Viermele-de-gălbează Viermele de gălbează este un vierme parazit care trăiește în ficatul oilor. Este bine adaptat condițiilor de viață; este acoperit cu un tegument care formează o cuticulă cu rol de apărare împotriva sucurilor digestive. Tegumentul și pătura musculară de sub el formează împreună teaca musculo-cutanee.dupa forma corpului el se clasificat in grupa platelminti(viermi cu corpul plat). face parte din clasa viermii. Mediu de via ț ă ș i alcătuire Viermele-de-gălbează se găsește în ficatul oilor dar poate fi găsit și la alte animale, cum ar fi vaca . Produce boala numită gălbează. Seamănă cu o sămânță de dovleac de 3-4 cm lungime. Tocmai pentru că este galben, viermele a primit numele vierme-de-gălbează. Are două ventuze pe partea ventrală, una în jurul orificiului buco-anal și celălalt înapoia lui. Alcătuirea internă este simplă, neavând sistem circulator și nici respirator. Sistemul digestiv este minimalist; este format din un tub lung și subțire, cu un singur orificiu buco-anal și ramificații laterale scurte. Acestea facilitează circulația substanțelor nutritive, a oxigenului și a dioxidului de carbon. Excreția se realizează prin canalicule și canale excretoare. Sistemul nervos este alcătuit din ganglioni nervoși grupați în partea anterioară a corpului. Organele de simț sunt foarte slab dezvoltate, datorită faptului că duce o viață parazită. Reproducere
Transcript
Viermele-de-gălbează
Viermele de gălbează este un vierme parazit care trăiește în ficatul oilor. Este bine adaptat condițiilor de viață; este acoperit cu un tegument care formează o cuticulă cu rol de apărare împotriva sucurilor digestive. Tegumentul și pătura musculară de sub el formează împreună teaca musculo-cutanee.dupa forma
corpului el se clasificat in grupa platelminti(viermi cu corpul plat). face parte din clasa viermii.
Mediu de viață și alcătuire
Viermele-de-gălbează se găsește în ficatul oilor dar poate fi găsit și la alte animale, cum ar fi vaca. Produce boala numită gălbează. Seamănă cu o sămânță de dovleac de 3-4 cm lungime. Tocmai pentru că este galben, viermele a primit numele vierme-de-gălbează. Are două ventuze pe partea ventrală, una în jurul
orificiului buco-anal și celălalt înapoia lui.
Alcătuirea internă este simplă, neavând sistem circulator și nici respirator. Sistemul digestiv este minimalist; este format din un tub lung și subțire, cu un
singur orificiu buco-anal și ramificații laterale scurte. Acestea facilitează circulația substanțelor nutritive, a oxigenului și a dioxidului de carbon. Excreția
se realizează prin canalicule și canale excretoare.
Sistemul nervos este alcătuit din ganglioni nervoși grupați în partea anterioară a corpului. Organele de simț sunt foarte slab dezvoltate, datorită faptului că duce
o viață parazită.
Reproducere
Viermele-de-gălbează este hermafrodit și se înmulțește printr-un număr mare de ouă, pe care le depune în canalele biliare ale oii parazitate. Acestea ajung în tubul digestiv și apoi cu fecalele în mediul exterior. Dacă împreună cu fecalele ajung în apa unei bălți, din ouă ies niște larve mici, care pot înota. Larvele care pătrund în cochilia melcului se dezvoltă, se transformă, rezultând cercarii. Ele
se urcă pe fierele de iarbă și se închistează. Oile care mănâncă iarba infestată se îmbolnăvesc de gălbează, cercarul ajungând în ficat.
Anelidele sunt viermi inelati, tridermici, cu o veritabila cavitate generala a corpului (celeomati) si cu simetrie bilaterala.
Mediu de viata: terestru si acvaticMod de viata: majoritatea speciilor sunt libere, unele sunt ectoparazite.
Caractere generale: viermii inelati au corpul format din inele – metamere – care corespund unei compartimentari interne numita metamerie. Partea externa
a invelisului corpului este acoperita de cuticula umeda si transparenta. In peretele corpului exista muschi dispusi in doua straturi, cel extern si cel intern
longitudinal. Unele anelide poseda pe fiecare metamer cate o pereche de apendici numiti parapode. Parapodele poarta tepi rigizi numiti cheti cu rol in
tararea pe substrat.Cu exceptia primului si ultimului inel, toate celelalte inele au structuri identice;
segmetele tubului digestiv, ca si sistemele circulator, excretor si nervos, se repeta in fiecare metamer. Aparitia metameriei corpului sporeste pe de o parte capacitatea de supravietuire, iar pe de alta parte permite realizarea de miscari
complexe si independente ale segmentelor corpului. Din necesitate de a coordona aceste miscari, sistemul nervos al anelidelor se dezvolta producandu-
se o concentrare la polul anterior al corpului, fenomen numit cefalizare. Celomul constituie un veritabil schelet hidrostatic asupra caruia muschii
actioneaza in timpul contractiei producand presiunea ce determina alungirea corpului (prin contractia fibrelor circulare) si scurtarea corpului (prin contractia
fibrelor longitudinale). Acest tip de miscari pot fi limitate numai la anumite regiuni ale corpului printr-o buna coordonare nervoasa.
Sistemul nervos este format din creier ganglionar si perechi de ganglioni ventrali in fiecare segment al corpului – sistem nervos scalariform.
Suprafetele de schimb ale gazelor sunt tegumentul si branhiile. Circulatia este in general inchisa.
Reproducerea este sexuata; exista specii hermafrodite si sexe separate. Sunt cateva specii la care se inregistreaza fenomene de inmugurire.
Importanta: anelidele terestre sapand galerii si hranindu-se cu pamant sunt de mare importanta in agricultura, optimizand oxigenarea, umiditatea, pH-ul, compozitia solului. Ramele contribuie la descompunerea frunzelor cazute
toamna dupa toamna, participand astfel la circutul materiei in natura.
PăianjenAraneae (Păianjenii) este cel mai numeros ordin de arahnide, numărul speciilor descrise depǎșind 40 000. În prezent, păianjenii se întâlnesc pe toate continentele, cu excepția Antarctidei. Ei preferă să
trăiască în regiunile tropicale, păduri, peșteri, în regiunile alpine, de stepă, localitățile umane, chiar și în bazinele acvatic (fam. Cybaeidae). Cea mai
notabilă deosebire de alte animale constituie construcția plasei din mătase. Dimensiunile
păianjenilor diferă: cel mai mic este Patu digua de 0,37 mm, iar cel mai mare - Theraphosa blondi -
Morfologia și anatomia păianjenilor include multe caracteristici în comun cu alte arahnide. Corpul
este împărțit în două regiuni, au opt picioare articulate, chelicere, pedialpi, aripile și antenele
lipsesc.Păianjenii posedă, de asemenea, mai multe trăsături care le disting de alte arahnide. Toți
păianjenii sunt capabili să producă mătase de diferite tipuri, utilizată pentru vânat. Chelicerele celor mai multor specii conțin glande veninoase, iar veninul elaborat de ele este injectat în pradă sau inamic[2]. Pedipalpii masculilor sunt specializaț în transferul spermei la femele în
timpul împerecherii [2]. Multe specii de păianjeni prezintă dimorfism sexual, caracterizat prin deosebirele de dimensiuni și culoare[3].
Păianjenii, spre deosebire de insecte, au corpul divizat doar în două regiuni: prosomă (numită și cefalotorace, corespunde regiunilor cefalice și toracice) și opistosomă (numită și
abdomen). Dar sunt și excepții, păianjenii din familia Archaeidae prezintă prosoma împărțită în două părți unite printr-un gât alungit. Cu excepția câtorva specii din familia Liphistiidae (numiți păianjeni segmentați), opistosoma nu este segmentată. Prosoma și opistosoma sunt
conectate printr-un pețiol (sau pedicel), formațiune ce sporește mobilitatea corpului [4].
Prosoma
Articolele unui picior1 - coxă
2 - trocanter3 - femur4 - patelă5 - tibie
6 - metatars7 - tars
8 - gheare
Chelicerele cu luciu metalic la păianjeni săritori
Colţul unui chelicer
Prosoma este alcătuită din două părți: un scut dorsal (carapacea) și două plăci sternale ventrale. Ea are forma aproximativ ovală, purtând anterior mai multe perechi de oceli (ochi
simpli), orificiul bucal, chelicere, pedipalpi și lateral 4 perechi de membre locomotoare. Scutul dorsal reprezintă cuticula puternic chitinizată de aceea în timpul dezvoltării păianjenii
năpârlesc[5]. Cuticula îndeplinește rolul de exoschelet și protejează păianjenul de deshidratare.
Ventral, placa sternală mică are rol de buză inferioară, iar placa sternală mare este înconjurată de coxele membrelor locomotoare. Ei nu au maxilare, de aceea articolele bazale ale
chelicerelor, pedipalpilor și primei pereche de picioare formează atriul bucal, cu funcție de fărămițarea hranei.
Chelicerele, formate din 2 articole, sunt situate preoral. Ultimul articol este mobil și are forma unei gheare. La păianjenii migalomorfi în chelicere sunt situate glandele veninoase ce se deschid în vârful ghearei[4]. La cei araneomorfi glanda veninoasă se află în prosomă, iar
chelicerele sunt străbătute de canalele acestor glande.Pedipalpii sunt scurți, au funcție tactilă, fiind alcătuiți din 6 articole: coxa, trocanter, femur, patelă, tibia și tars. La masculi pedipalpii au și rolul de organ copulator[2]. La nivelul tarsului pedipalpii posedă un bulb genital prelungit de un stil. În interior se află un tub seminifer ce se deschide la capătul stilului. La unii păianjeni suprafața pedipalpilor este acoperită cu perișori
tactili, numiți trihobotrii.Membrele locomotoare (picioarele sau apendice) sunt formate din 7 articole: coxa, trocanter, femur, patelă, tibia, bazitars și tars. Lungimea și grosimea lor variază în funcție de modul de viață. Astfel, la reprezentanții familie Salticidae picioarele sunt scurte și puternice, adaptate
la executarea săriturilor. La tarantule picioarele sunt lungi și puternice, adaptate la alergat. La păianjenii țesători picioarele sunt subțiri și tarsul are aspectul a două gheare pectinate și una
în formă de clește de tip carabinieră, fiind utilizate la construcția pânzei.
Opistosoma
Opistosoma este partea cea mai voluminoasă a corpului. Aici sunt localizate cele mai multe organe. Pe partea ventral - posterioară se află orificiul anal și organele filiere. Organele filiere reprezintă orificiile glandelor sericigiene, care produc mătase. Tegumentul opistosomei este
moale, slab chitinizat. În apropierea pețiolului, dorsal, se disting două orificii - stigmele pulmonare. Plămânii sunt acoperiți de plăci epigastrice. Între aceste două stigme, se află
orificiul genital situat într-un șanț epigastric. La femele orificiul genital este precedat cu o placă chitinizată, numită epigin, cu rol protector [6].
Organele filiere
Opistosoma nu are membre sau alte anexe, cu excepția organelor filiere, pe care sunt situați orificiile glandelor sericigene. Numărul acestor organe variază de la 3 la 4. La păianjenii din
subordinul Mesothelae sunt doar două tipuri de glande sericigene situate median. Restul păianjenilor au glande sericigene situate în partea posterioară a opistosomei. Unii păianjeni din subordinul Araneomorphae prezintă și cribellum – placă turtită specializată în țesutul
mătasei.
Locomoția
Deși toate artropodele folosesc mușchii atașați de interiorul exoscheletul pentru a se deplasa, păianjenii utilizează presiunea hidraulică[7]. Datorită presiunii picioarele se extind și se
contractă cu ajutorul unor mușchi aductori. Ca rezultat picioarele unui păianjen mort nu se pot extinde și se ghemuiesc[4]. În timpul mișcării presiunea internă din picioare se mărește de 8 ori, în comparație cu nivelul presiunii când păianjenul se află în repaus[8]. Presiunea arterială a picioarelor este cu succes utiliazată de către păianjenii săritori. În a treia și a patra pereche a picioarelor are loc creșterea bruscă a presiunii, de aceea acești păianjeni pot executa sărituri
la distanțe de 50 de ori mai mari decât lungimea corpului[4].
Majoritatea păianjenilor care vânează în mod activ, și nu construies pânze, au smocuri dense de păr fin între ghearele din vârful picioarelor lor. Aceste smocuri, cunoscut sub numele de scopulae, se ramifică în peste 1000 de fire și mai subțiri. Această le permită să se urce pe suprafeți vertical și plane, sau chiar pe plafon. Se pare că aderența scopulae provine de la
contactul lor cu straturi extrem de subțire de apă de pe suprafețele obiectelor. [4][9]
Colorația
Păianjenii au numai trei tipuri de pigmenți: ommochrom, bilină și guanină. La unele specii cuticula se formează prin compresare. În rezultat cuticula devine maro, brună sau cafenie[10]. Bilinile dau o nuanță verde (Micrommata virescens). Guanina este responsabilă de culoarea
albă, (Păianjenul cu cruce). Deși este un metabolit (produs al excreției), multe specii au celule specializate - guanocite - în care se depozitează guanina. Culoarea păianjenilor este
redată și de refracția sau reflecția luminii. Astfel, culoarea albă a prosomei la reprezentanții genului Argiope este rezultatul reflecției luminei de către perișori de pe corp[10].
Sistemul nervos este reprezentat de creier și de o masă ganglionară subesofagiană situată ventral la nivelul prosomei. Creierul este format din 2 regiuni: protocerebron, ce inervează ochii și tritocerebron, inervează chelicerele. Masa nervoasă din prosomă are aspectul unui
inel ce înconjoară esofagul, ea inervează pedipalpii, picioarele și organele interne. Cu excepția Mesothelae, păianjenii au sistem nervos puternic centralizat, ocupând aproape tot
volumul prosomei[4][11] [12]. Iar sistemul nervos al păianjenilor din Mesothelae prezintă ganglioni în opistosomă [13].
Majoritatea păianjenilor au patru perechi de oceli (ochi simpli) situați anterior pe prosomă. Ochii sunt dispuși median și lateral, aranjați în diferite modele. Cei mediani sunt mai mari și
specializați în vederea diurnă, iar cei laterali în vederea nocturnă. Unele specii din familia Haplogynae au 6 ochi, Tetrablemma – 4; Caponiidae – 2 ochi.
Ochii la Salticidae
Suprafața corpului este acoperită cu numeroși perișori senzitiv, numiți trihobotrii, densitatea lor este mai mare pe pedipalpi. Trihobotriile au rolul de organe tactile, recepționând orice
vibrație a pânzei, solului sau curenții de aer. De asemenea, păianjenii pot percepe și oscilațiile temperaturii și presiunii aerului. Funcția olfactivă (chemorecepția) îndeplinesc organele liriforme (orificii microscopice în cuticulă), dispuse pe toată suprafața corpului.
Pentru a asigura creierul cu informații din exterior, suprafața internă a cuticulei este împânzită de celule senyitive. De aceste rețele nervoase sunt conectați toți receptorii: tactili, olfactivi. Pentru păianjenii ce-și contruiesc plase contează cel mai mult simțul tactil, pe când
pentru vânătorii activi – vederea. Însă și în aceste cazuri sunt excepții[4].
Inima este de formă tubulară, alcătuită dintr-o singură cameră, situată dorsal în opistosomă. Ea este prevăzută cu 3 – 4 osteole care împiedică revenirea sângelui venos înapoi la organe[14].
Inima este înconjurată de pericard[15]. Sitemul circulator este de tip deschis[4]. Anterior este este prelungită de o aortă ramificată care trece prin pețiol și furnizează sânge țesuturilor din prosomă. Inima pompează sângele prin artere în lacunele dintre organe numite sinusuri. Aici are loc eliminarea oxigenul și primirea dioxidului de carbon. După acesta sângele ajunge în
pericard și din nou în inimă prin osteole.Hemolimfa (sângele) conține ca pigment respirator hemocianină, cu funcție similară
hemoglobinei. Hemocianina conține doi atomi de cupru de care se leagă oxigenul și conferă o nunață albăstruie[16][11].
Respirația
Plămân în secţiune sagitală
Păianjenii respiră prin plămâni (saci pulmonari) și prin trahei. Ambele sisteme sunt amplasate în opistosomă. Membrii subordinului Mesothelae, infraordinului Mygalomorphae și familiei
Hypochilidae posedă două perechi de plămâni, una anterioară și altă posterioară. Iar, majoritatea păianjenilor araneomorfi respiră printr-o singură pereche de plămâni și una de
trahei. Trahele sunt mai bine adaptate le deshidratare, reținând apa mai eficient[11][13]. Dar se întâlnesc și păianjenii cu respirație exclusiv traheală – familia Caponiidae. Plămânii sunt
puternic vascularizați, au o structură lamelară în care are loc schimbul de gaze dintre aer și hemolimfă. Traheele reprezintă tuburi ramificate care transportă oxigenul direct la organe și țesuturi[4], fără întermediul hemolimfei. Atât plămânii, cât și traheile se deshid în exterior prin
stigme pulmonare și, respectiv, traheale. Stigmele pulmonare se află în partea ventrală anterioară și laterală a opistosomii. Traheile se unesc și se deschid doar printr-o singură
stigmă situată în partea posterioară a opistosomii, aproape de organele filiere[4].
Aparatul digestiv
Orificiul bucal se deschide anterior pe prosomă. El este înconjurat de buza superioară, de lamele laterale chitinizate ale pedipalpilor și placa sternală mică[4]. Toate aceste strcuturi participă la fărămițarea cuticulei prăzii. În orificiul bucal se deschid canalele glandelor salivare. Păianjenul injectează conținutul acestor glande în pradă paralizată anterior cu
veninul cheliceral. Organele interne ale prăzii sub influența enzimelor încep să se descompună. Astfel, are loc digestia parțială și extrabucală. Apoi, păianjenul aspiră
conținutul lichifiat al prăzii până nu rămâne doar cuticula. Orificiul bucal este urmat de un faringe musculos, cu funcția de aspirație a hranei. Tubul digestiv continuă cu un esofag
îngust care străbate masa ganglionară și se deschide într-un stomac. Intestinul mediu
formează invaginări lungi laterale în prosomă ce măresc suprafața de absorbție, numite cecuri (în total 5 perechi, ce pătrund la baza membrelor locomotoare). În regiunea opistosomei, intestinul prezintă diverticuli ramificați care formează, la rândul lor, hepatopancreasul[4].
Hepatopancreas este o glandă digestivă cu rol dublu: de secreție a enzimelor și de absorbție a substanțelor nutritive. Ramificările hepatopancreasului ocupă o bună parte din volumul opistosomei. Intestinul mediu este urmat de un rect dilatat, în care se deschid tuburile lui
Malpighi. Tubul digestiv se termină cu anusul[4].
Excreția
Excreția se realizează prin 1 - 2 perechi de tuburile lui Malpighi, puternic ramificate, ce se deshid în rectul dilatat. Produsul de excreție al păianjenilor este guanina, fiind eliminată în
formă de cristale. Astfel are loc prevenirea deshidratării. La nivelul prosomei excreția are loc prin nefrocite. În afară de acestea, o parte a substanțelor excretoare sunt utilizate la
Păianjeni se reproduc sexual și sunt animale unisexuate, fecundația este internă. Dimorfismul sexual se manifestă prin colorație și dimensiuni. Masculii sunt mai mici și de culori mai variate. Organele genitale masculine sunt: 2 testicule, continuate de 2 spermiducte care se unesc și se deschid ventral pe opistosomă. La femele sistemul sexula este reprezentat de 2
ovare, de la care pornesc 2 oviducte, ce se unesc și se deshid prin orificiul genital. La unele specii lângă orificiul genital femel este situat un receptacul, în care masculul depune sperma.
Împerecherea nu implică depunerea unui spermatofor sau copulație directă[17]. Masculii transferă sperma cu ajutorul pedipalpilor. Pedipalpul posedă un bulb care inițial este introdus
în orificiul genital propriu masculului. Apoi, bulbul umplut cu spermă este introdus în epiginul femel[4]. Acest proces a fost descris pentru prima dată în anul 1678 de Martin Lister. În 1843 a fost relevat faptul că masculii țes o pânză specială în care este picaturată sperma
care, la rândul său, este preluată de bulbul pedipalpilor. Structura aparatului copulator variază în mod semnificativ între masculii de specii diferite. În timp ce tarsului extins al pedipalpilor
la Filistata hibernalis (Filistatidae) formează doar un fel sferă cu un duct spiralat orb, membrii genului Argiope au o structură extrem de complexă.
Când un mascul detectează semne de apropiere a unei femelă, el verifică dacă ea este din aceeași specie și dacă e pregătită să se împerecheze[4].
Femelă (Păianjen-lup) cu cocon
Masculii au ritualuri specifice de curtare pentru a preveni mâncarea lor de către femelă înainate de împerechere. Femelele, de obicei, sunt foarte agresive, dar în aceste momente ele
devin loiale și calme. Între păianjeni foarte des se întâlnește canibalism sexual. De aceea, imediat după acuplare masculii părăsesc femela, însă nu toți sunt norocoși. De exemplu masculii din gen. Latrodectus (Vǎduva neagrǎ) dupǎ acuplare , benevol, sunt mâncați de
femelă. Masculii a diferitor specie au metoda sa de a "cuceri" femela. Mjoritatea masculilor posedă feromoni, datorită lor ei "seduc" femela. Pentru masculii păianjenilor țesători o importanță au vibrațiile precise al pânzei produse de aceștia, deoarece un pas făcut din greașeală și femela poate confunda mirele cu prada. Masculii păianjenilor vagabonzi,
vânători activi, ating într-o anumită manieră corpul femelei, astfel ei o seduc. Masculii din familia Salticidae sunt renumiți pentru dansurile nupțiale, cu care ei cuceresc admirația femelelor. Păianjenii din familia Pisauridae oferă un cadou (insectă înfășurată în mătase)
femelei pentru a o hrăni prevenind consumul lor.Masculii din genul Tidarren amputeze unul din pedipalpi înainte de maturizarea și trăiesc în
continuare cu unul. Se presupune că disecraea unui pedipalp, ambii constituind 20% din masa corpului masculin din această specie, îmbunătățește mobilitatea în fața pericolului. La specia
Tidarren argo, s-a observat că pedipalpul rămasese blocat în epiginul femeli. Padipalpul, separat pentru aproximativ patru ore, continuă să funcționeze independent (transfere sperma). Între timp, femela se hrăneste cu masculul[18]. Femelele sunt capabile să depună până la 3.000
de ouă într-unul sau mai mulți saci de mătase [4], numiți coconi, care mențin umiditatea relativă constantă. În unele specii femelel mor după aceea, iar altele protejează coconii prin atașarea lor de pânză, ascunderea în cuiburi sau le anexează de diferite părți ale corpului[4].
Tinerii păianjeni după formă sunt similari părinților. Ei trec prin câteva stadii de dezvoltare larvă, nimfă. Ca și altor artropode, păianjeni trebuie să năpârlească pentru a-și mări
dimensiunile[19]. Unii păianjeni îngrijesc de puii lor, de exemplu juvenilii din familia Lycosidae se agăța de părului de pe spatele mamei. Femelele unor specii aduce pradă puilor
săi. Păianjeni trăiesc 1 - 20 ani (unele tarantule) [4][20], masculii de obicei trăiesc un an.
Ecologie
Vizuină cu "uşa" deschisă
Păianjenii populează biotopurile terestre, sunt și specii ce duc un mod de viață acvatic sau semiacvatic. Păianjenii care își țes plasă duc un mod de viață sedentar. Majoritatea sunt
carnivore, vânează diverse insecte. Pânzele sunt amplasate între ramuri, la intrarea în vizuiună. După ce victima nimerește în pânză sau o atinge, păianjenul se repezește spre ea și
o învelește cu fire de mătase. Ceilalți aleargă după pradă, o pândesc și apoi sar asupra ei. Păianjenii își sapă vizuini în sol, unii construies pânză în formă de tub în care se adăpostesc. Unii construiesc cuiburi din rămășițe vegetale sau cu ajutorul firilor de mătase pentru fixarea
și răsucirea frunzelor în formă de tub sau con.
Modul de viață neprădător
Deși paianjenii sunt în general considerați ca carnivori, păianjenul săritor Bagheera kiplingi este unic prin faptul că are o dietă în proporție de peste 90% erbivoră, trăind în simbioză cu
furnicile[21].Juvenilii unor păianjeni din familiile Anyphaenidae, Corinnidae, Clubionidae, Thomisidae și Salticidae consum uneori nectarul plantelor. Studiile de laborator arată că fac acest lucru în mod deliberat și pe perioade lungi. Acești păianjeni preferă soluții de zahăr în apă simplă, care indică faptul că ei sunt în căutarea nutrienților. Deoarece multe specii sunt nocturne, numărul păianjenilor ce se hrănesc cu nectar ar putea fi subestimat. În afară de glucide,
nectarul conține aminoacizi, lipide, vitamine și minerale, unele studii indică că păianjenii trăiesc mai mult atunci când nectarul este prezrent în dietă. Nutriția cu nectar nu supune păianjenul unor riscuri precum luptele, nu necesită producerea veninului și enzimelor
digestive[22].Diverse specii sunt cunoscute pentru consumul unor artropode moarte, mătase pânzei, precum și propriile cuticule năpârlite. Polen alipit de firele pânzei este, de asemenea, consumat, iar
păianjenii tineri au o șansă mai bună de supraviețuire dacă au posibilitatea de a mânca polen. În captivitate, mai multe specii de păianjeni sunt cunoscute hranindu-se cu mici particul de
Cea mai bună metodă de capturarea prăzii cea a pânzelor lipicioase. Dispoziția spațială diversă a pânzelor permite diferitor specii de păianjen să prinde insecte diferite în aceeași
zonă. De exemplu, cu ajutorul pânzelor orizontale se prind insecte săritoare sau care zboară printre vegetație scundă, cu ajutorul celor verticale insecte cu zbor orizontal. Păianjeni ce construiesc plase au vedere slabă, dar sunt extrem de sensibile la vibrații firelor pânzei[4].
Păianjenul de apă, Argyroneta aquatica, construiește din mătase clopote submarine, umplute cu aer. Aici el consumă prada, năpârlește, are loc împerecherea și creșterea puilor. Își petrece aproape întreaga viață în cadrul clopotului, părăsindu-l pentru a prinde prada, a se împerechea
sau să ancoreze clopotul de plante[23]. Păianjenii din genul Dolomedes populează apele stătătoare sau lin curgătoare. Ei plutesc și vânează insecte la suprafața apei, bazinul având
rolul pânzelor[4].
Metodă de vânătoare a familiei Deinopidae
Unii păianjen țes pânze mici, care apoi sunt manipulate. Cei din genul Hyptiotes și familia Theridiosomatidae întinde pânze și când victima le atinge pânzele sunt eliberate acoperind insecta. Cei din familia Deinopidae țin pânza între primele două perechi de picioare. Când
prada se apropie ei o întind și o aruncă peste victimă, aceasta rămânând imobilizată[24].Femelele mature din genul Mastophora construiesc pânze cu fire foarte rare cu aranjare
trapezoidală. De aceste fire sunt agățate bile confecționate, la fel, din mătase, cu o suprafață umedă și adezivă. Bilele emit substanțe chimice, care se aseamănă cu feromonii moliilor. Deși suprafața activă, lipicioasă a pânzei este de 2 ori mai mică decât cea a altor păianjeni țesătorii, aceștia prind aproximativ aceeași masă de insecte. Păianjenii mânca bilele peste
circa 30 minute de la construcția lor, dacă de acestea nu s-a lipit nicio insectă, apoi fac altele noi[25][26]. Juvenilii și masculii adulți nu fabrică bile, însă emană feromoni, care atrag molii și
le prind cu picioarele anterioare[27].Speciile din familiile Liphistiidae, Ctenizidae unele Theraphosidae, Lycosidae vânează prada
din ambuscadă, așteptând victima lângă trapa de la intrare în vizuină. De la intrare pleacă numeroase fire de mătase ce înconjoară vizuina. Când insecta atinge firele, păianjenii sar
repede din ascunziș și o mușc cu chelicere[13][4].Sunt și alți păiajeni ce prind hrana din ambuscadă, păianjenii crabi datorită culorației
corpului, asemănătoare florilor, vânează polinizatori ca albinele și fluturii[4].Unii păianjeni săritori din genul Portia par să fie inteligenți, în modul de a atrage insectele în pânze lor[28]. Studiile de laborator au demonstrat că speciile Portia instinctiv învață din erorile
și succesele anterioare pentru a captura noi specii de insecte[29]. Totuși, acest proces de
învățare este lent[28].Păianjenii se aseamănă cu furnicile au anumite adaptări pentru a copia cânt mai reușit forma corpului furnicilor și comportamentul lor. Opistosoma este îngustă și o talie falsă pentru a
imita cele trei regiuni distincte a corpului furnicii. Prima pereche de picioare este ținută deasupra capului pentru a imite antenele, care lipsesc la păianjeni, ascunzând, astfel, faptul că ei au opt picioare, și nu șase. În jurul unei prechi de ochi anteriori se dezvoltă o pată neagră
pentru a ascunde faptul că păianjenii au, în general, opt ochi simpli, în timp ce furnicile au doi ochi compuși. Masculii și femelele imit diferite specii de furnici, deoarece femela este cu mult mai mare decât masculul. Păianjenilor furnici le este caracteristic și comportamentul
respectiv: dirijează prima pereche de picioare la fel antenelor, se deplaseză zig-zag, deși sunt săritori ei evite săriturile. De exemplu speciile din genul Synemosyna se plimb pe marginile
exterioare ale frunzelor în același mod ca furnicile din genul Pseudomyrmex. Asemănărea cu furnicile protejează păianjenii de șopârle păsările sau alți păianjeni. Acești păianjeni se hrănesc cu furnicile din mușuroiul în care trăiesc sau cu afidele crescute de furnici[30].
Apărare
Există dovezi puternice că colorația reprezintă un camuflaj de apărare, menit să protejeze păianjenul de la prădători, păsări și viespi parazitare, ambele având o vedere cromatică relativ bună. Acest fenomen se numește mimicrie, larg răspândit și la alte animale. Multe specii sunt colorate funcție de culoarea dominantă a mediului în care trăiesc. Altele au diferite dungi și pete, ce îngreunează observarea conturilor corpului. La câteva specii, cum ar fi păianjenul
hawaiian zâmbitor, Theridion grallator, are mai multe scheme de colorație care fac recunoașterea speciei dificilă pentru prădători. Există și specii extrem de periculoase (cu
mușcătură sau venin puternice) sau cu un gust respingător, nevânate de nimeni[10][31].Tarantulele posedă cpacitatea de a aruncă în inamic cu perișori urzicători. Aceste perișori, cu baze fragile, au pe vârf ghimpi. Ghimpil provoca iritații intense, dar nu există nici o dovadă
că acestea poartă substanțe toxice[32].Pentru a scăpa de viespele parazite, pânzele sunt țesute din fire mai aspre, oferind
păianjenului timp să fugă, în timp ce viespea luptă cu obstacolele[33], iar păianjenul auriu, Carparachne aureoflava, se ascunde în dunele de nisip[34].
Majoritatea păianjenilor sunt solitari, însă sunt și specii ce-și construiesc pânzele împreună. Câteva specii de păianjeni care construiesc pânze comune formând colonii au un
comportament social, deși nu așa de complex ca la himenoptere. Anelosimus eximius (familie Theridiidae) pot locui în colonii cu până la 50 000 de indivizi[35]. În general, speciie
Anelosimus au o tendință puternică spre sociabilitate, toate speciile americane cunoscute sunt sociale, iar cele din Madagascar manifestă o oarecare sociabilitate[36]. Reprezentanții altor specii din aceeași familie dezvoltă independent și într-un mod diferit un comportament
social, deși fac parte din același gen. De exemplu, Theridion nigroannulatum este singura specie socială din genul Theridion. Această specie formează colonii ce pot întruni câteva mii
de indivizi, care cooperează în captura prăzii și depozitarea alimentelor[37].Alte specii de păianjeni sociali sunt: genul Philoponella (familia Uloboridae), Agelena
consociata (familia Agelenidae), Mallos gregalis (familia Dictynidae) etc[38]. Păianjenii sunt uneori nevoiți să să-și apere prada împotriva unor paraziți (cum ar fi păianjenii-hoți), și colonile mai mari au mai mult succes în acestă direcție[39]. Erbivorul Bagheera kiplingi
trăiește în colonii mici, ajutându-se la protejarea ouălor și juvenililor[21]. Chiar păianjeni de genul Latrodectus (care include speciile de Văduva neagră), vestiți datorită agresivitate și
canibalism, construiesc în captivitate pânze comune[40].
Pânza
Articol principal: Pânza de păianjen.Articol principal: Mătasea de păianjen.
Pânză circulară
Nu există nicio legături consecventă între clasificarea păianjenilor și tipurile de pânze pe care își construiesc sau compoziția chimică a acesteea. Speciile din aceleași genurile pot construi pânze similare sau diferite. Pânzele țesute din fire orientate „haotic” au primit foarte puțină
atenție din arahnologiștilor, în ciuda faptului că majoritatea construiesc astfel de pânze. Pânzele sferice, în specila cele verticale, oferă posibilitatea de a prinde insectele în zbor. Dar
celelalte apără mai bine păianjenul de viespe[41].
Producerea mătasei
Păianjenii nu sunt unicele artropode ce produc mătase, dar doar ei o folosesc pentru a vâna. Ei constriesc pânze sau întind fire de semnalizare. Totuși, chiar și speciile care nu țes pânze
pentru vânat, utilizează mătasea în mai multe moduri: masculii o folosesc la transferul spermatozoizilor, femelele la construcția coconilor, ca o funie de siguranță pentru speciile
săritoare, ca parașute de către tinerii unor specii etc[4].
Mătasea este produsă de glandele sericigene localizate în parte ventrală a opistosomii (în număr de până la 1000). Canalele acestor glande se deschid prin orificiile organelor fliere.
Organele filiere sunt formațiuni mibile, tronconice terminate cu o placă chitinizată prevăzută cu numeroși pori. Firele de mătase ce ies prin aceste orificii sunt împletite cu ajutorul
ghiarelor pectinate ale picioarelor. Glandele sericigiene secretă o substanță vâscoasă care se solidifică în contact cu aerul. Din punct de vedere chimic pânza este compusă din: fibroină, alfa-alanină, acid glutamic, albumină și sericină. Se cunosc 6 tipuri de glande care produc
diferite tipuri de mătase[4]:
glandula aggregata — sintetizează mătase lipicioasă; glandula ampulleceae — sintetizează fire pentru deplasare;
glandula pyriformes — sintetizează fire pentru fixarea plasei; glandula aciniformes — sintetizează mătase pentru învelirea prăziii;
glandula tubiliformes — sintetizează mătase pentru fabricarea coconilor pentru ouă;
Mătasea are o rezistență la forța de tracțiune similară nailonului și materialelor biologice, cum ar fi chitină, colagenul sau celuloza, dar este mult mai elastic. Se poate întinde mai mult
înainte de a se rupe.Unii păianjeni au un cribellum, care posedă aproape 40.000 de pori. Fiecare por produce o
singură fibră foarte fină. Fibrele sunt trase de calamistrum, un set de pieptene de păr, situat în vârful cribellumului. Firele mai fine sunt împletite în jurul unor mai groase. Mătasea țesută cu
ajutorul acestor structuri are un aspect pufos și nu este lipicioasă. Majoritatea speciilor sunt ecribellate[4].
Pânza circulară
Pânza circulară (sferică)
Pânzele circulare (sferică) sunt construite din fire radiale, de care se fixează firele spirale. Firele radiale se fixează de obiectele din jur sau se țes alte fire trainice după perimetrul viitoarei pânzei. Aproximativ jumătate din numărul total de insecte nimerite în plasele
circulare (numite și rotunde sau sferice) evadează. Pânza îndeplinește trei funcții: interceptarea prăzii (intersecția); absorbție impulsului prăzii fără să se rupă (oprirea) și
încurcarea ei printre fire sau alipirea (reținerea). Nu există un anumit tip de pânză circulară care să permită calificarea ca cea mai bună. De exemplu, distanța dintre fire sporește
suprafața pânzei și, prin urmare, capacitatea sa de a intercepta prada, dar reduce puterea de oprire și reținere. În caz că firele sunt dense se îmbunătățește forța de reținere, însă o astfel de pânză e mai ușor obsevată de insectă și, desigur că este ocolită, în specila ziua. Cu toate acestea, nu există diferență între pânzele rotunde construite în timpul zilei și cele de noapte.
Pânzele nu sunt adoptate pentru o anumită specie de victimă, astfel că fiecare pânză are capacitatea să prindă o gamă largă de insecte[42].
Centrul pânzelor circulare, adică locul în care se unesc firele radiale, poate fi situat nu numaidecât în mijlocul pânzei. Uneori poate află deasupra, deoarece păianjenului îi este mai ușor să coboare decât să se ridice. Unele specii își fac loc pentru retragere, ce comunică cu
restul pânzei printr-un fir de semnalizare[42].Pânzele circulare orizontale au o răspândire destul de largă, în ciuda faptului că sunt mai
puțin eficiente la interceptarea și menținerea prăzii, și sunt mai vulnerabile la picăturile de ploaie sau la căderea unor obiecte, cum ar fi frunzele. Totuși acestea au și unele avantaje. Ele
nu sunt, sau rareori, distruse de unele animale, au o vizibilitate redusă pentru insectele zburătoare, oscilațiile pe verticală, produse de curenții ascendenți ai aerului, permită
prinderea insecte cu un zbor orizontal lent. Cu toate acestea nu există nicio explicație în utilizarea atât de largă a acestor tipuri de pânze circulare[42]. În prezent se cunos foarte multe
feluri de pânze circulare, însă funcția lor rămâne necunosută[42].
Pânză decorativă cu spirale (Octonoba yaeyamensis )
Pânzele circulare verticale prezintă uneori benzi vizibele de mătase, numite decorații sau stabiliment. Acest fel de pânze se întâlnesc la păianjenii din familiile Araneidae,
Tetragnathidae și Uloboridae. Structurile decorative au diferit forme: linii încruceșate, discuri, spirale, cercuri, în forma unui X latin
etc[43].Există controverse legate de funcția acestor structuri. Unii savanți presupun că decorațiunile,
camuflându-l, oferă protecție păianjenului de păsări, viespi[44]. O altă ipoteză este că formațiunile date atrag prada, insectele, prin reflectarea lumina ultravioletă[45]. Cercetările de câmp au demonstrat că atragând insectele stabilimentul sporește numărul victimelor prinse în pânză[46]. Un alt studiu a arătat că păianjenii reduc construirea acestor decorațiuni, dacă simt prezența prădătorilor[47]. Sunt și alte ipotezae ce afirm că decorul participă la termoreglare, reprezintă un exces de mătase care este utilizată în așa fel sau nu are nicio funcție practică,
având mai degrabă un rol estetic. Ipoteza cea mai nouă presupune că aceste structuri au un rol de stabilizare a pânzei în timpul vibrației intense. Unii cred prin decor femelele comunică
masculilor că sunt gata de împerechere.
Alte tipuri de pânze
Membrii familiei Theridiidae țes pânze încurcate. Firele din care sunt țesute astfel de pânze au o orientare spațială tridimensională. Ei au tendința de a reduce folosirea mătasei lipicioase sau poate să lipsească total la unele specii. Construirea acestor pânze, spre deosebire de cele
circulare, poate dura câteva zile[41].
Păianjenii din familia Linyphiidae țes pânze orizontale foarte dense și inegale. De la acest covor mătăsos se înalță câteva fire. Insectele lovindu-se de aceste firele cad, fără a înțelege ce
a fost, pe pânza lipicioasă de jos[48].
Pânzele conice se întâlnesc la familiile Hexathelidae, Agelenidae. Ele reprezintă un tub pentru retragere care este înconjurat de mătase, în forma unei pâlnii.
Plase ţesute de păianjeni care au consumat anumite substanţe narcotice, inclusiv cofeină
Hrănirea păianjenilor cu anumite substanțe (LSD, cofeină) au efecte diferite asupra structurii pânzele lor, care devin neregulate, au mai multe găuri și pierde din capacitatea lipiciosă.
În Texas, în Rezervația naturală Tawakoni (august 2007) s-a descoperit o plasă imensă (cu o suprafață de cca 180 de metri), produsă de o colonie de păianjeni sociali, fiind o capcană formidabilă pentru insecte. Datorită suprafeței, a crescut capacitatea de supraviețuire a
păianjenilor.[49]
Fosile
Păianjen fosil, găsit în chihlimbarul baltic
Deși numărul de fosile de păianjeni este considerat insuficient, totuși s-au descris aproape 1000 de specii dispărute. Deoarece cuticula păianjenilor, fiind relativ moale, practic greu se fosilizează, majoritate fosilelor au fost găsite conservate în chihlimbar. Cea mai veche fosilă
datează din perioada Cretacicului timpuriu, 130 milioane de ani în urmă. În afară de conservarea detaliată a anatomiei, în chihlimbar s-au păstrat păianjeni în timpul împerecherei, uciderea prăzii, producerea mătasei, coconii cu ouă, chiar și îngrijind de tineri. Cea mai veche
pânză descoperită până în prezent datează circa 100 de milioane de ani. Cele mai bine conservate fosile au fost descoperite în Germania, în depozitele sedimentare Lagerstätte.
Majoritatea păianjenilor din Carbonifer au fost incluși în subordinul Mesothelae, un grup din care în prezent a rămas doar familia Liphistiidae. Paleothele montceauensis, care a trăit la sfârșitul Carboniferului, acum 299 milioane ani în urmă, a avut cinci organe filiere. Deși Permianul, 299 – 251 milioane ani în urmă, a foast bogat în insecte zburătoare, principala
hrană a păianjenilor, există foarte puține fosile din această perioadă.Unele fosile de păianjeni migalomorfi ce datează din Triasic par a fi membri ai familiei
Hexathelidae, având organele filiere adaptate pentru construirea pânzelor conice, pentru a prinde insecte săritoare. Din numărul mare de fosile de păianjeni din infraordinului
Araneomorphae, grup ce include majoritate păianjenilor moderni, cele mai vechi sunt din Jurasic și Cretacic, s-au găsit și reprezentanți ai multor familii moderne.
Melcul de livadă (numit în Franța melcul de Burgundia, Helix pomatia) este o specie de melci.
Are o cochilie de până la 5 cm înălțime și aprox. 4,5 cm diametru. Este răspândit în toată Europa, cu excepția zonelor nordice, și preferă arbuștii ca landșaft, în poienele luminoase de
la liziera pădurilor, în livezi și parcuri. Este erbivor și se hrănește cu plantele mici și proaspete, dar și cu viță-de-vie. Acceptă și rămășițe de plante, iar pentru a-și menține
cochilia sănătoasă, consumă săruri de calciu. Este activ din primăvară până la primele zile cu temperaturi negative, când se pregătește de hibernare. Dormitează până în martie într-un culcuș aflat la aprox. 30 cm sub pământ, pe care, de regulă, nu și-l schimbă. În timpul
somnului, se închide ermetic în cochilie cu ajutorul unui „dop” calcaros, cu atât mai gros cu cât e mai rece vremea. Trăiește 7 8 ani, perioadă care poate atinge 20 ani dacă nu este
mâncată de prădători.
Alcătuirea corpului
Capul melcului de livadă este alcătuit din patru tentacule — două, mai lungi, poartă în vârf ochii; celelalte două servesc pentru pipăit — și la orificiul bucal prezintă 3 buze așezate în formă de triunghi. În interiorul gurii se găsește limba zimțată cu care fărămițează hrana. Piciorul este musculos, acoperit cu mucus. Cochilia este sidefată în interior. Deoarece se
deplasează încet, are simțul tactil și al văzului dezvoltate satisfăcător. Sistemul digestiv este dezvoltat în comparație cu alte moluște, acesta incluzând și o glandă-anexă, heptopancreasul.
Are o respirație pulmonară, rolul de plămân îndeplinindu-l mantaua protejată de cochilie, care este subțire și umedă. Melcii de livadă sunt hermafrodiți și depun ouă. În interiorul cochiliei
calcaroase se află organele interne. Are pielea subțire și nu-l poate apăra de uscăciune. Cochilia este formata dintr-o singură bucată. Mantaua este organul intern care produce
cochilia. Între manta și organele interne există un spațiu numit camera mantalei. Deoarece corpul lui Helix Pomatia este moale, el a fost încadrat in familia moluște (molis este moale
din lat.) Daca atingem tentaculele ele se retrag ca un deget de manușă. Helix Pomatia se retrage în cochilie când simte pericolul. Sistemul nervos este alcătuit din ganglioni grupați la cap. Cu ajutorul piciorului Helix Pomatia se mișcă făcând o mulțime de mișcări ondulatorii.
Melcul ține hrana cu unele părți ale cerului gurii si le fărămitează cu ajutorul limbii. La digestie participă o glandă care are rol de ficat și pancreas. Orificiul anal se află pe partea dreapta a corpului melcului aproape de marginea deschiderii cochiliei. Mantaua cu rol de plămân este bogată în vase de sânge. Aerul pătrunde în camera mantalei printr-un orificiu
respirator pe partea dreapta a corpului, aproape de orificiul anal. Sângele este incolor. Melcul e hermafrodit, ouăle sunt eliminate printr-un orificiu pe partea dreaptă a capului. După 3-4
săptămâni se dezvoltă un nou melc.Un melc poarta ambele glande sexuale, de aceea indivizii fac schimb de spermatozoizi. In lunile Iunie si August, se gasesc melci cu capul in pamant si cochilia la suprafata. Ei depun ouale, prin orificiul genital situat pe partea dreapta a corpului ,
in apropierea tentaculelor mici . Din oua ies melci mici , cu cochilie transparent .Ei se dezvolta in 3 saptamani . Calcarul produs de manta ajuta la cresterea rapida a cochiliei .
Aceasta creste atat cat creste melcul .
Rolul în economie
Melcul de livadă este folosit în alimentație în state cu o istorie culinară aparte, așa ca Franța, Italia, Spania. Se gătește, de obicei, cu tot cu cochilie în ulei încins și se servește cu
pătrunjel. Este considerat a fi mai gustos decât alte specii comestibile de melci.[necesită citare] În Franța e o specie rar întâlnită, în schimb este răspândită în Grecia, unde creșterea melcilor e o ramură a economiei. În multe alte țări europene (Germania, Olanda, Rusia, Ucraina, Ungaria) melcul este utilizat în industria farmaceutică și este un produs de export. Extractul din melc
de livadă este folosit în tratarea bronșitei. De asemenea, din el este extrasă lectina.
Termenul de iepure desemnează o serie de specii de mamifere cu urechi lungi din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. Acestea se clasifică în 2 categorii: iepure de câmp și iepure de casă. Din punct de vedere genetic cele două specii sunt complet diferite și nu se pot înmulți între ei. Iepurele european (Oryctolagus cuniculus) este la originea multor rase de iepuri de casă, crescuți în prezent în lumea întreagă.
Iepurele de casă
Iepurele de casă a păstrat multe dintre particularitățile biologice ale rudei sale sălbatice. Asemenea acestuia, are o activitate mai intensă odată cu venirea nopții. Când are posibilitatea, chiar și iepurele de casă sapă adăposturi în pămant și acolo își stabilește culcușul.[1]
Iepurele este un animal deosebit de fertil și naște câte 7-8 pui, câteodată chiar mai mulți la o singură sarcină. Drept rezultat al domesticirii, iepurii de casă nu manifestă caracter sezonier în privința înmulțirii, însă în lunile de toamnă, în condițiile scăderii duratei zilei, se manifestă o reducere ușoară a activității sexuale. Acest fapt dă posibilitatea ca, anual, de la o singură femelă (iepuroaică) să se obțină un număr de 5-6 nașteri, însumând în medie un număr de 34-40 de pui. Coeficientul ridicat de înmulțire la iepure este dat și de perioada scurtă de gestație, proprie acestei specii, de numai 30-32 de zile. Femelele de iepure pot fi fecundate imediat dupa naștere, deoarece această specie combină în mod fericit sarcina și lactația. Această particularitate este exploatată pe scară largă în practică. Fecundarea în termen de zece zile de la naștere se practică în sistemul de creștere intensivă, fecundarea din cea de a zecea până în cea de a douăzecea zi pentru sistemul de creștere semi-intensiv, iar după a douăzecea zi în sistemul de creștere extensivă a iepurilor. Dezvoltarea embrionară a fătului decurge de asemenea foarte repede. În cea de a 13-a - 15-a zi, embrionii au mărimea unei nuci, în cea de a 20-a zi, ei sunt aproape formați în întregime și încep să capete caracterele morfologice (de formă și aspect) specifice speciei. Femelele de iepure nasc, cel mai adesea, în timpul nopții sau în primele ore ale dimineții. Durata nașterii este de 15-20 de minute. Puii se nasc cu o greutate de la 45 la 80 de grame, în funcție de rasa din care provin.
Caracteristici
Un iepure matur poate ajunge la 3-6 kg în greutate, în funcție de sex și rasă. Poate trăi până la 7 ani Formula dentară: 2 * (I 2/1, C 0/0, P 3/2, M 3/3) = 28 Temperatura medie a corpului: 39 C Urechi puternic vascularizate Până la 0,5 m lungime Incisivi dezvoltați 4 perechi de glande mamare Auzul bine dezvoltat
Creșterea iepurilor de casă (cuniculicultura) este o subramură relativ nouă a creșterii animalelor, asigurând carne dietetică de calitate superioară, piei frumoase, lână și alte produse suplimentare, fără a uita frumusețea acestor animale drăgălașe.
Termenul cecotrofie înseamnă reingestia crotinelor. Crotinele reprezintă un conglomerat sferoid de fecale de cai, oi, iepuri etc., cunoscute în vorbirea curentă ca "căcăreze". [2] Cecotrofia, adică faptul de a-și mânca căcărezele, este un act fiziologic normal, absolut necesar și deosebit de important pentru hrănirea iepurelui.
Dacă la animalele rumegătoare, precum vaca sau oaia, acțiunea microorganismelor asupra hranei ingerate se produce în prima parte a aparatului digestiv, adică în stomac și în intestinul subțire, iar substanțele cu valoare nutritivă sunt absorbite de organism datorită suprafeței mari de digestie, la iepure, care este un rozător, microorganismele care descompun hrana se găsesc abia în partea finală a aparatului digestiv, și anume în cecum. Acest organ joacă un rol foarte important în hrănirea iepurelui, deoarece hrana staționează în el circa 6 ore, timp în care microflora bacteriană o descompune în elemente nutritive foarte importante. Abia prin cecotrofie, adică mâncând căcărezele moi rezultate, iepurele beneficiază în totalitate de elemntele nutritive ale hranei ingerate inițial. [3]
Iepurele elimină două feluri de excremente: [4]
Crote dure. Acestea sunt sferice, cu diametrul de circa 1 cm, cu un conținut mare de fibre. Se regăsesc pe podeaua cuștilor în care sunt crescuți.
Crote moi. Acestea nu se regăsesc în cuști, deoarece iepurele le preia direct din anus. Crotele moi, denumite și cecotrofe, au forma de ciorchini cu boabe de 4 mm, legate cu un mucus. Culoarea suprafeței este verzuie. Iepurele le înghite fără să le mestece. Ele ajung în stomac, de partea opusă pilorului, și se amestecă cu hrana proaspăt ingerată, de unde ajung în intestin, care absoarbe elemente nutritive conținute în acestea.
Iepurele de câmp
Lungimea corpului este de 48-52 cm la care se adaugă coada de 8-9 cm. Greutatea este de 4 kg, iar în unele cazuri poate ajunge și până la 6 kg. Culoarea blănii variază în funcție de loc și anotimp, nuanța generală fiind cenușie-roșcată. Este răspândit din deltă până la munte. Se hrănește cu iarbă, morcovi, cereale, iar iarna cu scoarța copacilor. Femela naște pui vii pe care îi hrănește cu lapte. Gestația este de 42-43 de zile.
