor si care , mai ales , nu supărǎ pe nimeni ! Debutasem in anul I de facultate ,cu mult aplomb si cu naivitatea că este suficient să vrei să faci ceva ca să poți face ceva in viață . Eroarea a fost repede si prompt amendată de către onor Prof.Dr. Vasilescu, şeful catedrei de Biofizică la acea dată . Domnul Profesor m-a invitat grațios si onctuos ca un inalt prelat catolic să particip la sfârşitul anului I la „Scoala Internatională de Biofizică „ o şcoală universitară de vară ce se ținea pe parcursul a două săptămâni in Bucuresti. La acest eveniment Domnul profesor Vasilescu işi susținea prelegerea ( foarte „ en vogue „ la acea dată ) despre „Transportul activ prin membrane” . Gǎselnițǎ sau purǎ intuiție, subsemnatul îi propusesem Profesorului , incă de la inceputul anului universitar, o ipoteză „ sui generis ” de transport activ prin membrane in care apa biologică se organiza oarecum cristalin si, prin intermediul unui „paralelogram de forță al apei, foarte versatil” reuşea să transporte , atât ionul de Na cât si pe cel de K , impotriva gradientului de concentrație intra si extra celular. Don’Profesor s-a arătat interesat de ipoteza mea de lucru ( pe care i-am propus-o chiar prin luna februarie a acelui an ) si mi-a sugerat să-i predau toate insemnările mele pe tema dată , ca să le poate studia in tihnă acasă.Zis si procedat ! I-am dat cu voioşie caietul meu cu intreaga lucrare si am asteptat să vină vara... Vara a venit la timp, iar la sfârşitul lunii mai s-a afişat si Programul tipărit pentru Scoala Internationala de Biofizica, dar stupoare ( pentru subsemnatul !), pe Program nu figura decât un singur autor : Profesor Dr.Vasilescu cu tema „Transportul activ prin membrane-apa ca si carrier al ionilor de Na si K”....Cât depre subsemnatul, Don’Profesor , mi-a şoptit pe tonul cel mai confidențial si complice si deferent : „Stii , vei fi insoțitorul zeilor , tu 102

vei transporta nucleul de bază al Scolii de vară, ne vei duce pe toti 4, cu maşina , peste tot ! „ Era desigur vorba despre cei 4 magnifici care țineau capul de afiş al Conferintei, pe Vasilescu si pe cei 3 profesori străini ce-şi anunțaseră participarea la această Scoala de vară intrenațională...

Aşadar , Don’Vasilescu imi propunea cu generozitate ca in schimbul ideii si muncii mele să fiu şoferul de lux al baştanilor savanți si, in mod corespunzător, trebuia „să fac frumos si să dau din coadă”, pentru că era cheița succesului prin care Domnia Sa mă bǎga „in lumea bună universitară internatională ”...Nefiind incă „un băiat bun”, am dat cu copita, fără stil, la „momentul țucǎlar al viitoarei mele evoluții universitare” si , m-am scuzat , fără tact, cu un rânjet voit oligofren cǎ : „ Don’Profesor cred că la data Conferinței o să mă doară un picior si mă voi duce două săptămâni la Techirghiol, să mă ung cu nǎmol pe la`ncheieturi...!” Auzindu-mă, Don’Profesor a rămas , mai intâi, siderat si a afişat un fel de mimică neutră ca atunci când nu ințelegi ce ți-a comunicat interlocutorul... Şurfǎ bătrână si unsă cu toate alifiile a recuperat repede si , zâmbind asimetric , cu juma’ de falcă si doar c-un singur ochi, mi-a replicat pe un ton profetic : „ - Ei băiete, eu sunt sigur că tu te pregăteşti de vreo nuntă ! „Ei, şi n-a fost „nuntă mai frumoasă „ .... si anul II si anul III am cam tras la coasǎ...După excluderea din „Altarul Stiinței” a urmat si alungarea din „Olimpul Politicii” , unde, e drept, nici nu prea mă prăpădeam cu firea in calitatea mea de Responsabil A.S.C. cu activitatea de Sport-Turism.Puțoi-puțoi, dar spectrul confuz si neclar al devenirii mele ca viitor medic incepuse să mă cam ingrijoreze : membru P.C.R.-ioc! ( si n-aveam să mai fiu primit vreodată in ”rândurile P.C.R.”) , 50 de sutimi „ bonus „ la media finală – ioc ! ( pentru lipsa de activitate politică in cadrul A.S.C. ), la examene ( deşi rupeam cartea ! ) profesorii mă intrebau din vârful buzelor si notele erau cam slăbuțe, chestiunea incepuse să se cam împutǎ .... E drept că , in această perioadă ( a anilor II si III de facultate ) imi găsisem o oarecare derefulare intelectuală in cochetarea cu mediile „ermetice” ale Bucurestiului anilor `73 - `77 : organizasem 103

o „ Seară Eminescu „ la muzeul Stork impreună cu Dna.Dr. Mateescu , Conferențiar la catedra de Microbiologie ( ar fi putut fi sigur si meritoriu Profesor universitar , dar, „ din păcate „ era.... descendentă din familia Stirbey) cât si cu ajutorul marei actrițe Elena Sereda ; mă bucuram de atenția amicală a lui Pavel

Chihaia , Dan Zamfirescu si Zoe Dumitrescu Buşulenga si , in mod deosebit, mă mândream cu calitatea de „fiu spiritual „ al Episcopului de Curtea de Arges, Prea Fericitul Pavel Şerpe , un OM de a cărui cultură eclectică si vastă, bunătate sufletească si minte pătrunzătoare , imi voi aduce aminte toată viața.Erau satisfacții secrete, puțin comune, erau vraja si „opium-ul” spiritului , dar, la urma urmelor eu trebuia sa devin DOCTOR si , dacă se poate un DOCTOR BUN !De invățat, invățam pe rupte, dar notele mele erau , totuşi, modeste iar penetrarea subsemnatului in „high life-ul” cercetării era, in mod vizibil si...previzibil, total prohibită ....Puțoi-puțoi , dar mediocritatea in care mă vedeam silit să mă bălăcesc a inceput să mă cam sperie...Am inceput sa trag cu ochiul in dreapta si-n stânga si am ajuns la o primă mare concluzie : important pentru „devenire „ nu este FONDUL ci....FORMA !Trebuia , neapărat să-mi construiesc un nou „look” : mi-am scurtat pletele ( de fapt m-am tuns activist-style , fără perciuni si „nemțeşte” pe la ceafă ), am abandonat blugii cei comozi dar vǎdit si ostentativ „capitalişti” si mi-am tras si costum si cravată .Pentru că am un simț pervers al umorului , deşi nu cred nici acum in afirmația lui Talleyrand că : „Cinstea este o problema de dată ...” , am inceput să-mi structurez , cu migală, imaginea publică de ....” băiat bun „ .Am inceput să râd, pe la cursuri si pe la seminarii, la toate glumițele inepte făcute de pupincuristul meu profesor de ştiinte politice, n-am mai injurat pe nimeni ( cu voce tare ), n-am mai contrazis pe nimeni, n-am mai spus bancuri politice si m-am abținut de la orice comentariu politic, am dat din cap ca prostu` ( când dădeau cu toții din cap ), am aplaudat la timp, am fost, pe rând, jovial, cordial, afabil, când plin de compasiune, cand vehement si plin 104

de mânie proletară, intr-un cuvant, am devenit un specimen reprezentativ de...băiat bun !Incepusem să intru atât de mult in pielea personajului , incât , din când in când, simțeam nevoia să am mici colocvii cu mine insumi ca intr-un mic „amfiteatru” , in care să dezbatem impreună „in petto” , cât la sută

mai sunt „eu” cel adevărat si cât la sută m-am metamorfozat in imaginea mea publică de „băiat bun „. Paul Valery spunea undeva că „in fiecare clipă omul este altceva decât ceea ce este” ...Se poate să fie şi aşa, mai ales dacă ne gândim la evoluția lui ontogenetică . Caracterial, rămânem cam tot timpul neschimbați, chiar dacă, uneori, dorim să ne comportăm ca si cum ...am fi ...alții...Cam asta era starea mea de spirit in după-amiaza acelei zile de 19 iulie 1977. Terminasem cu brio sesiunea de examene la sfârşitul anului IV , incepuse vacanța de vară si mă acomodasem , in sfârşit, si cu noua mea piele de „ băiat bun „ , o parolă de acces absolut necesară deschiderii barierelor exigențelor social-politice-profesionale ale vremii.„Toc! Toc! Toc ! Toc ! „ : Marian Mohanu mi-a bătut in fereastră , la fereastra garsonierei din strada Dr.Obedenaru no. 9 , din Bucuresti...Garsoniera era plasată intr-o vilă , nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu pretenții de stil , in fapt cam fără sare si piper, aşa cum arată , din păcate, destule vile in Cotroceni. Proprietara vilei, Doamna Peternelli , era chiar soția răposatului arhitect ce proiectase casa si din care doamna Peternelli mai deținea in proprietate, la acea dată, doar parterul vilei si garsoniera in care locuiam eu. La acea vreme plăteam o chirie modică de doar 150 de lei lunar.După moartea arhitectului, nepricepându-se decât la jocul de rummy, bridge si canasta, Doamna Peternelli a fost nevoită să trăiască din vânzarea lucrurilor din casă iar mai apoi din vânzarea etajului vilei. Etajul a fost cumpărat de catre inginerul Georgescu. Inginerul avea un frate doctor la Curtea de Arges , doctorul Georgescu Emanoil, un excelent medic internist, aşa după cum imi aduc aminte. Cu Mircea Georgescu, fiul doctorului Georgescu , am fost coleg si prieten bun , atât la Scoala No.4 cât si la Liceul Vlaicu-Vodă din Curtea de Arges. Spun „ am fost „ pentru că Mircea este plecat undeva departe si 105

stabilit, peste şapte mări si şapte țări, intr-o țară mare de peste ocean, si lucrează intr-un post important de conducere, la o mare firmă cu vocație de holding international. Mircea a rămas in mintea mea ca un om extrem de mândru si exigent pentru cei din jur, dar si cu sine insuşi. Cult si foarte bine informat, dublat de o inteligența vie si

incisivă, povestea devenirii in viață a lui Mircea este o adevărată Odysee ce poate servi oricând si oriunde ca model de tenacitate si curaj, pentru orice tânar dornic de afirmare serioasă si durabilă. Prin Mircea am reuşit să ajung la Doamna Peternelli care, intr-o criză perpetuă de bani ( cred că avea o mică pensie de urmaş ) , mi-a inchiriat mie garsoniera, cu condiția expresă ” a plǎții in avans pe 3 luni si a interdicției totale de a aduce femei in casă ”.Banii i-a primit intotdeauna la timp, dar la chestia cu „femeile” a cam trebuit să mai lase si de la ea, cu atât mai mult cu cât subsemnatul m-am străduit să-i explic că „domnişoarele care mă vizitau erau colegele mele de facultate, viitoare doctorițe si nu...pur si simplu...femei !”.Doamna Peternelli era ceea ce se cheama „une femme du monde „ si, pentru că subsemnatul îi pǎream un tip „charmant „ si mă straduiam să nu aduc „putori „ in casă , si-i mai aduceam de la Curtea de Arges si brânză de burduf si caşcaval afumat si mere si țuică, am sfârşit amândoi prin a avea relații prieteneşti, dar numai atât! ( Doamna Peternelli avea la acea dată in jur de 66-67 de ani ! ).Lăsând la o parte problemele amoroase, studiul si socializarea erau, cum spunem noi radiologii : „in limite normale „.Anul 1977 incepuse zbuciumat cu cutremurul din 4 martie...A fost primul meu mare moment de referință existențială ! Cutremurul m-a surprins in apartamentul unor buni prieteni, intr-un bloc situat in strada Miron Constantinescu. Apartamentul era plasat la etajul 9 si „dansul” clădirii a avut exprimări terifiante : televizorul a fost proiectat chiar in mijlocul sufrageriei dar bubuitul imploziei a fost o ridiculă fâsâialǎ pe lângă mugetul lugubru pe care-l făceau pământul si pereții blocului...Toți am avut reactii paradoxale : proprietarul apartamentului, amicul meu borțos, chelios si deştept până la neruşinare , Nicu Lappa, a luat-o la fugă pe scări, aşa cum era , numai in izmene ; nevasta lui, Nicoleta, s-a repezit in bucătărie cu intenția fermă de a-şi proteja panoplia de ceramică atârnată cu multă ştiință si 106

migală pe unul din pereti, iar subsemnatul, râdeam isteric la gândul că Nicu a fugit pe scările blocului numai ...in izmene...Imediat după terminarea cutremurului, m-am repezit la garsoniera mea din Cotroceni. Am avut mare noroc : biblioteca masivă si boierească

de stejar ( pe puțin 300-400 de Kg.) , se lăfăia in intregime pe patul pe care, atunci când nu făceam altceva, obişnuiam să si dorm...Am reuşit să vorbesc la telefon cu părinții, care nu fuseseră prea zguduiți la Curtea de Arges si, după ce m-am convins că si mătuşa mea bucureşteancă ( Tanti Marieta) ce locuia in Pantelimon, nu pățise nimic, m-am dus la spitalul la care, la acea vreme, făceam stagiul de medicină internă, Spitalul Brancovenesc.Impreună cu colegul, pritenul si naşul meu la a doua mea căsătorie, Cristi Vodislav, am ajuns primii la acest spital si am rămas in spital, fără intrerupere , 3 zile si 3 nopti..Din păcate, cuvintele nu sunt proprietatea individului si, prin folosire indelungată si de multe ori nepotrivită, trădează atât sensul lor strict noțional , cât si valoarea intensității emoționale a fenomenului , acțiunii , ideii sau obiectului descris.Inefabilul cutremurului poate fi cu greu cuprins in mii si mii de cuvinte, din care fantastic, macabru, jale, isterie, grotesc, ireal, zguduitor, terifiant, frică animalică, teluric, tragic si demoralizant sunt doar câteva palide imagini pe care incerc tremurat sa le denumesc ! Am văzut de toate si am făcut de toate. Am făcut medicină de război si am văzut grămezi de cadavre aşa cum numai in dezastrele naturale si la război poți să intâlneşti...Atunci am văzut , prima oară, „oameni albi”, albi ca laptele si am ințeles pe viu ce inseamnă „crush syndrome” ( oamenii scoşi de sub mormanele de dărămături erau, datorită descărcării mari de adrenalină si vasoconstricției consecutive, albi....albi ca ......varul !)Am cusut pe viu, am tăiat pe viu si am frământat , tot pe viu, nouă inimi din care, din păcate, doar 2 au mai vrut să bată din nou...Fără anestezie, fără mănuşi, fără masă de operații, fără lampă scialitică, ci....direct pe asfaltul din curtea spitalului...Stiu că Profesorul Dr. Fica nu s-a bucurat de simpatia colegilor si studenților pe care i-a păstorit, dar la vremea respectivă a muncit cot la cot cu noi, cu doctorii, cu asistentele, cu studenții si chiar cu 107

brancardierii si cu militarii care ne ajutau in transportarea cadavrelor la morgă... Eram cu toții nemâncați, nedormiți, plini de sânge din cap pânâ-n şosete ( dupa 3 zile de stat in spital, cand am ajuns acasă la garsoniera

din Cotroceni , a trebuit , si eu si Cristi, să ne inmuiem picioarele si pantofii direct sub duş, ca să ne putem descălța !).Imaginile acelea imi revin aproape obsesiv in minte si, de fiecare dată când acele amintiri mi se derulează prin creier, simt in nări, pentru o fracțiune de secundă, mirosul acela dulceag si fad de descompunere prin putrefacție ce plutea ca o ceață densă peste toate cadavrele din curtea spitalului Brancovenesc...Aceste amintiri sunt insemnate cu fierul roşu in creierul meu si cred că niciun fel de „lavage du cerveau” ( biochimic , hipnotic sau electro-magentic), n-ar putea şterge stigmatul rǎului, nenorocirii, dezastrului ce au cuprins Bucurestiul cu acel cutremur blestemat din 4 martie 1977 !Cutremurul ar fi trebuit să-mi ascută instinctele si reflexele de apărare, iar bătaia „Toc! Toc! Toc! Toc ! „ din geamul garsonierii in care locuiam cu chirie , ar fi trebuit să mă avertizeze că niciun necaz nu vine niciodată... singur ... ..................................................................................................................................................................................................................................

Oare ce-a urmat după bătaia din geam , la acea dată fatidică de 19 iulie 1977 ?L-am poftit pe Marian Mohanu in casă, si l-am intrebat pe „limba lui” ( eram deja „băiat bun” si invățasem sa vorbesc fiecăruia pe „limba” sa ) :

- Care-i faza, Marine ? Pǎ cine mai filezi ( Marian tocmai terminase Scoala de securitate si era „in practică” la Ministerul Comertului Exterior).

- Bǎ, frec țiparu’! Am fost azi pǎ la Serghei ( era vorba despre Serghei Niculescu Mizil ), am ras două „vizichiuri” impreună la Triumf si-am zis să trec si pǎ la tine să văd ce mai mişculezi...

- Fratele meu Alb, eu sunt „free”, mai stau vreo 3-4 zile prin Bucale si pǎ urmǎ mă roiesc la Curtea... Dacă ia ǎl Bǎtrân

108

- concediu in august mă car si eu la mare cu el, ca a Bǎtrânǎ nu merge cu noi la mare, e cardiacă, hipertensivă si nu-i face bine marea... Da taică-tu ce mai face ? S-a mutat in Bucale ?

- Bǎ bǎiete, deocamdată el a inceput treaba la C.C. cu To’ar’şa, da a Bǎtrânǎ a rămas acasă la Piteşti cu Gicǎ, iar ǎl Bǎtrân stǎ la hotelul partidului, pǎ Tolstoi. Da , o să ne dea si casă, poate pǎ Bitolia si vine si a Bǎtrânǎ in Bucale, poate peste vreo două luni, că-i dă Tovarăşa un post la Ministerul Invatamantului... Ce faci, ai băgat ceva la ghiozdan că mi-o foame de n-am unde dormi la noapte ! Hai la Tolstoi, fac io cinste !

- Bǎ Marine, eu am băgat ceva la ghiozdan că după examen am fost cu Cristi la Simplon si am ras un şnitel si câte o berică...Da, parcă aş mai bǎga ceva in fizic că „şervețelul” ǎla de şnițel de la Simplon s-a topit prea repede în foios si parcă am o tenie in burtǎ ...Bǎ, da am bǎut bere, hai să luăm un taxi , plătesc eu taxi-ul !

- To`ar`şu` ! Un`te crezi ?! Io cine p..a mea sunt ? Neica Nimeni de la Paza Comunală ??! Bǎi Tovule, ai in fața lu`Tǎlicǎ un ofițer de securitate care veşnic este in misiune si vegheazǎ..... ca să nu fim vegheați de alții care fac acelaşi lucru ca si mine, da pǎ bani mai verzulii ! Te-ai prins ? T`a pigé, quoi ?? Did you understand me ???( N.A. : Marian Mohanu , colegul meu de la Scoala generala No.4 si de la Liceul teoretic „Vlaicu Vodă „ din Curtea de Arges, vorbea pe acea vreme o engleză straşnicǎ si o franceză foarte bună ! ). - Hai bǎ ca sînt eu cu o Dacia 1100, car-ul lu` Jean Maurer ... Nu ne opreşte nici un caraliu si, dacă ne opreste, îi dau eu să-mi inghită legitimația !! Hai , pǎ cai, pǎ coi, da, hai odată cǎ mǎ arde rǎu pǎ mațe si pǎ sarcofag !

Am tras o bluză si o pereche de blugi pe mine si m-am dus până la maşina mea, parcată in fața casei in care locuiam , ca să-mi iau ochelarii de soare . Bătrâna mea maşinuță, Dacia 1300 , avea la acea dată numai 4 ani iar numărul de inmatriculare era incă 1-Ag-3970...Mai târziu, după ce m-am insurat cu Liana, fostul meu cumnat, fratele Lianei Stefanescu, Coman Stefanescu Niculescu Mizil (Mǎnel), mi-a cedat numărul lui de la ultima lui Dacie break (maro),

109

aşa că până când mi-am radiat maşina mea in urmă cu 7-8 ani, numărul de la bătrânica mea Dacie alb 40 a fost 1-B-4177...

Buna si onesta mea maşinuță ! Niciodată nu m-a lăsat de izbelişte, desi ar fi avut suficiente motive de răzbunare pentru tratamentul nu tocmai ortodox la care am supus-o ...Pe deasupra, a rămas abandonată aproape un an pentru nenorocitul ǎla de Mercedes negru, Mercedes 200 , 2-B-9210, maşină sclifosită si parşivă care mi-a adus numai nenorociri...Pentru Liana si pentru reputația familiilor Stefanescu si Niculescu Mizil, Mercedesul meu ( maşina fusese cumpărată pe vremea in care eu eram căsătorit cu Liana , dar cu banii dați de către tatăl meu ), a fost o adevarată mană cerească : din vânzarea lui (240.000 lei in anul 1979 ) s-au putut achita datoriile. „delicate” ale Lianei , dar si datoria lui Lidia Niculescu Mizil ( soția lui Mănel si cumnata mea si a Lianei ). După vânzarea Mercedes-ului meu , Lidia a achitat datoria de 25.000 de lei către Anca Danielopol, iar Liana Stefanescu ( fosta mea soție cu acte in regulă, fostă Ana Elisabeta Stefanescu, fostă Ana Elisabeta Sava după căsătoria cu primul ei soț Virgil Sava si , după căsătoria cu subsemnatul, Ana Elisabeta Gherghescu ), şi-a putut achita integral datoriile către Florin, către Mioara Oglindă , către naşul Sechel si către mulți alții , si mai ales, datoria de 50.000 de lei către Ticuşan ...Gata, mi s-a pus pata !Când mă gândesc cum am „cumparat” Mercedes-ul am senzația că mă urc intr-o „maşină a timpului” si mă simt, pas cu pas, teleportat in trecutul acela scǎrbos , mlǎştinos, plin de lipitori care îți foreazǎ si pielea si ochii si nările si gura si nu le poti desprinde decât dacă le rǎzuieşti cu cuțitul si le desprinzi cu carne , cu sânge , cu piele, cu tot...Voi vorbi, poate in altă carte, si despre afacerea cu nuanțe de” thriller” a Mercedes-ului, despre ocultul Domn Georgescu ( uns cu toate alifiile si mână`n mână cu militia si cu securitatea ), despre Angel ( fiul unui fost diplomat argentinian acreditat in R.S.R. „ Vânzatorul Mercedesului „ ) despre Domnul Nicolae ( cumparatorul Mecedesului ) de la Piatra Neamț, dar toate astea .....poate ceva mai incolo... In fine, ne-am urcat , eu si Marian in Dacia lui Jean Maurer si am descǎlecat la hotelul partidului ( evident , numai pentru mahǎrii din 110

C.C. ) situat pe strada Tolstoi. Tatăl lui Marian , Vasile Mohanu ( fost Prim Secretar P.C.R. la Curtea de Arges, apoi Prim Secretar P.C.R. al

Judetului Arges ), tocmai fusese avansat in 1977 ca adjunct al lui „Tanti Odi” ( este vorba despre „odioasa” tovarăşă Elena Ceausescu ) la secția de cadre a Comitetului Central P.C.R. La ora la care am ajuns noi la hotel, tatăl lui Marian nu sosise incă ( se muncea zdravăn pe vremea aceea la C.C. , de la ora 8 dimineata pana noaptea târziu !)Mohanu senior nu era in apartament aşa că am coborat amândoi la restaurantul hotelului. Marian era in vervă aşa că mi-a propus un menu ” frugal ” cu vodcă Smirnoff cu icre negre si cu Chateaubriand, numai că subsemnatul eram moleşit de căldură si de examen aşa că m-am mulțumit cu o scrumbie de Dunăre à la greque si cu un pahar de Sauvignon Blanc de Jidvei ( e drept, dintr-o sticlă cu prafu` de două degete pe ea...). Marian nu s-a lasat deloc intimidat de fartițiile mele de „conaş cu bonǎ si cu freulein” si, improşcându-mă in fațǎ cu minuscule boluri alimentare ( dintre care am reuşit să recunosc un Chateaubriand pregătit à point ), mi-a comunicat pe tonul lui cel mai afabil si blajin moralizator : „- Bǎi Bǎiețicǎ, de ce te caci matale pe Dumneavoastră, ia si bagǎ in fizic, cǎ ți-am zis ca sînt in lovele si face Je cinste !” Adevărul adevărat este că Marian, cel de atunci, era un băiat extrem de inteligent si pe deasupra un tip generos care nu făcea măgării si era in stare chiar să se bată cu pumnii pentru ...o fată ! Aşa era ....atunci !Pe de altă parte nici subsemnatul nu am fost crescut „cu bonă si cu freulein” , atât timp cât Tǎicuțul meu a fost „copil din flori” si fecior de țǎrancǎ iar părinții mei au dus-o foarte greu mai toată viața lor...La finalul mesei , Marian, pe cai mari, m-a indemnat să ne facem digestia si să ne spălăm grăsimile din mațe cu un Henessey, dar l-am refuzat zgomotos replicându-i ca nu vreau sa „pângǎresc” parfumul vinului de Jidvei cu un alt alcool, fie el si de un neam asa de aristrocratic ca Henessey-ul...Amicul meu n-a insistat si şi-a adus , subit, aminte că are de lăsat un mesaj lui Mănel. M-a rugat să-l insoțesc până in strada Londra 25, unde, spunea el, Mănel ar fi trebuit să se găseasca la acea ora la sora lui, Liana.

111

Am ajuns in strada Londra 25 cam pe la orele 6 si jumătate după-amiaza...I-am spus lui Marian că eu voi rămâne in maşină si poate să

stea in casă cât pofteşte, pentru că eu oricum nu mai am nimic de făcut si pot sa-l astept oricât.A sunat si a intrat zgomotos in casă...Mi-am aprins o țigare si , semn de mare relaxare la mine, am inceput să examinez cu ochii pe jumătate inchişi, volutele subtile si imprevizibile ale rotocoalelor de fum ce se imprăştiau anevoios prin atmosfera incinsă de iulie tropical...Maşina avea toate geamurile deschise, dar căldura aceea toridă de iulie , combinată cu j`de miile de calorii oferite cu generozitate de vinul de Jidvei, imi lipeau tricoul de spătarul scaunului maşinii, aşa ca am simțit nevoia să mă dau jos din maşină cu speranța deşartǎ de a mă răcori un pic....M-am ascuns sub umbra unui pom si senzația relativă de confort m-a făcut să indrept ochii spre cer cu dorința iluzorie, că poate voi găsi o promisiune de ploaie...Era, totuşi, frumos...Era acel moment al luminii când ziua isi face reverențele ei către noaptea ce se simte doar in nǎri, dar nu se vede; era momentul pe care francezii l-au botezat, aşa de bine, cu „l`heure sans nomme” sau cu „l`heure creuse”... Tocmai terminasem sesiunea anului IV si o terminasem si foarte bine....Venea vacanța de vară si masa de la Tolstoi părea să-i anunțe un debut plin de promisiuni colorate si parfumate.Imobilul situat in strada Londra 25 era o vilă impozantă cu parter si etaj, plasată excentric intr-o curte largă dreptunghiulară , lăsată in paragină.Vila era masivă si oarecum respingătoare prin geometria ei perfectă, lipsită de orice accident arhitectonic.Alături, la numărul 23 ( casa fostului mare savant cardiolog Iliescu si, in care aveam să aflu mai târziu că mai locuia , pe lânga fiica cardiologului, si unul din „ideologii partidului”- Prof.Dr. Ghişe-) se înǎlța cu un contrast ostentativ si mustrător , o splendidă vilă in stil maur cu linii compozite, abil dozate, si din care răzbăteau pe alocuri melancolii baroce.

112

Casa de la numărul 25 ( in care intrase Marian) era, ceea ce am spune noi astăzi cu o ironie cam „fumată”, o clădire paralipipedică in stilul

cel mai neaoş sovietic si distona obraznic si semeț cu mai toate construcțiile din jur !Trecuseră vreo 10 minute de când scanam cu privirea cladirile din jurul meu, când Marian şi-a făcut apariția in uşa de la parterul vilei :

- Jo, come here ! Hurry up ! Move now your damned ass ! Hai mǎ, ia vitezǎ , ce pielea mea, vrei invitație scrisǎ ?!

- Ce-i mǎ, ce vrei ? i-am răspuns eu proptindu-mă in poarta gărdulețului metalic ce imprejmuia imobilul.

- Hai bǎ in casǎ ! Mǎnel n-a venit încǎ şi mama lui Liana a zis să te poftesc inăuntru !

- Bǎ, nu vin ! Tu nu vezi cum sunt : in blugi, cu tricou pe mine si cu mîna-n cur ! Nu intri aşa, prima oară intr-o casă de oameni ! Pe deasupra , mai sunt si cu parfum de Jidvei in bot....Ce-o să zică oameni ăştia de mine ? Du-te tu si fǎ-ți treaba, că te astept cât vrei !

- Hai bǎ , nu fi bulangiu, cǎ mǎ şucǎresc ! Ce pielea mea vrei ? Ce , eu nu sunt tot in blugi ?! Hai bǎ cǎ mǎ faci de tot cǎcatu ` ! Dai şi tu „sǎru`mâna”, lingi cazmaua la cucoane lordeşte, spui douǎ-trei vorbe de duh, sǎ nu te creadă gagicile mut si, dacă nu vine Mǎnel in zece minute, am roit-o amândoi !

Ce era sǎ fac ?!Am intrat !....Nu m-a intâmpinat Liana , ci mama ei . O doamnă , pe vremea aceea cam la cincizeci de ani si puțin deasupra inălțimii de mǎrunțicǎ.Doamna s-a recomandat Fulga Stefanescu si trebuie să mărturisesc că m-a surprins din momentul in care i-am sărutat mâna...Cred chiar si in ziua de astăzi că oamenii pot fi etichetați caracterial, doar după o simplă strǎngere de mânǎ:sunt mâini viguroase , tranşante, mâini oneste si nesofisticate, sunt mâini nervoase si subtile, sunt mâini calde si mâini reci, sunt mâini moi si mâini jilave.....Fulga mi-a intins o mânǎ de femeie inteligentǎ si duplicitarǎ...

- Liana a ieşit puțin....Revine in 10 minute.. Luați loc ! Vă fac o cafea ?

113

- Sărut mâna , nu prea mă omor cu cafeaua, mai ales seara ! ( m-am scuzat eu ). De fapt, noi eram in trecere, aşa că n-o să

zăbovim prea mult ! Oricum, eu sunt pe post de ajutor de şofer , faceți abstracție de mine ...

- Lasă băi să ne facă o cafea, a intervenit Marian, că aia de la Tolstoi mi s-a părut cam piş-wasser...Hai să vă metşerească baiatu` o cafea adevărată si indesată să vă fâlfâie cordul inimii ca la prima intâlnire !

- Stai că vin si eu cu tine, s-a precipitat Fulga, să-ți arăt de unde să iei cafeaua...

Fulga a plecat repede după Marian, care se vede faptul că ştia bine rosturile casei si ştia, nu numai unde se află bucătăria, ci si locul unde se afla ” ascuns ” borcanul de cafea...„ Ascuns „....? Da, ascuns !Deşi eram, încă, in plină epocă de bunăstare, deşi cafeaua si toate celelalte alimente se găseau la acea vreme incă, din belşug si cu bani puțini, aveam sa aflu, step by step , că in casa din Londra 25 , toate lucrurile erau....ascunse !Cafeaua, zahărul, untul....oh, mai ales untul si salamul de Sibiu , alimentele si lucrurile, vorbele si oamenii, oaspeții si rudele, străinii si cunoscuții , toți si toate jucau un fel de joc „ de-a v `ați ascunselea „ perpetuu, din care, cu greu , ai fi putut să intelegi ceva...Senzația pe care o incercai era că această casă era un fel de loc public, un fel de sediu in care oamenii se intâlnesc aproape organizat sau după un telefon prealabil, numai că atunci când se face de ora inchiderii, nimeni numai rămâne acolo , peste program.M-am luptat cu acest sentiment trei ani, ani in care o intrebare m-a chinuit obsedant : era casa din Londra 25 „ bântuitǎ ” ?!La momentul primei mele descinderi in casa cu pricina , nimic nu a zgândǎrit „senzorii mei subcorticali de alarmǎ „ , iar faptul că Marian si Fulga au plecat „together” să .....” meştereascǎ „ impreună cafeaua , nu-mi spunea decât , cel mult , că Marian era „un om de-al casei”...Ceea ce ar fi trebuit să-mi trezească mai multe suspiciuni , era faptul că Liana nu era, in acel moment , in casă ! Dacă aş fi fost mai bănuitor din fire sau măcar mai atent , ar fi trebuit să remarc faptul că

114

Marian m-a invitat in vilă , lăsând să se ințeleagă că Liana ar fi fost si ea, acasă...

In plus, Fulga a furnizat scuza, de circumstanță, cum că Liana ar fi ieşit puțin, urmând să revină in câteva minute...Minciunele, minciunele ...Este adevărat că imobilul avea două intrări, dar accesul in curtea vilei se putea face doar printr-o singură intrare, poarta metalică in fața căreia era parcată maşina lui Jean Maurer .Ar fi fost imposibil să nu remarc pe toți cei care intrau si ieşeau din curte, atât timp cât preț de aproape 10 minute , până la intrarea mea in vilă, subsemnatul imi omoram timpul cu observarea casei si a peisajului arhitectonic in care aceasta era plasată.Analiza acestor circumstanțe o fac , in mod firesc doar acum, când impuritățile din paharul cu apă s-au decantat si când cele doua faze, lichidă si solidă s-au separat in mod net, fără degradeuri si fără compromisuri alotropice.In timp ce Marian si Fulga se indeletniceau cu subtila si oculta alchimie a cafelei, gândurile mele zburdau voioase si neîncrâncenate către vacanțǎ , către o vacanță de vis pe care mi-o imaginam numai la mare...!Măturam cu privirea, distrat , peretii living-room-ului in care fusesem invitat. Obiectul cercetărilor mele aletorii era o combină muzicală vetustă in aparență, placată cu furnir clasic de cireş in bunul stil al anilor `60, dar care , la o privire mai atentă purta emblema rezonantă Philips si , asa cum aveam sa aflu mai târziu, era o combină nou-nouță coborâtă dintr-un catalog Quelle in urma cu doi ani tocmai la adresa din Londra 25...Living-room-ul era imprejmuit pe trei laturi de glasswand-uri panoramice având plasata excentric, intr-un colț al celui de-al patrulea perete ( opus peretelui de la stradă ) si o uşă ce conducea către un mic vestibul prin care se putea ajunge la bucătărie , baie si la intrarea de serviciu ce ducea in curtea interioară din spatele vilei.Atunci când se organizau diferite sindrofii, asa cum a fost si logodna mea cu Liana sub patronajul spiritual al naşilor Ion Voicu si Madeleine Voicu, glasswand-urile se puteau deschide cu uşurință,

115

oferind posibilitate unui spațiu larg ce putea lesne primi 40-50 de invitați.

Pe latura mică a living-ului , latură orientată către stradă , glasswandul era deschis in permanență, realizându-se astfel o extensie de spațiu si de lumină prin comunicarea cu un alt vestibul, ceva mai mic, a cărui ferestre dădeau către fațada imobilului. La rândul lui, vestibulul comunica printr-o uşă cu casa scării si cu intrarea principală din imobil. La acea vreme , casa nu era prevazută cu grilajuri metalice la ferestre , iar impresia mea la acea prima vizită era că intreaga casă se afla in faza de curățenie generală. Lipsa perdelelor si a draperiilor făcea loc larg potopului de lumină de afară care inunda spațiul intern al incăperilor si iți crea senzația de incintă semideschisă , un fel de „patio” spaniol.Eram intr-o stare de bine , de lene mentală , psihică si fizică si mângâiam cu o privire obosită si prietenoasă un elefant cu dimensiuni de aproape un metru , un elefant alb din porțelan ce trona, cu o indiferență rece si imperială, pe o măsuță plasată la mijlocul singurului perete plin si aproape nedecupat , plasat in opozitie cu peretele stradal.

- Bună ziua , sau mai degrabă, bună seara ! Oh Doamne, s-a facut aproape seară, ce mai, este aproape 8 !Cred că sunteți prietenul lui Marian...Imi cer scuze că am intârziat, dar ăştia de la O.D.C.D. ne-au avertizat tăios că trebuie să stăm la ambasada atăt căt ni se cere...Si idioții ăştia de negrotei care au căzut din cocotier direct in Mercedes, ne exploatează ca pe nişte sclavi...Sales roturiers, quoi ?!...Nici nu m-am prezentat ! Sunt Liana Stefănescu, sora lui Mănel si sunt secretară la ambasada Senegal, aici, aproape , pe strada Paris..

- Sărut mâna si imi pare bine! Sunt Gelu Gherghescu, amicul lui Marian , student integralist păşit in anul V la Facultatea de Medicină Generală si, in prezent , vacanțier cu gânduri slobode... Imi cer scuze de ținută si de prezența mea nepoftită, dar toată vina i se datorează exclusiv lui Marian...De fapt, eu imi asumasem numai rolul de insoțitor de bord, dar prietenul meu,

116

- care se pare că mişună acum prin bucătăria Dvs., m-a pus in situația asta delicată de oaspete incomod.

- Oh, sunteți prea dramatic si prea ceremonios si pe la noi, prin casă , nu se poartă aşa ceva ! Nu vă formalizați, sunteți oricând , bine venit !......Stiți cum se spune „ Les amis de nos amis...

- - „ Sont nos amis...! „ am replicat eu reflex, si mi s-a părut că Liana a surâs discret, in colțul gurii, semn că i-a plăcut răspunsul meu prompt si corect din punct de vedere fonetic...

Liana era o excelentă cunoscătoare a limbii franceze si a limbii spaniole, calități de care aveam să mă conving , mai târziu, atât prin mediile francofone prin care m-a introdus , cât si din negocierile pe care le-a avut cu Angel, fiul unui fost diplomat argentinian de la care am cumpărat...sau am furat....Mercedesul negru...Cand am cunocut-o , Liana avea aproape 33 de ani, dar arăta de cel mult 30, mai ales atunci când nu purta ochelari.Era extrem de volubilă si te sfredelea, din când in când, cu o privire ce lua toate nuanțele spectrului ei psihic, de la patetic la o acreală ironică de-a dreptul umilitoare.Vorbea foarte repede , gramatical si fonetic foarte corect, cu toate că , pe alocuri, isi mai dădea in petic cu picanterii lexicale frantuzesti sau numai cu deformări fonetice in spiritul limbii lui Baudelaire...Foaret rar, o mai dădea si pe limba spaniolă, si , imi aduc aminte de modul in care o tachina Mănel, atunci când Liana rostea deformat numele firmei GENERAL ELECTRIC.... ca pe HENERAL ELECTRIC, moment in care se isca o ceartă in toată regula, iar cei doi ajungeau la o ” ruptură a relațiilor pe viață ”, care putea dura chiar si ....două zile !Pentru cineva neavizat si, inclusiv pentru mine, disputele dintre Liana si Mănel căpătau accente dramatice . Erau scandaluri zgomotoase si pline de pasiune sau de ură, ce te puneau lesne pe gânduri si te intrebai, dacă cei doi sunt frate si soră, sau pur si simplu, sunt doi dumşani ...La acea vreme, Mănel era o fire teribilistă, plină de imprevizibil si non-conformistă, iar comportamentul său de „copil bătrân” ce risipea cu dărnicie inprejurul său „glumițe” , mai mult sau mai puțin picante ,

117

reuşea s-o scoată din răbdări pe Liana cea subtilă, rasată si cu comportament aristocratic, ori de câte ori erau față-n față...

Acum , când au trecut aproape 35 de ani , amintirile s-au sedimentat, iar mintea mea de acum, ii consideră pe amândoi ca pe două structuri antitetice in formă, total incongruente, dar in fond , perfect rezonante pe o plajă de sunete emise parcă de acelaşi instrument !Doar două nume magice, cu valoare mitică, puteau să aducă la un numitor comun pe cei doi copii ai lui Iacob si Fulguța Stefănescu : Nicu Serescu si Milică Marinescu !Erau doua nume cu valoare de totem si de tabu, iar la simpla lor rostire , si Liana si Mănel se transfigurau pe loc ca intr-un film de science-fiction !Când Liana sau Mănel rosteau, intâmplător , unul din aceste două nume stranii , cearta cea mai aprigă se oprea ca prin farmec, ca un fel de „freeze image” , cei doi se potoleau instantaneu si orice dispută, oricât de cruntă, se aplana total , ca si cum combatanții ar fi fost, pur si simplu.... „ scoşi din priză „...!Mănel devenea gânditor şi işi muşca mustața, semn de mare participare sufletească la el, iar Liana isi modifica brusc timbrul vocal, iar vocea ei capăta un fel de tremolo grav si dramatic ce era urmat, aproape invariabil, de o privire umedă si fixă, parcă focalizată undeva departe, aruncată peste timp....M-am intrebat mereu , ce tainică urzeală, ce abur vrăjit, ce incantație fermecată de şaman tibetan, reuşea să prefacă instantaneu in „ doi mieluşei „ pe doi oameni dezlănțuiți , doi luptători pe viață si pe moarte, aşa cum erau Liana si Mănel atunci când se certau , si care se linişteau pe loc , la amintirea unuia dintre cele două nume....Doamne, si cum se mai certau !

- Eu am făcut ceva pentru țara asta, ! Cand m-a vândut Stanca la Belgrad, eu am stat cu pistolul la tâmplă si n-am trădat ! M-au drogat si m-au bătut si n-au scos nimic de la mine ! argumenta Liana catre Mănel, desfigurată de furie si aveam senzatia, la acea vreme , ca din clipă in clipă , isi va infige unghiile in beregata lui frate-su...

- Băi, nu mă mai fute la cap cu trecutul tău de secretară-spioancă la ambasada Zair-ului din Belgrad si nu te mai da rotundă cu

118

- vitejia ta de futelniță de negrotei ! îi replica Mănel cinic si cu metodă de inchizitor versat in execuții, pedalând cu abilitate pe punctul cel mai nevralgic al Lianei, pe integritatea moralității ei..

- Eu sunt o sfântă mă, pe langă curva de nevastă-ta !... Intreabă-i pe Miky Voicu, pe Gyury, pe Nicu sau pe Bogdan !..Băi idiotule, Oana seamană leit cu Miky, nu vezi ca e neagră ca ta-su, iar Răzvan e leit Bogdan ! Da tu ştii bine toate astea că doar si Bogdan ți-a povestit cum se regula cu nevastă-ta in baie, la Măgurele, când erai tu plecat in Canada, sau la Cernavodă, sau erai cu gaşca, cu Nicu si cu Gyury si cu Serghei si cu toți ăilalți !...Băi cretinule, dar n-ai văzut-o si tu pe Lidy, cu ochii tăi , când se regula cu Bogdan in apartamentul de la Măgurele, ce dracu`, atunci când l-ai caftit pe Bogdan si ai venit disperat si in pragul nebuniei, dimineața, cu noaptea`n cap aici la noi ?!...

Eram martorul cel mai pietrificat din lume, când astfel de „ discuții „ aveau loc intre Liana si Mănel, si asta , cam la 2-3 luni, si toate in prezența mea, in apartamentul din strada Londra 25.

- Ascultă Liana, îi spuneam eu la doua-trei ore după plecarea lui Mănel, ştii că astfel de vorbe grave spuse la mănie si fără un suport real, dor cumplit, şi apoi, chiar dacă ar fi aşa, ceea ce eu personal nu cred, e vorba totuşi de fratele tău, ce dracu` !

- Stiu, dar mi-e milă de sufletul lui bun si credul de copil, deşi, azi m-a făcut... curva negroteilor...Tu habar n-ai pe ce lume trăieşti ! Stai toată ziua cu nasu`n in cărțile tale de doctor si mă laşi pe mine sa mă lupt cu toate viperele ce mişună aici prin casă...

- Liana dragă, viperele astea de care vorbeşti sunt toate, dar toate, rudele tale, prietenele si prietenii tăi, sau ale lui Mănel, sau ale lui Fulga, sau ale lui Iacobuş !Cu excepția lui Cristi Vodislav si a părinților mei, niciun alt prieten sau coleg de al meu nu a pus piciorul in această casă...

Adevărul este că in casa din strada Londra 25, se perinda zilnic, multă, foarte multă lume.Nicu Ceausescu, Lidia Niculescu Mizil ( sotia lui Mănel si mama lui Oana si Răzvan ), Gyury Fazekas, Serghei Niculescu Mizil, Donca Niculescu Mizil, Rădulescu si Olteanu ( asa se recomandau cei doi 119

aghiotanți ai lui Nicu, din vremea aceea ), Sechel ( fostul naş al Lianei ), Marian Mohanu, Romanița, Mioara Oglindă, Nan, clienții lui Iacob Stefănescu ( tatăl Lianei, Dumnezeu să-l ierte, era poate singurul om normal din acea casă, si, in acelaşi timp, un excelent expert contabil), ca să-i enumăr succint numai pe cei care ne vizitau , măcar de 4-5 ori pe lună . Adevărul este că Liana, pe care am cunoscut-o eu, era de o complexitate psihică impresionantă...Păstrând proporțiile si definițiile doar la referința domeniului muzical, registrul emoțional al Lianei se etala si, probabil că se defineşte si acum ( pentru că oamenii nu-şi schimbă caracterul , năravul si nici structura psihică niciodată ), ca un registru muzical pe trei octave, ceva in genul fenomenului vocal care a fost celebra cântăreață Ima Sumah. Aşa cum Ima Sumah putea să treacă cu o uşurință uimitoare din cheia FA in cheia Sol, cu un salt de voce uluitor, de la registrul de bas la registrul de soprană, tot aşa putea si Liana să treacă de la hohotele de plâns spasmodic la hohotele de râs contagios, si asta in numai câteva fracțiuni de secundă..Această mobilitate psihică cu totul ieşită din comun, m-a pus deseori pe gânduri si mi-a ridicat numeroase semne de intrebare...Starea de râs-plâns este specifică comportamentului moriatic, diagnostic neurologic pentru leziunile contuziv-hemoragice frontale, dar Liana nu avea nici o „marcă traumatică” ( cicatrici la nivelul tegumentelor de pe frunte ) si, oricum micile hemoragii cerebrale lasă in locul lor leziuni cerebrale progresive, care degradează de la o lună la alta starea individului.Este sigur că elemente maniacale există la Liana, iar mania grandorii este vizibilă chiar si pentru Don`Portar de la orice spital de psihiatrie.De nenumărate ori, obsesiv, cuiul roşu al indoielii mi-a impuns creierul cu aceeaşi mare intrebare : „Care este Liana cea adevarată , cea care plânge cu sughițuri sau cea care râde in cascade ?! „E drept că geniile nu sunt oameni... tocmai normali....Să fie , oare, Liana...un geniu ?Limita dintre patologic si normal este aproape imposibil de stabilit in cazul Lianei.

120

Eram cam necopt la vremea la care am cunoscut-o pe Liana, aşa că orbecăiam intr-o stare cețoasă de intrebări ca : nebunie ? minciună ? adevăr ?Nu-i mai puțin adevărat faptul că , cele trei tentative de suicid ale Lianei pe parcursul timpului in care am fost căsătoriți , au fost pentru mine, tot atâtea momente de groază si de indoială serioasă asupra normalității ei psihice .Acum , când au trecut atâția ani, când viața m-a incercat cu multe si cu de toate, când aproape toți cei dragi mie s-au stins in brațele mele, când am văzut spectrul albastru al morții si am călătorit de doua ori „dincolo”,in timpul anesteziei, acum când ştiu mai bine cine sunt si ce sunt cei din jurul meu, acum când au trecut mai bine de trei decenii de la ruptura mea cu Liana si cu lumea ei, acum sunt pe deplin convins că ştiu tot adevărul...In „ Critica rațiunii pure „ Immanuel Kant vorbeşte despre ” lucrul in sine „ ( das Ding an Sich ) pe care-l botează cu noțiunea de NOUMEN şi pe care il cunoaştem parțial si incomplet doar prin impresia oferită asupra lui prin funcțiile noastre de relație, imperfecte. Cam acelaşi lucru, prin extrapolare, pot zice si eu acum despre Liana...Liana era si probabil că este o entitate ciudată, plină de bizarerii de comportament, unele dintre ele conştientizate de personaj si probabil etalate si manipulate la modul actoricesc, altele prezente structural si ascunse adânc in harta ei genomică, cu expresii fenotipice diverse până la inepuizabil...Cameleonismul comportamental al Lianei cu o variabilitate infinită de expresii psihopatologice ține totuşi de zona morbidă, atât cât cunoaşte acum ştiința medicală a psihiatriei. El este determinat , fără doar si poate, de un coflict ce se manifestă aproape continuu, ca un delir sistematizat ( schizoid ). Conflictul este dat de frustrarea personală dintre ceea ce este ea , ca personalitate, si ceea ce ar putea sa fie, sau si mai rău, ceea ce ar trebui ea să fie... in banalul cotidian.Se ştie că alcoolul, dezinhiba creierul mai ales in ariile prefrontale ( 6,8,11), acolo unde , după vârsta de 17-18 ani, se definitivează la orice individ ariile cu funcție de decizie : este bine, este rău ? fac sau nu fac următoarea acțiune ?! Când bei alcool, ariile de decizie sunt 121

inhibate , se „rup „ de restul creierului si , ca atare, te comporți fără discernământ si faci vrute si nevrute..Liana n-a fost niciodată o bețivancă, dar atunci când, ocazional, se dedulcea la un păhărel de alcool, făcea ...... urât ! Fredona aiurea dar cu patos din repertoriul lui Edith Piaf ( era complet afonă ! ), declama fragmente ciuntite din poezii si poeți incerți ( un amestec compilat din Octavian Goga si George Bacovia, in care „ morții mei „ erau un leit-motiv perpetuu ), vorbea grandilocvent despre familia ei din Brăila si de morții ingropati la Balta Albă ( MAMU – bunica ei, incă in viață la acea vreme, 1977-1981 – si bunicul Nicu Serescu, trecut in neființă de mai mulți ani, erau mai intotdeauna citați si descrişi ca nişte icoane, iar casa batrâneasca din Brăila din strada Belvedere era „ Palatul „ de vis, plin de un trecut grandios ).Sigur, rulada introductivă din incantațiile bahice nici nu era pernicioasă la urma urmelor, necazul este că , dacă, creştea numărul de paharele de la 2 la 3, Liana devenea agresivă, făcea profesiuni de credință despre proiectele ei mărețe de viitor, construia biserici falnice si catedrale, nega si blama regimul politic existent, contesta cu vehemență pe toti cunoscuții ei si chiar şi pe cei mai apropiați, chiar dacă erau „piese de calibru” sociale sau politice si, nu in ultimul rând , construia elucubrant imperii economice, evident, conduse de ea. In tot acest talmeş-balmeş declamativ, plângăcios si agresiv si vindicativ, pe alocuri, Liana adopta o postură țeapănă, o poză dramatică in care ochii imobili , bărbia aruncată`n vânt si o anumită contractura a muşchilor cefei, ii desenau o ținută de om in criză , sau , cel puțin, in transă...De regulă, Fulga si Iacobuş, nu prea asistau la asa ceva, iar Mănel, aflat intâmplător prin preajmă, o persifla metodic, dar fără aplomb, parcă aidoma unui spectator plictisit, care a văzut de prea multe ori scena cu pricina.Ciudat, chiar si in aceste momente de transă alcoolică , la enunțarea numelor de Nicu Serescu sau Milică Marinescu, Liana si Mănel se opreau brusc din orice dispută , ca intr-un „ stop cadru „ si se transformau pe loc in doi oameni normali.Au trecut peste 3 decenii, au căzut dictatori, au căzut turnurile gemene de la World Trade Center, a murit si Osama Bin Laden, au căzut si 122

multe firme renumite si bănci de prestigiu odată cu recesiunea, dar Manel Finanz A.G. , Getteco International, Tehnotours si Jeco Trading au rămas si asta, nu doar mulțumită milioanelor de dolari moştenite de la Milică Marinescu ( fost acționar la McDonnell Douglas Co.) ci, cred eu, in bună parte si datorită abilității si geniului in afaceri al Lianei Stefănescu...Acum ştiu : Liana este un amestec bizar dar viabil de nebunie si inteligență malefică si este un geniu al disimulării !33.09.03 si 33.51.66...Am plecat in seara aceea de 19 iulie 1977, prima seară in care am cunoscut-o pe Liana, cu două numere de telefon in minte... Erau numerele de telefon la care o puteam găsi pe Liana la adresa ei din strada Londra No. 25...Mai târziu, agenda mea avea să se umple si de alte zeci de numere cu „ dichis „ : numărul de la Ambasada Senegal, numărul de la O.D.C.D. ( Oficiul pentru Deservirea Corpului Diplomatic ), numărul de la Resedinta Ambasadorului Senegalului din strada Orlando, numarul de la resedinta cifratorului Ambasadei Senegal, numerele lui Velescu ( pasionat la greu de pictură) si a lui Radu (imbrăcat mereu la „ patru ace „) , numărul scurt de la Centrala C.C.-ului, numărul de la apartamentul din Măgurele unde au locuit o vreme Manel si Lidy, numărul din strada Delavrancea 10 , apoi numărul din Emil Zola 2, numărul lui Ticuşan, numărul lui Florin , numărul lui Angel ( feciorul diplomatului argentinian ) , numărul lui Georgescu ( cu Mecedesul negru ), numărul lui madam Stavăr ... Numai numărul lui Nan de la ISCE Terra l-am ratat..... Răsfoiesc in aceste clipe in care scriu, agenda mea de atunci, terfelită si ingălbenită, cu multe, multe adrese si numere de telefon , dar si cu insemnări precipitate, făcute parcă cu frică si furtiv, să nu mă vadă cineva, să nu mă prindă cineva...Am senzația că trăiesc o stare de dedublare, de teleportate ce mă aruncă in timp si spațiu chiar in mijlocul acelor timpuri, că mă afund iar in mocirlica slinoasă si fetidă in care mă zvârcoleam aproape zilnic, pe vremea in care locuiam in casa Lianei din strada Londra 25. Mă uit cu stupoare in agenda aceea si mi se pare că personajul faptelor 123

inscrise in acel mic jurnal autobiografic, nu poate fi, in niciun caz , propria mea persoană, ci un cu totul alt individ , e drept , sosia mea la vârsta de 27-29 de ani... Privesc cu ochi severi si cu o gură plină de bale grețoase, gata să se „exprime „ printr-o vărsătură , privesc peripețiile personajului ce ar trebui să fi fost subsemnatul la acea vreme si totuşi, mintea si sufletul meu liber de acum refuză să creadă că faptele inscrise in tiranicul meu mic jurnal , ar putea să-mi aparțină , cât de cât...Oare eu eram acela care alerga cu bătrâna mea Dacie ( cu doua cauciucuri pe jantă ) pe coclaurile de lânga Centrala Nucleară de la Cernavodă, hăituind pe cei doi ostaşi care furaseră ARO-ul , pe „Mikiduță „ al lui Mănel ?Oare, tot eu, eram acela care se arunca nebuneşte impotriva curentului, atunci când Donca si Doamna Lidia , mama ei, mă rugau cu lacrimi in ochi s-o ajut pe Donca sa păstreze copilul lui Nicu Ceausescu, in timp ce „ Coana Leana „ si Generalul Gheorghiu ( seful Spitalului Elias ) incercau , din răsputeri, s-o determine să accepte chiuretajul ? Să fi fost tot EU personajul care inghițea toate mitocăniile lui Nicu când venea beat mangă , la două noaptea să ne incarce ( pe mine si pe Liana ) in Renault-ul lui cu „ sirenă ”, escortat de Rădulescu sau de alții, ca să ne ducă la Gyury Fazekas, sau la Buşteni, sau la Snagov, sau la dracu`mai ştie, pe unde „ vroia` „ muşchii lui?Citesc filele ingălbenite din ponositul meu jurnal si nu-mi pot crede ochilor de toate prin câte am trecut...Urletele guturale ale lui Nicu către Rădulescu : „ – Chiar mâine să-l distrugi pe bozgorul ăsta împuțit de Gyury, să-i „ aranjezi „ maşina, să vadă că nu-i merge cu mine !! Ai ințeles Rădulescu ?! „...Sau comentariile de a doua zi ale lui Gyury, către mine :„ Idiotul ăsta de Nicu uită că ” îi țineam de şase” atunci când era sus cu Lidy , ( N.A. : in casa lui Paul Niculescu Mizil din Strada Delavrancea 10 ) si eu o țineam de vorbă pe tovarăşa Maria , in bucătărie, ca să-şi termine ei treaba, în tihnă , si nu cumva să vină si Donca peste ei .... „

124

Mă copleşesc imagini de coşmar, cu drumurile mele disperate pe ruta Bucuresti-Curtea de Arges , făcute şi de două ori pe zi, să văd de ce l-au arestat pe tata si să incerc s-o liniştesc pe mama...Mi se amestecă sfredelitor in cap bețiile noastre crunte cu toată gaşca de la Neptun, sau la Snagov la vila suedeză , sau la Buşteni sau in casa din Barbu Delavrancea...Mă uit pe carnețelul meu de taină şi imi aduc aminte de umilința la care m-am supus in 2001 si in 2002 când le-am rugat si pe Liana si pe Lidia să mă imprumute cu nişte bani cu care să pot cumpăra nişte citostatice pentru soția mea de atunci, pentru Mihaela, bolnavă de cancer de glandă suprarenala dreaptă...Nu au putut amândouă să-mi dea nici un leuț...In 2010 , pentru că firma mea de tomografie computerizata SAGECO incepuse să se indrepte către faliment, i-am scris lui Lidia o scrisoare prin care o avertizam si pe Lidia si pe Liana sa-mi restituie banii obținuți prin vânzarea Mercedesului negru ( 240.000 de lei ) si cheltuiți, mai ales de Liana pentru achitarea datoriilor ei... Le somam in acea scrisoare cu o rezolvare prin instanța de judecată...Au trecut doi ani si nu mi-au dat niciun răspuns...Disperarea te impinge de multe ori la fapte necugetate!Cum am putut să cred că Liana mi-ar fi putut returna banii obținuți din vânzarea maşinii cumpărate cu banii dați de părinții mei ?...Asta ar fi insemnat recunoaşterea implicită a rolului meu de „ Păcălici „ în întreaga farsă a mariajului nostru, mariaj pus in scenă cu un singur scop : achitarea urgentă a datoriilor ei , datorii devenite incomode si pentru poziția ei la amabasadă, dar mai ales ... pentru familia Niculescu Mizil.Si când mă gândesc că pentru maşina aceea neagră şi nenorocită, ca să facă rost de bani, mama a vândut toate bijuteriile excepționale moştenite de la bunica mea Aneta Ioan, soția lui Tataia, primite la rândul ei, ca dar de nuntă, de la soacră-sa sârboaică ... Olga Bozidar Zotta...Mă uit pe carnețelul din pumnul meu şi am senzația că pe măna mea dreaptă au ieşit din agendă şi au inceput să se târască lipicios si amenințător doi viermi cleioşi si negri , mai degrabă două lipitori ce-mi caută cu o intenție fățişă venele de la incheietura mâinii...

125

Reflex si cu multa scârbă, imi scot bricheta din buzunar şi aprind primele trei file ale carnetul ponosit si jegos. Aştept vâlvătaia focului să cuprindă toate filele carnetului, până la limita suportabilă a arsurii si apoi, ca o descărcare nervoasă , dar şi ca o biruință, arunc cu greață carnetul incă arzând si odată cu el si imaginea halucinantă cu cei doi viermi si cu trecutul meu zbuciumat...Mă apuc din nou de scris !Da, EU eram acela ce mă bălăceam in toată această băltoacă scârnavă amestecată cu putori pestilențiale dar si cu efluvii subtile de parfum Givenchy...EU eram , singur , incercând să scap din .... haznaua timpului.Scriu mai departe, respir mai bine, scriu si mi se pare că mănânc cireşe din cireşul aflat acum o jumătate de veac in curtea străbunicii mele, la Plaineşti...

.................................................................................................................

.................................................................................................................

Această inşiruire de poveşti este o pură ficțiune ! Orice asemănare cu fapte şi persoane din viața reală este ... întâmplătoare !

Curtea de Arges Gelu Gherghescu14.06.2012 0722.720.755