+ All Categories
Home > Documents > Victor hugo notre-dame

Victor hugo notre-dame

Date post: 18-Jul-2015
Category:
Upload: maria-spatari
View: 389 times
Download: 13 times
Share this document with a friend
233
VICTOR HUGO NOTRE - DAME Acum câţiva ani, vizitând, sau, mai bine zis, scotocind catedrala Notre-Dame, autorul acestei cărţi a găsit în ungherul întunecos al unui turn, cuvântul acesta săpat cu mâna pe zid: ANARKH Majusculele acestea greceşti, înnegrite de vechime şi scobite de ajuns de adânc în piatră, cu nu ştiu ce semne proprii caligrafiei gotice, întipărite în formele şi în atitudinile lor, ca pentru a destăinui că le scrisese o mână din Evul Mediu, şi în special sensul lor lugubru şi fatal, îl impresionară viu pe autor. Se întrebă, căută să ghicească cine putea să fie sufletul necăjit care nu vrusese să părăsească lumea fără a lăsa pe fruntea bătrânei biserici acest stigmat de crimă sau de nenorocire. Între timp, zidul a fost vopsit sau zgâriat (nu mai ştiu ce s-a petrecut), şi inscripţia a dispărut. Căci aşa se procedează de aproape două sute de ani cu minunatele biserici ale Evului Mediu. Mutilările le pândesc de pretutindeni, dinăuntru ca şi din afară. Preotul le spoieşte, arhitectul le zgârie, apoi vine poporul şi le dărâmă. Astfel, afară de fragila amintire pe care i-o consacră aici autorul acestei cărţi, nu mai rămâne astăzi nimic din cuvântul misterios săpat în fundul sumbru al catedralei. Nimic din destinul necunoscut, rezumat de el în chip atât de melancolic. Omul care a scris cuvântul pe zid s-a şters acum câteva veacuri, s-a şters şi el de pe zidul bisericii, biserica, ea însăşi, se va şterge, poate, curând, de pe faţa pământului. În legătură cu acest cuvânt a fost scrisă cartea prezentă. Februarie 1831 CARTEA ÎNTÂI I. Sala cea mare Se împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase luni şi nouăsprezece zile de când parizienii se treziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau de zor în întreita incintă a Cetăţii, a Universităţii şi a Oraşului. 6 ianuarie 1482 nu e totuşi o zi a cărei amintire să fi fost păstrată de istorie. Nimic deosebit în întâmplarea care punea astfel în mişcare, de dimineaţă, clopotele şi pe burghezii Parisului. Nu era nici vreun asalt al picarzilor sau bourguignionilor, nici vreo lacră purtată în procesiune, nici vreo revoltă de şcolari în via Laos, nici intrarea mult temutului nostru domn şi stăpân, regele, nici măcar vreo interesantă executare prin ştreang a unor pungaşi şi pungăşoaice la Justiţia din Paris. Nu se produsese nici sosirea, aşa de obişnuită în secolul al unsprezecelea, a vreunei ambasade importante. Se împliniseră abia două zile de când ultima cavalcadă de acest gen, aceea a ambasadorilor flamanzi însărcinaţi să încheie căsătoria dintre Dauphin şi Margareta de Flandra, îşi făcuse intrarea în Paris, spre marele necaz al d-lui cardinal de Bourbon care, pentru a fi pe placul regelui, a trebuit să arate o mină bună cârdului rustic de burghezi flamanzi şi să-i ospăteze în palatul său, în timp ce o ploaie torenţială îi inunda la uşă tapiţeriile splendide. „Ceea ce emoţiona la 6 ianuarie tot norodul Parisului” — cum spune Jean de Troyes — era dubla solemnitate, contopită din timpuri imemoriale, a Zilei regilor şi a Sărbătorii nebunilor. In ziua aceea erau, desigur, mari petreceri la Greve, se planta arbustul tradiţional la capela din Braque şi avea loc spectacolul la Palatul Justiţiei. Strigarea se făcuse în ajun, în sunet de trâmbiţă, la răspântii, de către oamenii starostelui, îmbrăcaţi în straie violete, cu cruci mari, albe, pe piept.
Transcript
Page 1: Victor hugo   notre-dame

VICTOR HUGO

NOTRE - DAME

Acum câţiva ani, vizitând, sau, mai bine zis, scotocind catedrala Notre-Dame, autorul acestei cărţi a găsit în ungherul întunecos al unui turn, cuvântul acesta săpat cu mâna pe zid: ANARKHMajusculele acestea greceşti, înnegrite de vechime şi scobite de ajuns de adânc în piatră, cu nu ştiu ce semne proprii caligrafiei gotice, întipărite în formele şi în atitudinile lor, ca pentru a destăinui că le scrisese o mână din Evul Mediu, şi în special sensul lor lugubru şi fatal, îl impresionară viu pe autor.Se întrebă, căută să ghicească cine putea să fie sufletul necăjit care nu vrusese să părăsească lumea fără a lăsa pe fruntea bătrânei biserici acest stigmat de crimă sau de nenorocire.Între timp, zidul a fost vopsit sau zgâriat (nu mai ştiu ce s-a petrecut), şi inscripţia a dispărut. Căci aşa se procedează de aproape două sute de ani cu minunatele biserici ale Evului Mediu. Mutilările le pândesc de pretutindeni, dinăuntru ca şi din afară. Preotul le spoieşte, arhitectul le zgârie, apoi vine poporul şi le dărâmă.Astfel, afară de fragila amintire pe care i-o consacră aici autorul acestei cărţi, nu mai rămâne astăzi nimic din cuvântul misterios săpat în fundul sumbru al catedralei. Nimic din destinul necunoscut, rezumat de el în chip atât de melancolic. Omul care a scris cuvântul pe zid s-a şters acum câteva veacuri, s-a şters şi el de pe zidul bisericii, biserica, ea însăşi, se va şterge, poate, curând, de pe faţa pământului.În legătură cu acest cuvânt a fost scrisă cartea prezentă.

Februarie 1831CARTEA ÎNTÂI

I. Sala cea mareSe împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase luni şi nouăsprezece zile de când parizienii se treziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau de zor în întreita incintă a Cetăţii, a Universităţii şi a Oraşului.6 ianuarie 1482 nu e totuşi o zi a cărei amintire să fi fost păstrată de istorie. Nimic deosebit în întâmplarea care punea astfel în mişcare, de dimineaţă, clopotele şi pe burghezii Parisului. Nu era nici vreun asalt al picarzilor sau bourguignionilor, nici vreo lacră purtată în procesiune, nici vreo revoltă de şcolari în via Laos, nici intrarea mult temutului nostru domn şi stăpân, regele, nici măcar vreo interesantă executare prin ştreang a unor pungaşi şi pungăşoaice la Justiţia din Paris. Nu se produsese nici sosirea, aşa de obişnuită în secolul al unsprezecelea, a vreunei ambasade importante. Se împliniseră abia două zile de când ultima cavalcadă de acest gen, aceea a ambasadorilor flamanzi însărcinaţi să încheie căsătoria dintre Dauphin şi Margareta de Flandra, îşi făcuse intrarea în Paris, spre marele necaz al d-lui cardinal de Bourbon care, pentru a fi pe placul regelui, a trebuit să arate o mină bună cârdului rustic de burghezi flamanzi şi să-i ospăteze în palatul său, în timp ce o ploaie torenţială îi inunda la uşă tapiţeriile splendide.„Ceea ce emoţiona la 6 ianuarie tot norodul Parisului” — cum spune Jean de Troyes — era dubla solemnitate, contopită din timpuri imemoriale, a Zilei regilor şi a Sărbătorii nebunilor.In ziua aceea erau, desigur, mari petreceri la Greve, se planta arbustul tradiţional la capela din Braque şi avea loc spectacolul la Palatul Justiţiei. Strigarea se făcuse în ajun, în sunet de trâmbiţă, la răspântii, de către oamenii starostelui, îmbrăcaţi în straie violete, cu cruci mari, albe, pe piept.

Page 2: Victor hugo   notre-dame

Mulţimea burghezilor şi a burghezelor se îndrepta deci de pretutindeni, din zori, după ce zăvorâseră casele şi dughenele, spre unul din cele trei locuri amintite. Fiecare se hotărâse, pentru petrecere, pentru arbust, pentru mister. Intru lauda străvechiului bun simţ al gurilor-cască din Paris, trebuie să spunem că majoritatea gloatei se îndrepta spre petrecerea care era întru totul adecvată anotimpului, sau spre misterul care urma să se reprezinte în sala cea mare a Palatului, bine acoperită şi bine închisă, curioşii fiind de acord a lăsa bietul arbust abia înflorit să dârdâie singur sub cerul de ianuarie, în cimitirul capelei din Braque.Poporul se îmbulzea mai cu seamă pe aleile Palatului de Justiţie, deoarece se ştia că ambasadorii flamanzi sosiţi alaltăieri îşi propuneau să asiste la reprezentarea misterului şi la alegerea unui papă al nebunilor, care urma să aibă loc tot în sala cea mare.In ziua aceea nu era lucru uşor să pătrunzi în această sală, care avea totuşi reputaţia că e cea mai mare incintă acoperită din lume. (E drept că Sauval nu măsurase încă marea sală a castelului Montargis.) Piaţa Palatului, năpădită de oameni, oferea curioşilor de la ferestre aspectul unei mări în care cinci, şase străzi, ca tot atâtea guri de fluvii, revărsau în fiecare clipă noi valuri de capete. Undele mulţimii, tot mai îngroşate, se ciocneau de colţurile caselor care ieşeau ici-colo, ca tot atâtea promontorii, în bazinul neregulat al pieţii. În centrul înaltei faţade gotice1 a Palatului, scara principală — urcată şi coborâtă întruna de un dublu curent

1 Cuvântul gotic, în sensul în care î1 întrebuinţăm îndeobşte, e absolut impropriu, dar perfect consacrat. Îl acceptăm deci şi-ladoptăm, ca toată lumea, pentru a caracteriza arhitectura celei de a doua jumătăţi a evului mediu, al cărei principiu este ogiva, şi care urmează arhitecturii din prima perioadă, al cărei generator este arcada.

care, după ce se spărgea sub peronul intermediar, se răspândea în largi valuri pe ambele-i pante laterale —, scara principală, spun, şiruia în piaţă ca o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul picioarelor stârneau hărmălaie. Din când în când, hărmălaia se înteţea, curentul care împingea mulţimea spre scara principală dădea înapoi, se tulbura, se împletea. Buşeala unui arcaş, sau calul unui sergent al stăpânirii restabileau ordinea; admirabilă tradiţie pe care stărostia a lăsat-o moştenire jandarmeriei noastre din Paris.La porţi, la ferestre, la ochiuri de geam, pe acoperişuri, se îndesau mii de figuri simpatice, burgheze, calme şi cumsecade, privind Palatul, privind gloata şi necerând mai mult; căci numeroşi oameni, la Paris, se mulţumeau cu spectacolul spectatorilor, şi este pentru noi un lucru foarte curios zidul dincolo de care se întâmplă ceva.Dacă ne-ar fi cu putinţă nouă, oamenii de la 1830, să ne amestecăm cu gândul printre parizienii din secolul al cinsprezecelea şi să intrăm cu ei, hărţuiţi, împinşi, tăvăliţi în imensa sală a Palatului, aşa de strâmtă la 6 ianuarie 1482, spectacolul n-ar fi nici fără interes, nici fără farmec, şi n-am avea în jurul nostru decât lucruri aşa de vechi încât ni s-ar părea, toate, noi.Dacă cititorul e de acord, vom încerca să regăsim cu gândul impresia pe care el ar fi încercat-o alături de noi, trecând pragul sălii acesteia în mijlocul gloatei cu veşminte ale epocii.În primul rând, zumzet în urechi, uimire în priviri. Deasupra capetelor noastre o boltă dublă, ogivală, îmbrăcată cu sculpturi de lemn, zugrăvită cu azur, împodobită cu aur; sub picioare, o podea de marmură, alternând în alb şi negru. La câţiva paşi de noi, un stâlp enorm, apoi altul, pe urmă încă unul; în total şapte stâlpi de-a lungul sălii, susţinând la mijloc recăderile boltei duble. În jurul primilor patru stâlpi, dughene de negustori, scânteind graţie sticlăriilor şi spoielii; în jurul ultimilor trei, bănci de stejar, tocite şi lustruite de pantalonii pledanţilor şi de roba procurorilor. În partea cealaltă a sălii, de-a lungul zidului înalt, între uşi, între ferestre, între stâlpi, şirul nesfârşit al statuilor tuturor regilor Franţei, de la Pharmond; regi trântori cu braţele molâi şi cu ochii plecaţi; regi viteji şi bătăioşi, cu capul şi cu mâinile înălţate cutezător spre cer. Apoi, la lungi ferestre, ogive, vitralii multicolore; la ieşirile largi ale sălii, uşi somptuoase, sculptate cu fineţe; şi totul: bolţi, stâlpi, pereţi, pervazuri, tapete, uşi, statui, acoperite de sus în jos într-o splendidă culoare albastră-aurie, care, mohorâtă oarecum în chiar

Page 3: Victor hugo   notre-dame

momentul când o vedem, dispăruse aproape complet sub pulbere şi pânze de păianjen, în anul de graţie 1549, când du Breul o admira din tradiţie.Imaginaţi-vă acum sala imensă, lunguiaţă, luminată de razele aurii ale unei zile de ianuarie, năpădită de o mulţime împestriţată şi zgomotoasă care şerpuieşte de-a lungul zidurilor şi se învârte în jurul celor şapte stâlpi, şi veţi avea o idee confuză asupra ansamblului tabloului ale cărui curioase detalii vom încerca să le indicăm mai precis.Cu siguranţă că, dacă Ravaillac nu-l asasina pe Henri al IV-lea, n-ar fi existat la grefa Palatului de Justiţie nici o piesă cu privire la procesul lui Ravaillac; nu existau complici interesaţi să îndepărteze amintitele piese; ca atare, nici incendiatori obligaţi, în lipsă de alt mijloc mai bun, să ardă grefa pentru a arde piesele, şi să ardă Palatul de Julstiţie pentru a arde grefa; în consecinţă deci, de la 1618 încoace, nu s-ar fi produs nici un incendiu. Vechiul palat ar exista şi azi cu vechea-i sală; aş putea să-i spun cititorului: du-te de-o vezi; şi astfel am fi scutiţi amândoi, eu să fac, el să citească descrierea ei. Ceea ce dovedeşte acest adevăr nou: că marile evenimente au urmări incalculabile.E drept că s-ar putea prea bine ca Ravaillac să nu fi avut complici, sau dacă întâmplător avea, complicii să nu fi fost deloc amestecaţi în incendiul din 1618. Asupra acestuia există alte explicaţii foarte plauzibile. În primul rând steaua mare, învăpăiată, care a căzut, precum ştiţi, din cer asupra Pământului, la 7 martie, după miezul nopţii. În al doilea rând, catrenul lui Theophile:Desigur că a fost un trist joc Când la Paris cucoana Justiţie,Mâncând prea multe dulciuri, A dat întregului Palat foc.Orice aţi gândi despre întreita explicaţie, politică, fizică, poetică, a incendiului de la Palatul Justiţiei, în 1618, faptul din nenorocire sigur este incendiul. Rămâne prea puţin astăzi, graţie mai ales diverselor restaurări succesive care au răpus ceea ce el cruţase, rămâne prea puţin din prima locuinţă a regilor Franţei, din palatul mai vârstnic al Luvrului, aşa de bătrân chiar pe vremea lui Filip cel Frumos, încât să cauţi acolo urmele splendidelor clădiri ridicate de regele Robert şi descrise de Helgaldus. A dispărut aproape totul. Ce au devenit camera cancelariei unde Sfântul Ludovic „şi-a consumat căsătoria”, grădina unde el făcea dreptate, „îmbrăcat cu pantaloni de materie proastă, cu o haină fără mâneci şi cu o mantie neagră, lungit pe covoare cu Joinville”? Unde e camera împăratului Sigismund, aceea a lui Charles al IV-lea, a lui loan fără Ţară? Unde e scara de pe care Charles al Vl-lea a promulgat edictul său de graţie, lespedea unde Marcel a sugrumat, în prezenţa dauphinului, pe Robert de Clermont şi pe mareşalul de Champagne, portiţa unde fură sfârtecate bulele antipapei Benedict şi de unde plecară aducătorii lor, sfinţiţi în bătaie de joc şi rugându-se de iertare prin tot Parisul? Dar sala cea mare, cu aurăriile, cu azurul, cu ogivele, statuile, stâlpii, cu bolta ei imensă crâmpoţită de sculpturi? Dar camera aurită, dar leul de piatră care stătea la uşă cu capul plecat, cu coada între picioare, ca leii tronului lui Solomon, în atitudinea umilită ce se cuvine forţei dinaintea justiţiei? Şi ferecăturile cizelate care descurajau pe Bissornette, şi delicata lemnărie a lui du Hancy?... Ce-a făcut timpul, ce-au făcut oamenii cu aceste minuni? Ce ni s-a dat pentru toate, pentru întreaga artă gotică? Arcadele greoaie ale d-lui de Bross, stângaciul arhitect al portului Saint-Gervais, în ce priveşte arta; iar ca istorie avem amintirile flecare ale stâlpului gros care răsună încă de pălăvrăgeala avocaţilor.Nu este mare lucru. Să revenim la adevărata sală a adevăratului Palat.Ambele extremităţi ale giganticului paralelogram erau ocupate, una de faimoasa masă de marmură, atât de lungă, de lată şi de groasă încât niciodată nu s-a văzut pe lume „o halcă asemănătoare de marmură”, spun vechile documente într-un stil care ar fi stârnit pofta lui Gargantua; cealaltă, de capela unde Ludovic al Xl-lea poruncise să fie sculptat în genunchi dinaintea Fecioarei, şi să se transporte, fără a-i păsa că lasă două firide goale în şirul statuilor

Page 4: Victor hugo   notre-dame

regale, statuia lui Carol cel Mare şi a Sfântului Ludovic, doi sfinţi pe care îi socotea cu mare trecere în cer, ca regi ai Franţei. Capela, încă nouă, construită abia de şase ani, era toată în acea încântătoare notă de arhitectură delicată, de sculptură minunată, de fină şi profundă şlefuire, care marchează la noi sfârşitul erei gotice şi se perpetuează, până la jumătatea secolului al şaisprezecelea, în fanteziile feerice ale Renaşterii. Cu deosebire, micul ornament de deasupra portalului era o capodoperă de subţirime şi de graţie; făcea impresia unei stele de dantelă.În mijlocul sălii, faţă în faţă cu uşa principală, o estradă de brocart de aur, rezemată de perete, şi în care se făcuse o intrare specială cu ajutorul unei ferestre de pe coridorul camerei aurii, fusese ridicată pentru trimişii flamanzi şi pentru celelalte personaje importante invitate la reprezentarea misterului.Potrivit obiceiului, misterul urma să fie reprezentat pe masa de marmură. Fusese pregătită de dimineaţă în acest scop; faţa ei, brăzdată de tocurile ajutoarelor de procurori, suporta o cuşcă de scânduri destul de înaltă, a cărei suprafaţă superioară, accesibilă privirilor întregii săli, avea să servească de teatru, şi al cărei interior, mascat de tapiţerii, urma să ţină loc de garderobă personajelor piesei. O scară aşezată cu naivitate în afară urma să stabilească legătura între scenă şi garderobă, împrumutând treptele-i improprii intrărilor şi ieşirilor. Nu exista personaj oricât de neprevăzut, peripeţie, lovitură de teatru care să nu trebuiască să urce pe scara aceasta. Nevinovată şi venerabilă copilărie a artei şi-a tertipurilor!Patru sergenţi ai magistratului Palatului, paznici obligaţi să satisfacă toate plăcerile norodului în zilele de sărbătoare, ca şi în cele de execuţie, stăteau în picioare la cele patru colţuri ale mesei de marmură.Piesa urma să înceapă abia la a douăsprezecea bătaie a marelui orologiu din Palat. Era foarte târziu, fără îndoială, pentru o reprezentaţie teatrală; trebuie însă să se aibă în vedere ora ambasadorilor.Dar mulţimea aştepta de dimineaţă. Foarte mulţi curioşi dârdâiau din zori la intrarea Palatului; ba unii declarau că petrecuseră noaptea de-a curmezişul uşii ca să fie siguri că intră cei dintâi. Gloata apărea în fiecare clipă şi, ca o apă ce trecea de nivel, începea să urce de-a lungul zidurilor, să se umfle în jurul stâlpilor, să se reverse pe zidărie, pe cornişe, pe prichiciurile ferestrelor, pe toate detaliile arhitecturii şi-ale sculpturii. De aceea stânjenirea, nerăbdarea, plictiseala, libertatea unei zile de cinism şi nebunie, certurile care izbucneau în fiecare moment, pentru un cot ascuţit sau pentru un pantof ţintuit, oboseala unei lungi aşteptări, dădeau, cu mult înainte de ora sosirii ambasadorilor, un accent înăcrit şi amar hărmălăii poporului închis, strâns, călcat, înăbuşit. Nu se auzeau decât tânguiri şi imprecaţii împotriva starostelui negustorilor, a cardinalului de Bourbon, a magistratului Palatului, a doamnei Margareta de Austria, a sergenţilor cu nuiele, a frigului, a căldurii, a timpului urât, a episcopului de Paris, a papei nebunilor, a stâlpilor, a statuilor, a uşii închise, a ferestrei deschise; totul spre marea înveselire a cârdurilor de şcolari şi valeţi împrăştiaţi în gloată, şi care amestecau în nemulţumirea obştească răutăţile lor, înţepând — cum s-ar spune — cu ace indispoziţia tuturora.Printre alţii, un grup de diavoli voioşi scosese geamurile unei ferestre, se aşezase cu îndrăzneală pe ciubucăria zidului, zvârlind pe rând, de acolo, priviri şi batjocuri, înăuntru ca şi în afară, în mulţimea sălii şi în mulţimea pieţii. După gesturile lor, după hohotirile zgomotoase, după strigătele ironice pe care le schimbau de la un capăt la celălat al sălii, cu tovarăşii lor, se putea judeca lesne că tinerii cărturari nu împărtăşeau plictiseala şi oboseala restului asistenţilor, şi că se pricepeau foarte bine, pentru plăcerea lor, să extragă din ce aveau sub ochi un spectacol care le îngăduia să aştepte în tihnă altul.— Pe sufletul meu, tu eşti Joannes Frollo de Molendino? strigă unul unui băieţaş blond, cu figura drăguţă şi răutăcioasă, căţărat pe ornamentele unui capitel; ţi se cuvine numele de Jean du Moulin, căci braţele şi picioarele tale par patru aripi care se mişcă în bătaia vântului. De

Page 5: Victor hugo   notre-dame

cât timp eşti aici ?— La naiba — răspunse Joannes Frollo — de mai bine de patru ceasuri, şi nădăjduiesc că ele îmi vor fi scăzute din osânda în purgatoriu. Am auzit pe cei opt cântăreţi ai regelui Siciliei intonând primul verset al slujbei de la orele şapte în Sainte-Chapelle.— Straşnici cântăreţi, reluă celălalt; au vocea mai ascuţită decât scufele lor! Înainte de a închina o liturghie onoratului Sfânt Ion, regele ar fi trebuit să se informeze dacă onoratului Sfânt Ion îi place latina psalmodiată cu accent provensal.— A făcut asta ca să dea de lucru afurisiţilor de cântăreţi ai regelui Siciliei! strigă cu înciudare o bătrână de sub fereastră. Mă rog: o mie de livre pentru o liturghie şi pe deasupra peşte de mare din halele Parisului!— Gura, bătrânico! glăsui un personaj rotofei şi grav, care îşi astupa nasul lângă pescăreasă; trebuie să se hotărască o liturghie. Ai fi vrut ca regele să se îmbolnăvească iar?— Bravo, sir Gilles Lecornu, meşter blănar al veşmintelor regelui! strigă micuţul căţărat pe capitel.Hohotirea de râs a tuturor şcolarilor întâmpina numele caraghios al bietului blănar.— Lecornu! Gilles Lecornu! spuneau unii,— Cornutus et hirsutus, glăsuia altul.— Ei da, ce găsiţi de râs? continuă demonul mic de pe capitel. Onorabilul Gilles Lecornu, fratele maestrului Jehan Lecornu, prim-portar la Vinconnes, toţi burghezi din Paris, toţi căsătoriţi din tată în fiu!Voioşia spori. Fără să crâcnească un cuvânt, blănarul rotofei căuta să scape de privirile aţintite de pretutindeni asupra sa; dar asuda şi sufla în zadar: ca o pană care se înfunda în lemn, sforţările pe care le făcea nu serveau decât să poticnească şi mai zdravăn în umerii vecinilor chipu-i lat, apoplectic, împurpurat de ciudă şi mânie.În sfârşit, unul gros, scurt, venerabil ca el, îi veni în ajutor.— E nemaipomenit ca nişte şcolari să vorbească astfel unui burghez! Pe vremea mea i-ar fi bătut cu nuiele!Banda izbucni.— Hahaha! Cine cântă gama asta? Cine e huhurezul care cobeşte?— A, îl recunosc, spuse unul; e meşterul Andry Musnier.— Pentru că e unul dintre cei patru librari autorizaţi ai Universităţii! glăsui altul.— Totul e câte patru în dugheana asta, strigă al treilea: patru naţiuni, patru facultăţi, patru serbări, patru procurori, patru electori, patru librari.— Atunci să vadă pe dracu în patru, reluă Jean Frollo.— Musnier, o să-ţi ardem cărţile!— Musnier, o să-ţi batem servitorul!— Musnier, o să-ţi scărmănăm nevasta, pe dolofana doamnă Oudarde.— Care e gingaşă şi voioasă ca o văduvă.— Să vă ia dracu! mormăi Andry Musnier.— Musnier Andry, strigă Jehan, care stătea spânzurat, te rog să taci, altfel îţi cad în cap!Andry ridică ochii, păru că măsoară o clipă înălţimea stâlpului, greutatea ştreangului, înmulţi în gând greutatea cu de patru ori viteza, şi tăcu.Biruitor pe câmpul de bătaie, Jehan continuă:— Aş face asta, măcar că sunt fratele unui arhidiacon!— Nobili domni, oamenii noştri de la Universitate! Să nu ni se respecte privilegiile măcar într-o zi ca aceasta? în Oraş, arbust şi foc; la Cite, mister, papă al nebunilor şi ambasadori flamanzi; şi la Universitate, nimic!— Cu toate acestea, piaţa Maubert este de-ajuns de mare! glăsui unul din cărturarii cantonaţi pe masa de fereastră.— Jos rectorul, electorii şi procurorii! strigă Joannes.

Page 6: Victor hugo   notre-dame

— Va trebui să aprindem un foc în astă-seară în Champ-Gaillard, urmă altul, cu cărţile meşterului Andry!— Şi cu pupitrele scribilor! spuse vecinul său.— Şi cu nuielele paracliserilor!— Şi cu scuipătoarele decanilor!— Şi cu bufetele procurorilor!— Şi cu tronurile electorilor!— Şi cu scăunelele rectorului!— Jos! reluă micul Jehan, cu ton bisericesc; jos meşterul Andry, paracliserii şi scribii; teologii, medicii, decretiştii; procurorii, electorii şi rectorul!— A venit, vasăzică, sfârşitul lumii! murmură meşterul Andry, astupându-şi urechile.— Aha, rectorul! Uite-l că trece prin piaţă, strigă unul de la fereastră.Îşi întoarseră pe întrecute privirile spre piaţă.— E într-adevăr venerabilul nostru rector Thibaut? întrebă Jehan Frollo du Moulin care, căţărat pe un stâlp din interior, nu putea să vadă ce e afară.— Da, da, răspunseră ceilalţi, e chiar el, Thilbaut, rectorul.Într-adevăr, rectorul şi toţi demnitarii Universităţii se duceau în procesiune în întâmpinarea ambasadei, străbătând în momentul acela Piaţa Palatului. Înghesuiţi la fereastră, şcolarii îi primiră cu batjocuri şi cu aplauze ironice. Rectorul, care mergea în frunte, primi primul atac; fu aspru.— Bună-ziua, domnule rector! Hehe, bună-ziua!— Cum de este aici bătrânul jucător? A lăsat zarurile?— Cum tropăie pe catâr! Urechile catârului sunt mai scurte decât ale lui.— Hehe, bună-ziua, domnule rector Thibaut! Tybalde aleator! Nătărăul bătrân! Jucător bătrân!— Domnul să te aibă în pază! Ai făcut deseori dubla de şase în noaptea asta?— Ce mutră îmbătrânită, plumburie, trasă şi bătută din cauza jocului şi-a zarurilor!— Încotro mergi, Tybalde ad dados, cu spatele spre Universitate şi tropăind spre Oraş?— Se duce desigur să caute o locuinţă în strada Thibautode, strigă Jehan du Moulin.Toată lumea repetă necuviinţa, cu glas tunător şi cu bătăi furioase din palme.— Te duci să cauţi locuinţă în strada Thibautode, nu-i aşa, domnule rector jucător?Apoi veni rândul celorlalţi demnitari.— Jos paracliserii! Jos portăreii!— Ia spune-mi, cine-i ăla?— E Gilbert de Suilly, Gilbertus de Soliaco, cancelarul colegiului din Autun.— Ţine pantoful meu, eşti mai bine aşezat decât mine. Aruncă-i-l în faţă.— Santurnalitias mittimus ecce nuces.— Jos cei şase teologi cu stihare albe!— Aştia-s teologi? Credeam că sunt cele şase gâşte albe dăruite de Sfânta Genevieva oraşului.— Jos medicii!— Jos gâlcevile cardinale!Între timp, librarul autorizat al Universităţii, Andry Musnier, se pleca la urechea bătrânului Gilles Lecornu.— Vă spun, d-le, este sfârşitul lumii. Nu a mai văzut nimeni o aşa de mare destrăbălare a şcolărimii. Blestematele născociri ale veacului duc totul de râpă. Artileriile, serpentinele, bombardele, şi mai cu seamă tiparul, ciuma asta venită din Germania. Nu mai există manuscrise, nu mai există cărţi! Tiparul ucide librăria. Vine sfârşitul lumii.— Bag şi eu de seamă că aşa este după progresul stofelor de catifea, glăsui negustorul blănar.În momentul acesta sună amiaza.

Page 7: Victor hugo   notre-dame

— Aha! exclamă c-un singur glas mulţimea.Şcolarii tăcură. Apoi se produse o zarvă, o mare mişcare de picioare şi capete, o detunătură generală de tuse, de suflări din nas, oamenii se aranjară, se postară, se înălţară, se grupară; pe urmă se aşternu o linişte adâncă; toate gâturile rămaseră întinse, toate gurile deschise, toate privirile îndreptate spre masa de marmură. Nu se-arătă nimic. Cei patru sergenţi stăteau tot pe loc, ţepeni şi nemişcaţi, ca patru statui zugrăvite. Ochii se întoarseră spre estrada rezervată trimişilor flamanzi. Uşa rămânea închisă şi estrada goală. Mulţimea aştepta de dimineaţă trei lucruri: amiaza, ambasada Flandrei, misterul. Numai amiaza sosise la timp.Încercarea era prea grea.Oamenii aşteptară un minut două, trei, cinci, un sfert de oră; nu venea nimic. Estrada rămânea pustie, teatrul, mut. Intre timp, nerăbdării îi urmase mânia. Cuvintele iritate circulau, e drept, încă în şoaptă. „Misterul! Misterul!” se murmură înăbuşit. Capetele clocoteau. O furtună, care mugea numai, plutea la suprafaţa gloatei. Jehan du Moulin scapără prima scânteie.— Să înceapă misterul, şi ducă-se dracului flamanzii! strigă el cu toată puterea plămânilor, încolăcindu-se ca un şarpe în jurul capitelului.Mulţimea bătu din mâini.— Misterul, repetă ea, şi ducă-se la toţi diavolii Flandra!— Vrem misterul numaidecât, continuă şcolarul; de nu, sunt de părere să-l spânzurăm pe starostele Palatului, în chip de comedie şi de dramă.— Bravo, strigă poporul, şi să începem spânzurătoarea cu sergenţii lui.Urmă o aclamaţie puternică. Cei patru nefericiţi începură să se îngălbenească şi să-şi arunce priviri. Gloata se clătina spre ei, şi sergenţii vedeau cum balustrada şubredă de lemn care îi despărţea se încovoaie, făcând burtă sub apăsarea mulţimii.Momentul era critic.— La ştreang! La ştreang! se strigă din toate părţile.În clipa aceea tapiţeria garderobei, pe care am descris-o mai înainte, se ridică, lăsând loc de trecere unui personaj a cărui simplă apariţie opri gloata, subit, schimbându-i ca prin farmec mânia în curiozitate.— Linişte! Linişte!Tulburat, tremurând din toate mădularele, personajul înaintă până la marginea mesei de marmură, făcând întruna reverenţe care, pe măsură ce el se-apropia, păreau tot mai mult genuflexiuni.Între timp, calmul se restabilise treptat, treptat. Nu mai stăruia decât zvonirea care se desprinde totdeauna din liniştea mulţimii.- Domnilor burghezi, spuse el, şi domnişoarelor burgheze, avem onoarea a declama şi reprezenta în faţa eminenţei sale domnului cardinal o foarte frumoasă dramă intitulată: Dreapta judecată a Sfintei Fecioare Măria. Eu fac pe Jupiter. Eminenţa sa însoţeşte în momentul acesta prea onorabila ambasadă a domnului duce de Austria, care e reţinută în această clipă spre a asculta cuvântarea d-lui rector al Universităţii, la Porte Baudets. De îndată ce eminentissimul cardinal va sosi, vom începe.Cu siguranţă că numai intervenţia lui Jupiter ar fi putut salva pe cei patru nefericiţi sergenţi ai starostelui Palatului. Dacă aveam norocul să născocim această foarte veridică istorie, şi deci să fim răspunzători de ea în faţa veneratei critice, nu împotriva noastră s-ar putea invoca în momentul acesta preceptul clasic: Nec deus intersit. De altminteri, veşmântul seniorului Jupiter era foarte frumos, şi nu cu puţin contribuise el la potolirea gloatei atrăgând asupră-i toată atenţia ei. Jupiter era îmbrăcat cu o za acoperită de catifea neagră, cu ţinte aurii; avea pe cap un coif împodobit cu butoni de argint aurit; şi, dacă n-ar fi fost roşeaţa fardului şi barba mare care îi acopereau câte jumătate din figură, dacă n-ar fi ţinut în mână sulul de carton poleit, în care ochii exersaţi recunoşteau lesne fulgerul, dacă nu i-ai fi văzut picioarele înfăşurate după moda greacă, putea să suporte, în ce priveşte severitatea ţinutei, comparaţia cu

Page 8: Victor hugo   notre-dame

un arcaş breton din armata d-lui Berry.

II. Pierre Gringoire

Cu toate acestea, în timp ce vorbea, mulţumirea şi admiraţia unanim stârnită de veşmântul lui se risipeau odată cu cuvintele; iar când ajunse la încheierea neferită: „De îndată ce eminentissimul cardinal va sosi, vom începe”, glasul i se pierdu într-un tunet de huiduieli.— Începeţi numaidecât! Misterul! Misterul, numaidecât! striga norodul. Şi, pe deasupra tuturor vocilor, se auzea aceea a lui Johannes de Molendino, care străpungea larma: „Începeţi numaidecât!” ţipa şcolarul.— Jos Jupiter şi cardinalul de Bourbon! vociferau Robin Poussepain şi ceilalţi şcolari încălecaţi pe fereastră.— Numaidecât drama! repeta gloata. Imediat! îndată ştreangul pentru comedianţi şi cardinal!Buimac, înspăimântat, palid sub roşeaţa fardului, bietului Jupiter îi căzu fulgerul; îşi luă coiful de pe cap, apoi salută şi tremură, îngăimând: „Eminenţa sa... ambasadorii... doamna Margareta de Flandra...” Nu ştia ce să spună. În fond îi era teamă că va fi spânzurat.Spânzurat de gloată că zăboveşte, spânzurat de cardinal că nu a zăbovit, nu vedea în ambele părţi decât un abis, adică un ştreang.Din fericire, îl scoase cineva din încurcătură şi luă asupra sa răspunderea.Un ins care stătea dincoace de balustradă, în spaţiul lăsat liber în jurul mesei de marmură, şi pe care nimeni nu îl zărise încă, într-atât diametrul stâlpului de care se rezemase îi tăinuia făptura lungă şi subţire; insul acesta, înalt, slab, clorotic, blond, încă tânăr, deşi zbârcit pe frunte şi pe obraji, cu ochi sclipitori şi cu o gură zâmbitoare, îmbrăcat în straie negre, boţite şi lustruite de vechime, se apropie de marmură şi făcu un semn nefericitului. Dar acesta, încremenit, nu vedea. Noul venit mai făcu un pas.— Jupiter, spuse el, dragă Jupiter! Celălalt n-auzea.În sfârşit, scos din fire, blondul îi strigă aproape în faţă:— Michel Giborne!— Cine mă cheamă? întrebă Jupiter ca trezit brusc.— Eu, răspunse personajul în negru.— A! exclamă Jupiter.— Începe îndată, continuă celălalt. Împacă mulţimea. Mă oblig eu să-l îmbunez pe domnul staroste, care îl va îmbuna pe domnul cardinal.Jupiter respiră.— Domnilor burghezi, strigă el din adâncul plămânilor către gloata care continua să-l huiduiască, vom începe îndată.— Evoe, Jupiter! Plaudite, cives! strigară şcolarii.— Ura! Ura! strigă poporul.Se dezlănţuiră aplauze asurzitoare, şi Jupiter reintrase sub tapiţerie când sala se cutremura încă de aclamaţii.Între timp, personajul necunoscut, care schimbase, în chip magic, „furtuna în calm”, cum spune bătrânul şi scumpul nostru Corneille, se cufundase din nou, cu modestie, în penumbra stâlpului său, şi ar fi rămas fără îndoială acolo, invizibil, nemişcat şi tăcut, ca mai înainte, dacă nu-l scoteau două tinere femei care, aşezate în primul rând al spectatorilor, remarcaseră dialogul său cu Michel Giborne-Jupiter.— Maestre, glasul una, făcându-i semn să se apropie...— Dragă Lienarde, nu mai vorbi aşa, îi spuse vecina, care era drăguţă, fragedă şi mândră de găteală. Nu e cărturar, e un laic; nu trebuie să-i spui maestre, ci jupâne.— Jupâne, glăsui Lienarde. Necunoscutul se apropie de balustradă.—- Ce doriţi, domnişoarelor? întrebă el cu grabă.

Page 9: Victor hugo   notre-dame

— O, nimic, glăsui Lienarde încurcată; vecina mea Gisquette Gencianna vrea să vă vorbească.— Eu nu, replică Gisquette îmbujorându-se; Lienarde v-a spus maestre; eu i-am spus că se zice jupâne.Fetele îşi plecau ochii. Celălalt, care nu vroia altceva decât să intre în vorbă cu ele, le privea zâmbind:— Vasăzică, n-aveţi să-mi spuneţi nimic, domnişoarelor?— O, nimic, răspunse Gisquette.— Nimic, glăsui Lienarde.Tânărul blond făcu un pas pentru a se retrage, ambele curioase nu aveau poftă să-şi lase prada.— Jupâne — întrebă repede Gisquette cu impetuozitatea unui stăvilar care se deschide, sau a unei femei care îşi ia inima în dinţi — cunoaşteţi pe soldatul ce juca în mister rolul Fecioarei?— Vreţi să spuneţi rolul lui Jupiter? întrebă străinul.— Hm, da, ea e o proastă, spuse Lienarde! îl cunoaşteţi pe Jupiter?— Pe Michel Giborne? întrebă anonimul; da, doamnă.— Are o barbă admirabilă! spuse Lienarde.— Va fi frumos ce au să spună ei ? întrebă cu sfială Gisquette.— Foarte frumos, domnişoară, răspunse anonimul, fără vreo şovăială.— Ce va fi? întrebă Lienarde.— Dreapta judecată a Sfintei Fecioare, o dramă, domnişoară.— A, e altceva, vasăzică, glăsui Lienarde.Urmă o scurtă tăcere. Necunoscutul o curmă:— O dramă absolut nouă, care n-a fost încă jucată.— Aşadar, întrebă Gisquette, nu e aceea care s-a dat acum doi ani, în ziua sosirii domnului ambasador al papei şi unde erau trei fete frumoase care făceau pe...— Sirenele, spuse Lienarde.— Şi absolut goale, adăugă tânărul.Lienarde îşi coborî ochii ruşinoşi. Gisquette o privi şi făcu la fel. El continuă, zâmbind: O dramă întocmită special pentru domnişoara de Flandra.— Se vor cânta pastorale? întrebă Gisquette.— Cum? într-o dramă Să nu confundăm genurile. Dacă ar fi fost o farsă satirică, treacă-meargă.— Păcat, glăsui Gisquette. În ziua aceea erau la Fântâna Roşie bărbaţi şi femei sălbatice care se luptau şi se scălâmbăiau cântând cântece religioase şi pastorale.— Ceea ce merge pentru un ambasador al papei, spuse destul de răspicat necunoscutul, nu merge pentru o prinţesă.— Şi lângă ei, continuă Lienarde, se luau la întrecere câteva instrumente mici care scoteau nişte melodii foarte frumoase.— Iar pentru a-i răscoli pe drumeţi, continuă Gisquette, fântâna zvârlea prin trei guri vin, lapte şi vin fiert cu mirodenii, din care bea oricine.— Iar ceva mai jos de Fântâna Roşie, urmă Lienarde, la Trinite era un tablou religios cu personaje care nu vorbeau.— Dacă mi-aduc aminte: Dumnezeu pe cruce, cu doi tâlhari, la dreapta şi la stânga! exclamă Gisquette.Aici, tinerele cumetre, încălzindu-se la amintirea sosirii domnului ambasador al papei, se porniră să vorbească amândouă deodată.— Iar mai încolo, la Porte-aux-Peintres, erau alte persoane foarte scump îmbrăcate.— Şi la fântâna Saint-Innocent, vânătorul care fugărea o cerboaică în hărmălaia de câini şi de cornuri de vânătoare!— Şi la abatorul Parisului, tribunele care închipuiau fortul din Dieppe!— Iar când ambasadorul papei a trecut — ştii, Gisquette — s-a dat asaltul, şi gâtlejurile

Page 10: Victor hugo   notre-dame

englezilor au fost retezate.— Şi în faţa porţii Châtelet erau personaje foarte frumoase!— Erau şi pe Pont-au-Change!— Iar la trecerea ambasadorului, s-a dat drumul pe pod la peste două mii de păsări de tot soiul; era foarte frumos, Lienarde.— Azi va fi mai frumos, glăsui în sfârşit interlocutorul lor, care părea că le ascultă cu enervare.— Ne făgăduiţi că misterul va fi frumos? întrebă Gisquette.— Nici vorbă, răspunse el; apoi adăugă cu oarecare emfază: Domnişoarelor, eu sunt autorul lui.— Adevărat? exclamară fetele uluite.— Adevărat! răspunse poetul umflându-se uşor în pene; adică suntem doi: Jean Marchand, care a tăiat scândurile, a ridicat schelăria teatrului şi toată lemnăria, şi eu care am făcut piesa.Mă numesc Pierre Gringoire.Autorul Cid-ului n-ar fi spus cu mai multă mândrie: Pierre Corneille.Cititorii au putut băga de seamă că se scursese desigur oarecare timp din momentul când Jupiter reintrase sub tapiţerie şi până în clipa când autorul noii piese se înfăţişase brusc admiraţiei naive a Gisquettei şi a Lienardei. Lucru remarcabil: mulţimea, aşa de tumultuoasă cu câteva minute mai înainte, aştepta acum înduplecată, încrezându-se în cuvântul comerciantului; ceea ce dovedeşte adevărul etern, verificat zilnic chiar în teatrele noastre, că mijlocul cel mai bun de a obţine răbdarea publicului este să-i declari că vei începe numaidecât.Dar şcolarul Joannes nu dormea.— Hei! strigă el deodată în toiul aşteptării calme care urmase tulburării; Jupiter, Fecioară, vâslaşi ai diavolului; vă bateţi joc de noi? Piesa! Piesa! Începeţi, ori reîncepem noi.Nu a fost nevoie de mai mult.O muzică de instrumente mari şi mici se auzi dinăuntrul construcţiei, tapiţeria se ridică; ieşiră patru personaje bălţate şi fardate, se căţărară pe scara abruptă a teatrului, şi, când ajunseră pe platforma superioară, se aşezară la rând în faţa publicului pe care-l salutară adânc; atunci simfonia tăcu. Începea misterul.După ce primiseră răsplata darnică, în aplauze, reverenţelor lor, cele patru personaje începură într-o linişte religioasă un prolog de care îl scutim pe cititor. De altminteri, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre, publicul se interesa mai mult de costumele pe care actorii le purtau, decât de rolul ce-l debitau ; şi pe bună dreptate. Erau îmbrăcaţi tuspatru cu halate pe jumătate galbene, pe jumătate albe, care nu se deosebeau între ele decât prin calitatea stofei; primul era din brocart cu aur şi argint, al doilea din mătase, al treilea din lână, al patrulea din pânză. Primul personaj purta în mâna dreaptă o spadă, al doilea două chei de aur, al treilea o balanţă, al patrulea un hârleţ, iar pentru a veni în ajutorul inteligenţelor leneşe care n-ar fi văzut limpede prin transparenţa acestor atribute, se putea citi cu litere mari, negre, brodate pe poalele halatului de brocart, „Mă numesc Nobleţea''; pe poalele halatului de mătase, „Mă numesc Clerul”; pe poalele halatului de lână, „Mă numesc Negoţul”; pe poalele halatului de pânză, „Mă numesc Agricultura”. Sexul alegoriilor mascule era indicat limpede oricărui spectator deştept prin halatele mai lungi, în timp ce alegoriile femele aveau halate mai scurte.De asemenea ar fi fost nevoie de multă rea-voinţă ca să nu înţelegi din poezia prologului, că Agricultura era căsătorită cu Negoţul, şi Clerul cu Nobleţea, şi că fericitele perechi posedau în comun un splendid moştenitor de aur pe care pretindeau că nu-l oferă decât celei mai frumoase fete. Umblau deci prin lume, căutând şi pândind frumuseţea aceasta, iar după ce respiraseră pe regina Golcondei, pe prinţesa de Trebizunda, pe fiica Marelui-Han al Tartariei, etc., Agricultura şi Clerul, Nobleţea şi Negoţul veniseră să sa odihnească pe masa de marmură a Palatului de Justiţie, debitând în faţa cinstitului auditoriu tot atâtea sentinţe şi maxime câte

Page 11: Victor hugo   notre-dame

se puteau cheltui atunci la examenele Facultăţii de Artă, sofisme, determinante, figuri şi acte.Spectacolul era într-adevăr foarte frumos.Cu toate acestea, în mulţimea asupra căreia cele patru alegorii revărsau pe întrecute valuri de metafore nu era ureche mai atentă, inimă mai palpitândă, ochi mai buimaci, gât mai încordat decât ochiul, urechea, gâtul şi inima autorului, poetului, bravului Pierre Gringoire, care nu putuse rezista, cu un moment mai înainte, bucuriei de a spune celor două fete drăguţe cum îl cheamă. Se depărtase puţin de ele, dinapoia stâlpului său, şi acolo asculta, privea, se desfăta. Aplauzele binevoitoare care întâmpinaseră începutul prologului răsunau încă într-însul, şi era complet cufundat în acea contemplare extatică cu care un autor îşi vede ideile căzând una câte una, din gura actorului, în tăcerea unui vast auditoriu. Admirabil Pierre Gringoire!Ne vine greu să spunem, dar primul extaz fu foarte repede tulburat. Abia îşi apropiase Gringoire buzele de cupa îmbătătoare a bucuriei şi a triumfului, că un strop de amărăciune se amestecă într-însa.Un cerşetor zdrenţătros, care nu putea să ceară de pomană deoarece sta pierdut în gloată, şi care desigur nu găsise suficientă despăgubire în buzunarele vecinilor, se gândise să se pună în evidenţă pentru a atrage privirile şi pomenile. Se căţărase deci, după primele versuri ale prologului, pe stâlpii estradei rezervate, până la cornişa care împrejmuia balustrada în partea de jos. Aşezat acolo, solicita atenţia şi mila mulţimii cu zdrenţele sale şi cu o plagă hidoasă care îi acoperea braţul. De altminteri, nu scotea un cuvânt.Tăcerea lui nu punea piedici prologului, şi nu ar fi produs nici o dezordine de seamă dacă, din nefericire, şcolarul Joannes nu ar fi dat cu ochii, din vârful stâlpului său, de cerşetor şi de strâmbăturile lui. Un râs nebun cuprinse pe ştrengarul care, fără să-i pese că întrerupe spectacolul şi tulbură reculegerea universală, strigă cu voioşie:— Uite pe jigăritul ăsta care cere pomană!Cine a aruncat o piatră într-o baltă cu broaşte sau a tras un foc de puşcă într-un stol de păsări îşi poate imagina efectul pe care îl produseră aceste cuvinte în mijlocul atenţiei generale. Gringoire se scutură ca străbătut de un curent electric. Prologul se opri brusc, şi toate capetele se întoarseră spre cerşetorul care, departe de a se intimida, văzu în incident o bună oportunitate de recoltă, astfel că începu să spună cu aer tânguitor, închizând ochii pe jumătate:— Faceţi-vă milă şi pomană!— Hm, pe sufletul meu, ăsta e Clopin Trouillefou, exclamă Joannes. Hei, prietene, rana de te durea la picior cum de-ai pus-o pe braţ?Vorbind astfel, zvârli cu o iscusinţă de maimuţă un gologan în pălăria unsuroasă pe care cerşetorul o întindea cu braţu-i bolnav. Cerşetorul primi fără să clipească şi pomana şi batjocura, continuând cu ton jalnic: — Faceţi-vă milă, vă rog!Episodul abătuse mult luarea-aminte a auditoriului, şi numeroşi spectatori, printre care Robin Poussepain, cu seminariştii în frunte, aplaudau voioşi duetul bizar improvizat, în mijlocul prologului, între şcolarul cu voce ţipătoare şi cerşetorul cu tânguirea-i netulburată.Gringoire era nemulţumit la culme. După ce îşi revenise din prima stupefacţie, striga întruna celor patru personaje din scenă:— Continuaţi! la naiba, continuaţi! fără să catadicsească măcar a arunca o privire de dispreţ asupra celor doi întrerupători.În momentul acela se simţi tras de marginea veşmântului; întoarse capul, nu fără oarecare ciudă, şi zâmbi cu mare greutate. Se impunea totuşi să zâmbească. Braţul frumos al Gisquettei Gencianna, strecurat prin balustradă, îi solicita în felul acesta luarea-aminte.— Domnule, au să continue? întrebă fata.— Nici vorbă, răspunse Gringoire supărat de întrebare.— În cazul acesta, jupâne, reluă ea, aveţi bunătatea să-mi explicaţi...— Ce au să spună? întrerupse Gringoire. Ei bine, uite!

Page 12: Victor hugo   notre-dame

— Nu, glăsui Gisquette, dar să-mi explicaţi ce-au spus până acum.Gringoire zvâcni ca unul căruia i s-ar atinge rana deschisă.— Dracu s-o ia de proastă şi nătângă, rosti el printre dinţi.Din momentul acela, Gisquette fu pierdută pentru el.Între timp, actorii îi ascultaseră îndemnul şi publicul reîncepu să asculte, nu fără a fi pierdut multe frumuseţi în răstimpul dintre ambele părţi ale piesei tăiată aşa de brusc. Gringoire făcea în şoaptă reflecţii amare. Totuşi liniştea se restabilise treptat-treptat, şcolarul tăcea, cerşetorul număra câteva monede în pălărie, piesa îşi reluase avântul.Lucrarea era în realitate foarte frumoasă, şi credem că ar putea fi reprezentată chiar astăzi, cu câteva îndreptări. Expunerea, cam lungă şi cam stearpă, adică după tipic, era simplă, iar Gringoire îi admira, în sanctuarul candid al forului său interior, strălucirea. După cum prea bine vă închipuiţi, cele patru personaje alegorice se simţeau oarecum obosite străbătând trei părţi din lume fără să izbutească a se descotorosi în chip convenabil de delfinul lor de aur.Aici se aduceau elogii peştelui minunat, cu multe aluzii delicate la tânărul logodnic al Mariei de Flandra, pe atunci exilat la Amboise şi nebănuind că Agricultura şi Clerul, Nobleţea şi Negoţul făceau ocolul lumii pentru el. Numitul moştenitor, deci, era tânăr, frumos, puternic şi, mai ales (minunată obârşie a tuturor virtuţilor regale!) era vlăstarul leului Franţei. Declar că metafora aceasta îndrăzneaţă e admirabilă, şi că, într-o zi de alegorie şi de epitalam regal, istoria naturală a teatrului nu se înfricoşează câtuşi de puţin de un moştenitor care e fiul unui leu. Tocmai aceste rare şi pindarice mixturi dovedesc entuziasmul poetului. Dar, pentru a da cuvânt şi criticii, poetul ar fi putut să dezvolte această idee frumoasă în mai puţin de două sute de versuri. E drept că misterul urma să dureze de la amiază până la orele patru, potrivit ordonanţei domnului staroste, şi că trebuia spus ceva în acest interval. De altminteri, lumea asculta răbdătoare.Deodată, în toiul unei certe între Negoţ şi Nobleţe, în momentul când Agricultura rostea versul minunat: Nu se vede-n păduri animal mai triumfător, uşa estradei rezervate, care până atunci rămăsese aşa de fără rost închisă, se deschise şi mai fără rost, iar glasul răsunător al uşierului anunţă brusc: „Eminenţa Sa monseniorul cardinal de Bourbon”!

III. Domnul cardinal

Bietul Gringoire! Troznetul tuturor petardelor duble de la Saint-Jean, descărcarea a douăzeci de archebuze cu suport, detonarea faimoasei serpetine de la Turnul Billy care, cu prilejul asedierii Parisului, în ziua de duminică 29 septembrie 1465, a ucis şapte bourguignioni dintr-o dată, explodarea întregii cantităţi de pulbere înmagazinată la Porte du Temple, i-ar fi sfârtecat urechile mai puţin în momentul acela solemn şi dramatic decât cele câteva cuvinte căzute din gura unui uşier: „Eminenţa sa monseniorul cardinal de Bourbon!”.Nu pentru că Pierre Gringoire se temea de domnul cardinal sau pentru că îl dispreţuia. Nu avea nici slăbiciunea, nici cutezanţa asta. Eclectic veritabil, cum s-ar spune astăzi, Gringoire făcea parte din categoria acelor spirite ridicate şi ferme, moderate şi calme, care ştiu totdeauna să se ţină pe linia de mijloc, stare în dimidio rerum, şi care sunt pline de raţiune şi de liberală filosofie, împăcându-se în acelaşi timp cu cardinalii. Rasă preţioasă şi niciodată întreruptă de filosofi, cărora înţelepciunea, ca o altă Ariană, pare a le fi dat un ghem de aţă cu care merg de la începutul lumii, deşirându-l prin labirintul lucrurilor umane, îi regăsim în toate timpurile, totdeauna aceiaşi, adică totdeauna după vremuri. Şi, fără a pune la socoteală pe Pierre Gringoire, care i-ar reprezenta în secolul al cincisprezecelea, dacă am izbuti să-i schimbăm portretul pe care-l merită, cu siguranţă că părintele du Breul era însufleţit de spiritul lor atunci când scria, în al şaisprezecelea secol, aceste cuvinte sublime prin naivitate, vrednice de toate veacurile: „După loc, sunt parizian; după vorbă, sunt parrhizian, căci parrhisia înseamnă în greceşte libertatea de a vorbi; de care am uzat chiar faţă de domnii cardinali, unchiul şi fratele

Page 13: Victor hugo   notre-dame

monseniorului prinţ de Conty, totdeauna cu respect pentru înălţimea lor şi fără a jigni pe nimeni din suita lor, ceea ce este mult”.Prin urmare, nici duşmănie împotriva cardinalului, nici dispreţ pentru prezenţa lui nu erau în impresia neplăcută pe care o avu Pierre Gringoire. Cu totul dimpotrivă; poetul nostru avea prea mult bun-simţ şi o haină prea giorsăită ca să nu acorde un preţ special faptului că o anume aluzie din prolog, şi cu deosebire glorficarea moştenitorului vlăstar de leu al Franţei, e culeasă de o ureche eminentissimă. Dar nu interesul este predominant în nobila fire a poeţilor. Închipuindu-mi că entitatea poetului este reprezentată de cifra zece, cu siguranţă că un chimist, analizând-o şi farmacopolizând-o, cum spune Rabelais, ar găsi-o compusă dintr-o parte de interes şi din nouă părţi de amor propriu. Iar în momentul când uşa se deschise pentru cardinal, cele nouă părţi de amor propriu ale lui Gringoire, umflate de sufletul admiraţiei populare, erau într-o stare de creştere prodigioasă, sub care dispărea, înăbuşită parcă, acea imperceptibilă moleculă de interes desprinsă de noi adineauri din structura poeţilor; ingredient preţios, de altminteri, lest de realitate şi de umanitate fără de care ei nu ar atinge pământul. Gringoire se bucura că simte, că vede, că pipăie, ca să zic aşa, o adunare întreagă — de derbedei, e drept, dar nu are a face —, uluită, împietrită, asfixiată parcă în faţa tiradelor nemăsurate care ţâşniră în fiecare clipă din toate părţile epitalamului său. Afirm că împărtăşea el însuşi desfătarea generală şi că, spre deosebire de La Fontaine care, la reprezentarea comediei sale, Florentin, întreba ,,Care mocârţan a făcut rapsodia aceasta?” Gringoire l-ar fi întrebat pe vecin cu plăcere: ,,A cui e capodopera asta?”Vă puteţi imagina acum efectul produs asupra lui de apariţia bruscă, inoportună, a cardinalului. Temerea lui se realiză cu vârf şi îndesat. Intrarea eminenţei sale tulbură auditoriul. Toate capetele se întoarseră spre estradă. Nu se mai înţelegea nimic.„Cardinalul! Cardinalul!” repetară toate gurile. Nefericitul prolog rămase în pană pentru a doua oară.Cardinalul se opri un moment în pragul estradei. În timp ce el plimba o privire indiferentă asupra auditoriului, tumultul se-nteţea. Fiecare vroia să-l vadă mai bine, înălţându-şi capul peste umărul vecinului.Era într-adevăr un personaj de seamă, a cărui privelişte preţuia cât oricare altă comedie. Charles, cardinal de Bourbon, arhiepiscop şi conte de Lyon, primat al Galilor, era totodată înrudit cu Ludovic al Xl-lea prin fratele său, Pierre, senior de Beaujeu, care se însurase cu fiica mai mare a regelui, şi înrudit cu Charles cel Temut prin mama sa, Agnes de Bourgogne. Iar trăsătura dominantă, trăsătura caracteristică şi distinctivă a firii primatului galilor, era spiritul de curtezan şi devoţiunea faţă de puternicii zilei. Vă puteţi închipui încurcăturile nenumărate pe care i le pricinuise îndoita rudenie, şi stâncile temporale printre care trebuise să lunece barca sa spirituală, ca să nu se sfărâme nici de Ludovic, nici de Charles, Charybda şi această Scylla care devoraseră pe ducele de Nemours şi pe conetabilul de Saint-Pol. Slavă Domnului, scăpase destul de bine şi ajunsese la Roma fără piedici. Dar, deşi în port, şi tocmai pentru că era în port, îşi amintea totdeauna cu îngrijorare şansele felurite ale vieţii sale politice, multă vreme agitată şi trudnică. De aceea avea obiceiul să spună că anul 1476 fusese pentru el „negru şi alb”, înţelegând prin asta că a pierdut în acest an pe mama sa, ducesa de Bourbonnais, şi pe vărul său, ducele de Bourgogne, şi că un doliu l-a consolat de celălalt.De altminteri, era un om bun. Ducea viaţă voioasă de cardinal, se desfăta cu vin regal de Challuau, nu purta vrăjmăşie Richardei Garmoise şi Thomassei Saillarde, făcea pomană fetelor drăguţe mai cu tragere de inimă decât bătrânelor, şi pentru toate aceste motive era mult pe placul poporului din Paris. Nu mergea decât înconjurat de un cortegiu mic de episcopi şi preoţi de viţă bună, galanţi, slobozi la gură şi cheflii la nevoie; în repetate rânduri vrednicii cucernici de la Saint-Germain D'Auxerre, trecând seara pe sub ferestrele iluminate ale locuinţei lui Bourbon, fuseseră scandalizaţi auzind cum aceleaşi glasuri care le cântaseră litanii ziua, psalmodiau în ciocnetul paharelor proverbul bahic al lui Benoît al XII-lea, papa

Page 14: Victor hugo   notre-dame

care adăugase mitrei sale o a treia cunună: „Bibamus papaliter”.Fără îndoială, popularitatea aceasta câştigată cu atâta temei l-a ferit, intrând, de orice primire rea din partea gloatei care era aşa de nemulţumită cu un moment înainte şi prea puţin dispusă la respect faţă de-un cardinal, chiar în ziua când ea urma să aleagă un papă. Dar parizienii nu poartă pică; şi apoi, impunând cu forţa începerea reprezentaţiei, bunii burghezi repurtaseră o victorie asupra cardinalului, şi ea le ajungea. De altminteri, domnul cardinal de Bourbon era bărbat frumos, avea o foarte frumoasă robă roşie, pe care o purta foarte bine; ceea ce înseamnă că avea de partea sa toate femeile şi, în consecinţă, cea mai bună jumătate din auditoriu. Cu siguranţă că ar fi un act de nedreptate şi de prost-gust să huiduieşti un cardinal pentru că s-a făcut aşteptat la spectacol, când el este bărbat frumos şi îşi poartă bine roba roşie.Intră deci, salută asistenţa cu zâmbetul acela ereditar al mărimilor zilei pentru popor, şi se îndreptă cu paşi înceţi spre jilţul de pluş roşu, cu aerul că se gândeşte la altceva. Cortegiul său, ceea ce am numi astăzi statu-i major de episcopi şi preoţi, dădu buzna după el pe estradă, nu fără a spori tumultul şi curiozitatea parterului. Fiecare arăta, numea, cunoştea cel puţin unul. „Uite pe episcopul Marsilfei, Alaudet, dacă nu mă înşel”, „Uite pe arhiereul de Saint-Denis”, „...pe Robert de Lespinasse, abate la Saint-Germain des-Pres, fratele libertin al unei metrese a lui Ludovic al Xl-lea” ; totul cu multe greşeli şi cacofonii. Şcolarii înjurau. Era ziua lor, orgia anuală a scribilor şi a şcoalei. Nu există mârşăvie care să nu fie îngăduită şi sacră în ziua aceea. Şi apoi erau în mulţime o sumedenie de cumetre zănatece: Simone Quatrelivres, Agnes Gadina, Robine Piedebou. Nu era o fericire să poţi înjura în voie şi să nesocoteşti numele Domnului într-o zi aşa de frumoasă, în tovărăşia aşa de plăcuta a oamenilor bisericii şi a fetelor uşoare? De aceea profitau de ocazie; iar în hărmălaia obştească era înfricoşător tărăboiul de blestemăţii şi enormităţi al Limbilor dezlegate, limbi de învăţăcei şi de şcolari, înfrânate în restul anului de teama arsurilor Sfântului Ludovic. Bietul Sfânt Ludovic, ce batjocură i se aducea chiar în palatul său de justiţie! Fiecare luase în răspăr câte o sutană - neagră, sau cenuşie, sau albă, sau violetă. În calitate de frate al unui arhidiacon, Joannes Frollo de Molendino se năpustise asupra celei roşii şi cânta de zor, fixându-şi ochii neruşinaţi asupra cardinalului: Cappa repletu mero!Toate aceste amănunte, pe care le aşternem aici pe şleau pentru lămurirea cititorului, erau aşa de mult acoperite de larma generală încât se pierdeau până să ajungă la estrada rezervată. De altminteri, cardinalul se încruntă prea puţin, într-atât de intrate în moravuri erau libertăţile în ziua aceea. Avea — şi figura lui trăda asta — o altă grijă care îl urmărea de aproape şi care intră cam odată cu el pe estradă: Ambasada Flandrei.Nu că ar fi fost profund politic şi că ar fi scontat niscai urmări de pe urma căsătoriei verişoarei sale, doamna Marguerite de Bourgogne, cu vărul Charles, dauphinul Vienei; cât va dura înţelegerea dintre ducele Austriei şi regele Franţei, cum va interpreta regele Angliei dispreţul fiicei sale îl neliniştea prea puţin, şi se desfăta în fiecare seară cu vin regal de Chaillot, fără să-i treacă prin minte că două-trei flacoane cu acest vin (întrucâtva, e drept, revăzut şi corijat de medicul Coictier), oferite cordial lui Eduard al IV-lea de Ludovic al Xl-lea, îl vor descotorosi într-o bună zi pe Ludovic al XI-lea de Eduard al IV-lea. „Mult onorata ambasadă a domnului duce de Austria” nu aducea cardinalului nici o grijă de acest fel, dar îl plictisea într-alt chip. Era într-adevăr cam greu — şi noi am spus un cuvânt în privinţa aceasta la începutul cărţii — ca el, Charles de Bourbon, să fie obligat a organiza serbări şi a face bună primire unor burghezi oarecare; el, cardinal, unor burgmeştri; el francez, chefliu voios, unor flamanzi băutori de bere; şi asta în public. Era desigur una dintre cele mai dezgustătoare maimuţăreli pe care fusese obligat cândva s-o facă de hatârul regelui.Se întoarse deci, spre uşă, cu cea mai graţioasă figură (căci se studia foarte mult), când uşierul anunţă cu voce sonoră: „Domnii trimişi ai domnului duce de Austria”. Inutil să spunem că întreaga sală făcu la fel.

Page 15: Victor hugo   notre-dame

Atunci sosiră, doi câte doi, cu o gravitate ce contrasta în zglobiul cortegiu eclesiastic al lui Charles de Bourbon, cei patruzeci şi opt de ambasadori ai lui Maximilian de Austria, având în frunte pe cuviosul părinte întru Domnul, Jehan abate de Saint-Bertin, cancelar al Lânei de Aur, şi pe Jacques de Goy, mare staroste de Gand. Se întinse în adunare o linişte însoţită de râsete înfundate, pentru a asculta toate numele caraghioase şi toate calificările burgheze, transmise cu seninătate de fiecare personaj uşierului, care zvârlea apoi în auzul mulţimii nume şi calităţi, de-a valma mutilate. Erau prezenţi: Loys Roelof, burgmestrul oraşului Louvain; Clays d'Etuelde, burgmestrul Bruxelului; Paul de Baeust, prezidentul Flandrei; Jehan Coleghens, burgmestrul oraşului Anvers; George de la Moere, burgmestrul general al oraşului Gand; Gheldolf van der Hage, din acelaşi oraş; şi Bierbecque, şi Jehan Pinnock, şi Jehan Dymaerzelle, etc, etc, etc.; staroşti, burgmeştri; burgmeştri, staroşti; toţi ţepeni, afectaţi, scorţoşi, împopoţonaţi cu catifea şi damasc; capete oneste flamande, în definitiv, chipuri demne şi severe, din familia acelora pe care Rembrandt le face să iară aşa de puternice şi de grave pe fondul negru al picturii sale Rondul de noapte; personaje care purtau scris în frunte că Maximilian de Austria avusese dreptate „încredinţându-se întru totul — cum spunea manifestul său — în simţirea, vitejia, experienţa, loialitatea lor”.O excepţie totuşi. Era o figură fină, inteligentă, şlefuită, un fel de bot de maimuţă şi de diplomat, dinaintea căreia cardinalul făcu trei paşi şi o plecăciune adâncă, şi care nu se chema cu toate astea decât Guillaume Rym, consilier şi pensionar al oraşului Gand.Puţine personaje ştiau atunci cine era Guillaume Rym. Un geniu rar care, în timp de revoluţii, ar fi apărut strălucitor la suprafaţa evenimentelor, dar care în secolul al cincisprezecelea era redus la intrigi cavernoase şi „la a trăi în şanţuri”, cum spune ducele de Simon. De altfel, el era apreciat de primul săpător al Europei, uneltea în chip familiar cu Ludovic al Xl-lea, punea deseori osul la sarcinile secrete ale regelui. Toate aceste amănunte erau necunoscute mulţimii, care se minuna de plecăciunile cardinalului aduse figurii delicate a starostelui flamand.

IV. Meşterul Jacques Coppenole

În timp ce pensionarul din Gand şi eminenţa schimbau plecăciuni foarte adânci şi câteva cuvinte cu glas şi mai scăzut, un bărbat înalt, cu faţa lată şi umeri largi, se prezentă pentru a intra odată cu Guillaume Rym: s-ar fi zis, un dulău lângă o vulpe. Pălăria sa de pâslă şi ia de piele băteau la ochi printre catifelele şi mătăsurile din jur. Închipuindu-şi că era vreun grăjdar rătăcit, uşierul îl opri:— Hei, prietene, nu se trece pe-aici! Omul cu haină de piele îl împinse cu umărul.— Ce are cu mine nătărăul ăsta? zise el cu o voce sunătoare care atrase atenţia întregii săli. Nu vezi că fac parte dintre invitaţi?.— Numele d-voastră? întrebă uşierul.— Jacques Coppenole.— Titlurile d-voastră?— Negustor de ciorapi, cu firma „La trei lănţişoare'', din Gand.Uşierul se trase înapoi. Să anunţi burgmeştri, mai treacă-meargă; dar un negustor de ciorapi era prea mult. Cardinalul stătea pe ghimpi. Norodul asculta şi privea. De două zile, eminenţa sa se străduia să migălească toaleta urşilor flamanzi pentru a-i face întrucâtva mai prezentabili în public, şi lipsa de cuviinţă era gata. Între timp, Guillaume Rym se apropie, cu zâmbetu-i fin, de uşier :— Anunţă pe meşterul Jacques Coppenole, ajutorul dregătorilor oraşului Gand.— Uşier, zise tare cardinalul, anunţă pe maestrul Jacques Coppenole, ajutorul dregătorilor ilustrului oraş Gand.Fu o greşeală. Singur Guillaume Rym ar fi înălturat dificultatea; dar Coppenole îl auzise pe cardinal.

Page 16: Victor hugo   notre-dame

— A, nu, la naiba! strigă el cu vocea-i tunătoare. Jacques Coppenole, negustor de ciorapi. Auzi, uşier! Nici mai mult, nici mai puţin. Ce naiba! Negustor de ciorapi sună destul de frumos. Domnul arhiduce şi-a căutat de multe ori mănuşa în nădragii mei.Râsetele şi aplauzele izbucniră. O necuviinţă este numaidecât înţeleasă la Paris, şi deci totdeauna aplaudată.Adăugăm că Coppenole făcea parte din popor, şi că publicul care-l înconjura era popor de rând. De aceea comunicaţia dintre el şi ei fusese promptă, electrică şi, pentru a spune astfel, la nivel. Bruftuiala cutezătoare a negustorului flamand, umilind oamenii de curte, răscolise în toate sufletele plebeiene nu ştiu ce sentiment de demnitate încă vagă şi nelămurită în secolul al cincisprezecelea. Negustorul de ciorapi era un egal care ţinea piept domnului cardinal! — o reflecţie mult plăcută unor nevoiaşi obişnuiţi cu respectul şi supunerea faţă de valeţiisergenţilor starostelui abatelui de la Sainte-Genevieve, linguşitorul cardinalului.Coppenole salută cu mândrie pe eminenţa sa, care răspunse la salutul atotputernicului burghez temut de Ludovic al XI-lea. Apoi, în timp ce Guillaume Rym, „om înţelept şi maliţios”, cum spune Philippe de Comines, îi urmărea pe amândoi cu un zâmbet batjocoritor şi superior, ajunse fiecare la locul său, cardinalul descumpănit şi îngrijorat, Coppenole liniştit şi semeţ, gândindu-se desigur că, la urma-urmei, titlul său de negustor de ciorapi preţuia cât oricare altul, şi că Marie de Bourgogne, mama Margaretei pe care Coppenole o mărita astăzi, s-ar fi temut de cardinal mai puţin decât de ciorăpar: căci nu un cardinal asmuţise pe Gantezi împotriva favoriţilor fiicei lui Charles cel Temut; nu un cardinal întărise gloata cu un cuvânt împotriva lacrimilor şi rugilor ei, când d-şoara de Flandra îşi imploră poporul pentru ei până la piciorul eşafodului; în timp ce negustorul de ciorapi n-avusese decât să mişte cotu-i de piele pentru a face să cadă capetele voastre, ilustrisimi seniori, Guy d'Hymbercourt şi cancelar Guillaume Hugonet!Necazurile nu se sfârşiseră însă pentru bietul cardinal, astfel că el era obligat să bea până la fund potirul de otravă al unei tovărăşii aşa de proaste.Cititorul n-a uitat poate pe cerşetorul neruşinat care se căţărase, la începutul prologului, pe bordurile estradei cardinale. Sosirea iluştrilor musafiri nu-l convinsese câtuşi de puţin să renunţe la pomană, astfel că, în timp ce prelaţii şi ambasadorii se îndesau ca nişte adevărate scrumbii flamande în stranele tribunei, el se aşezase în voie, încrucişându-şi cu îndrăzneală picioarele pe arhitravă. Cutezanţa era rară, şi nu o observase nimeni în primul moment, atenţia fiind îndreptată în altă parte. Nici el nu vedea nimic din sală; îşi legăna capul cu nonşalanţă de napolitan, repetând din când în când, în vuietul de glasuri, ca dintr-o maşinală deprindere: „Faceţi-vă milă şi pomană!” În toată asistenţa el era singurul, probabil, care nu catadicsise să întoarne capul la incidentul dintre Coppenole şi uşier. Iar întâmplarea vru ca meşterul ciorăpar din Gand, cu care poporul simpatiza aşa de viu şi asupra căruia erau fixaţi toţi ochii, să se aşeze exact în primul rând al estradei, deasupra cerşetorului; şi nu mică fu mirarea oamenilor văzând că ambasadorul flamand, după ce-l examinase din ochi pe nevolnicul aşezat sub ochii săi, îl bătu prieteneşte pe umărul acoperit de zdrenţe. Cerşetorul întoarse capul; uimire, recunoaştere, feţe înveselite etc.; apoi, fără să se sinchisească de lumea spectatorilor, negustorul de ciorapi şi sfrijitul începură să vorbească în şoaptă, ţinându-se de mână, în timp ce zdrenţele lui Clopin Trouillefou întinse pe postavul auriu al estradei păreau o omidă pe-o portocală.Noutatea ciudatei scene stârni atâta nebunie şi voioşie în sală, încât cardinalul băgă curând de seamă; se plecă pe jumătate şi neputând, din punctul în care era plasat, să întrevadă decât în chip foarte imperfect zdreanţa netrebnică a lui Trouillefou, îşi închipui, fireşte, că cerşetorul cerea pomană; revoltat de cutezanţă, strigă:— Domnule staroste al Palatului, zvârle pe ticălosu' cela în râu.— Eh, ce naiba, monseniore cardinal! spuse Coppenole fără să dea drumul mâinii lui Clopin; este un prieten al meu.

Page 17: Victor hugo   notre-dame

— Bravo! Bravo! strigă gloata. Din momentul acela, meşterul Coppenole avu la Paris, ca şi la Gand, „o mare trecere asupra poporului, căci oameni ca el o au — spune Philippe de Comines — când sunt aşa de zănateci”.Cardinalul îşi muşcă buzele. Se plecă asupra vecinului său, abatele de Sainte-Genevieve, şi îi spuse cu jumătate glas:— Plăcuţi ambasadori ne trimite domnul arhiduce să ne anunţe pe doamna Margareta!— Eminenţa voastră, răspunse abatele, îşi pierde politeţele cu râturile acestea flamande. Margaritas ante porcos.— Spune mai bine, răspunse cardinalul cu un zâmbet, Porcos ante margaritam.Micul stat-major în sutană se extazie de jocul de cuvinte. Cardinalul se simţi mai uşurat; era chit cu Coppenole, avusese şi el o necuviinţă aplaudată.Acum, cititorii noştri care au puterea să generalizeze o imagine şi-o idee — cum se zice în stilul de astăzi — să ne permită a-i întreba dacă îşi înfăţişează cum trebuie spectacolul pe care îl oferea vastul paralelogram al sălii mari a Palatului. În mijlocul sălii, rezemat de peretele din apus, o splendidă şi largă estradă de brocart auriu, unde intră ca în procesiune, printr-o mică uşă boltită, personaje grave, anunţate pe rând de vocea stridentă a unui uşier. Pe primele bănci, numeroase figuri venerabile, încotoşmănate în hermină catifea şi-n stofă stacojie. În jurul estradei, care rămâne tăcută şi demnă, jos, în faţă, pretutindeni, mulţime numeroasă şi vuiet mare. Nenumărate priviri ale poporului aţintite asupra fiecărei figuri de pe estradă, nenumărate şuşotiri asupra fiecărui nume. Desigur, spectacolul e curios şi merită atenţia spectatorilor. Dar ce e colo, în fund, scena aceea de bâlci, cu patru paiaţe bălţate sus şi alte patru jos? Cine-i, alături de scenă, omul acela cu mantie neagră şi cu figură palidă? Eh, scumpe cititor, e Pierre Gringoire şi e prologul lui.Îl uitaseră cu toţii. Exact de aceasta se temea el.Din momentul când cardinalul intrase, Gringoire s-a zbătut întruna să-şi salveze prologul. Îi îndemnase, mai întâi pe actorii rămaşi în suspensie să continue şi să înalţe glasul; apoi, văzând că nimeni nu asculta, i-a oprit, şi de aproape un sfert de ceas de când dura întreruperea, bătea din picior, se agita de colo până colo, adresa un cuvânt Gisquettei şi Lienardei, îşi încuraja vecinii să urmărească prologul; totul, zadarnic. Nu clintea nimeni ochii de la cardinal, de la ambasadă şi de la estradă, centrul unic al vastului cerc de raze vizuale. Se impune de asemenea să credem, şi-o spunem cu regret, că prologul începuse să cam plictisească auditoriul din momentul când eminenţa sa făcuse o aşa de cumplită diversiune. La urma urmei, pe estradă şi pe masa de marmură era tot acelaşi spectacol: conflictul dintre Agricultură şi Cler, dintre Nobleţe şi Negoţ. Şi mulţi oameni preferau să-i vadă de-a binelea, trăind, respirând, mişcându-se, dându-şi coate, în carne şi oase, în ambasada flamandă, în curtea episcopală, sub roba cardinalului, sub haina lui Coppenole, decât fardaţi, împopoţonaţi, vorbind în versuri şi, pentru a spune astfel, împăiaţi sub bluzele galbene şi albe cu care îi încotoşmănise Gringoire.Cu toate acestea, când poetul nostru văzu că liniştea restabileşte puţin, îşi imagină o stratagemă care să salveze situaţia.— Domnule, spuse el întorcându-se spre un vecin al său, bărbat rotofei şi simpatic, cu figură calmă, dacă am începe?— Ce? întrebă vecinul.— Eh, misterul! spuse Gringoire.— Cum vreţi, reluă vecinul.Semi-aprobarea îi fu de ajuns lui Gringoire care începu să strige contopindu-se cât mai mult cu mulţimea: „Reîncepeţi misterul! reîncepeţi!”— Drace! exclamă Joannes de Molendino, ce tot îndrugă ăia acolo? (Căci Gringoire făcea zgomot cât patru.) Ia spuneţi-mi, tovarăşi, nu s-a sfârşit misterul? Vor să-l reia de la capăt. Nu se cade.

Page 18: Victor hugo   notre-dame

— Nu! Nu! strigară toţi şcolarii. Jos cu misterul! Jos!Dar Gringoire se multiplica, strigând şi mai vârtos: „Reîncepeţi! reîncepeţi!”Răcnetele atraseră luarea-aminte a cardinalului.— Domnule staroste al Palatului, spuse el unui bărbat înalt, negricios, care stătea la câţiva paşi de dânsul, ticăloşii aceia sunt într-un agheazmar de fac gălăgia asta infernală?Starostele Palatului era un fel de dregător amfibie, ţinând totodată de şoarece şi de pasăre, de judecător şi de soldat.Se apropie de eminenţa sa şi, nu fără a se teme că-l indispune, îi lămuri, gângăvindu-se, necuviinţa populară: că amiaza sosise înaintea eminenţei sale şi că actorii fuseseră siliţi să înceapă fără a mai aştepta pe eminenţa sa.Cardinalul izbucni în râs.-— Pe legea mea, domnul rector al Universităţi ar fi trebuit să facă la fel. Ce spui, maestre Guillaume Rym?— Monseniore, răspunse Guillaume Rym, să fim bucuroşi că am scăpat de jumătate din comedie. Tot este un câştig.— Pot să-şi continue ticăloşii farsa? întrebă starostele.— Continuaţi, continuaţi, glăsui cardinalul; mi-e totuna, în vremea asta o să-mi citesc cartea de rugăciuni.Starostele înaintă pe marginea estradei şi strigă după ce impuse tăcere cu un gest:— Burghezi, oameni de rând şi locuitori, pentru a mulţumi pe cei care vor să se termine, eminenţa sa ordonă să se continue.Ambele tabere fură nevoite să se resemneze. Cu toate acestea, autorul şi publicul păstrară multă vreme ciudă cardinalului.Personajele de pe scenă îşi reluară deci glosa, iar Gringoire nădăjdui că cel puţin restul operei va fi ascultat. Speranţa i se spulberă curând, ca şi celelalte iluzii ale sale; liniştea se restabilise într-adevăr, de bine, de rău, în rândurile auditoriului; dar Gringoire nu remarcase că, în momentul când cardinalul dăduse ordinul să se continue, estrada nu era încă plină şi că, după trimişii flamanzi, sosiseră alte personaje care făceau parte din cortegiu; numele şi titlurile lor, lansate printre dialoguri de strigătul intermitent al uşierului, produceau ravagi însemnate. Închipuiţi-vă, într-adevăr, în mijlocul unei piese de teatru, clămpănitul unui uşier zvârlind, între două rime, şi deseori între două emistihuri, paranteze de acestea:„Maestrul Jaques Charmolue, procuror regal la Curtea bisericii!”„Jehan de Harlay, scutaş, comandantul oficiului de cavalerie al pichetului de noapte din oraşul Paris !”„Jupân Galiot de Genoilhac, cavaler, senior de Brussac, căpetenia artileriei regale!”„Maestrul Dreux-Raguier, inspector al apelor şi pădurilor suveranului nostru, din ţara Franţei, Champagne şi Brie !”„Jupân Louis de Graville, cavaler, consilier şi şambelan al regelui, amiral al Franţei, portar al Pădurii Vincennes!”„Maestrul Denis Le Mercier, paznicul casei orbilor din Paris!” Etc, etc, etc.Situaţia devenea insuportabilă.Ciudatul acompaniament, care îngreuia urmărirea piesei, indigna cu atât mai mult pe Gringoire cu cât el nu putea să-şi ascundă că interesul mergea crescând şi că opera sa nu avea nevoie decât să fie ascultată. Era într-adevăr greu să se imagineze o împletitură mai ingenioasă şi mai dramatică. Cele patru persoane ale prologului se tânguiau în ucigătoarea lor dilemă, când Venus în persoană, vera incessu patuit dea, se înfăţişase lor, într-un veşmânt având ca blazon nava oraşului Paris. Venea să-l ceară pe moştenitorul făgăduit celei mai frumoase făpturi. Jupiter, al cărui tunet se auzea mugind în vestiar o susţinea, şi zeiţa era pe punctul să izbândească, adică, fără figură, să se mărite cu domnul moştenitor, când o copilă, îmbrăcată în damasc alb şi ţinând în mână o margaretă (diafană personificare a domnişoarei

Page 19: Victor hugo   notre-dame

de Flandra), venise să se lupte cu Venus. Lovitură de teatru: emoţie. După multe discuţii, Venus, Margareta şi figuraţia conveniseră să se supună dreptei judecăţi a Sfintei Fecioare. Mai era un rol frumos, acela al lui don Pedro, regele Mesopotamiei. Dar, printre atâtea întreruperi, cu greu puteai să pricepi rostul lui.Dar faptul era consumat. Nici una din aceste frumuseţi nu era nici simţită, nici înţeleasă. Ai fi zis, la intrarea cardinalului, că un fir nevăzut şi magic atrăsese brusc toate privirile de la masa de marmură la estradă, de la extremitatea răsăriteană a sălii spre partea apuseană. Nimic nu putea smulge din vrajă auditoriul. Toţi ochii rămâneau aţintiţi într-acolo, iar noii sosiţi, şi numele lor blestemate, şi chipurile, şi costumele lor constituiau o diversiune continuă.Situaţia era jalnică. Afară de Gisquette şi de Lienarde, care îşi înturnau din când în când capul, când Gringoire le trăgea de mânecă, afară de vecinul rotofei, calm, nimeni nu asculta, nimeni nu privea în faţă la piesa abandonată. Gringoire nu mai zărea decât profiluri.Cu ce amărăciune vedea el năruindu-se, bucată cu bucată, întregul său eşafodaj de glorie şi poezie! Şi când te gândeşti că poporul fusese pe punctul de a se răzvrăti împotriva domnului staroste, nerăbdător să-i asculte lucrarea! Acum, când o avea, nu-i mai păsa de ea. Aceeaşi reprezentaţie care începuse într-o unanimă aclamaţiune! Eternul flux şi reflux al graţiei populare! Când te gândeşti că sergenţii starostelui fuseseră cât pe-aci să fie spânzuraţi! Ce n-ar fi dat el să se găsească încă în ora asta de miere!Brutalul monolog al uşierului încetă cu toate acestea. Sosise toată lumea, astfel că Gringoire respiră. Actorii continuau cu bravură. Dar uite că jupân Coppenole, negustorul de ciorapi, se scoală deodată, şi Gringoire îl aude rostind, în mijlocul atenţiei obşteşti, această cuvântare oribilă:— Domnilor burghezi şi boiernaşi ai Parisului, nu ştiu, la naiba, ce facem noi aici. Văd colo, în colţ, pe scena aia, oameni care au aerul că vor să se bată. Habar n-am dacă asta e ceea ce d-voastră numiţi mister ; dar n-are haz. Se sfădesc din gură, şi-atâta tot. Aştept de-un sfert de ceas prima lovitură. Nu vine nimic. Sunt nişte laşi care nu se zgârie decât cu vorbe de ocară. Trebuiau aduşi luptători din Londra sau Rotterdam; atunci, da, aţi fi avut nişte lovituri de pumn, de s-ar fi auzit din piaţă. Aceştia însă sunt de compătimit. Ar trebui să ne dea măcar un dans sau vreo scălâmbăială! Nu este ce mi s-a spus. Mi s-a făgăduit o „sărbătoare a nebunilor”, cu alegerea papei lor. Avem şi noi pe papa al nebunilor, la Gand, şi, la naiba, nu suntem cu nimic mai prejos. Dar iată cum facem. Se adună gloata, ca aici. Apoi fiecare, pe rând, îşi bagă capul printr-o gaură şi se strâmbă la ceilalţi. Cel care face strâmbătura cea mai caraghioasă, în aplauzele tuturor, e ales papă. Asta e. Foarte vesel. Vreţi să-l facem pe papa al vostru după tipicul din ţara mea? Va fi, oricum, mai puţin plictisitor decât să ascultăm pe flecarii aceştia. Dacă vor să se scălâmbăie şi ei prin gaură, vor fi primiţi. Ce spuneţi, domnilor burghezi ? Se găsesc aici destule mostre caraghioase de ambe sexe ca să râdem cu poftă, iar noi avem mutre destul de urâte ca să nădăjduim că ne vom strâmba frumos.Gringoire ar fi vrut să răspundă. Uluirea, furia, indignarea îi luaseră graiul. De altminteri, moţiunea popularului negustor de ciorapi fu primită cu atâta entuziasm de burghezii măguliţi că li se spune boiernaşi, încât orice rezistenţă era zadarnică. Nu mai rămânea decât să te laşi dus de torent. Gringoire îşi ascunse faţa în palme, neavând norocul unei mantale spre a-şi acoperi capul ca Agamemnon al lui Timanthe.

V. Quasimodo

Cât ai clipi, totul fu gata pentru înfăptuirea ideii lui Coppenole. Burghezi, şcolari, ajutoare de judecători, se apucaseră de lucru. Capela micuţă din faţa mesei de marmură fu aleasă pentru teatrul strâmbăturilor. Un geam spart în ornamentul frumos de deasupra uşii lăsa loc liber unui cerc de piatră prin care se stabili trecerea capului concurenţilor. Era de ajuns, pentru asta, să te caţări pe două butoaie luate de nu ştiu unde şi aşezate, de bine, de rău, unul peste altul. Pentru

Page 20: Victor hugo   notre-dame

a lăsa intactă şi întreagă impresia strâmbăturii sale, fiecare candidat, bărbat sau femeie (căci se putea alege şi o „papesă”) îşi va acoperi faţa şi va sta ascuns în capelă până în momentul apariţiei. În mai puţin de-o clipă capela se umplu de concurenţi, după care uşa fu închisă.De la locul său, Coppenole orânduia, dirija totul. În toiul hărmălaiei, cardinalul, nu mai puţin indispus decât Gringoire, se retrăsese cu întreaga sa suită, sub pretextul afacerilor şi al rugăciunii, fără ca mulţimea, atât de răscolită la sosirea lui, să se emoţioneze câtuşi de puţin că pleacă. Singur Guillaume Rym observă tulburarea eminenţei sale. Atenţia populară îşi urmă, asemeni soarelui, revoluţia; pornită de la un capăt al sălii, se afla acum la celălalt capăt, după ce se oprise câtva timp la mijloc. Masa de marmură, estrada de brocart îşi avuseseră momentul lor; era rândul capelei lui Ludovic al Xl-lea. Câmpul era de-acum încolo liber pentru orice nebunie. Nu se mai găseau decât flamanzi şi plebe.Strâmbăturile începură. Prima figură care apăru în ferestruică, cu pleoape întoarse pe dos, cu o gură deschisă ca un bot şi cu o frunte încreţită, aşa cum sunt cizmele husarilor imperiului, stârni un râs aşa de nepotolit, încât Homer şi-ar fi închipuit că toţi boiernaşii aceştia erau zei. Totuşi marea sală nu era câtuşi de puţin un Olimp, şi bietul Jupiter al lui Gringoire ştia lucrul acesta mai bine decât oricine. A doua, a treia strâmbătură urmară, apoi alta, şi de fiecare dată râsetele, tropăiturile de bucurie se înteţeau. Era în spectacolul acesta un vârtej special, o putere de ameţire şi fascinaţie despre care cu greu s-ar putea da o idee cititorului şi saloanelor din zilele noastre. Închipuiţi-vă o serie de chipuri înfăţişând pe rând toate formele geometrice, de la triunghi până la trapez, de la con până la poliedru; toate expresiile umane, de la mânie până la dezmăţ; toate vârstele, de la zbârciturile pruncului până la zbârciturile bătrânei muribunde; toate fantasmagoriile religioase, de la faun la Belzebut; toate profilurile animale, de la bot până la cioc. Imaginaţi-vă toate măştile de la Pont-Neuf, coşmaruri împietrite sub mâna lui Germain Pilon, căpătând viaţă şi respiraţie, şi venind, rând pe rând, să vă privească în faţă cu ochi arzători; toate măştile carnavalului din Veneţia, succedându-se; într-un cuvânt, un caleidoscop omenesc.Orgia devenea tot mai flamandă. Pictorul Teniers n-ar putea să dea decât o foarte imperfectă idee. Inchipuiţi-vă în bacanală bătălia lui Salvator Roşa. Nu mai existau nici şcolari, nici ambasadori; nici făpturi ca Chopin Trouillefou, Gilles Lecornu, Simone Quatrelivres, Robin Poussepain. Totul dispărea în licenţa comună. Marea sală nu mai întruchipa decât un vast cuptor de neruşinare şi voioşie, unde fiecare gură era un strigăt, fiecare ochi un fulger, fiecare faţă o strâmbătură, fiecare individ o atitudine. Toţi strigau şi urlau. Figurile ciudate care se perindau scrâşnind din dinţi în deschizătură erau tot atâtea şomoioage zvârlite în jăratic. Şi din gloata efervescentă se desprindea, ca aburul din cuptor, o zvonire acră, ascuţită, sfredelitoare, fluierătoare, asemeni aripilor unei musculiţe.— Hehee! Blestem!— Uită-te la mutra aceea!— Nu face parale! La cealaltă!— Guillemette Maugerepuis, ia priveşte botul acela de taur; nu-i lipsesc decât coarnele. Nu e bărbatul tău?— Alta la rând!— Pe dracu! Ce-i strâmbătura aia?— Ehei, înşelăciune! Nu trebuie să-ţi arăţi decât faţa.— Afurisita de Perrete Calebotte; numai ea este în stare de aşa ceva.— Ura! Ura!— Mă înăbuş!— Uite unul care nu-şi poate scoate urechile! Etc., etc.Se cuvine să recunoaştem, totuşi, meritul prietenului nostru Jehan. În mijlocul tămbălăului îl distingeai încă în vârful stâlpului, ca un marinar pe catarg. Se agita cu o furie de neînchipuit. Avea gura căscată, şi din ea pornea un strigăt care nu se auzea, nu pentru că era acoperit de

Page 21: Victor hugo   notre-dame

larma generală, oricât de intensă ar fi fost aceasta, ci pentru că atingea, desigur, limita sunetelor acute perceptibile, cele douăsprezece mii de vibraţii ale lui Biot.Gringoire îşi recăpătase stăpânirea de sine după primul moment de mâhnire. Se îndârjise împotriva adversităţii. „Continuaţi!” spuse el pentru a treia oară comedianţilor, maşini vorbitoare. Apoi, plimbându-se cu paşi mari pe dinaintea mesei de marmură, îi venea să se arate şi el în ochiul capelei, măcar pentru plăcerea de-a adresa o strâmbătură norodului ingrat. „Dar nu, n-ar fi demn de noi; să nu ne răzbunăm; să luptăm până la sfârşit, îşi repeta el. Puterea poeziei e mare asupra poporului: îi voi readuce la ea. Vom vedea cine va învinge: strâmbăturile, sau artele frumoase.”Oh, el rămăsese singurul spectator al piesei sale!Era mai rău decât adineauri. Nu mai vedea decât spinări.Dar mă înşel. Omul dolofan, răbdător, pe care îl mai consultase într-un moment critic, stătea şi acum cu faţa spre spectacol. Gisquette şi Lienarde dezertaseră însă de multă vreme.Gringoire fu mişcat până în adâncul inimii de fidelitatea unicului său spectator. Se apropie de el şi-i vorbi, scuturându-l uşor de braţ, căci bunul om se rezemase de balustradă şi dormita.— Domnule, îi spuse Gringoire, vă mulţumesc.— Domnule, întrebă omul dolofan cu un căscat; de ce?— Văd ce vă plictiseşte, reluă poetul; e zgomotul acesta care vă împiedică să ascultaţi în voie. Dar fiţi pe pace: numele d-voastră va trece în posteritate. Cum vă numiţi, vă rog?— Renault Château, păzitorul peceţilor la Châtelet din Paris.— Domnule, d-voastră sunteţi aici singurul reprezentant al muzelor, spuse Gringoire.— Sunteţi prea cumsecade, domnule, răspunse păzitorul peceţilor de la Châtelet.— Sunteţi singurul care aţi ascultat cum se cuvine piesa. Cum vi se pare?— Hehe, destul de veselă, într-adevăr! răspunse rotofeiul dregător, pe jumătate trezit.Gringoire fu nevoit să se mulţumească cu acest elogiu, căci un tunet de aplauze, amestecat cu o aclamaţie prodigioasă, reteză conversaţia lor. Papa nebunilor era ales.— Ura! Ura! Ura! striga poporul de pretutindeni. O schimonositură minunată strălucea, într-adevăr, în momentul acela în gaura ornamentului.După toate figurile pentagone, hexagone şi eteroclite, care se perindaseră în ferestruică fără a realiza idealul grotescului ce se construise în imaginaţiile exaltate de orgie, nu mai trebuia pentru a smulge sufragiile decât strâmbătura sublimă care uluise adunarea. Aplaudă chiar jupan Coppenole; iar Clopin Trouillefou, care concurase — şi numai Dumnezeu ştie ce intensitate de urâţenie putea atinge chipul său — se declară învins. Noi vom face la fel. Nu vom încerca să dăm cititorului o idee despre nasul tetraedru, despre gura ca o potcoavă, despre ochiul mic, stâng, astupat de o sprânceană roşie stufoasă, în timp ce ochiul drept dispărea complet sub un neg enorm, despre dinţii dezordonaţi, ştirbiţi ici-colo asemeni crenelurilor unei fortăreţe, despre buza îngroşată peste care ieşea un dinte ca un colţ de elefant, despre bărbia despicată, şi mai cu seamă despre fizionomia răspândită asupra tuturor acestor detalii, despre îmbinarea de ironie, uimire şi tristeţe. Visaţi dacă se poate un astfel de ansamblu.Aclamaţiile au fost unanime. Lumea se năpusti spre capelă. Fericitul papă al nebunilor fu scos în triumf. Dar abia atunci uimirea şi admiraţia atinseră culmea. Schimonositura era însuşi chipul lui.Sau, mai bine zis, întreaga lui fiinţă era o schimonositură. Un cap mare cu păr roşu, zburlit; între umeri, o cocoaşă enormă a cărei consecinţă se arăta în faţă; un sistem de şolduri şi de pulpe aşa de ciudat greşite încât nu se puteau atinge decât la genunchi, şi, văzute din faţă, semănau cu două semiluni de seceră care se împreună la mâner; picioare late, mâini monstruoase şi, în ciuda acestei diformităţi, un aer temut de vigoare, de sprinteneală, de curaj; ciudată excepţie de la regula eternă care vrea ca forţa să rezulte, ca şi frumuseţea, din armonie. Acesta era papa pe care nebunii şi-l aleseseră.

Page 22: Victor hugo   notre-dame

Ai fi zis un gigant sfărâmat şi rău lipit la loc.Când specia aceasta de ciclop se ivi în pragul capelei, nemişcat, îndesat şi aproape deopotrivă lat cât şi înalt, „pătrat la bază”, cum spune un mare om, cu laibărul lui pe jumătate roşu şi pe jumătate violet, bălţat cu clopotniţe mici de argint, şi în special cu perfecţiunea urâţeniei sale, gloata îl recunoscu pe dată şi strigă ca un singur om:— E Quasimodo clopotarul, e Quasimodo, cocoşatul de la Notre-Dame! Quasimodo chiorul! Quasimodo crăcănatul! Ura! Ura!Precum se vede nefericitul avea destule porecle de ales.— Feriţi femeile însărcinate! strigau şcolarii.— Sau care vor să fie! replică Joannes. Într-adevăr, femeile îşi ascundeau faţa.— O, ce maimuţă! spunea una.— Tot aşa de rău pe cât de urât, replica alta.— E diavolul, adăugă a treia.— Eu am nenorocirea să locuiesc lângă Notre-Dame; toată noaptea îl aud dând târcoale pe streaşină.— Cu pisicile.— E totdeauna pe acoperişurile noastre.— Ne aruncă farmece prin coş.— Deunăseară a venit să se strâmbe la fereastra mea. Credeam că e un bărbat. Mi-a fost tare frică!— Sunt sigură că mergem la sabat. O dată a lăsat o mătură pe haznaua mea.— Ce mutră dezgustătoare de cocoşat!— Ce suflet hain!— Îîhh!Dimpotrivă, bărbaţii erau încântaţi şi aplaudau.Quasimodo, obiectul hărmălaiei, stătea tot în uşa capelei, în picioare, posomorât şi grav, lăsându-se admirat.Un şcolar, Robin Poussepain îmi pare, veni să-i râdă în nas, şi veni prea aproape. Quasimodo se mulţumi să-l ia de brâu şi să-l arunce la zece paşi în mulţime. Totul fără a spune un cuvânt.Jupan Coppenole se apropie de el, plin de uimire.— Drace! Tu eşti înzestrat cu cea mai straşnică urâţenie pe care am văzut-o în viaţa mea. Ai merita papalitatea la Roma, ca şi la Paris.Vorbind astfel, îşi punea cu voioşie mâna pe umărul lui. Quasimodo nu se clinti. Coppenole urmă.— Eşti un ticălos cu care am poftă să trag un chef, chiar de m-ar costa cât de mult. Ce zici?Quasimodo nu răspunse.— La dracu! exclamă negustorul de ciorapi; eşti surd?Era într-adevăr surd.Totuşi începea să se enerveze de purtarea lui Coppenole, astfel că se întorse deodată spre el cu un scrâşnet din dinţi aşa de formidabil încât uriaşul flamand se trase înapoi ca un buldog dinaintea unei pisici.Se făcu atunci în jurul bizarei făpturi un cerc de groază şi de respect, cu o rază de cel puţin cinsprezece paşi. O femeie bătrână îl lămuri pe jupân Coppenole că numitul Quasimodo era surd.— Surd? întrebă negustorul cu râsu-i zgomotos de flamand. Drace! e un papă complet.— A, îl recunosc, exclamă Jehan, care coborâse în sfârşit de pe capitel ca să-l vadă pe Quasimodo mai de aproape; e clopotarul fratelui meu, arhidiaconul. Bună ziua, Quasimodo!— Afurisit om! spuse Robin Poussepain încă vătămat de cădere. Se arată: e cocoşat. Merge: e crăcănat. Se uită la tine: e chior, îi vorbeşti: e surd. Dar ce o fi făcând cu limba, Polifemul1

acesta?

Page 23: Victor hugo   notre-dame

— Vorbeşte când vrea, glăsui bătrâna. A surzit tot trăgând clopotele. Nu e mut.— Asta îi mai lipseşte, observă Jehan.— Şi are un ochi în plus, adăugă Robin Poussepain.— Nu, declară cu drept cuvânt Jejan. Un chior e mai neisprăvit decât un orb. Ştie ce-i lipseşte.Între timp, toţi lacheii, dimpreună cu şcolarii, porniră în procesiune să caute în dulapul Palatului mitra de carton şi toga caraghioasă a papei nebunilor. Quasimodo se lăsă îmbrăcat fără să clipească şi cu o supunere mândră. Apoi fu aşezat pe o targă bălţată. Doisprezece ofiţeri din tagma nebunilor îl ridicară pe umeri; şi o bucurie amară, dispreţuitoare, se răspândi pe chipul mohorât al ciclopului când văzu sub picioarele sale diforme toate acele capete de bărbaţi frumoşi drepţi, bine făcuţi. Apoi procesiunea urlătoare şi zdrenţuroasă porni să facă, potrivit obiceiului, ocolul lăuntric al galeriilor Palatului, înainte de plimbarea pe străzi şi la răspântii.

VI. Esmeralda

Suntem încântaţi comunicând cititorilor noştri că, în timpul acestei scene, Gringoire şi piesa sa se ţinuseră bine. Actorii, îmboldiţi de el, nu conteniseră a-i debita lucrarea, iar el nu contenise s-o asculte. Se resemnase cu hărmălaia, şi era hotărât să mergă până la capăt, nădăjduind încă într-o revenire a atenţiei publicului. Licărirea de speranţă se însufleţi când văzu pe Quasimodo, pe Coppenole şi cortegiul asurzitor al papei nebunilor ieşind cu mare zgomot din sală. Mulţimea se năpusti după ei, ahtiată.

1 Cel mai faimos dintre ciclopi. Ochiul lui fusese scos de Ulisse, fiul lui Neptun.

,,Bun, îşi spuse el, uite că zăpăciţii pleacă”. Din păcate, zăpăciţii erau întregul public. Cât ai clipi, sala cea mare fu goală.La drept vorbind mai rămâneau câţiva spectatori, unii risipiţi, alţii grupaţi în jurul stâlpilor, femei, bătrâni sau copii care se săturaseră de tărăboi. Câţiva şcolari stăteau călare pe fereastră, privind în piaţă.„În definitiv, gândi Gringoire, au rămas încă destui ca să asculte sfârşitul piesei mele. Sunt puţini, dar formează un public de elită, un public instruit”.La un moment, lipsi o simfonie care urma să producă cel mai mare efect la sosirea Sfintei Fecioare. Gringoire constată că muzica sa fusese luată de procesiunea papei nebunilor. „Treceţi mai departe”, spuse el resemnat.Se apropie de un grup de burghezi care îi făcură impresia că discută despre piesă. Iată crâmpeiul de conversaţie pe care-l prinse :— Jupâne Cheneteau, cunoşti palatul Navara care aparţine d-lui de Nemours ?— Da, peste drum de capela Braque.— Ei bine, fiscul l-a închiriat lui Guillaume Alixandre pentru şase livre şi opt soli de aur.— Cum se scumpesc chiriile!— Hm, nu-i nimic! îşi spuse Gringoire oftând; ascultă ceilalţi.— Camarazi, strigă deodată unul din ştrengarii de pe fereastră, Esmeralda! Esmeralda, în piaţă!Cuvântul produse un efect magic. Toţi cei care mai rămăseseră în sală se năpustiră la ferestre, căţărându-se pe pereţi să vadă şi repetând: Esmeralda! Esmeralda!În acelaşi timp se auzea afară un ropot de aplauze.— Ce înseamnă asta: Esmeralda? glăsui Gringoire, împreunându-şi mâinile cu dezolare. Oh, Doamne, se pare că acum a venit rândul ferestrelor.Se înturnă spre masa de marmură şi văzu că reprezentaţia se întrerupsese exact în clipa când

Page 24: Victor hugo   notre-dame

Jupiter trebuia să apară cu fulgerul. Dar Jupiter stătea nemişcat lângă scenă.— Michel Giborne, ce faci acolo? îi strigă poetul iritat. Asta e rolul tău? Urcă-te!— Un şcolar a luat scara, glăsui Jupiter. Gringoire privi. Într-adevăr, orice comunicaţie era

retezată între nod şi deznodământ.— Ticălosul! murmură el. Şi de ce a luat scara?— Ca s-o vadă pe Esmeralda, răspunse Jupiter jalnic. A spus: Uite o scară care nu trebuie! şi-a luat-o.Era ultima lovitură. Gringoire o primi cu resemnare.— Să vă ia dracu! strigă el comedienilor; şi dacă îmi faceţi asta, am să vă fac şi eu una bună.Se retrase atunci, cu capul plecat, dar cel din urmă, ca un general care s-a bătut bine.Şi, coborând scările întortocheate ale Palatului:— Ce şleahtă de măgari şi dihori parizienii ăştia! mormăi el printre dinţi; vin să audă un mister şi n-ascultă nimic! S-au ocupat de toată lumea, de Clopin Trouillefou, de cardinal, de Coppenole, de Quasimodo, de diavol! dar de Fecioara Maria, nu. Dacă ştiam, v-aş fi dat eu nişte Fecioare Marii, nătărăilor. Să vin pentru a vedea figuri, şi să nu văd decât spinări! să fiu poet şi să am succesul unui spiţer! E drept că Homer a cerşit prin târguşoarele greceşti şi că Naso a murit în exil la moscoviţi. Dar să mă jupoaie dracu dacă înţeleg ce vor să spună ei cu Esmeralda lor! În primul rând ce cuvânt o fi ăsta? E egipţian!

CARTEA A DOUA

I. De la Scylla la Charybda

Noaptea se lasă de vreme în ianuarie. Străzile se întunecaseră când Gringoire ieşi din Palat. Căderea nopţii îi plăcu; era dornic să ajungă cât mai de grabă în vreo uliţă întunecoasă şi pustie pentru a medita în voie şi pentru ca filosoful să pună primul leac pe rana poetului. Filosofia era de altminteri singurul său refugiu, căci nu ştia unde să tragă. După strălucita avortare a încercării sale teatrale nu cuteza să se înapoieze în locuinţa pe care o ocupa, în strada Grenier-sur-l’Eau, peste drum de Port-au-Foin, bizuindu-se pe ceea ce dl. staroste urma să-i dea pentru epitalamul său ca să plătească lui jupân Guillaume Doulx-Sire chiria datorată pe şase luni, adică doisprezece soli; de douăsprezece ori mai mult decât poseda pe lume, inclusiv straiele de pe el. După ce chibzui un moment, adăpostit provizoriu sub mica gheretă a închisorii vistiernicului Sfintei Capele, la cuibul pe care să-l aleagă pentru noapte, având la dispoziţie toate caldarâmurile Parisului, îşi aduse aminte că a zărit săptămâna trecută, în strada Savateriei, la poarta unui consilier parlamentar, o treaptă pentru urcatul pe catâr, şi îşi spuse că piatra aceasta va fi la nevoie o foarte bună pernă pentru un cerşetor sau poet. Mulţumi providenţei că i-a trimis ideea asta bună; dar, când se pregătea să străbată piaţa Palatului pentru a ajunge în labirintul întortocheat al Cetăţii, unde şerpuiesc toate acele surate bătrâne, străzile Barillerie, Vieille-Draperie, Savaterie, Juiverie, etc., pe picioare şi astăzi cu casele lor cu nouă etaje, văzu procesiunea papei nebunilor care ieşea de asemeni din Palat şi se năpustea în calea lui, în strigăte, în strălucirea torţelor şi cu muzica lui, a lui Gringoire. Priveliştea zgândări zdreliturile amorului său propriu; fugi. În amărăciunea păţaniei sale dramatice, tot ce-i reamintea petrecerea zilei îl înăcrea şi-i însângera rana.Vru să apuce pe Pont Saint-Michel; copiii goneau ici-colo cu suliţe de foc şi cu artificii.„Să le ia dracu de artificii!” spuse Gringoire şi se năpusti pe Pont-au-Change. Fuseseră prinse la casele din capătul podului trei drapele, reprezentând pe rege, pe moştenitor şi pe Margareta de Flandra, precum şi şase steguleţe, pe care erau portretele ducelui de Austria, cardinalului de Bourbon, domnului de Beaujeu, doamnei Jeanne de France, domnului bastard de Bourbon şi al nu mai ştiu cui; toate luminate de torţe. Gloata admira. „Norocos pictor e Jehan Fourbault!” gândi Gringoire c-un oftat greu, şi întoarse spatele steagurilor şi steguleţelor. O stradă se deschidea în faţa lui; o văzu aşa de întunecoasă şi de părăsită încât nădăjdui că va

Page 25: Victor hugo   notre-dame

scăpa acolo de toate răsunetele ca şi de toate strălucirile serbării. Se afundă într-însa. După câteva clipe se împiedică de un obstacol; se împletici şi căzu. Era arbustul pe care învăţăceii de la tribunal îl depuseseră dimineaţa la poarta unui preşedinte al parlamentului, în cinstea solemnităţii zilei. Gringoire suportă cu eroism noua întâlnire. Se ridică şi ajunse pe malul apei. După ce lăsă în urmă tribunalul parlamentului şi turnul criminal, şi după ce merse de-a lungul zidului înalt al grădinilor regelui, pe ţărmul nepavat unde noroiul îi ajungea la gleznă, ajunse în punctul apusean al Cetăţii şi privi câtva timp insuliţa Passeur-aux-Vaches, care a dispărut mai târziu sub calul de bronz şi sub Pont-Neuf. Insuliţa i se arăta în umbră ca o formă neagră dincolo de îngustul curs de apă alburie care îl despărţea. Ghiceai, în bătaia unei luminiţe, coliba în formă de stup unde văcarul se adăpostea noaptea -„Văcar fericit!” gândi Gringoire; tu nu visezi la glorie şi nu faci epitalame! Ce-ţi pasă ţie de regi care se însoară şi de ducesele de Bourgogne! Tu nu cunoşti alte margarete decât cele pe care brazda ta, în aprilie, le dă vacilor să pască! Iar eu, poet, eu sunt huiduit, şi dârdâi, şi datorez doisprezece soli, şi tălpile mele sunt atât de străvezii încât ar putea să servească de geam felinarului tău. Îţi mulţumesc, văcarule! Coliba ta îmi mângâie vederea şi mă face să uit Parisul!”Fu deşteptat din extazu-i aproape liric de o petardă care porni brusc din binecuvântata colibă. Văcarul participa şi el la bucuriile zilei, slobozind un foc de artificiu. Pocnitoarea zburli epiderma lui Gringoire. „Sărbătoare afurisită, exclamă el, ai de gând să mă urmăreşti peste tot? O, Doamne, până şi la văcar!” Apoi privi Sena la picioarele lui, şi-l cuprinse o dorinţă cumplită: Oh, cu câtă poftă m-aş îneca, glăsui el, de n-ar fi apa aşa de rece!”.Se gândi atunci la o hotărâre disperată. Deoarece nu putea să scape de papa nebunilor, de steguleţele lui Jean Fourbault, de arbuşti, de suliţi de foc şi de petarde, atunci să se afunde în miezul serbării şi să meargă în piaţa Greve. „Cel puţin gândi el, o să am poate un tăciune din focul serbării, ca să mă încălzesc, şi-o să pot să mă înfrupt cu vreo fărâmă din cele trei blazoane de zahăr care au fost ridicate desigur pe bufetul public al oraşului”.

II. Piaţa Greve

Nu mai este astăzi decât o urmă imperceptibilă din piaţa Greve, aşa cum ea exista pe atunci: turnuleţul încântător din unghiul nordic al pieţei, şi care, îngropat sub spoiala netrebnică ce îmbâcseşte muchiile vii ale sculpturilor sale, va fi dispărut, curând, poate, înecat de năvala caselor noi care devorează atât de repede toate vechile faţade ale Parisului.Persoanele care, ca noi, nu trec niciodată prin piaţa Greve fără să dăruiască o privire de milă şi simpatie bietului turnuleţ strangulat între două hardughii de pe timpul lui Ludovic al XV-lea, pot reconstitui lesne în minte ansamblul de edificii din care el făcea parte, şi să regăsească în întregime vechea piaţă gotică din secolul al cinsprezecelea.Ca şi astăzi, era un trapez neregulat, mărginit într-o parte de chei şi în celelalte trei părţi de o serie de case înalte, strâmte, posomorâte. Ziua se putea admira varietatea edificiilor sale, toate sculptate în piatră sau în lemn, şi înfăţişând mostre complete de diverse arhitecturi domestice din evul mediu, suind din secolul al unsprezecelea până în al cinsprezecelea, de la fereastra care începea să detroneze ogiva, până la arcada romană care fusese înlocuită de ogivă, şi care ocupa încă, dedesubutul ei, primul etaj al vechei case Tour-Roland, unghiul pieţei spre Sena, în direcţia străzii Tannerie. Noaptea nu se distingea din edificii decât dantelăria neagră a acoperişurilor, desfăşurând în jurul pieţei lanţul lor de unghiuri ascuţite. Căci una din deosebirile radicale ale oraşelor de atunci şi ale oraşelor de acum e că astăzi faţadele privesc pieţele şi străzile, iar pe atunci priveau calcanurile. În decurs de două veacuri casele s-au întors.În centrul părţii de răsărit a pieţei se ridica o construcţie greoaie şi hibridă, formată din trei locuinţe alăturate. Avea trei denumiri care explică istoria, destinaţia şi arhitectura ei: „Casa dauphinului”, pentru că Charles al V-lea locuise ca moştenitor într-însa; „Marfa”, pentru că

Page 26: Victor hugo   notre-dame

servea de primărie; „Casa cu stâlpi” (domus ud piloria), din cauza unui şir de stâlpi groşi ce susţineau cele trei etaje ale ei. Oraşul găsea acolo tot ce-i trebuie unui bun oraş ca Parisul: o capelă pentru a se ruga lui Dumnezeu; un pledant pentru a bruftui la nevoie pe oamenii regelui; şi în pod, un arsenal plin cu muniţii. Căci burghezii Parisului ştiu că nu întotdeauna e de-ajuns să te rogi şi să pledezi pentru libertăţile Cetăţii, şi de aceea au ca rezervă, într-un pod al primăriei, o flintă ruginită.Piaţa Greve avea de pe atunci înfăţişarea aceea sinistră ce i-o păstrează chiar astăzi ideea groaznică pe care o trezeşte şi sumbra primărie a lui Dominique Bocador, înlocuitorul Casei cu stâlpi. O spânzurătoare şi un stâlp, permanente, o justiţie şi o scară, cum se spunea pe-atunci, ridicate alături, nu contribuiau cu puţin a sili ochii să se întoarcă de la piaţa fatală unde atâtea făpturi pline de sănătate şi de viaţă au agonizat ; unde avea să se nască peste cinzeci de ani acea „febră a lui Saint-Vallier”, boala groazei de eşafod, cea mai monstruoasă dintre toate bolile, deoarece nu vine de la Dumnezeu, ci de la om.În treacăt fie zis, e consolatoare ideea că pedeapsa cu moartea care, acum trei sute de ani, încurca încă, cu roţile ei de fier, cu spânzurătorile ei de piatră, cu întreg aparatul supliciilor permanent şi înfipt în caldarâm, Greve, Hale, Piaţa Dauphine, Croix-du-Trahoir, Târgul Purceilor, hidosul Montfaucon, bariera Sergenţilor, Piaţa Pisicilor, Porte Saint-Denis, Champeaux, Porte Baudets, Porte Saint-Jacques, fără a socoti nenumăratele ştreanguri ale starostilor, episcopului, canonicilor, preoţilor; fără a mai socoti scufundările juridice în râul Senei; e consolatoare ideea că astăzi, după ce a pierdut pe rând toate piesele armurii sale, luxul supliciilor, penalitatea imaginară şi fantezistă, caznă din a cărei pricină refăcea la fiecare cinci ani un pat de piele la Grand-Châtelet, bătrâna suzerană a societăţii feudale, aproape alungată din legile şi oraşele noastre, gonită din cod în cod, fugărită din loc în loc, nu mai are în imensul Paris decât un ungher dezonorat al Pieţei Greve, decât o jalnică ghilotină, furişă, neliniştită, ruşinată, ce pare că se teme totdeauna să nu fie prinsă în flagrant delict, într-atât de grabnic dispare după ce-a făcut o ispravă!

III. „Besos para golpes”

Când Pierre Gringoire ajunse în Piaţa Greve, era îngheţat. Apucase pe Pont-aux-Meuniers ca să evite gloata de pe Pont-au-Change şi steguleţele lui Jehan Fourbault, dar roţile tuturor morilor episcopului îl stropiră în treacăt, astfel că veşmântul i se udase. În afară de asta avea impresia că prăbuşirea piesei sale îl făcea şi mai friguros. De aceea se grăbi să se apropie de focul care ardea splendid în mijlocul pieţei. Dar o mulţime considerabilă făcea cerc de jur-împrejur. „Blestemaţi parizieni! îşi spuse el în gând, căci Gringoire, ca adevărat poet dramatic, era obsedat de monoloage; uite-i că-mi astupă focul! Cu toate astea am nevoie de un colţ de sobă. Pantofii mei au luat apă şi toate afurisitele de mori m-au plouat! Să-l ia dracu de episcop al Parisului, cu morile lui! Tare aş vrea să ştiu ce poate să facă un episcop cu o moară! Aşteaptă cumva să devină din episcop, morar? Dacă pentru asta nu-i trebuie decât blestemul meu, i-l dau şi lui, şi catedralei, şi morilor lui! Să vedem acum dacă au să se deranjeze căscaţii ăştia! Mă rog, ce fac ei aci? Se încălzesc; straşnică plăcere! Privesc cum ard vreascurile; straşnic spectacol!”Examinând mai de aproape, băgă de seamă că cercul era mult mai mare decât trebuia pentru a se încălzi la focul regelui, şi că mulţimea spectatorilor nu era atrasă numai de frumuseţea vreascurilor care ardeau.Într-un spaţiu vast, lăsat liber între gloată şi foc, dansa o fată. Dacă fata era o făptură omenească, sau o zână, sau un înger, Gringoire, oricât de filosof sceptic şi de poet ironic era, nu putu hotărî din primul moment, într-atâta îl fascină uluitoarea vedenie.Ea nu era înaltă, dar părea astfel din pricina zvâcniturilor îndrăzneţe ale staturii sale fine. Era brună, dar ghiceai că, ziua, pielea ei avea desigur răsfrângerea aurie a andaluzelor şi a

Page 27: Victor hugo   notre-dame

romanelor. Picioruşu-i era de asemeni andaluz, căci încăpea tot, şi se simţea în voie, în încălţămintea-i graţioasă. Dansa, se învârtea, se unduia pe un vechi covor persan, zvârlit cu neglijenţă sub picioarele ei; şi, ori de câte ori, răsucindu-se, chipu-i strălucitor trecea pe dinainte-ţi, ochii ei mari, negri, te fulgerau.În jurul ei, toate privirile erau aţintite, gurile toate erau deschise; şi într-adevăr, în timp ce dansa astfel, în zumzetul tamburinei pe care braţele-i rotunde şi pure o ridicau deasupra capului, subţire, plăpândă şi vie ca o viespe, cu corsajul auriu fără cute, cu rochia împestriţată care se umfla, cu umerii goi, cu pulpele fine pe care fusta le dezvăluia uneori, cu părul negru, cu ochii de foc, ea era o făptură supranaturală.„Adevărat, gândi Gringoire, e o salamandră, o nimfă, o zeiţă, e o bacantă de pe muntele Menaleen!”. În momentul acela, una din cozile părului ei de salamandră se desprinse, şi o bucată de metal galben, fixată în păr, căzu la pământ. ,,Eh, nu! spuse el; e o ţigancă”.Dispăruse orice iluzie.Ea reîncepu să danseze. Luă de pe pământ două săbii, potrivi vârful uneia pe frunte învârtind-o într-un sens. Nici vorbă, era o ţigancă. Dar oricât de dezamăgit fu Gringoire, ansamblul tabloului nu era lipsit de prestigiu şi de magie; focul proiecta asupra lui o lumină tare şi roşie care pâlpâia vie peste cercul figurilor mulţimii, peste fruntea brună a fetei, iar în fundul pieţei zvârlea o răsfrângere palidă amestecată cu clipocirile umbrelor lor, într-o parte asupra vechii faţade întunecoase şi zbârcite a Casei cu stâlpi, într-alta asupra braţelor de piatră ale spânzurătoarei.Printre nenumăratele chipuri pe care lumina le colora în stacojiu, unul părea mai mult decât toate celelalte cufundate în contemplarea dansatoarei. Era o figură de bărbat, austeră, calmă şi mohorâtă. Bărbatul, ale cărui veşminte erau tăinuite de mulţimea din juru-i, nu părea să aibe mai mult de treizeci şi cinci de ani; cu toate acestea era chel; numai pe la tâmple avea câteva smocuri de păr, rare şi încărunţite; fruntea-i lată şi înaltă începea să se zbârcească; dar în ochii săi înfundaţi strălucea o tinereţe extraordinară, o viaţă arzătoare, o pasiune adâncă. Ii ţinea fixaţi continuu asupra ţigăncii, şi în timp ce zvânturateca fată de şaisprezece ani dansa şi se rotea spre plăcerea tuturor, reveria lui părea că devine din ce în ce mai sumbră. Din când în când, un zâmbet şi-un oftat se întâlneau pe buze, dar zâmbetul era mai dureros decât oftatul.Fata se opri în sfârşit, gâfâind, iar poporul o aplaudă cu dragoste.— Djali, spuse ţiganca.Atunci Gringoire văzu venind o căpriţă drăguţă, albă, sprintenă, dezgheţată, strălucitoare, cu coarne aurii, cu un colier auriu, pe care nu o zărise încă şi care rămăsese ghemuită pe un colţ al covorului, uitându-se la stăpâna ei cum dansa.— Djali, spuse dansatoarea, e rândul tău. Şi aşezându-se, prezentă cu graţie, caprei, tamburina. Djali, continuă ea, în ce lună a anului suntem? Capra îşi ridică piciorul dinainte şi bătu o dată în tamburină. Era într-adevăr prima lună. Mulţimea aplaudă. Djali, reluă fata răsucind tamburina pe partea cealaltă, în ce zi a lunii suntem ? Djali îşi săltă picioruşul auriu şi bătu de şase ori în tamburină. Djali, urmă ţiganca învârtind din nou tamburina, cât este ceasul? Djali bătu de şapte ori. În momentul acela orologiul de la Casa cu stâlpi sună orele şapte.Poporul era în culmea uimirii.— Aici e vrăjitorie, spuse un glas sinistru în mulţime. Era glasul omului pleşuv care n-o pierdea pe ţigancă din ochi.Ea tresări, întoarse capul; dar aplauzele izbucniră şi acoperiră posaca exclamaţie.Ele o alungară într-atâta din mintea ei încât ea continuă să se adreseze caprei:— Djali, cum face jupan Guichard Grand Remy, la procesiunea lumânărilor? Djali se ridică pe picioarele dinapoi şi începu să behăie, mergând cu o gravitate aşa de hazlie, încât toţi spectatorii izbucniră în râs văzând parodierea cucerniciei interesate a lui Guichard Grand-Remy. Djali, reluă fata încurajată de succesul crescând, cum predică maestrul Jacques

Page 28: Victor hugo   notre-dame

Charmolue, procurorul regal, la curtea bisericii? Capra se aşeză pe partea dinapoi şi începu să behăie, bălăbănind picioarele din faţă într-un chip atât de ciudat încât, gestul, accentul, atitudinea erau ale lui Jacques Charmolue.Mulţimea aplaudă şi mai tare.— Sacrilegiu! Profanare! se auzi din nou vocea omului pleşuv.Ţiganca se întoarse încă o dată.— A, spuse ea, nesuferitul cela!Apoi, lungindu-şi buza inferioară dincolo de buza de sus, făcu o mică strâmbătură care părea să-i fie familiară, se răsuci pe călcâi şi începu să adune în tamburină darurile mulţimii.Gologanii plouau. Deodată, ea trecu prin faţa lui Gringoire. Gringoire îşi băgă aşa de zăpăcit mâna în buzunar, încât ea se opri. „Drace!” îşi zise poetul găsind în fundul buzunarului realitatea, adică vidul. Între timp, fata se afla acolo, privindu-l cu ochii ei mari, întinzând tamburina şi aşteptând. Pe Gringoire îl treceau sudorile.Dacă ar fi avut Perul în buzunar, cu siguranţă că l-ar fi dat dansatoarei, dar Gringoire n-avea Perul, şi de altminteri America nu era încă descoperită.Din fericire, o întâmplare neaşteptată îi veni în ajutor.— Nu pleci, lăcusta Egiptului? strigă o voce ascuţită. care pornea din ungherul cel mai întunecat al pieţei.Fata se întoarse înfricoşată. Nu mai era glasul omului chel, ci un glas de femeie, un glas bigot şi răutăcios.De altminteri, strigătul care o sperie pe ţigancă stârni bucuria unui cârd de copii ce dădeau târcoale pe acolo.— Este pustnica de la Tour Roland, strigară ei cu râsete deşucheate. N-a mâncat oare? Să-i ducem ce-a rămas de la bufetul oraşului.Se îmbulziră toţi spre Casa cu stâlpi.Între timp, Gringoire profitase de tulburarea dansatoarei ca să dispară. Larma copiilor îi aminti că n-a mâncat nici el. Alergă la bufet. Dar ştrengarii aveau picioarele mai zdravene decât el; când ajunse, ei luaseră totul. Nu mai erau pe zid decât zveltele flori de crin împletite cu trandafiri, care fuseseră pictate în 1434 de Mathien Biterne. O cină foarte săracă.E neplăcut lucru să te culci fără a mânca: un lucru şi mai puţin vesel e să nu mănânci şi să nu ştii unde să te culci. Aceasta era situaţia lui Gringoire. Nici pâine nici adăpost; se vedea încolţit de nevoie, şi nevoia i se părea foarte posomorâtă. Descoperise de multă vreme adevărul că Jupiter a creat oamenii într-un acces de mizantropie şi că, în tot timpul vieţii înţeleptului, destinul său îi ţine filosofia sub asediu. În ceea ce îl priveşte, nu văzuse niciodată blocada mai completă; îşi auzea stomacul chiorăind şi socotea că e foarte deplasat ca destinul rău să-i captureze filosofia prin foame.Reveria aceasta melancolică îl stăpânea tot mai mult când un cântec bizar, deşi foarte plăcut, îl smulse brusc din ea. Tânăra dansatoare cânta.Cu vocea sa era ca şi cu dansul, ca şi cu frumuseţea ei. Nelămurită şi fermecătoare, ceva pur, sonor, aerian, într-aripat, pentru a spune astfel. Izbucniri continue, melodii, cadenţe neaşteptate, apoi fraze simple presărate cu note ascuţite şi şuierătoare, apoi salturi de game care ar fi pus în încărcătură o ciocârlie, dar unde armonia se regăsea totdeauna, pe urmă ondulări molatice de octave care se înălţau şi se scoborau ca sânul tinerei cântăreţe. Chipul ei frumos însoţea cu o mobilitate ciudată toate capriciile cântecului, de la inspiraţia cea mai dezmăţată până la cea mai castă demnitate. Ai fi spus că uneori e o nebună, alteori o regină.Cuvintele pe care le cânta erau dintr-o limbă necunoscută lui Gringoire, şi care părea că-i e necunoscută chiar ei, într-atât de puţin se referea expresia dată de ea cântecului la sensul cuvintelor. Astfel, aceste patru versuri erau, în gura ei, de-o voioşie zănatecă:

Un cofre de gran riqueza

Page 29: Victor hugo   notre-dame

Hallaron dentro un pilarDentro del, nuevas banderasCon figuras de expantar.

Iar în clipa următoare, după accentul pe care ea îl dădea acestei stanţe:

Alarabes de cavalloSin poderse menear,Con espadas y los cuellos,Ballestas de buen echar,

Gringoire simţea că-i vin lacrimile în ochi. Totuşi cântecul respira în special bucurie, şi ea cânta parcă, asemenea păsării, din seninătate şi nepăsare.Cântecul ţigăncii tulburase reveria lui Gringorie, însă aşa cum lebăda tulbură apa. Îl asculta cu un fel de încântare şi de uitare totală. După multe ceasuri acesta era primul moment când nu simţea că suferă.Momentul dură puţin.Glasul de femeie care intrerupsese dansul ţigăncii, intrerupsese şi cântul.— N-ai de gând să taci, greierul iadului? strigă ea din acelaşi ungher întunecos al pieţei.Bietul greier încremeni. Gringorie îşi astupă unechile.— Oh, blestemat ferăstrău ştirb care a zdrobit lira! exclamă el.Între timp, ceilalţi spectatori murmurau ca şi dânsul.— Ducă-se dracului nebuna! strigau mai mulţi. Şi turbulenta bătrână ar fi putut să se căiască de ieşirile împotriva ţigăncii, dacă nu-i abătea în momentul acela procesiunea papei nebunilor, care, după ce străbătuse numeroase străzi şi răspântii, intra în Piaţa Greve cu torţele şi cu larma ei.Procesiunea, pe care cititorii au văzut-o pornind de la Palat, se organizase pe drum, recrutând toţi pungaşii, toţi hoţii trântori şi toate haimanalele Parisului; de aceea prezenta un aspect respectabil când ajunse în Piaţa Greve.În frunte mergea Egiptul. Ducele Egiptului, în cap, călare, cu conţii la picioare, ţinându-i frâul şi scara; în urma lor, egiptenii şi egiptencele, de-a valma, cu copilaşii lor ţipând pe umeri; toţi, duce, conţi, popor de rând, în zdrenţe şi în găteli bălţate. Apoi venea regatul argoului: adică toţi hoţii Franţei, înşiraţi în ordinea demnităţii; cei mai mărunţi trecând primii. Defilau, astfel, patru câte patru, cu diversele insigne ale gradelor lor, în această ciudată facultate, cei mai mulţi cotonogi, unii şchiopi, alţii ciungi. După regatul şmecherilor, venea imperiul Galileei. Guillaume Rousseau, împăratul imperiului Galileei, călca maiestuos în roba de purpură pătată de vin, precedat de dănţuitori, care se ciondăneau între ei şi ţopăiauşi, de asemeni, înconjurat de demnitarii săi. În sfârşit venea magistratura, cu arbuştii încununaţi de flori, cu robele negre, cu muzica-i drăcească şi cu lumânările groase de ceară galbenă. În centrul mulţimii, marii ofiţeri ai tagmei nebunilor purtau pe umeri o targă încărcată de lumânări, mai abitir decât chivotul Sfintei Genevieva pe timp de ciumă. Iar pe targă trona, cu cârjă, cu omofor şi mitră, noul papă al nebunilor, clopotarul de la Notre-Dame, Quasimodo Cocoşatul.Fiecare secţie a groteştii procesiuni avea muzica ei specială. Egiptenii scoteau sunete detunătoare din tobele lor africane. Şmecherii, rasă nu prea muzicală, rămăseseră încă la violă, trâmbiţa răsucită şi la rubeba gotică din secolul al doisprezecelea. Nici imperiul Galileei nu era mai avansat; abia se distingea în muzica sa vreo jalnică chitară de la începuturile artei, încercuită încă în re-la-mi. Dar toate bogăţiile muzicale ale epocii se desfăşurau, într-o splendidă cacofonie, în jurul papei nebunilor. Cititorii noştri îşi amintesc că aceasta era orchestra lui Gringoire.Cu greu s-ar putea descrie gradul de fericire orgolioasă care se zugrăvise pe figura tristă şi

Page 30: Victor hugo   notre-dame

hidoasă a lui Quasimodo în drumul de la Palat la Piaţa Greve. Era prima voluptate de amor propriu încercată de el. Nu cunoscuse până atunci decât umilirea, dispreţul pentru situaţia sa, dezgustul pentru făptura sa. De aceea, deşi surd, gusta ca un adevărat papă aclamaţiile mulţimii pe care o duşmănea, simţindu-se la rându-i duşmănit. Ce importă că poporul său era o adunătură de nebuni, de damblagii, de hoţi, de cerşetori! Era un popor, totuşi, iar el, iar el, un suveran. Şi lua în serios toate aplauzele ironice, toate respectele batjocoritoare, în care se cuvine să spunem că se amesteca şi un dram de teamă foarte reală. Căci Cocoşatul era voinic; căci crăcănatul era agil; căci surdul era rău: trei calităţi care domolesc ridicolul.De altminteri suntem departe de a crede că noul papă nebunilor îşi dădea seama de sentimentele pe care le încerca şi de sentimentele pe care le inspira. Spiritul adăpostit în trupul neisprăvit avea fatalmente şi el ceva incomplet, surd. De aceea resimţea în momentul acesta numai ceva absolut vag, nelămurit şi încâlcit. Străbătea doar bucuria, domina doar orgoliul. În jurul sumbrei şi nefericitei figuri strălucea o lumină.Nu deci fără uimire şi fără spaimă lumea văzu deodată, în momentul când Quasimodo trecea triumfal, în starea de semi-beţie, pe dinaintea Casei cu stâlpi, cum un om se năpusteşte din gloată şi-i smulge din mâini, cu un gest de mânie, cârja de lemn poleit, însemnul nebunei sale papalităţi.Omul, cutezătorul, era personajul cu frunte pleşuvă care, cu un moment înainte, amestecat în grupul ţigăncii, o îngheţase pe biata fată rostind cuvinte de ameninţare şi ură. Purta un veşmânt eclesiastic. În momentul când ieşi din mulţime, Gringoire, care nu-l remarcase până atunci, îl necunoscu:— Ia uite! spuse el cu un strigăt de uimire, e dascălul meu, dom Claude Frollo, arhidiaconul! Ce naiba are el cu nenorocitul ăsta chior? O să-l înghită.Un strigăt de groază porni într-adevăr. Formidabilul Quasimodo se năpustise de pe targă, iar femeile îşi întorceau privirile ca să nu vadă cum îl sfâşia pe arhidiacon. Făcu un salt până la preot, îl privi şi căzu în genunchi.Preotul îi smulse mitra, îi sfărâmă cârja, îi nimici omoforul.Quasimodo rămase în genunchi, îşi coborî capul şi-şi împreună mâinile.Apoi începu între ei un ciudat dialog din semne şi gesturi, căci nici unul, nici altul nu vorbea. Preotul, în picioare, iritat, ameninţător, poruncitor; Quasimodo, prosternat, smerit, implorator. Şi totuşi, cu siguranţă, Quasimodo l-ar fi putut strivi pe preot cu degetul.În sfârşit, arhidiaconul, scuturând cu asprime umărul puternic al lui Quasimodo, îi făcu semn să se scoale şi să-l urmeze.Quasimodo se ridică.Atunci, după prima buimăcire, tagma nebunilor vru să-şi apere papa atât de brusc detronat. Egiptenii, şmecherii şi toată magistratura începură să latre în jurul preotului.Quasimodo se aşeză în dreptul acestuia, săltă muşchii pumnilor săi atletici şi-i privi pe asediatori cu scrâşnetul de dinţi al unui tigru supărat.Preotul îşi recăpătă gravitatea posacă, făcu un semn lui Quasimodo şi se retrase în tăcere.Quasimodo mergea înaintea lui, împrăştiind mulţimea din cale.După ce străbătură gloata şi piaţa, grupul curioşilor şi trântorilor vru să-i urmeze. Quasimodo trecu atunci în spate şi-l însoţi pe arhidiacon de-a-ndărătelea, îndesat, ursuz, monstruos, zburlit, lingându-şi colţii de mistreţ, mârâind ca o fiară şi imprimând imense oscilaţii gloatei cu un gest sau cu o privire.Fură lăsaţi să se afunde amândoi într-o stradă îngustă şi întunecoasă, unde nu cuteză nimeni să se hazardeze în urma lor; himera lui Quasimodo, scrâşnind din dinţi, astupă intrarea.„Minunată întâmplare, îşi zise Gringoire; dar unde dracu găsesc eu să mănânc?”

IV. Neajunsurile urmăririi unei femei frumoase, seara, pe străziGringoire se luase, la întâmplare, după ţigancă.

Page 31: Victor hugo   notre-dame

A văzut-o apucând, cu capra ei, pe strada Coutellerie; a pornit pe strada Coutellerie.„De ce nu?” şi-a spus el.Filosof practic al străzilor Parisului, Gringoire remarcase că nimic nu e mai prielnic reveriei ca a urmări o femeie frumoasă fără să ştii încotro se duce. E în această abdicare voluntară a liberului arbitru, în fantezia care se supune altei fantezii ce nu bănuieşte nimic, un amestec de independenţă fantastică şi de supunere oarbă, ceva mijlociu între sclavie şi libertate, care îi plăcea lui Gringoire, spirit esenţialmente mixt, nehotărât şi complex, ţinând capătul tuturor extremelor, suspendat mereu între toate înclinările umane şi neutralizându-le una cu alta. Se compara singur cu mormântul lui Mahomed, atras în sens invers de două magnete, şi care ezită veşnic între sus şi jos, între boilă şi caldarâm, între cădere şi ascensiune, între zenit şi nadir.Dacă Gringoire ar trăi în zilele noastre, ce medie admirabilă ar ţine între clasic şi romantic!El nu era însă de-ajuns de primitiv pentru a trăi trei sute de ani, şi e păcat. Absenţa sa e un gol care se simte foarte mult astăzi.De altminteri, pentru a te ţine astfel pe străzi după trecători (şi mai cu seamă după trecătoare), ceea ce Gringoire făcea cu tragere de inimă, nu există o mai bună condiţie decât să nu ştii unde te vei culca.Mergea deci cufundat în gânduri, pe urma fetei care grăbea pasul şi-şi zorea căpriţa, văzând că burghezii se înapoiază pe la case şi că se închid tavernele, singurele dughene care fuseseră deschise în ziua aceea.„La urma urmei — cugeta el, — nu se poate ca ea să nu locuiască undeva; ţigăncile au inimă bună. Cine ştie ?...”Şi erau în punctele de suspensie cu care îşi continua în minte reticenţa, anume idei destul de graţioase.Din timp în timp, trecând pe dinaintea ultimelor grupe de burghezi care îşi închideau porţile, prindea câte un crâmpei de conversaţie ce întrerupea lanţul ipotezelor sale surâzătoare.Uneori se acostau doi bătrâni.— Ştii că e frig, jupâne Thibaut Fernicle? (Gringoire ştia asta de la începutul iernii).— Da, straşnic, jupâne Boniface Disome! O să avem cumva o iarnă ca acum trei ani, în 80, când lemnele costau opt soli măsura?— Hm, asta nu e nimic, jupâne Thibaut, pe lângă iarna din 1407, când îngheţul a ţinut de la Saint-Martin până la Serbarea Lumânărilor! Şi cu atâta furie încât pana grefierului parlamentului îngheţa după trei cuvinte, aşa că justiţia n-a mai putut să înregistreze un act.Mai departe îşi vorbeau de la ferestre două vecine, ţinând în mâini lumânări care sfârâiau din cauza ceţei.— Ţi-a povestit băiatul d-tale nenorocirea, d-nă Boudraque?— Nu. Dar ce anume, d-nă Turquant?— Calul d-lui Gilles Godin, notarul de la Châtelet, care s-a speriat de flamanzi şi de procesiunea lor, şi l-a trântit pe jupan Philippot Avrillot de la Celestins.— Adevărat?— Cum îţi spun.— Un cal burghez! Asta e prea de tot. Dacă ar fi fost un cal de călărie, mai zic şi eu!Şi ferestrele se închideau, dar Gringoire nu pierduse câtuşi de puţin şirul ideilor.Îl regăsea, din fericire, repede, şi-l reînnoda fără trudă, graţie ţigăncii, graţie animalului Djali, care mergeau întruna înaintea lui; două făpturi delicate şi încântătoare, ale căror picioruşe, forme frumoase, mişcări graţioase le admira, confundându-le aproape în contemplaţia sa; socotindu-le, în ce priveşte inteligenţa şi prietenia ca pe două fete; iar în ce priveşte zvelteţea, sprinteneala, iscusinţa mersului, două capre.Străzile deveneau totuşi, dintr-un moment într-altul, mai întunecoase şi mai pustii. Stingerea sunase de mult şi începeai să nu mai întâlneşti decât la intervale rare un drumeţ pe stradă, o

Page 32: Victor hugo   notre-dame

lumină la geamuri. Gringoire se aventurase pe urma ţigăncii, în labirintul acela de uliţi, de răspântii şi fundături ce împrejmuieşte vechiul mormânt al Sfinţilor Inocenţi, şi care semăna cu un scul de aţă încâlcit de o pisică. „Străzi care au foarte puţină logică!” spunea Gringoire, pierdut în nenumăratele circuite care reveneau întruna la locul de plecare, dar pe unde fata urma un drum care i se părea foarte cunoscut, fără să ezite şi cu paşi tot mai repezi. El nu ar fi avut habar unde se află, dacă nu zărea din mers, la cotitura unei străzi, forma octogonală a stâlpului halelor, al cărui vârf desprindea relieful negru spre o fereastră încă luminată pe strada Verdelet.De câteva clipe el atrăsese atenţia fetei; în mai multe rânduri ea a întors cu nelinişte capul spre el; ba, o dată, s-a oprit brusc, a profitat de-o rază de lumină care ţâşnea dintr-o bucătărie întredeschisă, pentru a-l privi fix din creştet până în tălpi; apoi, după această ochire, Gringoire a văzut-o făcând strâmbătura pe care el o mai remarcase, şi a trecut mai departe.Strâmbătura îi dădu de gândit lui Gringoire. Era desigur dispreţ şi bătaie de joc în graţioasa grimasă. De aceea el începu să-şi plece capul, să numere pietrele, şi s-o urmărească pe fată mai de la distanţă, când, la cotitura unei străzi din cauza căreia o pierdu din vedere, el o auzi scoţând un strigăt pătrunzător.Grăbi pasul.Strada era foarte întunecoasă. Totuşi, un smoc de câlţi îmbibat cu ulei, care ardeau într-o cuşcă de fier la picioarele Sfintei Fecioare de la colţul străzii, îngădui lui Gringoire s-o zărească pe ţigancă zbătându-se în braţele a doi bărbaţi care se străduiau să-i înăbuşe strigătele. Biata căpriţă înfricoşată îşi cobora coarnele şi behăia.— Săriţi în ajutor, străjeri! strigă Gringoire şi înaintă curajos. Unul dintre bărbaţii care o ţineau pe fată se întoarse spre el. Era figura formidabilă a lui Quasimodo.Gringoire n-o luă la fugă, dar nici nu mai înaintă.Quiasimodo veni la el, îl aruncă la distanţa de patru paşi cu un dos de mână, şi se cufundă repede în întuneric, purtând-o pe fată ghemuită pe-un braţ ca o bucată de mătase. Tovarăşul lui îl însoţea, iar biata capră alerga după ei behăind jalnic.— Mă omoară! mă omoară! striga nefericita ţigancă.— Opriţi, ticăloşilor, şi daţi-i drumul desfrânatei acesteia! strigă deodată, cu voce tunătoare, un călăreţ care se năpusti de la răspântia de-alături.Era un căpitan de arcaşi, înarmat din creştet până în tălpi, cu sabia în mână.O smulse pe ţigancă din braţele lui Quasimodo, care rămăsese buimăcit, o puse pe şa, de-a curmezişul, şi, în momentul când cumplitul cocoşat, revenindu-şi în fire, se aruncă asupra-i să-şi reia prada, cincisprezece sau şaisprezece arcaşi, care îşi însoţeau căpitanul de-aproape, apărură cu mâinile pe săbii. Era un pichet care controla paza oraşului, din ordinul d-lui Robert d'Estouteville, păzitorul Parisului.Quasimodo fu înconjurat, prins, legat. El mugea, spumega, muşca, iar dacă ar fi fost ziuă, nici vorbă că singură figura lui, devenită şi mai hidoasă din pricina furiei, ar fi pus pe goană întregul pichet. Noaptea însă, el era dezarmat de cea mai grozavă armă a sa, urâţenia.Tovarăşu-i dispăruse în luptă.Ţiganca se înălţă cu graţie în şaua ofiţerului, îşi puse mâinile pe umerii tânărului şi-l privi ţintă câteva clipe, încântată parcă de chipul său simpatic şi de ajutorul ce-i dăduse. Apoi, rupând tăcerea, îi spuse, făcându-şi şi mai plăcut glasu-i fermecător:— Cum te numeşti, d-le jandarm?— Căpitanul Phoebus de Châteaupers, frumoasa mea! răspunse ofiţerul.— Îţi mulţumesc, glăsui ea.Şi în timp ce căpitanul îşi răsucea mustaţa, ea lunecă de pe cal ca o săgeată ce cade la pământ, şi fugi.Un fulger ar fi dispărut mai puţin repede.— La toţi dracii! exclamă căpitanul poruncind să se strângă curelele lui Quasimodo, aş fi

Page 33: Victor hugo   notre-dame

preferat s-o păstrez pe destrăbălată.— Ce vreţi, d-le căpitan! spuse un jandarm; privighetoarea a zburat şi-a rămas liliacul.

V. Urmarea neajunsurilor

Amorţit de căzătură, Gringoire rămăsese pe piatră, în dreptul Sfintei Fecioare de la colţul străzii. Încet-încet, îşi veni în fire; stătu la început, câteva minute, într-o reverie somnolentă, plăcută, în care aerienele figuri ale ţigăncii şi caprei se împleteau cu greutatea mâinii lui Quasimodo. Starea aceasta dură puţin. O impresie vie de frig în partea corpului care se găsea în atingere cu piatra, îl trezi deodată, readucându-i spiritul la suprafaţă.— De unde îmi vine răcoreala asta? se întrebă el brusc. Băgă atunci de seamă că stătea pe jumătate în băltoacă.— Afurisit ciclop ghebos! mormăi printre dinţi, şi vru să se ridice. Dar era prea amorţit şi prea lovit, astfel că fu nevoit să rămână pe loc. Mâna îi rămăsese de altminteri liberă; îşi astupă nasul şi se resemnă.„Noroiul Parisului, gândi el, (căci credea că, desigur, băltoaca va fi bârlogul său, şi ce să faci într-un bârlog dacă nu să visezi?) pute într-un mod nemaipomenit. Conţine, probabil, multă sare volatilă şi nitroasă. De altfel, e părerea maestrului Nicolas Flamel şi a alchimiştilor...”Cuvântul „alchimişti” i-l aminti deodată pe arhidiaconul Claude Frollo. Evocă scena violentă pe care o văzuse în parte; că ţiganca se zbătea între doi bărbaţi, că ghebosul avea un tovarăş, şi figura mohorâtă, semeaţă, a arhidiaconului trecu nelămurită prin memoria lui. „Ar fi ciudat!” gândi el. Şi începu să construiască, pe această întâmplare şi aceste elemente, edificiul fantastic al ipotezei, acest castel din cărţi de joc al filosofilor. Apoi, deodată, reveni la realitate: „Ah, îngheţ!” exclamă el.Locul devenea, într-adevăr, din ce în ce mai puţin ospitalier. Fiecare moleculă din apa băltoacei răpea o moleculă de căldură din şalele lui Gringoire, iar echilibrul dintre temperatura corpului său şi temperatura bălţii începu să se stabilească în chip aspru.O supărare de cu totul altă natură îl năpădi deodată. Un grup de copii, aceşti mici desculţi care au bătut dintotdeauna caldarâmul Parisului sub numele gamins, şi care, când am fost şi noi copii, aruncau cu pietre asupra noastră, în fiecare seară, la ieşirea de la şcoală, deoarece pantalonii noştri nu erau rupţi - un grup de mici derbedei alerga spre răspântia unde şedea Gringoire, cu râsete şi strigăte care păreau că se preocupă prea puţin de somnul vecinilor. Târau după ei un fel de sac diform, şi numai bocănitul saboţilor lor ar fi sculat morţii din morminte. Gringoire, care nu era încă mort, se ridică pe jumătate.— Hei, Hennequin Dandéche! Hei, Jehan Pincebourde! strigară ei ca bezmeticii; bătrânul Eustache Moubon, negustorul de la colţ, a murit. Avem rogojina lui; hai să-i dăm foc. Azi e ziua flamanzilor!Şi zvârliră rogojina exact peste Gringoire, lângă care sosiseră fără să-l vadă. În acelaşi timp unul din ei luă un pumn de paie pe care se duse să le aprindă de la feştila Fecioarei.„Drace! mormăi Gringoire; nu cumva acum o să-mi fie prea cald?”Momentul era critic. Urma să fie prins între foc şi apă; făcu o sforţare supranaturală, se ridică în picioare, zvârli rogojina peste ştreanguri şi fugi.— Sfântă Fecioară! strigară copiii, a înviat bătrânul.Şi fugiră şi ei.Rogojina rămase singură pe câmpul de bătaie. Belleforet, părintele judecător, şi Corrozet asigurară că, a doua zi, ea fu ridicată cu mare alai de clerul cartierului şi dusă la tezaurul bisericii Sainte-Opportune, unde paracliserul îşi făcu, până în anul 1789, un destul de bun venit cu marea minune a statuii Sfintei Fecioare de la colţul străzii Mauconseil; prin prezenţa ei, Sfânta Fecioară l-a descântat în noaptea memorabilă de 6 spre 7 ianuarie 1482 pe defunctul Eustache Moubon care, întru a face cuib diavolului, şi-a ascuns cu viclenie, când a murit,

Page 34: Victor hugo   notre-dame

sufletul în rogojina lui.

VI. Urciorul spart

După ce-a alergat o bucată de vreme, cât l-au ţinut picioarele, fără să ştie unde, poticnindu-se eu capul de multe şanţuri, străbătând multe uliţi, multe fundături, multe răscruci, căutând refugiu şi trecere prin toate meandrele vechiului caldarâm al Halelor, explorând în spaima sa nebună ceea ce latina frumoasă a hărţilor numeşte tota via, cheminum et viaria, poetul nostru se opri deodată, sufocat mai întâi, pe urmă apucat parcă de guler de o dilemă ce răsărise în mintea sa. „Mi se pare, maestre Pierre Gringoire — îşi spuse el apăsându-şi degetul pe frunte — că alergi aşa, ca un smintit. Micii ştrengari nu s-au speriat de tine mai puţin decât tu de ei. Mi se pare, îţi spun, că ai auzit tropăitul saboţilor lor gonind spre sud, în timp ca tu fugeai la nord. Din două, una: ori ei au luat-o la fugă, şi atunci rogojina pe care au uitat-o, desigur, în spaima lor, e tocmai patul ospitalier după care goneşti de azi-dimineaţă, şi pe care Sfânta Fecioară ţi-l trimite în chip miraculos pentru a te răsplăti că ai făcut în cinstea ei o piesă; ori copiii n-au luat-o la fugă, iar în cazul acesta au dat foc rogojinei, şi atunci e tocmai admirabilul foc de care ai nevoie ca să te bucuri, să te usuci şi să te încălzeşti. În ambele cazuri, foc bun sau culcuş bun, rogojina e un dar al cerului. Binecuvântata Fecioară Măria, de la colţul străzii Mauconseil, nu l-a făcut, poate, pe Eustache Moubon să moară decât pentru asta; şi e o nebunie din partea ta să fugi astfel, ca un picard din faţa unui francez, lăsând în urmă ce cauţi înainte; şi eşti şi-un prost!”Atunci se înapoie şi, furişându-se cu nasul în vânt, cu urechea la pândă, se strădui să găsească slăvita rogojină. Dar în zadar. Nu întâlnea decât întretăieri de case, fundături, răspântii, în mijlocul cărora zăbovea şi şovăia neîncetat, mai împiedicat şi mai înnămolit în încâlcirea de uliţi întunecoase decât ar fi fost într-un labirint. În sfârşit îşi pierdu răbdarea şi strigă solemn: „Blestemate fie răspântiile! Le-a făcut dracu după imaginea furcoiului său!”Exclamaţia îl alină puţin, iar o reflexie roşiatecă pe care o zări în momentul acela la capătul unei uliţe lungi şi înguste îi ridică moralul. „Slavă Domnului! spuse el; acolo e. Arde rogojina mea.” Şi asemuindu-se cu cârmaciul care se cufundă în noapte: „Salve, adăugă el pios, salve maris stella!”Adresa acest crâmpei de litanie Sfintei Fecioare sau rogojinei? nu ştim tocmai bine.Făcuse abia câţiva paşi în uliţa lungă, care era în pantă, nepavată şi tot mai noroioasă, mai înclinată, când observă ceva ciudat. Uliţa nu era pustie. Ici-colo, de-a-lungul ei, se târau umbre, vagi, informe, îndreptându-se toate spre licărirea ce pâlpâia la capătul străzii, ca acele insecte greoaie care se târăsc noaptea din fir în fir de iarbă spre un foc de păstor.Gringoire continuă să înainteze şi ajunse în curând larva care se târa mai încet în urma celorlalte. Apropiindu-se, văzu că e un nenorocit de olog care sărea în mâini ca un păianjen rănit, rămas cu două labe. În momentul când trecu pe lângă specia de păianjen cu faţă omenească, jivina înălţă spre el un glas tânguitor:— La buona mancia, signor; la buona mancia !— Să te ia dracu, spuse Gringoire; şi pe mine dimpreună cu tine dacă ştiu ce vrei.Şi trecu mai departe.Ajunse lângă o altă formă ambulantă; o examină. Era un cotonog, totodată şchiop şi ciung, căruia sistemul complicat al cârjelor şi al picioarelor de lemn îi dădea aerul unei schele de construcţie în mers. Gringoire, care avea predilecţie pentru comparaţiile nobile şi clasice, îl asemui în gând cu trepiedul viu al lui Vulcan.Trepiedul viu îl salută în treacăt, dar oprindu-şi pălăria în dreptul bărbiei lui Gringoire, ca pe-o farfurie de bărbier, şi strigându-i în urechi:— Senior caballero, para comprar un pedaso de pan!„Se pare că şi aceasta vorbeşte la fel, gândi Gringoire; dar e o limbă grea, şi el este mai fericit

Page 35: Victor hugo   notre-dame

decât mine dacă o înţelege!” Apoi, bătându-se pe frunte într-o subită schimbare de idei: „Ce dracu vroiau să spună azi dimineaţă cu Esmeralda lor!” Vru să iuţească pasul; însă pentru a treia oară ceva îi împiedică drumul. Acest ceva, sau mai bine zis, cineva, era un orb, un mic orb cu figură de ovrei bărbos, care, vâslind în spaţiul din jurul său un toiag, şi remorcat de-un dulău, îngâima cu o intonaţie ungurească: Facitote caritatem! „Ei, bravo! spuse Gringoire, iată în sfârşit unul care vorbeşte o limbă creştinească. De bună seamă că eu am mutra unui om foarte darnic, de mi se cere astfel pomană în halul de sărăcie al pungii mele!”— Prietene (şi reveni spre orb) mi-am vândut săptămâna trecută ultima cămaşă; adică, deoarece nu înţelegi decât limba lui Cicero: Vendidi hebdomade nuper transita meam ultimam chemisam. Întoarse apoi spatele orbului şi-şi continuă calea; dar orbul grăbi pasul odată cu el, şi iată că ologul, iată că cotonogul răsar de asemeni cu mare grabă şi mare zgomot de toiag şi de cârje pe caldarâm. Apoi, tustrei, îmbrâncindu-se în jurul bietului Gringoire, începură să-i cânte cântecul lor:— Caritatem! cânta orbul.— La buona mancia! cânta ologul.Şi şchiopul sublinia fraza muzicală, repetând:— Un pedaso de pan. Gringoire îşi astupă urechile.— O, turn al lui Babel! exclamă el.O luă la fugă. Orbul alergă. Şchiopul alergă. Ologul alergă.Şi apoi pe măsură ce el se afunda în stradă, ologi, orbi, şchiopi, mişunau în juru-i, şi ciungi şi leproşi cu plăgile lor, unii ieşind de prin oase, alţii din străduţele alăturate, alţii din gârliciurile beciurilor, urlând, mugind, măcăind, toţi, târâş-grăpiş, cu chiu cu vai, năpustindu-se spre lumină, tăvăliţi în glod ca nişte melci după ploaie.Urmărit întruna de cei trei persecutori ai săi şi neştiind ce avea să se întâmple, Gringoire mergea înfricoşat printre ceilalţi, ocolind şchiopii, sărind peste ologi, cu picioarele năclăite în furnicarul de schilozi asemeni acelui căpitan englez care s-a împotmolit într-un morman de crabi.Îi veni ideea de a încerca să se înapoieze. Dar era prea târziu. Legiunea se închisese în urma lui, şi cei trei cerşetori îl ţineau captiv. Continuă, deci, împins totodată de valul irezistibil, de frică şi de o ameţeală care îi înfăţişa lucrurile ca într-un vis cumplit.Ajunse în sfârşit la capătul străzii care dădea într-o piaţă imensă, unde nenumărate lumini stinghere clipoceau în negura confuză a nopţii. Gringoire se năpusti într-acolo, nădăjduind să scape prin iuţeala picioarelor de celei trei spectre infirme care se agăţaseră de el.— Onde vas, hombre! strigă damblagiul zvârlindu-şi cârjele şi gonind după el cu cele mai bune picioare care schiţaseră vreodată un pas geometric pe caldarâmul Parisului.Între timp, ologul, ridicat de asemeni pe picioare, punea în capul lui Gringoire strachina-i grea, ghintuită, iar orbul îl privea în faţă cu ochi învăpăiaţi.— Unde mă aflu oare? întrebă poetul, înfricoşat.— În Curtea Minunilor, răspunse al patrulea spectru care îl acostase.— Pe sufletul meu, continuă Gringoire, văd orbi care privesc şi şchiopi care aleargă; dar unde e mântuitorul?Ei răspunseră cu o hohotire sinistră de râs.Bietul poet îşi zvârli ochii împrejur. Se găsea într-adevăr în grozava Curte a Minunilor, unde niciodată nu a pătruns un om cinstit la o astfel de oră; cerc magic, unde ofiţerii de la Châtelet şi sergenţii starostiei, aventuraţi aci, dispăreau în fărâme; cetatea hoţilor, neg hidos pe chipul Parisului; canal de unde se scurgea în fiecare dimineaţă şi unde revenea în fiecare noapte pârâul de vicii, de cerşetorie şi vagabondaj, care se revarsă totdeauna pe străzile capitalelor; stup monstruos unde se înapoiau seara, cu prada lor, toţi bondarii ordinei sociale; spital mincinos unde ţiganul, călugărul alungat, şcolarul pierdut, haimanalele tuturor naţiunilor, spanioli, italieni, germani, ai tuturor religiilor, evrei, creştini, mahomedani, idolatri, acoperiţi

Page 36: Victor hugo   notre-dame

de răni fardate, cerşetori ziua, se transfigurau în tâlhari noaptea; într-un cuvânt, garderobă imensă unde se îmbrăcau şi se dezbrăcau în epoca aceea toţi actorii eternei comedii pe care furtul, prostituţia şi crima o joacă pe caldarâmul Parisului.Era un loc vast, neregulat şi prost pavat, ca toate pieţele de atunci din Paris. Focuri, în jurul cărora mişunau grupuri ciudate, scânteiau ici-colo. Făpturi plecau, veneau, strigau. Se auzeau strigăte ascuţite, orăcăituri de copii, voci de femei. Mâinile, capetele gloatei, negre pe fondul luminos, schiţau nenumărate gesturi bizare. Din când în când, pe pământul unde tremura lumina focurilor, amestecată cu umbre mari, nelămurite, se putea vedea un câine care semăna cu un om, sau un om care semăna cu un câine. Limitele raselor şi speciilor păreau că se şterg în cetatea aceasta ca într-un pandemonium. Bărbaţi, femei, animale, vârstă, sex, sănătate, boală, totul părea pus de-a valma în rândurile acestui popor; totul mergea dimpreună, contopit, confundat, suprapus; fiecare participa la tot.Razele pâlpâitoare şi sărace ale focurilor îngăduiau lui Gringoire să distingă, în tulburarea sa, de jur-împrejurul imensei pieţe, o hidoasă încadrare de case vechi ale căror faţade putrezite, chircite, străpunse de câte o ferestruică sau două, luminate, îi păreau în umbră capete enorme de femei bătrâne, aşezate în cerc, monstruoase şi îmbufnate, care priveau sabatul clipind din ochi.O lume nouă, parcă, necunoscută, extraordinară, diformă, reptilă, viermuitoare, fantastică.Tot mai înfricoşat, prins de cei trei cerşetori ca în trei cleşti, asurzit de o gloată cu alte chipuri ce behăiau şi lătrau în juru-i, nefericitul Gringoire căuta să-şi adune prezenţa de spirit pentru a-şi aminti dacă era o zi de sâmbătă. Dar sforţările sale erau zadarnice; firul memoriei şi al gândirii sale se rupsese; îndoindu-se de orice, plutind de la ce vedea la ce simţea, îşi punea această de nedezlegat întrebare: „Dacă eu sunt, sunt cu putinţă astea? dacă astea sunt cu putinţă, exist eu?”În momentul acela, un strigăt lămurit se ridică în gloata mormăitoare care-l învăluia:— Să-l ducem la rege! Să-l ducem la rege!— Sfântă Fecioară! murmură Gringoire; regele de aci e desigur un ţap.— La rege! La rege! repetară toate glasurile.Îl târâră. Se întreceau să pună gheara pe el. Dar cei trei cerşetori nu-şi slăbeau prada, şi-l smulgeau celorlalţi, răcnind:— E al nostru!Straiele, şi aşa ca vai de lume ale poetului, îşi dădură ultimul suspin în luptă.Când străbătu piaţa oribilă, ameţelea lui se împrăştie. După câţiva paşi îi revenise sentimentul realităţii. Începea să se deprindă cu atmosfera locului. În primul moment, din capul său de poet, sau poate, pur şi simplu, prozaic, din stomacul său gol, se înălţase un fum, un abur, pentru a spune astfel, care, răspândindu-se între obiecte şi el, nu-i îngăduise să întrevadă decât în ceaţa incoerentă a coşmarului, în tenebrele viselor care fac să tremure toate contururile, să se schimonosească toate formele, să se aglomereze obiectele în grupuri nemăsurate, dilatând lucrurile în himere şi oamenii în fantome. Treptat-treptat, halucinaţiei îi urmă privirea mai puţin buimacă şi mai puţin măritoare. Realul se arăta în juru-i, îi lovea ochii, îi lovea picioarele şi dărâma bucată cu bucată năpraznica poezie de care se crezuse înconjurat la început. Fu nevoit să observe că nu mergea în Styx, ci în nori, că nu era înconjurat de demoni, ci de hoţi, că nu era vorba de sufletul, ci pur şi simplu de viaţa sa (deoarece-i lipsea preţiosul conciliator care se deplasase aşa de bine între bandit şi omul cumsecade: punga), în sfârşit, examinând orgia mai de aproape şi cu mai mult sânge rece, căzu din sabat în cabaret.Curtea Minunilor nu era într-adevăr decât un cabaret, dar un cabaret de tâlhari, deopotrivă roşu de sânge ca şi de vin.Spectacolul care se înfăţişa ochilor săi, când escorta zdrenţuită îl depuse în sfârşit la capătul goanei, nu era de natură să-l readucă la poezie, fie aceasta poezia infernului. Mai mult decât oricând avea realitatea prozaică şi brutală a tavernei. Dacă n-am fi în secolul al

Page 37: Victor hugo   notre-dame

nouăsprezecelea, am spune că Gringoire coborâse de la Michelangelo la Callot.În jurul unui foc mare care ardea pe-o lespede rotundă, şi care lumina cu flăcările sale picioarele unui trepied gol pentru moment, câteva mese putrezite erau aşezate ici-colo, la voia întâmplării, fără ca vreun servitor geometru să fi catadicsit a potrivi paralelismul lor sau a veghea cel puţin ca ele să nu se taie în unghiuri aşa neobişnuite. Pe mese luceau câteva oale pline cu vin şi bere, iar în jurul oalelor se grupau chipuri bahice, împurpurate de foc şi vin. Un bărbat pântecos, cu figură jovială, săruta cu zgomot o fată de chef, groasă, oacheşă. Un fals soldat desfăcea, fluierând, bandajele falsei sale răni, şi-şi dezmorţea genunchiul teafăr, voinic, încotoşmănat de dimineaţă în o mie de cârpe. Dimpotrivă, un slăbănog îşi prepara cu sânge de bou piciorul beteag pentru a doua zi. La două mese mai departe, unul, în veşminte de pelerin, silabisea o litanie, fără să uite psalmodia şi îngânarea pe nas. Dincolo, un tânăr lua lecţii de epilepsie de la un bătrân care îl învăţa arta de-a face spume, mestecând o bucată de săpun. Alături, un hidropic se dezumfla şi recomanda câtorva pungăşoaice, care îşi disputau la aceeaşi masă copil furat în timpul serii, să-şi astupe nasurile. Împrejurări care, după două veacuri, „părură aşa de ridicole la curte — cum spune Sauval — încât au servit de amuzament regelui şi de introducere pentru baletul regal Noaptea, divizat în patru părţi şi dansând la teatrul Petit-Bourbon.” „Niciodată — adăugă un martor ocular de la 1653 — metamorfozele subite ale Curţii Minunilor n-au fost mai fericit reprezentate. Benserade ne-a dispus pentru ele prin versuri galante”.Hohotele de râs şi cântecul obscen izbucneau pretutindeni. Fiecare trăgea spre sine, zeflemisind şi înjurând fără să-şi asculte vecinul. Ulcerele erau ciocnite şi certurile se năşteau în ciocnirea lor, iar ulcelele ştirbite sfâşiau zdrenţele.Un câine mare, aşezat pe coadă, privea focul. La orgie luau parte şi câţiva copii. Copilul furat, care plângea şi striga. Altul, un băiat dolofan de patru ani, ale cărui picioare atârnau pe o bancă prea înaltă, cu marginea mesei în dreptul bărbiei, şi nesuflând o iotă. Al treilea, întinzând grav, cu degetul pe masă, seul topit ce curgea de la o lumânare. Altul, mic, ghemuit în noroi, pierdut aproape într-un cazan pe care îl râcâia cu o ţiglă, scoţând un sunet care l-ar fi făcut pe Stradivarius să leşine.Lângă foc se afla un butoi, şi un cerşetor stătea pe butoi. Regele pe tron.Cei trei care îl înhăţaseră pe Gringoire îl duseră în faţa butoiului, şi toată bacanala tăcu un moment; excepţie făcea numai cazanul în care stătea copilul.Gringoire nu cuteza să respire şi nici să-şi ridice ochii.— Hombre, quita tu sombrero, spuse unul dintre cei trei ticăloşi care îl aveau în pază; şi, mai înainte ca el să înţeleagă despre ce este vorba, individul îi luase pălăria. Jalnică pălărie, într-adevăr, dar bună încă pentru o zi de soare sau de ploaie. Gringoire oftă.Între timp, regele i se adresă de la înălţimea polobocului său:— Ce-i cu pungaşul ăsta?Gringoire tresări. Vocea, deşi accentuată de ameninţări, îi reaminti altă voce care, în timpul dimineţii, dăduse prima lovitură misterului său, miorlăindu-se în mijlocul auditoriului: „Faceţi-vă milă şi pomană!” Înălţă capul. Era într-adevăr Clopin Trouillefou.Investit cu insignele-i regale, Clopin Trouillefou nu avea o zdreanţă în plus sau în minus. Rana de pe braţ dispăruse. Ţinea în mână unul din acele bice cu şuviţe de curea albă de care se slujeau pe atunci sergenţii ca să strângă mulţimea; şi cărora li se spunea boullayes. Purta pe cap un fel de chivără închisă de sus în jos; cu greu ţi-ai fi dat seama însă dacă era o scufă de copil sau o coroană de rege, într-atât amândouă se asemănau.Fără să ştie de ce, Gringoire căpătase între timp oarecare speranţă, recunoscând în regele de la Curtea Minunilor pe blestematul cerşetor din sala cea mare.— Maestre, îngână el... Monseniore... Sire... Cum să vă numesc? întrebă el în sfârşit, ajuns la punctul culminant al crescendoului şi nemaiştiind nici cum să urce, nici cum să coboare.— Monseniore, maiestate sau camarad, numeşte-mă cum vrei. Dar grăbeşte-te. Ce ai de apus

Page 38: Victor hugo   notre-dame

în apărarea ta?„În apărarea ta” gândi Gringoire; „asta-mi displace”. Reluă, îngăimând:— Eu sunt cel care azi-dimineaţă...— La dracu! îl întrerupse Clopin; numele tău, coţcăriile şi nimic mai mult. Ascultă. Te găseşti în faţa a trei suverani puternici: eu, Clopin Trouillefou, suveranul suprem al regatului argoului; Mathias Hunyadi Spicali, duce de Egipt şi Boemia, bătrânul galben pe care îl vezi colo cu o cârpă în jurul capului; Guillaume Rousseau, împăratul Galileei, dolofanul care nu ne ascultă şi care mângâie o târfă. Noi suntem judecătorii tăi. Ai intrat în regatul argoului fără să fii şmecher, ai violat privilegiile oraşului nostru. Trebuie să fii pedepsit, dacă nu eşti hoţ, cerşetor sau vagabond. Eşti ceva din toate astea? Justifică-te. Arată-ţi calităţile.— Oh, spuse Gringoire, nu am onoarea asta. Eu sunt autorul...— De-ajuns, continuă Trouillefou, fără să-i dea răgaz să termine. Ai să fii spânzurat. Lucrăm foarte simplu, domnilor burghezi cumlsecade! După cum voi îi trataţi pe ai noştri, la fel îi tratăm pe ai voştri. Legea pe care o aplicaţi haimanalelor, haimanalele v-o aplică vouă. E vina voastră dacă ea este rea ? Trebuie să se vadă din când în când o strâmbătură de om cinstit deasupra colanului de cânepă; aceasta face ca lucrul să pară onorabil. Haide, prietene, împarte-ţi cu tragere de inimă zdrenţele domnişoarelor astea. Te voi spânzura ca să înveseleşti haimanalele, şi le vei da punga ca să bea. Dacă ai niscai rugăciuni de făcut, e colo un Dumnezeu de piatră pe care l-am furat de la Saint-Pierre-aux Boeufs. Îţi rămân patru minute ca să-i arunci sufletul în cap.Discursul era formidabil.— Bravo! Clopin Trouillefou ţine predici ca papa! strigă împăratul Galileei spărgându-şi oala ca să proptească masa.— Monseniori, împăraţi şi regi, spuse Gringoire cu sânge rece (căci nu ştiu cum îşi recăpătase tăria şi vorbea răspicat), nici nu vă daţi seama. Eu mă numesc Pierre Gringoire, sunt poetul căruia i s-a jucat azi-dimineaţă o piesă în sala mare a Palatului.— A, tu eşti, jupâne? glăsui Clopin. La naiba, eram de faţă! Ei bine, tovarăşe, e un motiv ca, dacă ne-ai bătut capul azi-dimineaţă, să nu fii spânzurat, astă-seară?„O să-mi fie greu să scap”, gândi Gringoire. Încercă totuşi încă un efort.— Nu văd, spuse el, de ce poeţii nu sunt aşezaţi printre haimanale. Vagabond a fost Esop; cerşetor a fost Homer; hoţ era Mercurius...Clopin îl întrerupse:— Cred că vrei să ne zăpăceşti cu aiurelile tale. Haide, lasă-te spânzurat şi nu mai face mofturi!— Pardon, maiestate, replică Gringoire disputând terenul pas cu pas. Merită osteneala... Un moment! ...Ascultaţi-mă.... N-o să mă condamnaţi fără a mă asculta.. .Vocea lui nenorocită era acoperită, într-adevăr, de hărmălaia din jur. Băieţaşul râcâia cazanul cu mai multă vervă decât oricând; şi, culmea, o femeie bătrână pusese pe trepied o sobă plină de grăsime care păcănea în foc asemenea zgomotului unui grup de copii fugărind o muscă.Între timp, Clopin Trouillefou păru că se sfătuieşte un moment cu ducele Egiptului şi cu împăratul Galileei, care era beat turtă. Apoi strigă în silă: „Tăcere!” Dar, deoarece cazanul şi soba de fript nu-l ascultau şi îşi continuau duetul, sări de pe butoi, dădu un picior în cazanul care se rostogoli la zece paşi dimpreună cu copilul, dădu un picior în soba a cărei grăsime se vărsă în foc, şi se reurcă grav pe tron, fără să se sinchisească de plânsetul înăbuşit al copilului, nici de bombănelile bătrânei a cărei cină dispărea într-o flacără albă.Trouillefou făcu un semn, şi ducele, împăratul, ceilalţi, se aşezară în juru-i, în formă de potcoavă; Gringoire, înşfăcat cu brutalitate, ocupa centrul. Un semicerc de zdrenţe, de zorzoane, de furci, de topoare, de picioare împleticite, de braţe goale, de figuri dezgustătoare, stinse şi îndobitocite. În mijlocul mesei rotunde a calicimii, Clopin Trouillefou trona, ca doge al senatului acesta, ca rege al nobilimii acesteia, ca papă al conclavului, domina mai întâi de la

Page 39: Victor hugo   notre-dame

înălţimea butoiului, apoi printr-un anume aer semeţ, fioros şi formidabil, care dădea scânteieri ochilor şi corija pe profilu-i sălbatec tipul bestial al rasei vagabonde. Părea un mistreţ printre râmători.— Ascultă, îi spuse el lui Gringoire, dezmierdându-şi cu mâna bătătorită bărbia diformă, nu văd de ce să nu fii spânzurat. E drept că ştreangul pare să te dezguste; şi e foarte simplu; voi, burghezii, nu sunteţi obişnuiţi. Vă închipuiţi despre spânzurătoare cine ştie ce. La urma urmei, noi nu-ţi vrem răul. Uite un mijloc ca să scapi, deocamdată, din încurcătură. Vrei să faci parte din tagma noastră?Vă puteţi închipui efectul pe care propunerea aceasta l-a făcut asupra lui Gringoire, care vedea cum viaţa începe să-l părăsească. Se agăţă de ea cu energie.— Vreau, desigur, nici vorbă, spuse el.— Consimţi să te înrolezi printre oamenii din regatul argoului?— Da.— Cu tot sufletul ?— Cu tot sufletul.— Iţi atrag luare-aminite că, totuşi, ai să fii spânzurat.— Drace! glăsui poetul.— Atâta doar, continuă Clopin netulburat, că vei fi spânzurat mai târziu, cu mai multă pompă, pe cheltuiala oraşului Paris, înltr-un ştreang frumos de piatră şi de către oameni cumsecade. E o mângâiere.— Într-adevăr, răspunse Gringoire.— Sunt şi alte avantaje. În calitate de om al nostru n-o să ai de plătit nici noroaie, nici săraci, nici felinare, biruri la care sunt supuşi burghezii din Paris.— Facă-se precum spui, glăsui poetul. Sunt haimana, vagabond cerşetor, tot ce vrei. Şi eram toate astea de mai înainte, Măria Ta, căci eu sunt filosof; et omnia în philosophia, omnes în philosopho continentur, după cum ştii.Regele încruntă o sprânceană.— Drept cine mă iei, neamule? Ce vorbă ovreiască ne îndrugi? Eu nu ştiu ebraica. Deşi bandit, nu sunt ovrei. Nici nu fur măcar, stau mai presus de asta; eu ucid. Retezarea gâtului, da; a pungii, nu.Gringorie căută să strecoare o scuză printre cuvintele pe care furia le făcea tot mai răspicate.— Vă cer iertare, monseniore. Nu e ebraică, e latină.— Îţi spun, reluă Clopin mânios, că eu nu sunt ovrei şi că voi pune să te spânzure, ca pe iudeul cela de lângă tine, pe care nădăjduiesc să-l văd bătut în cuie pe-o tejghea, ca un ban fals ca el!Vorbind astfel, arăta cu degetul pe micul evreu ungur, bărbos, care-l acostase pe Gringoire cu al său facitate caritate, şi care, neînţelegând altă limbă, privea mirat cum supărarea regelui se revarsă asupră-i:În sfârşit, monseniorul Clopin se potoli.— Coţcarule! îi spuse el poetului nostru, vrei aşadar, să fii şmecher?— Fără îndoială, răspunse poetul.— Nu e totul să vrei, spuse morocănosul Clopin. Bunăvoinţa nu pune un căţel de usturoi mai mult în supă şi nu e bună decât ca să ajungi în rai; iar raiul şi argoul sunt două lucruri. Ca să fii primit în regatul argoului trebuie să dovedeşti că eşti bun la ceva, şi pentru asta vei scotoci manechinul.— Voi scotoci tot ce vreţi vrea, spuse Gringoire. Clopin făcu un semn. Câţiva şmecheri se desprinseră din cerc şi reveniră după un moment. Aduceau doi stâlpi care aveau în partea de jos două scânduri, graţie cărora puteau sta pe pământ în picioare. La capătul de sus al stâlpilor potriviră o bârnă transversală, astfel că Gringoire avu mulţumirea să vadă formându-se cât ai clipi din ochi o foarte drăguţă spânzurătoare portativă. Nu-i lipsea nimic, nici măcar frânghia

Page 40: Victor hugo   notre-dame

care se bălbănea cu graţie sub grindă.— Ce-or avea de gând să facă? se întrebă Gringoire cu oarecare nelinişte. Un sunet de clopoţei, pe care îl auzi în momentul acela, puse capăt îngrijorării sale. Era un manechin pe care şmecherii îl atârnau cu gâtul de frânghie, un fel de sperietoare pentru păsări, îmbrăcată în roşu şi înzorzonată cu atâţia clopoţei încât ai fi putut să găteşti cu ei treizeci de catâri castilieni. Clopoţeii zornăiră câtva timp în legănările frânghiei, apoi se stinseră treptat şi în sfârşit tăcură când manechinul fu redus la nemişcare prin acea lege a pendulei care a detronat clepsidra şi ceasul de nisip.Atunci, indicând lui Gringoire un scăunel vechi, nesigur, aşezat sub manechin, Clopin spuse:— Urcă-te!— La dracu! obiectă Gringoire: o să-mi frâng gâtul. Scăunelul şchioapătă ca un distih de Marţial; are un picior hexametru şi-un picior pentametru.— Urcă-te, reluă Clopin.Gringoire se urcă pe scăunel şi izbuti, nu fără oarecare oscilaţii ale capului şi braţelor, să-şi regăsească centrul de gravitate.— Acum, continuă regele, răsuceşte-ţi piciorul drept pe după pulpa stângă şi înalţă-te pe vârful piciorului stâng.— Înălţimea Voastră, ţineţi cu orice preţ să-mi frâng vreun mădular? întrebă Gringoire. Clopin clătină din cap.— Ascultă, prietene, vorbeşti prea mult. Iată în două cuvinte despre ce este vorba. Te vei înălţa pe vârful piciorului, cum îţi spun eu; în chipul ăsta ai să poţi ajunge până la buzunarul manechinului; scotoceşti, scoţi o pungă care e înăuntru; şi, dacă faci asta fără să se audă sunetul unui clopoţel, e bine; vei fi manglitor. Nu ne mai rămâne decât să te batem opt zile în şir.—. Drace! exclamă Gringoire. Şi dacă zornăiesc clopoţeii?— Atunci vei fi spânzurat, înţelegi?— Nu înţeleg nimic, răspunse Gringoire.— Ascultă înc-o dată. Scotoceşti manechinul şi îi iei punga; dacă un singur clopoţel se clinteşte în timpul operaţiei, vei fi spânzurat, înţelegi?— Da, înţeleg, spuse Gringoire. Şi apoi?— Dacă izbuteşti să şterpeleşti punga fără să se-audă clopoţeii, eşti manglitor şi vei fi bătut timp de opt zile în şir. Acum înţelegi, nu-i aşa?— Nu, monseniore, nu mai înţeleg. Care-i câştigul meu? Spânzurat într-un caz, bătut în altul...— Dar manglitor? glăsui Clopin. Dar manglitor nu e nimic? Te vom bate în interesul tău, ca să te înveţi cu loviturile.— Foarte mulţumesc, răspunse poetul.— Haide, să ne grăbim, spuse regele izbind cu piciorul în butoiul care răsună ca o ladă. Scotoceşte manechinul şi să sfârşim. Îţi atrag pentru ultima oară luarea-aminte că, dacă aud un singur clopoţel, vei ajunge în locul manechinului.Banda pungaşilor aplaudă cuvintele lui Clopin şi se aşează de jur-împrejurul spânzurătoarei, râzând cu atâta neînduplacare încât Gringoire îşi dădu seama că el îi amuza prea mult ca să n-n-aibă motive de-a se teme de ei. Nu-i mai rămânea deci altă speranţă decât slaba şansă de-a izbuti în operaţia severă care-i era impusă. Îşi luă inima în dinţi, dar nu fără a adresa mai întâi o rugăciune fierbinte manechinului, pe care urma să-l devalizeze şi care s-ar fi înduioşat mai uşor decât vagabonzii. Cloporţeii cu micile lor limbi de aramă îi păreau tot atâtea guri de vipere căscate, gata să muşte şi să şuiere.— Oh, spunea el în şoaptă, e cu putinţă ca viaţa mea să atârne de cea mai neînsemnată vibraţie a celui mai neînsemnat clopoţel? Oh, adăugă el cu mâinile împreunate, clopoţei nu sunaţi! zurgălăi nu zornăiţi!

Page 41: Victor hugo   notre-dame

Făcu încă un demers pe lângă Trouilleofu.— Dar dacă se porneşte o bătaie de vânt? îl întrebă el.— Ai să fii spânzurat, răspunse celălalt fără ezitare.Văzând că nu avea încotro, se hotărî. Îşi răsuci piciorul drept în jurul celui stâng, se înălţă pe piciorul stâng şi întinse braţul; dar, în momentul când atinse manechinul, trupu-i doar cu un picior se clătină pe scăunelul care nu avea decât trei picioare; vru să se sprijine maşinal de manechin, îşi pierdu echilibrul şi căzu greu la pământ, năucit de vibraţia fatală a clopoţeilor manechinului care, împins de mână, descrise mai întâi o rotaţie, apoi se legănă maiestuos între ambii stâlpi.— Blestem! strigă el căzând şi rămase ca mort, cu faţa la pământ.Auzea între timp clopoţeii deasupra capului, râsul diabolic al vagabonzilor şi glasul lui Trouillefou, care spunea:— Ridicaţi-mi-l pe ticălos şi spânzunaţi-l!Se ridică. Manechinul fusese luat spre a i se face loc.Şmecherii îl urcară pe scăunel. Clopin se apropie, îi trecu frânghia pe după gât şi, bătându-l pe umăr, zise:— Adio, prietene! Nu mai poţi scăpa acum.Cuvântul graţie se stinse pe buzele lui Gringoire. Îşi plimba privirile în jur. Dar nici o speranţă: toată lumea râdea.— Bellevigne de l'Etoile, spuse regele unui vagabond enorm care ieşi din rânduri, urcă-te pe traversă.Bellevigne de l'Etoile se urcă sprinten pe bârna transversală şi, după o clipă, înălţând ochii, Gringoire îl văzu cu groază ghemuit pe traversa de deasupra capului.— Acum, reluă Clopin Trouillefou, tu Andry Roşul, când am să bat din palme vei zvârli scăunelul cu o lovitură de genunchi; Francois Chante-Prune, tu te vei agăţa de picioarele cetăţeanului; iar tu, Bellevigne, te vei urca pe umerii lui: toţi trei deodată, aţi auzit?— Gata? întrebă Clopin Trouillefou pe cei trei şmecheri care se pregăteau să se năpustească asupra lui Gringoire ca trei păianjeni asupra unei muşte.Biata victimă avu un moment de oribilă aşteptare, în răstimpul căruia Clopin împingea calm, cu vârful piciorului, în foc, câteva lăstare de viţă pe care flacăra nu le ajunsese. — Gata? repetă el şi deschise palmele să bată. Încă o secundă şi se sfârşea.Dar se opri, luminat parcă de o idee subită.— Un moment! spuse el; uitasem!... E obiceiul să nu spânzurăm un bărbat fără să întrebăm dacă e vreo muiere care îl vrea. Tovarăşe, asta e ultima ta scăpare. Trebuie să te însori, sau cu o vagaboandă, sau cu frânghia.Legea aceasta ţigănească, oricât de bizară ar putea să pară cititorului, e şi-astăzi scrisă de-a-fir-a-păr în vechea legislaţie engleză. Vezi Burington's Observations.Gringoire respiră. Revenea la viaţă pentru a doua oară în decurs de o jumătate de oră. De aceea nu cuteza să nutrească prea mari speranţe.— Hei! strigă Clopin urcându-se din nou pe boloboc; hei! femei! este printre voi, de la vrăjitoare până la pisica ei, vreo târfă care să-l vrea pe desfrânatul ăsta? Hei, Colkite la Charonne! Elisabeth Trouvain! Simone Jodouyne! Marie Piedebou! Thonne la Longue! Berarde Fanouel! Michelle Gentille! Claude Rouge-Oreille! Mathurine Girorou! Hei, Isabeau la Thierrye! Veniţi şi vedeţi! Un bărbat pe degeaba! Cine îl vrea?În halul în care se găsea, Gringoire era desigur foarte puţin atrăgător. Vagaboandele nu se prea arătau mişcate de propunere. Nenorocitul le auzi răspunzând:— Nu! nu! spânzură-l: o să ne bucurăm toate! Trei dintre ele ieşiră totuşi din mulţime şi veniră să-i dea târcoale. Prima era o fată dolofană, cu figura pătrată. Examină cu atenţie îmbrăcămintea jalnică a filosofului. Veşmântul era tocit şi mai găurit decât o sobă de fript castane. Fata se strâmbă.

Page 42: Victor hugo   notre-dame

— Steag vechi! mormăi ea, şi adresându-se lui Gringoire: Să-ţi vedem mantaua.— Am pierdut-o, spuse Gringoire.— Pălăria?— Mi s-a luat.— Încălţămintea?— Începe să nu mai aibe tălpi.— Punga?— Oh, îngăimă Gringoire, n-am nici măcar un dinar.— Lasă-te spânzurat şi spune mulţumesc! glăsui vagaboanda întorcându-i spatele.A doua, bătrână, neagră, zbârcită, hidoasă, de o urâţenie care bătea la ochi chiar în Curtea Minunilor, se învârti în jurul lui Gringoire. El tremura aproape, de teamă că-l va vrea. Dar ea spuse printre dinţi:— E prea slăbănog, şi se depărtă.A treia era o fată destul de fragedă şi nu prea urâtă.— Salvează-mă! îi şopti nenorocitul. Ea îl privi un moment cu un aer de milă, apoi coborî ochii, făcu o cută şi rămase nehotărâtă. El îi urmărea toate mişcările; era ultima licărire de speranţă.— Nu, spuse în sfârşit fata, nu! Guillaume Longuejoue m-ar bate.Reintră în mulţime.— Tovarăşe, ai ghinion, rosti Clopin.Apoi, ridicându-se în picioare pe butoi:— Nu-l vrea nimeni? strigă el imitând accentul unui comisar de licitaţii, spre marea voioşie a tuturor; nu-l vrea nimeni? o dată, de două ori, de trei ori! Şi întorcându-se spre spânzurătoare cu un semn din cap: Adjudecat!Bellevigne de l'Etoile, Andry Roşul, Francois Chante-Prune se apropiară de Grigoire.În momentul acela un strigăt se înălţă din rândurile vagabonzilor:— Esmeralda! Esmeralda!Gringoire tresări şi se întoarse spre locul de unde venea hărmălaia. Mulţimea se dădu în lături, făcând loc unei figuri candide şi înmărmuritoare.Era ţiganca.— Esmeralda! glăsui Gringoire, uluit de modul brusc în care, de cuvântul acesta magic, se legau toate amintirile zilei sale.Extraordinara creatură părea că exercită până şi în Curtea Minunilor dominaţia farmecului şi frumuseţii sale. Vagabonzii şi vagaboandele se dădeau binişor la o parte, iar chipurile lor brutale se luminiau privind-o.Ea se apropie de victimă cu pas uşor. Djali o însoţea. Gringoire era mai mult mort decât viu. Fata îl examina un moment în tăcere.— Vrei să-l spânzuri pe omul ăsta? întrebă ea cu gravitate pe Clopin.— Da, surioară, răspunse regele, afară doar de cazul când îl iei tu de soţ.Ea schiţă strâmbătura-i drăgălaşă din buza de jos.— Îl iau.Gringoire crezu în momentul acela, cu tărie, că de dimineaţă până atunci a visat şi că clipa aceasta era urmarea visului.Situaţia, deşi graţioasă, era violentă.I se desfăcu laţul, fu coborât de pe scăunel. Îl obligară să se aşeze din cauză că emoţia lui era prea vie.Fără să rostească un cuvânt, ducele Egiptului aduse un urcior. Ţiganca îl înfăţişă lui Gringoire:— Trânteşte-l la pământ, îi spuse ea. Urciorul se sparse în patru bucăţi.— Frate, glăsui atunci ducele Egiptului punându-şi mâinile pe fruntea lor, ea e femeia ta;

Page 43: Victor hugo   notre-dame

surioară, el este soţul tău. Pentru patru ani.Gata!

VII. O noapte de nuntă

Peste câteva clipe, poetul nostru se găsi într-o cămăruţă boltită, bine închisă, caldă, în faţa unei mese care părea că nu aşteaptă decât să fie înzestrată cu câteva provizii dintr-un dulăpior de alături, având în perspectivă un pat bun şi stând între patru ochi cu o fată frumoasă. Aventura făcea parte din domeniul vrăjilor. Începea să se creadă cu seriozitate un personaj de basm; din când în când azvârlea ochii în juru-i, ca pentru a cerceta dacă nu cumva carul de foc purtat de două himere întraripate, care singur l-a putut transporta aşa de grabnic din iad în rai, este încă acolo. Uneori îşi pleca încăpăţânat privirea asupra găurilor veşmântului său, ca să se agaţe de realitate şi să nu piardă contactul integral cu pământul. Raţiunea-i legănată în spaţii imaginare nu mai ţinea decât de acest fir.Fata nu părea a-i da vreo atenţie: ea umbla de colo până colo, clintea vreun scăunel, vorbea cu capra, se strâmba ici-colo. Se aşeză în sfârşit lângă masă, astfel că Gringoire putu s-o examineze în voie.Cititorule, ai fost copil şi te simţi poate fericit că eşti încă. Ţi s-a întâmplat de multe ori (şi, întrucât mă priveşte, eu am petrecut astfel zile întregi, cele mai bine întrebuinţate din viaţa mea) să urmăreşti, din tufiş în tufiş, pe malul unei ape, într-o zi însorită, vreun bărzăune frumos, verde sau albastru, frângându-şi zborul în unghiuri bruşte şi sărutând vârful tuturor crengilor. Iţi aminteşti cu câtă curiozitate drăgăstoasă se ataşau gândul şi privirea ta de micul vârtej şuierător, cu aripi de purpură şi azur, în mijlocul căruia plutea o formă nedefinită, învăluită de însăşi iuţeala mişcării sale. Făptura aeriană care se schiţa vag din înfiorarea de aripi ţi se părea himerică, imaginară, cu neputinţă de pipăit, cu neputinţă de văzut. Dar când, în sfârşit, bărzăunele se odihnea pe vârful unei trestii şi puteai să examinezi, ţinându-ţi răsuflarea, aripile lungi de voal, veşmântul lung de smalţ, încercai o uimire şi-o teamă văzând că din nou forma se duce în umbră şi făptura în himeră. Aminteşte-ţi aceste impresii şi-ţi vei da lesne seama ce încerca Gringoire comtemplând-o, sub forma ei vizibilă şi pipăibilă, pe Esmeralda aceasta, pe care n-o întrezărise până atunci decât într-o învârtejire de dans, de cânt şi hărmălaie.Se afundă tot mai mult în reveria sa: „Cine e Esmeralda? îşi spunea el, urmărind-o vag cu privirea; o creatură divină, o dansatoare de stradă, atâta, şi aşa de puţin! Ea a dat azi-dimineaţă lovitura de graţie misterului meu, ea îmi salvează viaţa în astă-seară. Geniul meu rău, îngerul meu bun! O femeie nostimă, pe onoarea mea! — şi care desigur mă iubeşte la nebunie, de vreme ce m-a luat astfel. A, da, gândi el sculându-se deodată cu acel simţământ al realului care constituia fondul caracterului şi filosofici sale, nu ştiu tocmai bine cum se face, dar sunt bărbatul ei!”Cu ideea aceasta în cap şi în ochi, se apropie de fată într-un mod atât de milităresc şi de galant încât ea se dădu înapoi.— Ce pofteşti? întrebă ea.— Mai mă întrebi, adorabilă Esmeralda? răspunse Gringoire cu un accent atât de pătimaş, încât se miră el însuşi auzindu-se.Ţiganca făcu ochii mari.— Nu ştiu ce vrei să spui.— Ei, ce! reluă Gringoire încălzindu-se tot mai mult şi gândindu-se că nu avea a face, la urma urmelor, decât cu o virtute de la Curtea Minunilor. Nu sunt eu al tău, draga mea? Nu eşti tu a mea?Şi, foarte candid, o luă de mijloc. Mijlocul ţigăncii lunecă printre mâinile lui ca un ţipar. Ea sări dintr-un salt în celălalt capăt al chiliei, se plecă şi se ridică, în mână cu un pumnal, mai înainte ca Gringoire să fi avut măcar timpul de-a vedea de unde iese pumnalul; înfuriată şi

Page 44: Victor hugo   notre-dame

mândră, cu buzele umflate, cu nările deschise, cu obrajii roşii ca un măr paradis, cu priviri străbătute de fulgere. În acelaşi timp, căpriţa albă se aşeză în faţa ei, întinzând spre Gringoire o frunte duşmănoasă, cu două coarne drăguţe, poleite şi foarte ascuţite. Totul se petrecu cât ai clipi din ochi.Bărzăunele devenea viespe şi abia aştepta să înţepe.Fifosoful nostru rămase năucit, plimbând priviri prostite, rând pe rând, de la capră la fată.— Sfântă Fecioară, iată două făpturi vesele! spuse el în sfârşit când uimirea îi îngădui să vorbească.Ţiganca rupse şi ea tăcerea.— Straşnic de cutezător eşti, dacă îţi îngădui aşa ceva!— Iartă-mă, domnişoară, glăsui Gringoire zâmbind. Dar de ce m-ai luat de soţ?— Trebuia să las să te spânzure?— Aşadar, reluă poetul oarecum dezamăgit în speranţele-i amoroase, nu te-ai gândit la altceva, măritându-te cu mine, decât să mă scapi de ştreang?— Dar ce alt gând vrei să fi avut?Gringoire îşi muşcă buzele. „Haida-de, îşi spuse el; nu sunt încă triumfător, aşa cum îmi închipuiam, în dragoste. Dar atunci de ce a mai fost spart bietul ulcior?”Intre timp, pumnalul Esmeraldei şi coarnele caprei stăteau tot în defensivă.— Domnişoară Esmeralda, să capitulăm, spuse poetul. Nu sunt grefier la Chatelet şi nu te voi sâcâi că porţi un pumnal la Paris, în ciuda ordonanţelor şi-a prohibiţiumilor d-lui staroste. Ştii cu toate acestea că Noel Lescrivain a fost condamnat acum opt zile la zece soli pentru că purta o spadă. Asta nu e însă treaba mea, aşa că viu la fapt. Îţi jur pe porţiunea mea de rai că nu mă voi apropia de d-ta fără să-mi acorzi îngăduinţă; dar dă-mi de mâncare.În fond, Gringoire, ca şi d. Despreaux, era „prea puţin voluptos”. Nu aparţinea acelei specii cavalereşti şi muschetare ce le ia pe fete cu asalt. În materie de dragoste, ca şi în orice altă chestiune, el era pentru amânări şi pentru mijloace medii; iar o cină bună, în societate plăcută, i se părea, mai cu seamă când simţea foamea, un antract excelent între prologul şi deznodământul unei aventuri de iubire.Ţiganca nu răspunse. Schiţă strâmbătura ei dispreţuitoare, înălţă capul ca o pasăre, apoi izbucni în râs, şi pumnalul micuţ dispăru aşa cum se arătase, fără ca Gringoire să poată vedea unde îşi ascunde albina acul.În clipa următoare se aflau pe masă o pâine de secară, o bucată de slănină, câteva mere zbârcite şi o bărdacă cu bere. După zornăitul furios al furculiţei sale de fier şi al farfuriei de faianţă ai fi spus că toată dragostea lui se schimbase în poftă de mâncare.Fata stătea dinaintea lui, privindu-l în tăcere, vădit preocupată de alt gând, căruia îi zâmbea din când când, în timp ce mâna ei catifelată mângâia capul inteligent al caprei ghemuită molatec între genunchi.O lumânare de ceară galbenă lumină scena aceasta de hămesire şi reverie.Totuşi, după domolirea primelor behăituri ale stomacului, Gringoire simţi oarecare ruşine văzând că nu a mai rămas decât un măr.— Nu mănânci, d-ră Esmeralda?Ea răspunse printr-un semn din cap, „Nu”, iar privirea-i îngândurată se aţinti asupra boltei chiliei.„La ce naiba s-o fi gândind? cugetă Gringoire, uitându-se la obiectul privirii ei. Cu neputinţă ca schimonositura piticului sculptat din piatră pe boltă să-i absoarbă astfel atenţia. Ce dracu! eu pot să înfrunt comparaţia cu el!” Ridică glasul:— Domnişoară!Ea nu părea că-l aude. Reluă şi mai tare:— Domnişoară Esmeralda!Trudă zadarnică. Mintea fetei era aiurea, iar vocea lui Gringoire nu mai avea puterea s-o

Page 45: Victor hugo   notre-dame

recheme. Din fericire interveni capra, care începu să-şi tragă uşurel stăpâna de mânecă.— Ce vrei, Djali? întrebă repede ţiganca, de parcă ar fi fost trezită brusc.— Îi e foame, spune Gringoire încântat că începe conversaţia.Esmenalda, se-apueă să fărâmiţeze pâine; Djali o mânca, plină de drăgălăşie, din podul palmei ei.De altfel Gringoire nu-i lăsă timp să recadă în reverie. Riscă o întrebare delicată:— Aşadar, nu mă vrei ca soţ? Fata îl privi ţintă şi spuse:— Nu.— Dar de amant? reluă Gringoire. Ea se strâmbă şi răspunse:— Nu.— Ca prieten? continuă Gringoire.Ea îl privi tot ţintă şi glăsui după un moment de gândire:— Poate.Acest „poate”, aşa de scump filosofilor, îi dădu curaj lui Gringoire.— Ştii ce-i aceea prietenie? întrebă el.— Da, răspunse ţiganca. Înseamnă să fie două fiinţe frate şi soră, două suflete care se ating fără să se contopească, două degete ale mâinii.— Şi dragostea? urmă Gringoire.— O, dragostea! spuse ea, şi glasul îi tremura, iar ochii îi străluceau. Înseamnă să fie doi şi să nu fie decât unul. Un bărbat şi o femeie care se topesc într-un înger. Cerul.Dansatoarea străzilor era, vorbind astfel, de o frumuseţe care îl uimea ciudat pe Gringoire şi i se părea în armonie perfectă cu exaltarea aproape orientală a cuvintelor ei. Buzele trandafirii şi pure ale fetei zâmbeau uşor; fruntea candidă se tulbura uneori de gânduri, ca o oglindă la atingerea respiraţiei, iar din genele-i lungi, negre, coborâte, ţâşnea o lumină de negrăit ce dădea profilului ei acea suavitate ideală pe care Rafael a regăsit-o apoi la punctul de intersecţie mistică al virginităţii, maternităţii şi divinităţii.Gringoire continuă totuşi.— Cum trebuie să fie cineva ca să-ţi placă?— Să fie bărbat.— Dar eu ce sunt? întrebă el.— Un bărbat are coif pe cap, spadă în mână şi pinteni de aur la călcâie.— Bun, spuse Gringoire; fără cal nu poate să fie cineva bărbat. Iubeşti pe vreunul?— Cu dragoste?— Cu dragoste.Ea rămase un moment pe gânduri, apoi spuse cu ton deosebit:— Am să ştiu în curând.— De ce nu astă-seară? reluă cu afecţiune poetul. De ce nu pe mine?Ea îi zvârli o privire gravă.— N-aş putea să iubesc decât pe un bărbat care va putea să mă ocrotească.Gringoire se îmbujoră şi tăcu. Era vădit că fata făcea aluzie la sprijinul slab pe care i-l dăduse în împrejurarea critică în care ea se găsise acum două ore. Amintirea aceasta, ştearsă de celelalte întâmplări ale serii, îi reveni. Se bătu pe frunte.— A, da, domnişoară, ar fi trebuit să încep cu aceasta. Iartă-mi zăpăcenia. Cum de ai scăpat din ghearele lui Quasimodo?Ţiganca tresări auzind întrebarea.— O, groaznicul ghebos! glăsui ea, ascunzându-şi faţa în mâini; şi se înfioră ca pătrunsă de-un frig puternic.— Groaznic, într-adevăr! spuse Gringoire, care nu renunţă la ideea sa; dar cum de ai putut să scapi?Esmeralda zâmbi, suspină şi tăcu.

Page 46: Victor hugo   notre-dame

— Ştii de ce te urmărise? reluă Gringoire căutând să revină pe ocolite la chestiune.— Nu ştiu, spuse fata. Şi adăugă repede: dar d-ta care mă urmăreai la fel, de ce mă urmăreai?— La drept vorbind, nu ştiu, răspunse Gringoire.Urmă o pauză. Gringoire scrijelea masa cu cuţitul. Fata zâmbea şi părea că priveşte ceva prin perete. Deodată începu să cânte cu glas abia articulat:Quando las pintadas avesMudas estan, y la tierra...Se întrerupse brusc şi se apucă s-o dezmierde pe Djali.— Ai un animal drăguţ, spuse Gringoire.— E sora mea, răspunse ea.— De ce ţi se spune Esmeralda? întrebă poetul.— Nu ştiu.— Ei, cum?Ea scoase din sân un săculeţ lung atârnat la gât de-un lanţ de boabe. Săculeţul răspândea un miros puternic de camfor. Era învăluit în mătase verde, imitând smaragdul.— Poate că din cauza asta, glăsui ea.Gringoire vru să-i ia săculeţul. Fata se trase înapoi:— Nu-l atinge. E un talisman; ai face rău farmecului, sau farmecul ţi-ar face rău ţie.Curiozitatea poetului era din ce în ce mai aţâţată.— Cine ţi l-a dat?Ea puse un deget la gură şi ascunse talismanul în sân. El încercă alte întrebări, dar ea îi răspundea cu greu.— Ce înseamnă cuvântul „Esmeralda”?— Nu ştiu, spuse ea.— Din ce limbă e?— Din egipteană, cred.— Bănuisem, glăsui Gringoire; nu eşti din Franţa?— Habar nu am.— Ai părinţi?Ea începu să cânte pe o arie veche:Tata e pasăre,Mama e păsărică,Străbat apa fără balonStrăbat apa fără vapor,Mama e păsărică,Tata e pasăre.— Bun, spuse Gringoire. La ce vârstă ai venit în Franţa?— Când eram copiliţă.— Dar la Paris?— Anul trecut. În momentul când intram prin Poarta-Papală am văzut, săgetând aerul, pitulicea; era la sfârşitul lui august; am spus: iarna o să fie grea.— Şi a fost, glăsui Gringoire, încântat de începutul conversaţiei. Am trăit-o suflându-mi în degete. Vasăzică, ai darul profeţiei?Ea recăzu în rezervă.— Nu.— Bărbatul căruia îi spuneţi ducele Egiptului e şeful tribului vostru?— Da.— Cu toate acestea, el ne-a căsătorit, observă cu sfială poetul.Ea făcu strâmbătura-i drăgălaşă, obişnuită:— Nu-ţi cunosc nici măcar numele.— Numele meu? Uite-l, dacă vrei: Pierre Gringoire.

Page 47: Victor hugo   notre-dame

— Eu cunosc unul mai frumos, spuse ea.— Răutăcioasa! exclamă poetul. N-are a face, nu mă scoţi din sărite. Ascultă, ai să mă iubeşti poate cunoscându-mă mai bine; şi apoi mi-ai istorisit povestea d-tale cu atâta încredere încât ţi-o datorez oarecum pe a mea. Află deci că mă numesc Pierre Gringoire şi că sunt fiul fermierului din notariatul Gonesse. Tata a fost spânzurat de bourguignon, iar pe mama au înjunghiat-o picarzii la asediul Parisului, acum douăzeci de ani. Prin urmare, la şase ani eram orfan, neavând ca talpă pentru picioarele mele decât caldarâmul Parisului. Nu ştiu cum am trăit între şase şi şaisprezece ani. O vânzătoare de fructe îmi dădea ici o prună, un om îmi zvârlea colo o coajă; seara mă lăsam cules de poliţie, care mă băga la închisoare, unde găseam o legătură de paie. Toate acestea nu m-au împiedicat să cresc şi să slăbesc, după cum vezi. Iarna mă încălzeam la soare, sub arcada palatului de Sens, şi mi se părea foarte caraghios că focul de Sf. Ioan e hărăzit pentru zilele cu arşiţă. La şaisprezece ani am vrut să-mi fac o situaţie. Rând pe rând am încercat de toate. M-am făcut soldat; dar nu eram destul de curajos. M-am făcut călugăr; dar nu eram destul de pios. Şi-apoi nu ştiu să beau. Din deznădejde am intrat ucenic la dulgheri; dar nu eram de-ajuns de voinic. Aveam mai multă înclinare ca dascăl de şcoală; e drept că nu ştiam să citesc; dar acesta nu-i un motiv. Băgai de seamă, după câtva timp, că-mi lipsea ceva pentru toate; şi văzând că nu-s bun la nimic, mă făcui poet şi compozitor de ritmuri. E o meserie de care poţi să te apuci totdeauna când eşti vagabond, şi e mai bine decât să furi, aşa cum mă sfătuiau câţiva tineri, prieteni ai mei, tâlhari. Întâlnii, din fericire, într-o bună zi, pe dom Claudiu Frollo, cucernicul arhidiacon de la Notre-Dame. El se interesă de mine, şi lui îi datorez astăzi că sunt un adevărat învăţat, cunoscând latina de la Slujbele lui Cicero până la Mortuologiul părinţilor celestini, şi nefiind străin nici în scolastică, nici în poetică, nici în ritmică, nici chiar în ermetică, această sofie a sofiilor. Eu sunt autorul misterului care s-a reprezentat astăzi cu mare triumf şi cu mult public în marea sală a Palatului. Am făcut şi o carte, care va avea şase sute de pagini, asupra cometei extraordinare de la 1485, când un om şi-a pierdut minţile. Am avut şi alte succese. Pricepându-mă oarecum în artilerie, am lucrat la acel mare proiectil al lui Jean Mangue, care, cum ştii, a explodat pe Podul Charenton în ziua când s-a făcut proba, omorând douăzeci şi patru de curioşi. Îţi dai aşadar seama că nu sunt o partidă rea pentru căsătorie. Cunosc multe vicleşuguri pe care le voi preda caprei dumitale; de exemplu, să-l imite pe episcopul Parisului, fariseul ăsta îndrăcit ale cărui mori stropesc pe trecători de-a lungul Podului Morarilor. Şi-apoi, misterul meu îmi va aduce mulţi bani, dacă mi se plăteşte. În sfârşit, stau la ordinele d-tale, eu şi inteligenţa şi ştiinţa şi scrierile mele, gata să trăiesc cu d-ta, domnişoară, cum vei vrea, cu inocenţă sau voioşie, soţ şi soţie, dacă pofteşti, frate şi soră dacă crezi de cuviinţă.Gringoire tăcu, aşteptând efectul cuvântării sale asupra fetei. Ea îşi ţinea ochii fixaţi în jos.— Phoebus, murmură ea. Apoi, întorcându-se spre poet: Ce înseamnă phoebus ?Fără să înţeleagă prea mult ce legătură putea să fie între cuvântarea sa şi întrebarea ei, Gringoire nu se supără că are prilejul să-şi arate erudiţia. Răspunse, umflându-se în pene:— E un cuvânt latin care înseamnă soare.— Soare! glăsui ea.— E numele unui foarte frumos arcaş care era zeu, adăugă Gringoire.— Zeu, repetă ţiganca. Şi era în accentul ei ceva îngândurat şi pătimaş.În momentul acela, o brăţară a ei se desprinse şi căzu. Gringoire se plecă repede s-o ia. Când se ridică, fata şi capra dispăruseră. Auzi sunetul unui zăvor. Era o uşiţă care comunica desigur cu o chilie alăturată şi care se închidea pe dinafară.„Mi-o fi lăsat măcar un pat?” se întrebă filosoful nostru. Făcu ocolul chiliei. Ca mobilă potrivită pentru somn nu exista decât un cufăr lung de lemn, dar al cărui capac era sculptat, ceea ce-i procură lui Gringoire, când se culcă, o senzaţie cam la fel cu aceea pe care ar încerca-o Micromegas lungindu-se pe Alpi.„Haide, să ne resemnăm, spuse el aşezându-se cum putu mai bine. Dar ciudată noapte de

Page 48: Victor hugo   notre-dame

nuntă. Păcat. Era în căsătoria asta cu urcior spart ceva naiv şi antediluvian care-mi plăcea.”

CARTEA A TREIA

I. Notre-Dame

Fără îndoială, biserica Notre-Dame de Paris e şi astăzi un edificiu maiestuos şi sublim. Dar, oricât de frumoasă s-a păstrat, îmbătrânind, e greu să nu oftăm, să nu ne indignăm în faţa degradărilor, mutilărilor fără număr, pe care, simultan, timpul şi oamenii le-au adus venerabilului monument, fără respect pentru Carol cel Mare care puse prima piatră, pentru Philippe Auguste care o puse pe ultima.Pe faţa bătrânei regine a catedralelor noastre, alături de o zbârcitură găsim totdeauna o cicatrice. Temps edax, homo edacior. Ceea ce cu aş traduce astfel: Timpul e orb, omul e stupid.Dacă am avea răgazul să examinăm una câte una, cu cititorul, diversele urme de distrugere imprimate pe antica biserică, partea timpului ar fi mai mică, cea mai mare fiind a oamenilor, în special a oamenilor de artă. Trebuie să spun „a oamenilor de artă”, deoarece au fost indivizii care şi-au dat calitatea de arhitecţi în ultimele două veacuri.Şi, în primul rând, ca să nu citez decât câteva exemple capitale, există cu siguranţă puţine pagini arhitecturale mai frumoase decât faţada aceasta unde, rând pe rând şi în acelaşi timp, cele trei portaluri boltite, cordonul brodat şi dantelat al celor douăzeci şi opt de firide regale, imensul ornament central străjuit de două ferestre laterale, aşa cum e străjuit preotul de diacon şi subdiacon, înalta şi gingaşa galerie de arcade cu trifoi, care poartă pe coloanele ei subţiri o platformă grea, în sfârşit cele două turnuri masive, negre, cu streşinile lor de ardezie, părţi armonioase ale unui tot magnific, suprapuse în cinci etaje gigantice, se desfăşoară în faţa ochilor, cu nenumăratele lor detalii de statură, sculptură şi şlefuire, legate puternic de măreţia calmă a ansamblului; vastă simfonie din piatră, pentru a spune astfel; operă colosală a unui om şi a unui popor, unică şi complexă ca Iliada şi romanţele populare spaniole a căror soră este; produs prodigios al forţelor unei epoci, unde pe fiecare piatră se vede ţâşnind în chipuri felurite fantezia lucrătorului, disciplinată de geniul artistului; creaţie umană, într-un cuvânt, puternică şi fecundă cum e creaţia divină, al cărei dublu caracter pare că l-a furat: varietatea, eternitatea.Iar ceea ce spunem aici despre faţadă, trebuie să spunem despre întreaga biserică; iar ceea ce spuneam despre catedrala din Paris, trebuie să spunem despre toate bisericile creştinătăţii din evul mediu. Totul se menţine în această artă spontană, logică şi bine proporţionată. Măsurând degetul cel mare al piciorului înseamnă a măsura gigantul.Să revenim la faţada catedralei Notre-Dame, aşa cum ea ni se înfăţişează încă în momentul acesta, când ne duceam, pioşi, să admirăm grava şi puternica biserică ce înspăimântă, după spusa cronicarilor ei: quoe mole sua terrorem incutit spectantibus.Trei lucruri importante lipsesc astăzi faţadei. Mai întâi scara cu unsprezece trepte care o înălţa altădată de la pământ; apoi seria inferioară de statui care ocupau firidele celor trei portaluri, precum şi seria superioară a celor douăzeci şi opt de regi mai vechi ai Franţei, care împodobea galeria primului etaj, de la Childebert până la Philippe-Auguste în mână cu „mărul imperial”.Scara a dispărut din cauza timpului, care a ridicat, irezistibil şi lent, nivelul solului Cetăţii. Dar, devorându-i, una câte una, prin fluxul caldarâmului Parisului, cele unsprezece trepte care sporeau înălţimea maiestuoasă a edificiului, timpul a dat, poate, bisericii mai mult decât i-a luat, căci a răspândit pe faţada aceea sumbră culoarea veacurilor care face din bătrâneţea monumentelor vârsta frumuseţii lor.■■■ .•

Dar cine a zvârlit ambele rânduri de statui? cine a lăsat firidele goale? cine a scobit în mijlocul portalului central ogiva nouă şi fără rost? cine a îndrăznit să încadreze în ea fada şi greoaia

Page 49: Victor hugo   notre-dame

uşă de lemn sculptat în stil Ludovic al XV-lea, alături de arabescuri? Oamenii, arhitecţii, artiştii din zilele noastre.Iar dacă intrăm în interiorul edificiului: cine a răsturnat colosul acela al Sfântului Christophe, proverbial printre statui, aşa cum proverbială e marea sală a Palatului printre săli, cum e săgeata din Strasbourg printre turle? Dar miriadele de statui care populau intervalele coloanelor bisericii, în genunchi, în picioare, călare, bărbaţi, femei, copii, regi, episcopi, jandarmi, din piatră, marmură, aur, argint, aramă şi chiar din ceară — cine le-a măturat brutal? Nu timpul.Şi cine a substituit vechiului altar gotic, splendid încărcat de chivoturi şi moaşte, acest sarcofag greoi de marmură cu capiste de îngeri şi cu nori, ce pare o mostră desperecheată a monumentului Val-de-Grâce, sau a Invalizilor? Cine a pecetluit prosteşte greoiul anacronism de piatră în lespedea carlovingiană a lui Hercandus? Nu Ludovic al XIV-lea, îndeplinind dorinţa lui Ludovic al XIII-lea?Şi cine a pus geamuri albe, reci, în locul vitraliilor care sileau ochii încântaţi ai părinţilor noştri să şovăiască între rozul marelui portal şi ogivele absidei! Şi ce-ar spune un ţârcovnic din secolul al şaisprezecelea văzând spoiala gălbuie cu care arhiepiscopii noştri vandali au mâzgălit catedrala lor? Şi-ar aminti că aceasta este culoarea cu care călăul îşi vopsea edificiile scelerate; şi-ar aminti palatul Micului-Bourbon, înnămolit în galben pentru a ilustra trădarea conetabilului, „galben, în definitiv, de aşa bună calitate, spune Suaval, încât un secol şi mai bine nu l-a putut face să-şi piardă culoarea”. Ar crede că locul sfânt a devenit loc de ruşine, şi ar fugi.Iar dacă urcăm în catedrală, fără să ne oprim la nenumăratele barbarii de tot soiul: Ce s-a făcut cu încântătorul turnuleţ care se sprijinea pe punctul de intersecţie al ferestrei, şi care, nu mai puţin gingaş, nici mai puţin cutezător decât vecina sa săgeata (distrusă şi ea) de la Sainte-Chapelle, se înfigea în cer mai adânc decât turnurile, sprinten, ascuţit, sonor? Un arhitect de bun gust (1787) l-a amputat şi şi-a închipuit că e de ajuns să mascheze plaga cu acea lată carapace de plumb ce pare un capac de oală.Aşa a fost tratată minunata artă a evului mediu în mai toate ţările şi în special în Franţa. Se pot distinge pe ruina ei trei feluri de leziuni, care toate trei o vatămă la diferite adâncimi: mai întâi timpul, care i-a ştirbit pe nesimţite, ici-colo, şi i-a ruginit pretutindeni suprafaţa; apoi revoluţiile politice şi religioase, care, oarbe şi furioase prin natura lor, s-au năpustit asupră-i, au sfâşiat un veşmânt bogat în sculpturi şi şlefuiri, i-au plesnit ornamentele, i-au sfărâmat colierele de arabescuri şi figurine, i-au smuls statuile, uneori pentru mitra, alteori pentru coroana lor; în sfârşit moda, tot mai grotească, mai nătângă, care, de la anarhicele şi splendidele devieri ale Renaşterii, s-a succedat în decadenţa necesară a arhitecturii. Moda a făcut mai mult rău decât revoluţiile. Ea a tăiat în carne vie, a atacat carapacea osoasă a artei, a retezat, a ciopârţit, a dezorganizat, a ucis edificiul, în formă ca şi în simbol, în logica şi-n frumuseţea lui. Apoi, a refăcut; pretenţie pe care n-au avut-o, cel puţin, nici timpul, nici revoluţiile. A ajustat cu neobrăzare, prin bun gust, pe rănile arhitecturii gotice, mizerabilele ei flecuşteţe de-o zi, panglicele de marmură, pompoanele de metal, veritabilă lepră în formă de ou, de volute, de întortochieri, de draperii, de ghirlande, de franjuri, de flăcări de piatră, de nori de bronz, de cupidoni grăsuni, de heruvimi buhăiţi, care începe să devoreze figura artei în oratoriul Catherinei de Medicis şi o face să-şi dea duhul, peste două veacuri, turmentată şi sluţită, în budoarul doamnei Dubarry.Aşadar, pentru a rezuma punctele pe care le-am indicat, trei feluri de ravagii desfigurează astăzi arhitectura gotică. Zbârcituri şi negi pe epidermă: opera timpului; acte de violenţă, brutalităţi, contuzii, fracturi: opera revoluţiilor, de la Luther până la Mirabeau; mutilări, amputări, dislocarea membranei, restauraţii: opera greacă, romană şi barbară a profesorilor. Academiile au ucis splendida artă produsă de vandali. Secolelor, revoluţiilor — care devastează cel puţin cu imparţialitate şi grandoare — s-a alăturat astăzi stolul arhitecţilor de

Page 50: Victor hugo   notre-dame

şcoală, patentaţi, autorizaţi, cu jurământ depus, care au degradat cu discernământul şi alegerea răului gust, substituind cicoarele lui Ludovic al XV-lea dantelelor gotice, spre cea mai înaltă glorie a Parthenonului. Lovitura de copită a măgarului dată leului muribund. Stejarul bătrân care se încoronează şi care — culmea — e înţepat, muşcat, ciopârţit de omizi.Ce departe este vremea când Robert Cenalis, comparând Notre-Dame de Paris cu faimosul templu al Dianei din Efes, evocat atâta de foştii păgâni, şi care l-a imortalizat pe Erostrat, găsea catedrala galică mai admirabilă în lungime, lăţime, înălţime, structură.Notre-Dame de Paris nu e, de altfel, ce se poate numi un monument complet, definit, clasat. Nu mai este o biserică romană, nu e încă o biserică gotică. Edificiul nu e un tip. Notre-Dame de Paris n-are, ca mănăstirea din Tournus, forma gravă şi masivă, bolta rotundă şi largă, nuditatea glacială, simplitatea impunătoare a edificiilor cu arcadă cu generator. Ea nu e, asemeni catedralei din Bourges, produsul magnific, uşor, multiform, stufos, zbârlit, eflorescent, al ogivei. Cu neputinţă s-o aşezi în străvechea familie de biserici sumbre, misterioase, scunde şi parcă strivite de boltă; aproape egiptene prin plafon; toate hieroglifice, sacerdotale, simbolice; mai încărcate în ornamentele lor cu romburi şi zigzaguri decât cu flori, cu flori decât cu animale, cu animale decât cu oameni; opera arhitectului mai puţin decât a episcopului; primă transformare a artei, pătrunsă de disciplină teocratică şi militară, care îşi are rădăcina în începuturile imperiului şi se opreşte la Wilhelm Cuceritorul. Cu neputinţă să aşezi catedrala noastră în cealaltă familie, de biserici înalte, aeriene, bogate în vitralii şi sculpturi; cu forme ascuţite, cu atitudini cutezătoare; comunale şi burgheze ca simboluri politice; ibere, capricioase, dezmăţate, ca operă de artă; a doua transformare a arhitecturii, nu hieroglifică, imuabilă şi sacerdotală, ci artistă, progresivă şi populară, care începe cu întoarcerea cruciadelor şi sfârşeşte cu Ludovic al Xl-lea. Notre-Dame de Paris nu e de pură rasă romană ca primele, nici de pură rasă arabă ca secundele.E un edificiu al tranziţiei. Arhitectul saxon termină de înălţat primii stâlpi ai interiorului, când ogiva care sosea din cruciadă s-a aşezat cuceritoare pe capitelurile late romane care aveau să suporte doar bolţi. Ogiva, stăpână din momentul acela, a construit restul bisericii. Totuşi, neexperimentată şi timidă la început, ea se întinde, se lărgeşte, şi nu cutează să se avânte în săgeţi şi lanţele aşa cum a făcut mai târziu în atâtea splendide catedrale. S-ar zice că se resimte de vecinătetea stâlpilor greoi, romani.De altminteri, edificiile acestea ale tranziţiei de la roman la gotic nu sunt mai puţin preţioase de studiat decât tipurile pure. Exprimă o nuanţă de artă care, fără ele, ar fi pierdută. E altoiul ogivei pe boltă.Notre-Dame de Paris e cu deosebire o mostră curioasă a acestei varietăţi. Fiecare faţă, fiecare piatră a venerabilului monument e o pagină nu numai din istoria ţării ci şi din istoria ştiinţei şi a artei. Astfel, pentru a nu indica aci decât amănuntele principale, în timp ce mica Ponte-Rouge atinge aproape limitele gingăşiilor gotice din secolul al cincisprezecea, stâlpii interiorului merg, prin volumul şi gravitatea lor, până la mănăstirea carlovingiană de la Saint-Germain-des-Pres. Ai crede că între poartă şi stâlpi sunt secole. Până şi ermeticii găsesc în simbolurile marelui portal un rezumat satisfăcător al ştiinţei lor, simboluri care formau din biserica Saint-Jacques-de-La Boucherie hieroglifă completă. Astfel, mănăstirea romană, biserica filosofică, arta gotică, arta saxonă, stâlpul greoi rotund care aminteşte pe Grigore al VII-lea, simbolismul ermetic prin care Nicolas Flamel premergea lui Luther, unitatea papală, schisma, Saint-Germain-des-Pres, Saint-Jacques-dela-Boucherie, totul e întemeiat, combinat, amalgamat în Notre-Dame. Biserica aceasta centrală şi generatoare este, printre vechile biserici ale Parisului, un fel de himeră; are capul uneia, membrele alteia, crupa celeilalte; ceva din toate.Repetăm, construcţiile acestea hibride nu sunt mai puţin interesante pentru artist, anticar, istoric. Te fac să simţi cât de primitiv lucru este arhitectura, în sensul că ele atestă ceea ce demonstrează, de asemenea, vestigiile ciclopice — piramidele din Egipt, giganticele pagode

Page 51: Victor hugo   notre-dame

hinduse; anume că cele mai mari produse ale arhitecturii nu sunt atât opere individuale cât opere sociale; mai degrabă zămislirea popoarelor în muncă decât ţîşnirea oamenilor de geniu; depozitul pe care îl lasă o naţiune; grămădirile pe care le fac veacurile; reziduul evaporărilor succesive ale societăţii umane; într-un cuvânt, specii de formaţiuni. Fiecare val al timpului îşi suprapune aluviunea, fiecare rasă îşi depune stratul pe monument, fiecare individ îşi aduce piatra. Aşa fac castorii, aşa fac albinele, aşa fac oamenii. Marele simbol al arhitecturii, Babel, este un stup.Marile edificii, ca şi marii munţi, sunt opera veacurilor. Deseori arta se transformă când ele atârnă încă: pendent opera interrupta; continuă calme, potrivit artei transformate. Arta nouă îşi ia monumentul de unde îl găseşte; se încrustează în el şi-l asimilează, îl dezvoltă după fantezia ei şi-l termină dacă poate. Treaba se îndeplineşte fără tulburare, fără efort, fără reacţiune, după o lege naturală şi liniştită. Survine un altoi, circulă o sevă, îşi reia drumul o vegetaţie. Desigur, există materie pentru multe cărţi grele şi deseori e istoria universală a omenirii în aceste contopiri succesive ale mai multor arte, cu mai multe înălţimi pe acelaşi monument. Omul, artistul, individul se şterg pe marile edificii, fără nume de autor; inteligenţa umană se rezumă şi se totalizează aci. Timpul e arhitectul, poporul e zidarul.Privind aci numai arhitectura europeană creştină, sora mai mică a marilor zidiri din Orient, vedem că ea se înfăţişează ochilor ca o imensă formaţie divizată în trei zone bine definite, care se suprapun: zona romană, zona gotică, zona Renaşterii, pe care o vom numi şi greco-romană. Stratul roman, care e cel mai vechi şi mai profund, este ocupat de bolta care reapare purtată de coloana greacă în stratul modern şi superior al Renaşterii. Ogiva este între amândouă. Edificiile care aparţin exclusiv unuia din aceste trei straturi sunt perfect distincte, unice şi complete. Este mănăstirea din Jumieges, e catedrala din Reims, e Sainte-Croix din Orleans. Dar tustrele zone se amestecă şi se amalgamează pe margini, asemenea culorilor în spectrul solar. De aci se trag monumentele complexe, edificiile de nuanţă şi tranziţie. Unul e roman prin picioare, gotic prin mijloc, greco-roman prin creştet. Ca să fie construit au trebuit şase sute de ani. Varietatea e rară. Donjonul din Etampes e o mostră. Dar monumentele de două formaţiuni sunt mai frecvente. Aşa e Notre-Dame de Paris, edificiu ogival care se afundă cu primii săi stâlpi în zona romană, unde sunt cufundate portalul de la Saint-Denis şi interiorul de la Saint-Germain-des-Pres. Aşa e încântătoarea sală capitulară semi-gotică din Bocherville, căreia stratul roman îi vine până la jumătate. Aşa e catedrala din Rouen, care ar fi în întregime gotică dacă n-ar scălda extremitatea săgeţii sale centrale în zona Renaşterii. De altminteri, toate aceste nuanţe, toate aceste diferenţe, nu ating decât suprafaţa edificiilor. Arta a năpârlit numai. Concepţia în sine a bisericii creştine nu este atacată. Aceeaşi schelărie interioară, aceeaşi dispoziţie logică a părţilor. Oricare ar fi învelişul sculptat şi brodat al unei catedrale, găsim totdeauna dedesubt, cel puţin în stare de germen şi rudiment, basilica romană. Ea se dezvoltă etern pe sol după aceeaşi lege. Neclintit, două interioare se întretaie în formă de cruce, extremitatea lor superioară rotunjită formând corul; neclintit, haturi joase pentru procesiuni lăuntrice, pentru capele, foaiere laterale unde interiorul principal se lărgeşte. În felul acesta, numărul capetelor, al portalurilor, al turlelor se modifică la infinit, după fantezia veacurilor, a poporului, a artei. Când serviciul cuibului este înzestrat şi asigurat, arhitectura face ce vrea. Statui, vitralii, ornamente, arabescuri, dantelării, capiteluri, basoreliefuri — combină toate aceste imaginaţii după logaritmul care-i convine. Aşa se explică prodigioasa varietate exterioară a acestor edificii în adâncul cărora rezidă atâta ordine şi unitate. Trunchiul arborelui e neschimbat, vegetaţia e capricioasă.

II. O privire pe deasupra Parisului

Am încercat să reparăm pentru cititori această admirabilă biserică Notre-Dame de Paris. Am indicat sumar majoritatea frumuseţilor pe care ea le avea în secolul al cincisprezecelea şi care

Page 52: Victor hugo   notre-dame

îi lipsesc astăzi; dar am omis principalul — priveliştea Parisului, care se desfăşura atunci din înălţimea turnurilor ei.Într-adevăr, după ce bâjbâiai îndelung pe spirala tenebroasă ce străpunge peretele gros al turlelor, ajungeai în sfârşit, brusc, pe una din cele două platforme înalte, năpădite de lumină şi aer; era un tablou frumos acela care se desfăşura deodată, din toate părţile, sub ochii tăi; un spectacol sui generis, despre care îşi pot face cu înlesnire o idee aceia dintre cititorii noştri care au avut norocul să vadă un oraş gotic întreg, complet, omogen, aşa cum mai sunt astăzi câteva, Nurnberg în Bavaria, Vittoria în Spania; sau chiar mostre mai mici, cu condiţia să fie bine conservate, Vitre în Bretania, Nordhausen în Prusia.Parisul de acum trei sute cincizeci de ani, Parisul din secolul al cincisprezecelea era pe-atunci un oraş uriaş. În genere, noi, parizienii, ne înşelăm asupra terenului pe care credem că l-am câştigat între timp. De la Ludovic al XI-lea încoace, Parisul n-a crescut cu mai mult de-o treime. Cu siguranţă, mai mult a pierdut în frumuseţe decât a câştigat în mărime.Parisul s-a născut, precum se ştie, în vechea insulă a Cetăţii, care are forma unui leagăn. Ţărmul insulei a fost primla sa incintă, Sena primul său şanţ. Parisul a rămas timp de veacuri în stare de insulă, cu două poduri, unul la nord, altul la sud, şi cu două capete de pod care erau totodată porţile şi fortăreţele sale, Grand-Châtelet pe ţărmul drept, Petit-Châtelet pe ţărmul stâng. Apoi, odată cu regii din prima rasă, prea înghesuit în insulă şi nemaiputând să se întoarcă înapoi, Parisul a trecut apa. Atunci, dincolo de Petit-Châtelet, o primă încercuire de ziduri şi de turnuri începu să atace câmpia pe ambele părţi ale Senei. Din vechea împrejmuire mai rămâneau în secolul trecut câteva urme; astăzi nu mai este decât amintirea şi, ici-colo, o tradiţie, Porte Baudets sau Baudoyer, Porta Bagauda.Treptat-treptat, valul de case, împins mereu din inima oraşului în afară, debordează, roade, toceşte şi şterge împrejmuirea. Philippe-Auguste îi face un nou dig, închide Parisul într-un lanţ circular de turnuri groase, înalte şi solide. Timp de mai mult de un secol, casele se-nghesuie, se grămădesc şi-şi înalţă nivelul în bazin, ca apa într-un rezervor, încep să devină profunde, îşi pun etaje peste etaje, urcă unele peste altele, ţâşnesc în înălţime ca orice sevă comprimată şi oamenii sunt nevoiţi să-şi ridice capul peste al vecinilor ca să aibă puţin aer. Strada se scobeşte şi se îngustează tot mai mult; locurile se umplu şi dispar. Casele, în sfârşit, sar pe deasupra zidului lui Philippe-Auguste şi se împrăştie voioase pe şes, fără ordine, ca nişte evadate. Aci ele se aşază, îşi taie grădini în câmpie, se simt comod. Din 1367, oraşul se răspândeşte aşa de mult în foburg încât e nevoie de-o nouă împrejmuire, mai cu seamă pe ţărmul drept. Charles al V-lea o construieşte. Dar un oraş ca Parisul e într-o creştere perpetuă. Numai oraşele acestea devin capitale. Ele sunt pâlnii în care se revarsă toate versantele geografice, politice, morale, intelectuale ale unei ţări, toate pantele naturale ale unui popor; fântâni de civilizaţie pentru a spune astfel, şi, de asemeni, canale unde comerţul, industria, inteligenţa, populaţia, tot ce e sevă, tot ce e viaţă, tot ce e suflet într-o naţiune, se filtrează şi se grămădeşte neîncetat, picătură cu picătură, secol cu secol. Incinta lui Charles al V-lea are deci soarta incintei lui Philippe-Auguste. Pe la sfârşitul secolului al cincisprezecelea ea e încălecată, depăşită şi foburgul goneşte mai departe. În secolul al şaisprezecelea pare că dă înapoi, văzând cu ochii, şi se afundă tot mai mult în vechiul oraş, într-atâta un oraş nou se conturează afară. Astfel, din secolul al cincisprezecea, pentru a ne opri aci, Parisul uzase cele trei cercuri concentrice de ziduri care, pe vremea lui Iulian Apostatul, erau, pentru a spune astfel, în germene în Grand-Châtelet şi în Petit-Châtelet. Puternicul oraş făcuse să plesnească pe rând cele patru centuri de ziduri, ca un copil care creşte şi pe care crapă veşmintele din anul trecut. Sub Ludovic al XI-lea zăreai pe alocuri marea de case străpunsă de turnurile ruinate ale vechilor împrejmuiri, asemeni vârfurilor de coline într-o inundaţie, asemeni arhipelagurilor vechiului Paris scufundat sub cel nou.De atunci, Parisul s-a transformat şi mai mult — din nefericire pentru ochii noştri; dar n-a străbătut decât cu o împrejmuire în plus pe aceea a lui Ludovic al XV-lea, mizerabilul zid de

Page 53: Victor hugo   notre-dame

nămol şi scuipat, vrednic de regele care l-a construit, vrednic de poetul care l-a cântat: „Zidul ce-ncercuie Parisul, face Parisul să murmure”.In secolul al cincisprezecelea, Parisul era încă divizat în trei oraşe, cu totul distincte şi despărţite, având fieare fizionomia, specialitatea, moravurile, obiceiurile, privilegiile, istoria sa: Cetatea, Universitatea, Oraşul. Cetatea, care ocupa insula, era cea mai veche, mai mică şi mama celorlalte două, strânsă între ele, — ierte-mi-se comparaţia — ca o bătrânică între două fete frumoase. Universitatea acoperea ţărmul stâng al Senei, de la Reşedinţa Regală până la turnul lui Nesle, puncte care corespund, în Parisul de astăzi, unul cu Hala de Vinuri, altul Monetăria. Împrejmuirea ei sfâşia destul de larg câmpul unde Julien îşi clădise băile. Muntele Sainte-Genevieve se închidea acolo. Punctul culminant al acestei curbe de ziduri era Poarta-Papală, adică, întrucâtva, locul actual al Pantheonului. Oraşul, care era cel mai mare din cele trei crâmipeie de Paris, ocupa ţărmul drept. Cheiul său, rupt totuşi, sau întrerupt în mai multe locuri, gonea de-a lungul Senei, de la Turnul Billy,1a Turnul Pădurii, adică de la locul unde e azi Pătulul de Cereale la locul unde-s azi Tuileriile. Aceste patru puncte — unde Sena tăia încercuirea capitalei, Reşedinţa Regală şi Turnul lui Nesle la stânga, Turnul Billy şi Turnul Pădurii la dreapta — se numeau „cele patru turnuri ale Parisului”. Oraşul intra în ţarini mai adânc decât Universitatea. Punctul culminant al împrejmuirii oraşului (acela al lui Charles al V-lea) era la porţile Saint-Denis şi Saint-Martin, a căror aşezare nu s-a schimbat.Precum am spus, fiecare din aceste trei mari diviziuni ale Parisului era un oraş, dar un oraş prea special pentru a fi complet, un oraş care nu se putea lipsi de celelalte două. De asemeni, trei aspecte perfect deosebite. În Cetate abundau bisericile, în Oraş palatele, în Universitate colegiile. Trecând peste originalităţile secundare ale vechiului Paris şi peste capriciile căilor de comunicaţie, vom spune, dintr-un punct de vedere general, neţinând seamă decât de ansambluri şi mase în haosul jurisdicţiilor comunale, că insula aparţinea episcopului, ţărmul drept starostelui negustorilor, ţărmul stâng rectorului. Starostele Parisului, ofiţer regal şi nu municipal, trona peste tot. Cetatea avea catedrala Notre-Dame. Oraşul avea Luvrul şi Primăria; Universitatea — Sorbona. Oraşul avea Halele, Cetatea — Spitalul, Universitatea — Parcul Studenţilor. Delictul pe care studenţii îl săvârşeau pe ţărmul stâng, în parcul lor, era judecat în insulă, la Palatul Justiţiei, şi pedepsit pe ţărmul drept, la Montfaucon. Cu excepţia cazului când rectorul, simţind Universitatea puternică şi pe rege slab, nu intervenea; căci era un privilegiu al studenţilor de a fi spânzuraţi la ei acasă.(Pentru a nota în treacăt: majoritatea privilegiilor fuseseră smulse regilor prin revolte şi răscoale. Târgul imemorial: regele nu cedează decât când poporul smulge.Un vechi document spune naiv în legătură cu fidelitatea: Civibus fidelitas în reges, quoe tamen aliquoties seditionibus interrypta, multa peperit privileyia.)În secolul al cincisprezecelea, Sena scălda cinci insule în cuprinsul Parisului: insula Louviers, unde erau pe atunci arbori şi unde nu mai e decât pădure; insula Vacilor şi insula Notre-Dame, amândouă pustii, cu cel mult o cocioabă, amândouă fiefuri ale episcopului (în secolul al şaptesprezecelea s-a făcut din amândouă una, care a fost construită, şi pe care o numim insula Saint-Louis); în sfârşit Cetatea şi, în capătul ei, insuliţa Văcarului, care s-a năruit mai apoi sub Pont-Neuf. Cetatea avea cinci poduri. Trei la dreapta, Pont Notre-Dame şi Pont-au-Change, de piatră, Pont-aux-Meuniers de lemn; două la stânga, Petit-Pont, de piatră, Pont Saint-Michel, de lemn: toate pline de case. Universitatea avea şase porţi construite de Philippe-Auguste. Acestea erau, pornind de la reşedinţa regală: Ponte Saint-Victor, Porte Bordelle, Porte-Papale, Porte Saint-Jacques, Porte Saint-Michel, Porte Saint-Germain. Oraşul avea şase porţi construite de Charles al V-lea. Pornind de la Turnul Billy, acestea erau: Porte Saint-Antoine, Porte du Temple, Ponte Saint-Martin, Porite Saint-Denis, Porte Montmartre, Ponte Saint-Honore. Toate aceste porţi erau solide şi, de asemenea frumoase, ceea ce nu dăuna forţei. Un şanţ larg, adânc, cu şuvoiul viu în timpul dezgheţurilor de iarnă, spăla piciorul zidurilor de jur-împrejurul Parisului; Sena furniza apa. Noaptea se închideau porţile, se punea

Page 54: Victor hugo   notre-dame

baraj râului la ambele capete ale oraşului, cu lanţuri groase de fier, şi Parisul dormea liniştit.Văzute de deasupra, aceste trei burguri, Cetatea, Universitatea, Oraşul, prezentau fiecare ochiului o împletitură de străzi încâlcite în chip ciudat. Cu toate acestea se recunoştea de la prima înfăţişare că tustrele fragmente de cetate formau un singur corp.Vedeai de îndată două străzi lungi, paralele, fără întrerupere, fără perturbare, aproape în linie dreaptă, care străbăteau în acelaşi timp cele trei oraşe de la un cap la altul, de la sud la nord, perpendicular pe Sena, le legau, le amestecau, infuzau, vărsau, turnau neîncetat poporul unuia între zidurile altuia, şi din trei nu făceau decât unul. Prima stradă mergea de la Ponte Saint-Jacques la Porte Saint-Martin; se numea strada Saint-Jacques în Universitate, strada Juiverie în Cetate, strada Saint-Martin în Oraş; trecea apa de două ori sub numele de Petit-Pont şi Pont Notre-Dame. A doua, care se numea strada Harpe pe ţărmul stâng, strada Barillerie în insulă, strada Saint-Denis pe ţărmul drept, Pont Saint-Michel pe un braţ al Senei, Pont-au-Change pe celălalt, mergea de la Porte Saint-Michel în Universitate la Ponte Saint-Denis în Oraş. De altminteri, sub atâtea numiri diverse, ele nu formau decât tot două străzi, dar străzile-mame, străzile zămislitoare, arterele Parisului. Toate celelalte vine ale întreitului oraş pompau, sau se revărsau în ele.Independent de aceste două străzi principale, diametrale, străpungând Parisul dintr-o parte în alta, în lăţime, comune întregii capitale, Oraşul şi Universitatea aveau fiecare câte o stradă mare ce gonea în sensul lungimii, paralele cu Sena, tăind, în treacăt, în unghi drept, cele două străzi arteriale. Astfel, în Oraş, coborai în linie dreaptă de la Porte Saint-Antoine la Porte Saint-Honore; în Universitate, de la Porte Saint-Victor la Porte Saint-Germain. Aceste două străzi mari, încrucişate cu primele două, formau canavaua pe care odihnea, înnodată şi strânsă în toate sensurile, reţeaua labirintică a Străzilor Parisului. În desenul ininteligibil al reţelei se mai distingeau, examinându-le cu atenţie, ca două jerbe lărgite, una în Universitate, alta în Oraş, două legături de străzi mari care mergeau desfăşurându-se din poduri în porţi.Ceva din acest plan geometric stăruie şi astăzi.Cum se înfăţişa însă acest ansamblu, văzut din turnurile catedralei Notre-Dame în 1482? Iată ce vom încerca să spunem.Spectacolul avea mai întâi priveliştea uluitoare a acoperişurilor, a coşurilor, a străzilor, podurilor, pieţelor, vârfurilor de clopotniţe, turlelor. Totul te asalta deodată, frontoanele sculptate, acoperişurile ţuguiate, turnuleţele suspendate de unghiurile zidurilor, piramida de piatră din secolul al unsprezecelea, obeliscul de ardezie din secolul al cincisprezecelea, turnul rotund şi neted al donjonului, turnul păstrat şi ornamentat al bisericii. Privirea se pierdea îndelung, la orice adâncime, în labirintul acesta, unde nu era nimic care să nu aibă originalitatea, raţiunea, geniul, frumuseţea sa, nimic care să nu vină de la artă, de la cea mai neînsemnată casă cu faţada pictată şi sculptată, cu etaje ieşite din linie, până la regalul Luvru, care avea atunci o colonadă de turnuri. Dar iată principalele forme pe care le distingeai când ochii începeau să se deprindă cu tumultul de edificii.Mai întâi Cetatea. Insula Cetăţii, cum spune Sauval care, în talmeş-balmeşul său, are uneori definiri fericite: „Insula Cetăţii e făcută ca o navă mare afundată în nămol şi împotmolită de cursul apei spre mijlocul Senei”. Am explicat că, în secolul al cincisprezecelea, vasul era legat de ambele ţărmuri ale fluviului prin cinci poduri. Forma de vas izbise şi pe scribii heraldici; căci de atunci, iar nu de la asediul normanzilor, vine — după Favyn şi Pasquier — vasul care blazonează vechea stemă a Parisului. Pentru cine ştie să-l descifreze, blazonul e o algebră, blazonul e o limbă. Întreaga istorie a celei de a doua jumătăţi a evului mediu e scrisă în blazon, aşa cum e istoria primei jumătăţi în simbolismul bisericilor romane. Ele sunt hieroglifele feudalităţii, după acelea ale teocraţiei.Cetatea, deci, se oferea mai întâi ochilor cu pupa la răsărit şi cu prora la apus. Înturnat spre proră, aveai în faţa ta o turmă nenumărată de vechi acoperişuri peste care se rotunjea larg creştetul plombat al Sfintei-Capele, asemeni unei crupe de elefant încărcată cu turnul său. Decât că aci turnul era clopotniţa cea mai cutezătoare, mai înflorită, mai subţiată, care a lăsat

Page 55: Victor hugo   notre-dame

cândva să se vadă cerul prin conu-i de dantelă. În faţa catedralei Notre-Dame, foarte aproape, trei străzi se revărsau în piaţa frumoasă, cu case vechi, a bisericii. Spre partea de sud a pieţei se înclina faţada brăzdată, posomorâtă a Spitalului, şi acoperişul său, care pare acoperit de bube şi de negi. Apoi, la dreapta, la stânga, la răsărit, la apus, în cuprinsul atât de îngust totuşi al Cetăţii, se înălţau turelele celor douăzeci şi una de biserici ale ei, datând din toate timpurile, de orice formă, de orice mărime, de la scunda şi putrezita campanulă romană a bisericii Saint-Denis-du-Pas, carcer Glaucini, până la finele andrele ale bisericii Saint-Pierre-aux-Boeufs şi Saint-Landry. Dinapoia catedralei Notre-Dame se desfăşurau, la nord, mănăstirea cu galeriile ei gotice; la sud, palatul semi-roman al episcopului; la răsărit, capătul pustiu al Terenului. În îngrămădirea de case, ochiul mai distingea, după înaltele ornamente de piatră care încununau pe acoperiş ferestrele mai ridicate ale palatelor, palatul dat de oraş, sub Charles VI, lui Juvenal des Ursins; ceva mai departe, barăcile gudronate din Marele-Palus; mai încolo, absida nouă a bisericii Saint-Germain-le-Vieux, prelungită în 1458 cu un crâmpei din strada Febves; şi apoi, din loc în loc, o încrucişare aglomerată de popor, un stâlp al infamiei ridicat la un colţ de stradă, un fragment frumos din caldarâmul lui Philippe-Auguste, lespezi splendide pentru picioarele cailor, în mijlocul drumului, şi aşa de rău înlocuite în secolul al şaisprezecelea de mizerabilii bolovani denumiţi pavajul Ligii, un fund de curte pustie cu unul din acele diafane turnuleţe cum se făceau în secolul al cincisprezecelea şi cum încă se vede unul în strada Bourdonnais. În sfârşit, la dreapta Sfintei-Capele, spre apus, Palatul Justiţiei îşi întindea pe malul apei grupul de turnuri. Tufişurile grădinilor regelui, care acopereau partea occidentală a Cetăţii, mascau insuliţa Podarului. Din turnurile catedralei, apa nu se vedea decât pe ambele laturi ale Cetăţii. Sena dispărea sub poduri, podurile sub case.Iar când privirea trecea peste podurile ale căror acoperişuri apăreau verzui, mucegăite înainte de vreme, de abureala apei, când se îndrepta la stânga spre Universitate, primul edificiu care o izbea era un mănunchi gros şi scund de turnuri, Petit-Châtelet, a cărui tindă căscată devora capătul Podului-Mic. Apoi, dacă vederea străbătea ţărmul de la răsărit la apus, de la Reşedinţa regală la Turnul lui Nesle, se întindea un lung cordon de case cu grinzi sculptate, cu geamuri colorate, ieşind de la un etaj la altul spre stradă, un interminabil zig-zag de frontoane burgheze, întretăiat deseori de gura unei străzi şi, din când în când, de faţada sau cotul unui palat de piatră, lăfăindu-se, cu grădini şi curţi, cu aripi şi părţi principale, în norodul de case înghesuite ca un mare senior printre mocofani. Erau cinci sau şase palate pe chei, de la locuinţa lui Lorraine, care împărţea cu Bernardinii cuprinsul vecin al Reşedinţei, până la palatul Nesle, al cărui turn principal hotărnicea Parisul şi ale cărui acoperişuri ţuguiate sfâşiau timp de trei luni din an, cu triunghiurile lor negre, discul învăpăiat al soarelui în asfinţit.Partea aceasta a Senei era de altfel cea mai puţin comercială, şcolarii erau mai numeroşi şi mai zgomotoşi decât meşteşugarii, şi nu exista, propriu-zis, chei decât de la Pont Saint-Michel la Turnul lui Nesle. Restul malului Senei era când un ţărm sterp, ca dinicolo de Bernardini, când o îngrămădire de case cu piciorul în apă, ca între cele două poduri. Hărmălaie făceau spălătoresele; ele strigau, vorbeau, cântau de dimineaţa până seara de-a lungul malului, şi băteau zdravăn rufele, ca în zilele noastre. Aceasta nu e cea mai măruntă notă de voioişie a Parisului.Universitatea făcea impresia unui bloc. De la un cap la altul era un tot omogen şi compact. Nenumăratele acoperişari, stufoase, colţuroase, lipite, compuse aproape toate din acelaşi element geometric, ofereau, văzute de la înălţime, aspectul cristalizării aceleiaşi substanţe. Povârnişul capricios al străzilor nu tăia pâlcul de case în felii prea disproporţionate. Cele patruzeci şi două de colegii erau împrăştiate aci destul de egal, şi le vedeai pretutindeni; creştetele variate şi amuzante ale acestor frumoase edificii erau produsul aceleiaşi arte, ca şi simplele acoperişuri pe care le depăşeau, neconstituind în definitiv decât o înmulţire la pătrat sau la cub a aceleiaşi figuri geometrice. Ele complicau deci ansamblul fără să-l tulbure, îl completau fără să-l încarce. Geometria e armonie. Câteva palate frumoase răsăreau

Page 56: Victor hugo   notre-dame

impresionant ici-colo, deasupra hambarelor pitoreşti ale ţărmului stâng, locuinţa lui Nevers, locuinţa lui Rome, locuinţa lui Reims, care au dispărut; palatul lui Cluny, care subsistă încă spre consolarea artistului, şi care a fost aşa de prosteşte despodobit de turnul lui acum câţiva ani. Lângă Cluny, palat roman cu frumoase arcuri boltite, erau Termele lui Julien. Erau şi mănăstiri, de-o frumuseţe mai pioasă, de-o măreţie mai gravă decât palatele. Cele care izbeau mai întâi vederea erau bernardinele, cu cele trei turnuri ale lor; Sainte-Genevieve, al cărui turn pătrat, existent încă, ne sileşte atât de mult să regretăm restul; Sorbona, pe jumătate colegiu, pe jumătate mănăstire, din care răsări frumoasa mănăstire patrulateră a Mathurinilor; vecina ei, mănăstirea Saint-Benoît în cuprinsul căreia a fost improvizat un teatru; cordelierii; augustinii, a căror graţioasă clopotniţă forma, după Turnul lui Nesle, a doua dantelărie a acestei părţi din Paris, pornind din asfinţit. Colegiile, care sunt într-adevăr veriga mijlocie a mănăstirii cu lumea, ţineau media în seria monumentală dintre hoteluri şi mănăstiri, cu o severitate plină de eleganţă, cu o sculptură mai puţin evaporată decât palatele, cu o arhitectură mai puţin serioasă decât mănăstirile. Nu rămâne, din nefericire, aproape nimic din aceste monumente în care arta gotică întretăia cu atâta precizie bogăţia şi economia. Bisericile (şi ele erau numeroase şi splendide în Universitate, eşalonându-se de asemeni în toate timpurile arhitecturii, de la bolţile lui Saint-Julien până la ogivele lui Saint-Severin), bisericile dominau totul şi, ca un plus de armonie în masa de armonii, străpungeau în fiecare clipă dantelăria multiplă de acoperişuri şi turnuri.Solul Universităţii era muntos. Muntele Sainte-Genevieve forma la sud-est o movilă şi era interesant să vezi din vârful catedralei sumedenia de străzi înguste, întortocheate (astăzi ţinutul latin), ciorchinii de case care, răspândite în toate sensurile piscului movilei, se năpusteau în dezordine pe coastele ei, până la malul apei, având aspectul, unele că se prăvălesc, altele că se caţără din nou, şi toate că se reţin reciproc. Un flux continuu de mii de puncte negre care se încrucişau pe drum dădea impresia unui joc de ape. Era poporul, văzut astfel de sus şi de departe.În sfârşit, în intervalele acoperişurilor, clopotniţelor, edificiilor nenumărate, care îndoiau, încolăceau şi dantelau atât de bizar linia extremă a Universităţii, se întrezărea din loc în loc o fâşie de zid mucegăit, un turn rotund, o poantă crenelată de oraş, întruchipând fortăreaţa: era domeniul lui Philippe-Auguste.Colo înverzeau livezile, dincolo se refugiau drumurile de-a lungul cărora mai stăruiau câteva case de foburg, cu atât mai rare cu cât se depărtau mai mult. Câteva din foburguri aveau însemnătate. Era mai întâi, pornind de la Reşedinţă, burgul Saint-Victor cu podul său pe Bievre, cu mănăstirea unde se citea epitaful lui Ludovic cel Mare — epitaphium Ludovici Grossi — şi biserica cu clopotniţă octogonală flancată de patru turnuleţe din secolul al unsprezecelea (se poate vedea unul asemănător la Etampes; nu-i încă doborât); apoi burgul Saint-Marceau care avea trei biserici şi o mănăstire. Pe urmă, lăsând la stânga moara Gobelinilor cu cele patru ziduri albe, aveai foburgul Saint-Jacques cu crucea frumoasă, sculptată, de la răspântie, cu biserica Saint-Jacques du Haut-Pas, care era pe atunci gotică, ascuţită şi fermecătoare, Saint-Magloire cu interioru-i frumos din al patrusprezecelea secol, din care Napoleon a făcut un hambar, cu Notre-Dame des Champs unde se aflau mozaicuri bizantine. În sfârşit, după ce lăsai în câmp mănăstirea Chartreux, edificiu măreţ, contemporan cu Palatul Justiţiei, cu grădiniţe despărţite şi cu ruine, privirea cădea la apus asupra celor trei turnuri romane ale bisericii Saint-Germain-des-Pres. Burgul Saint-Germain, care era de pe atunci o comună mare, continua cu cincisprezece sau douăzeci de străzi în urmă. Clopotniţa ascuţită a lăcaşului Saint-Suplice desemna unul din colţurile burgului. Alături se distingea cuprinsul dreptunghiular al bâlciului Saint-Germain, unde e astăzi târgul; pe urmă Stâlpul Abatelui, mic turn rotund acoperit cu un con de plumb. Olăria era mai departe şi, după ea, strada Cuptorului care ducea într-adevăr la un cuptor, apoi moara pe colină şi leprozeria, căsuţă izolată, tăinuită ochiului. Dar ceea ce atrăgea în special privirea şi o fixa mult timp era

Page 57: Victor hugo   notre-dame

mănăstirea în sine. Cu siguranţă că mănăstirea aceasta, care avea un mare prestigiu şi ca biserică şi ca autoritate seniorială, palatul acesta unde episcopii Parisului se socoteau fericiţi să doarmă o noapte, refectoriul căruia arhitectul îi dăduse aerul, frumuseţea şi splendida ornamentaţie a unei catedrale, capela elegantă a Fecioarei, dormitorul monumental, vastele grădini, grapa, podişca, învelişul de creneluri care cresta verdeaţa livezilor împrejmuitoare, curţile unde străluceau militari amestecaţi cu demnitari ai religiei, totul grupat şi raliat în jurul celor trei clopotniţe înalte, alcătuiau o minunată privelişte în zare. Când, în sfârşit, după ce ai cercetat multă vreme Universitatea, te înturnai spre ţărmul drept, spre Oraş, spectacolul se schimba brusc. La primul aspect îl vedeai divizându-se în mai multe forme foarte distincte. Mai întâi, la răsărit, în partea aceea a Oraşului care îşi primeşte şi astăzi numele de mocirlă, unde Camulogene l-a împotmolit pe Cezar, era un pâlc de plante. Grupul venea până la malul apei. Patru palate aproape lipite, Jouy, Sens, Barbeau, locuinţa Reginei, îşi oglindeau în Sena creştetele de ardezie tăiate de turnuleţe zvelte. Cele patru edificii umpleau spaţiul din strada Nonaindieres până la mănăstirea Celestinilor, a cărei creastă reliefa cu graţie linia lor de ziduri şi creneluri. Câteva hardughii verzui, aplecate spre apă în faţa palatelor somptuoase, nu împiedicau să fie văzute unghiurile frumoase ale faţadelor lor, ferestrele late cu pervazuri de piatră, bolţile cu statui, şi toate acele fermecătoare hazarduri arhitecturale care dau impresia că arta gotică îşi reîncepe fanteziile la fiecare monument. Dinapoia palatelor se întindea în toate direcţiile, când despicată, îngrădită şi crenelată ca o citadelă, când voalată de copaci înalţi ca o mănăstire, incinta imensă şi multiformă a miraculosului palat Saint-Pol unde regele Franţei putea să găzduiască superb douăzeci şi doi de prinţi de calitatea Dauphinului şi a ducelui de Bourgogne, cu servitorii şi suitele lor, fără a mai ţine seamă de marii seniori şi de împărat, când venea să vadă Parisul, precum şi de leii care îşi aveau locuinţa lor specială în palatul regal. Menţionăm că un apartament de prinţ nu se compunea pe atunci din mai puţin de unsprezece săli, de la camera de paradă până la aceea de rugăciune, fără a vorbi de galerii, băi, etuve şi alte „locuri superflue” cu care fiece apartament era înzestrat; fără a vorbi de grădinile particulare ale fiecărui oaspete regal; fără a vorbi de bucătării, beciuri, oficii, refectoare generale ale casei, de tot felul de jocuri; de locuri pentru păsări, pescării, menagerii, grajduri, staule; de biblioteci, arsenale, turnătorii. Iată ce era pe atunci un palat de rege, un Luvru, un Saint-Pol: o cetate în cetate.Din turnul unde ne-am plasat, palatul Saint-Pol, tăinuit aproape pe jumătate de cele patru locuinţe despre care am vorbit, era încă impresionant şi minunat la vedere. Distingeai foarte bine, deşi lipite de clădirea principală prin lungi galerii cu vitralii şi clopotniţe, cele trei palate pe care Charles al V-lea le contopise cu palatul său — palatul Petit-Muce cu balustrada de dantelă care tivea, plină de graţie, acoperişul; palatul abatelui de Saint-Maur, având relieful unui castel fortificat, un turn mare, metereze, iar pe poarta saxonă stema abatelui între cele două curmături ale podiştei; palatul contelui d'Etampes al cărui donjon ruinat la vârf se rotunjea în faţa ochilor, ştirbit ca o creastă de cocoş; ici-colo, trei sau patru stejari bătrâni formând laolaltă cunună ca nişte conopide enorme, zbenguieli de lebede în apele limpezi ale heleşteelor, toate încreţite de umbră şi lumină; curţi pitoreşti; palatul Leilor cu ogivele-i scunde pe stâlpi scurţi, saxoni, cu grapele de fier şi cu mugetul neîncetat; peste acest ansamblu, clopotniţa Avei-Maria; în stânga, locuinţa starostelui Parisului, flancată de patru turnuleţe scobite cu fineţe; la mijloc, în fond, palatul Saint-Pol propriu-zis, cu faţadele-i multiplicate, cu îmbogăţirile-i succesive de la Charles al V-lea încoace, cu excrescenţele-i hibride adăugate de fantezia arhitecţilor la ultimele două veacuri, cu toate absidele capetelor sale, cu nenumărate sfârleze în cele patru vânturi, şi cu două turnuri înalte, alăturate, al căror acoperământ, înconjurat de crenele la bază, avea aerul acelor pălării ţuguiate cu bordul ridicat.Continuând să urci etajele acestui amfiteatru de palate desfăşurat departe, pe sol, după ce ai străbătut o râpă adâncită mult în acoperişurile Oraşului, şi care marca pasajul străzii Saint-Antonie, ochiul — şi ne mărginim, ca şi până acum, doar la principalele monumente —

Page 58: Victor hugo   notre-dame

ajungea la locuinţa lui Angouleme, construcţie vastă a mai multor epoci, unde se găseau porţi noi şi foarte albe, care contrastau cu ansamblul ca o stofă roşie pe-un veşmânt albastru. Totuşi, acoperişul ascuţit şi înalt al palatului modern, zbârlit de jgheaburi cizelate, acoperit de fâşii de plumb pe care se rostogoleau în mii de arabescuri fantastice, încrustări scânteietoare de aramă aurită, acoperişul acesta atât de curios încrustat zvâcnea cu graţie din mijlocul ruinelor cafenii ale vechiului edificiu.În dreapta Reşedinţei regale, căpiţa aceea de turnuri enorme, negre ca cerneala, intrând unele într-altele şi legate, pentru a spune astfel, printr-un şanţ circular, donjonul acela străpuns mai mult de metereze decât de ferestre, podişca totdeauna ridicată, grapa totdeauna căzută, reprezintă Bastilia. Ciocurile negre care ies dintre crenele, şi care ţi se par de departe nişte jgheaburi, sunt tunuri.Sub ghiuleaua lor, la piciorul formidabilului edificiu, iată Porte Saint-Antoine, îngropată între cele două turnuri ale ei.Dincolo de Reşedinţă, până la zidul lui Charles al V-lea se desfăşoară cu bogate despărţituri de verdeaţă şi flori un covor catifelat de arături şi de parcuri regale, în mijlocul cărora recunoşteai, după labirintul de copaci şi alei, faimoasa grădină Dedalus, pe care Ludovic al XI-lea o dăruise lui Coictier. Observatorul Doctorului se ridica deasupra labirintului ca o groasă coloană izolată, având drept capitel o căsuţă. În oficina asta se fac astrologii cumplite. Aci e azi Place Royale.Precum am spus, cartierul de palate, asupra căruia am căutat să dăm cititorului o idee, neindicând totuşi decât celebrităţile, umplea unghiul pe care incinta lui Charles al V-lea îl făcea la răsărit cu Sena. Centrul oraşului era ocupat de un pâlc de case pentru popor. Aici se revărsau cele trei poduri ale Cetăţii spre ţărmul drept şi, înainte de-a construi palate, podurile fac case. Grămada de locuinţe burgheze, strânse ca alveolele în stup, îşi avea frumuseţea sa. Cu acoperişurile unei capitale e ca şi cu valurile unei mări: dau o impresie impunătoare. În primul rând străzile, încrucişate şi încâlcite, formau în bloc o sumedenie de figuri amuzante; în jurul Halelor păreau o stea cu o mie de raze. Străzile Saint-Denis şi Saint-Martin, cu nenumăratele lor ramificaţii, urcau una după alta ca doi arbori groşi ce-şi amestecă crengile. Şi apoi, asemeni unor linii întortocheate, străzile Plâtrerie, Verrerie, Tixeranderie etc. şerpuiau peste tot. Adăugaţi crucile de piatră, sculptate, mai numeroase la răspântii decât ştreangurile; cimitirul Inocenţilor pe care îl zăreai departe, pe deasupra acoperişurilor incintei arhitecturale; stâlpul Halelor, al cărui creştet se vedea între două coşuri din strada Cossonnerie; hardughiile circulare ale Halei de grâu; cioturile vechii împrejmuiri a lui Philippe-Auguste; cheiul cu dughene şi cu locuri însângerate pentru jupuitul vitelor; Sena încărcată de vapoare, de la Port-au-Foin la Port-l'Eveque — şi veţi avea o imagine aproximativă despre ce era în 1482 trapezul central al oraşului.Dimpreună cu aceste două cartiere, unul de palate, altul de case, al treilea element al aspectului pe care îl oferea Oraşul era o lungă zonă, de mănăstiri, care îl mărginea de la răsărit la apus, formând dinapoia incintei de fortificaţii ce închidea Parisul o a doua incintă interioară de mănăstiri şi capele. Astfel, alături de parcul Reşedinţei, între strada Saint-Antoine şi vechea stradă du Temple, era Sainte Catherine cu imensul ei ogor nestrăjuit decât de zidul Parisului. Între vechea şi noua stradă du Temple era Templul, mănunchi sinistru de turnuri, înalt şi stingher în mijlocul unei vaste încercuiri crenelate. Între strada Neuve du Temple şi strada Saint-Martin era mănăstirea Saint-Martin, în mijlocul grădinilor sale, superbă biserică fortificată, a cărei centură de turnuri, a cărei tiară de clopotniţe nu cedau în forţă şi splendoare decât mănăstirii Saint-Germain-des-Pres. Între străzile Saint-Martin şi Saint-Denis se desfăşura cuprinsul Trinităţii. În sfârşit, între strada Saint-Denis şi strada Monitorgueil, Filles-Dieu. Alături se distingeau acoperişurile putrezite şi incinta desfundată a Curţii Minunilor, singura verigă profană care se amesteca în lanţul cucernic de mănăstiri.În sfârşit, al patrulea compartiment care se desena singur în aglomerarea acoperişurilor de pe

Page 59: Victor hugo   notre-dame

ţărmul drept, ocupând unghiul apusean al îngrădirii şi malul apei, în sus, era un nou grup de palate strânse la picioarele Luvrului. Vechiul Luvru al lui Philippe-Auguste, edificiu nemăsurat al cărui turn gros strângea în juru-i alte douăzeci şi trei de turnuri, fără a mai socoti turnuleţele, părea de departe încrustat în creştetele gotice ale palatelor d'Alencon şi Petit-Bourbon. Hidra de turnuri, paznică uriaşă a Parisului, cu cele douăzeci şi patru de capete ale ei totdeauna înălţate, cu crupele monstruoase, plumbuite sau solzoase de ardezii, cu reflexe metalice scânteietoare, încheia în mod surprinzător configuraţia Oraşului la apus.Aşadar un imens pâlc — ceea ce romanii numeau insula — de case burgheze, flancat la dreapta şi la stânga de două blocuri de palate încoronate, unul Luvrul, altul Reşedinţa, pâlc mărginit la nord de o lungă centură de mănăstiri şi de îngrădiri cultivate, totul amalgamat şi contopit în faţa ochilor; peste nenumăratele edificii ale căror acoperişuri de olane şi ardezii aruncau unele asupra altora atâtea lanţuri bizare, se aflau clopotniţele tatuate, zugrăvite, ornamentate ale celor patruzeci şi patru de biserici de pe ţărmul drept; miriade de străzi încrucişate; ca limită, deoparte, o îngrădire de ziduri înalte, cu turnuri pătrate (aceea a Universităţii avea turnuri rotunde), de alta, Sena întretăiată de poduri cărând pe ea vapoare: iată Oraşul şi secolul al cincisprezecelea.Dincolo de ziduri se îmbulzeau la porţi câteva foburguri, însă mai împrăştiate şi mai puţin numeroase decât cele ale Universităţii. Dinapoia Bastiliei erau douăzeci de hardughii ghemuite în jurul unor curioase sculptori ale mănăstirii Croix-Faubin şi al arcurilor mănăstirii Saint-Antoine des Champs; apoi Popincourt, pierdut în lanţuri; apoi Couritille, sat voios cu cârciumi; burghezul Saint-Laurent cu biserica a cărei clopotniţă părea de departe că se adaugă turnurilor ascuţite ale lăcaşului Porte Saint-Martin; foburgul Saint-Denis cu vasta îngrădire a mănăstirii Saint-Ladre; în afară de Porte Montmartre, Grange-Bateliere încinsă de ziduri albe; dinapoia ei, cu pantele-i de cretă, Montmartre care avea pe-atanci aproape tot atâtea biserici ca şi mori, şi care n-a păstrat decât morile, căci societatea nu mai cere acum decât pâinea trupului. În sfârşit, dincolo de Luvru se vedea prelungindu-se în poieni foburgul Saint-Honore, considerabil de pe atunci, înverzind Petite-Bretagne şi desfăşurându-se Marche faux-Pourceaux în centrul căruia se rotunjea oribilul cuptor pentru opărirea falsificatorilor, între Courtille şi Saint-Laurent ochiul remarcase un fel de edificiu care semăna de departe cu o colonadă ruinată pe un postament desgrădinat. Nu era nici vreun Parthenon, nici vreun templu al lui Jupiter Olimpianul. Era Montfaucon.Acum, dacă enumerarea atâtor edificii, oricât de sumar vom fi făcut-o, n-a fărâmiţat în mintea cititorului, pe măsură ce-o construiam, imaginea generală a vechiului Paris, o vom rezuma în câteva cuvinte. În centru, insula Cetăţii, semănând prin formă cu o enormă broască ţestoasă şi scoţându-şi pădurile solzite de olane ca pe nişte labe de sub carapacea sură de acoperişuri. La stânga, trapezul monolit, ferm, dens, strâns, zburlit, al Universităţii. La dreapta, vastul semicerc al Oraşului, mult mai învălmăşit de grădini şi monumente. Cele trei blocuri, Cetatea, Universitatea, Oraşul, vărgate de străzi fără număr. De-a curmezişul, Sena — „hrănitoarea Senă”, cum spune părintele Du Breul — acoperită de insule, de poduri şi vapoare. De jur împrejur, o câmpie imensă, peticită de tot felul de arături, semănată cu sate frumoase; la stânga, Issy Vanvres, Vaugirard, Montrouge, Gentilly, cu turnul rotund şi cu turnul pătrat etc.; la dreapta, alte douăzeci, de la Confians până la Ville-l'Eveque. La orizont, un tiv de coline aşezate în cerc ca buza ligheanului. În sfârşit, departe, la răsărit, Vincennes şi cele şapte turnuri dreptunghiulare; la sud, Bicetre şi turnuleţele-i ţuguiate; la miazănoapte, Saint-Denis şi clopotniţa sa; la apus, Saint-Cloud şi donjonul său. Iată Parisul pe care îl vedeau de la înălţimea turnurilor catedralei Notre-Dame corbii din 1482.Totuşi, despre oraşul acesta a spus Voltaire că „înainte de Ludovic al XIV-lea, el nu poseda decât patru monumente frumoase”: domul Sorobonei, Val-de-Grâce, Luvrul modern — şi nu-l mai ştiu pe-al patrulea; poate că Luxembourgul. Din fericire, Voltaire a scris Candide şi, dintre toţi oamenii care s-au perindat în lunga serie a omenirii, el e totuşi acela care a avut

Page 60: Victor hugo   notre-dame

râsul cel mai drăcesc. Ceea ce dovedeşte de altminteri că poţi să fii un geniu şi să nu ai habar de-o artă în care nu te pricepi. Moliere nu-şi închipuia oare că face multă cinste lui Rafael şi lui Michelangelo numindu-i „sclivisiţi ai epocii lor”?Să revenim la Paris şi la secolul al cinsprezecelea.Parisul nu era pe-atunci numai un oraş frumos; el era un oraş omogen, un produs arhitectural şi istoric al evului mediu, o cronică de piatră. Era o cetate formată din două straturi numai, stratul roman nou şi stratul gotic, căci stratul vechi roman dispăruse de multă vreme, cu excepţia Termelor lui Julian, unde străpungea încă crusta groasă a evului mediu. Din stratul celtic nu se mai găseau, sâpând puţuri, nici măcar mostre.Când Renaşterea amestecă în această unitate aşa de severă şi totuşi aşa de variată luxul uluitor al fanteziilor şi sistemelor ei, desfrâurile de arcuri romane, de coloane greceşti şi de bolţi gotice, scupltura-i atât de gingaşă şi de ideală, gustul particular pentru arabescuri şi acante, pâgânismul arhiteotural contemporan lui Luther, Parisul fu poate mai frumos, deşi mai puţin armonios pentru ochi şi minte. Dar splendidul moment dură puţin. Renaşterea nu fu imparţială; ea nu se mulţumi să construiască, vru să dărâme. E drept că avea nevoie de loc. De aceea, Parisul gotic nu fu complet decât un minut. Abia se termina Saint-Jacques-de-la-Boucherie şi începea dărâmarea vechiului Luvru.De atunci, marele oraş s-a deformat din zi în zi mai mult. Parisul gotic sub care dispărea Parisul roman a dispărut la rându-i. Dar se poate spune care Paris l-a înlocuit?Există Parisul Caterinei de Medicis la Tuilerii, Parisul lui Henri al II-lea la Primărie, două edificii de bun gust încă; Parisul lui Henri al IV-lea în Place Royale; faţade de cărămizi cu colţuri de piatră şi cu acoperişuri de ardezie, case tricolore; Parisul lui Ludovic al XIII-lea la Val-de-Grâce: o arhitectură strivită şi îndesată, bolţi cu mânere de paner, ceva pânteeos în coloană şi ghebos în cupolă; Parisul lui Ludovic al XIV-lea la Invalizi: mare, bogat, aurit şi rece; Parisul lui Ludovic al XV-lea la Saint-Suplice: volute, noduri de panglici, noroi, fidea şi cicoare, totul din piatră; Parisul lui Ludovic al XVI-lea la Panteon: Saint-Pierre din Roma prost copiat (edificiul s-a ghemuit stângaci, n-a armonizat liniile); Parisul Republicii la Şcoala de medicină: un sărac gust grecesc şi roman care seamănă Coliseului sau Partenonului, aşa cum seamănă Constituţia anului III cu legile lui Minos, şi căruia i se spune în arhitectură „gustul messidor”; Parisul lui Napoleon în Place Vendome: acesta e sublim, o coloană de bronz turnată din tunuri; Parisul restauraţiei la Bursă: o colonadă foarte albă suportând o friză foarte netedă, total e pătrat şi a costat douăzeci milioane.De fiecare dintre aceste monumente caracteristice se leagă, prin potrivire de gust, de înfăţişare şi atitudine, o anume cantitate de case împrăştiate în diverse cartiere, pe care ochiul cunoscătorului le distinge şi le datează lesne. Când ştii să vezi, regăseşti spiritul unui secol şi fizionomia unui rege până şi într-un ciocan de poartă.Parisul actual nu are deci nici o fizionomie generală. El e o colecţie de mostre a mai multor veacuri, iar cele mai frumoase au dispărut. Capitala nu sporeşte decât în case — şi ce case! în ritmul cu care merge Parisul, el se va reînnoi la fiecare cincizeci de ani. De aceea semnificaţia isterică a arhitecturii sale se şterge în fiecare zi. Monumentele devin tot mai rare, şi ai impresia că le vezi înghiţite, înecate, treptat-treptat, în case. Părinţii noştri aveau un Paris de piatră; fiii noştri vor avea un Paris de ipsos.Despre monumentele moderne ale Parisului nou ne vom dispensa de-a mai voribi. Nu pentru că nu le admirăm după merit. Sainte-Genevieve a d-lui Soufflot e desigur cea mai frumoasă prăjitură care s-a făcut până acum din piatră. Palatul Legiunii de Onoare e de asemenea o piesă de cofetărie foarte distinsă. Cupola Halei de Grâu e o şapcă de jocheu englez pe o scară înaltă. Tunurile de la Saint-Sulpice sunlt două clarinete groase; telegraful strâmb şi schimonosit formează un accident simpatic pe acoperişul lor. Saint-Roch are un portal care nu se poate compara prin splendoare decât cu Saint-Thomas d'Aquin. Are şi un cavaler reliefat într-un beci, şi un soare de lemn poleit. Acestea sunt lucruri minunate. Lanterna labirintului

Page 61: Victor hugo   notre-dame

din Grădina Plantelor e de asemeni foarte ingenioasă. Palatul Bursei, grec prin colonadă, roman prin arcuirea porţilor şi ferestrelor, aparţinând Renaşterii prin bolta-i mare, lăsată în jos, e de netăgăduit un monument foarte coreot şi pur. Dovadă că e încununat de un etaj pentru tăinuirea acoperişului, aşa cum nu se vedea la Atena — o linie dreaptă, retezată graţios, ici-colo, de burlane de sobă. Adăugăm că, dacă e o regulă ca arhitectura unui edificiu să fie adaptată destinaţiei sale în aşa fel încât destinaţia aceasta să se denunţe singură numai după aspectul edificiului, nu ştim cum să ne minunăm mai mult de un monument care poate fi deopotrivă un palat de rege, o cameră a comunelor, o primărie, un colegiu, un manej, o academie, un antrepozit, un tribunal, un muzeu, o cazarmă, un mausoleu, un templu, un teatru. Până una-alta, el e o Bursă.Un monument mai trebuie să fie adaptat climatului. Cel despre care vorbim este, evident, construit într-adins pentru cerul nostru rece şi ploios. Are un acoperiş aproape plat, ca în Orient, astfel că iarna, când ninge, acoperişul e măturat, şi desigur că un acoperiş e făcut pentru a fi măturat. În ce priveşte destinaţia despre care pomeneam adineauri, o îndeplineşte de minune; e Bursă în Franţa aşa cum ar fi fost templu în Grecia. E drept că arhitectul a avut de furcă să ascundă cadranul orologiului care ar fi distrus puritatea frumoaselor linii ale faţadei; în schimb, avem colonada care circulă în jurul monumentului, şi pe sub care, în zilele mari de solemnitate religioasă, se poate desfăşura maiestuos procesiunea agenţilor de schimb şi a misiţilor.Nici vorbă, acestea sunt monumente superbe. Să le adăugăm străzi frumoase, amuzante şi variate, ca strada Rivoli şi nu pierd speranţa că, văzut din balon, Parisul va prezenta într-o zi ochilor acea bogăţie de linii, acel belşug de detalii, acea diversitate de aspecte, acel nu ştiu ce grandios în simplitate şi neprevăzut în frumuseţe care caracterizează o podoabă arhitecturală.Cu toate acestea, oricât de admirabil vi s-ar părea Parisul de acum, refaceţi Parisul din secolul al cincisprezecelea, reconstituiţi-l în minte, priviţi lumina zilei prin gardul surprinzător de clopotniţe şi de turnuri, detaşaţi precis pe un orizont de azur profilul gotic al vechiului Paris, faceţi-i conturul să plătească într-o ceaţă de iarnă care se agaţă de numeroasele lui hornuri; înecaţi-l într-o noapte profundă şi priviţi jocul bizar al beznelor şi luminilor în labirintul sumbru de edificii; aruncaţi-i o rază de lună care îl desenează vag şi-i scoate din pâclă marile capete ale turnurilor; sau luaţi neagra siluetă, însufleţiţi cu umbră nenumăratele unghiuri ascuţite ale clopotniţelor şi creştetelor, şi reliefaţi-o mai dantelată decât o falcă de rechin pe cerul de aramă al asfinţitului. Şi apoi, comparaţi.Iar dacă vreţi să primiţi despre vechiul oraş o impresie pe care cel modern nu v-ar mai putea-o da, urcaţi-vă într-o dimineaţă de mare sărbătoare, în zorii Paştelor sau Rusaliilor, pe vreun punct ridicat de unde puteţi domina capitala întreagă şi asistaţi la trezirea clopotelor. Priviţi, la un semnal pornit din cer, căci soarele îl dă, cum nenumăratele biserici tresar toate deodată.Înrâi clinchete risipite, mergând de la o biserică la alta, ca atunci când muzicanţii se înştiinţează că încep; apoi deodată vedeţi, căci se pare că în anumite clipe şi urechea îşi are văzul ei, vedeţi cum se înalţă în acelaşi moment din fiecare turlă o coloană de zgomot, un fum de armonie. La început, vibraţia fiecărui clopot urcă dreaptă, pură şi, pentru a spune astfel, răzleţită de celelalte, în cercul splendid al dimineţii. Apoi, treptat-treptat, îngroşându-se, ele se topesc, se amestecă, dispar una într-alta, se contopesc într-un concert magnific. Nu se mai desprinde din nenumăratele turnuri decât o masă de vibraţii sonore, care pluteşte, se ondulează, dă buzna, se învârteşte asupra oraşului, prelungind mult departe de orizont cercul asurzitor al oscilaţiilor sale. Totuşi, marea aceasta de armonie nu e un haos. Oricât de întinsă şi de profundă ar fi, nu şi-a pierdut transparenţa. Priviţi acolo cum şerpuieşte în parte fiecare grup de note care scapă din sonerii; puteţi urmări (dialogul, rând pe rând grav şi ţipător, al mioristei şi-al clopotului mare; vedeţi cum sar octavele dintr-o clopotniţă într-alta: le priviţi cum zvâcnesc înaripate, uşoare şi şuierătoare din clopotul de argint, cum cad frânte şi şchioape din toaca de lemn; admiraţi în mijlocul lor gama bogată care coboară şi urcă

Page 62: Victor hugo   notre-dame

neîncetat cele şapte clopote de la Saint-Eustache; priviţi cum gonesc de-a curmezişul note limpezi şi repezi care fac trei sau patru zig-zaguri luminoase şi dispar asemeni unor fulgere. Acolo e mănăstirea Saint-Martin, cântăreaţă stridentă şi dogită; aci, vocea sinistră şi îmbufnată a Bastiliei; la capătul celălalt, Turnul Luvrului cu vocea sa intermediară între baritonal şi bas. Clopotele Palatului aruncă neîncetat, în toate părţile, triluri strălucitoare peste care cad, la intervale egale, sunetele greoaie ale clopotului de alamă al catedralei Notre-Dame, scoţând din ele scântei, aşa cum ciocanul scoate din nicovală. Din când în când, vedeţi trecând sunete de toate formele care vin din întreita bătaie a clopotelor de la Saint-Germain-des-Pres. Apoi, iarăşi, din timp în timp, masa de sunete sublime se întredeschide, lăsând loc de trecere finalului din Ave-Maria care explodează şi scapără ca o diademă de stele. Dedesubt, în străfundul concertului, distingem nelămurit cântul interior al bisericilor ce transpiră prin porii vibranţi ai bolţilor. Desigur, e aceasta o operă care merită să fie ascultată. De obicei, larma desprinsă din Paris, ziua, înseamnă că oraşul vorbeşte; noaptea, oraşul respiră; aci, oraşul cântă. Plecaţi-vă deci urechea asupra varietăţii de turle, răspândiţi asupra ansamblului murmurul unei jumătăţi de milion de oameni, tânguirea veşnică a fluviului, adierile infinite ale vântului, acordurile grave şi depărtate ale celor patru păduri aşezate pe colinele orizontului ca nişte imense orgi, atenuaţi tot ce clopotele centrale ar avea prea răguşit şi prea ţipător, şi spuneţi dacă în lume cunoaşteţi ceva mai bogat, mai voios, mai aurit, mai uluitor decât tumultul acesta de clopote şi sunete; decât cuptorul de muzică; decât cele zece mii de voci supranaturale cântând toate deodată din flaute de piatră înalte de trei sute picioare; decât cetatea aceasta care este numai o orchestră; decât simfonia aceasta ca o furtună.

CARTEA A PATRA

I. Suflete bune

Se împlineau şaisprezece ani în momentul desfăşurării acestei istorisiri când, într-o dimineaţă frumoasă din Duminica Tomii, o făptură vie fusese depusă, după slujba religioasă, în biserica Notre-Dame, pe patul de lemn pecetluit la intrare pe stânga, vizavi de marea icoană a Sfântului Cristophe pe care figura sculptată în piatră a cavalerului Antoine des Essarts o privea, în genunchi, din 1413, când oamenii şi-au adus aminte să arunce jos şi pe sfânt şi pe credincios. Pe patul acesta de lemn era obiceiul să fie expuşi carităţii publice copiii găsiţi. Ii lua cine vroia. În faţa patului se afla un vas de aramă pentru pomeni.Făptura vie, care zăcea pe scândură în dimineaţa din Duminica Tomii a anului 1467, părea să aţâţe într-un grad înalt curiozitatea grupului destul de însemnat ce se îngrămădise în jurul patului de lemn. Grupul era format în mare parte din persoane de sex frumos. Nu vedeai aproape decât femei bătrâne.În primul rând, şi cele mai aplecate asupra patului, se remarcau patru fiinţe pe care, după sutana lor cenuşie, le bănuiai aparţinând unei tagme religioase. Nu văd totuşi de ce istoria n-ar transmite posterităţii numele acestor patru discrete şi venerabile femei. Ele erau Agnes la Herme, Jehanne de la Tarme, Henriette la Gaultiere, Gauchere la Violette, toate patru văduve, toate patru de la capela Etienne-Haudry, ieşite din casa lor cu permisiunea stăpânei şi în conformitate cu statutele lui Pierre d'Ailly, pentru a veni să asculte predica.Altminteri, dacă bravele călugăriţe respectau pentru moment statutele lui Pierre d'Ailly, ele violau desigur cu dragă inimă pe acelea ale lui Michel de Brache şi ale cardinalului de Pisa, care le prescriau cu atâta neomenie tăcerea.— Ce-i asta, soră? o întrebă Agnes pe Gauchere, examinând mica făptură care ţipa şi se zvârcolea pe patul de lemn, înfricoşată de atâtea priviri.— Unde o să ajungem, spunea Jehanne, dacă aşa sunt făcuţi acum copiii?— Eu nu mă pricep la copii, reluă Agnes, dar cu siguranţă că este un păcat să-l privim pe

Page 63: Victor hugo   notre-dame

acesta.— Acesta nu-i un copil, Agnes.— E o maimuţă greşită, observă Gauchere.— Un miracol, glăsuia Henriette la Gaultiere.— În cazul acesta, remarca Agnes, e al treilea în ultimele două săptămâni, căci nu sunt opt zile de când am avut miracolul batjocoritor de pelerini, pe care Maica Domnului din Aubervilliers i-a pedepsit în chip divin, şi acela era al doilea miracol al lunii.— Acest aşa-zis copil găsit e un adevărat monstru de grozăvie, reluă Jehanne.— Urlă de ar putea să asurzească un cântăreţ, continuă Gauchere. Taci din gură, urlătorule mic!— Şi când te gândeşti că Domnul de Reims trimite enormitatea aceasta Domnului de Paris! adăugă Gaultiere împreunându-şi mâinile.— Eu îmi închipui, spunea Agnes la Herme, că e o bestie, un animal, produsul unui evreu cu o scroafă; în sfârşit ceva care nu e creştin şi care trebuie aruncat în apă sau în foc.— Nădăjduiesc, reluă Gaultiere, că nimeni n-o să-l ceară— O, Doamne! exclamă Agnes, mă gândesc ce-ar face bietele doici din casa copiilor găsiţi, care se găseşte în josul uliţei, când cobori spre râu, alături de monseniorul episcop, dacă li s-ar aduce monstrul acesta mic să-l alăpteze! Eu aş prefera să dau să sugă unui vampir.— Biata la Herme e inocentă! glăsui Jehanne. Nu vezi, soră, că micul monstru are cel mult patru ani, şi că l-ar atrage mai mult o frigare decât sânul dumitale?Într-adevăr „micul monstru” nu era un nou născut. (Ne-ar veni foarte greu şi nouă să-l calificăm astfel). O mică formă ciolănoasă şi mişcătoare, închisă într-un sac de pânză având imprimată pe ea cifra lui Guillamme Charetier, pe atunci episcop de Paris; un cap ieşea din sac. Capul era un obiect diform. Nu se vedeau decât dinţi. Ochiul plângea, gura striga, iar dinţii nu păreau că cer decât să muşte. Totul se zbătea în sac spre marea uluire a gloatei care se îngroşa şi se primenea mereu dimprejur.Doamna Aloise de Gondelaurier, o femeie bogată şi nobilă, care ţinea de mână o fată drăguţă ca de vreo şase ani, şi purta atârnat de pălărie un voal lung de aur, se opri în treacăt dinaintea patului şi examină un moment creatura nefericită, în timp ce încântătoarea-i copiliţă, Fleur-de-Lys de Gondelaurier, îmbrăcată de sus până jos în mătase şi în catifea, silabisea cu degetu-i gingaş tăbliţa permanent agăţată de pat: „Copii găsiţi”.— Serios vorbind, spuse doamna întorcându-se cu dezgust, credeam că aici nu se expun decât copii.Întoarse spatele, aruncând în taler un florin de argint care răsună printre monede mărunte, făcându-le pe bietele femei de la capela Etienne-Haudry să holbeze ochii.După un moment, gravul şi savantul Robert Mistricolle, protonotarul regelui, trecu cu un enorm ceaslov sub braţ şi ţinându-şi nevasta la braţul celălalt (doamna Guillemette, primăreasa), având astfel de o parte şi de alta a sa cei doi regulatori, spiritual şi temporal.— Copil găsit! spuse el după ce examină obiectul. Găsit de bună seamă pe parapetul fluviului Phlegeton!— Nu i se vede decât un ochi, observă doamna Guillemette. Deasupra celuilalt are un neg.— Nu e neg, glăsui maestrul Robert Mistricolle. E un ou care cuprinde un alt demon la fel, care poartă un alt ou ce conţine la rându-i un alt diavol şi aşa mai departe.— De unde ştii asta? întrebă Guillemette, primăreasa.— Ştiu precis, răspunse protonotarul.— Domnule protonotoar, întrebă Gauchere, ce prevedeţi în legătură cu acest pretins copil găsit?— Cele mai mari nenorociri, răspunse Mistricolle.— O, Doamne! glăsui o bătrână din mulţime; asta după ce a mai fost o molimă anul trecut, şi după ce se spune că englezii au să debarce trupe la Harfleur...

Page 64: Victor hugo   notre-dame

— Ceea ce va împiedica poate pe regină să vină la Paris în septembrie, reluă alta. Negustoria merge şi aşa destul de prost.— Părerea mea este, exclamă Jehanne de la Tarme, că ar fi mai bine pentru prostimea din Paris ca vrăjitorul ăsta mic să fie culcat pe un rug în loc de o scândură.— Pe un rug în flăcări! adăugă bătrâna.— Ar fi mai prudent, declară Mistricolle.De câteva minute, un preot tânăr asculta judecata călugăriţelor şi sentinţa protonotarului. Avea o figură severă, o frunte lată, o privire profundă, îndepărtă în tăcere mulţimea, examină pe „micul vrăjitor” şi întinse mâna spre el. Era şi timpul. Căci toate cuvioasele îşi lingeau buzele cu gândul la rugul învăpăiat.— Îl adopt eu pe copil, spuse preotul.Îl luă în sutană şi-l duse. Asistenţa îl urmări cu ochi înfricoşaţi. Peste un moment el dispăruse prin Porte Rouge, care ducea atunci din biserică la mănăstire.După prima uimire, Jehanne de la Tarme se plecă la urechea Gaultierei:— Îţi spusesem eu, soră, că preotul ăsta tânăr, domnul Claudiu Frollo, este un vraci.

II. Claudiu Frollo

Într-adevăr Claudiu Frollo nu era un personaj de rând. El aparţinea uneia din acele familii mijlocii căreia i se spunea cu indiferenţă, în limbajul impertinent al veacului trecut, înalta burghezie sau mica nobilime. Familia moştenise de la fraţii Paclet domeniul Tirechappe care depindea de episcopul Parisului şi ale cărui douăzeci şi una de case fuseseră, în secolul al XIII-lea, obiectul atâtor pledoarii în faţa oficialităţii. Ca posesor al acestui domeniu, Claudiu Frollo era unul dintre seniorii care pretindeau drept de reprezentare la Paris şi în foburguri; şi multă vreme s-a putut vedea numele lui înscris în această calitate, între palatul Tancarville aparţinând lui Francois Le Rez şi colegiul din Tours, în catastiful depus la Saint-Martin des Champs.Claudiu Frollo fusese sortit din copilărie, de către părinţi, meseriei eclesiastice. Îl învăţaseră să citească latineşte. Fusese crescut să-şi plece ochii şi să vorbească încet. De mic copil, tatăl său îl zăvorâse în colegiul Torchi, la Universitate. Aci crescuse el plecat asupra ceaslovului şi lexiconului.Era, de altminteri, un copil trist, grav, serios, care studia cu ardoare şi învăţa repede. Nu striga în recreaţii, nu se prea amesteca în tămbălăurile străzii Fouarre, nu ştia decât dare alapas et capillos laniare, şi nu se ilustrase deloc în răzvrătirea de la 1463, pe care analiştii o înregistrează cu gravitate sub titlul de: A şasea tulburare de la Universitate. I se întâmpla foarte rar să râdă de bieţii şcolari ai lui Montagu pentru capetele de la care îşi trăgeau numele, sau de bursierii colegiului Dormans pentru tunsoarea rasă şi pentru veşmântul lor albastru-violet, azurini coloris et bruni, cum spunea carta cardinalului de Quatre-Couronnes.In schimb era remarcat la şcolile mari şi mici din strada Jean-de-Beauvais. Primul şcolar pe care abatele Saint-Pierre de Val, în momentul când să-şi înceapă lectura de drept canonic, îl zărea totdeauna lipit în faţa catedrei sale, un stâlp al şcolii Saint-Vendregesile, era Claudiu Frollo înarmat cu călimara de corn, mestecându-şi pana, mâzgălind pe genunchiul tocit, iar iarna suflând în degete. Primul auditor pe care Miles d'Isliers, doctor în Decret, îl vedea sosind în fiecare luni dimineaţa, gâfâind, la deschiderea porţilor şcolii Chef-Saint-Denis, era Claudiu Frollo. De aceea, la şaisprezece ani, tânărul învăţăcel ar fi putut să ţină piept în teologie mistică unui părinte al bisericii, în teologie canonică unui părinte al conciliilor, în teologie scolastică unui doctor de la Sorbona.După terminarea teologiei se năpusti asupra Decretului. De la Maestrul Sfintelor ajunsese la Capitulariile lui Carol cel Mare. Şi rând pe rând devorase, în ahtierea sa pentru ştiinţă, decretalii după decretalii, pe acelea ale lui Theodore episcop de Hispale, pe ale lui Bouchard,

Page 65: Victor hugo   notre-dame

episcop de Worrns, pe ale lui Yves, episcop de Chartres; apoi decretul lui Gratian care succede Capitulariilor lui Carol cel Mare; pe urmă culegerea lui Grigore al IX-lea; pe urmă epistola Super specula a lui Honorius al III-lea. Îşi limpezi, se familiariză cu această vastă şi tumultoasă perioadă a dreptului canonic, în luptă şi la lucru în haosul evului mediu, perioadă pe care episcopul Theodore o deschide la 618 şi pe care papa Grigore o închide la 1227.După ce a digerat Decretul, s-a aruncat aspra medicinei şi asupra artelor liberale. A studiat ştiinţa ierburilor, ştiinţa alifiilor. Deveni expert în friguri şi contuziuni, în mâhniri şi tumori. Jacques d'Espars îl primi medic fizician, Richard Hellain medic chirurg. Străbătu deopotrivă toate treptele. Studia limbile, latina, greaca, ebraica, triplu sanctuar prea puţin frecventat pe atunci. Îl stăpânea o adevărată febră de a dobândi şi tezauriza în materie de ştiinţă. La optsprezece ani trecuse prin cele patru facultăţi.I se părea tânărului ca viaţa are un scop unic: ştiinţa.Cam prin epoca aceea, în vara excesivă a anului 1466, izbucni marea ciumă care răpi peste patruzeci de mii de făpturi în regiunea Parisului, iar între alţii — spune Jean de Troyes — „căzu maestrul Arnold, astrologul regelui, om de mult bine, înţelept şi simpatic”. Se zvoni în Universitate că, în special, strada Tirechappe era devastată de boală. Aici stăteau, în mijlocul proprietăţii lor, părinţii lui Claudiu. Tânărul şcolar alergă foarte alarmat la casa părintească. În momentul când intră acolo, tatăl şi mama lor erau morţi din ajun. Un frăţior în scutece trăia încă şi ţipa abandonat în leagăn. Atât îi rămânea din familia sa. Tânărul luă copilul sub braţ şi ieşi îngândurat. Până atumci nu trăise decât în ştinţă, începea să trăiască în viaţă.Catastrofa aceasta a fost o criză în existenţa lui Claudiu. Orfan, frate mai mare, şef de familie la nouăsprezece ani, el se simţi chemat cu asprime din realităţile şcolii la realităţile lumii. Atunci, mişcat de milă, începu să se îngrijească cu pasiune şi devotament de fratele său; simţământ ciudat şi plăcut pentru el care nu iubise încă decât cărţile.Afecţiunea se dezvoltă într-un mod curios. Într-un suflet aşa de nou ea a fost ca o primă iubire. Despărţit din copilărie de părinţi, pe care abia îi cunoscuse, izolat şi parcă zidit în cărţile sale, avid în primul rând să studieze şi să înveţe, atent până atunci numai la inteligenţa sa care se dilata în ştiinţă, la imaginaţia sa care creştea în literatură, bietul şcolar nu avusese încă timp să simtă locul inimii. Frăţiorul fără tată şi mamă, copilaşul care îi cădea brusc în braţe, din cer, făcu din el un om nou. Băgă de seamă că pe lume mai există şi altceva decât speculaţiile Sorbonei şi versurile lui Homer, că omul are nevoie de afecţiune, că viaţa fără tandreţe şi fără dragoste nu e decât un mecanism sec, ţipător şi sfâşietor; îşi închipui doar, căci era la vârsta când iluziile nu sunt încă înlocuite decât cu iluzii, că afecţiunile de sânge şi familie erau singurele necesare, şi că iubirea pentru frăţior ajunge ca să umple o existenţă.Se aruncă deci în dragostea pentru micul său Jehan, cu pasiunea unui caracter profund, arzător, concentrat. Plăpânda făptură, frumoasă, blondă, trandafirie şi încreţită, orfanul fără alt sprijin decât tot un orfan, îl mişcă până în adâncul sufletului; şi, grav, gânditor cum era, începu să reflecteze asupra lui Jehan cu o milă infinită. Se îngriji de el ca de ceva foarte fragil şi foarte recomandat. Fu pentru copil mai mult decât un frate, îi deveni o mamă.Micul Jehan îşi pierduse mama la al cărei sân încă sugea. Claudiu îl dădu la o doică. În afară de domeniul Tirechappe căpătase ca moştenire de la tatăl său proprietatea Moulin care ţinea de turnul pătrat din Gentilly. Era o moară pe o colină lângă castelul Winchestre (Bicetre). Morăreasa hrănea un copil frumos; nu era departe de Universitate. Claudiu i-l duse şi pe micul său Jehan.

Din momentul acela, simţind că are de purtat o povară, luă viaţa foarte în serios. Gândul la frăţior îi deveni nu numai recreaţia, dar şi scopul studiilor sale. Se hotărî să se consacre pe de-a-întregul unui viitor de care răspundea înaintea lui Dumnezeu, să nu se căsătorească niciodată, să nu aibă alt copil, altă satisfacţie decât fericirea fratelui său. Se ataşă deci, mai mult decât oricând, vocaţiei sale clericale. Meritul, ştiinţa, calitatea sa de vasal imediat al

Page 66: Victor hugo   notre-dame

episcopului de Paris îi deschideau larg porţile bisericii. Prin dispensă specială de la Sfântul Scaun devenise preot la douăzeci de ani, cel mai tânăr dintre capelanii de la Notre-Dame, slujind altarul căruia i se spune, din cauza slujbei târzii rostite acolo, altare pigrorum.Aici, cufundat mai mult decât oricând în cărţile dragi pe care nu le lăsa decât ca să alerge o oră la proprietatea Moulin, îmbinarea de ştiinţă şi autoritate, aşa de rară la vârsta sa, îi cucerise repede respectul şi admiraţia bisericii. Din biserică, reputaţia de savant trecuse în popor, unde se schimbase — lucru frecvent pe atunci — în renume de vrăjitor.Atmosfera din jurul lui fusese stârnită de grupul bătrânelor care clămpăneau în jurul patului copiilor orfani, tocmai în momentul când se înapoia, în ziua de Duminica Tomii, să-şi spună liturghia la altarul de lângă uşa corului.Se apropie atunci de nefericita făptură mică, atât de duşmănită şi de ameninţată. Diformitatea, părăsirea, gândul la fratele său mic, himera care îi izbi deodată mintea — că dacă el moare, scumpul, său Jehan ar putea fi aruncat la rându-i pe scândura copiilor găsiţi — toate acestea pătrunseră în inima sa deodată, o mare milă se răscoli într-însul, determinându-l să ia copilul.Când îl scoase din sac, îşi dădu seama că, într-adevăr, copilul era diform. Nefericitul avea un neg pe ochiul stâng, capul între umeri, coloana vertebrală arcuită, sternul proeminent, pulpele răsucite; părea însă vioi; şi deşi nu se putea şti ce limbă gângăveşte, strigătul său anunţa oarecare forţă şi sănătate. Urâţenia lui spori compătimirea lui Claudiu; şi îşi jură să crească copilul de dragul fratelui său, pentru ca, oricare ar fi în viitor greşelile micului Jehan, ele să fie răscumpărate prin caritatea aceasta. Îl boteză pe copilul adoptiv, dându-i numele de Quasimodo (Duminica Tomii), fie că a vrut să însemneze astfel ziua când l-a găsit, fie că a vrut să caracterizeze prin acest nume cât de incompetentă şi de abia schiţată era biata făptură. Într-adevăr, Quasimodo, chior, cocoşat, răşchirat, nu era decât un neisprăvit.

III. „Immanis pecoris custos, immanior ipse”

In 1482, Quasimodo crescuse. Devenise de mai mulţi ani clopotar la Notre-Dame, graţie părintelui său adoptiv, Claudiu Frollo, care ajunsese arhidiacon de Josas, graţie suzeranului său Louis de Beaumont, ce devenise episcop de Paris, în 1472, la moartea lui Guillaume Charetier, graţie patronului său Olivier le Daim, bărbierul regelui Ludovic al Xl-lea prin graţia Domnului.Quasimodo era deci clopotarul de la Notre-Dame.Cu timpul se formase nu ştiu ce legătură intimă între clopotar şi biserică. Despărţit pentru totdeauna de lume prin dubla fatalitate a naşterii sale necunoscute şi a naturii sale diforme, închis din copilărie în acest dublu cerc cu neputinţă de străbătut, bietul nenorocit se obişnuise să nu vadă nimic pe lume dincolo de zidurile religioase care îl culeseseră la umbra lor. Notre-Dame fusese rând pe rând, pentru el, pe măsură ce creştea şi se dezvolta, oul, cuibul, casa, patria, universul.Şi este sigur că între creatură şi edificiu era un fel de armonie misterioasă, preexistentă. Când, mic încă, se târa ca broasca pe sub bezna bolţilor, el părea, cu figura lui omenească şi cu făptura-i monstruoasă, reptila naturală a lespezii umede şi mohorâte peste care umbra capitelelor romane proiecta atâtea forme bizare. Mai târziu, când se agăţă pentru prima oară, maşinal, de frânghia turnurilor, spânzurându-se de ea şi punând clopotul în mişcare, Claudiu, părintele său adoptiv, avu impresia unui copil a cărui limbă se dezlegă şi începu să vorbească.Astfel, treptat-treptat, dezvoltându-se într-una în sensul catedralei, trăind, vorbind aici, neieşind aproape niciodată, suferind la orice oră presiunea ei misterioasă, ajunse să-i semene, să se încrusteze pentru a spune astfel, să facă parte integrantă dintr-însa. Unghiurile lui ieşite se îmbucau — ierte-ni-se figura aceasta — cu unghiurile intrate ale edificiului, părând nu numai locuitorul, dar şi conţinutul lui firesc. Aproape s-ar spune că luase forma lui, aşa cum melcul ia forma carapacei sale. Era locuinţa, gaura, învelişul lui. Între bătrâna biserică şi el era

Page 67: Victor hugo   notre-dame

o simpatie instinctivă atât de profundă, existau atâtea afinităţi magnetice, atâtea afinităţi materiale, încât el adera la ea oarecum ca broasca ţestoasă la carapacea ei. Carapacea lui era catedrala zgrunţuroasă.E de prisos să atragem atenţia cititorului că nu trebuie să ia întocmai figurile pe care suntem obligaţi să le întrebuinţăm aci pentru a exprima împerecherea ciudată, simetrică, imediată, aproape cosubstanţială, dintre om să spunem şi un edificiu. De asemenea este de prisos să spunem cât de mult se familiarizase el cu întreaga catedrală într-o lungă şi intimă convieţuire. Locuinţa îi aparţinea. Ea nu avea un colţişor pe care Quasimodo să nu-l cunoască, înălţime pe care el să n-o fi escaladat. I se întâmpla de multe ori să se caţere pe faţadă ajutându-se numai de asperităţile sculpturii.Cele două turnuri — pe suprafaţa cărora adesea era văzut, târându-se ca o şopârlă ce luneca pe un zid abrupt — uriaşe, gemene, atât de înalte, de ameninţătoare, de primejdioase, nu-i pricinuiau nici ameţeală, nici groază, nici crize de amorţire: le vedeai blânde sub mâna sa, lesnicioase la escaladat, încât ai fi zis că le-a domesticit. Sărind, agăţându-se, zbenguindu-se în mijlocul prăpăstiilor catedralei gigantice, el devenise întrucâtva maimuţă şi cămilă, asemenea copilului calabrez care înoată înainte de a merge, jucându-se de mititel cu marea.De altminteri, nu numai trupul său părea că s-a modelat după catedrală, dar şi spiritul său. Ar fi greu să precizăm în ce stare se găsea făptura aceasta, ce deprindere contractase, ce formă luase sub învelişul înnodat, în viaţa sa sălbatică. Quasimodo se născuse chiar, cocoşat, şchiop. Claudiu Frollo izbutise cu mare trudă şi cu multă răbdare să-l înveţe a vorbi. Dar o fatalitate era legată de bietul copil găsit. Clopotar la Notre-Dame, la patrusprezece ani, o nouă infirmitate îi pusese capac: clopotele îi spărseseră timpanul; devenise surd. Singura poartă pe care natura i-o lăsase deschisă larg spre lume, se închisese brusc pentru el de-a pururi.Închizându-se, ea a interceptat unica rază de bucurie şi de lumină ce pătrundea încă în sufletul lui Quasimodo. Sufletul căzu într-o noapte profundă. Melancolia nenorocitului deveni fără leac şi completă, ca şi diformitatea sa. Adăugăm că surzenia îi făcu întrucâtva mut. Căci, ca să nu dea prilej de râs altora, el se hotărî, din momentul când se văzu surd, să adopte o tăcere pe care n-o rupea decât atunci când era singur. Îşi legă de bună voie limba pe care Claudiu Frollo o dezlegase cu atâta trudă. De aceea, când nevoia îl silea să vorbească, limba lui era amorţită, stângace, ca o poartă cu ţâţânile ruginite.Dacă am încerca acum să pătrundem până în sufletul lui Quasimodo, prin scoarţa îngroşată şi tare; dacă am putea să sondăm profunzimile întocmirii sale prost făcute; dacă ne-ar fi dat să privim cu o făclie dinapoia organelor fără transparenţă, să explorăm interiorul tenebros al făpturii opace, să lămurim ungherele obscure, fundăturile absurde şi să aruncăm deodată o lumină vie asupra sufletului înlănţuit în fundul acestei peşteri, i l-am găsi, desigur, într-o atitudine amărâtă, chircită şi rahitică, asemeni acelor deţinuţi din închisorile Veneţiei care îmbătrâneau frânţi în două într-o cuşcă de piatră prea scundă şi prea strâmtă.Cu siguranţă că spiritul se atrofiază într-un corp ratat. Quasimodo abia simţea mişcându-se orbeşte într-însul un suflet făcut după imaginea lui. Imaginile obiectelor de a ajunge la gândirea sa. Creierul era un mediu special: ideile care îl stăbăteau ieşeau apoi chircite. Reflexul care provenea din această răsfrângere era fatalmente divergent şi deviat.Aşa se explică sumedeniile de iluzii optice, de aberaţii ale judecăţii, de abateri în care rătăcea cugetul său uneori deşuchiat, alteori idiot.Primul efect al fatalei întocmiri era acela al tulburării privirii pe care el o arunca asupra lucrurilor. Nu primea aproape nici o percepţie imediată. Lumea exterioară i se părea mult mai depărtată decât ni se pare nouă.Al doilea efect al nenorocirii sale era acela că devenise rău.Era într-adevăr rău, deoarece era sălbatic; era sălbatic deoarece era urât. Exista o logică în natura sa ca şi într-a noastră.Forţa extraordinară era o cauză în plus de răutate. Malus puer robustus, spune Hobbes.

Page 68: Victor hugo   notre-dame

Dealtminteri, trebuie să recunoaştem, răutatea nu era poate înnăscută într-însul. De la primii paşi printre oameni se simţise, pe urmă se văzuse huiduit, înfierat, respins. Cuvântul omenesc era pentru el totdeauna o batjocură sau un blestem. Crescând, n-a găsit în juru-i decât ură. Şi-a însuşit-o. Dobândise răutatea generală. Culesese arma cu care l-au rănit.La urma urmei, el nu-şi îndrepta decât cu părere de rău faţa spre oameni. Catedrala îi ajungea. Ea era populată cu figuri de marmură, cu regi, sfinţi, episcopi, care cel puţin nu hohoteau de râs în nasul lui şi nu aveau pentru el decât o privire liniştită, binevoitoare. Celelalte statui ale monştrilor şi demonilor nu nutreau ură împotriva lui Quasimodo. Semăna prea tare cu ele ca să-l urască. Sfinţii erau prietenii săi, şi-l binecuvântau. Monştrii erau prietenii lui, şi-l păzeau. De aceea avea lungi extazuri cu ei. De aceea petrecea uneori ceasuri întregi ghemuit dinaintea unei statui, vorbind singuratic cu ea. Dacă survenea cineva, fugea ca un amant surprins în serenadă.Dar catedrala nu era pentru el numai societatea, ci şi întregul univers, întreaga natură. Nu visa alte spaliere decât vitraliile, totodată înflorite, altă umbrire decât a frunzelor de piatră care se desfăşoară încărcată de păsări în tufişul capitelelor saxone, alţi munţi decât turnurile colosale ale bisericii, alt ocean decât Parisul care foşneşte la picioarele lor.Ceea ce iubea mai mult decât orice în edificiul matern, ceea ce îi deştepta sufletul şi-i deschidea bietele aripe pe care le ţinea atât de jalnic îndoite în caverna sa, ceea ce îi făcea uneori fericit — erau clopotele. Le iubea, le dezmierda, le vorbea, le înţelegea. De la şirul de clopote din clopotniţă până la clopotul cel mare, îi erau toate dragi. Clopotniţa şi cele două turnuri erau pentru el trei colivii mari ale căror păsări crescute de dânsul, cântau doar pentru dânsul. Totuşi clopotele acestea îl asurziră, dar mamele iubesc deseori mai mult copiii din a căror cauză au suferit mai mult.E drept că glasul lor era singurul pe care îl mai putea auzi. De aceea clopotul cel mare îi era mai drag decât toate. Pe el îl prefera în familia de fete zgomotoase care se zbenguiau în juru-i în zilele de sărbătoare. Clopotul cel mare se numea Maria, aflat în turnul răsăritean, împreună cu Jacqueline, clopotul cel mai mic închis alături într-o colivie mai mică. Jacqueline se numea astfel după numele soţiei lui Jean de Montagu, care o dăruise bisericii, ceea ce nu l-a împiedicat să figureze apoi fără cap la Montfaucon. În al doilea turn erau alte şase clopote, şi, în sfârşit, cele şase mai mici ocupau clopotniţa împreună cu clopotul de lemn, care nu bătea decât din după-amiaza Joiei Patimilor până în dimineaţa Paştilor. Quasimodo avea deci unsprezece clopote în seraiul său, dar favorita era Maria.Nu ne-am putea face o idee despre bucuria lui în zilele de mare bătaie. În momentul când arhidiaconul îi spunea: „Du-te !” el urca scara în spirală a clopotniţei mai repede decât ar fi coborât altul. Intra gâfâind în camera aeriană a clopotului mare; îl privea un moment cu reculegere şi dragoste; apoi îi vorbea blând, îl alinta cu mâna ca pe un cal bun care face o cursă lungă. Îl deplângea pentru osteneala ce va avea. După primele dezmierdări, striga după ajutoarele sale, aşezate la etajul inferior al turnului, să înceapă. Acestea se spânzurau de cabluri, şi enorma capsulă de metal se legăna încetişor. Quasimodo o urmărea din ochi înfiorat. Prima izbitură a limbii de peretele de oţel zguduia schelăria pe care se urcase. Quasimodo vibra dimpreună cu clopotul. „Hai !” striga el cu o izbucnire de râs nesăbuit. Între timp, mişcarea clopotului se iuţea şi, pe măsură ce parcurgea un unghi mai deschis, ochii lui Quasimodo se deschideau de asemeni, tot mai scânteietori şi mai învăpăiaţi. În sfârşit, începea marea bătaie, întregul turn se cutremura, schelărie, pietre de construcţie, totul mugea deodată, de la pilonii fundaţiei până la trifoiul cununei. Quasimodo clocotea atunci. Umbla de colo până colo. Se cutremura împreună cu turnul, din creştet până în tălpi. Dezlănţuit şi furios, clopotul prezenta alternativ, pe ambii pereţi ai turnului, gura de bronz din care scăpa răsuflarea furtunoasă auzită la patru leghe. Quasimodo se aşeza dinaintea gurii; se ghemuia, se sălta după mişcările clopotului; aspira suflul nâpraznic, privea, rând pe rând, locul profund ce furnica la două sute de picioare sub dânsul, precum şi enorma limbă de aramă care îi urla din

Page 69: Victor hugo   notre-dame

secundă în secundă în urechi. Era singurul cuvânt pe care îl auzea, singurul sunet ce tulbura pentru dânsul liniştea universală. Se înfoia atunci ca o pasăre la soare. Frenezia clopotului îl cucerea deodată; privirea devenea extraordinară; aştepta clopotul în treacăt, aşa cum păianjenul aşteaptă musca, şi se năpustea brusc asupra lui. Atunci, suspendat asupra abisului, purtat în legănarea formidabilă a clopotului, prindea monstrul de urechi, îl strângea între genunchi, îl îmboldea cu călcâiele, înteţind cu izbitura şi cu greutatea trupului său furia bătăii. Între timp, turnul se clătina; el striga şi scrâşnea din dinţi, păru-i roşu se zburlea, pieptu-i hârâia ca nişte foale, ochii aruncau flăcări, clopotul monstruos necheza gâfâind sub el, şi nu mai aveai a face nici cu clopotul de la Notre-Dame, nici cu Quasimodo, ci cu un vis, un vârtej, o furtună; vârtejul călărind zgomotul; un spirit înfipt pe-o crupă zburătoare; un centaur ciudat, jumătate om, jumătate clopot; o specie de Astolphe1 oribil purtat de-un armăsar năzdrăvan de bronz însufleţit. Prin prezenţa extraordinarei făpturi circula în toată catedrala o anume respiraţie de viaţă. Părea că se desprinde din Quasimodo, cel puţin după spusa superstiţiilor exagerate ale gloatei, o emanaţie misterioasă care însufleţea toate pietrele catedralei, înfiorând măruntaiele profunde ale vechii biserici. Era de-ajuns să-l ştii acolo ca să ţi se pară că vezi cum nenumăratele statui ale galeriilor şi portalurilor trăiesc, se mişcă. Şi într-adevăr, catedrala părea o creatură docilă şi ascultătoare sub mâna lui; îi aştepta voinţa ca să-şi înalţe glasul puternic; era posedată şi umplută de Quasimodo ca de un duh familiar. Ai fi zis că, graţie lui, imensul edificiu respira. El se găsea cu adevărat pretutindeni, se înmulţea în toate punctele monumentului. Zăreai uneori cu spaimă în vârful turnului un pitic bizar care se căţăra, şerpuia, se ţâra în patru labe, se pleca asupra abisului, ţopăia din loc în loc şi se afunda în pântecul vreunei gorgone sculptate; era Quasimodo în căutarea cuiburilor de corbi. Alteori te ciocneai în vreun ungher întunecat al bisericii de un fel de himeră vie, ghemuită şi îmbufnată: era Quasimodo pe gânduri. Câteodată zăreai sub un turn un cap enorm şi un pachet de mădulare dezordonate legănându-se cu furie de capătul unei frânghii: era Quasimodo sunând vecerniile sau Angelus-ul. Deseori noaptea vedeai rătăcind pe balustrada şubredă, dantelată, ce încoronează turnurile, o formă hidoasă: era tot cocoşatul de la Notre-Dame. Atunci, spuneau vecinele, întreaga biserică avea ceva fantastic, supranatural, oribil; ochi şi guri se deschideau ici-colo; auzeai lătrând câinii, balaurii, iasmele de piatră care veghează zi şi noapte cu gândul încordat şi cu botul deschis în jurul monstruoasei catedrale; iar dacă era într-o noapte de Crăciun, în timp ce clopotul cel mare horcăia, parcă îi chema pe credincioşi la slujba din miez de noapte, se răspândea un atare aer peste faţada sumbră încât ai fi spus că marele portal devora gloata şi că ferestruica o privea. Toate acestea se trăgeau de la Quasimodo. Egiptul l-ar fi socotit zeul templului; evul mediu îl credea demon ; era însă numai sufletul acestuia.Era aşa de mult, încât pentru cei care ştiu de existenţa lui Quasimodo, Notre-Dame e astăzi pustie, neînsufleţită, moartă. Se simte că a dispărut ceva de acolo. Imensul trup e gol, un schelet; l-a părăsit spiritul, îi vezi locul şi atât. Ca un craniu unde sunt încă găuri pentru ochi, dar unde lipsesc privirile.

IV. Câinele şi stăpânul

Exista totuşi o făptură omenească pe care Quasimodo o cruţa de răutatea şi de ura sa, şi pe care o iubea tot atât, ba poate mai mult decât iubea catedrala: Claudiu Frollo.Explicaţia era simplă. Claudiu Frollo îl culesese, îl adoptase, îl hrănise, îl crescuse. Copil fiind, se deprinsese să se refugieze între picioarele lui Claudiu Frollo, când câinii şi copiii lătrau după el. Claudiu Frollo îl învăţase să vorbească, să citească, să scrie. Claudiu Frollo, în sfârşit, l-a făcut clopotar.Şi a căsători clopotul cu Quasimodo însemna a dărui pe Julieta lui Romeo.De aceea recunoştinţa lui Quasimodo era profundă, pasionată, fără margini; şi cu toate că

Page 70: Victor hugo   notre-dame

figura părintelui său adoptiv era deseori mohorâtă, severă, cu toate că vorbirea lui era de obicei scurtă, aspră, poruncitoare, niciodată recunoştinţa aceasta nu se dezminţise o clipă. Arhidiaconul avea în Quasimodo sclavul cel mai supus, valetul cel mai docil, dulăul cel mai neadormit. Când bietul clopotar asurzi, s-a stabilit între el şi Claudiu Frollo un limbaj de semne, misterios şi înţeles numai de ei. În chipul acesta, arhidiaconul era singura făptură cu care Quasimodo păstrase legătura. Nu avea raporturi pe lume decât cu catedrala şi cu Claudiu Frollo.Nimic nu se compara cu autoritatea arhidiaconului asupra clopotarului, cu ataşamentul clopotarului pentru arhidiacon. Ar fi fost de-ajuns un semn al lui Claudiu şi gândul că i-ar face plăcere, pentru ca infirmul să se arunce de la înălţimea turnurilor bisericii. Era un lucru remarcabil forţa aceasta fizică, atât de extraordinar dezvoltată la Quasimodo, şi pusă de el orbeşte la dispoziţia altcuiva. Se găsea, fără îndoială, în acest sentiment, devotamentul filial, ataşamentul domestic; era şi fascinarea unui spirit de alt spirit. O biată şi stângace alcătuire umană, care stătea cu capul plecat şi cu ochii imploratori în faţa unei inteligenţe înalte şi profunde, puternică şi superioară. În sfârşit, şi mai presus de orice, era recunoştinţa.. Recunoştinţa aşa de mult împinsă la limita ei extremă încât nu am şti cu ce s-o comparăm. O atare virtute nu are exemplele cele mai frumoase printre oameni. Vom spune deci că Quasimodo îl iubea pe arhideacon aşa cum niciodată un câine, un cal, un elefant nu şi-a iubit stăpânul.

V. Urmare de la Claudio Frollo

În 1482, Quasimodo avea vreo douăzeci de ani, Claudiu Frollo vreo treizeci şi şase: unul crescuse, altul îmbătrânise.Claudio Frollo nu mai era simplu şcolar de la colegiul Torchi, protectorul duios al unui copilaş, filosoful tânăr şi visător care cunoştea multe lucruri şi ignora multe altele. Era un preot auster, grav, posomorât, cu grijă de suflete; dommul arhidiacon de Josas, al doilea acolit al episcopului, având pe braţe cele două decanate, Montlhery şi Châteaufort, şi o sută şaptezeci şi patru de parohii rurale. Era un personaj impozant şi sumbru, în faţa căruia tremurau copiii de la cor, confraţii de la Saint-Augustin, învăţăceii de la Notre-Dame, când trecea domol pe sub ogivele înalte ale domului maiestuos, îngândurat, cu braţele pe piept şi cu capul atât de mult lăsat în jos încât nu i se vedea decât fruntea mare, pleşuvă.Dar Claudiu Frollo nu părăsise, de altfel, nici ştiinţa, nici educaţia frăţiorului, cele două îndeletniciri ale vieţii sale. Dar, cu timpul, se amestecase oarecare amărăciune în aceste lucruri gingaşe. Cu timpul, spune Paul Diacre, până şi cea mai bună slănină râncezeşte!Micul Jehan Frollo — poreclit du Moulin, din cauza locului unde fusese hrănit — nu a crescut în sensul pe care Claudiu vrusese să i-l imprime. Fratele cel mare se aştepta la un elev pios, docil, doct, onorabil. Dar frăţiorul, asemeni arbuştilor care înşală sforţarea grădinarului şi se întorc îndărătnici spre partea de unde le vin aerul şi soarele, frăţiorul nu creştea şi nu se înmulţea, nu scotea crengi stufoase şi îmbelşugate decât înspre lenevie, ignoranţă şi dezmăţ. Era un adevărat diavol, foarte dezordonat, ceea ce îl fădea pe dom Claudiu să-şi încrunte sprâncenele, dar foarte hazliu şi subtil, ceea ce îl făcea pe fratele mai mare să zâmbească. Claudiu îl încredinţase aceluiaşi colegiu unde petrecuse şi el primii ani, în studiu şi în reculegere; şi-l durea că sanctuarul cinstit altădată cu numele lui Frollo, era scandalizat astăzi de el. Adresa uneori lui Jehan mustrări îndelungi şi severe, pe care acesta le înghiţea. La urma-urmei, tânărul derbedeu avea inimă bună, aşa cum se vede în toate comediile. Dar, după dojană, reîncepea nu mai puţin liniştit seria răzvrătirilor şi enormităţilor.Uneori scărmănase în chip de bun-venit pe un be-jaune (aşa se spunea noilor debarcaţi la universitate); tradiţie preţioasă care s-a păstrat cu grijă până în zilele noastre. Alteori asmuţise o bandă de şcolari care s-a năpustit asupra unei cârciumi, quasi classico excitati, apoi l-a bătut

Page 71: Victor hugo   notre-dame

pe cârciumar, „cu beţe ofensive” şi a devastat cârciuma, distrugând până şi boloboacele cu vin din privinţă. După aceea, submonitorul de la Torchi prezentă alarmat lui dom Claudiu un raport în latină, cu această dureroasă menţiune: Rixa, prima causa vinum optimum potatum. În sfârşit — grozăvie la un copil de şaisprezece ani — se spunea că isprăvile sale mergeau deseori până în strada Glatigny.De aceea, întristat şi descurajat în afecţiunile-i omeneşti, Claudiu se aruncase cu mai multă patimă în braţele ştiinţei, surioara aceasta care cel puţin nu-ţi râde în nas şi-ţi plăteşte totdeauna, deşi în monedă uneori derizorie, îngrijirile pe care i le-ai dat. Deveni deci tot mai savant şi, în acelaşi timp, printr-o consecinţă naturală, tot mai rigid ca preot şi tot mai trist ca om. Există pentru fiecare dintre noi anumite paralelisme între inteligenţa, moravurile şi caracterul nostru, care se dezvoltă fără întrerupere şi nu se rup decât în marile zdruncinări ale vieţii.Deoarece Claudiu Frollo străbătuse din tinereţe cercul aproape întreg al cunoştinţelor umane, pozitive, exterioare şi îngăduite, fu nevoit, ca să nu se oprească ubi defuit orbis, să meargă mai departe şi să caute alte alimente pentru activitatea nesăturată a inteligenţei sale.Străvechiul simbol al şarpelui care îşi muşcă coada se potriveşte în special ştiinţei. Se pare că Claudiu Frollo dovedise lucrul acesta. Mai multe persoane grave afirmau că, după ce epuizase fas-ul cunoştinţei umane, el a cutezat să pătrundă în nefas. Se spunea că gustase, rând pe rând, toate fructele din arborele inteligenţei şi că, flămând sau dezgustat, muşcase în cele din urmă din fructul oprit. Participase, rând pe rând, aşa cum l-au văzut cititorii noştri, la conferinţele teologilor de la Sorbona, la adunările artienilor închinaţi Sfântului Hilarie, la disputele decretiştilor închinaţi Sfântului Martin, la congregaţiile medicilor; toate bucatele permise şi aprobate, pe care aceste patru mari bucătării, transformate în facultăţi, puteau să le elaboreze şi să le servească unei inteligenţe, el le devorase, ghiftuindu-se mai înainte ca foamea sa să fie domolită; atunci săpase mai departe, mai jos, dedesubtul întregii ştiinţe, materiale, limitate; şi-a riscat poate sufletul şi s-a aşezat în peşteră, la masa misterioasă a alchimiştilor, a astrologilor, a ermeticilor, în a cărui capăt stau în evul mediu Averroes, Guillaume de Paris şi Nicolas Flamel, şi care se prelungeşte, în Orient, la luminile sfeşnicului cu şapte ramuri, până la Solomon, Pitagora şi Zoroastru.Cel puţin aşa se presupunea, cu temei sau fără. E sigur că arhidiaconul vizita deseori cimitirul Saints-Innocents, unde fuseseră înmormântaţi părinţii săi dimpreună, e drept, cu celelalte victime ale ciumei din 1466; dar el părea mai puţin mişcat de crucea gropii lor decât de figurile ciudate care împodobeau mormântul lui Nicolas Flamel şi al lui Claude Pernelle, construit alături.E sigur că a fost văzut deseori mergând pe strada Lombards, şi intrând pe furiş într-o căsuţă de la colţul străzii Ecrivains şi Marivault. Era casa construită de Nicolas Flamel, casa unde acesta a murit pe la 1417 şi care, pustie pe atunci, începea să cadă în ruină din pricină că ermeticii şi alchimiştii tuturor ţărilor îi tociseră zidurile, săpându-şi numele lor pe ele. Cîţiva vecini afirmau chiar că l-au văzut o dată, printr-o ferestruică de beci, pe arhidiaconul Claudiu săpând şi răscolind pământul în cele două pivniţi ai căror stâlpi fuseseră mâzgăliţi cu versuri şi cu hieroglife nenumărate chiar de Nicolas Flamel. Se presupunea că Flamel a îngropat piatra filosofală în beciuri şi, timp de două veacuri, alchimiştii, de la Magistri până la părintele Pacifique, n-au încetat să scormonească solul decât atunci când casa, răscolită şi întoarsă cu atâta cruzime, s-a spulberat sub picioarele lor.De asemenea este sigur că arhidiaconul căpătase o pasiune ciudată pentru portalul simbolic al catedralei, pagina aceasta scrisă în piatră de episcopul Guillaume de Paris care, fără îndoială, a fost osândit deoarece ataşase un infernal frontispiciu poemului sfânt pe care restul edificiului îl cântă veşnic. Despre arhidiaconul Claudiu se spunea că ar fi aprofundat colosul Sfântului Christophe şi statuia enigmatică, lungă, care se ridica atunci în faţa bisericii şi pe care poporul o numea în batjocură Domnul Legris. Dar ceea ce toată lumea putuse remarca

Page 72: Victor hugo   notre-dame

erau orele nesfârşitei pe care le petrecea deseori pe parapetul de la intrarea bisericii, contemplând sculpturile portalului, examinând uneori fecioarele nebune cu lămpile lor răsturnate, alteori fecioarele cuminţi cu lămpile lor drepte; calculând alte dăţi unghiul privirii corbului care stă la portalul din stânga şi care priveşte, în biserică, un punct misterios, unde se găseşte, desigur, tăinuită piatra filosofală, în cazul când ea nu e în pivniţa lui Nicolas Flamel. Era, vom spune în treacăt, un destin ciudat pentru biserica Notre-Dame, în epoca aceea, de a fi astfel iubită în două moduri deosebite şi cu atâta evlavie, de două făpturi atât de nepotrivite cum erau Claudiu şi Quasimodo: iubită de unul, un fel de jumătate om, instinctiv şi sălbatic, pentru frumuseţea, statura, armoniile care se desprind din magnificul ei ansamblu; iubită de altul, imaginaţie savantă şi pasionată, pentru semnificaţia, pentru mitul, pentru sensul pe care ea îl conţine, pentru simbolul împrăştiat sub sculpturile faţadei sale; într-un cuvânt, pentru enigma pe care ea o propune veşnic inteligenţei.E sigur, în sfârşit, că arhidiaconul îşi amenajase în turnul dinspre Greve, alături de colivia clopotelor, o chilie mică, foarte secretă, unde nu intra nimeni, nici chiar episcopul, fără învoirea sa. Chilia a fost altă dată făcută aproape de vârful turnului, printre cuiburile de corbi, de către episcopul Hugo de Besancon care făcuse farmece aci pe vremea sa. Nu ştia nimeni ce cuprinde chilia; dar fusese văzută deseori, de pe ţărmurile Terenului, noaptea, la o ferestruică de dinapoia turnului, apărând, dispărând şi reapărând, la intervale scurte, egale, o lumină roşie, intermitentă, bizară, care însoţea parcă aspiraţiile gâfâitoare ale unui alchimist, lumină ce se datora mai degrabă unei flăcări decât unei lămpi. În umbră, la înălţimea aceea, luminiţa producea un efect ciudat, iar bunele femei spuneau: „Uite că arhidiaconul face vrăji şi că iadul scânteiază acolo”.În definitiv, mari dovezi de vrăjitorie nu reieşeau din toate acestea; era însă de-ajuns fum ca să presupui că e şi foc; iar arhidiaoonul avea o faimă destul de mare. Suntem datori să spunem, totuşi că ştiinţele Egiptului, că necromancia, că magia, chiar cea mai albă şi nevinovată, nu aveau duşman mai înverşunat, denunţători mai nemiloşi decât pe domnii din oficialitatea catedralei. Oroare sinceră sau manoperă de pungaş care strigă: „Puneţi mâna pe hoţ!” faptul acesta nu era o piedică pentru ca arhidiaconul să fie socotit de capetele docte ca un suflet aventurat în vestibulul iadului, pierdut în hrubele cabalei, bâjbâind în beznele ştiinţelor oculte. Nici poporul nu se lăsa amăgit; pentru oricine era înzestrat cu puţină pătrundere, Quasimodo trecea drept demon, Claudiu Frollo drept vrăjitor. Nici vorbă că clopotarul trebuie să servească arhidiaconului o anume bucată de timp, după care îi va lua sufletul în chip de plată. De aceea, în ciuda austerităţii excesive a vieţii sale, arhidiaconul nu era văzut cu ochi buni de făpturile evlavioase, şi nu exista nas într-atâta de neexperimentat care să nu adulmece într-însul pe magician.Dacă, îmbătrânind, se formaseră prăpăstii în ştiinţa sa, ele se formaseră şi în inima sa. Cel puţin, aşa erai îndreptăţit examinând figura pe care sufletul nu se vedea strălucind decât printr-un nor posomorât. De unde îi venea fruntea lată, pleşuvă, capul totdeauna înclinat, pieptul totdeauna săltat de suspine? Ce gând tainic făcea să îi zâmbească gura cu atâta amărăciune în momentul când sprâncenele sale încruntate se apropiau ca doi tauri gata de luptă? De ce rămăşiţele părului său erau încărunţite?Ce foc interior izbucnea uneori în priviri, astfel că ochii semănau cu o gaură străpunsă în peretele unui cuptor?Simptomele acestea de violenită preocupare morală căpătaseră cu deosebire un grad înalt de intensitate în momentul când se petrece istoria de faţă. În numeroase rânduri, câte un copil de cor fugise înspăimântat când l-a găsit singur în biserică, într-atâta de ciudată şi de strălucitoare era privirea lui. În numeroase rânduri, la ora slujbei, vecinul său de strană l-a auzit amestecând în cântul său ad omnem tonum paranteze neinteligibile. În numeroase rânduri, spălătoreasa Terenului, însărcinată cu curăţenia, a observat, nu fără groază, urme de unghii şi de degete crispate pe veşmântul domnului arhidiacon de Josas.

Page 73: Victor hugo   notre-dame

Dealtminteri, severitatea lui sporea, şi nu fusese niciodată mai exemplar decât atunci. Prin situaţie ca şi prin caracter, se ţinuse totdeauna departe de femei; părea că le urăşte mai mult decât oricând. Simpla foşnire a unei rochii de mătase îl silea să-şi lase gluga peste ochi. Era, în privinţa aceasta, într-atât de ahtiat de austeritate şi rezervă încât, când doamna de Beaujeu, fiica regelui, veni în luna decembrie 1481 să viziteze mănăstirea Notre-Dame, el se împotrivi cu gravitate, reamintind episcopului sfatul Cărţii negre, datând din ziua Sfântului Bartolomeu, în 1334, care interzice accesul în mănăstire al oricărei femei „oricare ar fi ea, bătrână sau tânără, stăpână sau slujnică”. Episcopul se văzuse atunci nevoit să-i citeze ordonanţa legatului Odo, care exceptează anumite doamne din societatea înaltă, aliquae magnates mulieres, quae sine scandalo vitari non possunt. Dar arhidiaconul protestă, obiectând că ordonanţa legatului, care data din 1207, era anterioară cu 127 ani Cărţii negre şi, în consecinţă, abrogată de aceasta. A refuzat să se arate în faţa prinţesei. Se remarca de asemeni că repulsia lui pentru ţigănci şi ţigani se înteţeşte de câtva timp. Solicitase episcopului un edict care să interzică drastic ţigăncilor de a dansa şi a cânta în piaţa bisericii şi cerceta de câtva timp arhivele mucezite pentru a strânge cazurile de vrăjitori şi vrăjitoare condamnaţi la rug sau la spânzurătoare pentru compliciltate la farmece cu ţapi, scroafe sau capre.

VI. Impopularitate

Am mai spus că arhidiaconul şi clopotarul nu prea erau iubiţi de mulţimea mai importantă şi mai măruntă din preajma catedralei. Când Claudiu şi Quasimodo ieşeau împreună, ceea ce se întâmpla uneori, şi erau văzuţi străbătând, valetul urmându-şi stăpânul, străzile răcoroase, înguste şi mohorâte ale cartierului, cuvintele răutăcioase, fredonările ironice, glumele nesărate îi hărţuiau, cu excepţia cazurilor, destul de rare, când Claudiu Frollo mergea cu capul drept, arătându-şi fruntea severă şi aproape augustă.Amândoi erau în cartier asemenea poeţilor despre care vorbeşte Regnier:Tot felul de oameni merg după poeţiAşa cum după bufniţe strigă privighetorile.Uneori, vreun ştrengar îşi risca pielea şi ciolanele pentru plăcerea mare de a înfige un ac în cocoaşa lui Quasimodo. Alteori, vreo fată frumoasă, ştrengărită şi neruşinată mai mult decât s-ar fi cuvenit, îşi atingea rochia neagră de preot, cântându-i sub nas cântectul batjocoritor: „Cuib, cuib, diavolul este prins”. Câteodată un grup de bătrâne, înşirat şi ghemuit în umbră, pe treptele unei tinde, bombănea zgomotos la trecerea arhidiaconului şi a clopotarului zvârlindu-le în faţă salutul acesta binevoitor: „Hm, uite unul al cărui suflet seamănă cu trupul celuilalt”. Alteori vreo bandă de şcolari şi de haimanale îi saluta cu huiduieli în latineşte: Eia! Eia! Claudius cum Claudo!Dar, de cele mai multe ori, ocara trecea neobservată de preot şi de clopotar. Pentru a auzi toate graţiozităţile, Quasimodo era prea surd, iar Claudiu prea visător.

CARTEA A CINCEA

I. „Abbas beati Martini”

Faima lui dom Claudiu se întinsese departe. Ea îi prilejui, cam pe vremea când a refuzat s-o vadă pe doamna de Beaujeu, o vizită a cărei amintire a păstrat-o mult timp.Era într-o seară. Se retrăsese după slujbă în chilia mănăstirii Notre-Dame. Aceasta, afară poate de câteva fiole de sticlă zvârlite într-un colţ şi pline cu un praf destul de echivoc, care semăna mult cu praful de proiecţie, nu oferea nimic ciudat sau misterios. Ici-colo se vedeau câteva inscripţii pe perete, dar ele erau simple sentinţe de ştiinţă sau de pietate, extrase din autori buni. Arhidiaconul se aşezase la lumina unui sfeşnic de aramă, în faţa unui vas scris

Page 74: Victor hugo   notre-dame

încărcat cu manuscrise, îşi rezemase cotul pe cartea larg deschisă a lui Honorius din Autun, De praedistinatione et libero arbitrio, şi răsfoia adâncit în gânduri un în folio imprimat pe care îl adusese, singurul produs de presă aflat în chilia sa. În toiul reveriei se auzi o bătaie în uşă:— Cine-i acolo? strigă savantul cu tonul graţios al unui dulău flămând pe care îl deranjezi de la ciolanul său. O voce răspunse de afară:— Prietenul d-voastă, Jacques Coictier. Claudiu se duse să deschidă.Era într-adevăr medicul regelui; un personaj ca de cincizeci de ani, a cărui fizionomie aspră nu era corijată decât de o privire şireată. Îl însoţea încă un bărbat. Amândoi purtau câte un halat lung, de culoare cărămizie, îmblănit, închis şi legat cu un cordon, iar pe cap purtau pălării de aceeaşi culoare. Mâinile lor dispăreau sub mâneci, picioarele sub halate, ochii sub pălării.— Dumnezeu să mă ierte, domnilor, nu mă aşteptam la o vizită atât de onorabilă la ora aceasta! spuse arhidiaconul introducându-i. Şi, vorbind astfel, curtenitor, plimba de la medic la însoţitorul acestuia o privire neliniştită şi iscoditoare.— Nu e niciodată prea târziu pentru a face o vizită unui savant de însemnătatea lui dom Claudiu Frollo de Tirechappe — răspunse doctorul Coictier, al cărui accent îi purta frazele cu maiestatea unei rochii cu coadă. Atunci începu între medic şi arhidiacon unul din acele prologuri politicoase care precedau, potrivit uzului, în epoca aceea, orice conversaţie între savanţi, şi care nu-i împiedicau să se urască în modul cel mai cordial. De altminteri, acest lucru se mai vede şi astăzi, orice gură de savant care complimentează un alt savant e un vas cu fiere îndulcită.Felicitările lui Claudiu Frollo la adresa lui Jacques Coictier se refereau în special la numeroasele avantaje vremelnice pe care vrednicul medic ştiuse să le extragă, în cursul carierei sale atât de pizmuite, din fiecare boală a regelui, operaţie de o alchimie mai bună şi mai sigură decât căutarea pietrei filosofale.— Într-adevăr, domnule doctor Coictier, m-am bucurat nespus aflând despre episcopia nepotului d-voastă, superiorul meu Pierre Verse. Nu e el episcop de Amiens?— Da, domnule arhidiacon; o favoare a lui Dumnezeu.— Ştiţi că aveţi o înfăţişare foarte bună în ziua de Crăciun, în fruntea companiei d-voastră de la Camera Conturilor, domnule prezident?— Vice-prezident, dom Claudiu. Din păcate numai atât.— Ce e cu superba d-voastră casă din strada Saint-Andre-des-Arcs? E un Luvru. Îmi place nespus zarzărul sculptat pe poartă.— O, maestre Claudiu, toată clădirea aceasta mă costă mult. Pe măsură ce casa se înalţă, eu mă ruinez.— Vai, dar nu aveţi veniturile Temniţei şi ale Palatului şi renta tuturor caselor, staulelor, gheretelor, dughenelor mănăstirii? Toate acestea sunt o vacă bună de muls.— Veniturile de la Poissy nu mi-au adus nimic anul acesta.— Dar birurile de la Triel, de la Saint-James, de la Saint-Germain-en-Laye sunt totdeauna bune.— Nimica toată.— Aveţi şi slujba de consilier al regelui. Vi se plăteşte fix.— Da, confrate Claudiu, dar blestemăţia de proprietate de la Poligny, despre care se vorbeşte atâta, nu-mi aduce, una peste alta, nici şaizeci taleri de aur.In complimentele pe care dom Claudiu le adresa lui Jacques Coictier era accentul batjocoritor şi înăcrit, zâmbetul trist şi crud al unui om superior şi nefericit care persiflează un moment, ca să se amuze, prosperitatea grosolană a unui om de rând. Celălalt nu băga de seamă.— Pe sufletul meu, spuse în sfârşit Claudiu strângându-i mâna, mă bucur că vă văd atât de sănătos.

Page 75: Victor hugo   notre-dame

— Vă mulţumesc, maestre Claudiu.— A, dar cum se simte regalul d-voastră bolnav? exclamă dom Claudiu.— Nu-şi plăteşte cum ar trebui mediaul, răspunse doctorul zvârlind o privire spre tovarăşul său.— Crezi, prietene Coictier? spuse acesta.Cuvântul, rostit cu tonul uimirii şi al mustrării, readuse asupra necunoscutului personaj atenţia arhidiaconului care, la drept vorbind, nu se abătuse cu totul nici o clipă, din momentul când străinul trecuse pragul chiliei. A fost nevoie de toate motivele pe care le avea să-l menajeze pe doctorul Jacques Coictier, atotputernicul medic al regelui Ludovic al XI-lea, pentru a-l primi însoţit. De aceea figura sa nu fu prea cordială când Jacques Coictier îi spuse:— Dom Claudiu, vă aduc un confrate care a vrut să vă vadă, căci vă cunoştea din renume.— Domnul se ocupă cu ştiinţa? întrebă arhidiaconul fixând asupra tovarăşului lui Coictier ochi pătrunzători. Nu găsi sub sprâncenele necunoscutului o privire mai puţin străpungătoare şi mai sfidătoare decât a sa.Acesta era, atât cât lumina slabă îngăduia să vezi, un bătrân de vreo şaizeci de ani, de statură potrivită, cu aer bolnăvicios şi epuizat. Profilul său, deşi cu o linie foarte orăşenească, avea ceva puternic şi sever, ochii lui scânteiau sub arcada foarte profundă a sprâncenelor ca o lumină în adâncul unei peşteri; iar sub pălăria pleoştită care îi cădea pe nas, simţeai planurile largi ale unei frunţi de geniu.Necunoscutul răspunse singur la întrebarea arhidiaconului.— Cucernice maestre, rosti el cu glas grav, renumele d-voastră a ajuns până la mine şi am vrut să vă consult. Nu sunt decât un biet nobil provincial care îşi scoate încălţămintea înainte de a intra la savanţi. Se cade să cunoaşteţi numele meu. Mă numesc cumătrul Tourangeau.„Ciudat nume pentru un nobil” gândi arhidiaconul. Se simţea totuşi în faţa unei făpturi puternice şi serioase. Instinctul înaltei sale inteligenţe îi dădea putinţa să bănuiască o inteligenţă nu mai puţin înaltă sub pălăria cumătrului Tourangeau; şi examinând grava figură, rictusul ironic pe care prezenţa lui Jacques Coictier i-l săpase pe chipul mohorât se risipi puţin câte puţin, asemenea amurgului pe un orizont de noapte. Se aşeză la loc, posac şi tăcut, în jilţu-i mare, cotul îşi reluă poziţia obişnuită pe masă, şi fruntea în palmă. După câteva momente de meditaţie făcu semn musafirilor să se aşeze şi se adresă cumătrului Tourangeau:— Doriţi să mă consultaţi, maestre; dar asupra cărei ştiinţe?— Cucernice, răspunse cumătrul Tourangeau, sunt bolnav, greu bolnav. Vi se spune marele Esculap, şi am venit să vă cer un sfat medical.— Medical? glăsui arhidiaconul înălţând capul. Păru că se reculege o clipă şi reluă: Cumetre Tourangeau, dacă acesta e numele d-voastră, întoarceţi capul. Veţi găsi răspunsul meu scris pe zid.Cumătrul Tourangeau se supuse şi citi deasupra capului inscripţia aceasta săpată în perete: „Medicina e fiica visurilor (Jamblique)”.Doctorul Jacques Coictier auzise întrebarea camaradului său cu o ciudă pe care răspunsul lui dom Claudiu a sporit-o. Se plecă la urechea cumătrului Tourangeau şi îi spuse destul de încet ca să nu fie auzit de arhidiacon:— Te-am prevenit că e nebun. Ai vrut să-l vezi.— S-ar putea prea bine ca nebunul să aibă dreptate, doctore Jacques, îi răspunse cu acelaşi ton şi cu un zâmbet amar.— Treaba dumitale, replică Coictier cu glas sec. Apoi, adresându-se arhidiaconului: Sunteţi gata de treabă, dom Claudiu, iar Hipoarate nu e pentru d-voastră o piedică mai mare decât ar putea să fie o alună pentru o maimuţă. Medicina, un vis! Bănuiesc că farmacopolii v-ar lapida în cazul când s-ar găsi aici. Vasăzică d-voastră tăgăduiţi influenţa filtrelor asupra sângelui, a alifiilor asupra trupului. Tăgăduiţi eterna farmacie de flori şi de metale care se cheamă lumea, creată într-adins pentru veşnicul bolnav care se cheamă omul.

Page 76: Victor hugo   notre-dame

— Nu tăgăduiesc nici farmacia, nici bolnavul, rosti cu răceală dom Claudiu. Eu tăgăduiesc medicul.— Prin urmare nu e adevărat, reluă Coictier cu aprindere, că guta este o pecingine pe dinăuntru, că o rană se vindecă prin aplicarea unui şoarece fript, că un sânge tânăr, infuzat, redă tinereţe vinelor bătrâne; nu e adevărat că două şi cu două fac patru şi că emprostatonosul succede opistotonosului!Arhidiaconul răspunse fără să se tulbure:— Sunt anumite lucruri la care mă gândesc într-un anume fel.Coictier deveni roşu de furie.— A, bunul meu Coictier, să nu ne supărăm, glăsui cumătrul Tourangeau. Domnul arhidiacon e prietenul nostru.Coictier se linişti, mormăind în şoaptă: „La urma urmei, e un nebun”.— Fără supărare, maestre Claudiu, d-voastră mă puneţi într-o mare încurcătură, declară cusmătrul Tourangeau. Venisem să vă cer două consultaţii, una privitoare la sănătatea mea, alta privitoare la steaua mea.— Domnule, spuse arhidiaconul, dacă v-aţi gândit astfel, aţi fi făcut bine să nu vă obosiţi urcând treptele scării mele. Eu nu cred în medicină. Nu cred în astrologie.— Serios? exclamă cumătrul cu uimire. Coictier avea un râs forţat.— Vedeţi bine că e nebun, îi şopti el cumătrului Tourangeau. Nu crede în astrologie!— Cum să ne imaginăm că fiecare rază de stea e un fir care ţine de capul unui om? continuă dom Claudiu.— Dar în ce credeţi d-voastră? strigă cumătrul Tourangeau.Arhidiaconul rămase un moment şovăitor, apoi schiţă un zâmbet sumbru, care părea că-i dezminte răspunsul:— Credo în Deum!— Dominum nostrum, adăugă cumătrul Tourangeau făcându-şi semnul crucii.— Amen! spuse Coictier.— Cucernice maestre, reluă cumătrul, mă bucur nespus văzându-vă atât de evlavios. Dar, mare savant cum sunteţi, aţi ajuns la punctul de a nu mai crede în ştiinţă?— Nu, glăsui arhidiaconul apucând braţul cumătrului Tourangeau, şi un fulger de entuziasm se aprinse în ochii lui posomorâţi; nu, eu nu tăgăduiesc ştiinţa. Nu m-am târâit atât de mult pe jos, cu unghiile în ţărână, printre nenumăratele ramificări ale peşterii, fără să zăresc departe, la capătul galeriei întunecoase, o lumină, o flacără, ceva, fără îndoială, răsfrângerea uluitorului laborator central, unde pacienţii şi înţelepţii l-au surprins pe Dumnezeu.— Dar, în sfârşit, întrerupse Tourangeau, ce lucru consideraţi d-voastră adevărat şi sigur?— Alchimia.Coictier protestă:— Pardon, dom Claudiu, alchimia are fără îndoială raţiunea ei, dar de ce să blestemaţi medicina şi astrologia?— Neant, ştiinţa omului! Neant, ştiinţa cerului! rosti arhidiaconul cu pornire.— Aceştia înseamnă a merge cu Epidaur şi Chaldeea, rosti medicul.— Ascultaţi, maestre Jacques, cele ce vă spun sunt de bună-credinţă. Eu nu sunt medic al regelui, iar majestatea sa nu mi-a dat grădina Dedalus ca să observ constelaţiile. Nu vă supăraţi şi ascultaţi-mă. Ce adevăr aţi spus, nu zic din medicină, care e un lucru zănatec, dar din astrologie? Citaţi-mi virtuţile bustrofedonului vertical, descoperirile numărului ziruf şi ale numărului zefirod.— Tăgăduiţi care forţa simpatică a claviculei şi faptul că din ea derivă cabalistica?— Eroare, maestre Jacques. Nici una din formulele d-voastră nu duce la realitate. Alchimia îşi are însă descoperirile ei. Veţi tăgădui rezultate de natura acestora? Gheaţa închisă sub pământ timp de o mie de ani se transformă în cristal de stâncă. Plumbul e străbunul tuturor

Page 77: Victor hugo   notre-dame

metalelor. (Căci aurul nu e un metal, aurul e lumină.) Plumbului nu-i trebuie decât patru perioade a câte două sute de ani fiecare pentru a trece, pe rând, de la starea de plumb la starea de arsenic roşu, de la arsenic roşu la cositor, de la cositor la argint. Nu sunt fapte acestea? Dar a crede în claviculă, în linia plină şi în stele e tot aşa de caraghios ca a crede, dimpreună cu locuitorii Chinei, că grangurul se schimbă în cârtiţă, iar grăunţele de grâu în peşti.— Eu am stutdiat hermeitca! exclamă Coictier, şi înflăcăratul arhidiacon nu-l lăsă să termine: — Iar eu am studiat medicina, astrologia şi hermetica. Numai aici e adevărul (vorbind astfel luase de pe o fiolă plină cu praful despre care am vorbit adineauri), numai aici e lumina. Hipocrate e un vis, Urania e un vis, Hermes e o gândire. Aurul este soarele; a face aur înseamnă a fi Dumnezeu. Iată unica ştiinţă. Am sondat medicina şi astrologia, vă asigur. Neant, neant. Corpul omenesc, tenebre; aştrii, tenebre!Şi recăzu în jilţ, într-o atitudine puternică, inspirată. Cumătrul Tourangeau îl observa în tăcere. Coictier se silea să rânjească, înălţa uşor din umeri şi repeta în şoaptă: „Un nebun”.— Dar aţi atins mirificul scop? întrebă deodată Tourangeau. Aţi făcut aur?— Dacă făceam, regele Franţei s-ar numi Claudiu, nu Ludovic, răspunse articulându-şi pe îndelete cuvintele ca un om care cugetă.Cumătrul încruntă sprâmcenele.— Dar ce tot spun eu? reluă dom Claudiu cu un zâmbet dispreţuitor. Ce ar însemna pentru mine tronul Franţei, când eu aş putea să reconstruiesc imperiul Orientului!— Bravo! spuse cumătrul.„O, bietul nebun!” murmură Coictier. Arhidiacomul continuă, părând că nu mai răspunde decât gândurilor sale:— Dar nu; mâ târăsc încă; îmi zgârii faţa şi genunchii de pietrele drumului subteran. Întrevăd, nu contemplu. Nu citesc, silabisesc.— Iar când veţi şti să citiţi, întrebă cumătrul, veţi face aur?— Cine se îndoieşte? rosti arhidiaconul.— În cazul acesta, Madona ştie că eu am mare nevoie de bani şi aş vrea tare mult să învăţ a citi în cărţile d-voastră. Spuneţi-mi, cucernice maestre, ştiinţa d-voastră e vrăjmaşă sau neplăcută Madonei?Dom Claudiu se mulţumi să răspundă la întrebarea cumătrului cu o liniştită superioritate:— Al cui arhidiacon sunt eu oare?— Adevărat, maestre. Ei bine, aţi vrea să mă iniţiaţi? Invăţaţi-mă să silabisesc dimpreună cu d-voastră.Claudiu luă atitudinea măreaţă şi pontificală a unui Samuel.— Bătrâne, trebuie ani mai îndelungaţi decât aveţi pentru a întreprinde călătoria aceasta printre lucrurile misterioase. Capul d-voastră este tare încărunţit. Din peşteră nu se iese decât cu părul alb, însă nu se intră acolo decât cu părul negru. Ştiinţa se pricepe singură să brăzdeze, să ofilească şi să usuce chipurile omeneşti. N-are nevoie ca bătrâneţea să-i aducă figuri brăzdate gata. Dacă totuşi simţiţi imboldul să vă supuneţi disciplinei la vârsta dv. şi să descifraţi alfabetul temut al înţelepţilor, veniţi la mine şi voi încerca. Nu vă voi spune d-voastră, un biet bătrân, să vizitaţi încăperile sepulcrale ale piramidelor despre care vorbeşte anticul Herodot, nici turnul de cărămizi al Babilonului, nici imensul sanctuar de marmură albă al templului indian Eklinga. N-am văzut mai mult decât dv. zidăriile chaldeene construite după forma sacră a lui Sikra, nici templul lui Solomon, care este distrus, nici uşile de piatră ale mormântului regilor lui Israel, care sunt sfărâmate. Ne vom mulţumi cu fragmente din viaţa lui Hermes pe care o avem aici. Vă voi explica statuia Sfântului Christophe, simbolul Semănătorului şi pe al celor doi îngeri care sunt pe portalul Sfintei Capele; unul dintre ei ţine mâna într-un vas, iar celălalt într-un nor...Jacques Coictier, pe care replicile aprinse ale arhidiaconului îl zăpăciseră, îşi reveni acum şi-l întrerupse cu tonul triumfător al unui savant corijând pe un altul:

Page 78: Victor hugo   notre-dame

— Erras, amice Claudi. Simbolul nu e numărul. Confundaţi pe Orfeu cu Hermes.— D-voastră greşiţi, replică arhidiadonul cu gravitate. Dedalus e postamentul, Orfeu e zidul, Hermes e edificiul. Asta e tot. Veţi veni când veţi vrea, urmă el, întorcându-se spre Tourangeau; vă voi arăta părticelele de aur rămase pe fundul cuptorului lui Nicolas Flamel şi le veţi compara cu aurul lui Guillaume de Paris. Vă voi învăţa virtuţile secrete ale cuvântului grec peristera. Dar, în primul rând, vă voi arăta să citiţi, una după alta, literele de marmură ale alfabetului, paginile de granit ale cărţii. Vom merge de la portalul episcopului Guillaume şi de la Saint Jean-le-Rond, la Sainte-Chapelle, apoi la casa lui Nicolas Flamel din strada Marivault, la mormântul lui de la Saint-Innocents, la cele două spitale ale lui din strada Montmorency. Vă voi arăta să citiţi hieroglifele cu care sunt acoperite cele patru grătare de fier ale portalului de la spitalul Saint-Gervais şi din Ferronnerie.Vom silabisi împreună faţadele lăcaşurilor Saint-Corne, Sainte-Genevieve-des-Ardents, Saint-Martin, Saint-Jacques-de-la-Boucherie...De multă vreme Tourangeau, oricât de inteligentă îi era privirea, părea că nu-l mai înţelege pe dom Claudiu. Îl întrerupse:— Cum arată cărţile d-voastră?— Poftim una, spuse arhidiaconul.Şi deschizând fereastra chiliei, arătă cu degetul imensa biserică Notre-Dame care, proiectând pe un cer înstelat silueta neagră a turnurilor, a coastelor de piatră şi a crupei sale monstruoase, părea un sfinx enorm cu două capete, aşezat în mijlocul oraşului.Arhidiaconul examină câtva timp, în tăcere, edificiul gigantic, apoi, întinzând cu un oftat mâna dreaptă spre cartea imprimată ce stătea deschisă pe masă, iar mâna stângă spre Notre-Dame, şi plimbând o privire tristă de la carte la biserică, spuse:— Oh, aceasta o va ucide pe aceea!Coictier, care se apropiase cu grăbire de carte, nu se putu împiedica să strige:— Hei, dar ce e atât de primejdios într-asta: Glossa în epistolas D. Pauli (Norimbergae, Antonius Koburger, 1474). Nu e ceva nou. O carte a lui Pierre Lombard, maestrul Sentinţelor. Poate-i primejdioasă pentru că e tipărită?— Exact, răspunse Claudiu, care părea absorbit într-o meditare profundă şi stătea în picioare, cu degetul arătător îndoit pe infolio-ul ieşit din faimoasele teascuri de la Nurnberg. Apoi adăugă aceste cuvinte misterioase: Vai, vai, lucrurile mici vin de hac celor mari; un dinte triumfă asupra unui corp; şoarecele Nilului ucide crocodilul, espadonul ucide balena, cartea va ucide edificiul!Clopotul de stingere sună în momentul când doctorul Jacques repeta în şoaptă însoţitorului său refrenul etern: „E nebun!” La care însoţitorul răspunse de data aceasta: „Cred că da”.Era ora când nici un străin nu mai putea să rămână în mănăstire. Vizitatorii se retraseră.— Maestre, glăsui cumătrul Tourangeau, luându-şi rămas-bun de la arhidiacon, iubesc savanţii şi spiritele mari, şi vă stimez în mod deosebit. Veniţi mâine la reşedinţa regală şi întrebaţi de abatele de la Saint-Martin de Tours.Arhidiaconul rămase buimăcit, înţelegând în sfârşit ce fel de personaj era cumătrul Tourangeau, şi amintindu-şi pasajul acesta din registrul de la Saint-Martin de Tours: Abbas beati Martini, SCILICET REX FRANCIAE, est canonicus de consuetudine et habet parvam proebendam quam habet sanctus Venantius, et debet sedere in sede thesaurarii.Se afirmă că în epoca aceea arhidiaconul avea dese întrevederi cu Ludovic al XI-lea, când Maiestatea Sa venea la Paris, şi că creditul lui dom Claudiu punea în umbră pe Olivier le Daim şi pe Jacques Coictier care, după maniera sa, îl bruftuia foarte straşnic pe rege.

II. Aceasta va ucide aceea

Cititoarele noastre ne vor ierta că ne oprim un moment să căutăm gândul care se ascunde sub

Page 79: Victor hugo   notre-dame

cuvintele enigmatice ale arhidiaconului: „Aceasta va ucide aceea; Cartea va ucide edificiul!”După părerea noastră, gândul avea două feţe. Mai întâi un gând de preot. Spaima sacerdoţiului dinaintea unui nou agent, imprimeria. Înfricoşarea şi înmărmurirea omului din sanctuar dinaintea tiparniţei luminoase a lui Gutenberg. Amvonul şi manuscrisul, cuvântul vorbit şi cuvântul scris, alarmându-se de cuvântul tipărit; ceva asemănător încremenirii unei vrăbii care ar vedea legiunile de îngeri desfăcându-şi milioanele de aripi. Strigătul profetului care aude foşnind şi mişunând umanitatea emancipată, care vede în viitor cum inteligenţa sapă credinţa, cum opinia detronează credinţa, cum lumea zgâlţâie Roma. Pronostic al filosofului care vede cum gândirea omenească, volatilizată de presă, se evaporează din recipientul teocratic. Groaza soldatului care examinează berbecul de oţel şi spune: „Se va nărui turnul”. Ceea ce înseamnă că o putere va urma altei puteri. Ceea ce vroia sa spună: „Presa va ucide biserica”. Dar sub gândirea aceasta, prima şi cea mai simplă fără îndoială, mai era, după părerea noastră, una mai nouă, un corolar al celei dintâi, mai lesne de observat şi de contestat, o vedere, tot aşa de filosofică, dar nu numai a preotului, ci şi a savantului şi artistului. Era presentimentul că gândirea omenească, schimbându-şi forma, va schimba modul de expresie, că ideea capitală a fiecărei generaţii nu se va mai scrie cu aceeaşi materie şi în acelaşi fel, că anume cartea de piatră, atât de solidă şi de durabilă, va face loc cărţii de hârtie, mai solidă şi mai durabilă. În privinţa aceasta, vaga formulă a arhidiaconului avea un al doilea sens; ea arăta ca o artă va detrona altă artă. Ea vroia să spună: imprimeria va ucide arhitectura.Într-adevăr, de la obârşia lucrurilor şi până în secolul al cincisprezecelea al erei creştine, inclusiv, arhitectura e marea carte a omenirii, expresia principală a omului în diversele lui stări de dezvoltare, fie ca forţă fie ca inteligenţă.Când memoria primelor rase se simţi supraîncărcată, când bagajul amintirilor geniului omenesc deveni atât de greoi şi de confuz, încât cuvântul, gol şi fugar, riscă să se piardă pe drum, ele fură transcrise pe sol în modul cel mai vizibil, mai durabil şi totodată mai natural.Primele monumente au fost simple blocuri de stâncă „pe care fierul nu le atinsese”, spune Moise. Arhitectura începu ca orice scriere. Ea fu la început alfabet. Se înfigea o piatră în picioare şi ea era o literă, şi fiecare literă era o hieroglifă şi pe fiecare hieroglifă odihnea un grup de idei, la fel cum odihneşte capitelul pe coloană. Aşa au făcut primele rase, pretutindeni, în acelaşi moment, pe suprafaţa lumii întregi. Regăsim piatra înălţată a celţilor în Siberia din Asia, în pampele din America.Mai târziu se făcură cuvinte. Se suprapuse piatra peste piatră, se împerecheară silabele de granit, verbul încercă unele combinaţii. Dolmenul şi cromlehul celte, tumulusul etrusc, galgalul ebraic sunt cuvinte. Câteva, tumulusul mai cu seamă, sunt nume proprii. Uneori, când era piatră multă şi o plajă întinsă, se seria o frază. Imensa îngrămădire din Karnak este o formulă completă.In sfârşit, se făcură cărţi. Tradiţiile zămisliseră simboluri sub care ele dispăreau ca trunchiul sub frunziş; toate aceste simboluri în care omenirea credea, sporeau, se înmulţeau, se încrucişau, se complicau din ce în ce mai mult; primele monumente nu mai erau de ajuns pentru a le conţine; se revanşaseră de pretutindeni; cu greu monumentele exprimau încă tradiţia primitivă, ca şi ele simplă, nudă, zăcând pe sol. Simbolul avea nevoie vi se desfăşoare în edificiu. Arhitectura se dezvoltă atunci cu gândirea omenească; deveni un uriaş cu o mie de capete şi o mie de braţe, fixând sub o formă eternă, vizibilă, pipăibilă, tot acest simbolism fugar. În timp ce Dedal, care-i forţa, măsura; în timp ce Orfeu, care-i inteligenţa, cânta; stâlpul, care e o literă, arcada, care e o silabă, piramida, care e un cuvânt, puse în mişcare deodată, printr-o lege de geometrie şi printr-o lege de poezie, se grupau, se combinau, se amalgamau, coborau, urcau, se-alăturau pe sol; se ridicau la cer, până se scriseră, sub dictatul ideii generale a noii epoci, cărţile minunate, care erau de asemeni edificii minunate: pagoda din Eklinga, Rhamseionul din Egipt, templul lui Solomon. Ideea generatoare, verbul, nu se găsea numai în fondul tuturor edificiilor, dar şi în forma lor. Templul lui Solomon, de

Page 80: Victor hugo   notre-dame

exemplu, nu era doar legătura cărţii sfinte, era însăşi Cartea sfântă. Pe fiecare din incintele lui concentrice preoţii puteau să citească verbul tradus şi manifestat ochilor, şi ei urmăreau astfel transformările lui din sanctuar în sanctuar, până când îl găseau în ultimu-i tabernacol sub forma cea mai concretă, care era tot arhitectură: arca. Astfel, verbul era, cuprins în edificiu, dar imaginea lui se găsea pe învelişul acestuia, aşa cum se găseşte figura omenească pe sicriul unei mumii.Şi nu numai forma edificiilor, dar locul pe care ele şi-l alegeau dezvăluia gândul reprezentat. După cum simbolul ce trebuia exprimait era graţios sau sumbru, Grecia îşi încununa munţii cu un templu armonios la vedere, India şi-i spinteca pe ai săi pentru a şlefui pagodele diforme, subterane purtate de gigantice şiruri de elefanţi de granit.Astfel, în primele şase mii de ani ai lumii, de la pagoda cea mai imemorială a Hindustanului până la catedrala din Colonia, arhitectura a fast marea scriere a geniului uman. Şi lucrul e într-atât de adevărat încât nu numai orice simbol religios, dar şi orice gândire omenească îşi are o pagină scrisă în această carte imensă, şi monumentul propriu.Orice civilizaţie începe cu teocraţia şi sfârşeşte cu democraţia. Legea aceasta a libertăţii, succedând unităţii, e scrisă în arhitectură. Căci, insistăm asupra acestui punct, nu trebuie să se creadă că zidăria e puternică numai pentru a clădi templul, pentru a exprima mitul şi simbolismul sacerdotal, pentru a transcrie în hieroglife, pe paginile ei de piatră, tablele misterioase ale legii. Dacă ar fi aşa, deoarece se iveşte în orice societate omenească un moment când simbolul sacru se uzează şi se astupă sub gândirea liberă, când omul se fereşte de preot, când excrescenţa filosofiilor şi a sistemelor roade faţa religiei, arhitectura n-ar putea să reproducă noua stare a spiritului omenesc, filele ei încărcate pe faţă ar fi goale pe verso, opera ei ar fi trunchiată, cartea ei ar fi incompletă. Dar nu.Să luăm de exemplu, evul mediu, unde vedem mai limpede pentru că este mai aproape de noi. În prima lui perioadă, în timp ce teocraţia organizează Eunopa, în timp ce Vaticanul raliază şi reclasează în juru-i elementele unei Rome făcută cu Roma care zace năruită în jurul Capitoliului, în timp ce creştinismul se duce căutând în sfărâmăturile civilizaţiei anterioare toate etajele societăţii, şi reconstruieşte cu ruinele ei un nou univers ierarhic, al cărui sacerdoţiu este cheia de boltă, se aude mai întâi zvâcnind în haos, apoi se vede răsărind puţin câte puţin, sub suflul creştinismului, sub mâna barbarilor, din molozul arhitecturilor moarte, greacă şi romană, misterioasa arhitectură neoromană, sora zidăriilor teocratice ale Egiptului şi Indiei, emblema inalterabilă a catolicismului pur, hieroglifă imuabilă a unităţii papale. Toată gândirea de atunci e scrisă într-adevăr în acest sumbru stil roman. Simţi pretutindeni autoritatea, unitatea, nepătrunsul, absolutul, pe Grigore al VII-lea; peste tot preotul, niciodată omul; peste tot casta, niciodată poporul. Dar vin cruciadele. E o mare mişcare populară, şi orice mare mişcare populară, indiferent de cauză şi scop, desprinde totdeauna, din ultima ei precipitare, spiritul de libertate. Noutăţile îşi fac drum. Iată că se deschide perioada furtunoasă a răscoalelor ţărăneşti, a revoltelor împotriva reformei lui Charles al VII-lea, şi a Ligilor. Autoritatea se clatină, unitatea se bifurcă. Feudalitatea cere să se împartă cu teocraţia, în aşteptarea poporului care va surveni inevitabil şi îşi va face, ca totdeauna, partea leului. Quia nominor leo. Senioria pătrunde deci sub sacerdoţiu, comună sub seniorie. Faţa Europei e schimbată. Ei bine, se schimbă şi faţa arhitecturii! Ca şi civilizaţia, ea a întors pagina, iar spiritul nou al timpurilor o găseşte gata să scrie sub dictatul lui. A revenit din cruciade cu ogiva, cum au revenit naţiunile cu libertatea. Atunci, în timp ce Roma se dezmembrează puţin câte puţin, arhitectura romană moare. Hieroglifa evadează din catedrală şi se duce să blazoneze donjonul pentru a da prestigiu feudalităţii. Însăşi Catedrala, edificiu aşa de dogmatic altădată, năpădită de acum încolo de burghezie, de comună, de libertate, scapă de sub puterea preotului şi cade în puterea artistului. Artistul o construieşte după voia sa. Adio mister, mit, lege. Iată fantezia şi capriciul. Dacă îşi are bazilica şi altarul, preotul nu mai spune nimic. Cele patru ziduri sunt ale artistului. Cartea arhitecturală nu mai aparţine sacerdoţiului,

Page 81: Victor hugo   notre-dame

religiei, Romei, ci imaginaţiei, poeziei, poporului. Aşa se explică transformările repezi şi nenumărate ale acestei arhitecturi care nu datează decât de trei veacuri, mult izbitoare după neclintirea stagnantă a arhitecturii romane care a avut şase sau şapte veacuri. Arta merge totuşi cu paşi de gigant. Geniul şi originalitatea poporului îndeplinesc treaba pe care o făceau episcopii. Fiecare rasă îşi scrie, în treacăt, rândul său în carte; şterge vechile hieroglife romane de pe frontispiciul catedralelor şi cel mult dacă mai vezi dogma străbătând ici-colo de sub noul simbol pe care îl depune. Draperia populară abia îngăduie să se bănuiască osemintele religioase. Sunt de neînchipuit licenţele pe care şi le permit atunci arhitecţii, chiar faţă de biserică. Avem capitelurile împletite de călugări şi călugăriţe, ruşinos împreunate. Avem Întâmplarea lui Noe sculptată în toate amănuntele, ca, de exemplu, sub marele portal din Bourges. Avem un călugăr bahic, cu urechi de măgar şi cu paharul în mână, râzând sub nasul întregii comunităţi, ca, de exemplu, pe aghiazmatarul mănăstirii din Bocherville. Există în epoca aceasta, pentru gândirea scrisă în piatră, un privilegiu absolut asemănător celui al libertăţii presei din timpurile noastre. Libertatea arhitecturii.Libertatea aceasta merge foarte departe. Uneori un portal, o faţadă, o biserică întreagă, prezintă un sens simbolic cu totul străin cuibului, sau chiar ostil bisericii. Din al treisprezecelea veac, Guillaume de Paris şi, în al cincisprezecelea, Nicolas Flamel au scris pagini subversive. Saint-Jacques-de-la-Boucherie era în întregime o biserică de opoziţie.Gândirea nu era atunci liberă decât în domul acesta, de aceea ea nu se scria completă decât în cărţile numite edificii. Fără forma edificiului ea s-ar fi văzut arsă în piaţa publică de mâna călăului, sub formă de manuscris, dacă avea imprudenţa de a se hazarda. Gândirea-portal de biserică ar fi asistat la supliciul gândirii-carte. De aceea, neavând decât calea aceasta, construcţia se îmbulzea de pretutindeni. Aşa se explică imensul număr de catedrale care au acoperit Europa, număr atât de prodigios încât abia îţi vine să-i dai crezare, chiar după ce l-ai verificat. Toate forţele materiale, toate forţele intelectuale ale societăţii converg în acelaşi punct: arhitectura, în chipul acesta, sub pretextul că zideşte lui Dumnezeu biserici, arta se dezvolta în proporţii măreţe.Atunci, oricine se năştea poet devenea arhitect. Geniul împrăştiat în mulţime, comprimat din toate părţile sub feudalitate, negăsind ieşire decât în direcţia arhitecturii, se manifesta prin ea, iar iliadele lui luau formă de catedrale. Toate celelalte arte se supuneau şi se orânduiau sub arhitectură. Erau făuritoarele marii opere. Arhitectul, poetul, meşterul totaliza în persoana sa sculptura care îi cizela faţadele, pictura care îi strălumina vitraliile, muzica ce-i punea clopotul în mişcare şi îi sufla în orgă. Până şi biata poezie propriu-zisă, aceea care se încăpăţâna să vegeteze în manuscrise, era obligată — pentru a însemna ceva - să se încadreze în edificiu sub formă de imn sau de proză; acelaşi rol, în definitiv, pe care îi jucaseră tragediile lui Eschil la serbările sacerdotale din Grecia, şi Geneza în templul lui Solomon.Astfel, până la Gutenberg, arhitectura era scrierea principală, scrierea universală. Ultima pagină a acestei cărţi granitice, începută de Orient şi continuată de antichitatea greacă şi romană, a fost scrisă de evul mediu. De altminteri fenomenul unei arhitecturi de popor urmând unei arhitecturi de castă, pe care l-am observat în evul mediu, se reproduce cu orice mişcare analogă în inteligenţa umană, în alte mari epoci ale istoriei. Astfel, pentru a nu enunţa aici decât sumar o lege care ar cere să fie dezvoltată în volume, în Orientul de sus, leagănul timpurilor primitive, după arhitectura hindusă, arhitectura feniciană, mama îmbelşugată a arhitecturii arabe; în antichitate, după arhitectura egipteană, al cărei stil etrusc şi ale cărei monumente ciclopice nu sunt decât o varietate, arhitectura greacă, al cărei stil roman nu e decât o prelungire încărcată cu domul cartaginez; în timpurile moderne, după arhitectura neo-romană, arhitectura gotică. Şi, privind sub un alt aspect aceste trei serii, vom regăsi la cele trei surori vârstnice, arhitectura hindusă, arhitectura egipteană, arhitectura neoromană, acelaşi simbol, adică: teoraţia, casta, unitatea, dogma, mitul, Dumnezeu; iar pentru cele trei surori mai mici, arhitectura feniciană, arhitectura greacă, arhitectura gotică, indiferent de diversitatea

Page 82: Victor hugo   notre-dame

de formă inerentă naturii lor, aceeaşi semnificaţie, adică: libertatea, poporul, omul.Fie că se cheamă preot brahman, mag sau papă, în construcţiile hindusă, egipteană sau romană simţi întotdeauna preotul, nimic altceva decât preotul. Nu tot aşa este în arhitecturile populare. Ele sunt mai bogate şi mai puţin sfinte. În cea feniciană simţi negustorul; în cea greacă, republicanul; în gotică, burghezul.Caracterele generale ale oricărei arhitecturi teocratice sunt nestrămutarea, oroarea de progres, păstrarea liniilor tradiţionale, consacrarea tipurilor primitive, specificul statornic al tuturor formelor omului şi naturii cu capricii neexplicabile prin simbol. Ele sunt cărţi tenebroase pe care numai iniţiaţii ştiu să le descifreze. De altminteri orice formă, orice diformitate chiar, are un sens care o face inviolabilă. Nu cereţi construcţiilor hindusă, egipteană, romană, să-şi reformeze desenul sau să-şi amelioreze limba. Orice perfecţionare e pentru ele impietate. În aceste arhitecturi se pare că rigiditatea dogmei s-a răspândit peste piatră ca o a doua stratificare. Caracterele generale ale construcţiilor populare sunt, dimpotrivă, varietatea, progresul, originalitatea, belşugul, mişcarea perpetuă. Sunt îndeajuns detaşate de religie pentru a gândi la frumuseţea lor, pentru a o îngriji, pentru a corija neîncetat podoaba lor de statui sau de arabescuri. Aparţin veacului. Au ceva omenesc pe care îl amestecă neîncetat cu simbolul divin sub care se produc încă. De aceea avem edificii care pot fi pătrunse de orice suflet, de orice inteligenţă, de orice imaginaţie, simbolice încă, dar lesne să fie înţelese, ca şi natura. Între arhitectura teocratică şi aceasta, e diferenţa dintre o limbă sacră şi o limbă vulgară, dintre hieroglifă şi artă, dintre Solomon şi Fidias.Dacă rezumăm cele ce am indicat până aici în mod foarte sumar, neglijând nenumărate dovezi şi, de asemeni, obiecţii de detaliu, ajungem aici: că arhitectura a fost, în secolul al cincisprezecelea, registrul principal al omenirii, că în acest interval nu s-a ivit pe lume o gândire ceva mai complicată care să nu fie făcută edificiu, că orice idee populară, ca şi orice lege religioasă, a avut monumentele sale; că specia omenească, în sfârşit, n-a gândit nimic important pe care să nu-l fi scris în piatră. Şi pentru ce? Pentru că orice gândire, fie religioasă, fie filosofică, e interesată să se perpetueze, pentru că ideea care a răscolit o generaţie vrea să răscolească altele şi să lase urmă. Dar ce imoralitate precară e aceea a manuscripticii! Un edificiu e o carte mult mai solidă, mai durabilă şi mai rezistentă. Pentru a distruge cuvântul scris e de-ajuns o torţă şi un turc. Pentru a dărâma cuvântul construit, e nevoie de o revoluţie socială, de o revoluţie pământească. Barbarii au trecut peste Coliseu, potopul poate peste Piramide.În secolul al cincisprezecelea, totul se schimbă. Cugetarea umană descoperă un mijloc de a se perpetua, nu numai mai durabil şi mai rezistent decât arhitectura, dar şi mai simplu, mai lesnicios. Arhitectura e detronată. Literelor de piatră ale lui Orfeu le urmează literele de plumb ale lui Gutenberg.

Cartea ucide edificiul.

Inventarea imprimeriei este cel mai mare eveniment al istoriei. E revoluţia-mamă. E modul de expresie al umanităţii care se primeneşte complet, e gândirea umană care dezbracă o formă şi îmbracă alta, e năpârlirea completă şi definitivă a şarpelui simbolic care, de la Adam, reprezintă inteligenţa.Sub forma imprimeriei, gândirea e mai nepieritoare decât oricând; e volatilă, insesizabilă, indestructibilă. Se contopeşte cu aerul. Pe vremea arhitecturii ea devenea munte şi punea stăpânire pe un secol şi pe un loc. De-acum e stol de păsări, se împrăştie în patru vânturi şi ocupă în acelaşi timp toate punctele aerului şi spaţiului.Repetăm: cine nu vede că în felul acesta ea e mult mai trainică? Din solidă cum era devine trainică. Trece de la durată la nemurire. Poţi nărui o formă: cum vei extirpa omniprezenţa? Vine un potop; muntele va fi dispărut de mult sub valuri, dar păsările vor zbura încă; iar dacă

Page 83: Victor hugo   notre-dame

o singură corabie pluteşte la suprafaţa cataclismului, se vor aşeza pe ea, vor pluti cu ea, vor asista cu ea la descreşterea apelor, iar noua lume ce va ieşi din haos va vedea la deşteptare, plutind deasupra ei, întraripată şi vie, cugetarea lumii înghiţite.Şi când observăm că modul aceste de expresie este nu numai cel mai conservator, dar şi cel mai simplu, cel mai comod, cel mai la îndemâna tuturor, când ne gândim ca el nu trage după sine bagaj mare, când comparăm gândirea obligată pentru a se traduce într-un edificiu să pună în mişcare patru sau cinci alte arte şi câteva tone de aur, un munte de piatră, o pădure de lemne, un popor de lucrători, când o comparăm cu gândirea care devine carte şi căreia îi ajunge puţină hârtie, puţină cerneală şi un condei, cum să ne mai mirăm că inteligenţa omenească a părăsit arhitectura pentru imprimerie? Retezaţi brusc albia primitivă a unui fluviu printr-un canal săpat dedesubtul nivelului său, şi fluviul va evada de acolo.De aceea vedeţi cum, odată cu descoperinea imprimeriei, arhitectura se usucă puţin câte puţin se atrofiază şi se despodobeşte. Cum se simte că apa scade, că ceva se duce, că gândirea timpurilor şi a popoarelor se retrage dintr-însa. Răceala e aproape insesizabilă secolului al cincisprezecelea, presa e prea debilă încă şi sustrage arhitecturii puternice cel mult un prisos de viaţă. Dar, din secolul ai şaisprezecelea, boala arhitecturii devine vizibilă: ea nu mai exprimă în mod esenţial societatea; devine, jalnic, o artă clasică; din galică, din europeană, din indigenă, devine greacă şi romană, din adevărată şi modernă, pseudo-antică. Decadenţa aceasta se numeşte Renaştere. Decadenţă splendidă totuşi, căci vechiul geniu gotic, soare ce asfinţeşte dinapoia giganticei prese din Mainz, mai străbate câtva timp cu ultimele raze îngrămădirea aceasta hibridă de arcade latine şi de colonade corintiene.Asfinţitul acesta de soare ni se pare că este aurora.Totuşi, din momentul când arhitectura nu mai e decât o artă ca oricare alta, de îndată ce nu mai este arta totală, arta suverană, arta tirană, ea nu mai are forţa să reţină celelalte arte. Ele se emancipează deci, zdrobesc jugul arhitectului şi îşi văd fiecare de drum. Fiecare din ele câştigă din divorţul acesta. Izolarea măreşte totul. Sculptura devine statuară, imaginea devine pictură, canonul devine muzică. Ai impresia unui imperiu ce se dezmembrează la moartea împăratului său, şi ale cărui provincii se transformă în regate.Răsar atunci Rafael, Michalangelo, Jean Goujon, Palestrina, splendori ale uluitorului secol şaisprezece.Odată cu anbele se emancipează pe deplin şi gândirea. Ereticii evului mediu făcuseră largi spărturi în catolicism. Secolul al şaisprezecelea zdrobeşte unitatea religioasă, înainte de imprimerie reforma n-ar fi fost decât o schismă, imprimeria o face revoluţie. Răpiţi presa, erezia e enervată. Fatal sau providenţial, Gutenberg este precursorul lui Luther.Totuşi, când soarele evului mediu a asfinţit pe deplin, geniul gotic s-a stins pentru de-a pururi la orizontul artei, arhitectura se posomorăşte, se decolorează, se şterge din ce în ce mai mult. Vierme rozător al edificiului, cartea imprimată o suge şi o devorează. Ea se dezbracă, se desfoiază, slăbeşte văzând cu ochii. E meschină, e săracă, e nulă. Nu mai exprimă nimic, nici măcar amintirea artei altor timpuri. Redusă la ea însăşi, părăsită de celelalte arte, deoarece o părăseşte gândirea omenească, ea cheamă lucrători în lipsa artiştilor. Geamul înlocuieşte vitraliul. Cioplitorul urmează sculptorului. Adio orice sevă, orice originalitate, orice viaţă, orice inteligenţă. Se târăşte, cerşetoare jalnică de atelier, din copie în copie. Michelangelo care o simţea, fără îndoială, murind în secolul al şaisprezecelea, avusese o ultimă idee, o idee de deznădejde. Titanul artei aşezase Panteonul peste Partenon şi făcuse Sfântul Petru din Roma. Operă mare ce merita să rămână unică, ultima originalitate a arhitecturii, semnătura unui artist uriaş în josul colosalului registru de piatră care se închidea. Ce face după moartea lui Michelangelo jalnica arhitectură care îşi supravieţuia în stare de spectru şi de umbră? Îl ia pe Sfântul Petru din Roma şi îl copiază, şi-l parodiază. O manie, o jale. Fiecare secol îşi are Sfântul Petru din Roma. În secolul al şaptesprezecelea, Val-de-Grâce; în al optsprezecelea, Sainte-Genevieve. Fiecare ţară îşi are Sfântul Petru din Roma. Londra îi are pe al ei.

Page 84: Victor hugo   notre-dame

Petereburgul pe al lui. Parisul are două sau trei. Testament neînsemnat, ultimă trăncăneală a unei mari arte decăzute, ce recade în copilărie înainte de a muri.Dacă, în locul monumentelor caracteristice, cum sunt acelea despre care am vorbit, examinăm aspectul general al artei din al şaisprezecelea până în al optsprezecelea secol, remarcăm aceleaşi fenomene de descreştere şi de slăbiciune. Odată cu Francisc al II-lea, formula arhitecturală a edificiului se şterge tot mai mult, lăsând să se arate forma geometrică, asemenea scheletului unui bolnav slăbit. Liniile frumoase ale artei fac loc liniilor reci şi neînduplecate ale geometrului. Un edificiu nu mai este un edificiu, e un poliedru. Arhitectura se frământă, totuşi, să-şi ascundă nuditatea. Frontonul grec se înscrie în frontonul roman, şi invers. Avem tot Panteonul în Partenon, adică Sfântul Petru din Roma. Iată casele de cărămidă ale lui Henri al IV-lea, cu colţuri de piatră; Place Royale, Place Dauphine. Iată bisericile lui Ludovic al XIII-lea, greoaie, îndesate, împovărate cu un dom ca o cocoaşă.Iată arhitectura mazariniană, pastişare italienească de prost-gust a celor Patru Naţiuni. Iată palatele lui Ludovic al XIV-lea, cazărmi lungi pentru curteni, rigide, glaciale, plicticoase. Iată-l, în sfârşit, pe Ludovic al XV-lea cu zorzoanele care desfigurează vechea arhitectură îmbătrânită, ştirbită şi cochetă. De la Francois al II-lea la Ludovic al XV-lea, răul a crescut în progresie geometrică. Arta nu mai are decât pielea pe oase. Agonizează ca vai de ea.Între timp, ce devine imprimeria? Toată viaţa care se scurge din arhitectură vine la ea. Pe măsură ce arhitectura scade, imprimeria se umflă şi se îngroaşă. Capitalul de forţe pe care cugetarea omenească îl cheltuia în edificii, îl cheltuieşte de acum încolo în cărţi. De aceea, din secolul al şaisprezecelea, presa mărită la nivelul arhitecturii în descreştere, luptă cu ea şi o ucide, în secolul al şaptesprezecelea este de ajuns de suverană, de triumfătoare, de consolidată în victorie, pentru a da lumii sărbătoarea unui mare secol literar. În al optsprezecelea, odihnită îndelung la curtea lui Ludovic al XIV-lea, ea apucă din nou vechea spadă a lui Luther, îl înarmează pe Voltaire şi goneşte, tumultoasă, la atacul vechii Europe, a cărei expresie arhitecturală i-a ucis-o. În momentul când secolul al optsprezecelea se încheie, ea a nimicit totul. În al nouăsprezecelea va reconstrui.Întrebăm acum: care din cele două arte reprezintă într-adevăr, de trei veacuri, gândirea umană? Care o traduce? Care exprimă nu numai maniile ei literare şi scolastice, dar mişcarea ei vastă, profundă, universală? Care se suprapune statornic, fără ruptură, şi fără lacună, speciei omeneşti ce merge, monstru cu o mie de picioare? Arhitectura ori imprimeria?Imprimeria. Să nu ne înşelăm, arhitectura e moartă, moartă de-a binelea, ucisă de cartea imprimată, ucisă pentru că durează mai puţin, ucisă, deoarece costă scump.Orice catedrală înseamnă un miliard, închipuiţi-vă acum ce capital ar trebui pentru a scrie din nou cartea arhitecturală; pentru ca din nou să mişune pe sol mii de edificii; pentru a reveni la epocile când monumentele erau atât de multe încât, după apusa unui martor ocular, „îţi venea să mărturiseşti că lumea, scuturându-se, a lepădat vechile veşminte pentru a se îmbrăca într-un alb veşmânt de biserici”. Erat enim ut si mundus, ipse excutiendo semet, rejecta vetustate, candida ecclesiarum vestem indueret. (Glaber Rodulphus).O carte se face repede, costă puţin şi poate merge departe! Cum să te mai miri că toată gândirea omenească se scurge pe panta aceasta? Nu înseamnă că arhitectura nu va mai avea, ici-colo, un monument frumos, o capodoperă izolată. Se va mai putea avea, din când în când, sub domnia imprimeriei, o coloană făcută, presupun, de o armată întreagă, cum erau sub domnia arhitecturii iliadele şi cântecele populare, Mahabahratele şi Nibelungii, create de un popor întreg din rapsodii învălmăşite şi topite. Marele accident al unui arhitect de geniu va putea să survină în secolul al douăzecilea, cum a survenit acela al lui Dante în al treisprezecelea. Dar arhitectura nu va mai fi arta socială, arta colectivă, arta dominantă. Marele poem, marele edificiu, marea operă a omenirii, nu se va mai construi, se va imprima.Şi dacă de acum încolo arhitectura se ridică accidental, ea nu va mai fi stăpână. Va suferi legea literaturii, care o primea de la ea altădată. Poziţiile respective ale ambelor arte vor fi

Page 85: Victor hugo   notre-dame

intervertite. E sigur că, în epoca arhitecturală, poemele — este drept, rare — seamănă cu monumentele. În India, Vyasa e stufos, ciudat, de nepătruns ca o pagodă. În Orientul egiptean poezia are, ca şi edificiile, măreţia, liniştea liniilor, în Grecia antică, frumuseţea, seninătatea, calmul;. În Europa creştină, maiestatea catolică, naivitatea populară, vegetaţia bogată şi luxuriantă a unei epoci de reînnoire. Biblia seamănă cu Piramidele, Iliada cu Partenonul, Homer cu Fidias. Dante, în secolul al treisprezecelea, e ultima biserică romană: Shakespeare, ultima catedrală gotică.Astfel, pentru a rezuma ceea ce am spus până aici într-un mod fatalmente incomplet şi trunchiat, specia omenească are două cărţi, două registre, două testamente: construcţia şi imprimeria, biblia de piatră şi biblia de hârtie. Fără îndoială, când contemplăm ambele biblii, atât de larg desfăcute în veacuri, ne e îngăduit să regretăm maiestatea vizibilă a scrisului de granit, giganticele alfabete formulate în colonade, în piloni, în obeliscuri, munţii aceştia omeneşti care acoperă lumea şi trecutul, de la piramidă până la clopotniţă, de la Keops la Strasburg. Trebuie să recitim trecutul în paginile de marmură. Trebuie să admirăm şi să furnizăm neîncetat cartea scrisă de arhitectură; dar nu trebuie să tăgăduim măreţia edificiului pe care, la rândul ei, îl înălţă imprimeria.Edificiul acesta e colosal. Nu ştiu care statistician a calculat că, suprapunând unul după altul toate volumele ieşite din presă, de la Gutenberg încoace, s-ar acoperi intervalul dintre Pământ şi Lună; dar nu despre soiul acesta de măreţie vrem să vorbim. Cu toate acestea, când căutăm să găsim în minte o imagine totală a ansamblului produselor imprimeriei până în zilele noastre, ansamblul nu ni se arată care ca o imensă construcţie sprijinită pe lumea întreagă, la care omenirea lucrează neîncetat, şi al cărei cap monstruos se pierde în negurile profunde ale viitorului? Ea e furnicarul inteligenţelor. E stupul unde toate imaginaţiile, albine aurii, sosesc cu mierea lor. Edificiul are o mie de etaje. Ici-colo vedem, răspunzând spre rampe, peşterile tenebroase ale ştiinţei care se întretaie în adânc. Pretutindeni pe suprafaţa ei, arta înfăţişează cu strălucire ochiului arabescurile, ornamentele şi dantelele ei. Aici fiecare operă individuală, oricât de capricioasă şi de stingheră pare, îşi are locul şi relieful ei. Armonia rezultă din totul. De la catedrala lui Shakespeare până la moscheea lui Byron, nenumărate turnuleţe se învălmăşesc deasupra metropolei cugetării universale. La temelia ei s-au scris din nou câteva vechi titluri ale omenirii, pe care arhitectura nu le înregistrase. La stânga intrării a fost pecetluit vechiul basorelief în marmură albă, al lui Homer, la dreapta, Biblia poliglotă înalţă şapte capete. Hidra cântecului popular se arată mai departe, împreună cu alte câteva forme hibride, Vedele şi Nibelungii. De altminteri, prodigiosul edificiu rămâne totdeauna neterminat. Presa, maşină uriaşă care pompează neîncetat întreaga sevă intelectuală a societăţii, vomitează întruna materiale noi pentru opera ei. Specia omenească întreagă este pe schelă. Fiecare spirit este zidar. Cel mai umil îşi astupă gaura sau îşi pune piatra. În fiecare zi un nou etaj se înalţă. Independent de vărsământul original şi individual al fiecărui scriitor, există contingente colective. Secolul al opstprezecelea dă Enciclipodia, revoluţia dă Monitorul. Desigur e aici o construcţie care creşte şi se îngrămădeşte în spirale, fără sfârşit. E amestec de limbi, activitate necurmată, trudă neobosită, concurs înverşunat al umanităţii întregi, refugiul făgăduit inteligenţei împotriva unui nou potop, împotriva unei scufundări a barbarilor. E al doilea turn Babei al speciei umane.

CARTEA A ŞASEA

I. Privire imparţială asupra vechii magistraturi

Un foarte fericit personaj era, în anul de graţie 1482, nobilul Robert d'Estouteville, cavaler, sieur de Beyne, baron d'Yvri şi Saint-Andry în Marche, consilier şi şambelan al regelui, şi staroste al districtului Parisului. Se împlineau aproape şaptesprezece ani de când el primise de

Page 86: Victor hugo   notre-dame

la rege, la 7 noiembrie 1465, anul cometei, frumoasa sarcină de staroste al Parisului, care era socotită mai mult un titlu de nobleţe decât o slujbă, dignitas, spune Joannes Loemnoeus, quae cum non exigua potestate politiam concernente, atque praerogativis multis ei juribus conjuncta est. Era un lucru, minunat, în 82, ca un gentilom să primească însărcinare de la rege şi ale cărui scrisori de acreditare să dateze din vremea căsătoriei fiicei naturale a lui Ludovic al VI-lea cu domnul bastard de Bourbon. În ziua când Robert d'Estouteville înlocuise pe Jacques de Villiers în dregătoria Parisului, Jean Dauvet înlocuia pe Helye de Thorrettes la prima prezidenţie a curţii parlamentului, Jean Jouvenel des Ursins înlocui pe Pierre Morvilliers în oficiul de cancelar al Franţei, Regnault des Dormans îl scotea pe Pierre Puy din funcţia de maestru al petiţiilor de la palatul regelui.Dar pe câte capete se plimbaseră prezidenţia cancelariatului şi cealaltă funcţie de când Robert d'Estouteville avea dregătoria Parisului! Îi fusese „dată în pază”, spuneau scrisorile oficiale; şi desigur o păstra bine. Se agăţase de ea, se încorporase într-însa, se identificase cu ea. În chipul acesta scăpase de furia schimbărilor care îl poseda pe Ludovic al XI-lea, rege sfidător, ironic şi harnic, care ţinea să păstreze, cu ajutorul constituţiilor şi al revocărilor frecvente, elasticitatea puterii sale. Mai mult decât atât: bravul cavaler obţinuse pentru fiul său moştenirea funcţiei sale şi, de doi ani de zile, numele nobilului Jacques d'Estouteville figura alături de al său în registrul dregătoriei Parisului. Rară, desigur, şi însemnată favoare. E drept că Robert d'Estouteville era un bun soldat, că ridicase cu loialitate flamura împotriva „Ligii binelui public”, şi că a oferit reginei un minunat cerb de zahăr cu prilejul intrării sale la Paris, în 14... Se bucura pe deasupra de buna prietenie a nobilului Tristan 1'Hermite, starostele mareşalilor Palatului Regal. Existenţa lui Robert era deci foarte veselă şi plăcută. În primul rând, câştiguri foarte bune, de care se adăugau şi spânzurau ca nişte ciorchini în plus, în via sa, veniturile grefei civilă şi criminală a dregătoriei, dimpreună cu veniturile civile şi criminale ale vorbitoarelor de la Châtelet, fără a mai pune la socoteală o mică vamă la podul din Mantes şi Corbeil, precum şi alte profituri. Adăugaţi plăcerea de-a expune cu prilejul curselor oraşului şi de-a scoate în evidenţă veşmântul frumos de războinic pe care îl puteţi admira, astăzi, sculptat pe mormântul lui la mănăstirea din Valmont (Normandia), aşa cum îi puteţi admira chivăra la Montlhery. Şi apoi nu însemna nimic să ai toată supremaţia asupra sergenţilor, asupra portarului şi santinelelor de la Châtelet, asupra celor şaisprezece cartiere, asupra temnicerului de la Châtelet, asupra celor patru sergenţi afurisiţi, asupra celor o sută douăzeci sergenţi călăreţi? Nu însemna nimic să exerciţi justiţia înaltă şi măruntă, dreptul de a întoarce pe roată şi de a spânzura? Se poate imagina ceva mai suav decât să rosteşti sentinţe şi judecăţi, cum făcea zilnic domnul Robert d'Estouteville sub bolţile largi şi scunde ale lui Philippe-Auguste? Şi să mergi, cum avea obiceiul, în fiecare seară, în fermecătoarea casă din strada Galilee, în cuprinsul Palatului Regal, pe care o avea de la soţia sa, d-na Ambroise de Lore, pentru a te odihni de osteneala de-a fi trimis vreun nenorocit să-şi petreacă, la rându-i, noaptea în odăiţa din strada Escorcherie, unde dregătorii Parisului vroiau să-şi facă închisoarea?Dar domnul Robert d'Estouteville nu-şi avea numai justiţia sa particulară de staroste şi viconte de Paris; el juca un rol şi în marea justiţie a regelui. Nu există cap ceva mai înalt care să nu-i fi trecut prin mâini înainte de a nimeri în braţele călăului. El îl ceruse de la închisoarea Saint-Antoine, pentru a-l duce la Hale, pe d. de Nemours; pentru a-l duce la Greve pe d. de Saint-Pol care se codea şi prosteşte, spre marea bucurie a d-lui staroste, căruia d. conetabil nu-i era pe plac.Toate acestea sunt, desigur, mai mult decât era nevoie pentru a face o viaţă fericită şi ilustră, şi pentru a merita într-o zi o pagină importantă în interesanta istorie a dregătorilor Parisului, unde se arată că Oudard de Villeneuve avea o casă în strada Boucherie, că Guillaume de Hangest a cumpărat marea şi mica Savoie, că Guillaume Thiboust a dăruit călugăriţelor de la Saint-Genevieve casele sale din strada Chopin, că Hugues Aubriot locuia în palatul Pore-Epic,

Page 87: Victor hugo   notre-dame

şi alte fapte domestice.Totuşi, în ciuda atâtor motive pentru a lua viaţa calm şi bucuros, d. Robert d'Estouteville se sculase, în dimineaţa zilei de 8 ianuarie 1482, foarte mahmur, cu o dispoziţie ucigătoare. De unde îi venea dispoziţia aceasta n-ar fi putut să spună nici el. Pentru că cerul era cenuşiu? Pentru că încuietoarea vechiului său cordon era prost strânsă şi-i apăsa prea milităreşte pântecul de staroste? Pentru că văzuse trecând pe sub fereastră nişte desfrânaţi care şi-au bătut joc de el, în grup de câte patru, cu pălării fără fund, cu desagii şi cliondirul pe şold? Presimţirea vagă a celor trei sute şaptezeci livre, şaisprezece soli şi opt taleri, pe care viitorul rege Charles al VIII-tea avea să-i amputeze, peste un an, din veniturile dregătoriei? Cititorul poate să aleagă; întrucât ne priveşte, am înclina să credem pur şi simplu că el era în toane rele pentru că aşa îi era felul.De altminteri, era a doua zi după o sărbătoare, zi de plictiseală pentru toată lumea şi mai cu seamă pentru un dregător însărcinat să cureţe toate murdăriile, la propriu şi la figurat, ale unei sărbători la Paris. Şi apoi urma să ţină şedinţă la Grand-Châtelet. Am remarcat însă că judecătorii fac de obicei în aşa fel încât ziua de audienţă să fie şi ziua lor de indispoziţie, pentru a avea totdeauna asupra cui să descarce comod, în numele regelui, legea şi justiţia.Intre timp, şedinţa începuse fără el. Aghiotanţii săi, la civil, la penal şi la privat, îi ţineau locul potrivit obiceiului; şi, de la orele opt dimineaţa, câteva zeci de burghezi şi burgheze, înghesuiţi şi înghiontiţi într-un ungher întunecos al sălii de la Châtelet, între o barieră puternică de stejar şi perete, asistau cu desfătare la spectacolul variat, îmbucurător, al justiţiei civile şi penale, oficiat de maestrul Florian Barbedienne, aghiotantul d-lui staroste, în mod cam confuz şi absolut la întâmplare.Sala era mică, scundă, boltită. În fund se aflau o masă cu încrustări de flori de crin, un jilţ mare de stejar sculptat, care aparţinea starostelui, dar era gol, şi un scăunel, la stânga, pentru maestrul Florian. Mai jos stătea grefierul, mâzgălind. În faţă era poporul, iar dinaintea uşii şi dinaintea mesei, numeroşi sergenţi ai dregătoriei, purtând veşminte violete cu cruci albe. Doi sergenţi de la „Vorbitorul burghezilor”, îmbrăcaţi cu jachetele lor albastre-roşii, stăteau de santinelă în faţa unei uşi scunde, închise, care se zărea dincolo de masă, în fund. O singură fereastră arcuită, încleştată în peretele gros, lumina cu o rază lividă de ianuarie două figuri groteşti, capriciosul demon de piatră sculptat ca ornament pe boltă, şi Judecătorul din fundul sălii.Închipuiţi-vi-l, la masa dregătoriei, între două teancuri de procese, rezemat în coate, cu piciorul pe coada robei sale de postav cafeniu, cu figura în blana albă de miel, roşcovan, îmbufnat, clipind din ochi, purtându-şi cu măreţie grăsimea obrajilor care se împreuna sub bărbie, pe maestrul Florian Barbedienne, judecător la Châtelet.Dar judecătorul era surd. Defect nînsemnat pentru un magistrat. Maestrul Florian judeca totuşi fără apel şi foarte legal. E sigur că unui judecător îi e de ajuns dacă are aerul că ascultă; iar venerabilul magistrat îndeplinea cu atât mai bine condiţia aceasta, singura esenţială în justiţie, cu cât luarea sa aminte nu putea să fie abătută de nici un zgomot.De altminteri se afla în sală un neînduplecat controlor al faptelor şi gesturilor sale: prietenul nostru Jehan Frollo du Moulin, micul şcolar de ieri, pietonul pe care erai totdeauna sigur că-l întâlneşti peste tot în Paris, numai în faţa catedrei profesorilor nu.— Uite-o, şoptea el tovarăşului său Robin Poussepain, care rânjea alături, în timp ce comenta scenele desfăşurate sub ochii lor, uite-o pe Jehanneton din Buisson. Frumoasa fată a puturosului de la Marche-Neuf!... Rău o mai condamnă bătrânul! El nu mai are nici urechi nici ochi. Cincisprezece soli şi patru taleri pentru că a purtat două şiruri de mătănii! Cam scump. Lex duri carminis! Aceia cine-s?... Hehe, doi nobili printre pungaşi! Aiglet de Soins, Hutin de Mailly. Doi scutieri, corpus Christi! A, au jucat zaruiri. Când o să-l văd aici şi pe rectorul nostru? O sută de livre amendă către rege! Barbedienne loveşte ca un surd ce e!... Aş vrea să fiu fratele meu arhidiaconul, dacă atâta lucru m-ar împiedica să joc, să joc ziua,

Page 88: Victor hugo   notre-dame

noaptea, să trăiesc, să mor la joc şi să-mi joc sufletul după ce mi-am jucat cămaşa.... Sfântă Fecioară, ce de fete! Una după alta, oiţelor! Ambroise Lecuyere! Isabeau la Paynette! Berarde Gironin! Le cunosc pe toate! Amendă, amendă, ca să vă învăţaţi minte să mai purtaţi centuri aurite! Zece soli, cochetelor!... O, botul bătrân de judecător surd şi nătărău! O, mocârţanul de Florian! O, dihonii de Berbedienne! Uite-l la masă! Mănâncă pe pledant, mănâncă proces, mănâncă, mestecă, se îndoapă, se umple. Amenzi, rămăşiţe, taxe, cheltuieli, salarii, daune şi interese, gheenă, arest şi temniţă, sunt ghelirurile lui de sărbători! Priveşte-l pe porc. Aha, bravo, încă o femeie îndrăgostită! Thibaud Thibaude, nici mai mult, nici mai puţin! Pentru că a ieşit din strada Glatigny!... Cine-i băiatul ăsta? Gieffroy Mabonne, jandarm. A jignit numele lui Dumnezeu... Amendă, Thibaude! Amendă, Gieffroy! Amendă amândorura! Surdul bătrân a încâlcit, cu siguranţă, ambele cazuri! Pun prinsoare că o sileşte pe fată să plătească înjurătura şi pe jandarm amorul! Fii cu băgare de seamă, Robin Poussepain! Pe cine aduc? Ce de sergenţi! Pe Jupiter, că toţi ogarii sunt aici. Cu siguranţă că e un vânat mare. Un mistreţ.. Şi e unul, Robin, e unul... Unul straşnic!... Drace, e prinţul nostru de ieri, papa nebunilor, clopotarul, e chiorul, cocoşatul, strâmbătura noastră! E Quasimodo!...Într-adevăr.Era Quasimodo, legat fedeleş şi pus sub pază bună. Căprăria de sergenţi care-l înconjura era asistată chiar de căpetenia strajei, ce purta stema Franţei pe piept şi a oraşului pe spate. De altminteri nu era în Quasimodo, afară de sluţenia lui, nimic care să poată justifica atâtea halebarde şi flinte. El era posomorât, tăcut, liniştit. Numai ochiul lui teafăr zvârlea din când în când, asupra legăturilor care îl strângeau, o privire piezişă, furioasă.Plimbă aceeaşi privire în juru-i, dar atât de stinsă, de adormită, încât femeile nu şi-l arătau cu degetul decât pentru a râde.Între timp, maestrul Florian frunzări cu atenţie dosarul plângerii întocmită împotriva lui Quasimodo, pe care i-o prezentă grefierului, iar după ochirea aruncată păru că se reculege o clipă. Graţie acestei precauţiuni, pe care avea totdeauna grijă s-o ia în momentul când proceda la interogatoriu, ştia dinainte numele, calităţile, delictele prevenitului, ticluia replici prevăzute la răspunsuri prevăzute, şi izbutea să iasă din toate întortochelile interogatorului fără a-şi trăda surzenia prea mult. Dosarul procesului era pentru el câinele orbului. Dacă întâmplător, infirmitatea lui se trăda ici-colo prin vreo apostrofă incoerentă sau vreo întrebare neinteligibilă, lucrul era socotit profunzime de unii şi imbecilitate de alţii. În ambele cazuri, onoarea magistraturii nu suferea nici o atingere; căci e preferabil ca un judecător să aibe reputaţia de nătărău sau om profund, decât de surd. Se străduia deci să-şi ascundă surzenia de ochii tuturor, şi izbutea de obicei atât de bine încât ajunsese să se iluzioneze singur. Ceea ce e, de altminteri, mai uşor decât ne închipuim. Toţi cocoşaţii merg cu capul sus, toţi gângavii perorează, toţi surzii vorbesc încet. El se credea cel mult cu urechea întrucâtva rebelă. Era singura concesie pe care o făcea în această privinţă opiniei publice, în momentele-i de sinceritate şi de examen de conştiinţă.Prin urmare, rumegând bine chestiunea, îşi răsturnă capul pe spate şi închise ochii pe jumătate, pentru mai multă măreţie şi imparţialitate, astfel că era, în momentul acesta, deopotrivă surd şi orb. Dublă condiţie, fără de care nimeni nu e judecător perfect. Începu interogatoriul în această atitudine magistrală.— Numele d-tale?Iată însă, de la prima întrebare, un caz care nu fusese „prevăzut de lege”: acela când un surd avea de interogat un surd.Quasimodo, pe care nimic nu-l înştiinţa despre întrebarea adresată lui, continuă să se uite ţintă la judecător, şi nu răspunse. Judecătorul, surd, şi pe care, de asemeni, nimic nu-l înştiinţa de surzenia acuzatului, îşi închipui că acesta a răspuns, cum făceau de obicei toţi acuzaţii, încât continuă cu siguranţa-i mecanică, stupidă:— Bine. Ce vârstă ai?

Page 89: Victor hugo   notre-dame

Quasimodo nu răspunse nici la întrebarea aceasta. Judecătorul crezu că a primit răspunsul şi continuă:— Acum, ocupaţia d-tale?!Aceeaşi tăcere. Lumea începuse între timp să şuşotească şi să se privească.— Ajunge, reluă netulburatul judecător când presupuse că acuzatul a mântuit şi al treilea răspuns. Eşti acuzat în faţa noastră: primo, de scandal nocturn; secundo, de violenţe săvârşite asupra unei femei smintite, în praejudicium meretricis; tertio, de rebeliune şi neascultare faţă de arcaşii regali. Lămureşte aceste chestiuni. Grefier, ai scris ce a spus până acum acuzatul?La întrebarea aceasta nenorocită, un hohot de râs se ridică, de la grefă în sală, atât de violent, de nebun, de contagios, de universal, încât ambii surzi fură obligaţi să bage de seamă. Quasimodo se întoarse, înălţându-şi cocoaşa cu dispreţ, în timp ce maestrul Florian, uimit deopotrivă şi închipuindu-şi că râsul spectatorilor fusese provocat de vreo replică necuviincioasă a acuzatului, tradusă vădit pentru el prin înălţarea din umeri, îl apostrofă cu indignare.— Ticălosule, pentru răspunsul pe care l-ai dat ţi s-ar cuveni ştreangul! Ştii cu cine vorbeşti?Ieşirea lui nu fu de natură să oprească explozia voioşiei generale. Ea păru tuturora atât de ciudată şi de boacănă încât râsul nebun puse stăpânire şi pe sergenţii de la „Vorbitorul burghezilor”, valeţi de pică, la care stupiditatea era obligatorie. Numai Quasimodo îşi păstra seriozitatea, pentru bunul motiv că nu înţelegea nimic din ce se petrecea în juru-i. Tot mai iritat, judecătorul socoti de cuviinţă să urmeze pe-acelaşi ton, nădăjduind astfel să-l înfricoşeze pe acuzat într-un grad care să influenţeze asupra spectatorilor şi să-i readucă la respect.— Vasăzică, meşter pervers şi prădalnic ce eşti, cutezi să nu fii cuviincios cu magistratul însărcinat să cerceteze crime, delicte, scandaluri, să controleze toate meseriile şi să interzică monopolul, să cureţe oraşul de noroaie şi aerul de boli molipsitoare, să fie, într-un cuvânt, în serviciul publicului, fără vreun câştig, fără vreo speranţă de salariu? Ştii tu că pe mine mă cheamă Florian Barbedienne, că sunt aghiotantul d-lui staroste şi, pe deasupra, comisar, anchetator, examinator cu putere egală?...Nu există motiv pentru ca un surd care vorbeşte unui surd să se oprească. Dumnezeu ştie când ar fi tras la ţărm maestrul Florian, avântat astfel cu toate vâslele în elocvenţa superioară, dacă uşa scundă din fund nu se deschidea deodată şi nu îşi făcea apariţia d. staroste în persoană.La intrarea lui, maestrul Florian nu tăcu de îndată, ci răsucindu-se pe călcâie şi îndreptând asupra starostelui cuvântarea cu care îl fulgera pe Quasimodo până atunci:— Monseniore, spuse el, cer permisiunea pe care veţi binevoi s-o daţi d-voastră împotriva acuzatului de faţă, pentru gravă şi uluitoare necuviinţă la adresa justiţiei.Şi se aşeză la loc, gâfâind, ştergându-şi broboanele mari de sudoare ce-i cădeau pe frunte, muind cu nişte lacrimi pergamentele desfăcute dinaintea sa. D. Robert d'Estouteville îşi încruntă sprâncenele şi adresă lui Quasimodo un gest de atenţie, aşa de imperios şi semnificativ încât surdul înţelese ceva.Starostele îi vorbi cu severitate:— Ce-ai făcut de eşti adus aici, tâlharule? Presupunând că starostele îl întreba cum îl cheamă,nenorocitul rupse tăcerea pe care o păstra de obicei şi răspunse cu vocea răguşită, guturală : — Quasimodo.Răspunsul se potrivea atât de puţin cu întrebarea, încât râsul deşucheat reîncepu să circule, astfel că d. Robert strigă, roşu de furie:— Îţi baţi joc şi de mine, tâlhar afurisit?— Clopotar la Notre-Dame, răspunse Quasimodo, închipuindu-şi că trebuie să explice judecătorului cine este.— Clopotar? glăsui starostele care se trezise de dimineaţă în destul de proastă dispoziţie, cum am spus, pentru ca furia lui să nu aibă nevoie să fie aţâţată prin răspunsuri aşa de ciudate.

Page 90: Victor hugo   notre-dame

Clopotar, ai? O să pun eu să ţi se tragă un şir de nuiele la toate răspântiile Parisului. Auzi, coţcarule?— Dacă vreţi să ştiţi vârsta mea, declară Quasimodo, cred că împlinesc douăzeci de ani la Sf. Martin.— A, îţi râzi de dregători, ticălosule? Domnilor sergenţi, cu nuiaua mi-l veţi duce pe ticălosul ăsta la stâlpul de la Greve, îl veţi bate şi-l veţi învârti o oră. A, nu, mi-o va plăti el! Şi vreau să se dea citire prezentei judecăţi, cu patru trâmbiţaşi, în cele şapte jurisdicţii ale districtului Paris.Grefierul se apucă numaidecât să redacteze sentinţa.— Drace! Foarte bună sentinţă! strigă din ungherul său micul şcolar Jehan Frollo du Moulin.Starostele se întoarse şi-şi aţinti din nou asupra lui Quasimodo ochii scânteietori.— Mi se pare că ticălosul a spus „Draci!” Grefier, adaugă pentru înjurătură doisprezece taleri amendă, din care epitropia bisericii Saint-Eustache va avea jumătate. Am un cult special pentru Saint-Eustache.În câteva minute sentinţa fu întocmită. Cuprinsul ei era simplu şi scurt. Datina dregătoriei Parisului nu fusese complicată încă de prezidentul Thibaut Baillet şi de Roger Barmne, avocatul regelui. Nu era astupată atunci de gândul înalt al şicanelor şi procedurilor pe care cei doi jurisconsulţi le plantară la începutul secolului al şaisprezecelea. Totul era clar, expeditiv, explicit. Se mergea drept la ţintă şi se zărea de îndată, în capătul fiecărei poteci, fără mărăcinişuri şi fără ocol, roata, ştreangul sau stâlpul. Ştiai cel puţin unde mergi.Grefierul prezentă sentinţa starostelui, care puse pe ea pecetea şi ieşi pentru a-şi continua turneul prin sălile de şedinţă, cu o dispoziţie de spirit care a populat desigur, în ziua aceea, toate temniţele din Paris. Jehan Frollo şi Robin Poussepain râdeau pe înfundate. Quasimodo privea în juru-i cu un aer indiferent şi uimit.Cu toate acestea, în momentul când maestrul Florian Barbedienne citea la rându-i sentinţa pentru a o semna, grefierul se simţi înduioşat de milă pentru nenorocitul osândit şi, în speranţa că va obţine oarecare scădere din pedeapsă, se apropie cât putu de mult de urechea judecătorului şi-i spuse, arătându-l pe Quasimodo:— Omul ăsta e surd.Nădăjduia că ştirea infirmităţii va trezi interesul maestrului Florian în favoarea condamnatului. În primul rând, însă, am observat că maestrul Florian nu ştia că surzenia lui este cunoscută de alţii. Apoi avea urechea atât de tare, încât nu auzi o iotă din cele ce-i spunea grefierul; totuşi vru să arate că a auzit, şi răspunse:— A, da, se schimbă lucrul. Nu ştiam. În cazul ăsta un ceas mai mult la stâlp.Şi semnă sentinţa, modificată astfel.— Bine i-a făcut, spuse Robin Poussepain, care-i păstra pică lui Quasimodo; să se înveţe minte să nu mai bruftuiască lumea.

II. Gaura şoarecilor

Să ne dea voie cititorul al readuce în Piaţa Greve, de unde a plecat ieri cu Gringoire în urmărirea Esmeraldei.Sunt orele zece dimineaţa. Totul arată a zi de după sărbătoare. Caldarâmul e acoperit de resturi, panglici, cârpe, pene de panaşe, picături din ceara făcliilor, firimituri de la chiolhanul public. Numeroşi burghezi hoinăresc pe ici-colo, răscolind cu piciorul tăciunii stinşi, extaziindu-se în faţa Casei cu stâlpi, la amintirea frumoaselor decoraţii din ajun şi privind acum cuiele, ultima plăcere. Vânzătorii de cidru şi de bere îşi rostogolesc butoiaşul printre grupuri. Câţiva trecători zoriţi se duc şi vin. Negustorii tăifăsuiesc şi se cheamă din pragul dughenelor. Sărbătoarea, ambasadorii, Coppenole, papa nebunilor formează subiectul tuturor. Bârfesc şi râd pe întrecute. Dar între timp, patru sergenţi călări, care se postară în cele patru

Page 91: Victor hugo   notre-dame

părţi ale stâlpului, au concentrat în jurul lor o bună porţiune din gloata răsfirată în piaţă, şi care se condamnă la nemişcare şi plictiseală în nădejdea unei mici execuţii.Dacă, acum, după ce a contemplat scena vie şi ţipătoare care se joacă în toate punctele pieţii, cititorul îşi îndreaptă privirile spre Tour-Roland, clădirea străveche, semigotică, semiromană, care se ridică în colţul cheiului în asfinţit, va putea să remarce în unghiul faţadei un mare ceaslov public cu gravuri frumoase, apărat de ploaie printr-un şopron, şi de hoţi printr-un grilaj ce îngăduie totuşi să-l răsfoieşti. Alături de ceaslov e un ochi rotund de fereastră, închisă cu două gratii de fier, încrucişate, dând spre piaţă, singura deschizătură prin care pătrunde un dram de aer şi de lumină într-o mică celulă plină de o tihnă cu atât mai profundă, de o linişte cu atât mai mohorâtă, cu cât o piaţă publică, cea mai populară şi mai zgomotoasă din Paris, mişună şi strigă împrejur.Celula era faimoasă în Paris de aproape trei veacuri, de când d-na Rolande de la Tour-Roland, în doliu după părintele ei mort în cruciadă, pusese să fie scobită în zidul casei sale spre a se zăvori pentru totdeauna acolo, nepăstrând din palat decât locuinţa aceasta cu uşa zidită şi cu ferestruica deschisă, iarna ca şi vara, dăruind restul lui Dumnezeu şi săracilor. Mâhnita femeie aşteptase douăzeci de ani moartea în mormântul anticipat, rugându-se zi şi noapte pentru sufletul părintelui ei, dormind în cenuşă, fără măcar o piatra în loc de pernă, îmbrăcată cu o pânză neagră, şi netrăind decât din pâinea şi apa depusă de mila trecătorilor pe marginea ochiului de geam, primind astfel caritatea după ce-o practicase. La moartea ei, în momentul când să treacă într-alt mormânt, îl dăruise pe acesta, pentru de-a pururi, femeilor mâhnite, mame, văduve sau fiice, care ar avea să se roage mult pentru altcineva sau pentru ele, şi care ar vrea să se înmormânteze de vii într-o mare durere sau într-o mare penitenţă. Săracii de pe vremea ei i-au făcut funeralii frumoase cu lacrimi şi binecuvântări; dar, spre marele lor regret, pioasa fiică n-a putut fi canonizată ca sfântă, din lipsă de protecţii. Unii mai puţin evlavioşi nădăjduiseră că lucrul se va face în paradis mai lesne decât la Roma şi, în lipsa papei, s-au rugat ei lui Dumnezeu pentru sufletul defunctei. Cei mai mulţi se mulţumiseră să păstreze memoria Rotondei ca pe ceva sfânt şi să facă relicve din zdrenţele ei. La rându-i, oraşul a întemeiat, în amintirea femeii, un ceaslov public pe care l-a pecetluit lângă ferestruica celulei pentru ca drumeţii să se oprească din când în când acolo, măcar ca să se roage, căci rugăciunea dispune la pomană, şi pentru ca bietele schimnice, moştenitoarele cavoului d-nei Rolande, să nu moară cu totul din pricina foamei şi a uitării.Specimenul acesta de mormânt nu era totuşi un lucru foarte rar în oraşele evului mediu. Întâlneai deseori în strada cea mai frecventată, în piaţa cea mai asurzitoare, drept în mijloc, sub picioarele cailor, oarecum sub roata căruţelor, un puţ, o colibă zidită şi îngrădită, în adâncul căreia se ruga zi şi noapte o făptură omenească, devotată de bunăvoie unei tânguiri eterne, unei mari ispăşiri. Şi toate reflecţiile pe care le-ar trezi în noi, astăzi, ciudatul spectacol, oribila celulă, verigă intermediară între casă şi mormânt, cimitir şi cetate, făptura răzleţită din comunitatea omenească şi socotită de acum încolo printre morţi, lampa ce-şi mistuie ultimul strop de ulei în umbră, rămăşiţa de viaţă ce bâjbâie într-o groapă, suflul, viaţa, rugăciunea eternă într-o cutie de piatră, chipul pentru totdeauna întors spre altă lume, ochiul iluminat de pe acum de alt soare, urechea lipită de pereţii mormântului, sufletul prizonier în trupul prizonierilor în carceră, iar sub dublul înveliş de carne şi granit, zumzetul sufletului în chinuri, nimic din toate acestea nu era observat de mulţime. Pietatea cu prea puţină judecată şi prea puţin subtilă a timpului acela nu vedea atâtea faţete într-un act religios. Ea lua lucrul în bloc, şi cinstea, venera, sanctifica la nevoie jertfa, dar nu-i analiza suferinţele şi se înduioşa relativ de ele. Aducea din când încând un tain penitentului jalnic, privea prin gaură dacă trăieşte încă, nu-i cunoştea numele, abia ştia de câţi ani începuse să moară, iar străinului care îi cerceta asupra scheletului viu ce putrezea în beci, vecinii răspundeau simplu dacă era vorba de un bărbat: „E pustnicul”; iar dacă era vorba de o femeie: „E pustnica”.Totul se vedea pe atunci altfel, fără metafizică, fără exagerare, fără sticlă măritoare, cu ochiul

Page 92: Victor hugo   notre-dame

liber. Microscopul nu fusese încă născocit nici pentru obiectele materiei, nici pentru ale sipiritului.De altminteri, deşi lumea se minuna puţin de ele, exemplele acestui fel de claustrare în sânul oraşului erau, cum spuneam adineauri, dese. Existau la Paris numeroase celule de acestea pentru rugăciune şi ispăşire; erau ocupate aproape toate. E drept că prelaţii aveau grijă să nu le lase goale, ceea ce implica o anume răceală printre credincioşi, şi că se puneau acolo leproşi când lipseau penitenţi. În afară de chilioara din Piaţa Greve, era una la Montfaucon, una la bolniţa Inocenţilor, alta nu mai ştiu unde, cred că în clădirea Clichon. Altele în multe locuri unde regăsim urma lor în tradiţii, în lipsa monumentelor. Şi-o avea pe-a sa şi Universitatea. Pe muntele Sainte-Genevieve, un fel de Iov al evului mediu a cântat timp de treizeci de ani cei şapte psalmi ai ispăşirii pe un bălegar, în fundul unei haznale, reîncepând mereu de la capăt, psalmodiind mai tare noaptea, magna voce per umbras, iar astăzi savantului i se pare că-i mai aude vocea când intră în strada Puţului care vorbeşte.Pentru a rămâne la chilia din Tour-Roland, vom spune că ei nu-i lipsiseră niciodată pustnicele. De la moartea d-nei Rolande, i se întâmplase foare rar să fie vacantă un an sau doi. Numeroase femei veniseră să plângă aici, până la moarte părinţi, amanţi, greşeli. Ironia pariziană care se amestecă în toate, chiar în lucrurile ce o privesc mai puţin, pretindea că au fost văzute acolo puţine văduve.După moda epocii, o legendă latină, scrisă pe zid, indica trecătorului instruit destinaţia pioasă a celulei. Până în mijlocul secolului al şaisprezecetea s-a păstrat obiceiul să se explice un edificiu printr-o deviză scurtă scrisă deasupra porţii. Astfel, se citeşte încă, în Franţa, deasupra ghişeului închisorii (Casei senioriale a lui Tourvile: Sileto et spera; în Irlanda, sub pajura de deasupra porţii principale a castelului lui Fortescue: Forte scutum, salus ducum; în Anglia, la intrarea principală a ospitalierului castel ai conţior Gowper: Tuum est. În chipul acesta, orice edificiu era pe atunci o cugetare.Deoarece nu era uşă la celula zidită de la Tour-Roland, fuseseră săpate în litere mari, romane, deasupra ferestrei, aceste două cuvinte: Tu, Ora.Poporul, al cărui bun-simţ nu vede atâta fineţe în lucruri şi traduce senin Ludovic Magno prin Porte Saint-Denis, dăduse cavităţii negre, sumbre şi umede, numele de Gaura şoarecilor. Explicaţie mai puţin sublimă, poate, decât celalată, dar în schimb mai pitorească.

III. Istoria unei prăjituri

Pe vremea când se petrecea istoria aceasta, celula de la Tour-Roland era ocupată. Dacă cititorul doreşte să ştie de către cine, n-are decât să asculte conversaţia întreţinută de trei brave cumetre care, în momentul când i-am atras atenţia asupra Găurii şoarecilor, se îndreptau exact într-acolo, mergând de la Châtelet spre Greve, de-a lungul apei.Două din aceste femei erau îmbrăcate ca nişte bune burgheze din Paris. Guleraşul fin, alb, fusta cu dungi roşii-albastre, ciorapii împletiţi, albi, cu colţuri brodate în culori, bine traşi pe pulpă, pantofii de piele roşcată cu tălpi negre, şi mai cu seamă pălăria de pe cap, încărcată cu panglici şi dantele pe care tărăncile le mai poartă şi azi, împreună cu grenadierii din garda imperială rusă, anunţau că ele fac parte din clasa acelor negustorese bogate ce ţin media între ceea ce lacheii numesc o femeie şi o damă. Nu purtau nici inele, nici cruci de aur, şi se putea vedea lesne că nu era vorba la ele de sărăcie, ci pur şi simplu de frică de amendă.Însoţitoarea lor era înzorzonată cam în acelaşi fel, dar în îmbrăcămintea şi în ţinuta ei se vedea acel ceva care trădează pe femeia notarului de provincie. Vedeai, din felul cum centura ei trecea peste şolduri, că nu era de multă vreme la Paris. Adăugaţi un guleraş plisat, funde peste pantofi, dungile fustei în lăţime, iar nu în lungime, şi alte multe enormităţi de care bunul-gust se indigna.Primele două mergeau cu pasul acela specific parizienelor care arată provincialelor Parisul.

Page 93: Victor hugo   notre-dame

Provinciala ţinea de mână un băiat dolofan care, la rându-i, ţinea într-a sa o prăjitură mare.Ne pare rău că trebuie să adăugăm amănuntul că, dată fiind asprimea anotimpului, el făcea din limba lui batistă.Copilul se lăsa târât, nori passibus aequis, cum spune Vergiliu, şi se împleticea în fiece moment, spre marea indignare a mamei sale. E drept că el privea mai mult prăjitura decât caldarâmul. Fără îndoială un grav motiv îl împiedica să muşte din prăjitură, deoarece se mulţumea s-o examineze drăgăstos. Dar mama ar fi trebuit să ţină prăjitura. Era o cruzime să faci un Tantal din dolofanul acesta.Între timp, cele trei femei — căci numele de dame era rezervat pe atunci femeilor nobile — vorbeau toate deodată.— Să ne grăbim, doamnă Mahiette, spunea cea mai tânără, care era şi cea mai rotofeie, provincialei. Mi-e tare teamă să n-ajungem prea târziu. Ni se spunea la Châtelet c-o să-l ducă îndată la stâlp.— Eh, ce tot spui dumneata, doamnă Oudarde Musnier? exclamă cealaltă pariziană. La stâlp o să stea două ceasuri. Avem timp. Ai văzut vreodată pe cineva la stâlp, dragă Mahiette?— Da, glăsui provinciala, la Reims.— Hm, ce e stâlpul vostru din Reims? O biată cuşcă unde nu sunt învârtiţi decât ţăranii. Mare lucru!— Cum, ţărani la Marche-aux-Drapis! La Reims? spuse Mahiette. Am văzut acolo criminali straşnici, care îşi uciseseră tatăl şi mama. Auzi, ţărani! Drept cine ne iei, Gervaise?Cu siguranţă că provinciala era cât pe-aci să se supere, spre onoarea stâlpului ei. Din fericire, discreta doamna Oudarde Musnier schimbă la timp subiectul conversaţiei.— Ce spui, doamnă Mahiette, de ambasadorii noştri flamanzi? Ai văzut figuri aşa de impunătoare la Reims?— Mărturisesc, răspunse Mahiette, că numai la Paris se pot vedea astfel de flamanzi.— L-ai văzut pe ambasadorul acela înalt, care e fabricant de ciorapi? întrebă Oudarda.— Da, glăsui Mahiette. Pare un Saturn.— Dar pe dolofanul a cărui figură seamănă cu un pântec despuiat? reluă Gervaise. Şi pe acela mic, cu ochi mici, tiviţi de pleoape roşii şi zburlit ca un scaiete?— Caii lor merită să fie văzuţi, gătiţi după moda ţării lor, spuse Oudarde.— O, draga mea, o întrerupse provinciala Mahiette, dându-şi şi ea un aer de superioritate, ce-aţi fi spus dacă vedeaţi în 61, la ungerea din Reims acum 18 ani, caii prinţilor şi ai suitei regelui? Tot felul de valtrapuri şi găteli; unele de Damasc, aurii, cu zibeline; altele de pluş, cu hermină; altele, cu pietre preţioase, cu împletituri de aur şi argint! Şi cât bănet costase toată serbarea! Şi pajii!— Ceea ce nu împiedică, replică în silă doamna Oudarde, ca flamanzii să aibă cai foarte frumoşi şi ca ei să se fi ospătat în lege la domnul staroste al negustorilor, la primărie, unde li s-au servit prăjituri, vin fiert, mirodenii şi alte ciudăţenii.— Ce tot spui, vecină? exclamă Gervaise. Flamanzii au cinat la domnul cardinal, la Petit Bourbon.— Ba nu, la primărie!— Ba nu, la Petit-Bourbon!— Ba au cinat la primărie, reluă Oudarde înăcrită, căci doctorul Scourable le-a ţinut acolo o cuvântare în latineşte, de care ei au rămas foarte mulţumiţi. Mi-a spus bărbatul meu, care este librar.— Nu! Au cinat la Petit-Bourbon, răspunse Gervaise cu nu mai puţină aprindere, căci uite ce le-a înfăţişat procurorul domnului cardinal: douăsprezece jumătăţi de vin fiert alb, profiriu şi auriu; douăzeci şi patru bucăţi de pişcoturi lioneze; tot atâtea facle de câte două livre bucata, şi şase butoiaşe de vin de Beaune, alb şi profiriu, cel mai bun care s-a putut găsi. Nădăjduiesc că amănuntele mele sunt exacte. Le am de la soţul meu, care este comandant la „Vorbitorul

Page 94: Victor hugo   notre-dame

burghezilor” şi care făcea azi-dimineaţă comparaţie între ambasadorii flamanzi cu cei ai lui Han-Tătar şi ai împăratului Trebizundei, care au venit din Mesopotamia la Paris sub ultimul rege, şi care aveau belciuge la urechi.— Ba au cinat la primărie, replică Oudarde, prea puţin emoţionată de înşiruirea Gervaisei, unde nu s-a văzut niciodată mâncându-se atâta carne şi atâtea dulciuri.— Eu îşi spun că au fost serviţi de Le Sec, sergentul de oraş, la palatul Petit-Bourbon, şi că de aceea confunzi.— Îţi spun, la primărie!— Ba nu, la Petit-Bourbon, draga mea, unde fusese iluminat cu sticle magice cuvântul speranţă, care e scris pe marele portal.— La primărie! La primărie, unde Husson leVoir cânta din flaut!— Îţi pun că nu!— Îţi spun că da!— Îţi spun că nu!Dolofana se pregătea să riposteze şi amândouă s-ar fi luat poate de păr, dacă Mahiette nu exclama deodată:— Ia uitaţi-vă la oamenii aceia care s-au adunat la capul podului! E în mijlocul lor ceva la care privesc.— Adevărat, glăsui Gervaise, aud tamburina. Cred că este mica Esmeralda care face maimuţăreli cu capra ei. Hai, repede, Mahiette; iuţeşte-ţi pasul şi trage băiatul după tine. Ai venit aici să vizitezi curiozităţile Parisului. Ai văzut ieri flamanzii; trebuie s-o vezi azi pe egipteancă.— Egipteană? întrebă Mahiette, întorcându-se deodată din drum şi strângând cu putere braţul băiatului. Ferească-mă Dumnezeu! O să-mi fure copilul! Vino încoace, Eustache!Şi începu să alerge pe chei spre piaţa Greve, până ce lăsă podul mult în urmă. Între timp, copilul pe care îl târa căzu în genunchi; ea se opri gâfâind. Oudarde şi Gervaise o ajutaseră.— Egipteanca asta să-ţi fure copilul? zise Gervaise. Ai o imaginaţie curioasă.Mahiette clătina din cap cu un aer îngândurat.— Ceea ce e ciudat, observă Oudarde, e că pustnica are aceeaşi idee despre egiptene.— Cine-i pustnica? întrebă Mahiette.— Eh, sora Gudule! spuse Oudarde.— Dar sora Gudule cine-i? reluă Mahiette.— Se cunoaşte că eşti din Reims, de nu ştii! răspunse Oudarde. E pustnica din Gaura şoarecilor.— Cum? întrebă Mahiette; biata femeie căreia îi duceam prăjitura?Oudarde făcu din cap un semn afirmativ.— Exact. Ai s-o vezi în curând la ferăstruica ei din Piaţa Greve. Are aceleaşi vederi ca d-ta asupra vagabonzilor din Egipt care bat darabana şi ghicesc viitorul. Nu se ştie de unde i se trage groaza asta de ţigani şi de egipteni. Dar d-ta, Mahiette, de ce fugi aşa numai văzându-i?— O, nu vreau să mi se întâmple ce s-a întâmplat Paquettei la Chantefleurie, spuse Mahiette apucând în mâini capul rotund al copilului.— Aha, povesteşte-ne istoria asta, dragă Mahiette, o rugă Gervaise apucând-o de braţ.— Cu plăcere, dar se cunoaşte că sunteţi din Paris, de nu o cunoaşteţi! răspunse Mahiette. Vă voi spune deci, dar nu e nevoie să ne oprim pentru a vă povesti întâmplarea, că Paquette la Chantefleurie era o fată drăguţă de optsprezece ani; pe vremea când eram şi eu la fel, adică acum optsprezece ani, şi că din vina ei nu e astăzi ca mine o mamă fericită de treizeci şi şase de ani, cu bărbat şi băiat. De altminteri, de la vârsta de paisprezece ani nu mai putea să fie. Ea era fiica lui Guybertant, cântăreţ pe mare, la Reims, acela care a cântat în faţa regelui Charles al VII-lea, la ungerea lui, când coborâse pe râul nostru Vesle, de la Sillery până la Muison, în timp ce Doamna Fecioara era în barcă. Bătrânul părinte muri pe când Paquette era încă o

Page 95: Victor hugo   notre-dame

copiliţă: n-o mai avea decât pe mama ei, sora d-lui Mathieu Pradon, meşter căldărar la Paris, în strada Farm-Garlin, şi care a murit anul trecut. Precum vedeţi, era de familie bună. Mama era, din nefericire, o femeie blândă, astfel că n-a învăţat-o pe Paquette decât să facă jucării, ceea ce n-o împiedică pe copilă să crească foarte înaltă şi sa rămână foarte săracă. Locuiau amândoi la Reims, de-a lungul râului, în strada Folle-Peine. Notaţi asta; cred că de aici s-a tras nenorocirea Paquettei. În 61, anul ungerii regelui nostru Ludovic al XI-lea, Domnul să-l aibă în pază, Paquette era aşa de zglobie şi de frumoasă încât nu i se spunea peste tot decât Chantefleurie. Biata fată! Avea dinţi frumoşi şi-i plăcea să râdă ca să fie văzuţi. Dar fata căreia îi place să râdă merge pe drumul plânsului; dinţii frumoşi sunt pierzania ochilor frumoşi. Aşa era cu Chantefleurie. Ea şi mama ei îşi câştigau greu viaţa. Erau tare strâmtorate de la moartea cântăreţului. Jucăriile fabricate de ele nu le aduceau mai mult de şase taleri pe săptămână. Unde erau vremurile când bătrânul Guybertant câştiga câte doisprezece soli la o singură ungere, cu un cântec?! Într-o iarnă — tot în anul 61 — n-aveau nici un lemn în casă, şi era foarte frig, astfel că obrajii Chantefleuriei se îmbujorară în aşa măsură încât bărbaţii îi spuneau Paquette! Ba unii Paquerette! Şi alintările o făceau să-şi piardă capul. Eustache, nu te-atinge de prăjitură! Văzurăm îndată că era pierdută când, într-o duminică, a venit la biserică purtând o cruce de aur la gât. La paisprezece ani, vă daţi seama! Mai întâi a fest tânărul viconte de Cormontreuil, care-şi are locul natal la trei sferturi de leghe de Reims; apoi d. Henri de Triancourt, călăreţul regelui; pe urmă, mai puţin decât acesta, Chiart de Beaulion, sergent în armată; după aceea, coborând mereu, Guery Aubergeon, lacheul regelui; apoi Mace de Prepus, bărbierul Delfinului; apoi Thevenin le Moine; apoi, mereu aşa, din mai puţin tânăr în mai puţin nobil ajunse la Guillaume Racine, cântăreţ, şi la Thierry de Mer, lampagiu. Atunci biata Chantefleurie ajunse a tuturor. Ce să vă mai spun, dragele mele? La ungerea din anul 61 ea făcu patul regelui desfrânaţilor! în acelaşi an!Mahiette oftă şi-şi şterse o lacrimă care se rostogolea în ochii ei. — Nu e din cale-afară de extraordinară povestea asta. spuse Gervaise, şi nu văd în ea nimic nici cu ţigani, nici cu copii.— Răbdare! glăsui Mahiette. Veţi vedea că e vorba de un copil. În 66, luna asta, la Sainte-Paule au să fie şaisprezece ani, Paquette născu o fetiţă. Nenorocita se bucură nespus. Dorea de mult un copil. Mama ei, femeie bună, care nu ştiuse niciodată decât să închidă ochii, murise. Paquette nu mai avea pe cine să iubească în lume, pe nimeni care s-o iubească. De cinci ani de zile de când decăzuse, Chantefleurie era o făptură amărâtă. Era singură, singură în viaţă, arătată cu degetul, strigată pe străzi, bătută de sergenţi, batjocorită de copii zdrenţăroşi. Şi-apoi împlinise douăzeci de ani; iar douăzeci de ani înseamnă bătrâneţea pentru femeile dragostei. Nebunia începea să nu-i producă mai mult decât meseria de altădată; iarna devenea iarăşi aspră pentru ea, lemnul devenea din nou rar, şi pâinea de asemenea. Nu mai putea să lucreze, deoarece, devenind voluptoasă, se lenevise, şi suferea mult mai mult deoarece, devenind leneşă, devenise voluptoasă.Cel puţin aşa explică domnul paroh de la Saint-Remy de ce femeilor acestora le e mai mult frig şi mai multă foame decât altor surate la bătrâneţe.— Da, dar ţiganii? observă Gervaise.— Un moment, Gerivaise! spuse Oudarde, a cărei atenţie era mai puţin nerăbdătoare. Continuă, te rog, Mahiette. Biata Chantefleurie!Mahiette urmă.— Ea era deci tare tristă, tare amărâtă, şi îşi scofâlcea obrajii plângând. Dar, în ruşinea, în nebunia şi în părăsirea ei, i se părea că ar fi mai puţin de râsul lumii, mai puţin năucă şi părăsită dacă ar avea ceva pe lume şi pe cineva pe care să-l poată iubi şi care să o poată iubi. Trebuia un copil, deoarece numai un copil putea să fie îndeajuns de inocent pentru asta. Şi-a dat seama după ce a încercat să iubească un hoţ, singurul om care putea s-o dorească; dar după câtva timp, văzuse că hoţul o dispreţuia. Femeilor uşoare le trebuie un amant sau un

Page 96: Victor hugo   notre-dame

copil ca să le umple inima. Altminteri sunt tare nenorocite. Neputând să aibă un amant, se consacră cu totul dorinţei unui copil, şi deoarece nu încetase a fi evlavioasă, adresă rugăciuni fierbinţi Domnului. Bunul Dumnezeu se milostivi numaidecât de ea şi-i dădu o fetiţă. Nu vă mai vorbesc de bucuria ei. O furie de lacrimi, de dezmierdări şi de sărutări. Îşi alăpta singură copilul, îi făcu scutece din pătura ei, singura pe care o avea pe pat, şi nu mai simţi nici frigul, nici foamea. Deveni iar frumoasă. Din fată bătrână se făcu mamă tânără. Galanteria reîncepu, bărbaţii reveniră s-o vadă pe Chantefleurie, regăsi muşterii pentru marfa ei, şi din toate aceste grozăvii ea făcu rufărie pentru fetiţă, fără să se gândească măcar a-şi mai cumpăra o pătură. Domnule Eustache, ţi-am mai spus să nu mănânci prăjitura. Cu siguranţă că mica Agnes, aceasta era numele de botez al copilei, căci de multă vreme Chantefleurie nu mai avea nume de familie, cu siguranţă că mititica era încotoşmănată în panglici şi în broderii mai mult decât o prinţesă a prinţului moştenitor. Între altele avea o pereche de pantofiori aşa cum, cu siguranţă, regele Ludovic al XI-lea n-a purtat niciodată. Îi cususe şi-i brodase chiar mama ei. E drept că şi picioruşele copilei erau atât de mici, de drăguţe, de roze, mai roze decât atlasul pantofilor! Când o să ai copii, Oudarde, ai să ştii că nimic nu e mai drăguţ decât picioruşele şi mânuţele lor.— Nici eu nu vreau altceva, spuse Oudarde suspinând, însă aştept să binevoiască şi d. Andry Musnier.— De altminteri, reluă Mahiette, copilul Paquettei nu avea drăguţe numai picioarele. L-am văzut când nu era decât de patru luni. Era un înger! Avea ochii mai mari decât gura. Şi cel mai fermecător păr negru, fin, care începea de pe-atunci să se încârlionţeze. Ar fi fost la şaisprezece ani o brună de toată frumuseţea. Mama ei devenea din zi în zi tot mai nebună. O săruta, alinta, o spăla, o gătea, o mângâia! îşi pierdea mintea, îi mulţumea lui Dumnezeu. Picioruşele roze ale copilei erau pentru ea o încântare fără sfârşit, un delir de bucurie. Le săruta întruna şi nu-şi putea închipui cum de pot să fie aşa de mici. Le băga în pantofiori, le scotea, le admira, se minuna de ele, privea prin transparenţa lor, se înduioşa când le punea să meargă în pat şi ar fi vrut să-şi treacă viaţa în genunchi, încălţând şi descălţând picioarele acelea ca pe ale copilului Isus.— Povestea e frumoasă, glăsui cu jumătate voce Gervaise, dar unde e Egiptul?— Acum, replică Mahiette. Sosiră într-o zi la Reims nişte cavaleri foarte ciudaţi. Erau golani şi vagabonzi care cutreierau conduşi de ducele şi de conţii lor. Erau tuciurii, aveau părul creţ şi belciuge de argint în urechi. Femeile erau mai urâte chiar decât bărbaţii. Aveau figura mai neagră şi totdeauna descoperită, o cârpă veche, împletită din sfori, pe umăr, şi părul ca o coadă de cal. Copiii care se tăvăleau printre picioarele lor ar fi speriat şi maimuţele. O bandă de excomunicaţi. Veneau direct din Egiptul de jos la Reims, prin Polonia. Se spunea că papa i-a spovedit şi le-a dat osândă să umble şapte ani în şir prin lume, fără să se culce în paturi. De aceea duhneau. Se pare că fuseseră cândva sarasini, de aceea credeau în Jupiter, şi că cereau câte zece livre de la toţi arhiepiscopii, episcopii şi preoţii. O bulă a papei le dădea dreptul acesta. Veneau la Reims să ghicească în numele regelui Algerului şi al împăratului Germaniei, Vă închipuiţi că nu era nevoie de mai mult ca să li se interzică intrarea în oraş. Atunci toată banda poposi lângă Porte de Braine, pe dâmbul unde e o moară. Şi lumea din Reims venea pe întrecute să-i vadă. Se uitau în palmă şi-ţi spuneau prorociri minunate. Erau în stare să prezică şi lui Iuda că va fi papă. Umblau totuşi, cu privire la ei, zvonuri urâte despre copii furaţi, pungi tăiate şi carne omenească mâncată. Oamenii înţelepţi spuneau nebunilor: „Nu vă duceţi”, şi se duceau şi ei într-ascuns. Era o furie. Fapt e că spuneau lucruri care ar fi uimit şi-un cardinal. Mamele se bucurau nespus de copiii lor, de când egiptenele le citiseră în palmă tot felul de minciuni scrise în limba păgână şi turcească. Una avea un împărat, alta un papă, alta un căpitan. Biata Chantefleurie fu cuprinsă de curiozitate. Vru să ştie ce-avea şi ea, şi dacă drăgălaşa ei Agnes nu va fi într-o zi împărăteasa Armeniei sau altceva. O duse deci la egipteni; şi egiptenele se porniră să admire copila, s-o dezmierde, s-o sărute cu gurile lor

Page 97: Victor hugo   notre-dame

negre şi să se minuneze de mânuţa ei. Oh, spre marea bucurie a mamei! Ele admirară în special picioruşele şi pantofiorii. Copila n-avea încă un an. Gângurea, râdea mamei ca o nebunatecă, era grasă şi dolofană şi avea o sumedenie de mici gesturi ca ale îngerilor din paradis. Egiptenele o înfricoşară tare şi plânse. Dar mama o sărută şi mai tare, şi plecă încântată de prezicerea făcută de către ghicitoare, fetiţei. Avea să fie o frumuseţe, o virtute, o regină. Se înapoie deci în cocioaba ei din strada Folle-Peine, mândră că poartă o regină. A doua zi profită de-un moment când copila dormea în pat, căci o culca totdeauna cu ea, lăsă încetişor uşa întredeschisă şi alergă se povestească unei vecine din strada Sechesserie că va veni o zi când fiica ei Agnes are să fie servită la masă de regele Angliei şi de arhiducele Etiopiei, precum şi o sumeldenie de alte surprize. La înapoiere, neauzind strigăte când a urcat scara, şi-a spus: „Bun, copilul doarme!” Găsi uşa deschisă mai larg de cum o lăsase, intră biata mamă şi alergă la pat... Copila nu se mai găsea acolo, locul era gol. Nu mai rămăsese de la copil decât un pantofior. Dădu buzna din odaie, se năpusti pe scară şi începu să bată zidurile cu capul, strigând: „Copilul meu! Unde e copilul meu? Cine mi-a luat copilul?”

Strada era pustie, casa izolată; nu putu să-i spună nimic. Porni prin oraş, scotoci toate străzile, alergă pretutindeni, ziua întreagă, nebună, buimăcită, cumplită, adulmecând la uşi şi la ferestre ca o fiară. Gâfâia, era despletită, înfricoşătoare şi avea în ochi un foc care îi seca lacrimile. Îi oprea pe drumeţi şi striga: „Copila mea! Copila mea! Copila mea drăguţă! Celui care îmi va înapoia copila am să-i fiu servitoare, servitoarea câinelui său, şi-o să-mi mănânce inima dacă vrea.” Îl întâlni pe d. paroh de la Sairit-Remy, şi-i spuse: „Părinte, am să muncesc pământul cu unghiile, dar înapoiaţi-mi copila!” Oudarde, era ceva sfâşietor; şi am văzut pe-un om tare aspru, maestrul Ponce Lacabre, procurorul, plângând. Ah, biata marnă! Seara, se întoarse acasă. În lipsa ei o vecină văzuse două egiptene urcând într-ascuns cu un pachet în braţe, apoi coborând după ce închiseseră uşa, şi fugind. După plecarea lor, se auzeau la Paquette nişte scâncete de copil.Mama râse în hohote, urcă scara de parcă ar fi avut aripi, împinse uşa de parcă ar fi azvârlit o bombă, şi intră... Grozăvie, Ouadarde! în locul drăgălaşei sale Agnes, aşa de rumenă şi fragedă, care era un dar al lui Dumnezeu, un mic monstruos, hidos, cocoşat, chior, pocit, se târa miorlăind pe lepsede. Îşi ascunse ochii înfricoşată. „Oh, spunea ea, vrăjitoarele mi-au schimbat oare fetiţa în animalul ăsta năprasnic? Oamenii se grăbiră să ia de-acolo ciotul. Ar fi înnebunit-o. Era copilul monstruos al vreunei egiptene împreunată cu Diavolul. Părea ca de vreo patru ani şi vorbea o limbă care nu era o limbă omenească; cuvinte cu neputinţă de închipuit. Chantefleurie se aruncase asupra pantofiorului, tot ce-i rămânea din tot ce iubise. Stătu aşa de multă vreme nemişcată, mută, fără suflare, încât se crezu că murise. Deodată se cutremură din tot corpul, acoperi relicva cu sărutări furioase şi izbucni în plâns ca şi cum inima îi plesnise. Vă asigur ca am plânge cu toate aşa. Spunea: „Oh, fetiţa mea, fetiţa mea drăgălaşă! Unde eşti tu?” Şi îţi rupea sufletul, auzind-o. Plâng şi acum când mă gândesc. Vedeţi d-voastră, copiii sunt măduva oaselor noastre. Bietul meu Eustache, tu eşti aşa de frumos! Dacă aţi şti ce drăguţ e! îmi spunea ieri: „Vreau să mă fac jandarm”. O, mititelul meu, dacă te-aş pierde! Chantefleurie se ridică deodată şi porni la fugă prin Reims, strigând: „În tabăra egiptenilor! În tabăra egiptenilor! Să fie arse vrăjitoarele!” Egiptenii plecaseră. Era noaptea neagră. Nu putură fi urmăriţi. A doua zi, la două leghe de Reims, într-o poiană, între Gueux şi Tilloy, se găsiră rămăşiţele urnui foc mare, câteva panglici care aparţinuseră copilului Paquettei, nişte picături de sânge şi murdărie de ţap. Noaptea care trecuse era exact aceea a unei sâmbete. Nu mai încăpea îndoială că egiptenii făcuseră sabatul în poiană şi că au devorat copila în tovărăşia lui Belzebut, aşa cum se face la mahomedani. Când Chantefleurie află aceste grozăvii, nu mai plânse, îşi frământă buzele ca pentru a vorbi, dar nu putu. A doua zi părul ei era cărunt. A treia zi dispăru.— Groaznică poveste, spuse Oudarde; ar plânge auzind-o chiar şi un bourguignon!— Nu mă mai mir, adăugă Gervaise, că ţi-este atât de frică de egipteni!

Page 98: Victor hugo   notre-dame

— Şi ai făcut cu atât mai bine fugind adineauri cu băiatul d-tale, reluă Oudarde, cu cât şi aceştia sunt egipteni — din Polonia.— Nu, spuse Gervaise. Se zice că ei vin din Spania şi din Catalonia.— Catalonia? se poate! răspunse Oudarde. Polonia, Catalonia,Valonia, eu confund totdeauna provinciile astea. Ceea ce e sigur e că sunt egipteni.— Şi care au desigur — adăugă Gervaise — dinţi destul de lungi ca să mănânce copilaşi. Nu m-aş mira dacă şi Esmeralda s-ar ospăta puţinel, măcar că îşi strânse guriţa. Capra ei albă cunoaşte prea multe năzdrăvănii ca să nu fie la mijloc şi ceva desfrânare.Mahiette mergea în tăcere. Era cufundată în reveria aceea care este întrucâtva prelungirea unei istorisiri dureroase, şi care nu se opreşte decât după ce şi-a propagat Zdruncinarea, din vibraţie în vibraţie, până la ultimele fibre ale inimii. Gervaise i se adresă:— Şi nu s-a putut afla ce a devenit Chantefleurie? Mahiette nu răspunse. Gerviaise repetă întrebarea, zgâlţâind-o de braţ şi strigând-o pe nume. Mahiette păru că se trezeşte din gânduri.— Ce a devenit Chantefleurie? glăsui ea repetând maşinaliceşte cuvintele a căror impresie era proaspătă în auz; apoi, făcând o sforţare spre a-şi readuce atenţia la sensul cuvintelor: A, da, reluă ea repede, nu s-a aflat niciodată!Adăugă după o pauză:— Unii spuneau că au văzut-o ieşind pe înserate din Reims, prin Porte-Flechembault; alţii în zorii zilei, prin vechea Porte Basee. Un nevoiaş a găsit crucea ei de aur agăţată de crucea de piatră, pe câmpul unde se face bâlci. Bijuteria aceasta a pierdut-o pe ea în 61. Era un dar al frumosului viconte de Cormontreuil, primul ei amant. Paquette nu vrusese niciodată să se despartă de ea, oricât de jalnică îi fusese situaţia. Ţinea la bijuterie ca la viaţă. De aceea, când văzurăm că a lepădat crucea, gândirăm toate că a murit. Cu toate acestea, unii oameni din Cabaret-les-Vantes spuseră că au văzut-o trecând pe drumul Parisului, mergând cu picioarele goale peste pietre. Ar fi trebuit, în cazul acesta, ca ea să fi ieşit prin Porte de Vesle, şi lumea nu era de acord în această privinţă. Mai bine zis, eu cred că a ieşit într-adevăr prin Porte de Vesle, dar că a ieşit din lume.— Nu te înţeleg, spuse Gervaise.— Vesle, răspunse Mahiette cu un zâmbet melancolic, e râul.— Biata Chantefleurie s-a înecat! spuse Qudarde înfiorându-se.— S-a înecat, continuă Mahiette, şi cine ar fi putut spune bunului ei părinte Guybertant când el trecea pe sub podul Tinqueux cântând în barca lui, că, într-o zi, micuţa sa Paquette va trece şi ea pe sub pod, însă fără să cânte şi fără barcă?— Dar pantofiorul? întrebă Gervaise.— A dispărut dimpreună cu mama, răspunse Mahiette.— Bietul pantofior! exclamă Oudarde.Femeie grasă şi simţitoare, Oudarde ar fi vrut să suspine împreună cu Mahiette. Dar Gervaise, mai curioasă, nu sfârşise cu întrebările.— Şi monstrul? o întrebă ea deodată pe Mahiette.— Care monstru? întrebă aceasta.— Micul monstru egiptean, lăsat de vrăjitoare la Chantefleurie în schimbul fiicei sale. Ce aţi făcut cu el? Nădăjduiesc că, de asemeni, l-aţi înecat.— A, nu! răspunse Mahiette.— Atunci l-aţi ars? La drept vorbind s-ar fi cuvenit, un copil vrăjitor..— Nici una, nici alta, Gerviaise. Domnul arhiepiscop s-a interesat de copilul din Egipt, l-a descântat, l-a binecuvântat, i-a scos diavolul din corp, şi l-a trimis la Paris spre a fi expus pe patul de lemn, la Notre-Dame, ca prunc găsit.— Episcopii ăştia, pentru că sunt savanţi, nu fac nimic ca restul muritorilor! bombăni Gervaise. I-auzi, Oudarde, să-l pună pe diavol la copiii găsiţi! Căci cu siguranţă că micul monstru era chiar diavolul. Mahiette, dar ce s-a făcut cu el la Paris? Nădăjduiesc că nici o

Page 99: Victor hugo   notre-dame

persoană caritabilă nu l-a luat.— Nu ştiu, răspunse aceasta. Pe vremea aceea bărbatul meu s-a mutat la Bena, la două leghe de oraş, şi nu ne-arn mai ocupat de întâmplare.Vorbind astfel, cele trei burgheze ajunseră în Piaţa Greve. Preocupate cum erau, trecuseră fără să se oprească pe dinaintea ceaslovului public de la Tour-Roland şi se îndreptau maşinal spre stâlpul în jurul căruia mulţimea se îngraşă cu fiecare clipă. Probabil că spectacolul care atrăgea în momentul acela toate privirile le-ar fi făcut să uite cu totul de Gaura şoarecilor şi de popasul pe care îşi propuseseră să-l facă acolo, dacă dolofanul Euistache, în vârstă de şase ani, pe care Mahiette îl trăgea de mână, nu le-ar fi adus aminte brusc:— Mamă, întrebă el ca şi cum un instinct îl înştiinţa ca Gaura şoarecilor rămăsese în urmă, pot să mănânc prăjitura acum?Dacă Eustache ar fi fost mai îndemânatec, adică mai puţin mâncăcios, el ar mai fi aşteptat, şi abia la înapoiere, în Universitate, acasă, la Andry Musnier, în strada Madame-la-Valenee, când între Gaura şoarecilor şi prăjitură ar fi fost ambele braţe ale Senei şi cele cinci poduri ale cetăţii, putea pune întrebarea timidă: „Mamă, pot să mănânc prăjitura acum?”Întrebarea aceasta, imprudentă în momentul când Eustache o puse, deşteptă atenţia Mahiettei.— A, da, exclamă ea, o uitam pe pustnică. Arătaţi-mi Gaura şoarecilor ca să-i duc prăjitura.— Numaidecât, glăsui Oudarde. Faci o faptă bună. Nu aceasta era şi părerea lui Eustache.— Hm, prăjitura mea! spuse el ciocnindu-şi rând pe rând umerii de urechi, ceea ce însemnă într-un asemenea caz manifestarea supremei nemulţumiri.Cele trei femei se înapoiară şi, ajungând lângă casa de la Tour Roland, Oudarde spuse celorlalte două:— Nu trebuie să privim toate trei în gaură, ca să n-o speriem pe pustnică. Prefaceţi-vă d-voastră două că citiţi în ceaslov, în vreme ce eu am să-mi bag nasul prin ferestruică. Pustnica mă cunoaşte întrucâtva. Am să vă dau de veste când puteţi să veniţi.Se duse la ferestruică, singură. În momentul când îşi afundă privirea înăuntru, o milă adâncă se zugrăvi pe toate trăsăturile ei, şi înfăţişarea-i voioasă îşi schimbă deodată expresia şi culoarea, ca şi cum ar fi trecut de la o rază de soare la o rază de lună. I se umeziră ochii, i se contractă gura ca atunci când cineva stă să plângă. Peste o clipă duse un deget la buze şi făcu semn Mahiettei să vină.Mahiette veni emoţionată, în tăcere şi în vârful picioarelor, ca atunci când te apropii de patul unui muribund.Într-adevăr, un spectacol trist se prezenta ochilor celor două femei, în timp ce ele priveau, fără să clipească sau să respire, prin ferestruica zăbrelită a Găurii şoarecilor.Celula era mică, mai mult largă decât adâncă, boltită şi, văzută dinăuntru, semăna cu alveola unei mitre de episcop. Jos, pe lespedea goală, într-un ungher, o femeie stătea ghemuită. Bărbia îi era sprijinită pe genunchii strânşi puternic la piept cu o pânză cafenie care o învăluia în cute largi, cu părul lung cărunt, căzut pe faţă, de-a lungul picioarelor, până la glezne, ea nu prezenta la prima înfăţişare decât o formă ciudată, desprinsă pe fondul tenebros al celulei, un fel de triunghi negricios pe care raza de lumină, venită prin ferestruică, o reteza în două nuanţe, una mohorâtă, alta luminoasă. Unul din acele spectre, jumătate umbră, jumătate lumină, cum se vede în vise şi în opera extraordinară a lui Goya, palide, imobile, sinistre, ghemuite pe un mormânt sau rezemate de zăbrelele unei carcere. Nu era nici femeie, nici bărbat, nici făptură vie, nici formă definitivă; era o figură ; o vedenie peste care se întretăiau realul şi fantasticul, ca umbra şi lumina. Abia se distingea un profil slăbit şi sever sub părul răvăşit până jos: prin rochia ei lungă abia se vedea extremitatea unui picior gol care se crispa pe lespedea rigidă şi îngheţată. Puţina formă omenească, întrevăzută sub învelişul de doliu, dădea fiori.Figura pe care ai fi crezut-o pecetluită în lespede, părea că nu se mişcă, nu cugetă, nu respiră. Sub sacul subţire de pânză, în ianuarie, zăcând goală pe o podea de granit, fără foc, în umbra

Page 100: Victor hugo   notre-dame

unei carcere, prin a cărei ferestruică piezişă nu răzbea de afară decât vântul îngheţat şi niciodată soarele, ea nu părea că suferă şi nici măcar că simte. Ai fi zis că devenise piatră dimpreună cu carcera şi sloi de gheaţă cu anotimpul. Mâinile îi erau împreunate, ochii îi erau ficşi. La prima vedere o luai drept un spectru; la a doua, o statuie.Totuşi, din când în când, buzele-i vinete se întredeschideau şi tremurau, dar moarte şi maşinale ca frunzele purtate de vânt.Totuşi, din ochii ei posaci scăpa o privire, o privire ce nu poate fi descrisă, profundă, lugubră, netulburată, fixată neîncetat într-un singur unghi al celulei care nu putea fi văzut de afară: o privire ce părea că leagă toate gândurile sumbre ale necăjitei făpturi de un obiect misterios.Aceasta era creatura cu numele de pustnică.Cele trei femei, căci Gervaise se apropiase de Mahiette şi de Oudarde, priveau prin ferestruică. Capul lor intercepta luminiţa slabă a carcerei, fără ca nenorocita pe care o lipseau astfel de lumină, să pară a le da atenţie.— Să n-o tulburăm, şopti Oudarde; e în extaz, se roagă.Între timp, Mahiette examina cu o nelinişte din ce în ce mai mare capul scofâlcit, ofilit, despletit şi ochii ei se umpleau de lacrimi.— Ar fi tare ciudat! murmură ea. Îşi vârî capul printre gratiile ferestruicii şi izbuti să privească până în ungherul unde ochii nenorocitei erau neclintit aţintiţi. Când îşi retrase capul, chipul ei era năpădit de lacrimi, întrebând:— Cum ii spuneţi femeii acesteia? o întrebă ea pe Oudarde.Oudarde răspunse:— Nioi îi spunem sora Gudule.— Şi eu, reluă Mahiette, eu o numesc Paquette Chantefleurie.Atunci, ducând un deget la gură, făcu semn Oudardei buimăcite să-şi bage capul pe fereastră şi să privească. Oudarde se uită şi văzu în ungherul unde ochii pustnicei erau aţintiţi în extaz mohorât, un pantofior roz, brodat cu nenumărate râuri de aur şi argint.Gervaise privi după Oudarde, şi atunci cele trei femei, examinând-o pe nefericita mamă, se porniră să plângă. Dar nici privirile, nici lacrimile lor nu abătură atenţia pustnicei. Mâinile ei rămâneau împreunate, buzele mute, ochii ficşi, iar pentru cine îi cunoştea povestea, paatofiorul privit astfel sfâşia inima. Cele trei femei nu răstiseră încă nici un cuvânt, nu cutezau să vorbească măcar în şoaptă. Tăcerea mare, durerea mare, uitarea mare, în care dispăruse totul afară de un lucru, le făcea impresia unui altar de Paşti sau de Crăciun. Tăceau, se alegeau, erau gata să îngenuncheze. Li se părea că intraseră într-o biserică în ziua Tenebrelor. În sfârşit, Gervaise, cea mai puţin curioasă dintre toate trei, şi în consecinţă cea mai puţin sensibilă, încercă s-o convingă pe pustnică să vorbească:— Soră! Soră Gudule!Repetă de trei ori chemarea, înălţând glasul de fiecare dată. Pustnica nu se clinti. Nici un cuvânt, nici o privire, nici un suspin, nici un semn de viaţă.La rândul ei, Oudarde, cu glas mai blând şi mai mângâietor:— Soră! spuse ea; soră Gudule! Aceeaşi tăcere, aceeaşi nemişcare.— Ciudată femeie! exclamă Gervaise; nu s-ar tulbura nici de-o bombardă!— Poate că e surdă, spuse Oudarde oftând.— Poate că e oarbă, adăugă Gervaise.— Poate că e moartă, continuă Mahiette.Cu siguranţă că dacă sufletul nu părăsise încă trupul ţeapăn, adormit, letargic, se retrăsese şi se tăinuise ea în profunzimi unde percepţiile organelor exterioare nu o mai ajungeau.— O să trebuiască, aşadar, glăsui Oudarde, să lăsăm prăjitura pe ferestruică. O s-o ia vreun băiat. Cum să facem să o trezim?Eustache, care până atunci privise o trăsurică trasă de un câine, observă deodată că însoţitoarele lui se uitau la ceva prin fereastră şi, pişcat la rându-i de curiozitate, se urcă pe un

Page 101: Victor hugo   notre-dame

bolovan, se înălţă în vârful picioarelor şi-şi lipi obrazul bucălat, rumen, de deschizătură, strigând:— Vreau să văd şi eu, mamă!La auzul vocii de copil, limpede, fragedă, sonoră, pustnica tresări. Întoarse capul, cu mişcarea seacă şi bruscă a unui resort de oţel, mâinile-i lungi, descărnate îndepărtară părul de pe frunte, şi aţinti asupra copilului ochi uimiţi, amari, deznădăjduiţi. Privirea aceasta n-a fost decât un fulger.— O, Doamne! strigă ea deodată, ascunzându-şi capul între genunchi, şi glasul răguşit îi sfâşie parcă pieptul: Nu-mi arătaţi cel puţin copiii altora!— Bună ziua, doamnă spuse copilul cu gravitate. Zguduitura trezise totuşi pe pustnică. Un fior lung îi străbătu corpul din creştet până în tălpi, dinţii îi clănţăniră, îşi ridică pe jumătate capul; apoi spuse, strângându-şi coatele în şale şi luându-şi picioarele în mâini ca pentru a le încălzi:— Oh, ce frig e!— Biată femeie, glăsui Oudarde plină de milă, vrei puţin foc?Ea clătină din cap în semn de refuz.— Uite puţin vin îndulcit care te va mai încălzi, continuă Oudarde întinzându-i o sticlă. Bea.Ea scutură din nou capul, privi pe Oudarde ţintă şi răspunse:— Apă. Oudarde stărui:— Nu, soră, apa nu e o băutură pentru luna ianuarie. Trebuie să bei puţin vin îndulcit şi să mănânci turta asta făcută pentru d-ta.Ea respinse turta pe care i-o întindea Mahiette şi spuse:— Pâine neagră.— Atunci, glăsui Gervaise cuprinsă la rândul ei de milă şi desfăcându-şi broboada de lână, la învelitoarea asta care e ceva mai caldă decât a d-tale. Pune-o pe umeri.Ea refuză broboada, cum refuzase sticla şi turta, şi răspunse:— Un sac— Dar cu siguranţă, reluă Oudarde, ţi-ai dat seama că ieri a fost zi de sărbătoare.— Îmi dau seama, glăsui pustnica. De doua zile nu mai am apă în urcior. Adăugă după o pauză:— E sărbătoare, mă uită lumea. Foarte bine. De ce să se gândească lumea la mine când eu nu mă gândesc la ea? Când cărbunele se stinge, cenuşa se răceşte.Şi, parcă obosită că a vorbit atâta, lăsă din nou să-i cadă capul pe genunchi. Simpla şi milostiva Oudarde, căreia i se păru din ultimele ei cuvinte că se tânguia încă de frig, îi răspunse cu naivitate:— Vasăzică, vrei puţin foc?— Foc? glăsui cu accent ciudat pustnica; o să faceţi puţin şi micuţei care zace în pământ de cinsprezece ani?Mădularele ei tremurară, cuvântul ei vibra, ochii îi scânteiau, se sculase în genunchi. Întinse deodată mâna-i albă şi slabă spre copilul care o privea cu ochi uimiţi:— Luaţi copilul! strigă ea. Trece egipteanca! Căzu cu faţa la pământ şi fruntea ei izbi lespedea cu zgomotul unei pietre peste altă piatră. Cele trei femei o crezură moartă. Cu toate acestea, după un moment se mişcă şi-o văzură târându-se pe genunchi şi pe coate până în ungherul unde se găsea pantofiorul. Atunci ele nu mai îndrăzniră să privească, nu o mai văzură, dar auziră sărutări şi suspine amestecate cu strigăte sfâşietoare şi cu bufnituri înfundate de cap care se loveşte de un perete. Apoi, după una din aceste lovituri, atât de violentă încât femeile se clătinară, nu mai auziră nimic.— S-o fi omorât? întrebă Gervaise încumetându-se să-şi bage capul prin ferestruică. Soră! soră Gudule!— Soră Gudule! repetă Oudarde.

Page 102: Victor hugo   notre-dame

— Ah, Doamne, nu se mai mişcă! strigă Gervaise. A murit oare? Gudule! Gudule!Neputând vorbi de sufocare, Mahiette făcu o sforţare.— Aşteptaţi, spuse ea. Apoi, plecându-se spre ferestruică: Paquette! glăsui ea. Paquette Chantefleurie! Un copil care suflă cu nevinovăţie în feştila neîndeajuns aprinsă a unei artificii şi o face să explodeze în ochii lui, nu e mai înspăimântat decât fu Mahiette văzând efectul numelui zvârlit în celula sorei Gudule.Pustnica tresări din tot corpul, se ridică pe picioarele-i grele şi sări cu ochi aşa de învăpăiaţi la ferestruică, încât Mahiette, Oudarde, cealaltă femeie şi copilul se traseră înapoi până la parapetul cheiului. Între timp, figura sinistră a pustnicei apăru lipită de gratiile ferestruicii.— Hoho, mă cheamă egipteanca! strigă ea cu râs înfricoşător.În momentul acela o scenă care se petrecea la stâlp îi opri ochii buimăciţi. Fruntea ei se încreţi de groază, întinse afară din chilie braţele-i scheletice şi răcni cu o voce care semăna cu un horcăit:— Aha, tot eu eşti, egipteanco? Tu mă strigi, hoaţă de copii? Fii blestemată, fiică a Egiptului! Blestemată! Blestemată!

IV. O lacrimă pentru un strop de apă

Cuvintele acestea erau, pentru a spune astfel, punctul de întâlnire a două scene care se desfăşuraseră până atunci paralel, în acelaşi moment, fiecare în teatral ei special; una, aceea pe care aţi citit-o, în Gaura şoarecilor, alta, pe care o veţi citi, pe scara stâlpului infamiei. Prima n-avusese ca martori decât cele trei femei cu care cititorul a făcut cunoştinţă; a doua avusese ca spectatori tot publicul pe care l-am văzut adineauri îngrămădindu-se în Piaţa Greve în jurul stâlpului şi ştreangului.Mulţimea care, văzând cei patru sergenţi postaţi de la orele nouă dimineaţa la cele patru colţuri ale stâlpului, nădăjduise într-o execuţie propriu-zisă, — fără îndoială nu o spânzurare, ci o biciuire, o amputare a urechilor, ceva asemănător — sporise atât de repede încât sergenţii, luaţi cu asalt, fuseseră în mai multe rânduri nevoiţi să şarjeze.Disciplinată în aşteptarea execuţiilor publice, gloata nu manifesta prea mare nerăbdare. Se distra privind tâlpul, un edificiu compus foarte simplu dintr-un cub de construcţie, înalt de vreo zece picioare şi scobit pe dinăuntru. O scară abruptă de piatră zgrunţuroasă ducea la platforma superioară pe care se zărea o roată orizontală de stejar plin. Condamnatul era legat pe roată, în genunchi, cu braţele la spate. Un mecanism imprima o învârtitură roţii; menţinută mereu pe plan orizontal, prezentând astfel figura condamnatului, rând pe rând, tuturor punctelor pieţei. Asta se numea a învârti un criminal.Precum se vede, stâlpul de la Greve era departe de a oferi toate desfătările stâlpului de la Hale. Nimic arhitectural. Nimic monumental. Fără acoperiş cu cruci de fier, fără lanternă octogonală, fără coroniţe subţiri care se desfăşurau pe marginea acoperişului în capiteluri de acante şi flori, fără jgheaburi himerice şi monstruoase, fără lemnărie cizelată, fără sculptură fină săpată adânc în piatră.Desfătarea ar fi fost meschină pentru amatorii de arhitectură gotică. E drept că nimeni nu era mai puţin dornic de a admira monumente decât gloata gurilor-cască din evul mediu, şi că nu se prea sinchisea de frumuseţea unui stâlp.Osânditul sosi în sfârşit legat de fundul unei căruţe, iar când fu ridicat pe platformă, când îl putură vedea din toate punctele pieţei, legat cu frânghii şi curele pe roata stâlpului, oamenii izbucniră în huiduieli straşnice amestecate cu râsete şi aclamaţii.Îl recunoscuseră pe Quasimodo.Într-adevăr, era el. Întoarcerea era ciudată. Ţintuit în locul unde în ajun fusese salutat, aclamat, proclamat papă şi prinţ al nebunilor, în cortegiul ducelui Egiptului şi al împăratului Galileei. Fapt sigur este că nu exista un spirit în mulţime, nici măcar el, rând pe rând

Page 103: Victor hugo   notre-dame

triumfător şi victimă, care să desprindă precis, în minte, apropierea aceasta. Gringoire şi filosofia sa lipseau de la spectacol.Curând, Michel Noiret, trompetul regelui, impuse linişte prostimii şi strigă sentinţa, conform dispoziţiei şi poruncii d-lui staroste. Apoi trecu dinapoia căruţei, dimpreună cu oamenii săi.Quasimodo, netulburat, nici nu clipea. Orice impotrivire îi era imposibilă prin ceea ce se numea pe atunci, în stil de cancelarie criminală, vehemenţa şi tăria strânsorilor, în sensul că lanţurile şi curelele îi intrau probabil în carne. Aceasta e de altminteri o tradiţie de puşcărie şi ocnă care nu s-a pierdut şi pe care cătuşele o păstrează încă cu grijă printre noi, popor civilizat, blând, uman (între paranteze, ocna şi ghilotina).Se lăsase dus şi împins, purtat, cocoţat, legat şi ferecat. Nu se putea ghici pe chipul lui decât o uimire de sălbatic sau de idiot. Ştiai că este surd; îţi făcea impresia că e şi orb.Îl puseră în genunchi pe planşa circulară, şi el se lăsă. Îl dezbrăcară de cămaşă până la brâu, fără să se împotrivească, îi înlănţuiră apoi într-un nou sistem de curele şi catarame, iar el se lăsă legat şi încătărămat. Doar din când în când sufla zgomotos ca un viţel al cărui cap atârnă şi se bălăbăneşte pe marginea căruţei măcelarului.— Animalul nu pricepe mai mult decât un cărăbuş închis într-o cutie! spuse Jehan Frollo du Moulin prietenului său Robin Poussepain (căci ambii şcolari însoţiseră, fireşte, victima).Izbucni un râs nebun în gloată când fură văzute, dezvelite, cocoaşa lui Quasimodo, pieptul lui de cămilă, umerii ciolănoşi şi pietroşi. În timpul voioşiei obşteşti, un bărbat în uniformă, scurt şi robust, urcă pe platformă şi se aşeză lângă osândit. Numele lui circulă repede în mulţime. Era meşterul Pierrat Torterue, călăul de la Châtelet.Depuse într-un colţ o nisiperniţă neagră a cărei capsulă superioară era plină de nisip roşu pe care îl lăsa să cadă în recipientul interior, apoi îşi scoase livreaua colorată şi oamenii văzură în mâna lui dreaptă un bici subţire, cu lungi cureluşe albe, lucioase, noduroase, împletite, înarmate cu colţi de metal. Cu mâna stângă îşi sufleca neglijent cămaşa în jurul braţului drept, până la subsuoară.Între timp, Jehan Frollo striga, înălţându-şi capul blond şi cârlionţat deasupra gloatei (se urcase în acest scop pe umerii lui Robin Poussepain):— Poftiţi, domnilor, doamnelor! va fi biciuit fără întârziere meşterul Quasimodo, clopotarul fratelui meu, domnul arhidiacon de Josas, curioasă arhitectură orientală cu spatele în formă de cupolă şi cu picioarele ca nişte coloane răsucite!Şi mulţimea se porni pe râs, mai cu seamă copiii şi fetele.În sfârşit călăul bătu din picior. Roata începu să se învârtească. Quasimodo se clătină sub legături. Buimăceala care se zugrăvi deodată pe chipul său diform avu darul de-a înteţi hohotirile de râs.Deodată, în momentul când roata prezentă, în mersul ei, spinarea bombată a lui Quasimodo, meşterul Pierrat ridică braţul, cureluşele subţiri şuierară duşmănoase în aer ca nişte năpârci, şi recăzură cu furie pe umerii nenorocitului.Quasimodo zvâcni, trezit parcă subit din somn. Începea sa înţeleagă. Se încorda în legăturile sale; o crispare violentă de uimire şi durere îi descompuse muşchii obrazului; dar nu scoase un suspin. Întoarse numai capul înapoi, la dreapta, apoi la stânga, bălăbănindu-l ca un taur înţepat în coapsă de un tăun.A doua lovitură urmă celei dintâi, apoi a treia, şi încă una, şi-aşa mereu. Curând ţâşni sângele, şiruind în dâre nenumărate pe umerii negri ai cocoşatului, iar cureluşele subţiri îl împrăştiau în stropi peste mulţime.Quasimodo îşi recăpătase, cel puţin în aparenţă, netulburarea de la început. A încercat întâi, încet, fără mare efort exterior, să-şi rupă legăturile. Ochiul se aprinsese, muşchii se înţepeniseră, mădularele se împreunaseră, iar curelele şi lanţurile s-au întins. Sforţarea era puternică, extraordinară, disperată; dar vechile strânsori ale dregătoriei rezistară. Trozniră, şi atâta tot. Quasimodo recăzu istovit. Buimăcirea făcu loc, pe chipul său, unui sentiment de

Page 104: Victor hugo   notre-dame

amară şi profundă descurajare. Îşi închise singurul ochi pe care îi avea, îşi lăsă capul în piept şi făcu pe mortul.Din momentul acela nu se mai clinti. Nimic nu-i putu smulge o mişcare. Nici sângele care curgea întruna, nici loviturile care îşi înteţeau furia, nici înverşunarea călăului care se întărâta singur, nici şuierătura groaznicelor cureluşe.În sfârşit, un portărel de la Châtelet, îmbrăcat în negru, călare pe un cal negru, postat lângă scară de la începutul execuţiei, întinse bagheta-i de abanos spre nisiperniţă. Călăul se opri. Roata se opri. Ochiul lui Quasimodo se redeschise, încetişor.Biciuirea se terminase. Doi slujitori ai călăului spălară umerii sângerânzi ai condamnatului, îi frecară cu-o alifie care închise pe dată toate rănile, şi zvârliră pe spatele lui un fel de halat gălbui de forma patrafirului. Între timp, Pierrat Torterue îşi scutura, deasupra caldarâmului, biciul cu şuviţe roşii, îmbibate de sânge.Dar chinul lui Quasimodo nu se sfârşise. Îi mai rămânea să îndure ora de stâlp pe care jupanul Florian Barbedienne o adăugase cu atâta chibzuinţă la sentinţa nobilului Robert d'Estouteville: totul spre cea mai mare slăvire a vechiului joc de cuvinte fiziologic şi psihologic al lui Jean de Cumene: Surdus absurdus.Întoarseră deci din nou nisiperniţa, şi-l lăsară pe ghebos legat de scândură, pentru ca justiţia să fie îndeplinită până la capăt.Poporul, mai cu seamă în evul mediu, este în societate ceea ce copilul e în familie. Câtă vreme rămâne în starea de ignoranţă primă, de minoritate morală şi intelectuală, se poate spune despre el ca şi despre copil: Vârsta asta e fără milă.Am mai arătat că infirmul Quasimodo era îndeobşte duşmănit, e drept, pentru mai multe motive întemeiate. Abia dacă se găsea un spectator în gloate care să nu fi avut sau să nu fi crezut că are dreptul de a se plânge de hainul cocoşat de la Notre-Dame. Bucuria a fost universală când l-au văzut la stâlp; iar execuţia grea pe care a suferit-o şi starea jalnică în care a rămas de pe urma ei, departe de a înduioşa mulţimea, i-a îndârjit şi mai mult ura, înarmând-o cu voioşie.De aceea, după satisfacerea vindictei publice, cum îndrugă şi astăzi tichiile oficiale, veni rândul răzbunărilor particulare. Aci, ca şi în marea sală, explodau cu deosebire femeile. Toate îi purtau ciudă, unele pentru răutatea, altele pentru urâţenia lui. Cele din urmă erau cele mai furioase.— Oh, mască a Anticristului! spunea una. Călăreţ pe coadă de mătură! urla alta.— Bravo! intervenea o bătrână. Asta e strâmbătura stâlpului. Pe când a ştreangului?— Când o să ţi se pună pe cap clopotul cel mare, la o sută de picioare sub pământ, clopotar afurisit?— Cu toate astea diavolul ăsta sună vecernia!— Phii, surdul! Chiorul! Cocoşatul! Monstrul!— Cu mutra lui avortează o femeie însărcinată mai repede decât cu toate doftoriile!Nenumărate alte ocări plouau, dimpreună cu huiduielile, cu imprecaţiile, cu râsetele şi, ici-colo, cu pietrele.Quasimodo era surd, dar vedea limpede, iar furia publică nu era mai puţin zugrăvită pe chipuri decât în cuvinte. De altminteri, loviturile cu pietre explicau hohotirile de râs.El se ţinu bine la început. Dar, puţin câte puţin, răbdarea care se înţepenise sub biciul călăului, cedă înţepăturilor de gângănii. Boul din Asturias, care s-a tulburat prea puţin de atacurile picadorului, se irită de câini şi banderile.El plimbă mai întâi, pe îndelete, o privire ameninţătoare asupra gloatei. Dar, legat cum era, privirea sa nu putu să alunge muştele ce-i pişcau rana. Atunci se zvârcoli în strânsori, iar din cauza zvârcolirilor sale furioase roata veche trozni. Batjocurile şi huiduielile sporiră.Atunci, neputând zdrobi zgarda de fiară înlănţuită, nefericitul deveni iarăşi liniştit. Doar la intervale un suspin furios îi sălta cavităţile pieptului. Pe chipul său nu era nici ruşine, nici

Page 105: Victor hugo   notre-dame

roşeaţă. Se găsea prea departe de starea de societate şi prea aproape de starea de natură ca să ştie ce-i aceea ruşine. De altminteri, în gradul său de diformitate, infamia e un lucru sensibil? Dar furia, ura, deznădejdea coborau încet pe figura-i hidoasă un nor tot mai posomorât, tot mai încărcat de o electricitate, ce exploda în mii de fulgere în ochiul ciclopului.Totuşi, norul se limpezi un moment când trecu prin mulţime un catâr cu un preot în spate. De cum zări catârul şi preotul, chipul bietului osândit se îmblânzi. Furiei care îl crispa îi urmă un zâmbet ciudat, plin de-o blândeţe, de-o bunătate, de-o duioşie ce nu pot fi descrise. Pe măsură ce preotul se apropia, zâmbetul devenea mai precis, mai distinct, mai radios. Nefericitul saluta parcă apariţia unui mântuitor. Dar, în momentul când catârul se apropie îndeajuns pentru ca fiinţa de pe spatele lui să poată recunoaşte victima, preotul coborî ochii şi se întoarse brusc din drum ca şi cutm s-ar fi grăbit să scape de reclamaţii umilitoare şi nevrând să fie salutat şi recunoscut de un nenorocit în postura aceasta.Preotul era arhidiaconul dom Claudiu Frollo.Norul recăzu şi mai întunecat pe fruntea lui Quasimodo. Zâmbetul mai flutură un timp, dar amar, descurajat, nespus de trist.Timpul trecea. Stătea acolo de cel puţin un ceas şi jumătate, sfâşiat, maltratat, batjocorit întruna şi aproape lapidat.Deodată el se zbătu din nou în lanţurile sale cu o deznădejde sporită care cutremură întreaga schelărie şi, rupând tăcerea păstrată cu încăpăţânare până atunci, strigă cu o voce răguşită şi furioasă ce semăna mai degrabă cu un lătrat decât cu un strigăt omenesc, voce care acoperi larma huiduielilor.— Apă!Departe de a trezi compătimiri, exclamaţia aceasta disperată fu un nou prilej de veselie pentru bunul norod parizian care înconjura scara şi care, se cuvine să spunem, luat în totalitatea lui, nu era atunci mai puţin crud şi mai puţin abrutizat decât oribilul trib de vagabonzi unde l-am mai dus pe cititor şi care era stratul cel mai de jos al poporului. Nici un glas nu se ridică în jurul nefericitului condamnat decât pentru a-şi bate joc de setea lui. Cu siguranţă că în momentul acela el era mai mult grotesc şi respingător decât jalnic, cu figura-i învăpăiată şi năduşită, cu ochiul său buimac, cu gura-i spumegândă de furie şi suferinţă, cu limba pe jumătate scoasă. Mai trebuie să spunem că, dacă s-ar fi găsit în gloată vreun suflet milostiv de burghez sau burgheză care să încerce a aduce un pahar cu apă jalnicei făpturi în suferinţă, domnea în jurul treptelor infame ale stâlpului o atare prejudecată de ruşine şi mârşăvie, încât ar fi fost de-ajuns ca să-l respingă pe bunul samaritean.După câteva minute, Quasimodo plimbă asupra mulţimii o privire deznădăjduită, repetând cu glas şi mai sfâşietor:— Apă!Şi lumea râse.— Na, bea! strigă Robin Poussepain zvârlindu-i în obraz un burete tăvălit prin şanţ. Na, surdul dracului! Iţi sunt dator.O femeie îi aruncă o piatră în cap:— Să te înveţi minte să ne mai scoli noaptea cu clopotele tale afurisite!— Ai să ne mai arunci farmece din turnurile catedralei? urla un damblagiu făcând sforţări să-l atingă cu cârja.— Uite, un castron pentru băut! glăsuia un om aruncându-i în piept un urcior spart! Din cauza ta, numai pentru că ai trecut pe lângă ea, nevastă-mea a născut un copil cu două capete!— Şi pisica mea, un pisoi cu şase picioare! clămpănea o bătrână aruncând asupra lui un olan.— Apă! repetă Quasimodo pentru a treia oară. În momentul acela el văzu cum gloata se dă în lături.O fată îmbrăcată în chip bizar ieşi din mulţime. Era întovărăşită de o căpriţă albă cu coarne poleite şi ţinea în mână o tamburină.

Page 106: Victor hugo   notre-dame

Ochiul lui Quasimodo scânteie. Era ţiganca pe care încercase s-o răpească în noaptea trecută, pentru care simţea nelămurit că-l pedepseau acum; ceea ce de altminteri nu era câtuşi de puţin cazul, deoarece el nu suferea chinul decât pentru nenorocirea de a fi surd şi de a fi fost judecat de un surd. Nu se îndoi că a venit şi ea să se răzbune şi să-l lovească la fel ca toată lumea!O văzu într-adevăr urcând repede scara. Furia şi ciuda îl sufocau. Ar fi vrut să năruiască stâlpul, iar dacă fulgerarea ochiului său putea trăzni, egipteanca ar fi fost făcută praf înainte de-a ajunge pe platformă.Ea se apropie în tăcere de osânditul care se zvârcolea zadarnic să scape, şi desprinzând un bidon de la brâu, îl duse blând la buzele uscate ale nenorocitului.Atunci, în ochiul până în momentul acela atât de secat şi de ars, se rostogoli o lacrimă mare care se prelinse încet de-a lungul chipului diform şi multă vreme crispat de deznădejde. Era prima, poate, pe care nefericitul o vărsase vreodată.Dar el uită să bea. Egipteanca schiţă cu nerăbdare mica ei strâmbătură, şi apăsă, zâmbind, gâtul bidonului pe gura colţată a lui Quasimodo. El bău cu sorbituri lungi. Îl ardea setea.După ce sfârşi, nenorocitul îşi lungi buzele negre, fără îndoială pentru a săruta mâna frumoasa care îl ajutase. Dar fata, care se temea poate, şi îşi amintea încercarea violentă din timpul nopţii, îşi trase mâna cu gestul înfricoşat al unui copil căruia îi e frică să nu fie muşcat de-un animal.Atunci, bietul surd aţinti asupra ei o privire plină de mustrare şi de tristeţe.Ar fi fost în orice altă parte, mişcător, spectacolul acesta al fetei frumoase, fragedă, pură, încântătoare, şi aşa de slabă în acelaşi timp, alergând cu atâta pioşie în ajutorul unei atât de mari mizerii, diformităţi şi răutăţi. Pe-un stâlp al infamiei, spectacolul era sublim.Mulţimea, ea însăşi, fu emoţionată şi începu să bată din palme.În momentul acela, pustnica, de la ferestruica văgăunei sale, zări pe egipteancă şi-i aruncă imprecaţia sinistră: — Fii blestemată, fiică a Egiptului! Blestemată! Blestemată!

V. Sfârşitul istoriei cu turta

Esmeralda se îngălbeni şi coborî de pe stâlp, clătinându-se. Glasul pustnicei o urmări:— Coboară! coboară! Ai să mai urci acolo, tâlhăroaică din Egipt!— Pustnica e în furii, spuse poporul murmurând; şi-atâta tot. Căci de femeile acestea lumea se temea, ceea ce făcea ca ele să fie considerate sfinte. Pe atunci nu se lega nimeni de cine se ruga zi şi noapte.Ora eliberării lui Quasimodo venise. Fu dezlegat şi mulţimea se împrăştie.Lângă Grand-Pont, Mahiette, care se înapoia cu prietenele ei, se opri deodată:— Eustache, ce ai făcut cu turta?— Mamă, glăsui copilul, în timp ce dumneata vorbeai cu femeia din văgăună, un câine a muşcat din turtă. Atunci am mâncat şi eu restul.— Cum, domnule, ai mâncat-o toată? exclamă ea.— Mamă, câinele e de vină. I-am spus, nu m-a ascultat. Atunci am muşcat şi eu.— Nesuferit copil! glăsui mama zâmbind şi bombănind totodată. Închipuieşte-ţi, Oudarde, mănâncă singur toate cireşele din pomul nostru de la Charlerange. De aceea bunicu-său zice că o să ajungă căpitan. Să te mai prind eu că faci aşa, domnule Eustache! Pleacă de-aici, mâncăule!

CARTEA A ŞAPTEA

I. Despre pericolul de a încredinţa unei capre secretul

Se scurseră multe săptămâni.

Page 107: Victor hugo   notre-dame

Era în primele zile din martie. Soarele, pe care Dubartas, clasicul strămoş al perifrazei, nu-l numise încă Marele Duce al Lumânărilor, era totuşi voios, strălucitor. Una din acele zile de primăvară, atât de plăcute şi de frumoase, pe care întregul Paris, răspândit în pieţe şi pe alei, le sărbătoreşte ca pe nişte duminici. În zilele acestea de strălucire, de căldură şi de seninătate, e cu deosebire o anumită oră când trebuie să admiri portalul catedralei Notre-Dame. Acesta e momentul când soarele, înclinat spre apus, priveşte aproape din faţă catedrala. Razele lui, tot mai orizontale, se retrag pe îndelete de pe caldarâmul pieţei, şi urcă de-a lungul faţadei abrupte, scoţându-i în relief ornamentele, în timp ce roza mare, centrală, pâlpâie cu un ochi de ciclop învăpăiat de răsfrângerile cuptorului.Era ora aceasta.Peste drum de catedrala înaltă, înroşită de asfinţit, pe balconul de piatră zidit deasupra tindei unei case bogate, gotice, de la răscrucea pieţei şi străzii Parvis, câteva fete frumoase râdeau şi tăifăsuiau, cu tot felul de graţii şi nebunii. După lungimea voalului care cădea din creştetul coafurii lor cu perle, până în călcâie, după fineţea bluzei brodate care le acoperea umerii, lăsând să se vadă, potrivit modei ispititoare de atunci, începutul sânilor de fecioară, după bogăţia fustelor lor, după mătasea şi catifeaua veşmintelor, şi mai cu seamă după albeaţa mâinilor care le arăta fără ocupaţie şi leneşe, puteai să ghiceşti lesne că ele sunt nişte nobile şi bogate moştenitoare. Era într-adevăr, acolo, domnişoara Fleur-de-Lys de Gondelaurier, cu amicele ei, Diana de Christeuil, Amelotta de Montmichel, Colomba de Gaillefontaine şi micuţa de Champchevrier; toate, fete de casă bună, reunite în momentul acesta la doamna văduvă de Gondelaurier, din cauza monseniorului de Beaujeu şi a soţiei lui, care urmau să vină în luna aprilie la Paris spre a alege câteva domnişoare de onoare pentru doamna moştenitoare Marguerite pe care se vor duce s-o primească în Picardia din mâinile flamanzilor. Dar toţi boiernaşii, pe o rază de treizeci de leghe, râvneau favoarea aceasta pentru fiicele lor, şi mulţi dintre ei le aduseseră sau le trimiseseră la Paris. Fetele fuseseră încredinţate, de către părinţi, pazei discrete şi vulnerabile a doamnei Aloisa de Gondelaurier, văduva unui fost căpitan de artilerişti ai regelui, retrasă cu unica ei fiică în casa din piaţa catedralei Notre-Dame, la Paris.Balconul unde stăteau fetele răspundea într-o cameră bogat tapetată cu o blană de Flandra de culoare roşcată, având imprimată pe ea ornamente de aur. Grinzile care brăzdau paralel plafonul distrau ochiul cu nenumărate sculpturi bizare, pictate şi aurite. Pe sipeturi cizelate se răsfăţau, ici-colo, smalţuri splendide: o căpăţână de mistreţ din faianţă încununa o poliţă admirabilă, ale cărei două trepte vesteau că stăpâna casei era soţia sau văduva unui cavaler înnobilat. În fund, lângă un cămin înalt, blazonat de sus şi până jos, stătea, într-un jilţ de pluş roşu, doamna de Gondelaurier, ai cărei cincizeci şi cinci de ani erau scrişi deopotrivă pe îmbrăcămintea şi pe figura ei. Alături de ea stătea în picioare un tânăr cu înfăţişarea mândră deşi cam fudulă şi fanfaroană, unul din acei băieţi asupra cărora toate femeile cad de acord, cu toate că bărbaţii gravi şi fizionomişti înalţă din umeri. Tânărul călăreţ purta uniforma sclipitoare de căpitan al arcaşilor regali, care seamănă prea mult cu costumul lui Jupiter, şi pe care l-am putut admira în prima parte a acestei istorisiri, ca să nu-l mai plictisim pe cititor cu o nouă descriere.Fetele se găseau, parte în cameră, parte în balcon, unele pe perna de catifea cu colţuri de aur, altele pe scăunelele de stejar sculptate cu flori şi cu figuri. Fiecare ţinea pe genunchi o şuviţă dintr-o mare tapiţerie, la care lucrau în comun, şi care atârna cu un capăt pe împletitura ce acoperea podeaua.Vorbeau între ele şuşotind, cu chicotirile înăbuşite ale unui conciliabil de fete în mijlocul cărora se găseşte un tânăr. Tânărul, a cărui prezenţă ajungea ca să pună în mişcare toate orgoliile feminine, părea că se sinchiseşte prea puţin de acest lucru; şi în timp ce printre frumoasele fete se găseau destule care să-i atragă atenţia, el părea ocupat să-şi lustruiască cu mănuşa de piele catarama centironului său.

Page 108: Victor hugo   notre-dame

Din când în când, bătrâna doamnă îi vorbea în şoaptă, iar el se străduia să-i răspundă cu o politeţe stângace, stingherită. După zâmbetele, după semnele doamnei Aloisa, după clipirile din ochi pe care ea le îndrepta spre fiica ei Fleur-de-Lys, vorbind încet căpitanului, puteai lesne să vezi că era vorba de o logodnă consumată, de o căsătorie apropiată fără îndoială, între tânăr şi Fleur-de-Lys. Iar după răceala stânjenită a ofiţerului puteai vedea lesne că, întrucât îl priveşte cel puţin, nu mai era vorba de dragoste. Întreaga lui înfăţişare exprima un gând de jenă şi de plictiseală pe care sublocotenenţii noştri de garnizoană l-ar traduce admirabil prin: „Ce corvoadă afurisită!”Venerabila doamnă, foarte încântată de fiica ei, ca o biată mamă ce era, nu băga de seamă lipsa de entuziasm a ofiţerului şi se străduia să-i atragă atenţia în şoaptă asupra măiestriei infinite cu care Fleur-de-Lys împungea cu acul sau depăna jurubiţa.— Ia uite, verişorule, îi spunea ea trăgându-l de mânecă pentru a-i vorbi la ureche. Priveşte-o, uite-o cum se pleacă!— Într-adevăr, răspunse tânărul; şi recădea în tăcerea lui distrată, glacială.În clipa următoare el trebuia să se aplece din nou, şi doamna Aloisa îi spunea:— Ai mai văzut vreodată o figură mai ispititoare decât logodnica dumitale? Există o făptură mai albă şi mai blândă? Mâinile astea nu sunt desăvârşite? Şi gâtul ei nu are toate mişcările unei lebede? Cât te invidiez uneori! Şi ce fericire că eşti bărbat, libertinule! Nu-i aşa că Fleur-de-Lys e adorabilă şi că dumneata eşti îndrăgostit de ea?— Fără îndoială, răspunse el gândindu-se la altceva.— Dar hai, vorbeşte-i, spuse deodată doamna Aloise împingându-l de umăr. Spune-i ceva. Ai devenit straşnic de timid.Putem să afirmăm în faţa cititorilor noştri că timiditatea nu era nici virtutea, nici cusurul căpitanului. El încercă să facă totuşi ce i se cerea.— Frumoasă verişoară — glăsui el, apropiindu-se de Fleur-de-Lys — care e subiectul lucrului dumitale?— Frumosule verişor, răspunse Fleur-de-Lys cu un accent de ciudă, ţi-am mai spus de trei ori. E peştera lui Neptun.Nici vorbă că Fleur-de-Lys vedea mult mai limpede decât mama ei purtările reci şi distrate ale căpitanului. El simţi nevoia să înfiripe o conversaţie.— Şi pentru cine toată povestea asta? o întrebă.— Pentru mănăstirea Saint-Antoine des Champs, glăsui Fleur-de-Lys fără să înalţe ochii.Căpitanul luă un colţ al tapiţeriei.— Ce e cu jandarmul ăsta dolofan care suflă de zor într-o trompetă, frumoasă verişoară?— E Trito, răspunse ea.În cuvintele scurte ale fetei era mereu o intonaţie cam supărată. Tânărul pricepu că se impunea să-i spună ceva la ureche, o banalitate, o galanterie, orice. Se plecă deci, dar nu putu să găsească în imaginaţia sa altceva mai afectuos şi mai intim decât cuvintele acestea:— De ce poartă mama dumitale totdeauna o îmbrăcăminte blazonată ca bunicile noastre de pe timpul lui Charles al VIII-lea? Spune-i, frumoasă verişoară, că astăzi nu mai este la modă.Fleur-de-Lys ridică asupra lui ochii ei frumoşi, plini de mustrare:— Asta e tot ce-mi declari? şopti ea.Între timp, buna doamnă Aloisa, încântată că-i vedea aplecaţi astfel şi şuşotind, spunea jucându-se cu încuietorile cărţii ei de rugăciuni:— Înduioşător tablou de dragoste!Din ce în ce mai stânjenit, căpitanul se plecă iarăşi asupra tapiţăriei:— Un lucru cu adevărat fermecător! exclamă el. Colomba de Gaillefontaine, o altă blondă frumoasă, cu pieliţa albă, riscă atunci cu sfială, un cuvânt pe care îl adresă Fleur-de-Lys-ei în speranţa că ofiţerul chipeş îi va răspunde:— Dragă Gondelaurier, ai văzut tapiţeriile din palatul Roche Guillon?

Page 109: Victor hugo   notre-dame

— Nu e vorba de palatul unde se găseşte grădina cusătoresei Luvrului? întrebă râzând Diana de Christeuil care avea dinţi frumoşi şi, în consecinţă, râdea mereu.— Şi unde se găseşte turnul acela mane al fostului zid al Parisului, adăugă Amelotta de Montmichel, o brună nostimă, încârlionţată şi fragedă, care avea obiceiul să suspine aşa cum cealaltă râdea, fără să ştie de ce.— Dragă Colomba, glăsui doamna Aloisa, te referi la palatul care aparţinea domnului de Bacqueville sub regele Charles al VI-lea? într-adevăr, se găsesc acolo tapiţerii superbe.— Charles al VI-lea! Regele Charles al VI-lea! mormăi tânărul căpitan răsucindu-şi mustaţa. O, cum îşi aminteşte venerabila doamnă de lucruri vechi!Doamna de Gondelaurier continuă:— Într-adevăr, frumoase tapiţerii. Un lucru atât de preţuit încât pare ciudat!În momentul acela, Berangere de Champchevrier, o fetiţă zveltă, în vârstă de şapte ani, care privea în piaţă printre zăbrelele balconului, exclamă:— O, ia te uite, năşică Fleur-de-Lys, la dansatoarea aceea frumoasă care dansează jos în mijlocul prostimii!Într-adevăr, se auzea răpăitul sonor al unei tamburine.— E vreo ţigancă, spuse Fleur-de-Lys, întorcându-şi agale capul spre piaţă.— Să vedem! Să vedem! strigară prietenele ei zglobii; şi alergară toate la marginea balconului, în timp ce Fleur-de-Lys, îngândurată de răceala logodnicului ei, le urmă agale, iar căpitanul uşurat de întâmplarea care punea capăt unei conversaţii stingherite, se înapoia în fundul apartamentului, cu aerul mulţumit al unui soldat care este eliberat din serviciu. Serviciul pe lângă Fleur-de-Lys era totuşi fermecător, şi aşa i se păruse altădată şi lui; dar, puţin câte puţin, se blazase, perspectiva unei apropiate căsătorii îl făcea tot mai rece. De-altminteri, el avea o fire nestatornică şi, trebuie să spunem cam vulgară. Deşi de familie foarte nobilă, căpătase în armată multe deprinderi de cazarmă. Îi plăcea, printre altele, şi cârciuma. Nu se simţea în largul său decât printre cuvintele grosolane, printre galanteriile militare, printre frumuseţile şi succesele ieftine. Primise totuşi de acasă oarecare educaţie şi ceva maniere; dar cutreierase prea de tânăr prin ţară, stătuse prea de tânăr în garnizoană, astfel că în fiecare zi luciul nobilului se ştergea în frecătura aspră a tunicii de jandarm. Deşi o mai vizita din când în când, dintr-un rest de respect omenesc, el se simţea de două ori stânjenit la Fleur-de-Lys: întâi pentru că, risipindu-şi dragostea în tot felul de locuri, era cât se poate de rezervat cu ea; apoi, pentru că în mijlocul atâtor femei frumoase, rigide, afectate şi decente, tremura neîncetat ca nu cumva gura sa, deprinsă cu înjurăturile, să dea drumul vreunui cuvânt de cârciumă. Vă închipuiţi ce efect ar fi avut!Toate acestea se amestecau de altfel, la el, cu mari pretenţii de eleganţă, de toaletă şi de înfăţişare frumoasă. Aranjaţi detaliile acestea cum veţi putea. Eu nu sunt decât un istoric.Stătea deci de câteva momente, gândind sau negândind, rezemat în linişte de tocul sculptat al căminului, când Fleur-de-Lys, întorcându-se deodată, îi adresă un cuvânt. La urma-urmei, biata fată nu-l certa decât în inima ei.— Verişorule, nu ne-ai vorbit dumneata de o ţigăncuşă pe care ai salvat-o acum două luni, în timpul serviciului de noapte, din mâinile unor hoţi?— Cred că da, frumoasă verişoară, glăsui căpitanul.— Poate că e chiar ţiganca asta care dansează dinaintea bisericii, reluă ea. Vino de-o vezi, verişorule Phoebus.El întrevedea o dorinţă tainică de împăcare în blânda invitaţie de a veni lângă ea şi în grija de a-l chema pe nume. Căpitanul Phoebus de Châteaupers (căci pe el îl are cititorul sub ochi de la începutul acestui capitol) se apropie cu paşi tărăgănaţi de balcon.— Uite, priveşte-o pe micuţa care dansează colo, în cerc, îi spuse Fleur-de-Lys punându-şi cu afecţiune mâna pe braţul lui Phoebus. Nu e ţiganca dumitale?Phoebus privi şi spuse:

Page 110: Victor hugo   notre-dame

— Da, o recunosc după capra ei.— Într-adevăr, ce căpriţă drăguţă! exclamă Amelotta împreunându-şi mâinile cu admiraţie.— Coarnele ei sunt de aur adevărat? întrebă Berangere.Fără să se clintească din fotoliu, doamna Aloisa luă cuvântul:— Nu e una din ţigăncile care au sosit anul trecut prin Porte-Gibard?— Mamă, glăsui cu blândeţe Fleur-de-Lys, poarta aceasta se numeşte astăzi Porte d'Enfer.Domnişoara de Gondelaurier ştia cât de mult îl sâcâie pe căpitan modul învechit de a vorbi al mamei sale. Într-adevăr, el începu să ironizeze spunând printre dinţi:— Porte-Gibard!Porte-Gibard! A trecut prin ea regele Charles al VI-lea!— Naşă, exclamă Berangere, ai cărei ochi mereu neastâmpăraţi se ridicaseră deodată spre vârful turnului catedralei, ce-i cu omul acela negru de sus?Fetele înălţară ochii. Într-adevăr, un om stătea rezemat de balustrada culminantă a turnului dinspre piaţa Greve. Era un preot. I se distingea clar îmbrăcămintea şi chipul sprijinit în palmă. Stătea nemişcat ca o statuie. Ochii lui ficşi se cufundau în piaţă.Era în atitudinea lui ceva din neclintirea unui motan care a descoperit un cuib de vrăbii şi îl priveşte.— E domnul arhidiacom de Josas, spuse Fleur-de-Lys.— Ai ochi buni dacă îl recunoşti de-aici, observă Gaillefontaine.— Cum se uită la mica dansatoare! glăsui Diana de Cristeuil.— E vai de egipteancă, spuse Fleur-de-Lys, căci el nu poate suferi Egiptul.— Păcat că omul acesta o priveşte aşa, adăugă Amelota de Montmichel, căci dansează minunat.— Verişorule Phoebus, glăsui deodată Fleur-de-Lys, deoarece o cunoşti pe ţigăncuşă, fă-i semn să urce. Ne va distra.— O, da! exclamară fetele bătând din palme.— Dar e o nebunie, răspunse Phoebus. Cu siguranţă că m-a uitat, şi nu-i ştiu nici măcar numele. Totuşi pentru că doriţi, domnişoarelor, am să încerc. Şi, plecându-se peste balustrada balconului, începu să strige:— Micuţo!Dansatoarea nu bătea din tamburină în momentul acela. Întoarse capul spre locul de unde auzise chemarea, privirea ei strălucitoare se fixă asupra lui Phoebus, şi se opri deodată.— Micuţo! repetă căpitanul; şi-i făcu semn cu degetul să vină.Fata îl privi încă o dată, apoi se îmbujoră ca şi cum o flacără îi urcase în obraji, şi luându-şi tamburina sub braţ, se îndreptă printre spectatorii uluiţi spre uşa casei unde o chema Phoebus, cu paşi tărăgănaţi, şovăielnică, având privirea tulburată a unei păsări care cedează fascinaţiei unui şarpe.În clipa următoare, portiera se ridică şi ţiganca apăru în pragul camerei, roşie, înmărmurită, gâfâind, cu ochii mari, plecaţi, necutezând să mai facă un pas.Berangere bătu din palme.Dansatoarea stătea, între timp, nemişcată în pragul uşii. Apariţia ei produsese asupra fetelor un efect ciudat. E sigur că o vagă şi nelămurită dorinţă de a plăcea tânărului le însufleţea pe toate, că splendida uniformă era ţinta tuturor cochetăriilor lor, că, de când se afla aici, se dădea între ele o luptă secretă, surdă, pe care abia şi-o mărturiseau singure, şi care se trăda totuşi în fiecare clipă din gesturile şi cuvintele lor. Cu toate acestea, pentru că erau toate cam în aceeaşi măsură de frumoase, luptau cu arme egale, astfel că fiecare putea nădăjdui în victorie. Apariţia ţigăncii rupse brusc echilibrul. Frumuseţea ei era atât de rară încât, în momentul în care se ivi în uşa apartamentului, păru că răspândeşte în juru-i o lumină proprie. În camera strâmtă, în cadrul tapetelor şi ornamentaţiilor sumbre, ea era incomparabil mai frumoasă şi mai strălucitoare decât în piaţa publică. Părea o făclie adusă din lumina zilei, în umbră. Nobilele domnişoare rămaseră, fără să vrea, uluite. Fiecare se simţi întrucâtva rănită în

Page 111: Victor hugo   notre-dame

frumuseţea ei. De aceea frontul lor de bătaie, iartă-ni-se expresia, se schimbă deodată fără să-şi spună un singur cuvânt. Se înţelegeau însă de minune. Instinctele femeilor se înţeleg şi îşi răspund mai iute decât inteligenţele bărbaţilor. Le venise o duşmancă: simţeau toate faptul acesta şi se raliau toate. Ajunge un strop de vin ca să înroşeşti un pahar întreg cu apă. Ca să colorezi cu o anume dispoziţie o întreagă adunare de femei frumoase, e de-ajuns apariţia unei femei şi mai frumoase, în special când de faţă e numai un bărbat.De aceea, primirea făcută ţigăncii fu cât se poate de rece. O examinară de sus în jos, apoi se priviră. Erau înţelese. Între timp, fata aştepta să i se vorbească, fiind într-atâta de emoţionată încât nu îndrăznea să-şi ridice pleoapele.Căpitanul rupse cel dintâi tăcerea.— Pe cuvântul meu, spuse el cu tonu-i de cutezătoare îngâmfare, iată o fiinţă plină de farmec! Ce părere ai, frumoasă verişoară?Observaţia aceasta, pe care un admirator mai delicat ar fi trebuit s-o facă cel puţin în şoaptă, nu era de natură să împrăştie geloziile celor care stăteau la pândă dinaintea ţigăncii.Fleur-de-Lys răspunse căpitanului cu o afectare dulceagă de dispreţ:— N-arată rău! Celelalte şuşoteau.În sfârşit, doamna Aloise, care nu era cu nimic mai puţin geloasă, deoarece era pentru fiica ei, se adresă dansatoarei:— Apropie-te, micuţo!— Apropie-te, micuţo! repetă cu demnitate comică Berangere, care i-ar fi venit până la şold.Ţiganca înaintă spre nobila doamnă.— Frumoasă copilă, glăsui Phoebus cu emfază, făcând la rândul său câţiva paşi spre ea, nu ştiu dacă am norocul să fiu recunoscut de dumneata...Ea îl întrerupse, ridicând spre el un zâmbet şi o privire, pline de o dulceaţă infinită:— O, da! spuse ea.— Are memorie bună, observă Fleur-de-Lys.— Straşnic de repede ai fugit în seara aceea, reluă Phoebus. Îţi inspiram oare frică?— O, nu! spuse ţiganca.In accentul cu care acest o, nu! fu rostit, după celălalt o, da! era ceva care o răni pe Fleur-de-Lys.— Mi-ai lăsat în locul dumitale, frumoasa mea, continuă căpitanul a cărui limbă se dezlegă vorbind unei fete de stradă, un ticălos chior şi cocoşat, dacă nu mă înşel pe clopotarul episcopului. Mi s-a spus că el e bastardul unui arhidiacon şi că e odraslă de diavol. Are un nume nostim: Quatre-Temps, Pâcques Fleuries, Mardi-Gras, nu mai ştiu cum. Un nume de sărbătoare, în sfârşit. Hm, îşi îngăduia să te răpească, de parcă ai fi fost făcută pentru paracliseri. Ce naiba vroia cu dumneata huhurezul acela? Hai, spune!— Nu ştiu, răspunse ea.— Închipuiţi-vă neobrăzare! Un clopotar care răpeşte o fată, ca un viconte. Un cioflingar care vrea să prade vânatul gentilomilor! Lucrul ăsta e rar. De altminteri, a plătit-o scump. Meşterul Pierrat Torterue este cel mai straşnic rândaş care a ţesălat vreodată un coţcar, şi-ţi voi spune, dacă vorbele mele pot să-ţi fie pe plac, că pielea clopotarului dumitale a fost tăbăcită frumos.— Bietul om! glăsui ţiganca, în mintea căreia cuvintele acestea trezeau amintirea scenei de la stâlp.Căpitanul izbucni în râs.— La dracu, frumoasă milă este să gâdili dosul unui porc, cu o pană. Să mă ia naiba dacă... Se opri scurt. Iertaţi-mă, doamnelor, mi se pare că eram pe cale să dau drumul unei prostii.— Phii, domnule! exclamă Gaillefontaine.— Vorbeşte cu fiinţa aceasta pe limba ei, adăugă în şoaptă Fleur-de-Lys, a cărei ciudă sporea din moment în moment. Ciuda nu scăzu deloc când ea îl văzu pe căpitan încântat de ţigancă şi mai cu seamă de sine însuşi, rotindu-se pe călcâie şi repetând cu o galanterie naivă.

Page 112: Victor hugo   notre-dame

soldăţească:— Frumoasă fată, pe sufletul meu!— Destul de sălbatic îmbrăcată, remarcă Diana de Christeuil cu râsul dinţilor ei frumoşi.Reflecţia fu o trăsătură de lumină pentru celelalte. Le arătă latura atacabilă a ţigăncii. Neputând să muşte din frumuseţea ei, se năpustiră asupra veşmintelor ei.— Într-adevăr, mititico, spuse domnişoara Montmichel, de unde ai luat obiceiul să umbli aşa pe străzi, fără tulpan şi fără guleraş?— Are o fustă scurtă în care cu siguranţă tremură, adăugă Gaillefontaine.— Draga mea, continuă destul de înăcrită Fleur-de-Lys, eşti în pericol să te aresteze agenţii pentru cordonul dumitale auriu.— Mititico, mititico, spuse domnişoara Christeuil cu un zâmbet nemilos, dacă ţi-ai pune o mânecă pe braţ, nu l-ar arde soarele atâta.Era într-adevăr un spectacol vrednic de un spectator mai inteligent decât Phoebus, să vezi cum fetele frumoase şerpuiau, lunecau şi se încolăceau, cu limbile lor înveninate şi iritate, în jurul dansatoarei de stradă. Erau crude şi graţioase. Scotoceau, răscoleau, răutăcioase, cu cuvântul, în toaleta ei săracă şi deşucheată, compusă din zorzoane şi mărgele. Râsete, ironii, umiliri fără sfârşit. Batjocurile plouau asupra ţigăncii, dimpreună cu bunăvoinţa semeaţă şi cu privirile haine. Aveai impresia că le vezi pe tinerele romane care se distrau înfigând ace de aur în sânul unei sclave frumoase. Păreau nişte elegante căţeluşe de vânătoare care se învârtesc, cu nările deschise, cu ochii aprinşi, în jurul unei biete căprioare, şi cărora privirile stăpânului le interzice s-o devoreze.Ce însemna, la urma urmei, în faţa fetelor de casă bună, o jalnică dansatoare de piaţă publică? Ele păreau că nu ţin seamă de prezenţa ei şi vorbeau despre ea dinaintea ei, a ei însăşi, cu glas tare, ca despre un lucru inert, murdar, şi totuşi nostim.Ţiganca nu era nesimţitoare la înţepăturile de ac. Din când în când o împurpurare de ruşine, un fulger de mânie îi învăpăia ochii sau obrajii. Un cuvânt dispreţuitor flutura parcă pe buzele ei: schiţa cu dispreţ mica strâmbătură pe care cititorul i-o cunoaşte; dar tăcea. Nemişcată, ea fixa asupra lui Phoebus o privire resemnată, tristă şi blândă. În privirea ei era de asemeni fericire şi afecţiune. Se stăpânea parcă de teamă să nu fie alungată.Phoebus râdea şi lua parte ţigăncii, cu un amestec de impertinenţă şi milă.— Lasă-le să spună, fetiţo, repeta el zornăindu-şi pintenii de aur; desigur, toaleta dumitale e cam extravagantă şi sălbatică; dar, încântătoare cum eşti, ce-ţi pasă?— O, Doamne! exclamă blonda domnişoară Gaillefontaine înălţându-şi gâtul de lebădă cu un zâmbet amar, văd că domnii arcaşi regali se aprind repede după frumoşii ochi ai ţigăncilor.— De ce nu? glăsui Phoebus.La auzul acestui răspuns, zvârlit cu nepăsare de căpitan, Colomba începu să râdă dimpreună cu Diana, cu Amelota şi cu Fleur-de-Lys, căreia îi veni o lacrimă în ochi.Ţiganca a cărei privire fusese coborâtă la cuvintele Colombei de Gaillefontaine, şi-o ridică scânteietoare de bucurie şi de mândrie, aţintind-o din nou asupra lui Phoebus. Era tare frumoasă în momentul acesta.Bătrâna doamnă, care observa scena, se simţea ofensată şi nu înţelegea.— Sfântă Fecioară! strigă ea deodată; ce-mi urnblă prin fuste? Ah, afurisita de lighioană!Era capra care sosise în căutarea stăpânei şi care, dând buzna spre ea, îşi încurcase coarnele în mormanul de veşminte ale nobilei doamne.Fu o diversiune. Ţiganca îşi slobozi capra fără a spune un cuvânt.— A, iată căpriţa cu labe de aur! strigă Berangere chiuind de bucurie.Ţiganca se ghemui în genunchi şi-şi sprijini de obraz capul dezmierdător al caprei. Îi cerea parcă iertare că a părăsit-o astfel.Diana se plecase între timp la urechea Colombei.— Ei, Doamne, cum de nu m-am gândit mai curând? Aceasta e dansatoarea cu capra. Se

Page 113: Victor hugo   notre-dame

spune despre ea că e vrăjitoare şi că animalul ei face pozne minunate.— Atunci să ne distreze, şi capra ei să ne facă o minune! glăsui Colomba.Diana şi Colomba se adresară repede ţigăncii:— Mititico, pune pe capra ta să facă o minune.— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, răspunse dansatoarea.— O minune, o magie, o vrăjitorie în sfârşit.— Nu mă pricep. Şi se apucă să dezmierde iar animalul, repetând:— Djali! Djali!În momentul acela, Fleur-de-Lys remarcă un săculeţ de piele brodată, atârnat la gâtul caprei.— Ce-i asta? o întrebă ea pe ţigancă.Ţiganca îşi înălţă ochii mari şi îi răspunse cu gravitate:— Este taina mea.„Aş vrea tare mult să ştiu care-i secretul tău”, gândi Fleur-de-Lys.Venerabila doamnă se ridicase, între timp, îmbufnată.— În cazul acesta, ţiganco, dacă nici tu, nici capra ta nu dansaţi, ce căutaţi aici?Ţiganca se îndreptă domol, fără să răspundă, spre uşă. Dar cu cât se apropia de uşă, cu atât pasul ei se încetinea. Un magnet de neînvins părea că o reţine. Deodată îşi întoarse ochii umezi de lacrimi spre Phoebus, şi se opri.— Ei nu, exclamă căpitanul, nu pleacă cineva astfel. Inapoiază-te şi dansează-ne ceva. Ascultă, frumuşico, cum te cheamă?— Esmeralda, spuse dansatoarea, fără să-şi ia privirea de la el.La auzul acestui nume ciudat, un râs nebun izbucni printre fete.— Grozav nume pentru o domnişoară! glăsui Diana.— Precum vedeţi, declară Amelota, e o vrăjitoare!— Draga mea, exclamă doamna Aloisa cu solemnitate, părinţii dumitale nu au pescuit numele ăsta din căldăruşa botezului.Între timp, de câteva minute, fără să se bage de seamă, Berangere atrăsese capra într-un colţ al camerei momind-o cu un pişcot. Cât ai clipi, deveniseră amândouă bune prietene. Copila, curioasă, desfăcuse săculeţul de la gâtul caprei, îl deschisese şi deşertase pe podea conţinutul lui. Era un alfabet ale cărui litere se găseau scrise separat pe câte o tăbliţă de lemn. De îndată însă ce jucăriile fură întinse jos, copila văzu cu uimire cum capra trage anumite litere cu laba ei de aur şi le aşază, împingându-le uşor, într-o ordine specială. După o clipă se formă un cuvânt, pe care capra părea deprinsă să-l scrie, într-atât de puţin şovăia la întocmirea lui. Berangere exclamă deodată, împreunându-şi mâinile cu admiraţie:— Năşică Fleur-de-Lys, ia vino să vezi ce a făcut capra.Fleur-de-Lys alergă şi tresări. Literele înşirate pe podea formau acest cuvânt: Phoebus.— Capra a scris cuvântul acesta? întrebă ea cu voce alterată.— Da, naşă, răspunse Berangera.Nu încăpea îndoială; copila nu ştia să scrie.„Iată secretul!” gândi Fleur-de-Lys.La strigătul copilului alergase toată lumea, şi mama, şi fetele, şi ţiganca, şi ofiţerul.Ţiganca văzu prostia caprei. Deveni roşie, apoi palidă, şi începu să tremure ca o vinovată în faţa căpitanului care o privea cu un zâmbet de satisfacţie şi de uimire.— Phoebus? şuşoteaţi fetele buimăcite; acesta e numele căpitanului.— Ai o memorie minunată, se adresă Fleur-de-Lys ţigăncii împietrite. Apoi izbucni în suspine:— Oh, e o vrăjitoare! îngăimă ea îndurerată, ascunzându-şi chipul în mâinile-i frumoase. Şi auzea un glas mult mai amar spunându-i în adâncul inimii: E o rivală!Căzu leşinată. .— Copila mea! copila mea! strigă mama înspăimântată. Pleacă, ţiganca iadului!

Page 114: Victor hugo   notre-dame

Esmeralda culese, cât ai clipi din ochi, nenorocitele litere, făcu semn caprei şi ieşi printr-o uşă, în timp ce Fleur-de-Lys era scoasă printr-alta.Rămas singur, căpitanul Phoebus şovăi un moment între ambele uşi; apoi o urmă pe ţigancă.

Un preot şi un filosof sunt doi

Preotul pe care fetele îl remarcaseră în vârful turnului, aplecat asupra pieţei şi extrem de atent la dansul ţigăncii, era într-adevăr Claudiu Frollo.Cititorii noştri n-au uitat chilia misterioasă pe care arhidiaconul şi-o hărăzise în turn. (În treacăt fie zis, nu ştiu dacă nu e aceeaşi al cărei interior se poate vedea şi astăzi printr-o ferestruică pătrată, deschisă spre răsărit, la o înălţime de om, pe platforma de unde pornesc turnurile: o vizuină în prezent goală şi dărăpănată, ai cărei pereţi prost tencuiţi sunt împodobiţi ici-colo, în momentul de faţă, cu câteva gravuri gălbui ce înfăţişează faţade de catedrale. Presupun că văgăuna aceasta este locuită deopotrivă de lilieci şi păienjeni şi că, în consecinţă, se dă acolo împotriva muştelor un dublu război de exterminare.)În fiecare zi, cu un ceas înainte de asfinţitul soarelui, arhidiaconul urca scara turnului şi se zăvora în chilia unde petrecea uneori nopţi întregi. În ziua aceea, în momentul când, ajuns în faţa uşii scunde a vizuinii, băgă în broască cheiţa complicată pe care o purta totdeauna cu sine, un zgomot de tamburină şi de castaniete ajunse la urechea lui. Zgomotul venea din piaţa bisericii. Chilia, am mai spus, nu avea decât o ferestruică ce da spre crupa bisericii. Claudiu Frollo scosese repede cheia şi, în clipa următoare, se afla în vârful turnului, în atitudinea sumbră şi reculeasă în care l-au zărit domnişoarele.Stătea grav, neclintit, cufundat într-o privire şi într-un gând. Întregul Paris era sub picioarele lui, cu miile de turle ale edificiilor sale şi cu orizontul circular al colinelor domoale, cu fluviul care şerpuieşte sub poduri şi cu poporul care ondulează pe străzi, cu norul fumului, cu lanţul muntos al acoperişelor. Dar, din întregul oraş, arhidiaconul nu privea decât un punct: piaţa bisericii; din toată mulţimea, o singură figură: ţiganca.Ar fi fost greu să se spună care era natura privirii lui şi de unde venea flacăra ce ţâşnea dintr-însa. O privire fixă, şi totuşi plină de tulburare şi de tumult. Iar după imobilitatea profundă a întregului său corp, zgâlţâit abia din când în când de un fior maşinal, ca un arbore în bătaia vântului, după înţepeneala coatelor mai împietrite decât rampa de care se sprijineau, după zâmbetul care îi contracta figura, ai fi spus că în Claudiu Frollo numai ochii rămăseseră vii.Ţiganca dansa. Îşi răsucea tamburina în vârful degetului şi o arunca în aer, dansând sarabande provensale; agilă, uşoară, voioasă, fără să simtă povara privirii cumplite care cădea direct pe capul ei.Gloata mişuna în jurul ei; din când în când, un bărbat cu o bluză roşie-gălbuie lărgea cercul, apoi se aşeza pe un scaun, la câţiva paşi de dansatoare, şi punea capul caprei pe genunchii săi. Omul părea să fie tovarăşul ţigăncii. Din locul înalt unde se găsea, Claudiu Frollo nu-i putea distinge trăsăturile.Din momentul când arhidiaconul îl observă pe necunoscut, atenţia lui păru că se împarte între dansatoare şi el, chipul devenindu-i tot mai întunecat. Deodată tresări şi un tremur îi străbătu tot trupul:— Cine-i omul acesta? spuse el printre dinţi: am văzut-o totdeauna singură. Se afundă apoi sub bolta întortocheată a scării în spirală şi coborî. Trecând pe dinaintea uşii clopotelor, care era întredeschisă, văzu un lucru ce-l izbi: îl văzu pe Quasimodo care, aplecat în afară, privea şi el spre piaţă. Era în prada unei contemplări atât de profunde încât nu luă seama la trecerea părintelui său adoptiv. Ochii lui sălbatici aveau o expresie curioasă. O privire vrăjită şi blândă. „Ciudat! — gândi Claudiu, oare pe ţigancă o priveşte aşa?” Continuă să coboare. După câteva minute, neliniştitul arhidiacon ieşi în piaţă prin uşa care e jos la turn.— Unde-i ţiganca? spuse el, amestecându-se în grupul spectatorilor pe care îi adunase sunetul

Page 115: Victor hugo   notre-dame

tamburinei.— Nu ştiu, răspunse unul dintre vecini, a dispărut. Mi se pare că s-a dus să joace în casa din faţă unde au chemat-o.În locul ţigăncii, pe covorul ale cărui arabescuri se ştergeau cu un moment înainte sub desenul capricios al dansului ei, arhidiaconul nu mai văzu decât pe omul cu bluză roşie-gălbuie, care, pentru a câştiga la rându-i câţiva bani, se plimba în jurul cercului, cu coatele pe şolduri, cu capul răsturnat, cu faţa roşie, cu gâtul încordat, cu un scaun între dinţi. Pe scaun legase o pisică împrumutată de o vecină şi care miorlăia teribil de înfricoşată.— Dumnezeule! exclamă arhidiaconul în momentul când saltimbancul, lac de sudoare, trecea pe dinaintea lui cu piramida formată din scaun şi pisică; dar ce face aici maestrul Pierre Gringoire?Glasul sever al arhidiaconului îl zgudui atât de tare pe nenorocit încât îşi pierdu echilibrul, astfel că scaunul şi pisica nimeriră în capul asistenţilor, care izbucniră în huiduieli cumplite.Probabil că maestrul Pierre Gringoire — căci el era — ar fi avut o răfuială cu stăpâna pisicii şi cu toate figurile învineţite şi zgâriate din preajma sa, dacă nu se grăbea să profite de tumult şi să se refugieze în biserică, unde Claudiu Frollo i-a făcut semn să-l urmeze.Catedrala era întunecoasă şi pustie. Bolţile erau pline de beznă, iar lămpile capelelor începeau să fie învăluite în umbră. Numai roza cea mare a faţadei, cu nenumăratele-i culori muiate într-o rază a soarelui orizontal, sclipea în umbră ca un mărăciniş de diamante, repercutând în capul celălalt spectrul ei uluitor.După ce făcură câţiva paşi, dom Claudiu se rezemă de un stâlp şi-l privi pe Gringoire ţintă. Privirea nu era aceea de care Gringoire se temea, ruşinat că a fost surprins de o persoană gravă şi doctă în costumul de saltimbanc. Uitătura preotului nu avea nimic batjocoritor şi ironic: era serioasă, liniştită şi străpungătoare. Arhidiaconul rupse cel dintâi tăcerea.— Vino încoa, maestre Pierre. Vei avea să-mi explici multe lucruri. Şi, în primul rând, cum se face că nu ai mai fost văzut de aproape două luni şi că eşti regăsit la răspântii, în veşmântul acesta năstruşnic, jumătate galben, jumătate roşu, ca un măr?— Cucernice, glăsui cu ton jalnic Gringoire, într-adevăr straiele mele sunt ciudate, şi mă vezi din cauza aceasta mai plouat decât o pisică. Îmi dau seama că este o faptă rea să expun domnilor sergenţi, sub bluza aceasta, umărul unui filosof pitagorean. Dar ce vreţi, cucernice părinte? Vina este a vechii mele haine, care m-a părăsit în chip nevrednic la începutul iernii, sub pretextul că-i zdrenţuită, că are nevoie să se odihnească în coşarca peticarului. Ce să fac? Civilizaţia n-a ajuns încă la gradul de a putea să mergem goi, cum vroia bătrânul Diogene. Adăugaţi că sufla un vânt foarte rece şi că nu în luna ianuarie omenirea poate face acest nou pas spre o civilizaţie deplină. Mi s-a prezentat bluza. Am luat-o şi am lepădat vechea mea haină neagră care, pentru un ermetic ca mine, era foarte puţin ermetic închisă. Iată-mă deci în straie de histrion, ca Sfântul Genest. Ce vreţi? O eclipsă.— Frumoasă meserie îndeplineşti! reluă arhidiaconul.— Recunosc, stăpâne, că e preferabil să filosofăm şi să poetizăm, să suflăm flacăra în cuptor sau s-o primim din cer, în loc să purtăm pisici în echilibru. De aceea, când m-aţi apostrofat, am fost mai prost decât un măgar dinaintea unei frigări. Dar ce vreţi, maestre? Trebuie să trăim în fiecare zi, iar cele mai frumoase versuri alexandrine nu preţuiesc sub măsea cât o bucată de brânză. Am scris pentru doamna Marguerite de Flandra faimosul epitalam pe care îl cunoaşteţi, şi oraşul nu mi-l plăteşte, sub pretextul că nu era extraordinar, ca şi cum, pentru patru taleri, s-ar putea oferi o tragedie de Sofocle. Eram deci pe punctul de a muri de foame. Din fericire, m-am adresat fălcilor mele şi le-am spus: Faceţi tururi de forţă şi hrăniţi-vă singure. Ale te ipsam! Nişte golani care au devenit bunii mei prieteni m-au învăţat douăzeci de tururi herculeane, iar acum dau în fiecare seară dinţilor mei pâinea câştigată în timpul zilei cu sudoarea frunţii. La urma urmei, concedo; conced că aceasta înseamnă o tristă întrebuinţare a facultăţilor mele intelectuale şi că omul nu e făcut pentru a-şi trece viaţa bătând din tamburină

Page 116: Victor hugo   notre-dame

şi muşcând scaune. Dar, cucernice stăpâne, nu ajunge să ne trecem viaţa, trebuie s-o câştigăm.Dom Claudiu asculta în tăcere. Deodată ochii lui înfundaţi căpătară o expresie atât de pătrunzătoare încât Gringoire se simţi scormonit până în fundul sufletului de privirea aceasta.— Prea bine, maestre Pierre, dar cum se face că eşti acum în tovărăşia dansatoarei din Egipt?— Foarte simplu, pentru că este soţia mea şi eu sunt soţul ei, declară Gringoire.Ochii întunecaţi ai preotului se învăpăiară.— Ai făcut asta, ticălosule? strigă el apucând cu furie braţul lui Gringoire; te-ai lepădat într-atât de Dumnezeu încât să întinzi mâna spre femeia aceasta?— Pe partea mea din paradis, monseniore, răspunse Gringoire dârdâind din toate mădularele, vă jur că nu am atins-o niciodată, dacă aceasta e fapta care vă nelinişteşte.— Atunci ce tot vorbeşti de soţ şi de soţie? întrebă preotul.Gringoire se grăbi să-i înşire cât mai succint tot ce lectorul ştie până acum, aventura de la Curtea Minunilor şi nunta cu urciorul spart. Se pare, de altminteri, că această căsătorie n-avusese încă vreun rezultat şi că, în fiecare seară, ţiganca se ferea de el ca şi în prima zi.— E neplăcut, spuse el terminând, dar asta din cauză că am avut nenorocirea să mă însor cu o fecioară.— Ce vrei să spui? întrebă arhidiaconul care se domolise pe măsură ce asculta povestirea.— E greu de explicat, răspunse poetul. O superstiţie. Soţia mea este, după câte mi-a spus un bătrân căruia i se zice la noi ducele Egiptului, un copil găsit sau pierdut, ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Ea poartă la gât un talisman care, aşa se spune, îi va da putinţa să-şi găsească părinţii într-o zi, dar care şi-ar pierde virtutea în cazul când fata şi-ar pierde-o pe a sa. Urmează de aici că rămânem amândoi cât se poate de virtuoşi.— Aşadar, reluă Claudiu, a cărui frunte se însenina tot mai mult, crezi maestre Pierre, că de făptura aceasta nu s-a apropiat nici un bărbat?— Ce vreţi, dom Claudiu, să facă un bărbat împotriva unei superstiţii? Ea are ideea aceasta în cap. Socotesc, întrucât mă priveşte, că e desigur o raritate pudoarea de călugăriţă cu care se păstrează sălbatică în mijlocul fetelor ţigănci ce pot fi atât de lesne domesticite. Dar pentru a se ocroti, ea are trei posibilităţi: pe ducele Egiptului — care a luat-o sub paza sa, nădăjduind poate s-o vândă; întregul trib — care îi poartă o veneraţie extraordinară, ca unei madone; şi un pumnal micuţ pe care tâlhăroaica îl are totdeauna la ea, tăinuit, în ciuda ordonanţelor starostelui, şi pe care îl scoate de îndată ce o strânge cineva de mijloc. E o viespe trufaşă.Arhidiaconul îl prididi pe Gringoire cu întrebările.Esmeralda era, după judecata lui Gringoire, o fiinţă inofensivă şi încântătoare: o fată naivă şi pasionată, ignorând totul şi entuziasmându-se de orice. Necunoscând încă deosebirea dintre o femeie şi un bărbat, chiar în vis; nebună, mai cu seamă după dans, gălăgie, după aer liber; un fel de femeie-albină, având aripi nevăzute la picioare şi trăind într-un vârtej. Datora firea aceasta vieţii pribege pe care o dusese totdeauna. Gringoire izbutise să afle că, de copilă, ea a străbătut Spania şi Catalonia, până în Sicilia; credea chiar că a fost dusă de caravana ţiganilor din care făcea parte, în regatul Algerului, ţară situată în Africa, mărginită într-o parte de mica Albanie şi de Grecia, iar în cealaltă de marea Siciliilor care este drumul Consiantinopolului. Ţiganii, spunea Gringoire, erau vasalii regelui din Alger în calitatea lui de şef al naţiunii maurilor albi. Sigur este că Esmeralda venise de foarte tânără în Franţa, prin Ungaria. Din toate aceste ţări fata adusese crâmpeie de jargonuri bizare, cântece şi idei ciudate, care făceau din limbajul ei ceva la fel de împestriţat ca şi îmbrăcămintea pe care o purta, jumătate pariziană, jumătate africană. De altminteri, poporul cartierelor pe care le frecventa o iubea pentru voioşia, drăgălăşia, pentru vioiciunea, dansurile şi cântecele ei. Nu se credea duşmănită în întregul oraş decât de două persoane despre care vorbea deseori cu spaimă: pustnica de la Tour-Roland, care nutrea nu se ştie ce duşmănie împotriva ţigăncilor şi o blestema pe biata dansatoare ori de câte ori trecea pe dinaintea ferestruicii ei, şi un preot care n-o întâlnea niciodată fără să-i arunce priviri şi cuvinte ce-o înspăimântau. Această ultimă declaraţie îl

Page 117: Victor hugo   notre-dame

tulbură foarte mult pe arhidiacon, fără ca Gringoire să-i dea multă atenţie. Ajunseseră două luni pentru ca nepăsătorul poet să uite amănuntele ciudate ale serii când a întâlnit-o pe ţigancă, şi prezenţa arhidiaconului acolo. De altminteri, mica dansatoare nu avea motive să se teamă de nimic. Ea nu prezicea viitorul, ceea ce o punea la adăpost de procesele de magie, atât de des intentate ţigăncilor. Şi apoi, Gringoire îi ţinea loc de frate, dacă nu-i putea ţine de bărbat. În definitiv, filosoful suporta cu mult calm căsătoria platonică. Însemna că are totuşi pâine şi adăpost. Pleca în fiecare dimineaţă din trib, de cele mai multe ori cu ţiganca, ajutând-o să strângă pe la răspântii gologani; se înapoia în fiecare seară cu ea sub acelaşi acoperiş, o lăsa să se zăvorască în odăiţa ei, şi adormea şi el somnul drepţilor. Existenţă foarte plăcută, la urma-urmei, spunea el, şi foarte prielnică reveriei. Şi apoi, la drept vorbind, filosoful nu era tocmai sigur că s-a îndrăgostit la toartă de ţigancă. Iubea aproape tot atât capra. Un animal fermecător, blând, inteligent, spiritual, o capră savantă. Nimic mai obişnuit în evul mediu decât animalele savante de care lumea se minuna enorm, şi care, deseori, îşi duceau instructorii lor la execuţie. Totuşi vrăjitoriile caprei cu labe poleite erau nişte şiretlicuri cât se poate de inocente. Gringoire le explică arhidiaconului, pe care amănuntele acestea păreau să-l intereseze mult. Era de ajuns, în majoritatea cazurilor, să prezinţi caprei tamburina într-un mod sau într-altul pentru a obţine de la ea lucrul dorit. Animalul fusese dresat în privinţa aceasta de dansatoarea înzestrată cu un talent aşa de rar încât i-au fost de ajuns două luni ca s-o înveţe pe capră să scrie cu litere mobile cuvântul Phoebus.— Phoebus? întrebă preotul; de ce Phoebus?— Nu ştiu, răspunse Gringoire. Poate e un cuvânt pe care ea îl crede înzestrat cu vreo virtute magică şi secretă. Îl repetă deseori în şoaptă când îşi închipuie că este singură.— Eşti sigur că nu e decât un cuvânt, şi că nu e un nume? reluă Ciaudiu cu privirea-i pătrunzătoare.— Numele cui? glăsui poetul. — Eu ştiu ? spuse preotul.— Cucernice, uite ce-mi imaginez eu. Ţiganii sunt întrucâtva idolatri şi adoră soarele. De aici, Phoebus.— Mie lucrul nu mi se pare atât de limpede ca dumitale, maestre Pierre.— La urma-urmei, nu mă priveşte. Poate să-l mormăie pe Phoebus al ei în voie. Ceea ce este sigur e că Djali mă iubeşte aproape tot atât cât pe ea.— Cine e Djali?— Capra.Arhidiaconul îşi puse bărbia în palmă şi păru un moment îngândurat. Deodată se întoarse brusc spre Gringoire.— Îmi juri că n-ai atins-o?— Pe cine? întrebă Gringoire; pe capră?— Nu, pe femeie.— Pe soţia mea? vă jur că nu.— Şi eşti deseori singur cu ea?— În fiecare seară un ceas întreg. Dom Claudiu încruntă sprâncenele.— Oho! Solus cum sola non cogitabuntur arare Pater noster.— Pe sufletul meu aş putea să spun Pater şi Ave Maria şi Credo in Deum Patrem omnipotentem, fără să-mi dea mai multă atenţie decât dă o găină unei biserici.— Jură-mi pe pântecul mamei tale, repetă arhidiaconul cu violenţă, că n-ai atins-o pe făptura aceasta nici cu vârful degetului.— Aş jura şi pe capul părintelui meu. Dar, cucernice stăpâne, îngăduiţi-mi la rândul meu o întrebare.— Vorbeşte, domnule.— Ce vă priveşte pe d-voastră?Figura palidă a arhidiaconului se îmbujoră ca obrazul unei fete. Tăcu un moment, apoi cu o

Page 118: Victor hugo   notre-dame

stânjeneală vădită:— Ascultă, maestre Pierre Gringoire. Ştiu că dumneata nu eşti încă blestemat. Mă interesez de dumneata şi îţi vreau binele. Dar cel mai mic contact cu ţiganca aceasta diavolească te-ar face vasalul lui Satan. Ştii că totdeauna trupul e acela care pierde sufletul. Nenorocire dumitale dacă te apropii de femeia aceasta. Atât aveam să-ţi spun.— Am încercat o dată, spuse Gringoire scărpinându-şi urechea. Era în prima zi, dar m-am înţepat.— Maestre Pierre, ai avut neruşinarea asta? Şi fruntea preotului se întunecă din nou.— Altă dată, continuă poetul zâmbind, am privit, înainte de a mă culca, prin gaura cheii şi am văzut cea mai încântătoare femeie în cămaşă care a făcut cândva să scârţâie stinghia unui pat sub piciorul ei gol.— Du-te la dracu! strigă preotul cu o privire cumplită şi, împingându-l de umeri pe Gringoire care îl privea uluit, se afundă cu paşi mari sub cele mai întunecate arcade ale catedralei.

III. Clopotele

Din dimineaţa supliciului de la stâlpul infamiei, vecinii catedralei avuseseră impresia că înflăcărarea de clopotar a lui Quasimodo se răcise mult. Înainte se-auzeau dangăte în orice moment, amestecându-se în aer ca o broderie de sunete fermecătoare, nenumărate. Bătrâna biserică, vibrantă şi sonoră, era într-o neîncetată voioşie de clopote. Simţeai mereu acolo prezenţa unui duh de zgomot şi capriciu care cântă prin toate gurile de aramă. Acum duhul părea c-a dispărut; catedrala părea posomorâtă şi tăcea. Sărbătorile şi înmormântările îşi aveau porţia lor de clopot, seacă, aşa cum cerea ritualul, însă nimic mai mult. Din zgomotul dublu pe care îl face o biserică, orga înăuntru, clopotul afară, nu mai rămânea decât orga. S-ar fi zis că în clopotniţe nu mai este nici un muzician. Totuşi, Quasimodo se afla acolo. Ce s-a petrecut care într-însul? Ruşinea şi deznădejdea caznelor durau încă în adâncul inimii sale, loviturile de bici ale călăului se repetau neîncetat în sufletul său, iar tristeţea unui atare tratament stinsese în el totul, până şi pasiunea pentru clopote? Ori Fecioara Maria avea o rivală în inima clopotarului de la Notre-Dame, şi clopotul cel mare şi cele patrusprezece surate ale lui erau neglijate pentru ceva mai plăcut şi mai frumos?Se întâmplă că, în graţiosul an 1482, Buna-Vestire căzu la 25 martie, într-o marţi. În ziua aceea aerul era atât de pur şi de uşor încât Quasimodo simţi că îi revine oarecare dragoste pentru clopotele sale. Urcă deci în turnul răsăritean, în timp ce, jos, paracliserul deschidea larg uşile bisericii care erau pe atunci nişte panouri enorme de lemn tare, îmbrăcat în piele, mărginite de cuie poleite şi încadrate în sculpturi „elaborate foarte artistic”.Când ajunse în cuşca înaltă, Quasimodo privi câtva timp, cu o tristă clătinare din cap, cele şase campanile, ca şi cum gemea de ceva ciudat ce se interpusese în inima sa, între ele şi el. Dar când le puse în mişcare, când simţi ciorchinele de clopote clătinându-se sub mâna sa, când văzu, căci nu auzea, octava palpitândă urcând şi coborând pe scara sonoră ca o pasăre ce sare din creangă în creangă, când demonul muzicii puse stăpânire pe bietul surd, atunci el deveni iarăşi fericit, uită totul, iar inima care se dilata îi înflori obrajii.Umbla de colo până colo, bătea din palme, alerga de la o frânghie la alta, însufleţea pe cei şase cântăreţi cu glasul şi cu gestul, ca un şef de orchestră ce dă imbold unor virtuoşi inteligenţi.— Haide, spunea el, haide, Gabriela. Revarsă-ţi tot sunetul în piaţă. Astăzi e sărbătoare. Nu fi leneş, Thibauld. Te moleşeşti. Haide-haide, te-ai ruginit, trântorule? Bravo! Repede! Repede! Să nu se vadă limba. Asurzeşte-i pe toţi ca pe mine. Aşa, Thibauld, cu nădejde! Guillaume! Guillaume Tu eşti cel mai mare şi Pasquier cel mai mic, şi cu toate astea Pasquier e mai bun. Mă prind că cei care aud, îl aud mai tare decât pe tine. Bine! Bine! Gabriela, tare! Mai tare! Hei, ce faceţi voi acolo, vrăbiilor? Nu vă văd făcând cel mai mic zgomot. Ce-i cu ciocurile

Page 119: Victor hugo   notre-dame

acelea de aramă care cască parcă atunci când ar trebui să cânte? Aşa, lucraţi! E Buna-Vestire. E un soare frumos. Trebuie un sunet frumos de clopote. Bietul meu Guillaume, gâfâi, bătrâne!Tot gândul lui era să-şi îmboldească clopotele care ţopăiau, toate şase, pe întrecute scuturându-şi crupele lucioase ca nişte catâri spanioli bruftuluiţi din când în când.Deodată, lăsându-şi privirea să lunece printre solzii de ardezie care acopăr la o anumită înălţime peretele abrupt al turlei, văzu în piaţă o fată îmbrăcată bizar, care se oprea şi desfăşura pe pământ un covor unde se aşezase o capră mică; un grup de spectatori făcea cerc. Priveliştea schimbă brusc şirul ideilor sale şi-i îngheţă entuziasmul muzical, aşa cum un suflu de aer îngheaţă o răşină în clocotire. Se opri, se întoarse cu spatele la clopote şi se ghemui, fixând asupra dansatoarei privirea aceea visătoare, afectuoasă, blândă, care îl mai uimise pe arhidiacon. Între timp, clopotele uitate se stinseră brusc, toate deodată, spre marea înciudare a amatorilor ce ascultau cu plăcere muzica lor, pe Pont-au-Change, şi care plecară buimăciţi ca un câine căruia i s-a arătat un ciolan, însă căruia i se dă o piatră.

IV. ANARKH

S-a întâmplat că, într-o bună dimineaţă a aceleiaşi luni martie, cred că sâmbătă 29, de ziua Sfântului Eustache, tânărul nostru prieten, şcolarul Jehan Frollo du Moulin a băgat de seamă, îmbrăcându-se, că din nădragii în care se afla punga nu mai ieşea nici un sunet metalic. „Biata mea pungă! gândi el scoţând-o din buzunar. Ce? Nici o lescaie? Cu ce cruzime te-au înjunghiat zarurile, cănile cu bere şi Venera! Ce goală, zbârcită şi molâie te văd! Semeni cu gâtul unei furii! Vă întreb, meştere Cicero şi meştere Seneca, pe voi ale căror exemplare desperecheate le văd împrăştiate pe jos, la ce-mi foloseşte să ştiu, mai bine decât un general al monedelor sau decât un evreu de pe Pont-aux Changeurs, cât valorează un taler de aur, dacă eu n-am o leţcaie chioară să risc la joc? O, consule Cicero, nu asta nu e o catastrofă din care poate să scape cineva cu perifraze, cu quemadraodum şi verum enim vero!”Se îmbrăcă, trist. Îi venise un gând în timp ce-şi lega ciubotele, dar îl respinse din capul locului; totuşi el reveni, astfel că îşi îmbrăcă haina pe dos, semnul vădit al unei aprige lupte interioare. În sfârşit îşi trânti tichia la pământ şi strigă:— Fie ce-o fi ! Mă duc la frate-meu. O să înghit o dojana, dar o să înhaţ şi-un taler.Îmbrăcă atunci repede bluza, îşi luă tichia şi ieşi ca un disperat.Coborî strada Harpe spre Cite. Trecând pe dinaintea străzii Huchette, aroma admirabilelor frigări care se învârteau neîncetat îi gâdilă aparatul olfactiv, astfel că aruncă o privire drăgăstoasă ciclopicului birt care smulse într-o zi cordelierului Calatagirone patetica exclamaţie: Veramente, queste rotisserie sono cosa stupenda! Dar Jehan n-avea bani, şi de aceea se afundă oftând cu năduf sub tinda de la Petit-Châtelet, un enorm trifoi dublu de turnuri masive care păzea intrarea Cetăţii.Nu catadicsi nici măcar să arunce o piatră în treacăt, cum era obiceiul, spre jalnica statuie a acelui Perinet Leclerc care predase englezilor Parisul lui Charles al VI-lea, crimă pe care efigia sa, ca figura strivită de pietre şi pângărită de noroi, a ispăşit-o timp de trei veacuri la colţul străzilor Harpe şi Buci, ca pe un stâlp etern.După ce traversă Podul Mic şi sări peste strada Neuve-Sainte-Genevieve, Jehan du Moulin se văzu în faţa catedralei. Atunci nehotărârea îl cuprinse din nou, astfel că se plimbă câteva clipe în jurul statuii d-lui Legris, repetându-şi cu nelinişte: ,,Dojana e sigură, talerul e îndoielnic!”Opri un paracliser care ieşea din mănăstire.— Unde e domnul arhidiacon de Josas?— Mi se pare că e în tainiţa din turn, spuse paracliserul, şi nu vă sfătuiesc să-l tulburaţi acolo decât dacă veniţi din partea cuiva ca papa sau ca regele.Jehan bătu din palme.— Drace! Iată un prilej minunat să văd faimoasa cămăruţă cu vrăji! Reflecţia îi dădu curaj,

Page 120: Victor hugo   notre-dame

astfel că se afundă hotărât sub uşcioara neagră şi începu să urce scara în spirală care duce la etajele superioare ale turnului. Am să văd! îşi spunea el mergând. Nici vorbă că e un lucru curios chilia pe care cuviosul meu frate o ascunde cu atâta grijă. Se zice că el aprinde acolo cuptoare diavoleşti şi că fierbe într-însele, la un foc mare, piatra filosofală. Drace! Îmi pasă de piatra filosofală ca de orice bolovan, şi aş prefera să găsesc pe vatra mea o omletă din ouă de Paşti, cu slănină, în locul celei mai mari pietre filosofale din lume!Când ajunse pe galeria coloniţelor, răsuflă un moment şi înjură interminabila scară, pomenind de nu ştiu câte milioane de căruţe cu diavoli, apoi reluă urcuşul pe scăriţa îngustă a turnului răsăritean, azi interzisă publicului. De îndată ce trecu dincolo de cuşca clopotelor, întâlni un spalier mic făcut dintr-o scobitură laterală şi, sub boltă, o uşă scundă, arcuită; ferestruica din peretele circular al scării îi îngădui să observe broasca enormă a uşii şi puternica ei armătură de fier. Persoanele care ar fi curioase astăzi să vadă uşa aceasta, o vor recunoaşte după inscripţia gravată cu litere albe în zidul negru: „O ador pe Coralia, 1829. Semnat Ugene” (Cuvântul Semnat este în text).— Uf! spuse şcolarul; fără îndoială că e aici.Cheia era în broască. Uşa era deschisă. O împinse încetişor şi-şi băgă capul prin întredeschizătură.Cititorul a frunzărit desigur opera admirabilă a lui Rembrandt, acest Shakespeare al picturii. Printre atâtea minunate gravuri este cu deosebire o acvaforte care-l înfăţişează, după câte se presupune, pe d-rul Faust, şi pe care n-o poţi contempla fără să fii extaziat. O chilie mohorâtă. La mijloc, o masă încărcată cu obiecte hidoase, capete de mort, sfere, alambicuri, compasuri, pergamente hieroglifice. Doctorul stă la masă, îmbrăcat cu halatul lui larg, şi având până peste sprâncene tichia îmblănită. Nu se vede decât de la jumătatea corpului. E pe jumătate ridicat din jilţul său imens, mâinile-i crispate se sprijină de masă, şi priveşte cu groază şi curiozitate un cerc mare, luminos, format din litere magice, care scânteiază pe peretele din fund, asemeni spectrului solar în camera neagră. Soarele cabalistic tremură parcă în faţa ochilor şi umple chilia neguroasă cu strălucirea sa enigmatică. E oribil şi frumos. Ceva asemănător cu chilia lui Faust se oferi privirii lui Jehan, când îşi vârî capul prin uşa căscată. Era, la fel, o vizuină sumbră, slab luminată. La fel, se găseau un jilţ mare şi-o masă mare, compasuri, alambicuri, schelete de animale spânzurate de tavan, o sferă pe jos, hipocefali învălmăşiţi cu borcane în care tremurau frunze de aur, capete de mort aşezate pe pergamente subţiri împestriţate cu figuri şi caractere, manuscripte îngrămădite, în sfârşit toate lăturile ştiinţei şi, pretutindeni, pe vraiştea aceasta, praf, pânze de păianjeni; nu se vedea însă nici un cerc cu litere luminoase, nici un doctor în extaz, contemplând vedenia învăpăiată, aşa cum vulturul priveşte soarele.Cu toate, acesteia, chilia nu era pustie. Un om stătea în jilţ, aplecat peste masă. Jehan, spre care omul se afla cu spatele, nu putea să-i vadă decât umerii şi partea de dinapoi a craniului; dar nu-i fu greu să recunoască tigva pleşuvă căreia natura îi făcuse o tunsoare eternă, ca şi cum a vrut să însemne printr-un simbol exterior irezistibila vocaţie clericală a arhidiaconului.Jehan îşi recunoscu, deci, fratele. Dar uşa fusese deschisă atât de încetişor, încât nimic nu l-a înştiinţat pe dom Claudiu despre prezenţa lui. Curiosul şcolar profită de prilej să examineze în voie, câteva momente, chilia. Un cuptor larg, pe care nu îl remarcase de la prima vedere, se afla în stânga jilţului, sub ferestruică. Raza de lumină ce pătrundea prin deschizătură străbătea o pânză rotundă de păianjen care-şi înscria cu gust ornamentul delicat în ogiva ochiului de fereastră. Pe cuptor erau grămădite de-a valma tot felul de vase, de fiole cu nisip fin, de retorte cu cărbune. Jehan observă, oftând, că nu era şi o sobiţă. ,,E rece bateria!” gândi el.În cuptor nu se găsea foc, şi părea chiar că nu a mai fost de multă vreme. O mască de sticlă, pe care Jehan o remarcă printre ustensilele de alchimie, şi care servea fără îndoială să apere chipul arhidiaconului când elabora vreo substanţă periculoasă, se afla într-un ungher, plină de praf şi parcă uitată. Alături zăceau nişte foale nu mai puţin colbuite, pe a căror parte superioară era legenda aceasta încrustată în litere de metal: Spira, Spera.

Page 121: Victor hugo   notre-dame

Alte legende se vedeau scrise, după moda ermeticilor, în număr mare pe pereţi; unele cu cerneală, altele scobite cu un vârf de metal. De altminteri, litere gotice, litere ebraice, litere greceşti şi litere romane, de-a valma, inscripţiile se încălecau la voia întâmplării, cele mai proaspete ştergându-le pe cele vechi, toate înlânţuindu-se ca ramurile unui tufiş, ca suliţele unei învălmăşeli. Era într-adevăr o învălmăşeală confuză de filosofii, de reverii, de cugetări omeneşti. Ici-colo, câte una strălucea peste celelalte ca un drapel printre suliţi. Cele mai multe erau câte o deviză latină sau greacă, aşa cum le formula foarte bine evul mediu: Unde? Inde? Horno homini monstrum; Astra, castra, nomen, numen; Sapre aude Fiat ubi vuit etc, câte un cuvânt lipsit de orice sens aparent; o simplă maximă de disciplină clericală formulată într-un hexametru reglementar: Caelestem dominum, terrestrem dicito domnum. Erau şi inscripţii ebraice, din care Jehan, şi aşa destul de slab în greceşte, nu pricepea nimic; totul, străbătut de stele, de figuri de oameni sau animale, şi de triunghiuri care se întretăiau, ceea ce contribuia a face ca peretele mâzgălit al chiliei să semene cu o foaie de hârtie peste care o maimuţă ar fi plimbat o pană cu cerneală.Ansamblul cămăruţei, de altminteri, prezenta o înfăţişare generală de părăsire şi dărăpănare; iar starea proastă a ustensilelor arăta că stăpânul se abătuse de multă vreme de la lucrările sale din cauza altor preocupări.Cu toate acestea, aplecat peste un mare manuscript împodobit cu picturi bizare, stăpânul părea frământat de-o idee ce se amesteca neîncetat în mediaţiile sale. Cel puţin aşa a judecat Jehan, auzindu-l strigând cu întreruperile îngândurate ale unui vizionar ce visează cu glas tare:— Da, ne spune Manu şi ne-nvaţă Zoroastru, Soarele se naşte din foc, Luna din Soare. Focul este sufletul marelui tot. Atomii săi elementari se scurg şi picură neîncetat deasupra lumii prin curenţi infiniţi. În punctele unde curenţii se întretaie în cer, produc lumina; la punctele de intersecţie în pământ, produc aurul. Lumina, aurul, acelaşi lucru. Foc în stare concretă. Diferenţa de la vizibil la pipăibil, de la fluid la solid pentru aceeaşi substanţă, de la vapori de apă la gheaţă; nimic mai mult. Astea nu sunt visuri, ci legea generală a naturii. Cum să facem însă pentru a sustrage din ştiinţă secretul acestei legi generale? Ei da! Lumina care îmi inundă mâna, e aur! Atomii dilataţi după o anumită lege trebuiesc doar condensaţi după o altă lege! Cum să fac? Unii s-au gândit să îngroape o rază de soare. Averroes, da, Averroes, a îngropat una sub primul stâlp din stânga sanctuarului Coranului, în marea moschee din Cordova; n-o să se poată însă deschide cavoul pentru a vedea dacă operaţia a reuşit, decât peste opt mii de ani.„Drace! îşi spuse Jehan, — asta înseamnă că mai am mult de aşteptat pentru un taler.”— ...Alţii au cugetat, continuă arhidiaconul visător, că era mai bine să se opereze asupra unei raze din Sirius. Dar e tare greu să am raza aceasta pură, din pricina prezenţei simultane a altor stele care s-au amestecat într-însa. Flamel socoteşte că e mai simplu să se opereze asupra focului terestru. Flamel! ce nume de predestinat, Flamma! Da, focul. Asta e tot. Diamantul e în cărbune, aurul e în foc. Dar cum să-l extragem? Magistri afirmă că sunt anumite nume de femeie cu un farmec atât de dulce şi de misterios încât e de-ajuns să le rosteşti în timpul operaţiei... Să citim ce spune în privinţa asta Manu: „Acolo unde femeile sunt onorate, divinităţile se bucură; acolo unde ele sunt dispreţuite, ne rugăm de prisos lui Dumnezeu. Gura unei femei e totdeauna pură; ea e o apă curgătoare, o rază de soare. Numele unei femei trebuie să fie plăcut, dulce, imaginar, să se termine cu vocale prelungi şi să semene cu nişte cuvinte de binecuvântare.”... Da, înţeleptul are dreptate; într-adevăr. Maria, Sofia, Esmeral... Blestem! Mereu gândul acesta!Şi închise cartea cu violenţă.Îşi trecu mâna pe frunte ca pentru a izgoni ideea care îl obseda. Apoi luă de pe masă un cui şi-un ciocănel a cărui coadă avea zugrăvite nişte litere cabalistice.— De câtva timp — spuse el cu un zâmbet amar — dau greş în toate experienţele. Ideea fixă mă obsedează şi-mi mistuieşte creierul. N-am putut să descopăr măcar secretul lui Cassiodor,

Page 122: Victor hugo   notre-dame

a cărui lampă ardea fără feştilă şi fără ulei. Un lucru simplu totuşi!„Drace!” murmură Jehan pentru sine.— ...Aşadar, continuă preotul, ajunge un singur gând păcătos pentru ca un om să devină slab şi smintit! O, cum ar râde de mine Claude Pernelle, care nu l-a putut abate un moment pe Nicolas Flamel de la marea lui operă! Ei, da! Ţin în mână ciocanul magic al lui Ezechiel! Ori de câte ori temutul rabin izbea, din fundul chiliei sale, în cuiul acesta cu ciocanul, acela dintre duşmanii săi condamnat de el se afunda de doi coţi în pământul ce-l mistuia, chiar de ar fi fost la depărtare de două leghe. Însuşi regele Franţei a intrat până la genunchi în caldarâmul Parisului pentru vina de-a fi bătut într-o seară, în mod nechibzuit, la uşa vraciului. Asta s-a petrecut, nu sunt nici trei veacuri de atunci. Uite, am ciocanul şi cuiul, şi nu există în mâinile mele unelte mai formidabile. Cu toate acestea nu e vorba decât să găsesc cuvântul magic pe care îl rostea Ezechiel când lovea cuiul.„Fleacuri!” gândi Jehan.— Ia să încercăm, reluă repede arhidiaconul. Dacă izbutesc, voi vedea scânteia albastră ţâşnind din măciulia cuiului. Emen-hetan! Emen-hetan! Nu e aceasta. Sigeani! Sigeani! Deschidă acest cui mormântul celor care poartă numele de Phoebus!... Blestem! Mereu, mereu, aceeaşi idee la infinit!Şi aruncă ciocanul cu mânie. Apoi se prăbuşi în aşa fel peste jilţ şi masă încât Jehan nu-l mai văzu dinapoia dosarului enorm. Timp de câteva minute el nu-i mai văzu decât pumnul convulsiv, crispat pe-o parte. Deodată, dom Claudiu se ridică, luă un compas şi săpă, în tăcere, pe zid, cu litere capitale, acest cuvânt grecesc: ANARKH. „Fratele meu e nebun, îşi spuse Jehan; ar fi fost mult mai simplu să scriem Fatum. Nu toată lumea e obligată să ştie greceşte.”Arhidiaconul se aşeză din nou în jilţ, şi-şi puse capul în mâini cum face un bolnav a cărui frunte este greoaie şi fierbinte.Şcolarul se uita la fratele său cu uimire. Nu ştia, el care îşi scotea inima la aer liber, care nu respecta din legea lumii decât buna lege a naturii, care lăsa drum liber pasiunilor şi la care lacul emoţiilor mari era totdeauna secat, deoarece în fiecare dimineaţă crea noi şanţuri de scurgere, nu ştia cu ce furie marea pasiunilor omeneşti fermentează şi clocoteşte atunci când i se refuză orice ieşire, cum se grămădeşte, se umflă, se revarsă, cum scobeşte inima, cum izbucneşte în suspine lăuntrice şi în convulsiuni înăbuşite, până ce-şi sfârtecă digurile şi-şi nimiceşte albia. Învelişul auster şi glacial al lui Claudiu Frollo, suprafaţa rece de virtute râpoasă şi inaccesibilă îl înşelase pe Jehan totdeauna. Şcolarul zglobiu nu s-a gândit niciodată la ceea ce e lavă clocotindă, furioasă şi profundă, sub fruntea de zăpadă a Etnei.Nu ştim dacă el şi-a dat subit seama de aceste idei, dar, oricât de aerian era, înţelese că a văzut ceea ce n-ar fi trebuit să vadă, că a surprins sufletul fratelui său mai vârstnic într-una din cele mai secrete atitudini, şi că nu trebuia ca Claudiu să observe. Văzând că arhidiaconul recăzuse în imobilitatea de la început, îşi retrase foarte încetişor capul şi făcu puţin zgomot dinapoia uşii ca unul care vine atunci şi-şi anunţă sosirea.— Intră! strigă arhidiaconul dinăuntrul chiliei; te aşteptam. Am lăsat într-adins cheia în uşă. Intră, maestre Jacques. Şcolarul intră cutezător. Arhidiaeonul, pe care o atare vizită îl stingherea nespus într-un loc ca acesta, tresări: Cum? Tu, Jehan?— Tot cu J, spuse şcolarul cu figura sa roşie, impertinentă şi voioasă.Chipul lui dom Claudiu îşi recăpătase expresia severă.— Ce cauţi aci?— Frăţioare, glăsui şcolarul căutând să-şi împrumute o mină cuviincioasă, jalnică şi modestă, şi răsucindu-şi pălăria în mâini cu un aer de nevinovăţie, veneam să-ţi cer...— Ce?— Puţină morală, de care am multă nevoie. Jehan nu îndrăzni să adauge cu glas tare: ...şi ceva... bani de care am şi mai multă nevoie. Această ultimă parte a frazei rămase nerostită.

Page 123: Victor hugo   notre-dame

— Domnule, spuse arhidiaconul cu ton rece, sunt foarte mulţumit de d-ta.— Oh! suspină şcolarul.Dom Claudiu îşi răsuci puţin jilţul, şi-l privi pe Jehan fix.— Mă bucur mult că te văd. (O introducere ameninţătoare. Jehan se pregăti pentru un asalt greu.) Jehan, primesc în fiecare zi reclamaţii în contra d-tale, continuă dom Claudiu. Ce e cu bătaia aceea în care ai snopit pe un mic viconte Albert de Ramonchamp?...— Eh, mare lucru! spuse Jehan. Un paj neobrăzat care se distra să stropească pe şcolari gonind cu calul prin noroaie!— Ce e cu Mahiet Fargel, continuă arhidiaconul, căruia i-ai rupt roba? Tunicam dechiraverunt, spune plângerea.— Nimica toată! O cârpă ieftină!— Plângerea spune tunicam. Ştii latineşte? Jehan nu răspunse. Da! urmă preotul clătinând din cap, iată în ce hal au ajuns acum studiile şi literatura. Limba latină abia e înţeleasă, araba necunoscută, greaca atât de odioasă încât cei mai instruiţi oameni sar câte un cuvânt grecesc fără să-l citească, şi se zice: Graecum est, non legitur.Şcolarul înălţă cu hotărâre ochii.— Frăţioare, vrei să-ţi explic în franţuzeşte cuvântul acela grecesc scris pe zid?— Ce cuvânt?— ANARKHO roşeaţă uşoară se întinse pe pomeţii galbeni ai arhidiaconului, ca răbufneala de fum care vesteşte afară zguduirile tainice ale unui vulcan. Şcolarul abia băgă de seamă.— Ei, Jehan, îngăimă fratele vârstnic cu o sforţare, ce înseamnă cuvântul?— Fatalitate.Dom Claudiu redeveni palid; şcolarul continuă cu nepăsare:— Iar cuvântul de mai jos, săpat de-aceeaşi mână, înseamnă necurăţie. Precum vezi, ştim şi noi greceşte.Arhidiaconul continua să tacă. Lecţia de greacă îl pusese pe gânduri. Micul Jehan, care avea toate şireteniile unui copil răsfăţat, socoti momentul prielnic pentru a-şi formula cererea. Luă deci o voce nespus de blândă, şi începu:— Bunul meu frate, mă duşmăneşti care atât de mult încât să te uiţi la mine cu încruntare pentru câteva păcătoase de palme şi bastoane date pe bună dreptate nu mai ştiu căror băieţi şi maimuţoi, quibusdam marmosetis? Precum vezi, frăţioare Claudiu, ştim şi latina.Dar toată făţărnicia asta alintătoare nu avu asupra severului frate efectul obişnuit. Cerberul nu muşcă din prăjitura de miere. Fruntea arhidiaconului nu se descreţi nici cu o zbârcitură.— Unde vrei să ajungi? întrebă el cu ton sec.— Atunci, la fapte! uite! răspunse Jehan cu dârzenie. Am nevoie de bani.La auzul neruşinatei declaraţii, fizionomia arhidiaconului căpătă o expresie pedagogică şi părintească.— Ştii, domnule Jehan, că proprietatea noastră din Tirechappe nu produce în bloc decât treizeci şi nouă livre, unsprezece soli şi şase taleri? Mai mult cu jumătate decât pe vremea fraţilor Paclet, dar nu de-ajuns.— Am nevoie de bani, repetă Jehan cu stoicism.— Ştii că Oficialul a hotărât că cele douăzeci şi una de case ale noastre se găsesc pe domeniul episcopiei şi că suntem datori să plătim cuviosului episcop două mărci pentru fiecare şase livre? Iar aceste două mărci n-au putut fi încă adunate de mine? Ştii?— Eu ştiu că am nevoie de bani, repetă Jehan pentru a treia oară.— Şi ce vrei să faci cu ei?Întrebarea aduse o licărire de speranţă în ochii lui Jehan. Îşi reluă mutra ipocrită, dulceagă.— Scumpe frate Claudiu, nu ni-aş adresa dumitale cu gânduri rele. Nu e vorba să fac pe grozavul prin cârciumi şi să mă plimb pe străzile Parisului în cupeuri de lux cu lacheul la

Page 124: Victor hugo   notre-dame

spate, cum vneo laquasio. Nu, frăţioare, cer pentru o faptă bună.— Ce faptă bună? întrebă Claudiu întrucâtva uimit.— Doi prieteni ai mei ar vrea să cumpere un trusou copilului unei biete călugăriţe văduve. Un act caritabil. Toată treaba va costa trei florini, şi aş vrea să contribui şi eu.— Cum îi cheamă pe prietenii d-tale?— Pierre Ucigaşul şi Baptiste Roade-Bou.— Hm! glăsui arhidiaconul; numele astea se potrivesc pentru o faptă bună ca o bombardă pe un altar.Desigur că Jehan alesese foarte prost numele acestea de prieteni. Îşi dădu prea târziu seama.— Şi apoi, continuă pătrunzătorul Claudiu, ce trusou e acela care trebuie să coste trei florini? Şi asta pentru copilul unei călugăriţe. De când călugăriţele văduve au prunci în faşă?Jehan rupse gheaţa încă o dată.— Ei, uite, am nevoie de bani ca s-o văd astă-seară pe Isabeau Thierrye la ,,Val-d'Amour”!— Mizerabil impur! strigă preotul.— Necurăţie, spuse Jehan.Cuvântul pe care şcolarul îl împrumuta, poarte cu şiretenie, de pe zidul chiliei, produse asupra preotului un efect ciudat. Îşi muşcă buzele şi furia i se stinse în îmbujorare.— Pleacă, îi spuse el atunci lui Jehan. Aştept pe cineva. Şcolarul mai făcu o încercare.— Frăţioare Claudiu, dă-mi cel puţin câţiva gologani pentru mâncare.— Unde ai ajuns cu decretaliile lui Gratian? Întrebă dom Claudiu.— Mi-am pierdut caietele.— Unde eşti cu humanităţile latine?— Mi s-a furat exemplarul lui Horaţiu.— Unde eşti cu Aristotel?— Frăţioare, care părinte al bisericii a spus că erorile ereticilor au avut dintotdeauna ca vizuină mărăcinişurile metafizicei lui Aristotel? N-am nevoie de Aristotel! Nu vreau să-mi destram religia în metafizica lui.— Tinere, glăsui arhidiaconul, la ultima intrare a dogelui era un nobil, pe nume Philippe de Comines, care purta brodată pe valtrapul calului deviza sa asupra căreia te sfătuiesc să meditezi: Qui non laborat non manducet.Şcolarul rămase un moment tăcut, cu degetul la ureche, cu ochii în pământ şi cu mutra supărată. Deodată se înturnă spre Claudiu cu agilitatea unei codobaturi.— Aşadar, frate, nu vrei să-mi dai un sol, ca să-mi cumpăr o coajă de pâine?— Qui non laborat non nianducet.Auzind răspunsul neînduplecatului arhidiacon, Jehan îşi ascunse capul în palme ca o femeie care suspină. Apoi izbucni într-un hohot de râs aşa de bufon şi de violent încât arhidiaconul zâmbi. Era vina lui Claudiu, într-adevăr: de ce îl răsfăţase atâta pe copil?— Oh, bunul meu frate Claudiu, spuse Jehan încurajat de zâmbet, uită-te la cipicii mei găuriţi. Există coturn mai tragic pe lume decât ghetele a căror talpă scoate limba?Arnidiaconul revenise grabnic la severitatea de mai înainte.— Am să-ţi trimit nişte ghete noi. Dar bani, nu.— Numai un sol, frăţioare, continuă imploratorul Jehan. Am să-l învăţ pe Gratian pe dinafară, am să cred în Dumnezeu, am să fiu un adevărat Pitagora de ştiinţă şi virtute. Dar dă-mi un sol! Vrei ca foamea să mă muşte cu botul ei care stă căscat în faţa mea, mai întunecos, mai împuţit, mai adânc decât un tătar sau decât nasul unui călugăr?Dom Claudiu îşi clătină capul zbârcit.— Qui non laborat...Jehan nu-i lăsă timp să termine.— Ei, la dracu! strigă el. Trăiască bucuria! Am să mă tăvălesc prin cârciumi, să sparg ulcelele şi să mă duc la femei!

Page 125: Victor hugo   notre-dame

Îşi zvârli tichia în perete şi-şi pocni degetele ca pe nişte castaniete.Arhidiaconul îl privi cu aer mohorât.— Jehan, n-ai deloc suflet.— În cazul acesta, după Epicur, îmi lipseşte ceva făcut din ceva care nu are nume.— Jehan, trebuie să te gândeşti serios să te îndrepţi.— Eh, totul e încornorat aici: şi ideile şi sticlele! strigă şcolarul uitându-se rând pe rând la fratele său şi la alambicurile de pe vatră.— Jehan, te afli pe o pantă foarte lunecoasă. Îţi dai seama încotro mergi?— La cârciumă, spuse Jehan.— Cârciuma duce la stâlpul infamiei.— O lanternă ca oricare alta, şi poate că Diogene şi-ar fi găsit cu ea omul.— Stâlpul infamiei duce la spânzurătoare.— Spânzurătoarea e o balanţă cu un om la un capăt şi cu tot pământul la altul. E frumos să fii om.— Spânzurătoarea duce la iad!— Iadul e un foc mare!— Jehan, Jehan, sfârşitul va fi rău!— Începutul va fi fost bun.În momentul acela se auzi pe scară zgomotul unor paşi.— Tăcere! spuse arhidiaconul punând un deget pe gură; vine maestrul Jacques. Ascultă, Jehan, adăugă el în şoaptă, să nu vorbeşti cumva despre ce-ai văzut şi auzit aici. Ascunde-te repede sub vatră şi nu sufla.Şcolarul se ghemui sub vatră. Acolo îi veni o idee fecundă.— Ascultă, frăţioare Claudiu, dă-mi un florin ca să nu suflu.— Tăcere! Ţi-l făgăduiesc.— Trebuie să mi-l dai.— Na-ţi-l! spuse arhidiaconul zvârlindu-i mânios punga. Jehan se afundă din nou sub vatră, şi uşa se deschise.

V. Cei doi oameni îmbrăcaţi în negru

Făptura care a intrat avea o robă neagră şi chipul mohorât. Ceea ce îl izbi de la prima ochire pe prietenul nostru Jehan (care, după cum vă închipuiţi, se aşezase în ungherul său în aşa fel încât să poată vedea şi auzi totul în voie) era tristeţea desăvârşită a îmbrăcăminţii şi a figurii noului venit. Oarecare blândeţe se afla totuşi răspândită pe figura aceasta, dar o blândeţe de pisică sau de judecător, o blândeţe dulceagă. Era poate încărunţit, zbârcit, în vârstă cam de şaizeci de ani, clipea din ochi, avea sprâncene albe, buza lăsată în jos şi mâini mari. Când Jehan văzu că nu e vorba decât de atât, adică fără îndoială de un medic sau magistrat, şi că omul avea nasul foarte depărtat de gură, semnul prostiei, se ghemui în ungherul sau, deznădăjduit, că va trebui să stea cine ştie cât într-o poziţie atât de stânjenitoare şi într-o societate atât de proastă.Arhidiaconul nici nu se ridicase pentru primirea personajului. I-a făcut semn să se aşeze pe un scăunel, lângă uşă, şi, după câteva momente de tăcere ce păreau să continue o meditaţie anterioară, i-a spus cu ton oarecum protector:— Bună ziua, maestre Jacques.— Salut, maestre! a răspuns omul negru.Era în cele două feluri în care fusese rostit pe de-o parte maestre Jacques, şi de alta maestre pur şi simplu, diferenţa de la monsenior la monsieur, de la domine la domn. Era evident distanţa de la doctor la discipol.— Ei, izbuteşti? reluă arhidiaconul după o nouă pauză pe care maestrul Jacques se feri s-o

Page 126: Victor hugo   notre-dame

tulbure.— Oh, maestre, spuse celălalt cu un zâmbet trist, suflu mereu. Cenuşă, câtă vreau. Dar nici o scânteie de aur.Dom Claudiu făcu un gest de enervare.— Nu despre asta îţi vorbesc, maestre Jacques Charmolue, ci de procesul magicianului d-tale. Nu-mi spuneai de Marc Cenaine, chelarul de la Curtea de Conturi? îşi mărturiseşte magia? Caznele au dat vreun rezultat?— Vai, nu, răspunse maestrul Jacques cu acelaşi zâmbet trist. Nu avem mângâierea aceasta. Omul e ca o piatră. Chiar dacă l-am fierbe în clocote la Marche-aux-Pourceaux, tot nu o să spună nimic. Noi nu vom cruţa însă nimic pentru a afla adevărul. Punem la contribuţie toate buruienile, cum zice bătrânul comic Plaut:Adversum stimulos, laminas, crucesque, convpedesque. Nervos, catenas, carceres, numellas, pedicas, boias.N-ajută la nimic. E grozav omul asta.— N-aţi găsit nimic nou în casa lui?— Ba da, spuse maestrul Jacques scotocind în pungă; pergamentul acesta. Sunt nişte cuvinte pe care nu le înţelegem. Domnul avocat Philippe Lheulier cunoaşte totuşi puţină ebraică, pe care a învăţat-o în afacerea evreilor de la Bruxelles, din strada Kantersten.Vorbind astfel, maestrul Jacques desfăşura un pergament.— Dă-mi-l, spuse arhidiaconul. Şi aruncându-şi ochii asupra pancartei: Simplă magie, maestre Jacques! exclamă el. Emen-hetan! — strigătul vampirilor nocturni când vin la sabat. Per ipsum, et cum ipso, et în ipso! — comanda care-l zăvorăşte pe Diavol în infern. Hax, pax, max! — asta e din domeniul medicinei. O formulă împotriva muşcăturii câinilor turbaţi. Maestre Jacques, d-ta eşti procuror la curtea bisericii; pergamentul acesta e înfiorător.— Îl vom pune pe om din nou la cazne. Dar iată ce-am mai găsit la Marc Cenaine, adăugă maestrul Jacques scotocind iar în pungă.Era un vas din familia celor de pe vatra lui dom Claudiu.— A, un creuzet de alchimie! rosti arhidiaconul.— Vă voi mărturisi, continuă maestrul Jacques cu un zâmbet sfiios şi stângaci, că l-am încercat pe vatră, dar că nu am izbutit mai bine decât cu al meu. Arhidiaconul începu să examineze vasul.— Ce a săpat el pe creuzet? Och! Och! — cuvântul care alungă puricii! Marc Cenaine ăsta e ignorant! îmi închipui şi eu că n-o să faci aur cu aşa ceva! E bun doar să-l pui în alcov, vara, atâta tot!— Deoarece ne referim la erori, spuse procurorul regal, eu am studiat portalul de jos, înainte de a urca; sfinţia voastră e sigură că deschizătura lucrării de fizică se vede alături de spital, şi că, printre cele şapte figuri goale de la temelia catedralei, aceea cu aripi la călcâie este Mercur?— Da, răspunse preotul. Scrie asta Augustin Nypho, doctorul italian care avea un demon bărbos ce-l învăţa orice lucru. De altminteri, vom coborî şi-ţi voi explica toate acestea cu textul.— Vă mulţumesc, maestre, spuse Charmolue înclinându-se până jos. Dar uitam! când aţi vrea s-o înhaţ pe mica magiciană?— Care magiciană?— Ţiganca pe care o cunoaşteţi, care vine în fiecare zi să ţopăie dinaintea bisericii, în ciuda interdicţiei Oficialului. Are o capră afurisită cu coarne de diavol, care citeşte, scrie, ştie matematica la fel ca Picatrix, şi care ea singură ar fi de-ajuns pentru a spânzura toată şatra. Procesul e gata. Va fi deschis curând. Nu zău, o făptură drăguţă dansatoarea aceasta! Cei mai frumoşi ochi negri! Două granate din Egipt. Când începem?Arhidiaconul era nespus de palid.

Page 127: Victor hugo   notre-dame

— Am să te anunţ, îngăimă el cu o voce abia articulată. Apoi reluă cu trudă: Ocupă-te de Marc Cenaine.— Fiţi pe pace, glăsui Charmolue zâmbind. Când mă voi înapoia, voi pune să-l lege din nou pe patul de piele. Dar e un om îndrăcit. Îl osteneşte până şi pe Pierrat Torterue, care are mâinile mai mari decât ale mele. Cum zice bunul Plaut, Nudus vinctus, centum pondo, es quando pendes per pedes. Cazna la scripete! E ceea ce avem mai bun. Îl vom supune ei.Dom Claudiu părea cufundat în gânduri mohorâte. Se întoarse spre Charmolue.— Maestre Pierrat... maestre Jacques, vreau să zic, ocupă-te de Marc Cenaine!— Da, da, dom Claudiu. Bietul om! va avea de suferit ca Mummol. Dar ce idee să meargă la sabat! un valet al Curţii de Compturi care ar trebui să cunoască textul lui Carol cel Mare, Strya vel masca! În privinţa fetişcanei, Smeralda, sau cum i se zice, am să aştept ordinele d-voastră. Când vom trece pe sub portal îmi veţi explica şi ce înseamnă grădinarul pictat la intrarea în biserică. Nu e Semănătorul? Eh, maestre, dar la ce vă gândiţi?Cufundat în sine, dom Claudiu nu-l mai asculta. Urmărindu-i direcţia privirii, Charmolue văzu că ea se fixase maşinal asupra marei pânze de păianjen ce căptuşea ferăstruica. În momentul acela o muscă zăpăcită care căuta soarele de martie se năpusti prin plasă şi se prinse. Când pânza se clătină, enormul păianjen făcu o mişcare bruscă din celula centrală, apoi cu un salt se repezi asupra muştei pe care o frânse în două cu antenele din faţă, în timp ce trompa lui hidoasă îi scormonea capul.— Biata muscă! glăsui procurorul de la curtea bisericii, şi ridică mâna s-o scape. Arhidiaconul, ca trezit brusc, îi reţinu braţul cu o violenţă convulsivă.— Maestre Jacques, strigă el, lasă fatalitatea să-şi urmeze cursul. Procurorul se întoarse speriat. I se părea că un cleşte de fier i-a apucat braţul. Ochii preotului erau ficşi, buimaci, învăpăiaţi, şi rămâneau ataşaţi de grupul mic, oribil, al muştei şi păianjenului: O, da, iată un simbol al tuturor lucrurilor! continuă preotul cu un glas ce venea parcă din măruntaiele sale. Ea zboară, e voioasă, se naşte; caută primăvara, aerul liber, libertatea; o, da, dar se loveşte de ferestruica fatală, păianjenul hidos iese! Biata dansatoare! Biata muscă predestinată! Maestre Jacques, nu te amesteca! E fatalitatea! Oh, Claudiu, tu eşti păianjenul. Claudiu, tu eşti şi musca! Zburai spre ştiinţă, lumină, soare, nu te gândeai decât să ajungi la aer liber, în lumina adevărului veşnic; dar, năpustindu-te spre ferestruica uluitoare ce dă într-altă lume, în lumea luminii, inteligenţei şi ştiinţei, muscă oarbă, doctor nesăbuit, n-ai văzut subtila pânză de păianjen întinsă de destin între lumină şi tine, te-ai aruncat nebuneşte, mizerabil nebun. Şi acum te zbaţi, cu capul zdrobit şi cu aripile rupte între antenele de fier ale fatalităţii. Maestre Jacques! Maestre Jacques! Lasă păianjenul în voia lui.— Vă asigur — spuse Charmolue, care îl privea fără să înţeleagă, că nu-l ating. Dar lăsaţi-mi braţul, maestre, vă rog! Aveţi o mână ca un cleşte. Arhidiaconul nu-l auzea.— Nechibzuitule! reluă fără să părăsească ferestruica din ochi. Crezi că după ce ai să poţi rupe pânza primejdioasă cu aripile tale de gâză, vei putea să ajungi la lumină! Cum ai să treci prin geamul cela care e mai departe, prin obstacolul transparent, prin zidul de cristal mai tare decât oţelul ce desparte toate filosofiile adevărului? O, zădărnicie a ştiinţei, câţi înţelepţi vin de departe în zbor, să-şi zdrobească fruntea de ea! Câte sisteme învălmăşite se izbesc de geamul etern!Tăcu. Ultimele idei, care îl readuseseră pe nesimţite la ştiinţă, păreau a-l fi calmat. Jacques Charmolue îl trezi din nou la sentimentul realităţii, punându-i întrebarea:— Maestre, când veniţi să-mi ajutaţi la fabricarea aurului? Aştept cu nerăbdare să izbândesc.Arhidiaconul clătină din cap cu un zâmbet amar.— .Maestre Jacques, citeşte-l pe Michel Psellus, Dialogus de energia et operatione daemonum. Ceea ce facem nu e un lucru cu totul nevinovat.— Mai încet, maestre! Bănuiesc şi eu, spuse Charmolue. Dar trebuie să facem puţină alchimie atunci când nu suntem decât procurori la curtea bisericii, cu treizeci de taleri pe an.

Page 128: Victor hugo   notre-dame

Dar să vorbim încet.În momentul acela un clefăit de fălci, pornit de sub cuptor, izbi urechea neliniştită a lui Charmolue.— Ce e asta? întrebă el. Era şcolarul care, foarte stânjenit şi plictisit în ascunzătoarea sa, descoperise acolo o coajă uscată şi un triunghi de brânză mucegăită; se apucase să mănânce, fără mofturi, în chip de consolare şi de dejun. Deoarece era tare flămând, făcea zgomot mare, punând accentul pe fiecare dumicat şi stârnind astfel alarma procurorului.— E o pisică a mea care se ospătează cu vreun şoarece, spuse repede arhidiaconul.Explicaţia îl mulţumi pe Charmolue.— Într-adevăr, maestre, răspunse el cu un zâmbet respectuos, toţi marii filosofi au avut animalul lor de casă. Ştiţi ce spune Servius: Nullus enim locus sine genio est.Totuşi, dom Claudiu, care se temea de o nouă poznă a lui Jehan, aminti vrednicului său discipol că aveau de studiat împreună câteva figuri de pe portal; ieşiră din chilie spre marea uşurare a şcolarului care începea să se teamă serios că genunchiul său va căpăta amprenta bărbiei.

VI. Efectul pe care îl pot produce şapte înjurături în aer liber

Te Deum laudamus! strigă şcolarul Jehan ieşind din văgăuna sa, huhurezii au plecat. Och! Och! Hax! Pax! Max! Purici! Câini turbaţi! Diavol! Mi-e lehamite de conversaţia lor! îmi vâjâie capul ca o clopotniţă. Şi pe deasupra brânză mucegăită! Haide, să coborâm, să luăm punga fratelui nostru mai mare şi să transformăm toate monedele în clondire!Aruncă o privire de duioşie şi admiraţie înlăuntrul preţioasei pungi, îşi netezi îmbrăcămintea, îşi lustrui ghetele, îşi şterse mânecile mânjite de cenuşă, fluieră o arie, se răsuci pe călcâie, examină dacă nu cumva mai rămânea ceva de luat din chilie, şterpeli de pe cuptor câteva talismane de sticlă bune de dat ca bijuterii Isabelei Thierrye, în sfârşit împinse uşa pe care fratele său o lăsase deschisă din indulgenţă, şi pe care, din răutate, el o lăsă la fel, şi coborî scara circulară sărind ca o pasăre.În bezna scării se lovi de ceva care se dădu în lături mormăind, bănui că era Quasimodo, şi gândul acesta i se păru atât de comic încât coborî ultimele trepte ţinându-şi coastele de râs. Când a ajuns în piaţă râdea încă.Izbi din picior când se pomeni jos.— Oh, bun şi onorabil caldarâm al Parisului! glasul el. Afurisită scară! Ce mi-a venit mie să mă înfund în burghiul de piatră care străpunge cerul, pentru a mânca brânză împuţită şi-a vedea turlele Parisului printr-un ochi de geam!Făcu câţiva paşi şi-i zări pe cei doi huhurezi, adică pe dom Claudiu şi pe maestrul Jacques Charmolue, contemplând o sculptură a portalului. Se apropie de ei în vârful picioarelor şi-l auzi pe arhidiacon spunând în şoaptă lui Charmolue:— Guillaume de Paris a pus să se sape un Iov pe piatra aceasta azurie, aurită pe margini. Iov figurează pe piatra filosofală care şi ea trebuie încercată şi martirizată pentru a deveni perfectă, cum zice Raymond Lulle: Sub conservatione formae specificae salva anima.— Mie mi-e totuna, gândi Jehan, căci eu am punga. Auzi în momentul acela un glas puternic şi sonor proferând o serie formidabilă de înjurături.— Pe sufletul meu, exclamă Jehan, acesta nu poate să fie decât prietenul meu, căpitanul Phoebus!Numele de Phoebus ajunse la urechile arhidiaconului în momentul când explica procurorului regal balaurul care îşi ascunde coada într-o baie de unde iese fum şi-un cap de rege. Dom Claudiu tresări, se întrerupse, spre marea buimăcire a lui Charmolue, se întoarse şi-l văzu pe fratele său Jehan care aborda un ofiţer înalt în uşa casei Gondelaurier.

Page 129: Victor hugo   notre-dame

Era într-adevăr domnul căpitan Phoebus de Châteaupers. Stătea rezemat de colţul casei logodnicei sale şi înjura ca un păgân.— Pe legea mea, căpitane Phoebus, spuse Jehan scuturându-i mâna, înjuri cu o vervă admirabilă. Drăguţule căpitan, de unde îţi vine năvala asta de cuvinte frumoase?— Iartă-mă, amice Jehan — exclamă Phoebus scuturându-i mâna — când calul îşi ia vânt, nu se opreşte dintr-odată. Iar eu înjuram în galop. Vin de la mironosiţele astea, şi, când ies de la ele, mi-este totdeauna gâtlejul plin de înjurături; trebuie să le scuip, altminteri m-aş înăbuşi, mii de draci!— Vrei să bem? întrebă şcolarul. Propunerea îl potoli pe căpitan.— Cum să nu, dar n-am bani.— Am eu!— Nu mai spune!Jehan întinse cu maiestate şi simplitate punga sub ochii căpitanului. Între timp, arhidiaconul care îl lăsase pe Charmolue cu gura căscată s-a apropiat de ei şi s-a oprit la câţiva paşi, observându-i pe amândoi fără ca ei să bage de seamă, într-atâta îi absorbea contemplarea pungii.Phoefous exclamă:— O pungă în buzunarul d-tale, Jehan, e ca luna într-o găleată cu apă. O vezi, dar nu există. Nu e decât umbra ei. Drace, mă prind că-s pietre!Jehan răspunse cu răceală:— Poftim pietrele cu care îmi burduşesc buzunarul. Şi, fără să adauge un cuvânt, deşertă punga pe-un bolovan din apropiere, cu aerul unui roman care-şi salvează patria.— Drace! mormăi Phoebus. Ce de bănet! îţi ia ochii. Jehan rămânea demn şi netulburat. Câţiva bănuţi se rostogoliră în noroi; în entuziasmul său, căpitanul se coborî să-i ridice. Jehan îl reţinu:— Eh, la naiba, căpitane Phoebus de Châteaupers! Phoebus numără banii şi întorcându-se cu solemnitate spre Jehan:— Ştii, Jehan, că sunt douăzeci şi trei de soli? Pe cine ai jefuit în noaptea asta?Jehan îşi zvârli pe spate capul blond, cârlionţat, şi spuse, închizându-şi pe jumătate ochii dispreţuitori:— Avem un frate arhidiacon şi nătărău!— Mii de draci, straşnic om! exclamă Phoebus.— Hai să bem, glăsui Jehan.— Unde mergem? întrebă Phoebus. La „Mărul Evei”?— Nu, căpitane. Mergem la „Bătrâna ştiinţă”. O bătrână care taie o toartă. E un rebus. Îmi

place aşa ceva.— Slăbeşte-mă cu rebusurile, Jehan! Vinul e mai bun la ,,Mărul Evei”. Şi apoi, lângă uşă, e o boltă de viţă care mă înveseleşte când beau.— Ei bine, haide la Eva şi la mărul ei, spuse şcolarul. Prietenii porniră spre „Mărul Evei”. De prisos să spunem că mai întâi adunaseră banii, şi că arhidiaconul îi urma.Arhidiaconul îi urma, sumbru şi buimac. Acesta era Phoebus al cărui nume blestemat se amesteca, de când avusese întrevederea cu Gringoire, în toate gândurile sale? Nu ştia, dar în sfârşit era un Phoebus, iar numele acesta magic ajungea pentru ca arhidiaconul să se ţină cu paşi de lup după nepăsătorii tovarăşi, ascultând cuvintele şi observând cele mai mărunte gesturi ale lor, cu o încordare atentă. Nimic mai uşor, de altminteri, decât să auzi tot ce-şi spuneau ei, căci vorbeau tare, fără să le pese că alţii aud destăinuirile lor. Vorbeau de dueluri, de femei, de urcioare, de năzdrăvănii.La cotitura unei străzi auziră sunetul unei tamburine dinspre o răspântie apropiată. Dom Claudiu îl auzi pe ofiţer spunând şcolarului:— Drace! Să iuţim pasul!

Page 130: Victor hugo   notre-dame

— De ce, Phoebus?— Mi-e frică să nu mă vadă ţiganca.— Ce ţigancă?— Fetişcana care are o capră.— Esmeralda?— Exact, Jehan! Uit mereu afurisitul ei de nume. Să ne grăbim căci ar putea să mă recunoască. Nu vreau ca copila asta să mă acosteze pe stradă.— O cunoşti, Phoebus?Aici arhidiaconul îl văzu pe Phoebus rânjind, plecându-se la urechea lui Jehan şi spunându-i în şoaptă câteva cuvinte. Apoi Phoebus izbucni în râs şi-şi scutură capul cu un aer triumfător.— Adevărat? întrebă Jehan.— Pe sufletul meu! spuse Phoebus.— Astă-seară?— Da.— Eşti sigur c-o să vină?— Dar eşti nebun, Jehan? Mai poate încăpea îndoială?— Căpitane Phoebus, eşti un jandarm norocos! Arhidiaconul auzi toată conversaţia. Dinţii lui clănţăniră. Un fior vădit îi străbătu corpul. Se opri un moment, se rezemă de-o piatră de la marginea drumului ca un om beat, apoi reluă urma celor doi desfrânaţi voioşi.În momentul când îi ajunse, ei schimbaseră subiectul, îi auzi cântând ca nişte bezmetici un refren vechi.

VII. Călugărul posac

Ilustra cârciumă „La mărul Evei” se afla situată în Universitate, la încrucişarea străzii Rondelle cu Bâtonnier. O sală la parter, destul de spaţioasă şi foarte scundă, cu o boltă al cărui povârniş central se sprijinea pe un stâlp gros de lemn, vopsit în galben; peste tot mese, căni lucioase de cositor agăţate în perete, băutori mulţi, puzderie de femei, un geamlâc spre stradă, o boltă de viţă la uşă, iar deasupra uşii o zornăitoare de tablă împodobită cu un măr şi o femeie, ruginită de ploaie şi învârtindu-se în bătaia vântului într-o furcă de fier; Sfârleaza aceasta era firma.Se lăsa noaptea. Răspântia era întunecată. Cârciuma, plină de lumânări, pâlpâia de departe ca un cuptor în umbră. Auzeai ciocnet de pahare, chiolhanuri, înjurături, certuri care răzbeau printre ochiurile de geam sparte. În negura pe care căldura sălii o împrăştia se vedeau mişunând nenumărate figuri nelămurite, iar din când în când o hohotire sonoră de râs domina hărmălaia. Trecătorii care se duceau la treburi păşeau fără să-şi arunce ochii spre geamlâcul gălăgios. Din când în când, numai, vreun băieţaş în zdrenţe se ridica pe vârful picioarelor şi slobozea în cârciumă vechea huiduitură cu care pe atunci erau urmăriţi beţivii: „Ho, beţivilor! Beţivilor! Beţivilor!”Un bărbat se plimba totuşi netulburat pe dinaintea cârciumii zgomotoase, privind neîncetat înăuntru şi nedepărtându-se de postul său de pândă. Purta o manta până sub nas. Cumpărase mantaua de la negustorul de haine vechi din vecinătatea „Mărului Evei”, fără îndoială pentru a se apăra de frigul serilor de-martie şi pentru a-şi tăinui îmbrăcămintea. Din timp în timp se oprea dinaintea vitrinei spălăcite, cu ochiuri de plumb, asculta, privea şi bătea din picior.În sfârşit, uşa cârciumii se deschise. Asta părea că aşteaptă şi el. Ieşiră doi cheflii. Raza de lumină care se desprinse din uşă împurpura un moment chipurile lor joviale. Omul cu manta se aşeză la pândă sub o tindă, în partea cealaltă a străzii.— Drace! spuse unul dintre cheflii. Ceasul e aproape şapte. Ora mea de întâlnire.— Îţi spun, reluă amicul său cu o limbă încleiată, că eu nu stau în strada Mauvaises-Paroles, indignus qui inter mala verba habitat. Locuinţa mea e în strada Jean-Pain-Mollet, în vico

Page 131: Victor hugo   notre-dame

Johannis-Pain-Mollet. Eşti mai cornut decât un unicorn dacă susţii contrariul. Toată lumea ştie că cine urcă o dată pe un urs, nu se mai sperie.— Jehan, prietene, eşti beat, spunea celălalt. Acesta răspunse clătinându-se:— Îţi face plăcere să spui, Phoebus, dar este dovedit că Platon avea profilul unui câine de vânătoare.Cititorul i-a recunoscut desigur pe vrednicii noştri prieteni, căpitanul şi şcolarul. Se pare că şi omul care îi pândea din umbră i-a recunoscut, căci însoţea cu paşi tărăgănaţi toate zigzagurile impuse de şcolar căpitanului care, băutor mai oţelit, îşi păstrase întreg sângele rece. Ascultându-i cu luare-aminte, omul cu manta putu să audă următoarea interesantă conversaţie:— La naiba, caută de mergi drept, domnule bacalaureat! Ştii că trebuie să te las. E ora şapte. Am întâlnire cu o femeie.— N-ai decât să mă laşi! Eu văd stele şi suliţi de foc. Dumneata eşti asemeni castelului Dampmartin care crapă de râs.— Pe negii bunicii mele, Jehan, prea baţi câmpii! Ascultă Jehan, nu mai ai bani?— Domnule rector, nu e nici o greşeală, mica măcelărie, parva boucheria.— Jehan, dragul meu Jehan, ştii că am dat întâlnire micuţei aceleia, la capul podului Saint-Michel, că nu pot să mă duc decât la Falourdela, păzitoarea podului; şi că va trebui să plătesc camera. Bătrâna desfrânată cu mustăţi albe n-o să-mi facă credit. Jehan, te rog, am băut cumva toată punga preotului? Nu mai ai nici o leţeaie?— Conştiinţa de a fi cheltuit bine celelalte ore e un condiment recunoscut şi savuros la masă.— Du-te la dracu, isprăveşte cu aiurelile! Spune-mi, afurisitule, mai ai ceva bani? Dă-mi-i, că de nu, te scotocesc, fir-ai lepros ca Iov şi râios ca Cezar!— Domnule, strada Galiache e o stradă care are la un capăt strada Verrerie şi la celălalt strada Tixeranderie.— Ei da, dragul meu Jehan, bietul meu camarad, într-adevăr strada Galiache; da, foarte bine. Dar, pentru numele cerului, revino-ţi în fire. N-am nevoie decât de un sol, şi ţi-l restitui peste şapte ore. Ascultă, şcolarul lui Anticrist, fir-ai să fii gâtuit cu maţele mă-ti! strigă Phoebus şi-l îmbrânci pe şcolarul beat care lunecă lângă zid, căzând mototol pe caldarâmul lui Philippe Auguste. Cu un rest din acea milă fraternă care nu părăseşte niciodată inima unui băutor, Phoebus îl rostogoli pe Jehan cu piciorul pe una din grămezile de gunoaie pe care providenţa le ţine gata la toate colţurile străzilor. Căpitanul potrivi capul lui Jehan pe un plan înclinat de coceni de varză, şi îndată şcolarul începu să sforăie. Totuşi, ciuda nu se stinsese cu totul în inima căpitanului.— Nici o pagubă dacă te-o lua cumva din drum căruţa diavolului! spuse el bietului învăţăcel adormit, şi se depărtă.Omul cu manta, care-i urmărise tot timpul, se opri un moment în dreptul şcolarului, muncit parcă de o nehotărâre; apoi, oftând din adânc, se depărtă şi el pe urma căpitanului.Îl vom lăsa, asemeni lor, pe Jehan să doarmă sub privirea binevoitoare a stelelor şi, cu voia cititorului, îi vom urmări pe ceilalţi doi.Când intră în strada Saint-Andre-des-Arcs, căpitanul Phoebus băgă da seamă că este cineva după el. Văzu, întorcând întâmplător ochii, o umbră ce luneca în urma lui, de-a lungul zidurilor. Se opri el; se opri şi umbra. Porni mai departe; porni şi umbra. Nu se nelinişti decât foarte puţin. „Eh, n-am nici o leţcaie!” îşi spuse el în gând.Dinaintea faţadei colegiului din Autun, poposi. Începuse la colegiul acesta ceea ce el numea studiile sale şi, dintr-o deprindere de şcolar impertinent, nu trecea niciodată pe lângă faţadă fără să aducă statuii cardinalului Pierre Bertrand, sculptată în dreapta portalului, afrontul de care se plânge aşa de amar Priam în satira lui Horatiu: Olim truncus eram jiculnus. Se opri deci, ca deobicei, în dreptul statuii. Strada era absolut pustie. În momentul când, cu nasul în vânt, îşi înnoda din nou, pe îndelete, eghileţii, văzu umbra care se apropia de el, cu paşi înceţi, atât de înceţi, încât putu să observe că umbra avea o manta şi o pălărie. Ajungând lângă el, ea

Page 132: Victor hugo   notre-dame

se opri şi rămase mai neclintită decât statuia cardinalului Bertrand. Fixa totuşi asupra lui Phoebus doi ochi plini de lumina aceea nelămurită pare ţâşneşte noaptea din privirea unei pisici.Căpitanul era curajos şi s-ar fi sinchisit prea puţin de un coţcar cu spada în mână. Dar statuia care mergea, omul împietrit, îl îngheţă. Se zvoneau pe atunci tot felul de istorii despre călugărul posac ce cutreieră noaptea străzile Parisului, iar povestirile acestea îi reveniră confuz în minte. Stătu câteva clipe buimăcit, şi rupse în sfârşit tăcerea, silindu-se să râdă.— Domnule, dacă eşti un hoţ, precum nădăjduiesc, îmi faci impresia unui uliu care se năpusteşte asupra unei coji de nucă. Dragul meu, eu sunt un fiu ruinat. Adresează-te alături. Se găseşte în capela colegiului acesta lemn din adevărata cruce, argintărie curată.Mâna umbrei ieşi de sub manta şi se lăsă pe braţul lui Phoebus cu greutatea unei gheare de uliu. Totodată umbra vorbi:— Căpitane Phoebus de Châteaupers!— Cum dracu? spuse Phoebus; îmi cunoşti numele?— Nu-ţi cunosc numai numele, reluă cu o voce ca din mormânt omul îmbrăcat în manta. Ai o întâlnire astă-seară.— Da, răspunse Phoebus buimăcit.— La orele şapte punct.— Peste un sfert de oră.— La Falourdela.— Exact.— Paznica de la Podul Saint-Michel.— De la Arhanghelul Saint-Michel, cum spune vorba sfântă.— Păgânule! mormâi spectrul. Cu o femeie?— Confiteor.— Care se numeşte...— Esmeralda, spuse Phoebus cu voioşie. Îşi recăpătase treptat întreaga-i nepăsare.La auzul acestui nume, gheara umbrei zgâlţâi, furioasă, braţul lui Phoebus.— Căpitane Phoebus de Châteaupers, minţi!Cine ar fi putut să vadă în momentul acela chipul învăpăiat al căpitanului, saltul pe care îl făcu înapoi cu atâta violenţă încât se desprinse din cleştele care îl apucase, gestul semeţ cu care îşi aruncă mâna la sabie, iar în faţa furiei lui neclintirea mohorâtă a omului cu manta, s-ar fi înfricoşat. Era ceva din bătălia lui Don Juan cu statuia.— Christ şi Satan! strigă căpitanul. Iată un cuvânt care ajunge foarte rar la urechea unui Châteaupers! Să nu mai îndrăzneşti să-l repeţi!— Minţi! rosti umbra cu răceală.Căpitanul scrâşni din dinţi. Călugăr posac, fantomă, superstiţii, uitase totul în momentul acela. Nu mai vedea decât un bărbat şi o insultă.— Aha, bravo! bolborosi el cu vocea înăbuşită de furie. Îşi scoase sabia, apoi, cu glas îngăimat, căci furia te face să tremuri, ca şi frica:— Aici! numaidecât! Sabia! Sabia! Să curgă sânge! Totuşi, celălalt nu se clintea. Când îşi văzu adversarul în gardă, gata să se arunce:— Căpitane Phoebus, glăsui el, şi accentul său vibra de amărăciune, uiţi întâlnirea.Furia oamenilor de teapa lui Phoebus este ca oala de lapte a cărei clocotire o potoleşti cu un strop de apă rece. Cuvintele acestea simple avură darul să coboare spada care scânteia în mâna căpitanului.— Căpitane, continuă omul, mâine-poimâine, peste o lună, peste zece ani, mă vei găsi gata să-ţi retez gâtul; dar acum du-te la întâlnire.— Într-adevăr, spuse Phoebus, ca şi cum căuta să capituleze cu el însuşi, ce încântător să descoperi la o întâlnire două lucruri: o spadă şi o fată. Nu văd însă de ce aş pierde una pentru

Page 133: Victor hugo   notre-dame

cealaltă, când pot să le am pe amândouă:Băgă sabia în teacă.— Du-te la întâlnire, reluă necunoscutul.— Domnule, răspunse Phoebus oarecum stânjenit, îţi mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea dumitale. La drept vorbind, va fi vreme şi mâine să ne ciopârţim. Îţi mulţumesc din suflet că-mi îngădui să mai petrec un sfert de ceas plăcut. Nădăjduiam să te culc în şanţ şi să ajung încă la timp la dulcineea mea, cu atât mai mult cu cât, în asemenea împrejurare, e bine să le faci pe femei să aştepte puţin. Am însă impresia că eşti un viteaz, astfel că e mai sigur să amân partida pentru mâine. Mă duc deci la întâlnire. E fixată la şapte, după cum ştii. Aici Phoebus îşi scărpină urechea. Ah, drace! uitam, n-am un gologan ca să achit cocioaba, şi baborniţa o să vrea plata înainte. Nu se încrede în mine.— Poftim ca să plăteşti!Phoebus simţi mâna rece a necunoscutului strecurându-i o monedă mare. Nu se putu opri de a lua banii şi de-i strânge mâna.— Ei nu, eşti cumsecade! exclamă el.— O condiţie, spuse omul. Dovedeşte-mi că eu m-am înşelat şi că dumneata ai spus adevărul. Ascunde-mă în vreun ungher de unde să pot vedea dacă femeia este cu adevărat aceea al cărei nume l-ai rostit.— Dacă doreşti, sunt cu totul de acord! răspunse Phoebus. Vom lua camera la Sfânta Marta. Dumneata ai să poţi vedea în voie din cocina de alături.— Atunci haide, reluă umbra.— La ordinele dumitale, rosti căpitanul. Nu ştiu dacă nu eşti diavolul în persoană. Dar, în seara asta, să fim prieteni buni. Mâine îţi voi plăti toate datoriile mele, cu punga şi cu spada.Porniră iarăşi repede. După câteva minute, susurul râului le anunţă că se aflau pe podul Saint-Michel care, pe atunci, era plin de clădiri.— Te voi introduce întâi pe d-ta, îi spuse Phoebus însoţitorului său; după aceea mă voi duce s-o caut pe dulcineea ce mă aşteaptă, desigur, lângă Petit-Châtelet.Omul din umbră nu răspunse nimic. Nu scosese o vorbă de când mergea alături de Phoebus. Acesta se opri în faţa unei uşi scunde şi bătu tare. Se arătă o lumină printre crăpăturile uşii.— Cine-i acolo? strigă o voce fonfăită.— Dracu! răspunse căpitanul.Uşa se deschise îndată şi, în pragul ei, se ivi o bătrână cu o lampă veche; se bălăbăneau amândouă. Bătrâna era încovoiată, îmbrăcată în zdrenţe, capul i se clătina, avea ochi mici, era îmbrobodită cu o cârpă ca vai de lume, avea zbârcituri pe mâini, pe faţă, pe gât; buzele îi intrau sub gingii, iar de jur-împrejurul gurii se vedeau smocuri albe de păr care îi dădeau aparenţa unei pisici. Interiorul cocioabei nu era mai puţin dărăpănat decât ea. Ziduri de cretă, bârne înnegrite pe tavan, o sobă dărâmată, pânze de păianjen în toate colţurile, la mijloc o turmă şovăielnică de mese şi de scăunele şchioape, un copil murdar în cenuşă, iar în fund o scară de lemn care ducea la o trapă în tavan. Când pătrunse în vizuină, misteriosul însoţitor al lui Phoebus îşi înălţă mantaua până la ochi. Între timp, căpitanul continuând să înjure ca un birjar, ceru:— Camera de la Sfânta Marta.Bătrâna îl numi monsenior şi băgă talerul care îi fu dat într-un sertar. Era piesa pe care omul cu mantaua neagră o dăruise lui Phoebus. În timp ce ea se întorsese cu spatele, băieţaşul păros şi zdrenţuros care se juca în cenuşă se apropie cu îndemânare de sertar, luă talerul şi puse în locul lui o frunză uscată pe care o smulsese dintr-o legătură de nuiele.Bătrâna făcu semn celor doi nobili, cum îi numea, s-o urmeze şi urcă scara înaintea lor. Când ajunse la etajul superior, puse lampa pe un cufăr, iar Phoebus, în calitate de obişnuit al casei, deschise o uşă ce dădea într-o ghimirlie întunecată. — Intră aici, dragul meu, spuse el camaradului său.

Page 134: Victor hugo   notre-dame

Omul cu manta se supuse fără a răspunde un cuvânt. Uşa se închise în urma lui. Îl auzi pe Phoebus zăvorând-o şi coborând apoi scara, dimpreună cu bătrâna. Lumina dispăruse.

VIII. Folosul ferestrelor care dau spre râu

Claudiu Frollo (căci presupunem că cititorul, mai inteligent decât Phoebus, n-a văzut în toată întâmplarea aceasta alt călugăr posac decât pe arhidiacon), Claudiu Frollo bâjbâi câteva clipe în vizuina tenebroasă unde căpitanul îl zăvorâse. Era unul din acele unghere pe care arhitecţii le rezervă câteodată la punctul de întâlnire dintre acoperiş şi zid. Tăietura verticală formase un triunghi. De altminteri, nu exista nici o fereastră, iar planul înclinat al acoperişului te împiedica să stai în picioare. Claudiu se ghemui deci în pulberea şi în molozul care se sfărâmau sub el. Îi ardea capul. Scotocind în juru-i cu mâinile, găsi pe jos o bucată de geam pe care o lipi pe fruntea sa, şi a cărei răceală îl alină puţin.Ce se petrecea în momentul acela în sufletul obscur al arhidiaconului? Numai el şi Dumnezeu ştiau.Potrivit cărei ordini fatale aşeza el, în gând, pe Esmeralda, pe Phoebus, pe Jacques Charmolue, pe fratele său mai mic, părăsit în noroi, sutana de arhidiacon, reputaţia poate, târâtă în casa Falourdelei, toate aceste imagini, toate aceste aventuri? Nu aş putea să spun. E sigur însă că ideile acestea formau în mintea sa un grup oribil.Aştepta de un sfert de oră; i se părea că a îmbătrânit cu un veac. Deodată auzi trosnind încheieturile scării de lemn. Urca cineva. Trapa se deschise, o lumină reapăru. În uşa putrezită a vizuinei sale era o crăpătură destul de largă. Îşi lipi acolo obrazul. Putu să vadă astfel tot ce se petrecea în camera vecină. Bătrâna cu figura de pisică ieşi mai întâi din trapă cu lampa în mână, apoi Phoebus răsucindu-şi mustaţa, apoi o a treia făptură, chipul graţios şi frumos, Esmeralda. Preotul o văzu făcându-şi apariţia ca o vedenie înmărmuritoare. Claudiu tremură, un nor se împrăştie pe ochii săi, arterele îi bătură cu putere, totul foşnea şi se învârtea în juru-i. Nu văzu şi nu mai auzi nimic.Când îşi veni în fire, Phoebus şi Esmeralda stăteau singuri pe cufărul de lemn, lângă lampa care înfăţişa ochilor arhidiaconului cele două figuri tinere şi un pat mizerabil în fundul văgăunii.Lângă pat se afla o fereastră al cărei vitraliu, desfundat ca o pânză de păianjen peste care cădea ploaia, lăsa să se vadă un colţ de cer şi luna culcată departe, pe o pernă de nori molateci.Fata stătea îmbujorată, încremenită, palpitândă. Genele lungi, coborâte, îi umbreau obrajii împurpuraţi. Ofiţerul, asupra căruia nu îndrăznea să ridice ochii, triumfa. Maşinal, cu un fermecător gest de stângăcie, ea schiţa cu vârful degetului, pe bancă, linii fără şir şi îşi privea degetul. Piciorul nu i se vedea: peste el se ghemuise căpriţa.Căpitanul era îmbrăcat cu multă galanterie: avea la guler şi la manşete ghemotoace de zorzoane, semn de mare eleganţă pe atunci.Dom Claudiu nu izbuti decât cu mare trudă să audă ce îşi spuneau, în vâjâitura sângelui care clocotea în tâmplele sale.(O conversaţie de îndrăgostiţi e un lucru destul de banal. Un te iubesc perpetuu. Frază muzicală, seacă şi nesărată pentru indiferenţii care ascultă, când nu-i împodobită cu vreo floricică. Claudiu însă nu asculta ca un indiferent).— Oh, să nu mă dispreţuiţi, monseniore Phoebus! spunea fata fără să-şi înalţe ochii. Simt că ceea ce fac este rău.— Să te dispreţuiesc, copilă frumoasă? răspundea ofiţerul cu un aer de galanterie superioară şi distinsă. La dracu, să te dispreţuiesc? pentru ce?— Pentru că v-am însoţit.— În privinţa aceasta, frumoasa mea, nu ne înţelegem. N-ar trebui să te dispreţuiesc, ci să te

Page 135: Victor hugo   notre-dame

urăsc.Fata îl privi cu spaimă.— Să mă urâţi? Dar ce am făcut?— Pentru că te-ai lăsat atât de mult rugată.— Vai! glăsui ea; asta, fiindcă mă abat de la un jurământ... N-o să să-mi mai regăsesc părinţii... Talismanul îşi va pierde virtutea. Dar ce are a face? mai am oare nevoie de tată şi de mamă acum?Vorbind astfel, aţintea asupra căpitanului ochii ei mari, negri, umezi de bucurie şi de dragoste.— Să mă ia dracu dacă te înţeleg! exclamă Phoebus. Esmeralda rămase un moment tăcută, apoi din ochii ei ieşi o lacrimă, de pe buzele ei un suspin, şi spuse:— O, monseniore, vă iubesc!Fata răspândea un atare parfum de castitate, un atare farmec de virtute, încât Phoebus nu se simţea tocmai în largul său lângă ea. Cu toate acestea, cuvintele ei îi dădură curaj.— Mă iubeşti? rosti el cu elan şi-şi zvârli braţul pe după mijlocul egiptenei. Nu aştepta decât acest prilej.Preotul îl văzu şi încercă, cu vârful degetului, vârful unui pumnal pe care îl ţinea ascuns la piept.— Phoebus, urmă ţiganca, desfăcându-şi încetişor mijlocul din mâinile stăruitoare ale căpitanului, eşti bun, eşti generos, eşti frumos. M-ai salvat pe mine care nu sunt decât o biată copilă pribeagă. De multă vreme visez un ofiţer care să-mi salveze viaţa. Te visam pe dumneata înainte de a te cunoaşte, dragul meu Phoebus. Visul meu avea o uniformă frumoasă ca a dumitale, o înfăţişare mândră, o sabie. Te cheamă Phoebus; nume frumos. Mi-e drag numele dumitale, mi-e dragă sabia dumitale. Scoate sabia, Phoebus, s-o văd.— Copilă! glăsui căpitanul, şi-şi scoase sabia din teacă. Zâmbind, egipteana privi mânerul, lama, examina cu o curiozitate adorabilă blazonul, şi sărută spada spunându-i:— Tu eşti spada unui viteaz. Mi-e drag stăpânul tău! Phoebus profită iarăşi de prilej pentru a depune pe gâtul ei frumos un sărut care o făcu pe fată să zvâcnească împurpurată ca o cireaşă. Preotul scrâşni din dinţi în întuneric.— Phoebus, reluă egipteana, lasă-mă să-ţi vorbesc. Umblă puţin să te văd de-a întregul şi să aud pintenii tăi sunând. Cât eşti de frumos!Căpitanul se ridică pentru a-i face pe plac, dojenind-o cu un zâmbet de mulţumire:— Ce copilă eşti! Ascultă, fermecătoarea mea, m-ai văzut în ţinută de ceremonie?— O, nu! răspunse ea.— Aceea e cu adevărat frumoasă.Phoebus se aşeză din nou lângă ea, dar mult mai aproape decât înainte.— Ascultă, draga mea...Egipteana îl lovi uşurel cu mâna pe gură, cu o zburdălnicie copilărească, plină de graţii şi voioşie.— Nu, nu, nu te ascult. Mă iubeşti? Vreau să-mi spui dacă mă iubeşti?— Dacă te iubesc, îngerul vieţii mele? exclamă căpitanul îngenunchind pe jumătate. Trupul, sângele, sufletul meu, totul este al tău, totul e pentru tine. Te iubesc şi n-am iubit niciodată pe altcineva.Căpitanul repetase de atâtea ori fraza aceasta în împrejurări asemănătoare încât o rosti pe nerăsuflate, fără o clipă de şovăială. La auzul pătimaşei declaraţii, egipteana înălţă spre tavanul murdar ce ţinea loc de cer o privire plină de fericire îngerească.— Oh, murmură ea, acum este momentul când ar trebui să mor!Phoebus găsi momentul nimerit pentru a-i fura o nouă sărutare, care stârni chinul nefericitului arhidiacon.— Să mori? exclamă căpitanul îndrăgostit. Ce tot spui, înger frumos? Acum este cazul să trăieşti. Drace, auzi ce glumă, să moară cineva la începutul unui lucru atât de plăcut! Ascultă,

Page 136: Victor hugo   notre-dame

scumpa mea Similar... Esmeralda... Iartă-mă, dar ai un nume atât de ciudat că nu pot s-o scot la capăt. .— Doamne! glăsui biata fată, şi eu care credeam că numele meu e drăguţ, prin ciudăţenia lui. Dar dacă-ţi displace, aş vrea să mă numeşti Goton.— A, să nu plângem pentru atâta lucru, drăgălaşa mea! E un nume cu care omul trebuie să se obişnuiască, atâta tot. După ce o să-l ştiu pe dinafară, se va rosti singur. Ascultă deci, scumpa mea Similar, te ador cu patimă. E o minune cum te iubese. Cunosc pe o fetişcană care moare de ciudă...Fata îl întrerupse cu gelozie:— Cine e?— Ce ne pasă? glăsui Phoebus. Mă iubeşti?— O, da! spuse ea.— Asta e tot. Ai să vezi cum te iubesc şi eu. Să mă ia diavolul de Neptun în coarne, dacă nu te fac cea mai fericită făptură de pe lume. Vom avea o odăiţă drăguţă, undeva. Am să-i pun pe arcaşii mei să defileze sub ferestrele tale. Sunt toţi călări şi lasă de căruţă toate cătanele căpitanului Mignon. Am să te duc să vezi leii de la Palatul Regal, adevărate fiare sălbatice. Tuturor femeilor le place să vadă animalele. Cufundată în gândurile fermecătoare, fata visa de câteva clipe, în sunetul glasului lui, fără să asculte înţelesul cuvintelor. Ai să fii fericită, continuă căpitanul, şi în acelaşi timp desfăcu uşurel cordonul egiptenei.— Ce faci? întrebă ea repede. Gestul lui o smulsese din reverie. . — Nimic, răspunse Phoebus. Spuneam numai că ar trebui să lepezi îmbrăcămintea asta de stradă când ai să fii cu mine.— Când am să fiu cu tine, dragul meu Phoebus! murmură fata.Deveni iarăşi îngândurată şi tăcută.Încurajat de blândeţea ei, căpitanul îi cuprinse mijlocul fără ca ea să se împotrivească, apoi începu să desfacă încetişor corsajul bietei copile şi îi strâmbă atât de mult bluza încât preotul, gâfâind, văzu umărul gol, frumos al ţigăncii, rotund şi cafeniu ca luna care se înalţă la orizont prin ceaţă.Fata îl lăsă pe Phoebus în voia lui. Părea că nu observă nimic. Ochii îndrăzneţului căpitan scânteiau.Deodată ea se întoarse spre el:— Phoebus, glăsui fata cu o expresie de dragoste infinită, instruieşte-mă în religia ta.— Religia mea? exclamă căpitanul izbucnind în râs. Să te instruiesc în religia mea? Mii de draci, dar ce vrei să faci cu religia mea?— Ca să ne căsătorim, răspunse ea. Figura căpitanului căpătă o expresie de surpriză, de dispreţ, de nepăsare şi de pasiune libertină.— Să ne căsătorim? repetă el.Ţiganca deveni palidă şi-şi lăsă cu tristeţe capul pe piept.— Dragostea mea, ce sunt nebuniile astea? reluă Phoebus cu afecţiune. Crezi că e mare lucru căsătoria? Vorbind astfel, cu glasu-i cel mai blând, el se apropie tot mai mult de egipteană, mâinile lui dezmierdătoare îşi reluară locul pe după mijlocul ei fin şi mlădios, ochii aprinzându-i-se tot mai mult. Şi întreaga lui activitate arăta că domnul Phoebus era în pragul unuia din momentele când însuşi Jupiter face atât de multe prostii încât bunul Homer se vede obligat să cheme un nor în ajutorul său.Între timp, Claudiu vedea totul. Uşa era făcută din stinghii putrede, lăsând printre ele loc de trecere privirii sale de pasăre de pradă. Preotul cu piele cafenie şi cu umeri laţi, osândit până atunci la virginitatea austeră a mănăstirii, se înfiora şi clocotea dinaintea scenei acesteia de iubire, de noapte şi de voluptate. Tânăra şi frumoasa fată, lăsată în voia înflăcăratului tânăr, îi turna în vine plumb topit. Se petreceau într-însul mişcări extraordinare. Ochii se cufundau cu o gelozie lascivă sub agrafele desfăcute. Cine ar fi putut vedea, în momentul acesta, figura

Page 137: Victor hugo   notre-dame

nefericitului, lipită de gratiile putrezite, ar fi avut impresia că vede un pui de tigru privind în fundul unei cuşti un şacal care devorează o gazelă. Ochii lui scânteiau ca o lumânare printre crăpăturile uşii.Deodată, Phoebus smulse cu un gest repezit bluza egiptenei. Biata copilă, care rămăsese palidă şi visătoare se trezi zguduită. Se depărtă brusc de ofiţerul cutezător şi, aruncând o privire asupra gâtului şi a umerilor săi goi, roşie, ruşinată şi mută, îşi încrucişă braţele frumoase pe sân, ca să-l ascundă. Văzând-o astfel, tăcută şi neclintită, ai fi zis că e o statuie a pudoarei, dacă flacăra nu i-ar fi împurpurat obrajii. Ochii ei rămâneau coborâţi.Dar gestul căpitanului dezvăluise talismanul misterios pe care ea îl purta la gât.— Ce-i asta? întrebă el folosindu-se de pretext pentru a se apropia din nou de făptura frumoasă pe care o speriase.— Nu-l atinge, răspunse ea cu aprindere. E paznicul meu! El mă ajută să-mi găsesc familia dacă rămân cuminte. Oh, lasă-mă, domnule căpitan! Mamă, biata mea mamă, mamă, unde eşti? Ajutor! îndură-te, domnule Phoebus, şi dă-mi bluza.Phoebus se trase înapoi şi spuse cu ton rece:— A, domnişoară, după cum văd, nu mă iubeşti.— Cum să nu te iubesc! strigă nefericita copilă, şi în acelaşi timp se spânzură de gâtul căpitanului, îndemnându-l să se aşeze lângă ea. Cum să nu te iubesc, Phoebus? Ce tot spui, răutăciosule, de-mi sfâşii inima? Haide, ia-mă, ia totul, fă ce vrei cu mine, sunt a ta. Ce-mi pasă de talisman, ce-mi pasă de mama, tu eşti mama mea din moment ce te iubesc. Phoebus, dragul meu Phoebus, adoratul meu, mă vezi? Sunt eu, priveşte-mă! E fiinţa pe care nu vrei s-o alungi, care vine, care vine singură la tine. Sufletul meu, viaţa mea, trupul meu, întreaga mea fiinţă îţi aparţin doar ţie, căpitane. Ei bine, nu ne căsătorim, dacă nu-ţi convine. Şi apoi ce sunt eu? O biată fată nenorocită, în timp ce tu, dragul meu Phoebus, eşti nobil. Straşnic lucru, într-adevăr, o dansatoare care să se mărite cu un ofiţer. Am fost nebună. Nu, Phoebus, nu, voi fi amanta, distracţia, plăcerea ta când vei dori, o femeie care îţi va aparţine; eu nu sunt făcută decât pentru asta, pângărită, dispreţuită, necinstită, dar — ce are a face — iubită. Voi fi cea mai mândră şi mai voioasă dintre femei. Iar când am să ajung bătrână sau urâtă, Phoebus, când n-am să mai fiu bună pentru iubire, monseniore, mă vei primi şi atunci să te slujesc. Altele îţi vor broda eşarfe. Voi avea grijă eu, servitoarea. Mă vei lăsa să-ţi lustruiesc pintenii, să-ţi perii uniforma, să-ţi şterg cizmele. Nu-i aşa, Phoebus, că te vei îndura să mă laşi? Până atunci, ia-mă, Phoebus, totul îţi aparţine, iubeşte-mă doar! Nouă egiptenelor nu ne trebuie decât aer şi iubire.Vorbind astfel, ea îşi arunca braţele pe după gâtul ofiţerului, îl privea de jos în sus, imploratoare, cu un zâmbet frumos, înlăcrimat, sânul ei delicat se freca de haina de postav şi de broderiile aspre. Îşi încolăcea pe genunchii lui corpul ei frumos pe jumătate gol. Ameţit, căpitanul îşi lipi buzele arzătoare de umerii frumoşi, africani. Cu ochii pierduţi în tavan, răsturnată pe spate, fata se înfiora sub sărutarea lui.Deodată, deasupra capului lui Phoebus, ea văzu un alt cap, o figură lividă, verzuie, convulsivă, ca o privire criminală. Aproape de figură era o mână cu un pumnal. Chipul şi mâna preotului. El sfărâmase uşa, şi era acolo. Phoebus nu putea să-l vadă. Fata rămase nemişcată, îngheţată, mută, sub vedenia înfricoşătoare, ca o porumbiţă care ar înălţa capul în momentul când şoimul o priveşte cu ochi rotunzi în cuibul ei.Nu putu nici măcar să scoată un strigăt. Văzu pumnalul coborându-se asupra lui Phoebus şi ridicându-se fumegând.— Blestem! spuse căpitanul şi căzu. Ea leşină.In momentul când ochii ei se închideau, când orice simţământ se spulbera într-însa, i se păru că simte imprimându-se pe buze o atingere de foc, o sărutare mai arzătoare decât fierul roşu al călăului.Când îşi veni în fire, se afla înconjurată de soldaţi, căpitanul scăldat în sânge era ridicat,

Page 138: Victor hugo   notre-dame

preotul dispăruse, fereastra din fundul camerei ce da spre râu rămăsese deschisă larg, se lua de pe jos o manta despre care se presupunea că aparţine ofiţerului şi auzea spunându-se în juru-i:— O vrăjitoare a înjunghiat un căpitan.

CARTEA A OPTA

I. Talerul schimbat în frunză uscată

Gringoire şi toată Curtea Minunilor era într-o nelinişte ucigătoare. Nu se ştia, de o lună de zile, ce a devenit Esmeralda, ceea ce mâhnea foarte mult pe ducele Egiptului şi pe prietenii săi vagabonzi, nici ce a devenit capra ei, fapt care sporea durerea lui Gringoire. Egipteana dispăruse într-o seară, şi de atunci nu mai dăduse semne de viaţă. Toate cercetările au fost zadarnice. Câţiva răutăcioşi îi spuneau lui Gringoire că au întâlnit-o în seara aceea prin împrejurimile podului Saint-Michel mergând cu un ofiţer, dar soţul era un filosof incredul, şi de altminteri el ştia mai bine decât oricine cât de virgină era soţia sa. Şi-a putut da seama ce pudoare de neînfrânt rezultă din două virtuţi combinate, din talisman şi egipteană, şi a calculat matematic rezistenţa acestei castităţi. Era deci liniştit în privinţa aceasta.De aceea nu-şi putea explica dispariţia. Era mâhnit profund. Ar fi slăbit, dacă lucrul mai era cu putinţă. Uitase de toate, până şi de înclinările-i literare, până şi de marea sa lucrare, De figuris regularibus et irregularibus, pe care nădăjduia s-o tipărească în momentul când va ivea primii bani. (Căci el bătea câmpii cu imprimeria de când văzuse Didascalonul lui Hugues de Saint-Victor tipărit cu celebrele caractere ale lui Vindelin de Spire.)Într-o zi, pe când trecea, trist, pe dinaintea Reşedinţei criminale, zări oarecare mulţime la una din porţile Palatului de Justiţie.- Ce-i aici ? întrebă el pe-un tânăr care ieşea.— Nu ştiu, domnule, răspunse tânărul. Se zice că e judecată o femeie care a ucis un jandarm. Deoarece se pare că e vorba de vrăjitorie, au intervenit în cauză episcopul şi Oficialul, iar fratele meu, care este arhidiacon de Josas, îşi petrece vremea aici. Doream să-i vorbesc, însă n-am putut să ajung până la el din pricina mulţimii, ceea ce mă necăjeşte mult căci am nevoie de bani.— Oh, domnule, glăsui Gringoire, aş dori să-ţi pot împrumuta eu; dar dacă nădragii mei sunt găuriţi, nu e din cauza tăierilor.Nu cuteză să-i spună tânărului că îl cunoştea pe fratele său arhidiaconul, la care nu se mai înapoiase de când cu scena din biserică, neglijenţă ce-l punea în încurcătură.Şcolarul îşi văzu de drum, iar Gringoire porni pe urma gloatei care urca scara sălii principale. Socotea că numai spectacolul unui proces criminal poate risipi melancolia, într-atâta de înveselitoare e de obicei prostia judecătorilor. Poporul cu care se amestecase mergea strâns, în tăcere. După ce trecu printr-un coridor lung, mohorât, care şerpuia în Palat asemenea canalului intestinal al vechiului edificiu, ajunse lângă o uşă scundă ce dădea într-o sală pe care, datorită staturii sale înalte, putu s-o examineze cu privirea pe deasupra capetelor legănătoare ale gloatei.Sala era vastă şi sumbră, ceea ce o făcea să pară şi mai vastă. Ziua asfinţea; prin ferestrele lungi, arcuite, nu răzbea decât o rază palidă care se stingea înainte de-a ajunge până la boltă, împletitură enormă de lemnărie sculptată ale cărei nenumărate figuri păreau că se mişcă nelămurit în umbră. Câteva lumânări aprinse fuseseră puse ici-colo pe mese, şi străluceau deasupra capetelor grefierilor copleşiţi de hârţoage. Partea anterioară era ocupată de mulţime; la dreapta şi la stânga, la mese, stăteau oameni în robă; în fund, pe o estradă, numeroşi judecători dintre care ultimii se pierdeau în întuneric; chipuri nemişcate, sinistre. Pe ziduri, presărate, nenumărate flori de crin. Distingeai vag un Christ mare deasupra judecătorilor; şi pretutindeni suliţi, halebarde în vârful cărora flacăra lumânărilor punea puncte de foc.

Page 139: Victor hugo   notre-dame

— Domnule, îl întrebă Gringoire pe un vecin, ce e cu toate persoanele astea aşezate la rând ca nişte prelaţi în consiliu?— Domnule, spuse vecinul, în dreapta sunt consilierii Marii Camere, iar în stânga consilierii de anchetă; unii în robe negre, alţii în robe roşii.— Dar dolofanul cela roşu care asudă deasupra lor, cine e? continuă Gringoire.— E domnul prezident.— Şi berbecii de dinapoia lui? urmă Gringoire, căruia, am mai spus, nu-i plăcea magistratura. Ceea ce se explica poate prin duşmănia nutrită Palatului de Justiţie de când cu păţania sa dramatică.— Sunt domnii de la Departamentul Reclamaţiilor.— Dar mistreţul din faţa lui?— E domnul grefier al curţii parlamentului.— Şi crocodilul din dreapta?— Maestrul Philippe Lheulier, avocat extraordinar al regelui.— Şi la stânga, motanul cela negru?— Maestrul Jacques Charmolue, procuror regal la curtea bisericii, împreună cu domnii din oficialitate.— Ascultă, domnule, întrebă Gringoire, ce fac toţi oamenii aceştia?— Judecă.— Pe cine? Nu văd nici un acuzat.— Pe o femeie, domnule, nu poţi s-o vezi. Stă cu spatele spre noi şi ne e ascunsă de mulţime. Uite, e colo unde vezi un pâlc de halebarde.— Cine-i femeia asta? întrebă Gringoire. Îi cunoşti numele?— Nu, domnule. Abia am venit şi eu. Bănuiesc numai că e vorba de vrăjitorie, deoarece Oficialul asistă la proces.— Hai să-i vedem şi noi pe domnii ăştia în robă mâncând carne omenească, glăsui filozoful nostru. Un spectacol ca oricare altul.— Domnule, observă vecinul, nu ţi se pare că maestrul Jacques Charmolue are aerul foarte blând?— Hm! răspunse Gringoire. Eu mă tem de-o blândeţe cu nări ascuţite şi cu buze subţiri.În momentul acesta, vecinii îi siliră să tacă. Ascultau o depoziţie importantă.— Monseniorilor, spunea în mijlocul sălii o bătrână al cărei chip dispărea atât de mult sub veşminte, încât ai fi zis că e un morman de zdrenţe, monseniorilor, chestia e tot atât de adevărată după cum e adevărat că eu sunt Falourdela care stă de patruzeci de ani pe Podul Saint-Michel, faţă în faţă cu casa lui Tassin-Caillart, vopsitorul. O biată bătrână acum, o fată drăguţă pe vremuri, monseniorilor! Mi se spunea de câteva zile: Falourdela, nu mai toarce seara, diavolului îi place să scarme cu coarnele furca bătrânelor. Călugărul posac, care umbla anul trecut prin preajma templului, dă acum târcoale în Cetate, Falourdela, ia seama că nu bată la uşa d-tale. Într-o seară torceam; bate cineva la uşă. Întreb: cine este. Aud înjurături. Deschid. Intră doi bărbaţi. Unul negru, cu un ofiţer chipeş. Nu se vedeau decât ochii negrului, doi tăciuni aprinşi. Restul era manta şi pălărie. Iată ce-mi spun ei: „Camera de la Sfânta-Marta.” E camera mea de sus, monseniorilor, cea mai curată. Îmi dau un taler. Bag talerul în sertar şi zic: O să-mi cumpăr mâine cu el nişte burţi de la abatorul Gloriette. Urcăm. Când ajungem în camera de sus, în timp ce eu mă întorsesem cu spatele, omul negru piere. Am cam rămas cu gura căscată din pricina asta. Ofiţerul, care era frumos ca un nobil, coboară din nou cu mine. Iese. Nu trece-mult şi se înapoiază cu o fată frumoasă, o păpuşă care ar fi scânteiat ca un soare dacă era gătită. Împreună cu un ţap, un ţap mare, negru sau alb, nu mai ştiu. Lucrul ăsta îmi dă de gândit. Nu-mi pasă de fată, dar ţapul?... Nu-mi plac animalele astea: au barbă şi coarne. Seamănă cu un om. Cu toate astea, nu zic nimic. Căpătasem talerul. Nu-i aşa, domnule judecător? Urc pe fată şi pe căpitan în odaia de sus, şi-i las singuri acolo, adică

Page 140: Victor hugo   notre-dame

împreună cu ţapul. Cobor şi m-apuc iar să torc. Casa mea, trebuie să vă spun, are un parter şi un etaj, dă cu spatele spre râu ca şi celelalte case de pe pod, iar fereastra parterului şi a etajului se deschid spre apă. Aşadar, torc. Nu ştiu de ce mă gândeam la călugărul-posac pe ţapul mi-l adusese iarăşi în minte, şi apoi fata aceea frumoasă era împopoţonată cam sălbatic. Deodată aud un strigăt, ceva cade pe lespede, şi fereastra se deschide. Alerg la fereastra mea de dedesubt şi văd pe dinaintea ochilor o formă neagră care cade în apă. Era o fantomă în haine preoţeşti. Tocmai lumina luna. Am văzut-o foarte bine. Înota spre Cetate. Atunci, tremurând toată, chem pichetul de pază. Domnii aceea intră, iar în primul moment, neştiind despre ce e vorba, dar fiind foarte voioşi, m-au luat la bătaie. Le-am explicat. Urcăm, şi ce găsim? Biata mea odaie plină de sânge, pe căpitan întins, cât era de lung, cu pumnalul în gât, pe fată prefăcându-se moartă, şi pe ţap înfricoşat. Mi-am spus: Poftim, o să trebuiască, timp de peste cincisprezece zile, să spăl podeaua. O să trebuiască să frec zdravăn! L-au luat pe ofiţer, bietul băiat, şi au luat-o şi pe fata aceea dezmăţată. Să vedeţi. Partea cea mai grozavă este că, a doua zi, când am vrut să iau talerul, să fac cumpărături, am găsit în locul lui o frunză uscată.Bătrâna tăcu. Un murmur de groază trecu prin mulţime.— Fantoma, ţapul, toate astea miros a magie, spuse vecinul lui Gringoire.— Şi frunza uscată! adăugă altul.— Nici vorbă, continuă al treilea, e o vrăjitoare care ţine legături cu călugărul-posac pentru a-i jertfi pe ofiţeri, însuşi Gringoire nu părea departe de a găsi că toate lucrurile acelea păreau înfricoşătoare şi posibile.— Femeie Falourdela, întrebă domnul preşedinte cu măreţie, nu mai ai nimic de spus justiţiei?— Nu, monseniore, răspunse bătrâna, decât că în raport s-a spus despre casa mea că e o hardughie strâmtă şi împuţită, ceea ce mă îndurerează mult. Casele de pe pod nu au o înfăţişare frumoasă, deoarece mulţime de oameni mişună în ele, însă, cu toate astea, locuiesc într-însele şi măcelarii care sunt oameni bogaţi, însuraţi cu fe'mei frumoase şi foarte curate.Magistratul care îi făcuse lui Gringoire impresia unui crocodil se ridică.- Linişte! spuse el. Rog pe domni să nu piardă din vedere că asupra acuzatei s-a găsit un pumnal. Femeie Falourdela, ai adus frunza uscată în care s-a schimbat talerul dăruit de demon?— Da, monseniore, răspunse ea. Am găsit-o. Poftim! Un uşier transmise frunza moartă crocodilului care făcu din cap un semn lugubru, iar acesta o trecu preşedintelui care o dădu procurorului de la curtea bisericii, astfel că ea făcu ocolul sălii.— E o frunză de mesteacăn, glăsui maestrul Jacques Charmolue. O nouă dovadă de magie.Luă cuvântul un consilier:— Martoră, doi oameni au urcat la dumneata în acelaşi timp. Omul negru pe care l-ai văzut mai întâi dispărând, pe urmă înotând în Sena cu haine preoţeşti, şi ofiţerul. Care din amândoi ţi-a dat talerul?Bătrâna medita un moment, şi spuse:— Ofiţerul. Un zvon trecu prin gloată.— Hm, lucrul ăsta îmi zdruncină convingerea! gândi Gringoire.Totuşi, maestrul Philippe Lheulier, avocatul extraordinar al regelui, interveni din nou.— Reamintesc domnilor de faţă că, în depoziţia scrisă la căpătâiul său, ofiţerul asasinat, declarând că s-a gândit vag în momentul acostării de către omul negru că acesta ar putea prea bine să fie călugărul-posac, adăugă că fantoma l-a silit să meargă la întâlnirea cu acuzata şi, la observaţia lui, a căpitanului, că n-are bani, i-a dat talerul cu care numitul ofiţer a plătit-o pe Falourdela. Aşadar, talerul este o monedă diavolească.Observaţia aceasta concludentă păru că împrăştie toate îndoielile lui Gringoire şi ale altor sceptici din mulţime.— Domnii au dosarul pieselor, adăugă avocatul regal aşezându-se; pot să consulte spusele lui

Page 141: Victor hugo   notre-dame

Phoebus Châteaupers.La rostirea acestui nume, acuzata se ridică. Capul ei depăşi gloata. Gringoire o recunoscu, înspăimântat, pe Esmeralda.Era palidă; părul ei, altă dată atât de graţios împletit şi gătit cu bani strălucitori, cădea în dezordine; buzele îi erau vinete; ochii ei, adânciţi în fundul capului, înspăimântau.— Phoebus? întrebă ea buimăcită. Unde e? O, monseniorilor, fie-vă milă şi spuneţi-mi, înainte de a mă ucide, dacă el mai trăieşte.— Femeie, taci din gură! răspunse preşedintele. Nu-i treaba noastră.— Oh, fie-vă milă, spuneţi-mi dacă este în viaţă! reluă ea împreunându-şi mâinile frumoase, slăbite; şi lanţurile se auzeau zornăind de-a lungul trupului ei.— Ei bine, trage să moară! spuse cu glas sec avocatul regal. Eşti mulţumită?Nenorocita recăzu pe scăunelul ei, fără glas, fără lacrimi, albă ca o figură de ceară.Preşedintele se aplecă spre un om aşezat la picioarele sale, care purta o tichie de aur şi o robă neagră, un lanţ la gât şi o nuia în mână.— Uşier, introdu-o pe-a doua acuzată.Toţi ochii se îndreptară spre o uscioară care se deschise, şi spre marea tulburare a lui Gringorie, intră o capră drăguţă cu coarne şi picioare de aur. Elegantul animal se opri un moment în prag, întinzând gâtul ca şi cum, ridicat pe vârful unei stânci, ar fi avut sub ochi un orizont imens. Deodată o zări pe ţigancă: sărind peste masă şi peste capul unui grefier, fu din două salturi la genunchii ei. Se ghemui apoi cu graţie peste picioarele stăpânei, solicitând un cuvânt sau o mângâiere; dar acuzata rămase nemişcată, astfel că biata Djali n-avu parte măcar de o privire.— Asta e lighioana aceea afurisită: le recunosc pe amândouă, glăsui bătrâna Falourdela.Jacques Charmolue interveni:— Dacă domnii binevoiesc, vom proceda la interogatoriul caprei.Ea era, într-adevăr, a doua acuzată. Nimic mai simplu decât un proces de vrăjitorie intentat unui animal. Găsim, între altele, în conturile pe 1466 ale dregătoriei, un curios detaliu privitor la cheltuielile procesului înscenat lui Gillet-Soulart şi scroafei sale „executaţi pentru păcatele lor la Corbeil”. Totul figurează acolo, costul gropilor pentru scroafă, ultimul prânz al condamnatului şi chiar cele unsprezece zile pentru păzirea şi hrana scroafei, a câte opt dinari fiecare. Uneori se mergea mai departe. Capitulariile lui Carol cel Mare dau pedepse grave fantomelor învăpăiate care îşi îngăduiau să se arate în aer.Intre timp, procurorul la curtea bisericii strigase:— Dacă demonul care stăpâneşte capra aceasta, şi care a rezistat tuturor descântecelor, persistă în vrăjile sale, dacă el înspăimântă curtea cu ele, îl înştiinţăm că vom fi nevoiţi să cerem împotrivia lui ştreangul sau rugul.Gringoire simţi o sudoare rece. Charmolue luă de pe masă tamburina ţigăncii şi, prezentând-o caprei într-un anume fel, o întrebă: Cât e ceasul?Capra îl privi cu ochi inteligenţi, ridică piciorul auriu şi bătu de şapte ori. Erau într-adevăr orele şapte. Un fior de groază străbătu gloata.Gringoire nu se putu stăpâni.— Se nenoroceşte! strigă el cu glas tare. Nu vedeţi că nu-şi dă seama ce face?— Aia din fundul sălii să tacă! porunci uşierul. Cu ajutorul aceloraşi mişcări din tamburină, Jacques Charmolue o puse pe capră să facă numeroase alte isprăvi în legătură cu data zilei, cu luna anului etc. şi la care cititorul a mai fost martor. Printr-o iluzie optică, proprie dezbaterilor judiciare, aceiaşi spectatori care aplaudaseră poate de multe ori, la răspântie, nevinovatele şiretlicuri ale caprei, se simţiră înfricoşaţi sub bolţile Palatului de Justiţie. Hotărât lucru, capra era întruchiparea diavolului.Se întâmplă ceva mai grav decât atât când procurorul regal deşartă un săculeţ de piele cu litere mobile, pe care Djali îl purta la gât, şi când capra fu văzută formând cu laba ei, din alfabetul

Page 142: Victor hugo   notre-dame

împrăştiat, numele fatal Phoebus. Vrăjile a căror victimă fusese căpitanul părură demonstrate în chip neîndoielnic: şi, în ochii tuturora, ţiganca, dansatoarea încântătoare care uluise de atâtea ori pe drumeţi cu graţia ei, nu mai fu decât o vrăjitoare groaznică.De altminteri, ea nu dădea nici un semn de viaţă. Nici graţioasele mişcări ale caprei, nici ameninţările parchetului, nici imprecaţiile mocnite ale auditorului, nimic nu răzbea în gândurile ei.Pentru a fi trezită fu nevoie ca un sergent s-o scuture fără milă, şi ca preşedintele să-şi ridice glasul solemn:— Femeie, eşti din rasa boemă închinată farmecelor, dimpreună cu capra vrăjită implicată în proces şi, cu puterile întunecatului, cu ajutorul vrăjilor şi descântecelor, ai înjunghiat în noaptea de 29 martie pe un căpitan cu arcaşi, Phoebus de Châteaupers. Stăruieşti în a tăgădui? — Grozăvie! strigă fata ascunzându-şi faţa în mâini. Pe Phoebus al meu?— Stăruieşti în a tăgădui? întrebă preşedintele cu răceală.— Dacă tăgăduiesc? spuse ea cu un accent cumplit, se sculă şi ochii îi scânteiară. Preşedintele continuă răspicat:— În cazul acesta, cum explici faptele care te împovărează?Ea răspunse cu glas întretăiat:— Am mai spus. Nu ştiu. Un preot pe care nu-cunosc. Un preot diavolesc care mă urmăreşte.— Întocmai, continuă judecătorul. Călugărul-posac.— O, monseniorilor, fie-vă milă: nu sunt decât o biată fată...— Din Egipt, spuse judecătorul.Maestrul Jacques Charmolue luă cuvântul cu blândeţe:— Dată fiind încăpăţânarea încrâncenată a acuzatei, cer aplicarea caznelor.— Se aprobă, spuse preşedintele.Nefericita se înfioră. Se ridică totuşi la ordinul halebardierilor şi porni cu paşi destul de hotărâţi, precedată de Charmolue şi de preoţii oficialităţii, între două rânduri de halebarde, spre uşa care se deschise subit şi se închise din nou în urma ei.Tristul Gringoire avu impresia unei guri oribile care o devorase. După ce ea dispăru, se auzi un behăit tânguitor: plângea căpriţa.Şedinţa fu suspendată. Un consilier, atrăgând atenţia că oamenii erau obosiţi şi că va trebui să se aştepte mult până la terminarea torturii, preşedintele răspunse că un magistrat e dator să ştie a se jertfi pe altarul datoriei.— Afurisită hoţoaică, spuse un judecător bătrân, care impune să i se aplice tortura atunci când noi nu am mâncat!

II. Urmare la talerul schimbat în frunză uscată

După câteva trepte urcate şi coborâte prin coridoare aşa de întunecoase încât erau luminate cu lampa în plină zi, Esmeralda, înconjurată întruna de cortegiul lugubru, fu împinsă de sergenţii palatului într-o cameră sinistră. Camera, de formă rotundă, ocupa parterul unuia din turnurile groase care străpung încă, în veacul nostru, stratul edificiilor moderne cu care noul Paris a acoperit pe cel vechi. Nici o fereastră în cavoul acesta, nici o altă deschizătură în afară de intrarea scundă, închisă cu o enormă uşă de fier. Lumina nu lipsea totuşi. În grosimea zidului era scobit un cuptor. Un foc mare era aprins acolo, năpădind cavoul cu răsfrângeri roşii şi despuind de orice strălucire un sfeşnic amărât pus într-un colţ. Prin grătarul de fier care astupa cuptorul, şi care era ridicat în momentul acesta, nu se vedea decât extremitatea inferioară a gratiilor, ca un şir de dinţi negri, ascuţiţi, depărtaţi, astfel că vatra semăna cu una din acele guri de balaur care, în legende, aruncă flăcări. În lumina desprinsă din cuptor, prizoniera văzu de jur-împrejurul camerei nişte instrumente năpraznice a căror întrebuinţare n-o pricepea. În mijloc zăcea o saltea de piele, aşezată aproape pe pământ, şi de care spânzura o curea legată

Page 143: Victor hugo   notre-dame

de o verigă muşcată de un monstru cârn, sculptat pe boltă. Cleşte, fiare de căruţă, umpleau interiorul cuptorului şi se înroşeau pe jăratec. Lumina sângerândă a jarului nu lumina în cameră decât o sumedenie de lucruri oribile.Iadul acesta se numea simplu: camera de tortură.Pe pat stătea, într-o poziţie leneşă, călăul Pierrat Torterue. Servitorii lui, doi indivizi cu feţele pătrate, cu şorţuri de piele, întorceau fiarele pe cărbuni.Biata fată îşi recăpătase cu multă trudă curajul. Când intră aici, se înfricoşă.Sergenţii se aşezară într-o parte, preoţii oficialităţii într-alta. Un grefier, o călimară şi o masă, se aflau într-un colţ. Maestrul Jacques Charmolue se apropie de ţigancă cu un zâmbet foarte blând.— Copila mea dragă, spuse el, stăruieşti aşadar în a tăgădui?— Da, răspunse ea cu glas stins.— În cazul acesta, reluă Charmolue, va fi pentru noi o mare durere să te chinuim mai mult decât am vrea. Aşază-te, te rog, pe pat. Meştere Pierrat, fă loc domnişoarei şi închide uşa.Pierrat se ridică mormăind.— Dacă închid uşa, bombăni el, se stinge focul.— Las-o atunci deschisă, dragul meu, glăsui Charmolue.Totuşi, Esmeralda rămase în picioare. Patul de piele pe care se zvârcoliseră atâţi nenorociţi, o înspăimânta. Groaza îi îngheţa măduva din oase. Stătea înfricoşată şi prostită. La un semn al lui Charmolue, servitorii o luară şi-o puseră pe pat. Nu-i făcură nici un rău, însă când oamenii o atinseră, când pielea o atinse, îşi simţi sângele năvălind spre inimă. Aruncă o privire buimacă în jurul camerei. I se păru că vede cum se mişcă şi se îndreaptă din toate părţile, spre ea, pentru a se căţăra pe corpul ei, a o muşca şi a o înţepa, toate acele unelte diforme de tortură care erau, printre instrumentele văzute de ea până atunci, ceea ce sunt liliecii, urechelniţele şi păianjenii printre insecte şi printre păsări.— Unde e medicul? întrebă Charmolue.— Aici, răspunse o robă neagră pe care ea nu o zărise încă.Fata se înfioră.— Domnişoară, reluă vocea mângâietoare a procurorului de la curtea bisericii, pentru a treia oară te întreb dacă stăruieşti în a tăgădui faptele de care eşti acuzată?De data asta ea nu făcu decât un semn din cap. Glasul n-o mai ajută.— Stăruieşti? întrebă Jacques Charmolue. În cazul acesta, sunt deznădăjduit, dar trebuie să-mi fac datoria.— Domnule procuror regal, spuse Pierrat, cu ce începem?Charmolue şovăi un moment cu strâmbătura echivocă a unui poet ce caută o rimă.— Cu bocancul, glăsui el în sfârşit.Nenorocita se simţi aşa de profund părăsită de Dumnezeu şi de oameni, încât capul îi căzu pe piept ca un lucru ţeapăn, fără forţă în sine.Călăul şi medicul se apropiară de ea în acelaşi timp. Totodată servitorii începură să scotocească prin arsenalul lor hidos.Auzind zornăitul fiarelor groaznice, nenorocita copilă tresări ca o broască moartă pe care o galvanizezi.— Oh, murmură ea aşa de încet încât nu o auzi nimeni, oh, dragul meu Phoebus! Apoi se cufundă iar în nemişcarea şi liniştea ei de marmură. Spectacolul ar fi sfâşiat orice altă inimă în afară de a judecătorilor. Aveai impresia unui biet suflet păcătos chinuit de Satana în ghereta învăpăiată a iadului. Jalnicul trup de care se va crampona furnicarul năpraznic al ferăstraielor, roţilor şi căluşurilor, fiinţa pe care o vor frământa mâinile aspre de călăi şi de cleşte, era aşadar aceeaşi blândă, albă şi gingaşă copilă. Biet bob de mei pe care justiţia umană îl dădea, să fie măcinat, pietrelor năpraznice ale torturii!Între timp, mâinile ciolănoase ale servitorilor lui Pierrat Torterue dezgoliseră cu brutalitate

Page 144: Victor hugo   notre-dame

pulpa încântătoare şi picioruşul care minunaseră de atâtea ori pe drum, cu drăgălăşenia şi frumuseţea lor la răspântiile Parisului.— Păcat! mormăi călăul examinând formele atât graţioase şi delicate.Dacă arhidiaconul ar fi fost de faţă, el şi-ar fi amintit desigur, în momentul acesta, simbolul cu păianjen şi muscă. Nefericita văzu curând, printr-un nor care se răspândea peste ochii ei, apropiindu-se bocancul, îşi văzu curând piciorul îmbucat între scândurile ferecate şi dispărând în năpraznicul aparat. Atunci groaza îi dădu puteri:— Scoateţi-mi asta, strigă ea cu înverşunare. Şi ridicându-se, despletită: îndurare!Se năpusti din pat pentru a se arunca la picioarele procurorului regal, dar piciorul îi era prins în blocul de stejar şi de fier, astfel că se prăbuşi peste bocanc, mai zdrobită decât o albină care ar avea plumb în aripi.La un semn al lui Charmolue, fu aşezată din nou pe pat şi două mâini groase fixară pe după mijlocul ei fin cureaua ce atârna pe boltă.— Încă o dată, mărturiseşti faptele? întrebă Charmolue cu netulburata sa bunătate.— Sunt nevinovată.— În cazul acesta, domnişoară, cum explici împrejurările care te împovărează?— Nu ştiu, monseniore!— Vasăzică, tăgăduieşti?— Totul!— Începe, îi zise Charmolue lui Pierrat.Pierrat răsuci mânerul scripetelor, bocancul se strânse, şi nefericita scoase unul din acele strigăte oribile care n-au ortografie în nici o limbă omenească.— Opreşte, îi spuse Charmolue, lui Pierrat. Mărturiseşti? o întrebă el pe egipteancă.— Totul! strigă nenorocita copilă. Mărturisesc! Mărturisesc! Îndurare!Nu-şi măsurase puterile înfruntând cazna. Prima durere o învinsese pe biata copilă a cărei viaţă, până atunci, fusese atât de voioasă, de suavă, de dulce.— Omenia mă obligă să-ţi spun, observă procurorul regal, că dacă mărturiseşti, te-aşteaptă moartea.— Asta nădăjduiesc şi eu, glăsui ea. Şi recăzu pe pat, muribundă, frântă în două, lăsându-se spânzurată de cureaua prinsă în jurul pieptului.— Haide, frumoasa mea, sprijină-te puţin, spuse meşterul Pierrat ridicând-o. Ai aerul berbecului de aur de la gâtul domnului de Bourgogne.Jacques Charmolue înălţă glasul.— Grefier, scrie: Fată ţigancă, mărturiseşti că ai luat parte la agape, la sabaturile şi la farmecele iadului, dimpreună cu larvele, cu măştile şi cu strigoii? Răspunde!— Da, spuse ea atât de încet încât cuvântul i se pierdu în respiraţie.— Mărturiseşti că ai văzut berbecul pe care Belzebut îl scoate din nori pentru a aduna sabatul, şi care nu e văzut decât de vrăjitori?— Da.— Că ai avut legături permanente cu diavolul sub forma unei capre implicate şi ea în proces?— Da.— În sfârşit, mărturiseşti că, în noaptea de douăzeci şi nouă martie, cu ajutorul Demonului şi al fantomei numită în limbaj popular călugărul posac, ai asasinat pe un căpitan cu numele de Phoebus de Châteaupers?Ea îşi înălţă asupra magistratului ochii mari, ficşi, şi răspunse maşinaliceşte parcă, fără zvârcolire şi tresărire:— Da.Era vădit că totul se zdrobise într-însa.— Scrie, grefier! glăsui Charmolue. Şi adresându-se călăilor: Dezlegaţi-o pe prizonieră şi aduceţi-o în sală.

Page 145: Victor hugo   notre-dame

Când prizoniera fu descălţată, procurorul de la curtea bisericii îi examină piciorul amorţit încă de durere.— Eh, mare lucru nu e! spuse el. Ai strigat la timp. O să mai poţi dansa, frumoasa mea. Apoi se înturnă spre acoliţii oficialităţii: Justiţia este în sfârşit luminată! Ne simţim uşuraţi, domnilor! Domnişoara va recunoaşte că am procedat cu toată blândeţea posibilă.

III. Sfârşitul talerului schimbat în frunză uscată

Când reintră, palidă şi şchiopătând, în sala de şedinţă, o întâmpină un murmur general de plăcere. Auditoriul exprima acel sentiment de nerăbdare satisfăcută pe care îi ia la teatru, la ultimul antract al comediei, când cortina se ridică şi începe sfârşitul. Judecătorii nutreau speranţa că vor mânca în curând. Căpriţa behăi şi ea de bucurie. Vru să alerge la stăpână, dar fusese legată de bancă.Noaptea coborâse cu totul. Lumânările, al căror număr nu fusese sporit, împrăştiau atât de puţină lumină încât pereţii sălii nu se vedeau. Întunericul învăluia toate obiectele ca într-o negură. Abia se desprindeau câteva chipuri de judecători. În faţa lor, la extremitatea sălii lungi, puteau să vadă un punct alburiu detaşându-se pe fondul mohorât. Era acuzata.Se târâse la locul ei. După ce Charmolue îşi ocupase cu demnitate scaunul, el se ridică şi spuse, fără a trăda prea multă mândrie pentru succesul ce obţinuse:— Acuzata a mărturisit totul.— Fată ţigancă, întrebă preşedintele, ai măriturisit toate faptele tale de magie, prostituţie şi de asasinare a lui Phoebus de Châteaupers?Inima ei se strânse. Fu auzită plângând în umbră.— Tot ce veţi vrea, răspunse ea încet, dar omorâţi-mă repede!— Domnule procuror regal de la curtea bisericii, glăsui preşedintele, camera e gata să asculte acuzaţia d-voastră.Maestrul Charmolue arătă un caiet înfricoşător, şi începu să citească, gesticulând, cu accentuarea exagerată a pledoariei, o cuvântare în latineşte; dovezile procesului se clădeau toate pe perifraze ciceroniene flancate de citate din Plaut, comicul său favorit. Ne pare rău că nu putem oferi cititorilor noştri bucata aceasta remarcabilă. Oratorul o debita cu o vervă minunată. Nu terminase introducerea, că sudoarea îi şi năpădise fruntea şi ochii. Deodată, în mijlocul unei perioade, se întrerupse, şi privirea sa, de obicei blândă, ba chiar prostească, deveni fulgerătoare:— Domnişoară, strigă el (de data asta în franţuzeşte căci se mai uita în caiet), Satana e aşa de mult amestecat în chestiunea asta încât uite-l că asistă la dezbateri şi-şi bate joc de măreţia lor. Priviţi!Arătă cu mâna căpriţa care, văzându-l pe Charmolue că gesticulează, crezuse într-adevăr că e momentul să facă şi ea la fel, astfel că luase poziţie pe şezut, străduindu-se să imite cu labele de dinainte şi cu capul bărbos, pantonimia patetică a procurorului regal de la curtea bisericii. Acesta era, dacă vă amintiţi, unul dintre cele mai drăgălaşe talente ale ei. Incidentul, ultima „dovadă”, produse mult efect. Picioarele caprei fură legate, şi procurorul reluă firul elocinţei sale.Rechizitorul fu nespus de lung, însă peroraţia era admirabilă. Îşi puse apoi tichia pe cap şi se aşeză din nou în scaun.Un alt bărbat cu robă neagră se ridică lângă acuzată. Era avocatul ei. Judecătorii, flămânzi, începură să murmure.— Avocat, fiţi scurt, glăsui preşedintele.— Domnule preşedinte, răspunse avocatul, deoarece pârăta şi-a mărturisit crima, nu mai am decât un cuvânt de spus curţii. Iată un text din lege: „Dacă o vampiră a mâncat un om, şi e prinsă, va plăti o amendă de opt mii de dinari”. Rog camera să o condamne pe clienta mea la

Page 146: Victor hugo   notre-dame

amendă.— Textul e abrogat, declară procurorul.— Nego, replică avocatul.— La vot! spuse un consilier; crima e dovedită, şi e târziu.Purceseră la vot, fără să părăsească sala. Judecătorii se alăturară părerii celorlalţi; erau grăbiţi. Capetele lor se descopereau, unul după altul, în umbră, la întrebarea lugubră pe care preşedintele le-o adresa în şoaptă. Biata acuzată avea aerul că-i priveşte, însă ochii ei tulburi nu mai vedeau.Apoi grefierul se apucă să scrie; după aceea întinse preşedintelui un pergament.Atunci nefericita auzi asistenţa mişcându-se, suliţele ciocnindu-se şi o voce glacială spunând:— Fată ţigancă, în ziua când regele nostru va binevoi, la ora prânzului, vei fi dusă într-o căruţă, în cămaşă, cu picioarele goale, cu frânghia pe după gât, dinaintea portalului catedralei, unde vei cere iertare cu o torţă de ceară de două livre în mână, iar de-acolo vei fi purtată în piaţa Greve, unde vei fi spânzurată de ştreangul oraşului; iar capra ta, la fel; şi vei plăti trei lei de aur ca despăgubire pentru crimele de vrăjitorie, magie, desfrâu şi crimă, săvârşite şi mărturisite de tine, asupra persoanei lui Phoebus de Châteaupers. Dumnezeu să aibă sufletul tău în pază!— Oh, e o fericire de necrezut! murmură ea şi simţi mâinile grele care o purtau.

IV. „Lasciate ogni speranza”

Când, în Evul Mediu, un edificiu era complet, era aproape deopotrivă în pământ ca şi afară. Exceptându-le pe cele construite pe piloni, ca de exemplu Notre-Dame, un palat, o fortăreaţă, o biserică aveau totdeauna un fund dublu. În catedrale se găsea oarecum o a doua catedrală subterană, scundă, misterioasă, oarbă şi mută, sub partea superioară care deborda de lumină şi răsuna de orgi şi de clopote ziua şi noaptea; uneori era un mormânt. În palate, în fortăreţe, se afla o închisoare, uneori un mormânt, câteodată ambele, împreună. Aceste puternice construcţii, al căror mod de formaţie şi de vegetaţie l-am explicat aiurea, nu aveau numai temelie, ci şi, pentru a spune astfel, rădăcini care se ramificau în pământ, în camere, galerii, scări, ca şi construcţia de deasupra. Astfel, bisericile, palatele, fortăreţele, erau pe jumătate îngropate în pământ. Pivniţele unui edificiu formau alt edificiu, unde coborai în loc să urci, şi care îşi extindea teritoriile subterane sub mormanul de etaje exterioare ale monumentului, asemeni acelor păduri şi munţi care se răstoarnă în apa oglinditoare a unui lac, dedesubtul lor.La fortăreaţa Saint-Antoine, la Palatul Jusiţiţiei, la Luvru, edificiile subterane erau închisori. Afundându-se în pământ, etajele închisorilor se strâmtau şi se întunecau. Existau atâtea zone în care se eşalonau nuanţele grozăviei. Dante n-a putut găsi ceva mai nimerit pentru infernul său. Pâlniile de carcere duceau de obicei într-o fundătură, unde Dante l-a pus pe Satana, unde societatea îl pune pe condamnatul la moarte. Când o biată existenţă era înmormântată acolo, — adio lumină, aer, viaţă, ogni speranza. Nu mai ieşea decât pentru ştreang sau pentru rug. Câteodată ea putrezea acolo; justiţia umană numea aceasta „a uita”. Între oameni şi el, condamnatul simţea apăsând pe capul lui o îngrămădire de pietre şi de temniceri, iar ţemniţa întreagă, fortăreaţă masivă, nu mai era decât o broască, enormă, complicată, care îl despărţea de lumea vie.Într-un astfel de loc, în temniţele subterane săpate de St. Ludovic, a fost depusă Esmeralda, fata condamnată la ştreang, având deasupra capului colosalul Palat al Justiţiei. Biata gâză care n-ar fi putut clinti cea mai măruntă piatră din construcţia edificiului!Desigur, providenţa şi societatea fuseseră deopotrivă nedrepte, un atare lux de nenorociri şi de tortură nu erau necesare pentru a zdrobi o astfel de făptură plăpândă.Stătea acolo, pierdută în beznă, înmormântată, zidită. Cine ar fi putut-o vedea în halul acesta, după ce o văzuse râzând şi dansând în soare, s-ar fi înfiorat. Rece ca noaptea, rece ca moartea,

Page 147: Victor hugo   notre-dame

fără o adiere de aer în păr, fără un zvon omenesc în urechi, fără o licărire de lumină în ochi, frântă în două, zdrobită de lanţuri, chircită lângă un urcior şi o pâine, pe o mână de paie în băltoaca formată sub ea de igrasia carcerei, nemişcată, aproape fără răsuflare, ea nu mai era capabilă nici să sufere. Phoebus, soarele, amiaza, aerul liber, străzile Parisului, dansurile aplaudate, gândurile de dragoste cu ofiţerul, apoi preotul, pumnalul, sângele, chinul, ştreangul, totul se perinda prin în mintea ei, uneori o viziune fermecătoare, aurie, alteori un coşmar diform; dar ele nu mai erau decât o luptă oribilă şi vagă care se pierdea în beznă, sau ca o muzică depărtată care se cânta sus, pe pământ, şi care nu mai era auzită în adâncul unde nefericita căzuse.De când se afla aici, ea nu veghea şi nici nu dormea. În nenorocire, în carceră, nu mai putea să deosebească veghea de somn, visul de realitate, ziua de noapte. Totul era învălmăşit, zdrobit, plutitor, împrăştiat confuz în minte. Nu mai simţea, nu mai ştia, nu mai gândea. Cel mult visa. Nicicând o făptură vie nu pornise mai adânc în neant.Amorţită, îngheţată, pietrificată, abia remarcase în două sau trei rânduri zgomotul unei trape deschizându-se undeva, deasupra ei, fără să lase a trece măcar puţină lumină; pe acolo o mână îi zvârlise o coajă de pâine neagră. Totuşi, singura comunicaţie ce-i rămânea cu lumea era vizita rară a temnicerului.Un singur lucru îi atrăgea maşinal atenţia; deasupra capului umezeala se infiltra printre pietrele umede ale bolţii, iar la intervale egale câte-o picătură de apă se desprindea de pe ele. Asculta, prostită, zgomotul pe care stropul de apă îl făcea căzând în băltoaca de alături.Picătura de apă căzută în băltoacă era singura mişcare din jurul ei, singurul orologiu care însemna timpul, singurul zgomot ce răzbătea până la dânsa din tot zgomotul de pe suprafaţa pământului.Pentru a spune totul, mai simţea din când în când, în mocirla de nămol şi de beznă, ceva rece picând ici-colo, pe picior sau pe braţ, şi se înfiora.Nu-şi dădea seama de câtă vreme se afla acolo. Păstra amintirea unei sentinţe de moarte, rostită undeva, contra cuiva, apoi că a fost luată şi că s-a trezit îngheţată, în întuneric şi în linişte. Se târâse pe mâini, dar atunci nişte vergi de fier i-au tăiat glezna şi nişte lanţuri au sunat. Şi-a dat seama că, de jur-împrejurul ei, erau numai ziduri, că sub ea era o lespede acoperită de apă, şi o căpiţă de paie. Dar nici o lampă, nici un ochi de geam. Atunci s-a aşezat pe paie şi, din când în când, pentru a mai schimba poziţia, pe o treaptă de piatră care era în carceră. A încercat un moment să numere minutele negre pe care i le măsura picătura de apă, dar în curând această tristă muncă a unui creier bolnav s-a frânt singură în capul ei, şi-a lăsat-o prostită.Într-o zi, în sfârşit, sau într-o noapte (căci miezul nopţii şi miezul zilei aveau aceeaşi culoare în mormântul acesta) auzi deasupra un zgomot mai tare decât cei pe care îl făcea de obicei temnicerul când îi aducea pâinea şi urciorul. Înălţă capul şi văzu o rază roşiatică trecând prin crăpăturile uşii sau trapei scobită în bolta celulei. În acelaşi timp fierăria grea scrâşni în ţâţânile-i ruginite, se răsuci, şi ea văzu o lampă, o mână şi o parte de jos a trupului unor oameni, doi la număr, uşa fiind prea scundă ca să le poată zări capetele. Lumina o duru atât de puternic încât închise ochii.Când îi redeschise, uşa se închisese, felinarul era pus pe o treaptă a scării, un om, numai unul, stătea în faţa ei. O rasă călugărească, neagră, îi cădea până la picioare, o glugă de aceeaşi culoare îi acoperea faţa. Nu i se vedeau nici chipul, nici mâinile. Un giulgiu lung, negru, care stătea în picioare, şi sub care simţeai că se mişcă ceva. Fata privi ţintă, câteva minute, arătarea. Totuşi, nici una, nici alta, nu vorbeau. Păreau două statui, confruntându-se. Doar două lucruri păreau că trăiesc în cavou: feştila felinarului care sfârâia din pricina umezelii atmosferei, şi stropul de apă din boltă care tăia sfârâitul neregulat cu clipocirea lui monotonă, mişcând lumina lămpii în reflexe concentrice pe apa uleioasă a băltoacei. În cele din urmă, prizoniera rupse tăcerea:

Page 148: Victor hugo   notre-dame

— Cine eşti d-ta?— Un preot.Cuvântul, accentul, sunetul glasului o făcură să tresară.Preotul continuă articulând înăbuşit:— Eşti pregătită?— Pentru ce?— Să mori.— Oh, exclamă ea, când se va întâmpla asta?— Mâine.Capul ei, înălţat cu bucurie, îi recăzu în piept.— Mai este încă mult! murmură ea; de ce nu astăzi?— Eşti, aşadar, tare nefericită? întrebă preotul după o pauză.— Mi-e tare frig, răspunse ea.Fata îşi strânse genunchii în mâini — gestul obişnuit al nenorociţilor, cărora le e frig, şi pe care l-am mai văzut la pustnica de la Tour-Roland; dinţii îi clănţăneau.Preotul păru că-şi plimbă, pe sub glugă, ochii prin carceră.— Fără lumină! Fără foc! În apă! Este groaznic!— Da, răspunse ea cu aerul uimit pe care i-l dăduse nenorocirea. Lumina e a tuturor oamenilor. De ce nu mi se dă decât întunericul?— Ştii de ce te afli aici? reluă preotul după o nouă pauză.— Cred că am ştiut, glăsui ea trecându-şi degetele slabe peste sprâncene ca pentru a-şi ajuta memoria, dar acum nu mai ştiu.Se porni deodată pe plâns ca un copil.— Aş vrea să ies de aici, domnule. Mi-e frig, mi-e frică, sunt lighioane care se urcă pe mine.— Atunci urmează-mă.Şi preotul o luă de braţ. Nenorocita era îngheţată până în măduva oaselor, dar mâna lui îi dădu o impresie de răceală.— Vai, e mâna îngheţată a morţii! murmură ea. Cine eşti d-ta?Preotul îşi ridică gluga. Ea privi: chipul sinistru care o urmărea de atât amar de vreme, capul de demon care se ivise la Falourdela, deasupra capului adoratului ei Phoebus, ochii pe care îi văzuse pentru ultima dată sclipind lângă un pumnal.Vedenia, totdeauna fatală pentru ea, şi care a împins-o astfel din nenorocire în nenorocire, până la supliciu, o smulse din amorţeală. I se păru că voalul îngroşat peste memoria ei se rupe. Toate detaliile, aventurile lugubre, de la scena groaznică din casa Falourdelei până la condamnarea ei, îi reveniră deodată în minte, nu vagi şi încâlcite ca până atunci, ci precise, palpitante, cumplite. Amintirile, pe jumătate şterse şi aproape astupate de prea-plinul suferinţei, fură însufleţite de figura sumbră de dinaintea sa, aşa cum apropierea focului scoate la iveală, proaspete, pe hârtia albă, literele invizibile scrise cu cerneală simpatică. I se părucă toate rănile inimii sale se redeschideau şi sângerau deodată.— Oh, e preotul! strigă ea cu mâinile pe ochi şi cu un tremur convulsiv.Apoi braţele îi căzură descurajate, şi rămase cu capul plecat, cu ochii în jos, mută, continuând să tremure.Preotul o privea cu ochii unui uliu care a planat multă vreme, în slava cerului, în jurul unei biete ciocârlii pitită în grâu, care a îngustat îndelung cercurile formidabile ale zborului său, şi care, ca o săgeată de fulger, s-a năpustit asupra pradei şi o ţine în gheară. Ea începu să murmure:— Isprăveşte! Isprăveşte! Dă-mi ultima lovitură! Şi îşi afundă capul, cu groază, între umeri, ca oaia care aşteaptă lovitura de măciucă a măcelarului.— Aşadar, te înspăimânt! glasul el în cele din urmă. Ea nu răspunse.— Te înspăimânt? repetă el.

Page 149: Victor hugo   notre-dame

Buzele ei se strânseră de parcă ar fi zâmbit.— Da, spuse, călăul îşi bate joc de osândit. De luni de zile mă urmăreşte, mă ameninţă, mă înfricoşează! Doamne, ce fericită aş fi fost fără el! El m-a aruncat în prăpastia asta! O, cerule, el l-a ucis... el l-a ucis pe Phoebus al meu! Izbucnind în plâns şi înălţându-şi ochii asupra preotului: Ticălosule, cine eşti? Ce ţi-am făcut? Mă urăşti mult? Ce ai împotriva mea?— Te iubesc! strigă preotul.Lacrimile ei se opriră subit. Îl privi cu ochi de idiot. El căzuse în genunchi şi o învăluia cu ochi înflăcăraţi.— Auzi? Te iubesc! strigă el iarăşi.— Ce iubire! spuse nefericita înfiorându-se. El continuă:— Iubirea unui blestemat!Rămăseseră amândoi, câteva minute, tăcuţi, striviţi sub greutatea emoţiilor, el smintit, ea prostită.— Ascultă, glăsui în sfârşit preotul, şi un calm ciudat pusese din nou stăpânire pe el. Ai să afli totul. Îţi voi spune ceea ce până acum abia am cutezat să-mi spun mie, când îmi cercetam pe furiş conştiinţa în orele adânci ale nopţii, în care e atâta beznă încât s-ar părea că Dumnezeu nu ne mai vede. Ascultă. Înainte de a te vedea, eram fericit...— Şi eu! oftă ea cu glas slab.— Nu mă întrerupe. Da, eram fericit, cel puţin mi se părea că sunt. Eram neprihănit, mi-era sufletul plin de-o lumină limpede. Nu exista cap care să se înalţe mai mândru şi mai radios decât al meu. Preoţii mă întrebau asupra castităţii, doctorii asupra doctrinei. Da, ştiinţa era totul pentru mine. Ea era o soră, şi o soră îmi ajungea. Ceea ce nu înseamnă că nu mi-au venit, cu vârsta, alte idei. De multe ori trupul meu se tulburase la trecerea unei forme de femeie. Puterea sexului şi a sângelui pe care, adolescent nebun, îmi închipuisem că o înăbuşisem pentru toată viaţa, a ridicat în numeroase rânduri, cu zvârcoliri, lanţul dorinţelor de fier care mă ţintuiesc jalnic de pietrele reci ale altarului. Dar postul, rugăciunea, studiul, măcinările mănăstirii, au ajutat sufletul să-şi stăpânească trupul. Şi apoi ocoleam femeile. Dealtminteri, nu trebuia decât să deschid o carte pentru ca toate fumurile întinate ale minţii să se împrăştie dinaintea splendoarei ştiinţei. În câteva minute simţeam cum fug departe lucrurile îngroşate ale pământului şi mă regăseam, calm, vrăjit şi senin, în prezenţa strălucirii liniştite a adevărului etern. Câtă vreme Demonul n-a trimis, pentru a mă ataca, decât umbre nelămurite de femei care treceau răzleţe pe dinaintea ochilor, în biserică, pe străzi, prin poieni, şi care abia reveneau în visurile mele, eu le-am biruit lesne. O, dacă n-am rămas cu victoria, vina este a lui Dumnezeu care nu a dăruit omului şi Demonului o tărie egală! Ascultă. Într-o zi... Aici preotul se opri, şi prizoniera auzi cum ies din pieptul lui suspine care semănau cu un horcăit şi cu o sfâşiere. El reluă: ...într-o zi stăteam rezemat la fereastra chiliei mele... Ce carte citeam? Totul se învălmăşeşte în mintea mea. Citeam. Fereastra dădea spre o piaţă. Auzii un sunet de tamburină şi de muzică. Supărat că mă tulbură în reveria mea, privesc în piaţă. Ceea ce văzui, vedeau şi alţii, şi cu toate acestea nu era un spectacol făcut pentru ochi omeneşti. În mijlocul drumului — era amiază, un soare puternic — dansa o făptură. O făptură atât de frumoasă încât Dumnezeu ar fi preferat-o Fecioarei, şi ar fi ales-o ca mamă, şi ar fi vrut să se nască dintr-însa, dacă ea ar fi existat când el a luat întruchipare de om! Ochii ei erau negri şi splendizi, din păru-i negru câteva şuviţe pe care le pătrundea soarele băteau în galben ca nişte fire de aur. Picioarele ei se pierdeau în mişcare, asemenea spiţelor unei roţi care se învârteşte repede. În jurul capului, în cozile negre, erau monede de metal care sclipeau în soare dând frunţii o cunună de stele. Rochia ei cu fluturaşi scânteia în albastru, punctată cu scânteie ca o noapte de vară. Braţele, mlădioase şi cafenii, se înnodau şi se deznodau în jurul taliei ca două falduri. Forma trupului ei era uimitor de frumoasă. O, strălucitoarea figură care se desprindea ca un obiect luminos în chiar lumina soarelui... tânăra fată... erai tu! Mirat, îmbătat, fermecat, începui să te privesc, te privii atâta, încât deodată mă înfiorai de spaimă, şi simţii că vraja

Page 150: Victor hugo   notre-dame

pune stăpânire pe mine.Preotul se opri încă un moment, cu răsuflarea tăiată. Apoi continuă: — Vrăjit pe jumătate, încercai să mă agăţ de ceva şi să mă opresc din cădere. Îmi reamintii capcanele pe care Satan mi le mai întinsese. Creatura din faţa ochilor mei era înzestrată cu frumuseţea aceea supraumană care nu putea veni decât din cer sau din iad. Nu era o fată obişnuită, plămădită cu puţin lut şi luminată sărăcăcios pe dinăuntru de raza pâlpâitoare a unui suflet de femeie. Era un înger! Dar un înger de beznă, de flacără, nu de lumină. În momentul când cugetam aşa, văzui lângă tine o capră, animal al sabatului, care mă privea râzând. Soarele îi învăpăia coarnele. Atunci întrevăzui demonul, şi nu mă indoii că ai venit din iad, şi că erai menită pentru pierzania mea. Aşa am crezut.Preotul se uită atunci la faţa prizonierei şi adăugă rece:— Cred şi-acum. Cu toate acestea, vraja îşi desăvârşea opera puţin câte puţin. Dansul tău îmi învolbura creierul, simţeam cântecul misterios care se împlineşte în mine. Tot ce ar fi trebuit să vegheze adormea în suflet şi, asemenea celor care mor în zăpadă, găseam plăcere în a lăsa somnul să vie. Deodată, ai început să cânţi. Ce puteam face, nefericitul de mine? Cântul tău era şi mai fermecător decât dansul. Am vrut să fug. Cu neputinţă. Eram pironit, prinsesem rădăcini în pământ. Mi se părea că marmura lespezii se urcase până la genunchii mei. A trebuit să rămân până la capăt. Picioarele erau îngheţate, capul îmi clocotea. În sfârşit, te-ai înduioşat poate de mine, n-ai mai cântat şi ai dispărut. Răsfrângerea orbitoarei vedenii, răsunetul muzicii fermecătoare, se risipiră treptat din ochii şi urechile mele. Căzui atunci în colţul ferestrei, mai înţepenit şi mai slab decât statuie dezlipită de pe soclu. Mă trezi clopotul de vecernie. Ma ridicai, fugii, dar, vai mie! în mine căzuse ceva care nu putea să se mai ridice, răsărise ceva de care nu puteam fugi.Făcu o nouă pauză şi continuă:— Da, din ziua aceea s-a născut în mine un om pe care nu-l cunoşteam. Am vrut să mă folosesc de toate remediile mele: mănăstirea, altarul, lucrul, cărţile – ce nebunie! O, cât de dogit sună ştiinţa când ciocneşti de ea, cu deznădejde, un cap plin de pasiuni! Ştii tu, fată frumoasă, ce vedeam totdeauna, din momentul acela, între carte şi mine? Pe tine, umbra ta, icoana arătării luminoase care străbătuse într-o zi spaţiul pe dinaintea mea. Dar icoana nu mai avea aceeaşi culoare; era mohorâtă, funebră, tenebroasă; cum este cercul negru care urmăreşte mult timp vederea imprudentului ce s-a uitat ţintă la soare. Neputând să mai scap, auzind mereu vâjâindu-mi în minte cântecul tău, văzând mereu picioarele tale dansând pe cartea mea de rugăciuni, simţind mereu noaptea, în vis, forma ta lângă corpul meu. Am vrut să te mai văd, să te ating, să ştiu unde eşti, să văd dacă te mai regăsesc asemenea imaginii ideale care îmi rămăsese în minte, să zdrobesc poate visul cu ajutorul realităţii. Nădăjduiam că o impresie nouă o va şterge pe prima, şi prima devenise pentru mine insuportabilă. Te-am căutat. Te-am revăzut. Nenorocire! După ce te-am văzut de două ori, am vrut să te văd de o mie de ori, am vrut să te văd mereu. Atunci — cum să mă mai opresc pe panta infernului? — nu am mai fost stăpân pe mine. Demonul înnodase pe piciorul tău capătul celălalt al firului cu care îmi legase aripile. Devenii buimac şi rătăcitor ca tine. Te aşteptam pe sub arcade, te spionam la colţul străzilor, te pândeam din turnul meu. Mă întorceam în fiecare seară mai încântat, mai disperat, mai vrăjit, mai pierdut! Aflasem cine eşti, egipteancă, gitană, zingara - ţigancă ; cum să mă mai îndoiesc de magie? Ascultă! Nădăjduii că un proces mă va descotorosi de farmece. O vrăjitoare l-a fermecat pe Bruno d'Ast, a trimis-o la rug şi s-a vindecat. Ştiam aceasta. Vrusei să încerc leacul. Încercai mai întâi să-ţi interzic piaţa catedralei, nădăjduind că am să te uit dacă nu te mai întorceai. N-ai ţinut seamă. Ai revenit. Mi-a trecut apoi prin minte să te răpesc. Am încercat într-o noapte. Eram doi. Pusesem deja laba pe tine, când s-a arătat ofiţerul acela ticălos. Te-a eliberat. El începea astfel nenorocirea ta, a mea şi a sa. În sfârşit, nemaiştiind ce să fac şi ce am să devin, te-am denunţat, îmi închipuiam că mă voi vindeca, asemenea lui Bruno d'Ast. Mă gândeam de asemeni, în chip nelămurit, că un proces te va da în seama mea,

Page 151: Victor hugo   notre-dame

că într-o închisoare te voi ţine sub stăpânirea mea, te voi avea, că n-ai să poţi să-mi scapi, că tu mă posedai de prea multă vreme ca să nu te posed şi eu. Când faci răul, trebuie să-l faci în întregime. E o nebunie să te opreşti la jumătate pe drumul monstruozităţii! Extremitatea crimei are deliruri de bucurie. Un preot şi o vrăjitoare se pot pierde în voluptăţi pe căpiţa de paie a unei carcere! Te-am denunţat. Pe vremea aceea te înfricoşam când mă întâlneai. Complotul pe care îl urzeam împotriva ta, furtuna pe care o grămădeam pe capul tău, se desprindea din mine în ameninţări şi în fulgere. Totuşi, mai şovăiam. Planul meu avea laturi năprasnice care mă sileau să dau înapoi. Poate că as fi renunţat, poate că gândul meu hidos s-ar fi uscat în creier fără sa rodească. Îmi închipuiam că va atârna totdeauna de mine să continui sau să întrerup procesul. Dar orice gând rău este neînduplecat, şi vrea să devină un fapt; dar acolo unde eu mă credeam atotputernic, fatalitatea era mai puternică decât mine. Vai! Vai! Ea te-a prins şi te-a zvârlit rotiţelor cumplite ale maşinii pe care eu o construiam în chip tenebros! Ascultă. Mă apropii de sfârşit. Într-o zi tot cu un soare frumos, văd trecând pe dinaintea mea un om care îţi rosteşte numele, şi râde, şi are în ochi desfrâul. Blestem! L-am urmărit. Cunoşti restul. Tăcu. Fata nu putu să găsească decât un cuvânt:— O, Phoebus, dragul meu!— Nu rosti acest nume! glăsui preotul apucându-i braţul cu violenţă. Nu rosti numele acesta! O, nenorociţi ce suntem, numele acesta ne-a pierdut! Sau, mai bine zis, ne-a pierdut pe unii şi pe alţii jocul inexplicabil al fatalităţii! Suferi, nu-i aşa? Ţi-e frig, întunericul te orbeşte, carcera te învăluie, dar poate că în adâncul tău mai este o rază de lumină, chiar dacă n-ar fi decât iubirea de copilă pentru omul acela sterp care se juca cu inima ta. Pe când eu, eu port carcera în mine, în lăuntrul meu este iarnă, gheaţă, deznădejde, în suflet am noaptea. Ştii tu cât am suferit? Am fost la procesul tău. Stăteam pe banca Oficialului. Da, sub una din glugile acelea de preot erau zvârcolirile unui osândit. Când te-au adus, eram acolo; când te-au cercetat, eram acolo. Peşteră de lupi! Vedeam cum se ridică încet, pe fruntea ta, crima, spânzurătoarea mea. La fiecare martor, la fiece dovadă, la fiece pledoarie, eram acolo; am putut să-ţi număr fiecare pas pe calea îndurerată; eram acolo chiar când bestia feroce... O, nu am prevăzut tortura! Ascultă. Te-am însoţit în camera de chin. Am văzut cum te dezbracă şi cum te frământă, pe jumătate goală, mâinile netrebnice ale călăului. Am văzut piciorul tău, piciorul pe care as fi vrut să depun, în schimbul unui imperiu, o singură sărutare şi să mor, piciorul sub care aş simţi cu atâta voluptate zdrobindu-se capul meu, l-am văzut strâns în bocancul oribil care face din mădularele unei fiinţe un noroi însângerat. O, nenorocitul de mine, în timp ce vedeam asta, aveam sub giulgiul meu un pumnal cu care îmi sfredeleam pieptul. Când tu ai scos un strigăt, l-am înfundat în carne; când ai scos al doilea strigăt, el îmi intra în inimă! Priveşte. Mi se pare că sângerează şi acum.Îşi desfăcu sutana. Pieptul lui era într-adevăr sfâşiat ca de o gheară de tigru, şi avea în coapsă o rană destul de mare, neînchisă. Prizoniera se trase înapoi cu groază. — O, fată iubită! spuse preotul; fie-ţi milă de mine! Te crezi nefericită; vai, tu nu ştii ce e nefericirea! Să iubeşti o femeie, să fii preot, să fii duşmănit, să o iubeşti cu toate furiile sufletului, să simţi că ţi-ai da pentru cel mai neînsemnat zâmbet al ei sângele, măruntaiele, renumele, mântuirea, nemurirea şi veşnicia, viaţa aceasta şi cealaltă; să regreţi că nu eşti rege, geniu, împărat, arhanghel, Dumnezeu, ca să-i pui un mai mare sclav sub picioare; să o îmbrăţişezi noaptea şi ziua, în visuri şi în gânduri; şi s-o vezi îndrăgostită de o uniformă de soldat; şi să nu-i poţi oferi decât o sutană murdară de preot, care o va înspăimânta şi o va dezgusta. Să fii prezent, cu gelozia şi turbarea ta, în timp ce ea dăruieşte unui fanfaron imbecil, mizerabil, comori de iubire şi frumuseţe! Să vezi trupul a cărui formă te arde, sânul atât de dulce, carnea aceasta palpitând şi roşindu-se sub sărutările altuia! O, cerule, să-i iubeşti piciorul, braţul, umărul, să te gândeşti la vinele ei albastre, la pielea ei cafenie, până la a te zvârcoli nopţi întregi pe lespedea chiliei, şi să vezi toate dezmierdările pe care le-ai visat pentru ea, ducând la tortură! Să nu izbuteşti a o culca decât pe patul de piele! O, acesta e adevăratul cleşte înroşit în foc al infernului! Ce

Page 152: Victor hugo   notre-dame

fericit e acela care este retezat între două scânduri şi sfârtecat de patru cai! Ştii tu ce înseamnă chinul pe care îl pricinuiesc, în nopţile lungi, arterele în clocot, inima ce plesneşte, capul ce se frânge, dinţii care muşcă mâinile; călăi înverşunaţi care te întorc neîncetat, ca pe un grătar arzător, pe un gând de dragoste, de gelozie şi deznădejde? Fată iubită, îndură-te un moment! Toarnă puţină cenuşă peste jarul acesta! Te implor, şterge sudoarea care îmbrobonează, cu picături mari, fruntea mea! Copilo, chinuieşte-mă cu o mână, dar mângâie-mă cu cealaltă. Fie-ţi milă, fie-ţi milă de mine!Preotul se rostogolea în apa de pe jos şi îşi lovea craniul de colţurile treptelor de piatră. Fata îl asculta, îl privea. Când el tăcu, istovit, gâfâind, ea repetă în şoaptă:— O, Phoebus, dragul meu! Preotul se târî spre ea în genunchi.— Te implor, strigă el, dacă ai suflet, nu mă respinge! O, te iubesc! Sunt un ticălos! Nefericito, când rosteşti numele acesta, e ca şi cum ai sfărâma în dinţii tăi toate fibrele inimii mele! îndurare! Dacă vii din iad, merg acolo cu tine. Am făcut totul pentru asta. Iadul în care vei fi e paradisul meu, vederea ta e mai încântătoare decât a lui Dumnezeu. O, spune! Nu mă vrei! În ziua când o femeie ar respinge o atare iubire, mi s-ar părea că munţii se urnesc din loc. O, dacă ai vrea!... Ce fericiţi am putea să fim! Am fugit, te-aş ajuta să fugi, am merge undeva, am căuta locul cu cel mai mult soare de pe pâmănt, cu cei mai mulţi copaci, cu cel mai frumos cer albastru. Ne-am iubi, ne-am revărsa sufletele unul într-altul, şi am avea o sete nepotolită de noi înşine, pe care am stinge-o împreună fără încetare, în cupa nesecată a dragostei!Ea îl întrerupse cu un râs cumplit, hohotitor.— Ia te uită, părinte, ai sânge pe unghii!Preotul rămase câteva clipe împietrit, cu ochii fixaţi pe mână.— Ei da, reluă el în sfârşit cu o blândeţă ciudată, insultă-mă, batjocoreşte-mă, copleşeşte-mă! dar vino, vino. Să ne grăbim. Execuţia are loc mâine. Spânzurătoarea din Piaţa Greve, o ştii, e totdeauna gata. E groaznic să te văd mergând în căruţă! Îndurare! Nu simţeam niciodată ca acum cât de mult te iubeam. O, urmează-mă! Mă vei iubi după ce te voi fi salvat. Mă vei urî de asemeni câtă vreme vei dori. Dar vino. Mâine! Mâine! Spânzurâtoarea! Chinul! O, salvează-te! Cruţă-mă.O luă de braţ, era buimac, vru s-o tragă după el. Ea fixă asupra lui ochii ei încremeniţi.— Ce a devenit dragul meu Phoebus?— O, eşti fără milă! spuse preotul lăsându-i braţul.— Ce a devenit Phoebus? repetă ea cu glas rece. — A murit! strigă preotul.— A murit! glăsui ea tot rece şi nemişcată; atunci de ce îmi ceri să trăiesc ? El nu o asculta.— O, da, spunea el vorbindu-şi parcă singur; e mort de bună seamă. Lama a intrat foarte adânc. Cred că i-am atins inima cu vârful. O, eu aş trăi până la mânerul pumnalului!Fata se năpusti asupra lui ca o tigroaică furioasă, şi îl împinse cu o forţă supranaturală pe treptele scării.— Pleacă, monstrule! Pleacă, asasinule! Lasă-mă să mor! Sângele nostru să-ţi fie pe frunte o pată veşnică! Să fiu a ta, popă? Niciodată! Niciodată! Nu ne va uni nimic, nici măcar iadul! Pleacă, blestematule!Preotul se împleticise pe scară. Îşi desprinse în tăcere picioarele din cutele sutanei, îşi luă felinarul şi începu să urce, încet, treptele care duceau la uşă; deschise uşa şi ieşi.Deodată fata îi văzu capul reapărând; avea o expresie înspăimântătoare; preotul îi strigă cu o horcăitură de ciudă şi deznădejde:— Îţi spun că a murit!Ea căzu cu faţa la pământ; şi nu se mai auzi în carceră decât suspinul picăturii de apă care înfiora băltoaca din beznă.

V. Mama

Page 153: Victor hugo   notre-dame

Nu cred sa fie pe lume ceva mai voios decât şirul ideilor ce se trezesc în inima unei mame când vede pantofiorul copilului. Mai cu seamă dacă e pantoful de sărbătoare, de duminică, de botez, pantoful brodat până sub talpă, un pantof cu care copilul n-a păşit încă. Pantoful acesta are atâta graţie şi e atât de mic, îi este atât de cu neputinţă să meargă, încât mama are impresia că îşi vede copilul. Îi zâmbeşte, îl sărută, îi vorbeşte. Se întreabă dacă e într-adevăr cu putinţă ca un picior să fie atât de mic; şi chiar dacă lipseşte copilul, pantoful drăguţ îi este de ajuns pentru a-i readuce, în faţa ochilor, făptura dulce şi delicată. Îl vede parcă, îl vede întreg, însufleţit, voios, cu mâinile gingaşe, cu capul rotund, cu buzele neprihănite, cu ochii senini, albaştri. Dacă e iarnă, el e aici, se târăşte pe covor, încalecă un scăunel, iar mama tremură ca micuţul să nu se apropie de foc. Dacă e vară, se târăşte prin curte, în grădină, smulge iarba dintre pietre, priveşte cu naivitate câinii mari, caii mari, fără teamă, se joacă cu scoicile, cu florile, şi îl supără pe grădinarul care găseşte nisip în brazde şi pământ pe alei. Totul râde, totul străluceşte, totul cântă în jurul lui, ca el, până la adierea de aer şi la raza de soare care se zbenguiesc în cârlionţii nebunateci ai părului. Pantoful arată mamei toate acestea şi îi topeşte inima aşa cum focul topeşte ceara.Dar când copilul este pierdut, nenumăratele imagini de bucurie, de vrajă, de afecţiune, care se grămădesc în jurul pantofiorului, devin tot atâtea grozăvii. Pantoful drăguţ, brodat, nu mai e decât un instrument de tortură care sfărâmă veşnic fibra cea mai profundă şi mai sensibilă; dar în loc s-o dezmierde un înger, o strânge în cleşte un demon.Într-o dimineaţă, în timp ce soarele de mai se înălţa pe unul din acele ceruri albăstrii, închise, pe care Garofolo îşi fixează coborârile de pe cruce, pustnica de la Tour-Roland auzi un huruit de roţi, de cai şi fierărie în piaţa Greve. Se trezi puţin, îşi înnodă părul peste urechi ca să n-audă, şi reîncepu să contemple, în genunchi, obiectul neînsufleţit pe care îl adora astfel de cinsprezece ani. Am mai spus, pantofiorul însemna pentru ea universul. Gândul ei era închis acolo, şi n-avea să mai iasă decât la moarte. Imprecaţiile amare, tânguirile mişcătoare, rugăciunile şi hohotirile de plâns zvârlite de ea spre cer, în legătură cu încântătorul pantof de satin roz, numai beciul sumbru de la Tour-Roland le-a ştiut. Nicicând o mai mare deznădejde n-a fost împrăştiată peste un lucru mai drăguţ şi mai graţios.Se părea, în dimineaţa aceea, că durerea ei era mai violentă decât de obicei, şi o auzeai de afară jeluindu-se cu o voce tare şi monotonă care sfâşia inima.— O, copila mea! spunea ea, copila mea! copiliţa mea dragă! N-am să te mai văd niciodată? Aşadar, s-a sfârşit! Mi se pare întruna că a fost ieri! Dumnezeule, Dumnezeule, era mai bine să nu mi-o dai dacă aveai de gând să mi-o iei aşa de repede. Tu nu ştii că copiii noştri ţin de pântecul nostru, şi că o mamă care şi-a pierdut copilul nu mai crede în Dumnezeu? O, păcătoasa de mine, de ce am ieşit în ziua aceea? Doamne! Doamne! dacă mi-ai răpit-o aşa, înseamnă că nu m-ai văzut niciodată cu ea, când o încălzeam plină de bucurie la focul meu, când ea râdea sugând la pieptul meu, când îi urcam picioruşele pe pieptul meu până la buze. Dacă ai fi privit, Dumnezeule, ţi-ar fi fost milă de bucuria mea, nu mi-ai fi răpit singura iubire ce-mi rămăsese în inimă! Eram oare o făptură atât de ticăloasă, Doamme, că nu puteai să te uiţi la mine înainte de a mă osândi? Vai, vai! uite pantoful; unde e picioruşul, unde e restul, unde e copilul? Fetiţa mea, fetiţa mea,ce au făcut cu tine? Dă-mi-o înapoi, Doamne! Genunchii mei s-au jupuit timp de cincisprezece ani, rugându-te, Dumnezeule; nu e de ajuns? Înapoiază-mi-o pentru o zi, un ceais, un minut, Doamne! şi aruncă-mă apoi peste vecie în ghearele Demonului! O, dacă aş şti unde atârnă o bucată din poala ta, m-aş agăţa cu ambele mâini şi-ar trebui să-mi înapoiezi copilul! N-ai milă, Doamne, de pantofiorul ei drăguţ? Poţi să osândeşti o biată mamă la chinul asta, de cincisprezece ani? Bună Fecioară! Bună Fecioară din cer, mi-a fost luat copilul meu Iisus, mi-a fost furat, l-au mâncat într-o poiană, i-au băut sângele, i-au mestecat oasele! Bună Fecioară, fie-ţi milă de mine! Fetiţa mea! Am nevoie de fetiţa mea...Ce-mi pasă că ea este în rai? Nu vreau îngerul vostru, vreau copilul meu! Sunt o

Page 154: Victor hugo   notre-dame

leoaică, vreau puiul meu! O, m-aş zvârcoli pe pământ şi aş zdrobi piatra cu fruntea mea, şi m-aş osândi şi te-aş blestema, Doamne, dacă îmi ţii copila. Vezi bine că braţele mele sunt muşcate, Doamne! Oare Dumnezeu este fără de milă? O, nu-mi daţi decât sare şi pâine neagră, numai să-mi daţi fetiţa, şi ea să mă încălzească, aşa cum încălzeşte un soare... Doamne, Dumnezeule, nu sunt decât o păcătoasă; copila mea însă îmi dădea evlavia. Eram păcătoasă faţă de religie din dragoste pentru ea; şi te vedeam în zâmbetul ei, ca printr-o deschizătură a cerului.. O, de-aş putea măcar o dată, încă o dată, o singură dată, să încalţ pantoful în picioruşul ei roz, şi să mor, bună Fecioară, binecuvântându-te! Cincisprezece ani. O fi mare acum. Nefericita copilă! N-am s-o mai văd niciodată, nici măcar în cer, căci eu nu am să merg acolo.Nenorocita se aruncase asupra pantofului, mângâierea şi deznădejdea ei de atâţia ani, şi trupul i se sfâşia în hohotiri, ca în prima zi. Căci pentru o mamă care şi-a pierdut copilul, prima zi rămâne totdeauna. Durerea aceasta nu îmbătrâneşte. Veşmintele de doliu pot să se tocească şi să albească, dar inima rămâne întunecată. În momentul acela trecură pe dinaintea chiliei glasuri fragede şi voioase de copii. Ori de câte ori copiii îi loveau vederea sau auzul, biata mamă se repezea în ungherul cel mai posomorât al mormântului ei, şi ai fi zis că încearcă să-şi afunde capul în piatră, ca să nu-i audă. De data aceasta, dimpotrivă: zvâcni în sus şi-ascultă cu lăcomie. Un băieţaş spusese:„Astăzi spânzură o egipteancă!. Cu tresărirea bruscă a păianjenului pe care l-am văzut năpustindu-se asupra unei muşte în plasa lui, ea alergă la ferestruica ce dădea, după cum se ştie, în Piaţa Greve; într-adevăr, o scară era înălţată lângă spânzurătoarea permanentă, şi călăul avea de lucru cu potrivitul lanţurilor ruginite de ploaie. Se strânsese oarecare popor în jur.Grupul zglobiu al copiilor era acum departe. Pustnica se uită după vreun drumeţ pe care să-l poată întreba. Zări lângă chilia ei un preot care se prefăcea că citeşte în ceaslovul public, dar care era mult mai puţin preocupat de carte decât de ştreangul spre care zvârlea din când în când o ochire sumbră, sălbatică. Îl recunoscu pe domnul arhidiacon de Josas, un om sfânt.— Părinte, întrebă ea, pe cine au să spânzure acolo?Preotul o privi şi nu răspunse; ea repetă întrebarea. Atunci el glăsui:— Nu ştiu.— Nişte copii spuneau că e vorba de o egipteancă, reluă pustnica.— Mi se pare că da, spuse preotul.Atunci Paquette Chantefleurie izbucni într-un râs de hienă.— Surioară, întrebă arhidiaconul, aşadar le urăşti tare mult pe egiptence?— Dacă le urăsc? exclamă pustnica; ele sunt vampiri, hoaţe de copii! Mi-au mâncat fetiţa, copila mea, singura mea copilă! Nu mai am inimă. Mi-au mâncat-o!Era înfricoşătoare. Preotul o privea cu răceală.— E mai cu seamă una pe care o urăsc şi pe care am blestemat-o, continuă ea, una tânără, de vârsta pe care ar avea-o fiica mea dacă mama ei n-o mânca pe copila mea. Ori de câte ori vipera tânără trece pe dinaintea chiliei mele, îmi tulbură sângele!— În cazul acesta, surioară, bucură-te, spuse preotul, glacial ca o statuie de mormânt, ai s-o vezi pe aceea murind.Capul îi căzu în piept şi se depărtă încetişor.Pustnica îşi frânse braţele de bucurie.— I-am prezis eu că o să urce acolo! îţi mulţumesc, părinte! strigă ea.Şi începu să se plimbe cu paşi mari pe dinaintea gratiilor ferestruicii, despletită, cu ochii învăpăiaţi, lovindu-se de perete cu umărul, având aerul sălbatic al unei lupoaice în cuşcă, al unei lupoaice flămânde de mult timp şi care simte apropiindu-se ora ospăţului.

VI. Trei inimi diferite de bărbaţi

Page 155: Victor hugo   notre-dame

Cu toate acestea, Phoebus nu era mort. Oamenii de teapa lui au viaţă lungă. Când maestrul Philippe Lheulier, avocatul extraordinar al regelui, spulsese bietei Esmeralda: „Trage să moară”, a spus aceasta din greşeală sau pentru a glumi. Când arhidiaconul repetase condamnatei: „A murit”, el nu ştia nimic, dar credea, îşi închipuia, nu se îndoia, nădăjduia. I-ar fi fost prea greu să dea femeii pe care o iubea veşti bune despre rivalul lui. Orice bărbat în locul său ar fi făcut la fel.Nu pentru că rana lui Phoebus nu era gravă, dar pentru că fusese mai puţin gravă decât se lăuda arhidiaconul. Doctorul la care soldaţii l-au transportat, din primul moment, s-a temut vreme de opt zile pentru viaţa lui, şi chiar i-a spus aceasta în latineşte. Tinereţea biruise totuşi: şi, lucru care se întâmplă deseori, în ciuda prognosticurilor şi a diagnosticelor, natura se amuzase mântuindu-l pe bolnav sub nasul medicului. În timp ce zăcea încă pe patul doctorului, el a avut de suportat primele interogatorii ale lui Philippe Lheulier şi ale anchetatorilor Oficialului, ceea ce l-a plictisit foarte mult. De aceea, într-o bună dimineaţă, simţindu-se mai bine, şi-a lăsat pintenii de aur ca plată pentru tratament, şi a şters-o. Fapta lui nu adusese de altminteri nici o tulburare în derularea procesului. Pe atunci, justiţia se sinchisea prea puţin de preciziuni într-un proces. Tot ce îi trebuia era ca acuzatul să fie spânzurat. Iar judecătorii aveau destule probe contra Esmeraldei. Ei l-au crezut pe Phoebus mort, şi cu aceasta, basta.În ceea ce îl priveşte, Phoebus n-a fugit prea departe. S-a dus pur şi simplu la compania sa, aflată în garnizoană la Queue-en-Brie, în Ile-de-France, la câteva staţii de Paris.La urma urmei nu-i era câtuşi de puţin plăcut să se prezinte personal la proces. Îşi dădea nelămurit seama că va face acolo o figură ridicolă. În fond nu prea ştia ce să gândească despre toată afacerea. Necredincios şi superstiţios ca orice soldat care nu e decât soldat, când se cerceta în privinţa aventurii aceleia nu era lămurit asupra caprei, asupra modului bizar în care se întâlnise cu Esmeralda, asupra modului nu mai puţin ciudat în care ea îşi dezvăluise iubirea, asupra calităţii de egipteancă, în sfârşit asupra călugărului-posac. Întrevedea în istoria asta mult mai multă magie decât iubire, probabil o vrăjitoare, poate chiar diavolul; în sfârşit, o comedie sau, pentru a vorbi în limbajul de atunci, un mister foarte dezagreabil în care el juca un rol foarte stângaci, rolul loviturilor şi al batjocurilor. Căpitanul era plouat. Încerca ruşinea aceea pe care La Fontaine a definit-o aşa de admirabil: „Ruşinat ca o vulpe prinsă de o găină”.Nădăjduia de altminteri că afacerea nu va stârni vâlvă, că el fiind absent, numele său va fi rostit abia în treacăt şi că, în orice caz, nu va răsuna dincolo de tribunal. În privinţa aceasta nu se înşela; nu exista pe atunci o Gazetă a tribunalelor şi, deoarece nu trecea săptămână care să nu-şi aibă falsificatorul ei opărit, vrăjitoarea ei spânzurată sau ereticul ei ars la una din nenumăratele justiţii din Paris, lumea se obişnuise într-atâta să vadă la toate răspântiile pe bătrâna Temis feudală cu braţele goale şi cu mânecile suflecate, făcându-şi meseria la fiare, la scări şi la stâlpi, încât nu-i mai dădea aproape nici o atenţie. Lumea bună de pe timpul acela abia ştia numele osânditului care trecea pe la colţul străzii, şi cel mult gloata se desfăta cu ospăţul acesta grosolan. O execuţie era un incident obişnuit al străzii.Phoebus se linişti deci destul de repede cu privire la lovitura de pumnal a ţigăncii sau a călugărului-posac (îl interesa prea puţin) şi cu privire la rezultatul procesului. Dar, de îndată ce inima sa fu vacantă dinspre partea aceasta, imaginea Fleur-de-Lysei reapăru. Inima căpitanului Phoebus avea, ca şi fizica de pe atunci, groază de-vid.Queue-en-Brie era de altminteri o reşedinţă cât se poate de nesărată, un sat de potcovari şi de păzitoare de vaci cu mâini crăpate, un lung cordon de hardughii şi colibe, care tiveşte drumul principal pe ambele părţi, pe o jumătate de leghe; în sfârşit o coadă.Fleur-de-Lys era penultima lui pasiune, o fată drăguţă, o zestre fermecătoare. Deci, într-o bună dimineaţă, vindecat pe deplin şi închipuindu-şi că, după două luni, procesul ţigăncii era desigur terminat şi uitat, îndrăgostitul călăreţ sosi năvalnic la uşa locuinţei Gondelaurier.Nu dădu atenţie unei liote destul de numeroase care se grămădea în piaţa catedralei; îşi aminti

Page 156: Victor hugo   notre-dame

că era luna mai, bănui vreo procesiune, niscai Rusalii, vreo sărbătoare, îşi legă calul de veriga tindei şi urcă voios la frumoasa-i logodnică.Era singură cu mama ei.Fleur-de-Lys păstra mereu în inimă scena cu vrăjitoarea, capra, alfabetul blestemat şi lungile absenţe ale lui Phoebus. Totuşi, când îl văzu intrând pe căpitanul ei, ea găsi că el are o înfăţişare excelentă, o uniformă impecabilă şi un aer atât de pătimaş, încât se îmbujoră de plăcere.Nobila domnişoară era, la rându-i, mai încântătoare decât oricând. Minunatul ei păr blond era împletit în chip fermecător, purta o rochie de culoarea aceea azurie care se potriveşte atât de bine chipurilor albe, cochetărie pe care o învăţase de la Colomba, iar ochii îi erau scăldaţi în nostalgia aceea amoroasă care li se potriveşte şi mai bine.Phoebus, care în materie de frumuseţe nu văzuse nimic de multă vreme, fu cucerit de Fleur-de-Lys, ce dădu ofiţerului nostru o manieră atât de curtenitoare încât împăcarea se stabili îndată. Doamna de Gondelaurier, aşezată mereu, matern, în jilţul ei cel mare, nu avu inima să-l dojenească. Mustrările Fleur-de-Lysei expirară în gânguriri afectuoase.Fata stătea lângă fereastră, brodând mereu la peştera lui Neptun. Căpitanul se rezemase de spătarul scaunului ei, şi ea îi adresa în şoaptă mustrări dezmierdătoare.— Răutăciosule, ce-ai făcut vreme de două luni?— Îţi jur, răspunse Phoebus oarecum stânjenit de întrebare, că eşti atât de frumoasă încât ai da de gândit şi unui arhiepiscop.Ea nu se putu opri să zâmbească.— Bine, bine, domnule. Lasă frumuseţea mea şi răspunde-mi.— Ei bine, dragă verişoară, am fost rechemat în garnizoană.— Dar unde, rogu-te! Şi de ce n-ai venit să-ţi iei rămas-bun de la mine?— La Queue-en-Brie.Phoebus era încântat că prima întrebare îl ajuta să scape de a doua.— Dar e foarte aproape, domnule. Cum de n-ai venit să mă vezi măcar o dată?Aici Phoebus se simţi serios încurcat.— Pentru că... serviciul... şi apoi, încântătoare verişoară, am fost bolnav.— Bolnav? întrebă ea înfricoşată.— Da... rănit.— Rănit?Biata copilă era zguduită profund.— O, nu te speria de atâta! spuse Phoebus cu neglijenţă. O ceartă, o lovitură de sabie: ce-ţi pasă?— Ce-mi pasă? exclamă Fleur-de-Lys ridicându-şi ochii frumoşi, înlăcrimaţi. Nu-mi spui ce gândeşti, rostind cuvintele acestea. Ce lovitură de sabie? Vreau să ştiu totul.— Ei bine, scumpa mea, am avut o gâlceava cu Mahe Fedy, îl ştii? — locotenentul de la Saint-Germain-en-Laye, şi ne-am descusut fiecare câte un petec din piele.Mincinosul căpitan ştia prea bine că o afacere de onoare înalţă totdeauna pe un bărbat în ochii unei femei. Intr-adevăr, Fleur-de-Lys îl privea tulburată de frică, de plăcere şi de admiraţie. Nu era totuşi pe deplin liniştită.— Numai să te fi vindecat pe deplin, dragul meu Phoebus, spuse ea. Nu-l cunosc pe Mahe Fedy acela, dar bănuiesc că este un om rău. Şi de unde a pornit cearta?Aici Phoebus, a cărui imaginaţie nu prea era creatoare, începu să nu mai ştie cum să iasă din încurcătură.— O, mai ştiu eu?... Nimica toată... un cal... un cuvânt! Frumoasă verişoară, exclamă el ca să schimbe subiectul, ce-i cu zgomotul ăsta din piaţa catedralei? Se apropie de fereastră şi adăugă: O, Doamne, ce de lume!— Nu ştiu, glăsui Fleur-de-Lys; se pare că e o vrăjitoare care se va pocăi în dimineaţa asta

Page 157: Victor hugo   notre-dame

dinaintea bisericii, pentru a fi spânzurată după aceea.Căpitanul îşi închipuise atât de mult că scandalul cu Esmeralda se terminase, încât vorbele Fleur-de-Lysei îl mişcară prea puţin. Îi mai puse totuşi o întrebare, două.— Cum o cheamă pe vrăjitoare?— Nu ştiu, răspunse ea.— Şi ce se zice că a făcut?Ea înălţă şi de data aceasta umerii ei albi.— Nu ştiu.— O, Doamne! glăsui mama; sunt atâţia vrăjitori acum încât cred că îi arde fără să li se mai ştie numele. E ca şi cum ai vrea să cauţi a afla numele fiecărui nor de pe cer. La urma-urmei, putem fi liniştiţi. Dumnezeu îşi ţine condica lui! Venerabila doamnă se ridică acum şi veni la fereastră. Dumnezeule, spuse ea ai dreptate, Phoebus. Ce de popor! E lume până şi pe acoperişuri. Phoebus, ştii, asta îmi aduce aminte de ceva. De venirea regelui Charles al VII-lea, când de asemeni era mult popor. Nu mai ştiu în ce an. Când îţi vorbesc de asta, nu-i aşa, ai impresia de ceva de demult, iar eu am impresia de ceva recent. O, era mult mai multă lume decât acum! Era până şi pe meterezele de la Porte Saint-Antoine. Regele îşi ţinea regina pe şa, iar după alteţele lor veneau toate doamnele pe şeile seniorilor. Mi-aduc aminte că lumea făcea haz mare deoarece, alături de Amanyon de Garlande, foarte scund, era nobilul Matefelon, un cavaler de statură gigantică şi care omorâse sumedenie de englezi. Era tare frumos. O, ce trist este să te gândeşti că toate astea au existat şi că nu a mai rămas nimic.Îndrăgostiţii nu o ascultau pe respectabila doamnă. Phoebus se rezemase iarăşi de spătarul scaunului logodnicei sale, post fermecător de unde privirea lui libertină se afunda în toate deschizăturile bluzei Fleur-de-Lysei. Bluzsa se căsca binişor şi îi dezvăluia atâtea gingăşii, dându-i putinţa să bănuiască multe altele, încât Phoebus, înmărmurit de pielea cu răsfrângeri de atlas, îşi spunea: „Cum se poate iubi altceva decât o fată albă?” — Tăceau amândoi. Fata ridica din când în când asupra lui ochi fermecaţi şi blânzi, iar părul lor se amesteca într-o rază a soarelui primăvăratic.— Phoebus, glăsui deodată Fleur-de-Lys în şoaptă, trebuie să ne căsătorim peste trei luni; jură-mi că n-ai iubit niciodată altă femeie decât pe mine.— Îţi jur, înger fermecător! răspunse Phoebus, şi privirea lui pătimaşă se alătura accentului sincer al glasului pentru a o convinge pe Fleur-de-Lys. Credea poate şi el în momentul acela.Între timp, buna mamă, încântată că îi vede pe logodnici într-o perfectă înţelegere, ieşise din apartament pentru a se ocupa de treburile casnice. Phoebus băgă de seamă şi singurătatea dădu atâta cutezanţă aventurosului căpitan încât îi trezi în minte idei năstruşnice. Fleur-de-Lys îl iubea, el era logodnicul ei, ea era singură cu el, înclinarea lui de altă dată pentru ea se deşteptase, nu în toată prospeţimea, dar în toată înflăcărarea; la urma-urmei nu e o crimă mare să guşti din grâul tău înainte de a se coace; nu ştiu dacă gândurile acestea i-au trecut prin minte, dar ceea ce e sigur e că pe Fleur-de-Lys o înfricoşă deodată expresia privirii lui. Privi în jurul ei şi nu-şi mai văzu mama.— Doamne! spuse ea îmbujorată şi neliniştită; mi-e tare cald.— Mi se pare şi mie, răspunse Phoebus, că nu mai e mult până la amiază. Soarele dogoreşte. Să lăsăm perdelele.— Nu, nu! strigă biata copilă; dimpotrivă, am nevoie de aer.Şi, ca o căprioară care simte răsuflarea haitei, se sculă, alergă la fereastră, o deschise şi se năpusti în balcon. Phoebus o urmă destul de iritat.Piaţa catedralei, spre care dădea balconul, precum ştiţi, prezenta în momentul acela un spectacol sinistru şi ciudat, care schimbă brusc natura spaimei timidei Fleur-de-Lys. O mulţime imensă care năpădea din toate străzile învecinate umplea piaţa propriu-zisă. Intrarea bisericii n-ar fi putut să fie menţinută liberă numai cu micul zid înconjurător, dacă, în afară de zid, nu iar fi fost şi un şir dublu de sergenţi şi soldaţi. Graţie suliţelor şi flintelor, intrarea era

Page 158: Victor hugo   notre-dame

liberă. Uşile largi ale bisericii erau închise, contrastând cu nenumăratele ferestre dinspre piaţă, deschise, prin care se vedeau nenumărate capete îngrămădite, asemeni unor mormane de ghiulele într-un parc de artilerie.Suprafaţa gloatei era cenuşie şi pământie. Spectacolul aşteptat de ea era, evident, dintre acelea care au privilegiul să răscolească tot ce e mai josnic în populaţie. Nimic mai hidos decât zgomotul care se desprindea din furnicarul de pălării galbene şi de plete murdare. Erau în gloată mai multe râsete decât strigăte, mai multe femei decât bărbaţi.Din când în când, o voce ascuţită şi vibrantă străpungea hărmălaia generală.— Ei, Mahiet Baliffre, o spânzură aici?— Nătărăule, aici e pocăinţa. Bunul Dumnezeu o să-i tuşească pe latineşte în obraz. Aşa se face totdeauna aici, la amiază. Dacă vrei ştreangul, du-te în Piaţa Greve.— Am să mă duc pe urmă.— Ascultă, cumătră Boucanbry, e adevărat că ea a refuzat duhovnicul?— Se pare că da, cumătră Bechaigne. — I-auzi, păgâna!— Domnule, aşa e obiceiul. Dregătorul palatului e dator să-l predea pe răufăcător, judecat gata, pentru execuţie, starostelui Parisului, dacă este un laic, sau episcopiei dacă e un cleric.— Mulţumesc, domnule.— Vai, Doamne, biata făptură! spunea Fleur-de-Lys. Gândul acesta umplea de durere privirea pe care ea o plimba peste gloată. Mult mai preocupat de ea decât de prostime, căpitanul îi mototolea, drăgăstos, centura pe la spate. Ea se întoarse imploratoare şi spuse surâzând:— Te rog, lasă-mă, Phoebus! Dacă ar intra mama, ţi-ar vedea mâna!În momentul acela amiaza sună pe îndelete la orologiul catedralei. Un murmur de satisfacţie izbucni în mulţime. Ultima vibraţie a celei de a douăsprezecea lovituri abia se stingea, şi toate capetele se legănară asemeni valurilor sub o răbufnire de vânt, şi un strigăt imens porni de jos, de la ferestre şi de pe acoperişuri: „Uite-o!”Fleur-de-Lys îşi duse mâinile la ochi, să nu vadă.— Fermecătoareo, îi spuse Phoebus, nu vrei să intri?— Nu, răspunse ea; şi redeschise din curiozitate ochii pe care îi închisese din teamă.O cotigă trasă de un armăsar normand şi înconjurată de cavalerie în uniformă violetă, cu cruci albe, intrase în piaţă, prin strada Saint-Pierre-aux-Boeufs. Sergenţii îi făceau loc de trecere prin mulţime cu lovituri de bastoane. Alături de cotigă călăreau câţiva ofiţeri de justiţie şi poliţie pe care îi recunoşteai după costumul lor negru şi după modul stângaci de a se ţine în şa. Maestrul Jacques Charmolue tropăia în fruntea lor.În trăsura fatală stătea o fată cu braţele legate dinapoi, fără preot alături. Era în cămaşă, părul ei lung, negru (moda pe atunci era să nu se taie părul decât la piciorul spânzurătorii) cădea răvăşit pe gât şi pe umerii pe jumătate dezveliţi.Prin pletele unduinde, mai lucioase decât penele de corb, se vedea înclinându-se şi înnodându-se o funie cenuşie şi zgrunţuroasă care îi jupuia claviculele gingaşe şi se răsucea pe după gâtul fermecător al bietei fete ca un vierme de pământ pe o floare. Sub funie strălucea un talisman mic, împodobit cu mărgele verzi, ce-i fusese lăsat pentru că, fără îndoială, celor care urmează să moară nu li se mai refuză nimic. Spectatorii de la ferestre puteau să zărească în fundul cotigii picioarele goale ale osânditei pe care aceasta căuta să le ascundă ca dintr-un ultim instinct de femeie. La picioare se afla o căpriţă legată. Condamnata îşi ţinea cu dinţii cămaşa prinsă slab. Aveai impresia că suferă încă mai mult, fiind expusă astfel, aproape goală, tuturor ochilor. Din păcate, nu pentru aceste înfierări e făcută pudoarea.— Doamne, Iisuse! exclamă repede Fleur-de-Lys, adresându-se căpitanului. Ia te uită, verişorule, e ţiganca aceea cu capra.Spunând acestea, ea se înturnă spre Phoebus. Ochii lui stăteau aţintiţi asupra cotigii. Era foarte palid.

Page 159: Victor hugo   notre-dame

— Care ţigancă cu capra? îngăimă el.— Cum, nu-ţi mai aduci aminte? glăsui Fleur-de-Lys. Phoebus o întrerupse.— Nu ştiu ce vrei să spui.Făcu un pas înapoi. Dar Fleur-de-Lys, a cărei gelozie, stârnită altă dată atât de viu de aceeaşi ţigancă, se trezise, îi aruncă o privire pătrunzătoare şi plină de neîncredere; îşi amintea vag, în momentul acela, că a auzit vorbindu-se despre un căpitan amestecat în procesul vrăjitoarei.— Ce ai? îl întrebă ea pe Phoebus; s-ar zice că femeia te-a tulburat.Phoebus se strădui să rânjească.— Pe mine? Câtuşi de puţin!— Atunci rămâi şi să privim până la sfârşit, reluă ea cu ton poruncitor.Ghinionistul căpitan fu nevoit să stea. Îl liniştea oarecum faptul că osândita nu-şi ridica ochii de pe fundul cotigii. Era într-adevăr Esmeralda. Pe această ultimă treaptă a ruşinii şi a nenorocirii, ea era tot frumoasă, ochii ei mari, negri păreau şi mai mari din cauza subţierii obrajilor, profilul ei livid era candid, sublim... Semăna cu ceea ce fusese, aşa cum o Fecioară a lui Masaccio seamănă cu o Fecioară de Rafael: mai istovită, mai subţire, mai slabă.De altminteri, totul se învălmăşea într-însa, şi, în afară de pudoare, nu se mai sinchisea de nimic, într-atât o frânseseră buimăcirea şi deznădejdea.Corpul ei se poticnea la toate hurducăturile droagei, ca un lucru mort sau zdrobit. Avea privirea mohorâtă şi năucită. Se mai vedea o lacrimă în ochii ei, însă încremenită şi, pentru a spune astfel, îngheţată.Cavalcada lugubră străbătuse între timp gloata printre strigăte de bucurie şi atitudini curioase. Suntem datori să spunem totuşi, pentru a rămâne istorici fideli, că văzând-o atât de frumoasă şi de copleşită, mulţi privitori, ba încă dintre cei mai dârzi, se înduioşaseră. Cotiga intrase în piaţa bisericii.În dreptul portalului central se opri. Escorta se aşeză în rând pe două părţi. Mulţimea tăcu, iar în mijlocul acestei tăceri, plină de solemnitate şi încordare, ambele laturi ale uşii se răsuciră, singure parcă, în ţâţânile care scrâşniră cu un zgomot de surlă.Fu văzută atunci, în toată lungimea ei, biserica profundă, sumbră, tapetată cu doliu, luminată slab de câteva lumânări, care scânteiau departe, în altarul deschis ca o gură de peşteră în mijlocul pieţei scăldate în soare. În fund se întrezărea o cruce gigantică de argint, desfăşurată pe un postav negru care cădea din boltă până jos. Interiorul era pustiu. Se vedeau totuşi, mişcându-se nelămurit, câteva capete de preoţi în stranele depărtate ale corului, iar în momentul când uşa se deschise, răzbi din biserică un cântec grav, puternic şi monoton, care zvârlea parcă pe capul condamnatei fragmente de psalmi lugubri.„...Non timebo millia populi circumdantis me: exsurge, Domine: salvum me fac, Deus!”„...Salvum me fac, Dens, quoniam intraverunt aqnae usque ad animam meam.”„...Infixus sum în limo profnnăi; et non est substantia.”In acelaşi timp un alt glas, răzleţit de cor, intonă pe treapta altarului această melancolică dăruire:„Qui verbum meum audit, et credit ei qui misit me, habet vitam aeternam et in judicium non venit; sed transit a morte in vitam.”Cântecul acesta pe care câţiva bătrâni, pierduţi în beznă, îl cântau de departe, cu privire la făptura frumoasă, plină de tinereţe şi viaţă, dezmierdată de aerul călduţ al primăverii, năpădită de soare, era slujba morţilor.Poporul asculta recules.Nefericita, înfricoşată, părea că îşi pierde văzul şi gândirea în adâncul obscur al bisericii. Buzele ei albe se mişcau ca şi cum s-ar fi rugat, iar când servitorul călăului se apropie de ea să-i dea ajutor la coborârea din cotigă, o auzi repetând în şoaptă un cuvânt: Phoebus.I se dezlegară mâinile, o coborâră însoţită de capra care de asemeni fusese dezlegată şi care behăia de bucurie simţindu-se liberă, şi o siliră să meargă cu picioarele desculţe pe caldarâmul

Page 160: Victor hugo   notre-dame

gloduros până la treptele portalului. Funia de la gât se târa după ea. Ai fi zis că e un şarpe care o urma.Atunci cântecul se întrerupse în biserică. O cruce mare de aur şi un şir de lumânări se puseră în mişcare, în umbră. Se auzi sunând halebarda uşierilor bălţaţi, iar după câteva momente o procesiune lungă de preoţi, care veneau gravi, psalmodiind, spre condamnată, se desfăşură în faţa ei şi-a gloatei. Dar privirea ei se opri la cel care mergea în frunte, imediat după purtătorul crucii: „O, tot el este! Preotul!” şopti ea înfiorându-se. Era într-adevăr arhidiaconul. Înainta cu capul pe spate, cu ochii aţintiţi şi deschişi, cântând cu glas puternic.În momentul când se arătă la lumina, sub portalul înalt, boltit, învăluit într-un vestmânt de argint pe care se vedea brodată o cruce neagră, el era atât de palid încât mulţi se gândiră la unul din episcopii de marmură, îngenunchiaţi pe lespezile sepulcrale ale corului, şi care se sculase pentru a o primi în pragul mormântului pe aceea care urma să moară.Ea, nu mai puţin palidă şi nu mai puţin împietrită, abia băgase de seama că i s-a pus în mână o lumânare aprinsă, grea, galbenă, de ceară; nu ascultase glaiaul piţigăiat al grefierului citind cuprinsul fatal al pocăinţei; când i s-a spus să răspundă Amin, a răspuns Amin. Pentru a recăpăta oarecare viaţă şi putere, a fost nevoie ca ea să-l vadă pe preot făcând semn paznicilor să se depărteze şi să înainteze el singur spre dânsa.Atunci ea îşi simţi sângele clocotind din nou în cap, şi un rest de indignare se reaprinse în făptura amorţită şi rece.Arhidiaconul se apropie de ea, încet. Chiar şi acum ea îl văzu plimbând asupra goliciunii ei ochi scânteietori de desfrâu, de gelozie şi de dorinţă. Apoi el îi spuse cu glas tare:— Tânără fată, ai cerut lui Dumnezeu iertare pentru greşelile şi abaterile tale? Se plecă la urechea ei şi adăugă (spectatorii credeau că primea ultima ei spovedanie): Mă vrei? Mai pot să te salvez! Ea îl privi ţintă:— Pleacă, diavole! Altminteri te denunţ! El schiţă un zâmbet oribil.— N-o să te creadă nimeni. Ai să adaugi doar un scandal la o crimă. Răspunde repede: mă vrei?— Ce ai făcut cu Phoebus al meu?— E mort, glăsui preotul.În momentul acela mizerabilul arhidiacon ridică maşinal capul şi văzu, în partea cealaltă a pieţei, la balconul casei Gondelaurier, pe căpitan lângă Fleur-de-Lys. Se clătină, îşi trecu mâna peste ochi, privi încă o dată, murmură un blestem şi toate trăsăturile sale se contractarăviolent.— Ei bine, mori! scrâşni el printre dinţi. N-o să te aibă nimeni. După care, înălţând mâna asupra egiptencei, strigă cu glas funebru: I nunc, anima anceps, et sid tibi Deus misericors!Era formula grozavă cu care se încheiau de obicei aceste sumbre ceremonii. Era semnalul convenit al preotului către călău.Oamenii îngenunchiară.— Kyrie Eleison, spuseră preoţii care rămăseseră sub bolta portalului.— Kyrie Eleison, repetă gloata cu murmurul acela care goneşte peste capete, asemenea clipocirii unei mări tulburate.— Amin! rosti arhidiaconul. Întoarse condamnatei spatele, capul îi recăzu în piept, mâinile i se încrucişară, se alătură cortegiului de preoţi; în clipa următoare, fu văzut dispărând cu crucea, cu lumânările şi cu omofoarele sub arcuirile neguroase ale catedralei; iar glasul lui sonor se stinse treptat în cor,cântând versetul acesta al deznădejdii: Omnes gurgites tui et fluctus tui super me transierunt.Porţile catedralei rămăseseră totuşi deschise, lăsând să se vadă biserica pustie, dezolată, îndoliată, fără lumânări şi fără glasuri.Condamnată stătea nemişcată la locul ei, aşteptând să facă cu ea ce vor vrea. Un sergent fu nevoit să atragă atenţia maestrului Charmolue care, cât a ţinut scena, se apucase să studieze

Page 161: Victor hugo   notre-dame

basorelieful marelui portal ce înfăţişează, după unii, jertfa lui Avraam, după alţii operaţia filosofală, închipuind soarele prin îngeri, focul prin nuiele, făurarul prin Avraam.Avură de furcă până să-l smulgă din contemplaţie, dar, în cele din urmă, el se întoarse şi, la un semn pe care îl făcu, doi oameni îmbrăcaţi în galben, servitorii călăului, se apropiară de egipteancă pentru a-i lega mâinile.În momentul când să urce în cotiga fatală şi să se îndrepte spre ultimul popas, nefericita fu cuprinsă poate de un regret sfâşietor pentru viaţă. Îşi înălţă ochii roşii şi uscaţi spre cer, spre soare, spre norii argintii, retezaţi ici-colo de trapezuri şi trunghiuri albastre, apoi îi coborî în jurul ei, asupra pămârutului, asupra gloatei, asupra caselor... Deodată, în timp ce omul îmbrăcat în galben îi lega coatele, ea scoase un strigăt cumplit de bucurie. În balcon, colo, în unghiul pieţei, îl zărise pe el, pe iubitul, pe seniorul ei, pe Phoebus, cealaltă vedenie a vieţii sale. Judecătorul minţise! Preotul minţise! Era el! Nu se putea îndoi, era acolo, frumos, viu, îmbrăcat în uniforma lui strălucitoare, cu sabia la şold.— Phoebus! strigă ea; dragul meu Phoebus!Şi vru să întindă spre el braţele-i tremurânde de iubire şi încântare, însă ele erau legate.Atunci ea îl văzu pe căpitan încruntând sprâncenele, văzu o fată frumoasă care se rezema de el, privindu-l cu buzele dispreţuitoare şi cu ochii iritaţi, apoi îl văzu pe Phoebus rostind câteva cuvinte care nu ajunseră până la ea, şi amândoi dispărură repede, dincolo de vitraliul balconului care se închise.— Phoebus! strigă ea năucită; tu mă crezi vinovată? Un gând monstruos pusese stăpânire pe dânsa. Îşi amintea că a fost osândită de crimă asupra persoanei lui Phoebus de Châteaupers.Îndurase totul până atunci. Dar această ultimă lovitură era prea grea. Căzu fără simţire pe caldarâm.— Haide, duceţi-o în cotigă şi să sfârşim! porunci Charmolue.Nimeni nu remarcase până atunci, în galeria statuilor regi sculptaţi imediat deasupra bolţilor portalului, un spectator ciudat care examinase totul cu atâta neclintire, cu un gât atât de încordat, cu un chip atât de diform, încât, de nu ar fi fost înveşmântat în straie jumătate roşii, jumătate violete, l-ar fi putut lua drept unul dintre monştrii aceia de piatră prin gura cărora se revarsă de şase sute de ani jgheaburile lungi ale catedralei. Spectatorul acesta nu pierduse nimic din cele ce s-au petrecut de la amiază încoace în faţa portalului. Şi, din primele clipe, fără ca nimănui să-i dea prin gând să-l observe, legase zdravăn de una din cloponiţele galeriei o frânghie groasă, cu noduri, al cărei capăt se târa jos, pe peron. Apoi a început să privească liniştit şi să fluiere din timp în timp, când o mierlă trecea pe dinaintea lui. Deodată, în momentul când slugile călăului se pregăteau să execute ordinul flegmatic al lui Charmolue, el înlcălecă balustrada galeriei, prinse frânghia cu picioarele, cu genunchii şi cu mâinile; apoi fu văzut lunecând pe faţadă ca o picătură de ploaie care se scurge de-a lungul unui geam, alergând spre cei doi călăi cu viteza unei pisici căzute de pe un acoperiş, doborându-i cu doi pumni enormi, ridicând-o pe egipteancă cu o mână, aşa cum un copil îşi ridică păpuşa, şi năpustindu-se, dintr-un singur salt, până la biserică. O înălţă pe fată deasupra capului strigând cu o voce formidabilă:— Adăpost!Totul se petrecuse cu atâta repeziciune încât, de era noapte, s-ar fi putut vedea totul în scăpărarea unui singur fulger.- Adăpost! Adăpost! repetă gloata, şi zece mii de bătăi din palme făcură să scânteieze de bucurie şi de mândrie singurul ochi al lui Quasimodo. Zguduirea o trezi pe condamnată. Îşi ridică pleoapele, îl privi pe Quasimodo, apoi le închise deodată, îngrozită parcă de salvatorul ei.Charmolue rămase buimăcit, împreună cu călăii şi cu escorta. Într-adevăr, în cuprinsul catedralei, condamnata nu putea fi atinsă. Catedrala era un loc de refugiu. Orice justiţie omenească se sfârşea în pragul ei.

Page 162: Victor hugo   notre-dame

Quasimodo se oprise sub portalul cel mare. Picioarele lui late păreau, pe lespedea bisericii, la fel de solide ca şi stâlpii romani. Capul lui mare, păros, se înfunda între umeri ca al leilor, care au şi ei o coamă, dar fără gât. O ţinea pe fată, înfiorată, în mâinile lui butucănoase, ca pe o draperie albă; dar o ţinea cu atâta băgare de seamă încât se temea parcă să n-o zdrobească sau să n-o întineze. Simţea că ea era un obiect delicat, preţios, făcut pentru alte mâini decât ale sale. Avea aerul că nu îndrăzneşte s-o atingă nici măcar cu respiraţia. Apoi, deodată, o strânse în braţe, la pieptul lui colţuros, ca pe un bun al său, ca pe o comoară, aşa cum ar fi făcut mama copilei. Ochiul lui, plecat asupra ei, o învăluia cu afecţiune, cu durere şi milă şi se înălţa apoi, plin de fulgere. Femeile râdeau şi plângeau, mulţimea tropăia plină de entuziasm, căci în momentul acela Quasimodo se prezenta într-o lumină cu adevărat frumoasă. Era frumos; el, orfanul, copilul găsit, lepădătura, se simţea măreţ şi puternic, privea în faţă societatea care îl izgonise şi în care intervenea cu atâta forţă, justiţia umană căreia îi smulsese prada, pe toţi tigrii aceia siliţi să mestece în sec, pe zbiri, pe judecători, pe călăi, toată puterea aceasta a regelui pe care o zdrobise el, neînsemnatul, cu puterea lui Dumnezeu.Şi apoi era mişcătoare ocrotirea căzută de la o făptură atât de diformă asupra unei făpturi atât de nenorocite, era mişcător s-o vezi pe osândita la moarte mântuită de Quasimodo. Cele două mizerii extreme ale naturii şi ale societăţii se atingeau şi se ajutau între ele.După câteva minute de triumf, Quasimodo se afundase brusc în biserică, dimpreună cu povara sa. Îndrăgostit de orice ispravă, poporul îl căuta din ochi sub bolta mohorâtă, regretând că s-a sustras atât de repede aclamaţiilor sale. Deodată fu văzut reapărând la unul din capetele galeriei regilor Franţei, străbătând-o în goană ca un smintit, ridicându-şi prada în braţe şi strigând:— Adăpost! Mulţimea izbucni din nou în aplauze. După ce străbătu galeria el se cufundă iarăşi înăuntru.Peste un moment reapăru pe platforma superioară, tot cu egipteanca în braţe, gonind tot nebuneşte, strigând mereu:— Adăpost!Iar mulţimea aplauda. În sfârşit se arătă pentru a treia oară, în turnul clopotului cel mare; de aici păru că înfăţişează cu mândrie, întregului oraş, făptura mântuită de el, iar glasul său tunător, glasul care se auzea atât de rar şi pe care el nu-l auzea niciodată, repetă de trei ori,frenetic, până în nori:— Adăpost! Adăpost! Adăpost!— Adăpost! Adăpost! strigă la rândul ei mulţimea, iar imensa aclamaţie stârnea pe celălalt ţărm uimirea gloatei din Piaţa Greve şi a pustnicei care aştepta mereu, cu ochii aţintiţi spre ştreang.

CARTEA A NOUA

I. Febră

Claudiu Frollo nu se găsea în catedrală în momentul când fiul său adoptiv reteza atât de brusc nodul fatal în care nenorocitul arhidiacon o prinsese pe egipteancă şi se prinsese pe sine. Când a reintrat în sacristie a zvârlit omoforul şi etola, a aruncat totul în mâinile paracliserului buimăcit, s-a năpustit prin uşa mascată a mănăstirii, a poruncit unui vâslaş să-l transporte pe ţărmul stâng al Senei şi s-a afundat prin străzile în pantă ale Universităţii, neştiind încotro merge, întâlnind la fiecare pas cârduri de bărbaţi şi femei care se zoreau voioşi spre podul Saint-Michel cu speranţa că vor ajunge încă la timp, ca s-o vadă spânzurată pe vrăjitoare, palid, rătăcit, mai tulburat, mai orb şi mai sălbatic decât o pasăre de noapte slobozită şi urmărită de un grup de copii în plină zi. Nu-şi mai dădea seama unde se află, ce gândeşte, dacă visează. Umbla, mergea, gonea, apucând pe străzi la întâmplare, fără alegere, împins

Page 163: Victor hugo   notre-dame

doar înainte de Piaţa Greve, de oribila Greve pe care o simţea nelămurit în urmă.Merse astfel de-a lungul colinei Sainte-Genevieve şi ieşi în sfârşit din oraş prin Porte Saint-Victor. Continuă să fugă atâta vreme cât putu să vadă, întorcând capul, incinta turnurilor Universităţii şi casele răzleţe ale foburgului; dar când, în cele din urmă, o cută a terenului îi ascunse în întregime odiosul Paris, când se putu crede în o sută de leghe pe câmp, într-un pustiu, se opri şi avu senzaţia că respiră.Atunci, idei năprasnice se îmbulziră în mintea sa. Văzu iarăşi limpede în suflet, şi se înfioră. Se gândi la copila nefericită care îl pierduse şi pe care el o pierduse.Plimbă un ochi buimac asupra drumurilor întortocheate pe care fatalitatea silise destinele lor să meargă până la un punct de încrucişare unde ea le-a zdrobit fără milă unul de altul. Se gândi la nebunia rugăciunilor eterne, la vanitatea castităţii, a ştiinţei, a religiei, a virtuţii, la inutilitatea lui Dumnezeu. Se afundă cu inimă voioasă în gândurile rele şi, pe măsură ce se cufunda mai adânc, simţi hohotind într-însul un râs diavolesc. Săpând astfel în suflet, rânji şi mai amar când văzu ce loc larg rezervase natura, acolo, pasiunilor. Răscoli în adâncul inimii toată ura, toată răutatea şi îşi dădu seama, cu privirea rece a unui medic ce examinează un bolnav, că ura, că răutatea, nu erau decât iubire viciată; iubirea, izvorul oricărei virtuţi la om, devenea oribilă într-o inimă de preot, şi că un bărbat construit ca el devenea demon făcându-se preot. Atunci râse groaznic, şi deodată îngălbeni, examinând latura cea mai sinistră a fatalei sale pasiuni, a dragostei corosive, veninoase, duşmănoase, neînduplecate, care nu dusese decât la ştreang pentru una, la infern pentru altul; ea condamnată, el blestemat. Pe urmă râse iarăşi, gândindu-se că Phoebus era în viaţă; că, la urma urmei, căpitanul trăia. Era voios şi mulţumit, avea o uniformă mai fruntaşă decât oricând, şi o nouă amantă, pe care o ducea să vadă cum e spânzurată cea veche. Rânjetul său deveni mai mare când cugetă că, dintre făpturile a căror moarte el a vroit-o, egipteanca, singura fiinţă pe care nu o duşmănise, era singura care nu a scăpat. Atunci, de la căpitan, gândul său trecu la mulţimea de gură-cască, şi-l cuprinse o gelozie extraordinară. Se gândi că şi gloata, toată gloata, o avusese în faţa ochilor pe femeia pe care o iubea, o avusese în cămaşă, aproape goală. Îşi frământă braţele, cugetând că femeia a cărei formă, întrevăzută de el numai în umbră, i-ar fi dăruit fericirea supremă, fusese predată în plină zi, în miezul zilei, norodului întreg, îmbrăcată ca pentru o noapte de voluptate. Plânse de furie pentru toate misterele iubirii profanate, pângărite, dezgolite, veştejite de-a pururi. Plânse de furie gândindu-se câte priviri netrebnice se desfătară văzând cămaşa neîncheiată! Şi că fata frumoasă, crinul virgin, cupa de pudoare şi voluptăţi, de care el nu îndrăznise să-şi apropie decât tremurând buzele, fusese transformată într-un fel de gamelă publică din care cea mai infamă gloată a Parisului, hoţii, cerşetorii, slugile, veniseră să soarbă laolaltă o plâcere neruşinată, pângăritoare şi depravată.Iar când căuta să-şi imagineze fericirea pe care ar fi putut-o găsi pe pământ dacă ea nu era ţigancă şi dacă el nu era preot, dacă Phoebus nu exista şi dacă ea l-ar fi iubit, când îşi imagina că o viaţă de seninătate şi de iubire ar fi fost cu putinţă şi pentru el, că existau în momentul acesta, într-un loc sau altul pe pământ, perechi fericite, pierdute în lungi convorbiri pe sub portocali, pe malul râurilor, în prezenţa unui soare în asfinţit, a unei nopţi înstelate, şi că, dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi putut să formeze şi el cu ea una din aceste perechi binecuvântate, inima i se topea în duioşie şi în deznădejde.O, ea, ea, ideea aceasta fixă revenea neîncetat, îl tortura, îi muşca creierul şi îi sfârteca măruntaiele. Nu regreta, nu se căia; tot ce făcuse era gata să mai facă o dată; prefera s-o vadă în mâinile călăului decât în braţele căpitanului, dar suferea; suferea atât de cumplit încât, din când în când, îşi smulgea şuviţe de păr ca să vadă dacă nu au albit.Într-un moment îi veni în minte că poate chiar acum lanţul hidos pe care îl văzuse dimineaţa îşi strângea nodul de fier în jurul gâtului acela plăpând şi graţios. Gândul făcu să-i ţâşnească sudoarea din tot corpul. Într-un alt moment şi-o imagină pe Esmeralda râzând diavoleşte, aşa cum a văzut-o în prima zi, însufleţită, nepăsătoare, voioasă, împodobită, dansând într-aripată,

Page 164: Victor hugo   notre-dame

armonioasă, şi pe aceeaşi Esmeralda din ultima zi, în cămaşă, cu funia de gât, urcând încet, desculţă, scara colţuroasă a spânzurătoarei; imagină acest dublu tablou în aşa fel încât scoase un răcnet cumplit.În timp ce uraganul de deznădejde răscolea, zdrobea, smulgea, dezrădăcina totul în sufletul său, el privi natura din juru-i. La picioare, câteva găini scotoceau mărăcinii ciugulind, cărăbuşii de smalţ goneau în soare, deasupra capului câteva pâlcuri de nori cenuşii fugeau pe un albastru, la orizont clopotniţa mănăstirii Saint-Victor străpungea curba coastei cu obeliscul ei de ardezie, morarul de pe colina Copeaux privea fluierând cum se învârtesc aripile harnice ale morii. Toată viaţa aceasta, activă, organizată, liniştită, reprodusă în jurul său în forme nenumărate, îi făcu rău. Porni iarăşi la fugă.Alergă astfel peste câmpuri, până în seară. Fuga de natură, de viaţă, de sine, de om, de Dumnezeu, de tot, ţinu întreaga zi. Uneori, se zvârlea cu faţa la pământ şi smulgea cu unghiile grâul tânăr. Uneori se oprea pe o uliţă a unui sat pustiu, şi gândurile sale erau atât de nesuferite încât îşi lua capul în mâini, căutând să-l smulgă de pe umeri pentru a-l zdrobi de caldarâm.La ora când soarele apunea, se examină din nou şi îşi dădu seama că era aproape nebun. Furtuna care mugea într-însul din clipa când pierduse nădejdea şi voinţa de a o mântui pe egipteancă, nu lăsase în conştiinţa sa o singură idee teafără, un singur gând în picioare. Judecata zăcea acolo, nimicită aproape cu totul. Nu mai avea în minte decât două imagini lămurite: Esmeralda şi spânzurătoarea. Restul era întunecat. Ambele imagini apropiate îi prezentau un grup năpraznic şi, cu cât îşi fixa mai mult asupra lor rămăşiţa de atenţie şi gândire, cu atât le vedea sporind, potrivit unei progresii fantastice, una în graţie, în farmec, în fruumseţe, în lumină, alta în grozăvie; astfel că, până la urmă, Esmeralda i se arăta ca o stea şi spânzurătoarea ca un braţ enorm, descărnat. Interesant este că, în tot timpul acestui chin, nu-i veni ideea serioasă de a muri. Aşa era plămădit nenorocitul. Ţinea la viaţă. Vedea, poate, într-adevăr, infernul dincolo de ea.Intre timp, ziua continua să asfinţească. Făptura vie care exista încă într-însul se gândi nelămurit la întoarcere. Se credea departe de Paris; dar, cercetând, observă că nu făcuse decât ocolul cuprinsului Universităţii. Clopotniţa de la Saint-Sulpice şi cele trei turnuri înalte de la Saint-Germain-des-Pres depăşeau orizontul în dreapta. Se îndreptă într-acolo. Când auzi strigătul: „Cine e? Stai!” al paznicilor mănăstirii, se întoarse, apucă pe o cărare ce se înfăţişă ochilor săi între moara mănăstirii şi leprozeria oraşului, iar după câteva clipe se găsi pe liziera Pre-aux-clercs. Poiana era celebră prin zarva care domnea aici zi şi noapte; era hidra bieţilor călugări de la Saint-Germain, quod mouachis Sancti-Germaini pratensis hydra fuit, clericis nova semper dissidiorum capita suscitantibus. Arhidiaconul se temu că va întâlni pe cineva; îi era frică de orice chip omenesc; evitase Universitatea, burgul Saint-Germain, vroia să se înapoieze pe străzi cât mai târziu cu putinţă. Apucă pe cărarea pustie care îl despărţea de Dieu-Neuf şi ajunse în sfârşit pe malul apei. Aici, dom Claudiu găsi un vâslaş care, pentru câţiva dinari, îl purtă pe Sena până în dreptul Cetăţii şi-l depuse pe fâşia aceea de pământ părăsit unde cititorul l-a mai văzut pe Gringoire visând, şi care se prelungea dincolo de grădinile regale paralele cu insula Văcarului.Legănarea monotonă a bărcii şi susurul apei amorţiseră întrucâtva zbuciumul nefericitului Claudiu. După ce vâslaşul se depărta, el rămase prostit pe ţărm, privind înaintea ochilor şi nemaizărind obiectele decât prin oscilaţii tot mai îngroşate care îi înfăţişau totul într-un joc fantasmagoric. Nu rareori oboseala unei mari dureri produce efectul acesta asupra spiritului.Soarele apusese dinapoia turnului lui Nesle. Era clipa asfinţitului. Cerul era alb, apa râului albă. Între aceste doua forme albe, ţărmul stâng al Senei asupra căruia îşi fixă ochii proiecta posomorârea lui şi, tot mai subţiat de perspectivă, se pierdea în negurile orizontului ca o săgeată neagră. Ţărmul era plin de case cărora nu li se distingea decât silueta obscură,

Page 165: Victor hugo   notre-dame

reliefată în întuneric pe fondul limpede al cerului şi al apei. Ici-colo, ferestrele începeau să scânteieze ca nişte văgăuni de jăratec. Imensul obelisc negru, izolat astfel între cele două fâşii albe ale cerului şi râului foarte lat în locul acesta, produse asupra lui dom Claudiu un efect curios, asemănător cu acela pe care l-ar încerca un om care, culcat pe spate la piciorul turnului Strasbourgului, ar privi clopotniţa enormă de deasupra capului său în penumbrele crepusculului. Decât că, aici, Claudiu se afla în picioare, şi obeliscul era culcat; deoarece raiul, răsfrângând cerul, prelungea abisul sub el, promontoriul imens părea avântat în gol ca orice turlă a catedralei; iar impresia era aceeaşi. Impresia că era chiar turnul Strasbourgului, dar turnul Strasbourgului de două leghe înălţime, ceva nemaipomenit, gigantic, un edificiu aşa cum nici un ochi omenesc n-a văzut, un turn al lui Babel. Hornurile caselor, crenelurile zidurilor, clopotniţa Augustinilor, turnul lui Nesle, toate aceste clădiri care ştirbeau profilul colosalului obelisc se adăugaseră iluziei, oferind ochiului tăieturile unei sculpturi bogate şi fantastice. În starea de halucinaţie în care se afla, Claudiu avu impresia că vede cu ochii săi vii, clopotniţa infernului; nenumăratele lumini răspândite de-a lungul înfricoşătorului turn i se părură tot atâtea tinde ale unui cuptor lăuntric. Vocile şi zvonurile care ieşeau de acolo, tot atâtea strigăte, tot atâtea horcăituri. Atunci se înfricoşă, îşi puse mâinile peste urechi să nu mai audă, întoarse spatele să nu mai vadă, şi se depărta cu paşi mari de năpraznica vedenie.Dar vedenia era într-însul.Când reveni pe străzi, drumeţii care treceau în luminile vitrinelor îi făceau impresia unui veşnic du-te-vino de spectre în jurul său. Îi răsunau în urechi pocnete curioase. Fantezii extraordinare îi tulburau mintea. Nu vedea nici casele, nici caldarâmul, nici căruţele, nici bărbaţii, nici femeile, ci un haos de obiecte neprecizate, care se contopeau unele într-altele. La colţul străzii Barillerie se găsea o băcănie al cărei şopron era, conform unui obicei vechi, împodobit în juru-i cu acele cercuri mici de tinichea de care atârnă un cerc de lumânări din lemn ce se ciocnesc în bătaia vântului, răsunând ca nişte castaniete. I se păru că aude ciocnindu-se între ele, în umbră, grămezile de schelete de la Montfaucon.„O, vântul nopţii le alungă unele împotriva altora! murmură el, şi amestecă zgomotul lanţurilor lor cu zgomotul ciolanelor. Poate că şi ea este printre ele.”Zăpăcit, nu-şi mai dădu seama încotro merge. După câţiva paşi se pomeni pe podul Saint-Michel. La o fereastră de parter era o lumină. Se apropie. Printr-un geam crăpat văzu o sală infectă care trezi în spiritul său o amintire confuză. În sala prost luminată de o lampă urâtă era un tânăr blond şi fraged, cu figura voioasă, care îmbraţişa în hohotiri puternice de râs o fată înzorzonată cu multă neruşinare. Lângă lampă se afla o bătrână care torcea şi cânta cu voce behăitoare. Deoarece tânărul râdea întruna, cântecul bătrânei ajungea în crâmpeie până la preot. Era ceva neinteligibil şi groaznic.Tânărul râdea atunci şi-o dezmierda pe fată. Bătrâna era Falourdela; fata era o prostituată; tânărul era Jehan, tânâru-i frăţior.Continuă să privească.Îl văzu pe Jehan ducându-se la o fereastră din fundul sălii, deschizând-o, zvârlind o ochire asupra cheiului unde sclipeau departe nenumărate ferestre luminate, şi-l auzi spunând după ce închise fereastra:— Pe sufletul meu, uite că se lasă noaptea. Burghezii îşi aprind lumânările şi Dumnezeu stelele. Apoi Jehan reveni la femeia desfrânată şi sparse o sticlă care era pe masă, strigând: Hm, s-a golit, şi eu nu mai am bani. Isabeau, scumpa mea, Jupiter n-ar putea să mă bucure decât când va schimba sânii tăi albi în două clondire negre din care să sug zi şi noapte vin de Beaune.Gluma stârni râsul fetei. Jehan ieşi.Dom Claudiu abia avu timp să se trântească la pământ ca să nu fie întâlnit, privit în faţă şi recunoscut de fratele său. Din fericire, strada era întunecoasă, iar şcolarul era beat, îl zări totuşi pe arhidiacon întins în noroi.

Page 166: Victor hugo   notre-dame

— Ho, ho! glăsui el, uite unul care a petrecut astăzi! îl scutură cu piciorul pe dom Claudiu care îşi ţinea răsuflarea. Beat mort, reluă Jehan. E plin! O adevărată lipitoare desprinsă de un boloboc. E chel, adăugă el coborându-se; un moşneag! Fortunate senex!Apoi dom Claudiu îl auzi cum se depărtează, spunând: „Oricum, raţiunea e un lucru frumos, iar fratele meu, arhidiaconul, e tare fericit că este înţelept şi are bani”.Arhidiaconul se ridică atunci şi alergă pe nerăsuflate spre catedrala ale cărei turnuri enorme le vedea răsărind în umbră pe deasupra caselor.În clipa când ajunse, gâfâind, în piaţa bisericii, se trase înapoi şi nu îndrăzni să-şi ridice ochii asupra funestului edificiu.— Aşadar este adevărat că o atare grozăvie s-a petrecut aici, astăzi, azi dimineaţă chiar, glăsui el în şoaptă.Totuşi, se încumetă să privească biserica. Faţada era posomorâtă. Dinapoia ei, cerul scânteia de stele. Secera lunii, care îşi luase zborul de la orizont, se oprise în momentul acela pe vârful turnului din dreapta şi părea că s-a aşezat ca o pasăre luminoasă pe marginea balustradei.Uşa mănăstirii era închisă. Dar arhidiaconul avea totdeauna la el cheia turnului unde îi era laboratorul. Se sluji de ea pentru a pătrunde în biserică.Găsi în biserică un întuneric şi o linişte de peşteră. După umbrele mari care cădeau de pretutindeni în fâşii late îşi dădu seama că tapetele ceremoniei de dimineaţă nu fuseseră încă scoase. Crucea mare de argint scânteia în adâncul beznei, punctată de câteva scântei ca o cale lactee a nopţii mormântale. Ferestrele lungi ale corului îşi arătau, deasupra draperiei negre, extremitatea superioară a bolţilor lor. Arhidiaiconul închise ochii, iar când îi redeschise i se păru că-l privea un cerc de chipuri palide.Porni la fugă prin biserică. Avu atunci impresia că biserica se clătina, se însufleţea, trăia, că fiecare coloană groasă devenea o labă enormă care bătea solul cu talpa ei de piatră, şi că gigantica biserică nu mai era decât un elefant extraordinar care sufla şi mergea având în locul picioarelor stâlpii, în locul trompelor cele două turnuri şi imensul postav negru ca învelitoare.Febra sau nebunia atinsese un atare grad de intensitate încât lumea exterioară nu mai era pentru omul nenorocit decât un apocalips vizibil, pipăibil, înfiorător.Se simţi un moment uşurat. Zări dinapoia mai multor stâlpi o luminiţă roşiatică. Alergă într-acolo, ca spre o stea. Era biata lampă, care lumina zi şi noapte ceaslovul public al catedralei sub reţeaua lui de fier. Se aruncă asupra cărţii sfinte, nădăjduind că va găsi într-însa consolare sau o încurajare. Cartea era deschisă la pasajul lui Iov, asupra căruia ochii săi ficşi se plimbară:„Un duh trecu pe dinaintea chipului meu, şi auzii o răsuflare uşoară şi perii trupului meu se zbârliră”.Incercă după lectura aceasta lugubră ceea ce simte orbul când îl înţeapă băţul pe care l-a ridicat de pe jos. Genunchii i se tăiară şi se prăbuşi pe lespede, gândindu-se la fiinţa care murise în timpul zilei. Simţea trecând şi revărsându-se în creierul său atâtea fumuri monstruoase încât capul îi devenise parcă un horn al iadului.Credem că a rămas multă vreme în atitudinea aceasta, neimaicugetând, nimicit şi pasiv sub mâna demonului. În sfârşit recăpătă oarecare putere şi se gândi să se refugieze în turn lângă credinciosul său Quasimodo. Se sculă şi, deoarece îi era frica, luă, pentru a-şi lumina drumul, lampa ceaslovului. Făcea un sacrilegiu; el nu se mai sinchisea însă de atâta lucru.Urcă încetişor scara turnurilor, plin de o spaimă tainică pe care o comunica desigur şi drumeţilor răzleţi lumina misterioasă a lămpii sale ce urca atât de târziu în vârful clopotniţei.Simţi deodată puţină răcoare pe figură şi se pomeni sub uşa celei mai înalte galerii. Aerul era rece; cerul purta nori care se zdrobeau unii de alţii şi întruchipau o revărsare de fluviu, iarna. Secera lunii, împotmolită printre nori, părea o lavă cerească între gheţarii din aer.Îşi coborî vederea şi contemplă o clipă, prin grilajul coloniţelor ce uneşte ambele turnuri, departe, printr-o pânză de negură şi fum, puzderia tăcută de acoperişuri ale Parisului, ascuţite,

Page 167: Victor hugo   notre-dame

nenumărate, înghesuite şi mici ca valurile unei mări liniştite, înltr-o noapte de vară.Luna zvârlea o rază slabă ce dădea cerului şi pământului o culoare de cenuşă.În momentul acela, orologiul îşi înălţă glasul subţire şi dogit. Sună miezul nopţii. Preotul se gândi la amiază. Cele douăsprezece ore reveneau. „Oh, îşi şopti el, desigur că ea e rece acum”.Deodată, o răbufnire de vânt îi stinse lampa şi, aproape în acelaşi timp, văzu ivindu-se în unghiul opus al turnului o umbră, o formă alburie, o femeie. Tresări. Alături de femeie era o căpriţă care îşi amesteca behăitul cu ultimul behăit al orologiului.Avu tăria să o privească. Era ea.Era palidă, posomorâtă. Părul îi cădea peste umeri. Ca azi-dimineaţă. Dar nu mai avea funia pe după gât, nu mai avea mâinile legate. Era liberă, era moartă.Era îmbrăcată în alb şi purta un voal alb pe cap.Se îndreptă spre el, încetişor, uitându-se la cer. Capra supranaturală o urma. El se simţea de piatră şi prea greoi ca să fugă. La fiecare pas pe care ea îl făcea înainte, el făcea unul înapoi, şi atât. Reintră astfel sub bolta întunecoasă a scării. Îl îngheţa gândul că ea va intra poate şi aici; dacă venea, el ar fi murit de spaimă.Ea ajunse într-adevăr în dreptul bolţii, se opri câteva clipe, privi ţintă în umbră, dar fără să pară că îl vede pe preot, şi trecu mai departe. Ea îi păru mai vie decât când trăia; văzu prin veşmântul ei alb, luna; îi auzi răsuflarea.După ce ea trecu, el începu să coboare din nou scara cu încetineala pe care o văzuse la spectru, crezându-se spectru el însuşi, buimac, cu părul zburlit, cu lampa stinsă în mână, şi în timp ce cobora treptele în spirală, auzea limpede în ureche un glas care râdea şi repeta:„...Un duh trecu pe dinaintea chipului meu, şi auzii o răsuflare uşoară şi perii trupului meu se zbârliră”.

II. Cocoşat, chior, şchiop

În Evul Mediu şi până la Ludovic al XII-lea, orice oraş din Franţa îşi avea locurile sale de adăpost. În potopul de legi penale şi de jurisdicţii barbare care inundau cetatea, locurile de adăpost erau insule care se ridicau deasupra nivelului justiţiei umane. Orice criminal care ajungea într-însele era salvat. Locurile de adăpost din orice suburbie erau aproape deopotrivă la număr ca şi cele de spânzurătoare. Abuzul impunităţii se găsea alături de abuzul supliciilor, două lucruri rele care căutau să se corijeze unul pe altul. Palatele regelui, palatele prinţilor, bisericile în special, aveau drept de adăpost. Câteodată se făcea temporar loc de adăpost dintr-un oraş întreg care avea nevoie să fie repopulat. Ludovic al XI-lea a transformat Parisul în adăpost la anul 1467.De cum punea piciorul în adăpost, criminalul devenea sacru; trebuia să se păzească însă de a ieşi de acolo. De cum făcea un pas afară din sanctuar, cădea iarăşi în cursă. Roata, ştreangul, supliciul vegheau în preajma locului de refugiu, pândindu-şi neîncetat prada, asemenea rechinilor în jurul vasului. S-au văzut condamnaţi care albeau astfel într-o mănăstire, pe scara unui palat, în câmpia unei mănăstiri, sau sub o tindă de biserică; în chipul acesta adăpostul era o închisoare ca orişicare alta. Se întâmpla câteodată ca o hotărâre solemnă a parlamentului să violeze refugiul şi să-l restituie pe osândit, călăului; dar aceasta se întâmpla rar. Parlamentele se înfricoşau de episcop, iar când ambele robe se frecau între ele, toga avea de furcă, mult, cu sutana. Uneori, totuşi, ca de exemplu în cazul asasinilor lui Petit-Jean, călăul Parisului, şi în acela al lui Emery Rousseau, asasinul lui Jean Valleret, justiţia sărea peste biserică şi trecea la executarea sentinţelor sale; dar, cu excepţia unei hotărâri a parlamentului, vai de cine viola cu arma în mână un loc de adăpost. Se ştie cum a murit Robert de Clermont, mareşal de Franţa, şi Jean de Châlons, mareşal de Champagne; cu toate acestea nu era vorba decât de un oarecare Perrin Marc, asasin mizerabil; dar ambii mareşali sfărâmaseră porţile mănăstirii Saint-Mery.

Page 168: Victor hugo   notre-dame

Aceasta era enormitatea.Domnea în jurul refugiilor un respect atât de mare încât, după spusa tradiţiei, el învăluia uneori până şi animalele. Aymoire povesteşte că, atunci când un cerb, fugărit de Dagobert, s-a refugiat lângă mormântul Sfântului Denys, haita s-a oprit scurt, lătrând.Bisericile aveau de obicei o cămăruţă pregătită pentru primirea celor care implorau adăpost. În 1407, Nicolas Flamel a construit, sub bolţile bisericii Saint-Jacques-de-la-Boucherie, o încăpere care l-a costat patru livre, şase soli şi şaisprezece dinari.La Notre-Dame era o chilie cu acoperiş, în faţa mănăstirii, exact în locul unde nevasta actualului portar al Turnurilor şi-a făcut o grădină care, în comparaţie cu grădinile suspendate ale Babylonului, este ca o lăptucă faţă de un palmier şi ca o portăreasă faţă de Semiramis.Acolo a depus-o Quasimodo pe Esmeralda, după goana smintită şi triumfală prin turnuri şi galerii. Câtă vreme a durat goana, fata n-a putut să-şi revină în fire, jumătate buimacă, pe jumătate trează, nemaidându-şi seama decât că urca în aer, că plutea, că zbura, că ceva o ridica deasupra pământului. Auzea din când în când, la ureche, râsul hohotitor, glasul zgomotos al lui Quasimodo; îşi întredeschidea ochii; atunci vedea nelămurit, sub Parisul punctat de nenumăratele lui acoperişuri de ardezie şi de olane, ca un mozaic roşu şi albastru, iar delasupra capului chipul înfricoşător şi voios al lui Quasimodo. Atunci pleoapa i se închidea. I se părea că toul s-a sfârşit, că a fost executată în timpul leşinului şi că duhul diform care a prezidat la destinul ei o luase şi o ducea. Nu îndrăznea să-l privească şi se lăsa în voia lui.Iar când clopotarul ciufulit şi cu răsuflarea tăiată o puse în chilia refugiului, când simţi mâinile lui groase desprinzând încetişor funia care îi rănea braţele, avu zguduirea aceea care trezeşte brusc pe pasagerii unui vas ce acostează în toiul unei nopţi întunecoase. Se treziră şi gândurile sale, care reveniră unul câte unul. Văzu că se afla în catedrală, îşi aminti că a fost smulsă din mâinile călăului, că Phoebus trăia, că Phoebus n-o mai iubea. Şi ambele idei răspândeau atâta amărăciune una asupra celeilalte, încât se întoarse spre Quasimodo, care stătea în picioare şi îl întrebă:— De ce m-ai salvat?El o privi încordat, căutând parcă să ghicească vorbele ei. Ea repetă întrebarea. Atunci el îi zvârli o privire tristă şi fugi.Fata rămase mirată.După câteva momente, el reveni aducând un pachet pe care îl aruncă la picioarele ei. Erau veşminte pe care femei miloase le depuseseră pentru ea în pragul bisericii. Ea se privi atunci, se văzu aproape goală, şi roşi.Viaţa revenea.Quasimodo păru că încearcă ceva din această pudoare, îşi umbri privirea cu mâna-i lată şi se depărtă din nou, însă cu paşi înceţi.Ea se grăbi să se îmbrace. O rochie albă cu un voal alb. Un veşmânt de novice.Abia se îmbrăcase şi-l văzu pe Quasimodo revenamd. Ţinea un coş sub un braţ şi o saltea sub altul. În coş, o sticlă, pâine şi câteva provizii. Puse jos coşul şi glăsui:— Mănâncă! întinse salteaua pe lespede şi glăsui: Dormi! Clopotarul adusese prânzul şi aşternutul său. Egipteanca îşi înălţă ochii spre el pentru a-i mulţumi. Dar nu putu să articuleze un cuvânt. Nefericitul era într-adevăr oribil. Ea îşi coborî capul cu o tresărire de spaimă. Atunci el îi spuse:— Te înfricoşez. Sunt tare urât, nu-i aşa? Nu te uita la mine. Ascultă-mă doar. Ziua ai să rămâi aici; noaptea poţi să te plimbi prin toată biserica. Dar să nu ieşi din biserică nici ziua, nici noaptea. Ai fi pierdută. Te-ar ucide, iar eu aş muri.Ea îşi ridică, tulburată, capul ca să-i răspundă. El dispăru. Fata se pomeni singură, gândindu-se la cuvintele ciudate ale făpturii aproape monstruoase, izbită de sunetul glasului lui, atât de răguşit şi cu toate astea atât de blând.

Page 169: Victor hugo   notre-dame

Apoi examină chilia. Era o cameră ca de şase picioare pătrate, cu o ferestruică şi o uşă pe planul uşor înclinat al acoperişului. Câteva jgheaburi cu figuri de animale păreau că se pleacă în jurul ei şi întind gâtul pentru a o vedea prin ferestruică. De pe marginea acoperişului zărea vârful hornurilor care înălţau sub ochii ei fumul tuturor focurilor din Paris. Spectacol trist pentru biata egipteancă, copilă găsită, condamnată la moarte, făptură nenorocită, fără patrie, fără familie, fără cămin.În momentul când gândul la izolarea ei se arăta astfel, mai sfâşietor decât oricând, simţi un cap păros şi bărbos lunecând printre mâini, pe genunchi. Tresări (totul o înfricoşa acum) şi privi. Era biata capră, sprintena Djiali, care scăpase pe urma ei, în momentul când Quasimodo împrăştiase brigada lui Charmolue, şi care, de aproape un ceas, se pierdea în mângâieri la picioarele ei, fără să poată căpăta o privire. Egipteanca o acoperi cu sărutări:— O, Djali, cum te-am uitat! spunea ea. Aşadar, tu te gândeşti totdeauna la mine! Tu nu eşti nerecunoscătoare!În momentul acela, ca şi cum o mână invizibilă ridicase greutatea care îi înfrâna lacrimile de atâta timp în inimă, ea se porni pe plâns. Şi, pe măsură ce lacrimile curgeau, simţea ducându-se cu ele ceea ce era mai usturător şi mai amar în durerea ei.Când se însera, i se păru noaptea atât de frumoasă, luna atât de încântătoare, încât făcu ocolul galeriei ce învăluia biserica. Simţi oarecare uşurare, căci pământul i se păru calm, văzut de la înălţimea aceea.

III. Surd

Băgă de seamă, când se trezi a doua zi dimineaţa, ca a dormit. Ciudăţenia aceasta o miră. Se dezobişnuise de atâta timp cu somnul! O rază voioasă a soarelui intrase prin ferestruică şi îi izbise obrazul. Odată cu soarele văzu la ferestruică un obiect care o înfricoşă: figura nenorocită a lui Quasimodo. Închise ochii fără să vrea, dar în zadar: i se părea că vede mereu, prin pleoapele roze, masca de spiriduş, chioară şi ştirbă. Atunci tot cu ochii închişi, auzi un glas asupra spunând foarte blând:— Nu-ţi fie frică. Sunt prietenul dumitale. Venisem să te văd dormind. Nu-ţi fac nici un rău — nu-i aşa — dacă vin să te văd cum dormi? Ce-ţi pasă dacă eu sunt aici când dumneata ai ochii închişi? Acum mă duc. Uite, am trecut dinapoia zidului, poţi să deschizi ochii.Mai tânguitor decât cuvintele acestea era accentul cu care ele fuseseră rostite. Egipteanca deschise, mişcată, ochii. Într-adevăr, el nu se mai găsea la ferestruică. Ea se duse acolo şi-l văzu pe bietul cocoşat, ghemuit într-un colţ de zid, într-o atitudine dureroasă şi resemnată. Fata făcu o sforţare să-şi înfrângă mila inspirată de el.— Vino, îi spuse ea încetişor. După mişcarea buzelor egiptencei, Quasimodo crezu că îl izgoneşte; atunci se ridică şi se retrase, şchiopătând, cu pas rar, cu capul coborât, fără măcar să îndrăznească a ridica asupra fetei privirea sa plină de deznădejde. Dar vino! strigă ea. El însă continua să se depărteze. Atunci ea se năpusti din chilie, alergă la el şi-l apucă de braţ.Quasimodo tremura din toate mădularele când se simţi atins, îşi înălţă ochiul implorator şi văzând că ea îl trage mai aproape. Întreaga lui figură străluci de bucurie şi duioşie. Ea vru să-l bage în chilie, dar el se îndărătnici să rămână în prag.— Nu, nu! glăsui el; bufniţa nu intră în cuibul ciocârliei.Atunci ea se ghemui, graţioasă, pe culcuş, cu capra adormită la picioare. Stătură amândoi câteva clipe, nemişcaţi, examinând în tăcere, el atâta graţie, ea atâta urâţenie. În fiece moment ea descoperea la Quasimodo o nouă diformitate. Privirea ei se plimba, de la genunchii strâmbi, la spinarea cocoşată, de la spinarea cocoşată la singurul ochi teafăr. Nu putea să înţeleagă că există o făptură plăsmuită cu atâta neîndemânare. Peste întreaga lui făptură era însă răspândită atâta tristeţe şi blândeţe, încât Esmeralda începea să se împace cu imaginea lui.

Page 170: Victor hugo   notre-dame

El rupse cel dintâi tăcerea:— Vasăzică, mi-ai spus să mă întorc? Ea făcu un semn afirmativ din cap, glăsuind:— Da.El înţelese semnul din cap.— Vezi... eu... eu sunt surd, spuse el cu ton şovăitor.— Bietul om! exclamă ţiganca cu o expresie de milă binevoitoare.El zâmbi dureros.— Gândeşti că doar asta îmi mai lipsea, nu-i aşa? Da, sunt surd. Aşa am fost eu făcut. E groaznic, nu-i aşa? Dumneata eşti atât de frumoasă!În accentul nefericitului era un sentiment atât de profund al mizeriei încât ea nu avu putere să scoată un cuvânt. De altminteri el n-ar fi auzit-o. Quasimodo continuă:— Nu mi-am văzut niciodată urâţenia mai mult de-acum. Când mă compar cu dumneata, mi-e tare milă de mine, monstru nefericit ce sunt. De bună seamă că fac impresia unei fiare. Dumneata eşti o rază de soare, un strop de rouă, un cântec de pasăre. Eu sunt groaznic, nici om, nici animal, ceva mai tare, mai călcat în picioare şi mai turtit decât o piatră. Se porni pe râs, şi râsul era tot ce se poate închipui mai sfâşietor pe lume. Continuă: Da, sunt surd. Dar dumneata îmi vorbeşti prin mişcări, prin semne. Am un stăpân care vorbeşte cu mine în felul ăsta. Şi apoi o să-ţi ghicesc foarte repede voinţa după mişcarea buzelor, după privire.— Ei bine, spune-mi, de ce m-ai salvat? glăsui ea zâmbind.El o privi cu luare-aminte, în timp ce ea vorbea.— Am înţeles, răspunse el. Mă întrebi de ce te-am salvat. Ai uitat de un ticălos, care a încercat să te răpească într-o noapte, de un ticălos căruia, a doua zi, i-ai venit în ajutor la stâlpul infamiei. Un strop de apă şi un dram de milă însemnau pentru el atunci mai mult decât propria lui viaţă. Ai uitat de ticălosul acela. El şi-a adus aminte. Ea îl asculta cu o înduioşare profundă. O lacrimă se rostogolea în ochiul clopotarului, dar nu căzu. Ochiul se strădui s-o mistuie. Ascultă, reluă el, când nu se mai temu de căderea lacrimii. Noi avem aici turnuri foarte înalte; un om care ar cădea din ele, ar muri înainte de a ajunge jos; când ai să vrei să cad, nu va trebui să-mi spui nici măcar un cuvânt; o privire va fi de ajuns. Atunci se ridică. Oricât de nefericită era ţiganca, el trezi o oarecare compătimire într-însa. Îi făcu semn să rămână.— Nu, nu! glăsui el. Nu trebuie să stau prea mult. Nu mă simt în largul meu când mă priveşti. Nu-ţi întorci ochii de la mine fiindcă îţi este milă. Mă duc undeva de unde am să te văd fără ca dumneata să ştii. Ar fi mai bine. Scoase din buzunar un fluieraş de metal şi-i zise: Uite, când o să ai nevoie de mine, când o să vrei să vin, când n-o să te înfricoşezi prea mult văzându-mă, fluieră. Eu aud sunetul acesta. Lăsă fluierul jos şi fugi.

IV. Gresie şi cristal

Zilele trecură una după alta.Tihna revenea treptat-treptat în sufletul Esmeraldei. Durerea prea mare este, ca şi bucuria prea multă, un lucru violent, şi durează puţin. Inima omului nu poate să rămână timp îndelungat la o extremitate. Ţiganca suferise într-atât încât nu-i mai rămânea decât uimirea.Odată cu siguranţa îşi făcuse loc şi nădejdea. Trăia în afară de viaţă, dar simţea în chip nelămurit că nu-i va fi poate cu neputinţă să reintre într-însa. Era ca o moartă care ar păstra cu sine cheia mormântului.Simţea cum se depărtează de dânsa, puţin câte puţin, imaginile cumplite care o obsedaseră atât de mult. Toate fantomele hidoase, Pierrat Torterue, Jacques Charmolue, se ştergeau în mintea sa, toate dimpreună cu preotul.Şi apoi Phoebus trăia, era sigură că trăieşte, l-a văzut. Viaţa lui Phoebus însemna totul. După şirul de zguduiri fatale care năruiseră totul într-însa, nu a regăsit în picioare, în sufletul ei,

Page 171: Victor hugo   notre-dame

decât un lucru, un simţământ: dragostea ei pentru căpitan. Iubirea e ca un arbore, creşte singur, îşi aruncă adânc rădăcinile în întreaga noastră fiinţă şi continuă să înverzească pe-o inimă ruinată.Iar ceea ce pare inexplicabil este că, în măsura în care pasiunea aceasta e oarbă, ea e şi stăruitoare. Nu este niciodată mai trainică decât atunci când e lipsită de raţiune.Desigur, Esmeralda nu se gândea fără amărăciune la căpitan. Desigur, era groaznic că el s-a înşelat astfel, că a putut concepe o lovitură de pumnal venită de la aceea care şi-ar fi dat pentru el propria viaţă. Dar, în sfârşit, nu avea dreptul să-i poarte prea multă ciudă: nu şi-a mărturisit ea oare crima? Nu a cedat oare, femeie slabă, caznei? Toată vina era a ei. Ar fi trebuit să lase să i se smulgă unghiile, dar să nu scoată un astfel de cuvânt. Dacă l-ar vedea pe Phoebus o singură dată, un singur minut, i-ar ajunge un cuvânt, o privire, ca să-l convingă de adevăr. Nu se îndoia. O puneau în încurcătură nenumărate ciudăţenii: hazardul prezenţei lui Phoebus în ziua pocăinţei, şi fata care era fără îndoială sora lui.Explicaţie deşucheată, dar cu care se mulţumea, deoarece avea nevoie să creadă că Phoebus o iubea pe numai pe dânsa. Nu i-a jurat oare că o iubeşte? Trebuia mai mult, naivă şi credulă cum era? Şi apoi, în privinţa aceasta, aparenţele nu pledau mai mult împotriva ei decât în contra lui? Aştepta deci. Nădăjduia.Adăugăm că biserica, biserica vastă care o învăluia, o păzea, o salva, era ea însăşi un calmant suveran. Liniile solemne ale arhitecturii, atitudinea religioasă a tuturor obiectelor din jurul fetei, gândurile pioase şi serene care se desprindeau, pentru a apune astfel, din toţi porii pietrei, exercitau o influenţă asupra ei fără să-şi seama. Edificiul scotea de asemenea zgomote atât de avântate şi măreţe încât toropeau sufletul bolnav. Cântecul monoton al oficianţilor, răspunsurile date de popor preoţilor, uneori nearticulate, uneori tunătoare, tremurarea armonioasă a vitraliilor, orga care exploda ca o sută de trâmbiţe, cele trei turnuri, cu zumzet de stupi de albine, toată această orchestră asupra căreia se năpustea o gamă gigantică, urcând şi coborând neîncetat de la o gloată la un turn, îi asurzea memoria, imaginaţia, durerea. În special o legănau clopotele. Vastele instrumente răspândeau asupra ei, în valuri largi, un magnetism puternic.De aceea, fiecare răsărit de soare o găsea mai calmă, respirând mai în voie, mai puţin palidă. Pe măsură ce rănile lăuntrice se închideau, graţia şi frumuseţea reînfloreau pe chipul ei, dar mai senine şi mai umile. Recăpăta de asemeni caracterul de altădată, chiar din voioşia ei, strâmbătura nostimă, iubirea pentru capră, plăcerea de a cânta, pudoarea. Avea grijă să se îmbrace dimineaţa în ungherul chiliei, de teamă n-o vadă prin ferestruică vreun locatar al podurilor învecinate.Când gândul la Phoebus îi lăsa timp, ea cugeta uneori la Quasimodo. El era singura legătură, singura conexiune, singura comunicare ce-i rămânea cu oamenii, cu făpturile vii. Nefericita! Ea se găsea mai izolată de lume decât Quasimodo. Nu înţelegea nimic la ciudatul prieten pe care hazardul i-l dăruise. Se mustra deseori că nu simte o recunoştinţă care să închidă ochii, dar, hotărât lucru, nu se putea obişnui cu bietul clopotar. Era prea urât.Lăsase jos fluierul dat de el, ceea ce nu-l împiedica pe Quasimodo să se ivească, din când în când, în primele zile. Fata se străduia să nu întoarcă privirea cu prea multă silă când el îi aducea coşul cu provizii sau urciorul cu apă, însă Quasimodo băga totdeauna de seamă, şi atunci pleca trist.Se arătă odată în momentul când ea o dezmierda pe Djali. Rămase câteva momente pe gânduri dinaintea grupului graţios format de capră şi de egipteancă. În sfârşit spuse, clătinând capul greoi şi diform:— Nenorocirea mea este că seamăn încă prea mult cu omul. Aş vrea să fiu un animal pe de-a-ntregul, cum e capra aceasta.Ea ridică spre el o privire uimită. El răspunse privirii:— O, ştiu bine de ce! Şi plecă. Altă dată se înfăţişă la uşa chiliei (unde nu intra niciodată) în

Page 172: Victor hugo   notre-dame

momentul când Esmeralda cânta o veche baladă spaniolă, ale cărei cuvinte ea nu le înţelegea, dar care îi rămăsese în ureche, ţigăncile legănând-o cu ea pe când era copilă. La vederea figurii urâte care se ivi brusc în mijlocul cântecului, fata se întrerupse cu un gest de spaimă involuntară. Nenorocitul clopotar căzu în genunchi pe pragul uşii, împreunându-şi cu un aer implorător mâinile mari, diforme.— O, te rog, spuse el îndurerat, cântă mai departe şi nu mă izgoni.Ea nu vru să-l mâhnească, astfel că reluă romanţa, tremurând toată. Treptat, spaima i se risipi şi se lăsă întreagă în voia ariei melancolice, tărăgănate, pe care o cânta. El rămăsese în genunchi, cu mâinile împreunate, ca în rugăciune, atent, abia respirând, cu privirea fix asupra ochilor strălucitori ai ţigăncii. Ai fi zis că înţelegea cântecul din ochii ei.Într-alt rând el veni la ea cu un aer stângaci şi timid.— Ascultă-mă, glăsui dânsul cu trudă, am a-ţi spune ceva.Ea îi făcu semn că-l ascultă. Atunci el începu să ofteze, întredeschise buzele, păru un moment gata să vorbească, apoi o privi, făcu o mişcare negativă din cap, şi se retrase încetişor, cu fruntea în palmă, lăsând-o pe egipteancă buimăcită.Printre personajele groteşti, sculptate în zid, era unul pe care el îl îndrăgise în mod deosebit şi cu care părea schimbă deseori priviri frăţeşti. Egipteanca îl auzi spunând odată:— O, de ce nu sunt din piatră, ca tine! În sfârşit, într-o zi, într-o dimineaţă, Esmeralda înaintă până la marginiea acoperişului şi privea în piaţă. Quasimodo stătea dinapoia ei. Căuta întotdeauna să-i cruţe mai mult fetei neplăcerea de a-l vedea. Deodată ţiganca tresări, o lacrimă şi o fulgerare de bucurie sclipiră în acelaşi timp în ochii ei, îngenunche pe marginea acoperişului şi întinse braţele cu încordare spre piaţă, exclamând:— Phoebus! Vino! Vino! spune-mi un cuvânt, numai un cuvânt, pentru numele cerului! Phoebus! Phoebus! Glasul, chipul, gestul, toată fiinţa ei aveau expresia sfâşietoare a unui naufragiat care face semne disperate vasului voios ce trece departe, într-o rază de soare.Quasimodo se aplecă spre piaţă şi văzu că obiectul tandrei şi delirantei rugi era un tânăr, un căpitan, un cavaler chipeş, strălucitor, care trecea în trap săltat în partea din fund a pieţei, salutând cu panaşul o femeie frumoasă ce zâmbea din balcon. Dealtminteri, ofiţerul n-o auzise pe nefericita care îl striga. Era prea departe. Dar bietul surd auzea însă. Un oftat adânc îi săltă pieptul. Se întoarse. Inima îi era năpădită de toate lacrimile pe care le mistuia; pumnii lui convulsivi se izbiră în cap, iar când îi depărta avea în fiecare mână câte un smoc de păr roşu.Egipteanca nu-i dădea nici o atenţie. El rostea în şoaptă, scrâşnind din dinţi:- Blestem! Iată aşadar cum trebuie să fie cineva. Nu nevoie decât să fie frumos!Ea rămăsese, între timp, în genunchi, şi striga cu o agitaţie extraordinară:— O, uite-l cum coboară de pe cal! Intră în casa aceea! Phoebus! Nu mă aude! Phoebus! Ce rea e femeia aceea care-i vorbeşte odată cu mine! Phoebus! Phoebus!Surdul o privea. Înţelegea pantomima. Ochiul bietului clopotar se umplea de lacrimi, însă nu lăsa nici una să curgă. Deodată el o trase uşurel de mânecă. Ea întoarse capul. El avea o figură liniştită. Îi spuse: — Vrei să-l aduc? Ea scoase un strigăt de bucurie.— O, da, du-te! aleargă! Repede! Adu-mi-l! Te voi iubi! îi îmbrăţişă genunchii. El nu se putu împiedica de a clătina îndurerat din cap.— Ţi-l aduc, glăsui el cu glas slab. Apoi întoarse capul şi se năpusti cu paşi mari sub scară, înăbuşit de suspine.Când ajunse în piaţă nu mai văzu decât calul frumos, legat la uşa casei Gondelaurier. Căpitanul intrase acolo.Îşi ridică privirea spre acoperişul bisericii. Esmeralda stătea în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie. El îi făcu un semn trist din cap. Se rezemă pe urmă de un stâlp, hotărât să aştepte ieşirea căpitanului.În casa Gondelaurier era una din acele zile de ceremonie din preajma nunţii. Quasimodo văzu că intra multă lume şi că nu iese nimeni. Privea din când în când spre acoperiş. Egipteanca nu

Page 173: Victor hugo   notre-dame

se clintea de acolo. Un rândaş dezlegă calul şi-l băgă în grajdul locuinţei.Aşa se scurse ziua, Quasimodo rezemat de piatră, Esmeralda pe acoperiş, Phoebus, fără îndoială, la picioarele Fleur-de-Lysei.In sfârşit veni noaptea; o noapte fără lună, o noapte întunecoasă. Quasimodo îşi aţinti mult şi bine privirea asupra Esmeraldei. În curând nu se mai văzu acolo decât o formă alburie, apoi nimic. Se şterse totul, era întunecat totul.Quasimodo văzu luminându-se toate ferestrele casei Gondelaurier. Văzu aprinzându-se una după alta şi alte ferestre din piaţă; le văzu de asemeni stingându-se, rând pe rând. Căci el rămase toată seara la post. Ofiţerul nu ieşea. Când ultimii drumeţi se înapoiară pe la casele lor, când toate ferestrele celorlalte locuinţe se stinseră, Quasimodo rămase absolut singur şi cu totul în umbră. Nu era pe atunci nici un felinar în piaţa Notre-Dame.Cu toate acestea, ferestrele casei Gondelaurier rămăseseră luminate chiar după miezul nopţii. Nemişcat şi atent, Quasimodo vedea cum trec pe lângă vitraliile multicolore nenumărate umbre vii care dansau. Dacă n-ar fi fost surd ar fi auzit din ce în ce mai lămurit, pe măsură ce zarva Parisului se stingea, înăuntrul casei Gondelaurier, un zvon de sărbătoare, de râsete şi muzici.Pe la ora unu noaptea musafirii începură să se retragă. Quasimodo îi privea, înfăşurat în beznă, cum trec pe sub tinda luminată de facle. Nici unul nu era căpitanul.Îl năpădeau gânduri triste. Privea din când în când înspre cer, asemenea celor care se plictisesc. Nori mari, negri, greoi, sfârtecaţi, spânzurau ca nişte hamacuri sub cupola înstelată a nopţii. Ai fi zis că sunt pânzele de păianjen ale bolţii cereşti.Intr-unul din aceste momente el văzu deodată deschizându-se în chip misterios uşa balconului a cărui balustradă de piatră se reliefa deasupra capului său. Apărură două făpturi, iar în urma lor uşa se închise fără zgomot. Un bărbat şi-o femeie. Cu oarecare trudă, Quasimodo izbuti să recunoască în bărbat pe căpitanul chipeş, iar în femeie pe tânăra făptură pe care o văzuse dimineaţă spunând bun-venit ofiţerului de la înălţimea aceluiaşi balcon. Piaţa era întunecată pe deplin, iar o perdea dublă, cărămizie, care căzuse dinapoia uşii, în momentul când aceasta s-a închis, nu îngăduia luminii din apartament să răzbească până pe balcon. Tânărul şi fata, atât putea să judece surdul nostru care n-auzea un cuvânt, păreau că se lasă în voia unei foarte calde intimităţi. Fata părea că a îngăduit ofiţerului să-i înlănţuie mijlocul cu braţul, şi se împotrivea blând unei sărutări.Quasimodo asista de jos la scena aceasta, cu atât mai plăcută ochiului cu cât nu era făcută pentru a fi văzută. Contempla cu amărăciune fericirea şi frumuseţea de sus. În definitiv, natura nu era mută la bietul om, iar coloana lui vertebrală, deşi chircită, nu se înfiora mai puţin decât alta. Se gândea la partea mizerabilă pe care providenţa i-o dăruise, că femeia, iubirea, voluptatea vor trece veşnic pe dinaintea ochilor săi şi că el nu va face niciodată decât să privească fericirea altora. Dar ceea ce îl sfâşia mai mult, în spectacolul de acum, era că adăuga înciudării sale indignarea, că se gândea la suferinţa egiptencei în cazul când aceasta ar fi văzut. E drept că noaptea era foarte întunecoasă, că Esmeralda, în cazul când rămăsese pe loc (şi el nu se îndoia) era tare departe, şi că cel mult el singur îi putea distinge pe îndrăgostiţii din balcon. Gândul acesta îl mângâia.Dar conversaţia lor devenea tot mai însufleţită. Fata părea că îl roagă pe ofiţer să nu-i mai ceară nimic. Quasimodo nu distingea decât mâinile frumoase, împreunate, zâmbetele amestecate cu lacrimi, privirile fetei ridicate spre stele, ochii căpitanului coborâţi cu înflăcărare asupra ei.Din fericire, căci fata începea să nu se mai împotrivească decât foarte slab, uşa balconului se deschise subit, o doamnă bătrână se ivi, fata păru încurcată, ofiţerul luă un aer înciudat, şi tustrei reintrară.În clipa următoare un cal necheză sub tindă, şi scânteietorul ofiţer trecu repede, înfăşurat în mantia nopţii, pe lângă Quasimodo.

Page 174: Victor hugo   notre-dame

Clopotarul îl lăsă să treacă pe după colţul străzii, apoi alergă după el cu agilitatea sa de maimuţă, strigând:— Hei, domnule căpitan! Căpitanul se opri.— Ce-o fi vrând coţcarul ăsta? spuse el zărind în umbră mutra diformă care alerga spre dânsul şchiopătând. Quasimodo îl ajunse şi apucase cu îndrăzneală frâul calului.— Domnule căpitan, urmează-mă. E cineva aici care vrea să-ţi vorbească.— Drace! mormăi Phoebus, parcă am mai văzut undeva pasărea asta de noapte zburlită! Ascultă, meştere, ai de gând să laşi frâul calului?— Domnule căpitan, răspunse surdul, nu mă întrebi cine vrea să-ţi vorbească?— Eu îţi spun să dai drumul calului, continuă Phoebus scos din sărite. „Ce vrea ticălosul ăsta care se spânzură de frâu”. Crezi cumva că animalul meu este un ştreang?În loc să lase din mână frâul calului, Quasimodo se pregăti să-l întoarcă din drum. Neputându-şi explica împotrivirea căpitanului, se grăbi să-i spună:- Vino, domnule căpitan, te aşteaptă o femeie. Adăugă cu trudă: O femeie care te iubeşte.- Curioasă lichea! glăsui căpitanul; crede că sunt obligat să merg la toate femeile care mă iubesc, sau care spun că mă iubesc. Dar dacă ea seamănă la chip cu tine, huhurezule? Spune-i aceleia care te trimite că.mă însor, şi se ducă la dracu!- Ascultă, strigă Quasimodo crezând că-i va înfrânge cu o vorbă ezitarea, vino, monseniore! Este egipteanca pe care o cunoşti!Cuvântul produse într-adevăr o mare impresie asupra lui Phoebus, dar nu aceea la care surdul se aştepta. Vă amintiţi că galantul nostru ofiţer se retrăsese cu Fleur-de-Lys, cu câteva momente înainte ca el, Quasimodo, s-o salveze pe condamnată din mâinile lui Charmolue. De atunci, la toate vizitele făcute în casa Gondelaurier, el s-a ferit să mai pomenească despre femeia a cărei amintire era, la urma urmei, dureroasă; iar la rândul ei, Fleur-de-Lys nu a socotit oportun să-i spună că egipteanca trăia. Phoebus o credea deci pe biata Similar moartă, şi trecuse de atunci o luna sau două. Adăugăm că ofiţerul se gândea acum, în bezna adâncă a nopţii, la urâţenia supranaturală, la vocea funebră a ciudatulul mesager, că miezul nopţii trecuse, că strada era pustie ca în seara când călugărul posac l-a acostat, şi că armăsarul său pufăia privindu-l pe Quasimodo.— Egipteanca? exclamă el aproape înfricoşat. Ce? Eşti de pe lumea cealaltă? Şi puse mâna pe sabie.— Repede, repede! glăsui surdul căutând să tragă. Pe aici!Phoebus îi trânti în piept o lovitură zdravănă de cizmă. Ochiul lui Quasimodo scânteie. Făcu o mişcare pentru a se năpusti asupra căpitanului. Spuse pe urmă, înfrânându-se:— O, ce noroc ai că este cineva care te iubeşte!Apăsă pe cuvântul cineva şi lăsă frâul calului:— Pleacă!Phoebus dădu pinteni animalului, înjurând. Quasimodo îl privi cum se afundă în negura străzii.— Hm, să refuze el asta! şoptea bietul surd. Intră în catedrală, îşi aprinse lampa şi urcă în turn.Aşa cum îşi închipuise, ţiganca se afla în acelaşi loc. Cum îl zări, ea alergă spre el.— Singur? strigă ea împreunându-şi cu îndurerare mâinile.— N-am putut să-l găsesc, glăsui Quasimodo cu răceală.— Trebuia să-l aştepţi toată noaptea, reluă ea cu aprindere.El văzu gestul ei mânios şi pricepu mustrarea.— Altă dată am să-l pândesc mai bine, spuse Quasimodo coborând capul.— Du-te! glăsui ea.El se depărtă. Esmeralda era nemulţumită de el. Quasimodo ar fi preferat să fie maltratat de ea decât să o mâhnească.

Page 175: Victor hugo   notre-dame

Din ziua aceea, egipteanca nu-l mai văzu. El nu veni la chilia ei. Cel mult ea întrezărea uneori, în vârful unui turn, figura clopotarului aţintită cu melancolie asupra ei. De îndată însă ce ea îl observa, el dispărea.Suntem datori să spunem că egipteanca era întrucâtva întristată de absenţa voluntară a bietului cocoşat; în adâncul inimii îi purta recunoştinţă. Quasimodo nu îşi făcea însă iluzii în această privinţă.Esmeralda nu-l mai vedea, dar simţea în jur prezenţa unui geniu bun. Hrana era adusă de o mână invizibilă în timpul somnului. Găsi într-o dimineaţă, pe fereastră, o colivie cu păsări. Deasupra chiliei era o sculptură care o înspăimânta. Mărturisise de mai multe lucrul acesta lui Quasimodo. Într-o dimineaţă (căci toate acestea se petreceau noaptea) n-o mai văzu. Fusese sfărâmată. Cel care s-a căţărat până la sculptura aceasta îşi riscase desigur viaţa.Uneori, seara, auzea o voce tăinuită sub adăpostul turnului, cântând, ca pentru a adormi, un cântec trist. Erau versuri fără rimă, aşa cum poate să facă un surd:Nu te uita la figură,Tânără fată, priveşte inima.Inima unui tânăr frumos e deseori schiloadă.Sunt inimi în care dragostea nu se păstrează.Tânără fată, bradul nu e frumos,Nu e frumos ca plopul,Dar îşi păstrează verdeaţa, iarna.O, la ce bun să-ţi spun astea? Ceea ce nu e frumos face rău că există. Frumuseţea nu iubeşte decât frumuseţea. Aprilie întoarce spatele lui ianuarie.Frumuseţea e desăvârşită, Frumuseţea poate orice,Frumuseţea e singurul lucru care nu există pejumătate.Corbul nu zboară decât ziuaBufniţa nu zboară decât noaptea,Lebăda zboară noaptea şi ziua.Mai văzu într-o dimineaţă, pe fereastră, când se trezi, vase pline cu flori. Unul era un vas din cristal, foarte frumos şi strălucitor, dar crăpat. Apa se scursese dintr-însul, iar florile se veştejiseră. Celălalt era un ghiveci din gresie, grosolan şi comun, dar care îşi păstrase toată apa, astfel că florile dintr-însul rămăseseră fragede şi rumene. Nu ştiu dacă a fost cu intenţie, dar Esmeralda luă buchetul veştejit şi-l purtă toată ziua la piept. În ziua aceea ea nu auzi glasul din turn cântând.Nu se prea sinchisi. Îşi petrecea zilele dezmierdând pe Djali, pândind uşa casei Gondelaurier, vorbind singură despre Phoebus şi fărâmiţându-şi pâinea pentru rândunele.Dealtminteri nu-l mai vedea şi nu-l mai auzea pe Quasimodo. Bietul clopotar dispăruse parcă din biserică. Totuşi, într-o noapte, pe când ea nu dormea, ci se gândea la frumosul ei căpitan, auzi oftări în apropierea chiliei. Se sculă înfricoşată şi văzu la lumina lunii ceva inform, culcat de-a curmezişul în dreptul uşii sale. Era Quasimodo care dormea acolo, pe piatră.

V. Cheia de la Poarta Roşie

Între timp, zvonul public adusese la cunoştinţa arhidiaconului chipul miraculos în care a fost salvată egipteanca. Nu-şi dădu seama ce anume sentimente a încearcă la aflarea acestei veşti. Se obişnuise cu ideea morţii Esmeraldei. Era liniştit, atinsese fundul durerii care se poate imagina. Inima omenească (dom Claudiu meditase asupra acestor subiecte) nu poate să cuprindă decât o anumită cantitate de deznădejde. Când buretele este îmbibat, marea poate să treacă pe deasupra fără a-i mai adăuga o lacrimă.Esmeralda murise, buretele era îmbibat, totul se încheiase pentru dom Claudiu pe pământ. Dar

Page 176: Victor hugo   notre-dame

s-o ştie pe ea în viaţă, să-l simtă şi pe Phoebus, însemna reînceperea chinurilor, a zguduiturilor, a alternativelor, a vieţii. Şi Claudiu era sătul de toate.Când află noutatea, se zăvorî în chilia mănăstirii. Nu apăru nici la adunări, nici la slujbe. Închise tuturor uşa, chiar şi episcopului. Rămase zăvorât astfel, câteva săptămâni. Lumea îl crezu bolnav. Într-adevăr era.Ce făcea el închis astfel? În ce gânduri se zbătea nefericitul? Dădea o ultimă luptă împotriva pasiunii cumplite? Plăsmuia un ultim plan de moarte pentru ea şi de pierzanie pentru el?Jehan, fratele drag, copilul său răzgâiat, veni într-un timp la uşa lui, bătu, înjură, imploră, îşi spuse de zece ori numele. Claudiu nu deschise.Petrecea zile întregi cu faţa lipită de geamurile ferestruicii. De la fereastra aceasta vedea chilia Esmeraldei, o vedea pe ea deseori cu capra, câteodată cu Quasimodo. Observa îngrijirile mărunte ale surdului păcătos, ascultarea, purtările lui delicate şi supuse faţă de egipteancă. Îşi amintea, căci avea memorie bună, şi memoria e chinul geloşilor, îşi amintea privirea ciudată a clopotarului aţintită asupra dansatoarei, într-o seară. Se întreba ce motiv l-a putut împinge pe Quasimodo să o salveze. Fu martorul nenumăratelor scene mici dintre ţigancă şi surd, a căror pantomimă, văzută de departe şi comentată de pasiunea lui, îi păru foarte drăgăstoasă. Apoi simţi nelămurit trezindu-se într-însul o gelozie la care nu se aşteptase niciodată, o gelozie care îl făcea să roşască de ruşine şi indignare: „În privinţa căpitanului, treacă-meargă, dar acesta?” Gândul îl tulbura.Nopţile lui erau groaznice. De când o ştia pe egipteancă în viaţă, ideile reci de spectru şi mormânt, care îl persecutaseră o zi întreagă, se risipiseră, şi simţurile îi dădeau iarăşi ghes. Se zvârcolea în pat gândindu-se că oacheşa fată era atât de aproape de el.In fiecare noapte imaginaţia sa delirantă i-o înfăţişa pe Esmeralda în toate atitudinile care făceau să-i clocotească sângele în vine. O vedea întinsă peste căpitanul înjunghiat, cu ochii închişi, cu frumosul ei sân gol, plin de sângele lui Phoebus, în momentul de voluptate cândarhidiaconul imprimase pe buzele ei palide sărutul a cărui arsură nefericita, deşi aproape moartă, a simţit-o. O vedea dezbrăcată de mâinile sălbatice ale schingiuitorilor, lăsând să i se prindă în bocancul cu şuruburi de fier piciorul gol, pulpa fină, rotundă, genunchiul elastic şi suplu. Vedea şi acum, parcă, genunchiul de fildeş, singur în afara aparatului groaznic al lui Torterue. O închipuia, în sfârşit, pe fată, în cămaşă, cu funia de gât, cu umerii goi, cu picioarele goale, aproape dezbrăcată, aşa cum o văzuse în ultima zi. Imaginile acestea de voluptate îi crispau pumnii şi îi treceau un fior de-a lungul vertebrelor.Într-o noapte ele îi încinseră în artere, cu atâta cruzime, sângele său de virgin şi de preot încât muşcă perna, sări din pat, zvârli un halat peste cămaşă şi ieşi din chilie, cu lampa în mână, pe jumătate gol, înfricoşat, cu ochii în flăcări.Ştia unde să găsească cheia de la Poarta Roşie care dădea din mănăstire în biserică, şi avea totdeauna la el, după cum ştiţi, o cheie de la scara turnurilor.

VI. Urmarea cheii de la Poarta Roşie

În noaptea aceea, Esmeralda adormise în cămăruţa ei, plină de uitare, de speranţă şi de gânduri plăcute. Dormea de câtva timp, visându-l ca de obicei pe Phoebus, când i se păru că aude zgomot în jur. Avea un somn uşor şi liniştit, un somn de pasăre. Se trezea din nimic. Deschise ochii. Noaptea era foarte întunecoasă. Văzu totuşi că, prin ferestruică, o privea o figură. O lampă lumină apariţia. În momentul când se văzu observată de Esmeralda, figura suflă în lampă. Cu toate acestea, fata avusese timp să o întrezărească. Pleoapele ei se închiseră, îngrozite.— Oh, spuse ea cu glasul stins, e preotul!Toată nenorocirea din trecut reveni în mintea ei ca un fulger. Recăzu, îngheţată, pe pat. În clipa următoare simţi de-a lungul corpului o atingere care o înfioră atât de mult încât se ridică,

Page 177: Victor hugo   notre-dame

trezită şi furioasă, în capul oaselor.Preotul se strecurase lângă ea. O înconjura cu braţele.Ea vru să strige şi nu putu.— Pleacă, monstrule! pleacă, asasinule! spuse ea cu o voce tremurândă şi scăzută din pricina mâniei şi a spaimei.— Îndură-te! Îndură-te! murmură preotul apăsându-şi buzele pe umerii ei.Ea îi prinse capul pleşuv în mâini şi se strădui să-i îndepărteze sărutările, ca şi cum ar fi fost nişte muşcături.— Îndură-te! repetă nenorocitul. Dacă ai şti ce e dragostea mea pentru tine! E foc, e plumb topit, o mie de cuţite în inimă! Şi-i opri braţele cu o forţă supraomenească. Ea îi spuse, buimăcită:— Dă-mi drumul, de nu, te scuip în faţă! El o lăsă.— Pângăreşte-mă, bate-mă, fii rea! Fă ce vrei! Dar îndură-te! Iubeşte-mă!Atunci ea îl lovi cu o furie de copil. Îşi încleştă mâinile frumoase ca să-i zdrobească faţa.— Pleacă, domnule!— Iubeşte-mă! Iubeşte-mă! Fie-ţi milă! striga bietul preot, rostogolindu-se peste ea şi răspunzând cu dezmierdări loviturilor ei.Deodată ea îl simţi puternic.— Trebuie să se isprăvească! spuse el scrâşnind din dinţi.Ea era subjugată, cutremurată, zdrobită, în braţele, la cheremul lui. Simţea o mână lascivă rătăcind pe deasupra-i. Făcu o ultimă sforţare şi începu să strige: Ajutor! Un vampir! Un vampir!Nu venea nimeni. Doar Djali se trezise şi behăia neliniştită.— Taci! spunea preotul gâfâind.Deodată, zbătându-se, târându-se pe jos, mâna egiptencei întâlni ceva rece, metalic. Era fluierul lui Quasimodo. Îl luă cu o zvâcnire de speranţă, îl duse la buze, fluieră cu ultimele resturi de putere. Fluierul scoase un sunet clar, ascuţit, străpungător. — Ce-i asta? întrebă preotul.Aproape în acelaşi moment se simţi smuls de un braţ. Chilia era întunecată, nu putu să distingă cine îl ţinea astfel; dar auzi clănţănitul furios al dinţilor, şi în umbră era exact atâta lumină răvăşită încât să vadă sclipind deasupra capului lama unui cuţit de bucătărie.Preotului i se păru că zăreşte forma lui Quasimodo. Îşi închipui că nu putea să fie decât el. Îşi dăduse aminte că s-a împiedicat, la intrare, de un pachet întins de-a curmezişul uşii, afară. Totuşi, pentru că noul-venit nu scotea un cuvânt, nu ştia ce să creadă. Se năpusti asupra braţului care ţinea cuţitul, strigând:— Quasimodo! Uita, în momentul acesta de cumpănă, că el, Quasimodo, era surd.Cât ai clipi din ochi preotul simţi pe piept un genunchi de plumb. Îl recunoscu pe Quasimodo după apăsarea ciolănoasă a genunchiului. Dar ce să facă? în ce chip îl putea recunoaşte acesta? Din cauza întunericului, surdul era şi orb.Se simţea pierdut. Fata, fără milă, ca o tigresă înfuriată, nu intervenea să-l scape. Cuţitul se apropia de capul lui. Momentul era critic. Deodată adversarul păru cuprins de o şovăială.— Nu trebuie să curgă sânge peste ea! spuse el cu glas înăbuşit.Era într-adevăr glasul lui Quasimodo.Atunci preotul simţi mâna groasă care îl târa de picior, scoţându-l din chilie. Trebuia să moară afară. Norocul lui fu că luna începuse, de câteva clipe, să se înalţe.După ce trecură dincolo de uşa cămăruţei, raza palidă căzu peste figura preotului. Quasimodo îl privi în faţă, fu cuprins de un tremur, dădu drumul preotului şi se trase înapoi.Egipteanca, care înaintase în pragul chiliei, văzu cu uimire că rolurile se schimbară brusc. Acum preotul ameninţa, iar Quasimodo implora.Preotul, care îl copleşea pe surd cu gesturi de mânie şi mustrare, îi făcu un semn violent să se

Page 178: Victor hugo   notre-dame

îndepărteze. Surdul coborî capul, apoi îngenunchie la uşa egiptencei.— Monseniore, spuse el cu voce gravă şi resemnată, ai să faci pe urmă ce-ai să vrei, dar mai întâi, ucide-mă.Vorbind astfel, întindea preotului cuţitul. Scos din fire, preotul se năpusti asupra lui, dar fata fu mai sprintenă decât el. Smulse cuţitul din mâna lui Quasimodo şi izbucni într-un râs furios.— Apropie-te! spuse ea preotului. Ţinea cuţitul ridicat. Preotul rămase nehotărât. Cu siguranţă că l-ar fi lovit.— N-ai să mai îndrăzneşti să te-apropii, laşule! îi strigă ea. Apoi adăugă cu o expresie nemiloasă, ştiind că va străpunge cu mii de fiare înroşite inima preotului: Ştiu că Phoebus nu este mort!Preotul îl răsturnă pe Quasimodo cu o lovitură de picior şi se afundă, cutremurat de furie, sub bolta scării. După plecarea lui, Quasimodo ridică fluierul care o salvase pe egipteancă.— Începuse să prindă rugină, glăsui el înapoindu-i-l.Şi o lăsă singură.Zguduită de scena violentă de adineauri, fata căzu vlăguită pe pat şi începu să plângă cu hohote. Orizontul ei se întuneca din nou.La rându-i, preotul se înapoiase, bâjbâind, în chilia sa. Ei, da! Dom Claudiu era gelos pe Quasimodo! Repetă cu îngândurare cuvintele-i fatale: „Nimeni n-o va avea!”

CARTEA A ZECEA

I. Gringoire are câteva idei bune. Pe strada Bernardinilor

Din momentul când Gringoire văzuse ce întorsătură ia afacerea şi că, hotărât lucru, va fi vorba de funie, de spânzurătoare şi alte neplăceri pentru principalele personaje ale comediei, n-a mai vrut să aibă vreun amestec. Vagabonzii printre care rămăsese, socotind că, în definitiv, ei constituiau cea mai bună societate din Paris, continuaseră să se intereseze de egipteancă. El găsi preocuparea aceasta era foarte firească din partea oamenilor care, ca şi ea, nu aveau decât persipectiva lui Charmolue şi a lui Torterue, şi care nu călăreau cai în regiuni imaginare, între ambele aripi ale lui Pegas. A aflat, din spusele lor, că mireasa cu urciorul se refugiase în catedrala Notre-Dame, astfel că se simţi liniştit în privinţa aceasta. Dar nu îl îmboldea ispita de a se duce s-o vadă. Uneori se gândea la căpriţă şi atât. De altfel, ziua făcea jonglerii ca să trăiască, iar noaptea plăsmuia un memoriu împotriva episcopului Parisului, căci îşi amintea că a fost inundat de roţile morilor lui, şi-i păstra ciudă. Se îndeletnicea şi cu comentarea frumoasei lucrări a lui Baudry le Rouge, episcop de Noyon şi Tournay, De Cupa Petrarum, ceea ce-i dăduse o pasiune violentă pentru arhitectură, înclinare care înlocuise în inima sa pasiunea pentru ermetism, al cărei corolar era în chip firesc, deoarece între ermetică şi construcţie există o legătură intimă. Gringoire trecuse de la iubirea pentru o idee, la iubirea pentru forma ideii.Se oprise într-o zi lângă Saint-Germain-l’Auxerrois, în unghiul unei clădiri căreia i se spunea For-l’Eveque (Tribunalul Episcopului) şi care se găsea în faţa alteia denumită For-Le-Roi (Tribunalul Regelui). În acest For-l’Eveque era o capelă fermecătoare din secolul al XIV-lea; ea răspundea în stradă. Gringoire îi examina cu devotament sculpturile exterioare. Se găsea într-unul din acele momente de desfătare egoistă, exclusivă, supremă, când artistul nu vede în lume decât arta şi când vede lumea în artă. Deodată simţi o mână care se aşeză cu gravitate pe umărul său. Întoarse capul. Era vechiul său prieten, fostu-i maestru, domnul arhidiacon.Rămase uluit. Nu-l văzuse pe arhidiacon de multă vreme, iar dom Claudiu era unul dintre acei oameni solemni şi pasionaţi a căror întâlnire zdruncină totdeauna echilibrul unui filosof sceptic.Arhidiaconul păstră câteva clipe o tăcere, timp în care Gringoire avu răgazul să-l observe.

Page 179: Victor hugo   notre-dame

Dom Claudiu îi păru tare schimbat, palid ca o dimineaţă de iarnă, cu ochii adânciţi, cu părul aproape alb. În cele din urmă, preotul rupse tăcerea, spunând cu ton liniştit, dar glacial:— Cum te simţi, maestre Pierre?— Cu sănătatea? întrebă Gringoire. Hm, s-ar putea spune aşa şi-aşa. În linii generale, însă, bine. Nu exagerez cu nimic. Ştiţi, maestre, că, după Hippocrate, secretul sănătăţii id est: cibi, potus, somni, venus, omnia moderata sint.— N-ai, vasăzică, nici o grijă, maestre Pierre? continuă arhidiaconul privindu-l pe Gringoire ţintă. — O, nu!— Şi ce faci acum?— Ceea ce vedeţi, maestre. Examinez forma acestor pietre şi modul cum e săpat basorelieful.Preotul începu să zâmbească, zâmbetul acela amar care nu ridică decât o extremitate a gurii. — Şi lucrul te amuză?— Pentru mine înseamnă paradisul! exclamă Gringoire şi se plecă asupra sculpturilor cu mutra încântată a unui demonstrator de fenomene vii: Dumneavoastră nu vi se pare la fel, de exemplu, metamorfoza aceasta executată cu multă iscusinţă, gingăşie şi răbdare? Priviţi acea coloană. În jurul cărui capitel aţi văzut frunze mai delicate şi mai bine dezmierdate de daltă? Priviţi trei reliefuri de Jean Maillevin. Nu sunt cele mai frumoase opere ale marelui geniu, totuşi naivitatea, blândeţea figurilor, voioşia atitudinilor şi-a draperiilor, şi plăcerea inexplicabilă care se amestecă în defecte, fac figurinele foarte vesele şi delicate, poate chiar prea mult. Nu socotiţi ca distractivă contemplarea lor?— Ba da! glăsui preotul.— Şi dacă aţi vedea interiorul capelei! reluă preotul cu entuziasmul său flecar. Pretutindeni, sculpturi stufoase ca un miez de varză!Dom Claudiu îl întrerupse:— Prin urmare, eşti fericit? Gringoire răspunse cu aprindere:— Pe cinstea mea, da! La început am iubit femei, pe urmă animale. Acum iubesc pietrele. Sunt la fel de amuzante ca animalele şi femeile, şi mai puţin perfide.Preotul îşi duse mâna la frunte. Gestul său obişnuit— Într-adevăr!— Oferă desfătări! glăsui Gringoire. Îl luă de braţ pe preot, care se lăsă dus, şi-l băgă sub turela scării de la For-l’Eveque. Priviţi ce scară! Ori de câte ori o văd, sunt fericit. Este cea mai simplă şi mai rară din Paris. Toate treptele sunt pe dedesubt jupuite. Frumuseţea şi simplitatea ei constă în lăţimea treptelor care sunt înlănţuite, îmbucate, întretăiate.— Şi nu doreşti nimic?— Nu.— Şi nu regreţi nimic?— Nici regret, nici dorinţă. Mi-am orânduit viaţa.— Ceea ce orânduiesc oamenii, spuse Claudiu, zădărnicesc împrejurările.— Eu sunt un filosof pyrrhonian, răspunse Gringoire, şi ţin totul în echilibru.— Dar cum îţi câştigi viaţa?— Mai fac, din când în când, epopei şi tragedii; dar mai mult îmi produce îndeletnicirea pe care o cunoaşteţi, maestre: ţin în dinţi piramide de scaune.— Meseria e grosolană pentru un filosof.— E tot echilibru, spuse Gringoire. Când eşti stăpânit de un cuget, îl găseşti pretutindeni.— Ştiu, răspunse arhidiaconul. Preotul reluă după o clipă: Cu toate acestea eşti îndeajuns de amărât.— Amărât, da; nefericit, nu.În momentul acela se auzi un tropot de cai, şi interlocutorii noştri văzură defilând în capătul străzii o companie de arcaşi regali, cu suliţi lungi, cu un ofiţer în frunte. Cavalcada era

Page 180: Victor hugo   notre-dame

strălucitoare şi răsuna pe caldarâm.— Vai, cum vă uitaţi la ofiţerul acesta! spuse Gringoire adresându-se arhidiaconului.— Mi se pare că-l recunosc.— Cum îl cheamă?— Cred că Phoebus de Châteaupers, declară Claudiu.— Phoebus? Un nume curios! Există şi un Phoebus, conte de Foix. Mi-aduc aminte că am cunoscut o fată care nu jura decât pe Phoebus.— Vino încoa, glăsui preotul. Am să-ţi spun ceva. De când cu trecerea trupei, oarecare agitaţie străbătea învelişul glacial al arhidiaconului. Porni. Gringoire îl urmă, obişnuit să-l asculte ca toţi cei care se apropiaseră odată de omul acesta plin de autoritate. Ajunseră în strada Bernardinilor care era pustie. Dom Claudiu se opri.— Ce aveţi să-mi spuneţi, maestre? îl întrebă Gringoire.— Nu ţi se pare că îmbrăcămintea călăreţilor pe care i-am văzut e mai frumoasă decât a dumitale şi a mea? spuse arhidiaconul cu un aer de profundă reflecţie.Gringoire clătină din cap.— Nici vorbă! Eu prefer straiele mele bălţate în roşu şi galben, solzilor de fier şi de oţel. Ce plăcere poţi avea în zgomotul pe care îl produce cheiul Fierăriei când e un cutremur de pământ!?— Aşadar, Gringoire, nu ai pizmuit niciodată pe flăcăii aceştia chipeşi cu uniforme războinice?— Pentru ce să-i pizmuiesc, domnule arhidiacon? Pentru forţa, armura, disciplina lor? Mult mai preţioase sunt filosofia şi independenţa în zdrenţe. Prefer să fiu un cap de muscă decât o coadă de leu.— Ciudat, glăsui preotul pe gânduri. O uniformă e totuşi frumoasă.Văzându-l îngândurat, Gringoire se depărtă pentru a admira tinda unei case învecinate. Reveni, bătând din palme.— Dacă aţi fi mai puţin preocupat de veşmintele mândre ale războinicilor, v-aş ruga, domnule arhidiacon, să vedeţi poarta aceea. Am spus întotdeauna că locuinţa nobilului Aubry are cea mai superbă intrare din lume.— Pierre Gringoire, ce-ai făcut cu mica dansatoare egipteancă? întrebă arhidiaconul.— Esmeralda? Treceţi tare brusc de la un subiect la altul.— Nu era nevasta dumitale?— Da, prin mijlocirea unui urcior spart. De vreo patru ani. Vasăzică, dumneavoastră vă tot gândiţi la ea, adăugă Gringoire privindu-l pe arhidiacon cu un aer pe jumătate batjocoritor.— Dar dumneata nu te mai gândeşti?— Puţin. Am atâtea pe cap!... Doamne, ce frumoasă era căpriţa!— Nu-ţi salvase ţiganca viaţa? — Asta-i adevărat.— Ei bine, ce a devenit? Ce-ai făcut cu ea?— Nu v-aş putea spune. Cred că au spânzurat-o.— Crezi?— Sigur nu sunt. Când am văzut că vroiau într-adevăr s-o spânzure, m-am retras.— Asta e tot ce ştii?— Aşteptaţi. Mi s-a spus că ea s-a refugiat în catedrală, că se găseşte acolo în siguranţă, şi sunt încântat de acest lucru; dar n-am putut afla dacă şi capra a fugit împreună cu ea! Asta e tot ce ştiu.— Eu îţi voi spune mai mult, strigă dom Claudiu, şi glasul lui, până atunci încet, tărăgănat aproape, deveni tunător. Într-adevăr, ea s-a refugiat în Notre-Dame. Dar peste trei zile justiţia o va înşfăca din nou, şi va fi spânzurată în piaţa Greve. Există un decret al Parlamentului.— Neplăcut lucru! spuse Gringoire. Cât ai clipi din ochi, preotul devenise iarăşi calm.— Şi cine dracu s-a amuzat să ceară o hotărâre de executare? întrebă poetul. Nu puteau să

Page 181: Victor hugo   notre-dame

lase parlamentul în pace? Ce le pasă dacă o biată fată se adăposeşte sub bolţile catedralei, alături de cuiburile rândunelelor.— Există diavoli pe lume, răspunse arhidiaconul. Iar după o pauză reveni asupra discuţiei: Vasăzică, ea ţi-a salvat viaţa?— La bunii mei prieteni, vagabonzii. Cât pe ce să fiu spânzurat. Azi le-ar fi părut rău.— Nu ai vrea să faci oare nimic pentru ea?— Altceva nici nu cer, dom Claudiu. Dar dacă intru-n bucluc?— Ce-are a face?— Cum ce-are a face? Dumneavoastră sunteţi un suflet bun, maestre! Am două mari lucrări începute.Preotul se lovi peste frunte. În ciuda calmului pe care încerca să-l arate, un gest violent îi trăda din când în când frământările lăuntrice.— Cum s-o salvăm? Gringoire îi spuse:— Maestre, vă voi răspunde: Il padelt, ceea ce înseamnă pe turceşte: Dumnezeu este speranţa noastră.— Cum s-o salvăm? repetă Claudiu dus pe gânduri. La rândul său, Gringoire îşi izbi fruntea.— Ascultaţi, maestre. Eu am imaginaţie. Vă voi găsi mijloacele. Dacă am cere graţiere regelui?— Lui Ludovic al XI-lea, o graţiere?— De ce nu?— Cum să-i smulgi tigrului un os? Gringoire începu să caute alte soluţii.— Ascultaţi! Vreţi să adresez matroanelor o petiţie cu declaraţia că fata este însărcinată?Ochii adânciţi ai preotului scânteiară.— Însărcinată? Drace! Tu ştii poate ceva?! Gringoire fu înfricoşat de aerul preotului. Se grăbi să spună:— O, eu nu! Căsătoria noastră era un adevărat forismaritagium. Am rămas pe afară. Dar, în sfârşit, am obţine o amânare.— Nebunie! Nevrednicie! Taci!— Faceţi rău că vă supăraţi, mormăi Gringoire. Obţinem o amânare, nu facem nimănui vreun rău, şi dăm matroanelor, care sunt femei sărace, putinţa să câştige patruzeci de dinari.Preotul nu-l asculta.— Cu toate acestea ea trebuie scoasă de acolo! murmură el. Hotărârea este executorie până în trei zile! De altminteri, chiar dacă nu ar fi o hotărâre, e Quasimodo! Femeile au gusturi tare depravate! Ridică gla sul: Maestre Pierre, am chibzuit bine, pentru ea nu există decât un mijloc de scăpare.— Anume? Eu nu mai văd niciunul.— Ascultă, maestre Pierre, aminteşte-ţi că îi datorezi viaţa ţa. Îţi voi spune pe şleau ideea mea. Biserica e păzită ziua şi noaptea. Nu sunt lăsaţi să iasă decât cei ca au fost văzuţi intrând. Vei putea deci să intri. Vei veni. Te voi duce la ea. Îţi vei schimba veşmintele cu ea. Ea va lua mantaua dumitale, dumneata fusta ei.— Până acum e bine, observă filosoful. Şi apoi?— Şi apoi? Va ieşi cu straiele dumitale; dumneata vei rămâne cu ale ei. Poate că te vor spânzura, dar ea va fi salvată.Gringoire îşi scărpină urechea cu un aer foarte serios.— Hm, iată o idee care nu mi-ar fi venit niciodată, glăsui el.La auzul neaşteptatei propuneri a lui dom Claudiu, figura deschisă şi senină a poetului se posomorî brusc.— Ei, Gringoire, ce spui despre mijlocul acesta?— Spun, maestre, că nu mă vor spânzura poate, ci mă vor spânzura în chip sigur.— Asta nu ne priveşte.

Page 182: Victor hugo   notre-dame

— Drace! exclamă Gringoire.— Ea ţi-a salvat viaţa. E o datorie pe care i-o plăteşti.— Sunt atâtea altele pe care nu le plătesc!— Maestre Pierre, trebuie neapărat.Arhidiaconul vorbea cu ton autoritar.— Ascultaţi-mă, dom Claudiu, răspunse poetul consternat. Ţineţi la ideea aceasta, şi rău faceţi. Nu văd de ce m-aş lăsa spânzurat în locul altcuiva.— Dar ce te ţine legat atât de mult de viaţă? — Ah, o mie de motive!— Rogu-te, care anume?— Care? Aerul, cerul, dimineaţa, soarele, clarul de lună, bunii mei prieteni vagabonzii, studierea frumoaselor arhitecturi ale Parisului, trei cărţi mari de scris, dintre care una împotriva episcopului şi a morilor sale, plus alte motive. Anaxagora spunea că el este pe lume ca să admire soarele. Şi apoi am norocul de a-mi petrece zilele, de dimineaţă până seara, cu un om de geniu, cu mine, şi mi-e foarte plăcut.— Cap sec! mormăi arhidiaconul. Hei, dar cine ţi-a păstrat viaţa pe care tu o vezi atât de încântătoare? Cui datorezi faptul că respiri aerul, că vezi cerul şi că mai poţi să-ţi distrezi mintea de ciocârlie cu năzbâtii şi nebunii? Unde ai fi tu fără ea? Vrei deci să moară, ea, din pricina căreia trăieşti? Să moară făptura aceasta, frumoasă, blândă, adorabilă, necesară luminii lumii, mai divină decât Dumnezeu? în timp ce tu, pe jumătate înţelept şi pe jumătate nebun, vegetală care crezi că mergi şi gândeşti, vei continua să trăieşti cu viaţa pe care ai furat-o, inutil ca o lumânare în toiul zilei? Haide, ai un dram de milă, Gringoire! Fii generos şi tu. Începutul l-a făcut ea.Preotul era vehement. Gringoire îl ascultă la început cu un aer neprecizat, apoi se înduioşă şi făcu în cele din urmă o schimonositură tragică; chipul lui semăna cu al unui prunc ce e cuprins de colici.— Sunteţi patetic, spuse el ştergându-şi o lacrimă. Ei bine, mă voi gândi. Aţi avut o idee originală. În definitiv, continuă după o pauză, cine ştie? Poate că nu mă vor spânzura. Nu oricine se logodeşte se şi însoară. Când o să mă găsească în cămăruţa aceea, încotoşmănat atât de caraghios, cu fustă, vor izbucni poate în râs. Şi apoi, dacă mă spânzură, ştreangul este o moarte ca orişicare; mai bine zis, nu e o moarte ca oricare alta. E o moarte vrednică de înţeleptul care a oscilat toată viaţa, care care nu e nici carne, nici peşte, ca şi spiritul adevăratului sceptic, o moarte pecetluită de pyrrhonism şi ezitare, care ţine media între cer şi pământ, care te lasă în suspensie. E o moarte de filozof, şi poate că eu îi eram destinat. E măreţ să mori aşa cum ai trăit. Preotul îl întrerupse:— Ne-am înţeles?— Ce e moartea, la urma urmei? continuă Gringoire cu exaltare. O clipă urâtă, o vamă, trecerea de la puţin la nimic. Cineva întrebându-l pe Cercidas, megalopolitanul, dacă ar muri cu plăcere: De ce nu? a răspuns el; căci după moarte voi vedea pe oamenii aceia mari, Pitagora, între filosofi, Hecate între istorici, Homer între poeţi, Olimp între muzicieni.Arhidiaconul îi întinse mâna:— Prin urmare ne-am înţeles? Vei veni mâine. Gestul îl readuse pe Gringoire la realitate.— A, nu! spuse el cu tonul cuiva care se trezeşte. Să fiu spânzurat? E prea absurd. Nu vreau.— Atunci, adio! Şi arhidiaconul adăugă printre dinţi. Te voi găsi eu!„Nu vreau ca diavolul acesta de om să mă mai găsească”, gândi Gringoire şi alergă după dom Claudiu:— Domnule arhidiacon, nu poate exista supărare între prieteni vechi! Dumneavoastră vă interesaţi de femeia aceea, de soţia mea, vreau să spun. Perfect. Aţi imaginat o stratagemă ca s-o scoateţi teafără din catedrală, dar mijlocul acesta este extrem de neplăcut pentru mine, Gringoire. Dacă eu aş avea altul? Vă înştiinţez că mi-a venit chiar în clipa aceasta o idee

Page 183: Victor hugo   notre-dame

foarte luminoasă. Dacă aş avea un mijloc s-o scot din încurcătură fără a-mi periclita gâtul cu cel mai neînsemnat ştreang, ce-aţi spune? Nu v-ar fi de ajuns? E neapărat necesară spânzurarea mea pentru ca d-voastră să fiţi mulţumit?Preotul îşi trăgea, enervat, nasturii de la sutană.— Ce vrei să zici? care îţi este mijlocul?— Da, reluă Gringoire vorbindu-şi singur şi atingându-şi nasul cu degetul arătător în semn de meditaţie. Aşaa!... Vagabonzii sunt curajoşi. Toată şatra o iubeşte. Se vor ridica de la primul cuvânt. Nimic mai uşor. O lovitură subită. În sprijinul dezordinei îi răzvrăteşti uşor. Mâine seară... Nu vor vrea altceva.— Mijlocul! Vorbeşte! glăsui preotul zgâlţâindu-l. Gringoire se întoarse măreţ spre el:— Lăsaţi-mă! Vedeţi bine că plăsmuiesc. Mai chibzui câteva clipe. Apoi începu să-şi aplaude gândul, strigând: Admirabil! Reuşită sigură!— Mijlocul!? reluă Claudiu înfuriat. Gringoire era radios.— Veniţi să vi-l spun în şoaptă. E un şiretlic cu adevărat isteţ, şi care ne va scoate pe toţi din încurcătură. Drace! trebuie să recunoaşteţi că eu nu sunt un nătărău. Se întrerupse: Căpriţa e cu fata? — Da. Să te ia dracu!— Ar spânzura-o şi pe ea, nu-i aşa?— Ce-mi pasă mie?— Da, ar spânzura-o. Au spânzurat şi o scroafă luna trecută. Călăului îi place aşa ceva. Mănâncă pe urmă animalul. Hm! Să mi-o spânzure pe Djali! Biata căpriţă!..— Blestem! exclamă dom Claudiu. Tu eşti călăul. Ce mijloc de salvare ai găsit, ticălosule? Trebuie să ţi se smulgă cu forcepsul ideea?— Este cât se poate de simplu, maestre! Iat-o. Gringoire se aplecă la urechea arhidiaconului şi-i vorbi foarte încet, zvârlind o privire neliniştită de la un capăt la altul al străzii pe care nu trecea totuşi nimeni. După ce isprăvi, dom Claudiu îi luă mâna şi-i spuse:— Perfect! Pe mâine.— Pe mâine, repetă Gringoire. Şi în timp ce arhidiaconul se îndreptă într-o parte, el porni în cealaltă, urându-şi cu jumătate de glas: Straşnică afacere, domnule Pierre Gringoire. N-are a face. Nu înseamnă că dacă eşti mic, trebuie să te sperii de o acţiune mare. Bitou a purtat un taur pe umeri; codobaturile şi privighetorile străbat oceanul.

II. Fă-te vagabond!

Când se înapoie la mănăstire, arhidiaconul găsi în uşa chiliei pe fratele său Jehan du Moulin care îl aştepta şi care îşi trecuse timpul plicticos al aşteptării desenând cu cărbunele, pe zid, profilul fratelui său mai mare, îmbogăţit cu un nas nemăsurat de lung.Dom Claudiu abia îşi privi fratele. Avea alte gânduri. Chipul voios de haimana a cărui strălucire înseninase de atâtea ori fizionomia sumbră a preotului era neputincios acum să topească negura care se îngroşa tot mai mult peste sufletul corupt, otrăvit şi strivit.— Frăţioare, am venit să te văd, spuse cu sfială Jehan.Arhidiaconul nu-şi ridică măcar ochii asupra lui.— Ei, şi?— Frăţioare, continuă făţarnicul, eşti atât de bun cu mine şi îmi dai sfaturi atât de bune încât revin totdeauna la dumneata.— Şi apoi?— Oh, frăţioare, aveai multă dreptate când îmi spuneai: Jehan! Jehan! cessat doctorum doctrina, discipulorum disciplina. Jehan, fii înţelept, Jehan, fii învăţat, Jehan, nu ieşi din colegiu fără prilej temeinic şi fără învoirea profesorului. Nu-i bate pe picarzi, noii, Joannes, verberare picardos. Nu putrezi ca un măgar incult, quasi asinus illitteratus, pe paiele şcolii. Jehan, lasă-te pedepsit când profesorul crede de cuviinţă. Jehan, du-te în fiecare seară la

Page 184: Victor hugo   notre-dame

capelă şi cântă un imn întru slăvirea glorioasei Fecioare Maria. Oh, ce admirabile sfaturi erau acestea!— Şi pe urmă?— Frăţioare, ai în faţa dumiitale un vinovat, un criminal, un mizerabil, un desfrânat, o enormitate! Scumpul meu frate, Jehan a făcut din graţioasele dumitale sfaturi paie şi bălegar de călcat în picioare. Sunt pedepsit şi bunul Dumnezeu este cât se poate de drept. Câtă vreme am avut bani, am chefuit, am făcut nebunii. O, ce urât şi schimonosit e desfrâul care, văzut din faţă, e atât de fermecător! Acum nu mai am o leţoaie, mi-am vândut faţa de masă, cămaşa şi prosopul. S-a dus veselia! Lumânarea e stinsă şi nu mi-a mai rămas decât feştila de seu care îmi fumegă în nas. Femeile îşi bat joc de mine. Beau apă. Sunt chinuit de remuşcări şi datornici.— Ş-apoi? întrebă arhidiaconul.— O, scumpul meu frate, aş vrea să-mi croiesc o viaţă mai bună. Vin la dumneata plin de căinţă. Sunt păcătos. Mă spovedesc. Îmi dau în piept lovituri grele de pumni. Ai dreptate că vrei să ajung într-o zi licenţiat şi submonitor al colegiului Torchi. Iată, în prezent simt o splendidă vocaţie pentru situaţia aceasta. Dar nu mai am cerneală, trebuie să-mi cumpăr; nu mai am condeie, trebuie să le cumpăr; nu mai am hârtie, nu mai am cărţi, trebuie să le cumpăr. Pentru toate acestea am nevoie de ceva bani. Şi vin la dumneata, frăţioare, cu inima plină de căinţă.— Asta e tot?— Da, glăsui şcolarul. Ceva bani.— Nu am.Şcolarul spuse atunci cu aer grav şi totodată hotărât:— Frăţioare, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun că, din altă parte, mi se fac foarte frumoase oferte şi propuneri. Nu vrei să-mi dai bani? Nu? în cazul ăsta mă fac vagabond.Rostind monstruosul cuvânt, luă o mutră de Ajax, aşteptându-se să vadă căzând trăsnetul asupra capului său.Arhidiaconul îi spuse rece:— Fă-te viagabond!Jehan îl salută adânc şi coborî scara mănăstirii, fluierând.În momentul când trecea prin curtea mănăstirii, pe sub fereastra chiliei fratelui său, auzi fereastra deschizându-se, ridică nasul şi văzu trecând prin deschizătură chipul sever al arhidiaconului.— Du-te la dracu! spunea dom Claudiu; iată ultimii care îi mai capeţi de la mine.Totodată, preotul zvârli lui Jehan o pungă care pricinui şcolarului un cucui mare în frunte, şi cu care Jehan plecă, în acelaşi timp supărat şi mulţumit, ca un câine pe care l-ai cotonogit cu ciolane pline de măduvă.

III. Trăiască veselia!

Cititorul n-a uitat, poate, că o parte din Curtea Minunilor era împrejmuită de vechiul zid al fortăreţei oraşului; numeroase turnuri ale zidului începeau de pe atunci să cadă în ruină. Un turn fusese transformat de către vagabonzi în lăcaş de plăcere. În sala de jos era cârciumă, iar în etajele superioare, restul. Turnul acesta era punctul cel mai însufleţit şi, deci, cel mai hidos al tribului. Un stup monstruos, un zumzet zi şi noapte. Noaptea, când prisosul golănimii dormea, când nici o fereastră nu mai lumina pe faţadele pieţei, când nu se mai auzea ieşind nici un strigăt din nenumăratele căsuţe, din furnicarele de hoţi, prostituate şi copii furaţi sau bastarzi, recunoşteai totdeauna turnul voios după zgomotul pe care îl făcea, după lumina roşie, care, strălucind totodată la gârliciuri, la ferestre, prin crăpăturile zidurilor coşcovite, răzbea — ca să zicem aşa — din toţi porii.

Page 185: Victor hugo   notre-dame

Beciul era, aşadar, cârciuma. Coborai în el printr-o uşă scundă şi pe o scară la fel de dreaptă ca un alexandrin clasic. Pe uşă era, în chip de firmă, o mâzgălitură extraordinară înfăţişând bani noi şi pui tăiaţi, cu un calambur dedesubt: „La trâmbiţaşii răposaţilor”.Într-o seară, în momentul când stingerea suna în toate turlele Parisului, paznicii, în cazul când ar fi reuşit să pătrundă în primejdioasa Curte a Minunilor, ar fi putut observa că în taverna vagabonzilor era o hărmălaie mai mare decât de obicei, că se bea mai mult şi se înjură mai zdravăn. Afară discutau în şoaptă, atunci când se urzeşte o mare hotărâre, numai grupuri, iar ici-colo câte-un ticălos, ghemuit, ascuţind o lamă de fier pe-o piatră.Între timp, în tavernă, visul şi jocul cotidian constituiau atât de puternică diversiune pentru ideile care preocupau în seara aceea tribul, încât cu greu ai fi putut ghici din cuvintele băutorilor despre ce este vorba. Aveau însă aerul mai voios decât de obicei, şi sclipea între picioarele tuturor câte-o armă, un cosor, o secure, un tesac.Sala rotundă era foarte vastă, dar mesele erau aşa de înghesuite şi băutorii aşa de numeroşi încât tot cuprinsul tavernei, bărbaţi, femei, bănci, urcioare cu bere, cei care beau, care dormeau, care jucau, zdravenii, cotonogii, păreau îngrămădiţi de-a valma cu tot atâta ordine şi armonie ca un morman de scoici de stridii. Câteva opaiţuri erau aprinse la mese; dar adevăratul luminator al tavernei, îndeplinind în cârciumă rolul unui candelabru într-o sală de operă, era focul. Beciul era atât de umed încât focul nu se mai stingea niciodată în cămin, chiar în toiul verii; un cămin imens, cu fiare pe foc şi cu unelte de bucătărie, cu unul din acele focuri în care lemnele se amestecă cu turba şi care, noaptea, pe uliţele din sat, răsfrâng învăpăiat, pe zidurile din faţă, spectrul ferestrelor de forjă. Un câine mare, aşezat cu gravitate în cenuşă, învârtea dinaintea jeratecului o frigăruie plină cu bucăţi de carne.Oricât de mare ar fi fost învălmăşeala, puteai distinge în mulţime, după prima ochire, trei grupuri principale care se îmbulzeau în jurul a trei personaje cunoscute de cititor. Unul dintre personaje, încotoşmănat bizar cu o treanţă orientală, era Mathias Hunyadi Spicali, ducele Egiptului şi Bohemiei. Coţcarul stătea pe o masă, cu picioarele încrucişate, cu degetul în sus, şi făcea cu glas tare repartiţia ştiinţei sale în magie albă şi neagră mutrelor holbate care îl înconjurau. Un alt grup se îngrămădea în jurul vechiului nostru prieten, bravul rege de Thunes, înarmat până în dinţi. Cu un aer foarte serios şi în şoaptă, Clopin Trouillefou punea la punct repartiţia unui enorm boloboc plin cu securi, săbii, coifuri, platoşe, asemeni merelor şi strugurilor dintr-un corn al abundenţei. Lua fiecare din grămadă, unul chivăra, altul spada. Până şi copiii se înarmau, ba chiar ologii treceau printre picioarele chefliilor, ca nişte cărăbuşi, cu topoare şi chiurase.În sfârşit, al treilea grup, mai zgomotos, mai vioi şi mai numeros, popula băncile şi mesele în mijlocul cărora perora şi înjura o voce subţire care ieşea de sub o armură greoaie. Individul care îşi înfăşurase astfel corpul cu o panoplie, dispărea într-atâta sub veşmântul războinic încât nu se mai vedea din făptura sa decât un nas semeţ, roşu, borcănat, o şuviţă blondă de păr, o gură roză şi nişte ochi cutezători. Avea centura plină de şpăngi şi pumnale, o sabie lată la şold, o flintă ruginită în stânga şi o bărdacă mare de vin în faţa sa, fără să mai punem la socoteală, în dreapta, o femeie grasă, deşucheată. Toate gurile din jurul lui râdeau, înjurau şi beau.Adăugaţi alte douăzeci de grupuri mai mici, fetele şi băieţii de serviciu alergând cu stacanele pe cap, jucătorii ghemuiţi peste bile şi zaruri, certurile într-un colţ, sărutările într-altul, şi veţi avea oarecare idee despre acest ansamblu peste care pâlpâia lumina unui foc mare, legănând pe pereţii cârciumii nenumărate umbre uriaşe, groteşti.Cât priveşte hărmălaia, aveai impresia că te găseşti înlăuntrul unui clopot tras cu putere.În vacarmul acesta, în fundul cârciumii, pe banca din faţa căminului, medita un filosof cu picioarele în cenuşă şi cu ochii asupra tăciunilor. Era Pierre Gringoire.— Haide, repede, să ne grăbim! înarmaţi-vă, peste un ceas pornim! spunea Clopin Trouillefou.

Page 186: Victor hugo   notre-dame

O fată fredona:Bună seara, tată şi mamă! Cei din urmă acopăr focul.Doi jucători de cărţi se sfădeau.— Uf! urla un normand pe care îl recunoşteai după accentul său nazal, stăm înghesuiţi aici ca sfinţii Caillouville!— Copii, spunea auditoriului său ducele Egiptului, vrăjitoarele din Franţa merg la sabat fără mătură, grăsime şi cal, numai cu câteva cuvinte magice. Vrăjitoarele din Italia au totdeauna un ţap care le aşteaptă la uşă. Toate sunt datoare să iasă pe coş.Vocea tânărului coţcar înarmat din creştet până-n tălpi domina hărmălaia.— Hehe! striga el. Vagabond! Sunt vagabond! Turnaţi-mi să beau! Prieteni, mă numesc Jehan Frollo du Moulin şi sunt nobil. Părerea mea e că dacă Dumnezeu ar fi jandarm, el s-ar face tâlhar. Fraţilor, mergem să facem o expediţie straşnică. Suntem viteji. Asedierea bisericii, spargerea uşilor, scoaterea fetei frumoase, smulgea ei din ghearele judecătorilor, dărâmarea mănăstirii, arderea episcopului în episcopie, toate astea le vom face în mai puţin timp decât îi trebuie unui primar să mănânce o lingură de supă. Cauza noastră e dreaptă, vom jefui catedrala şi gata. Îl vom spânzura pe Quasimodo. Fetelor, îl cunoaşteţi pe Quasimodo? L-aţi văzut cum năduşeşte trăgând clopotul într-o zi de Rusalii? Lua-l-ar dracu, parcă ar fi un diavol călare pe o gură de cuptor. Prieteni, ascultaţi-mă, eu sunt vagabond în adâncul inimii, sunt şmecher sufleteşte, sunt născut pungaş. Am fost foarte bogat şi mi-am mâncat averea. Mama vroia să mă facă ofiţer, tata sub-diacon, mătuşa consilier, bunica protonotar al regelui. Eu m-am făcut vagabond. I-am spus asta părintelui meu care mi-a scuipat blestemul lui în obraz, mamei care a început, biata bătrână, să plângă. Trăiască veselia! Sunt un adevărat Bicetre! Cârciumăreaso, iubito, dă-mi un alt vin! Mai am cu ce plăti. Nu mai vreau vin de Suresnes. Îmi zgârie gâtul.Gloata aplauda între timp cu hohote de râs, şi văzând că tumultul se înteţeşte în jurul său, şcolarul strigă:— Oh, cum îmi place gălăgia asta! Populi debacchantis populosa debacchantio! Se porni să cânte, cu ochii înecaţi în extaz, cu tonul unui canonic ce îngână vecernii: Quoe cantica! quoe organa! quoe cantilenae! quoe meloclioe hic sine fine decantantur! Sonant melliflua hymnorum organa, suavissima angelorum melodia, cantica canticorum mira! Se întrerupse: — Cantiniera diavolului, dă-mi să mănânc.Urmă un moment de semităcere, în răstimpul căruia se ridică, la rându-i, vocea ascuţită a ducelui Egiptului, instruindu-şi ţiganii:— ...Nevăstuica se numeşte Aduina, vulpea Picior-Albastru sau Gonaciul-Pădurilor, lupul Picior-Cenuşiu sau Picior-Auriu, ursul Bătrânul sau Bunicul. Tichia unui spiriduş te face nevăzut şi-ţi arată lucruri nevăzute. Orice broască râioasă pe care o botezi trebuie sa fie îmbrăcată în catifea roşie, cu un clopoţel la gât şi unul la picioare. Naşul stă în frunte, naşa la urmă. Demonul Sidragasum are puterea de a le face pe fete să danseze goale.— La naiba! îl întrerupse Jehan. Aş vrea să fiu demonul Sidragasum.În vremea asta, vagabonzii continuau să se înarmeze, şuşotind în capătul celălalt al cârciumii.— Biata Esmeralda! spunea un ţigan.— E sora noastră. Trebuie s-o salvăm.— Mai e la Notre-Dame? întrebă unul cu mutră de evreu.— Da, nici vorbă.— În cazul ăsta, la Notre-Dame, camarazi! Cu atât mai bine, pentru că sunt acolo, în capela Sfinţilor Fereol şi Ferrution, două statui, una a Sfântului Jean-Baptiste şi alta a Sfântului Antoine, amândouă de aur, cântărind laolaltă şaptesprezece mărci aur şi cincisprezece estellini. Eu mă pricep. Sunt bijutier.I se dădu lui Jehan să mănânce. El strigă, întinzându-se peste sânul femeii de alături:— Pe Sfântul Voult-de-Lucques, căruia poporul zice Sfântul Goguelu, că mă simt cât se

Page 187: Victor hugo   notre-dame

poate de fericit. E în faţa mea un nătărău care mă priveşte cu faţa prăpădită a unui arhiduce. Uite unul în stânga cu dinţi atât de lungi că îi ascund bărbia. Şi apoi eu sunt mareşalul de Gie la asediul Pontoisei; ţin mâna dreaptă pe-un mamelon. Hei, camarade, dumneata ai aerul unui negustor de stambă, şi vii să te-aşezi lângă mine? Eu sunt un nobil, prietene. Negustoria nu se împacă deloc cu nobleţea. Pleacă de-aici! Hei, voi de-acolo! nu vă bateţi! Cum, Baptiste Frânge-Bou, tu care ai un nas atât de frumos, vrei să-l primejduieşti în pumnii mocofanului ăsta? Nătărăule! Non cuiquam datum est habere nasiim! Jaqueline Roade-Ureche, tu eşti cu-adevărat divină! Păcat că nu ai păr. Hehe! eu mă numesc Jehan Frollo, şi fratele meu este arhidiacon. Să-l ia dracu! Tot ce vă spun este adevărat. Făcându-mă vagabond, m-am lipsit cu dragă inimă de o jumătate din casa aflată în paradis, şi pe care fratele meu mi-o făgăduise! Dimim domum in paradiso. Citez textul. Am o proprietate pe strada Tirechappe, şi toate femeile sunt îndrăgostite de mine; e adevărat ce spun după cum este adevărat că Sfântul Eloy era un admirabil bijutier şi că Sfântul Laurent a fost ars cu coji de ouă. Vă jur, camarazi:Că n-am să beau absint Un an dacă vă mint!Adorata mea, e clar de lună; ia te uită prin gârlici cum vântul mototoleşte norii! Aşa fac eu cu bluza ta. Jupiter, ce mănânc eu aici? Hei, cantiniero, părul care lipseşte de pe capul târfelor tale îl găsesc în jumările pe care le faci. Bătrâno, încă îmi plac jumările pleşuve! Lua-te-ar dracu de cârnă! Ce ospătărie a lui Belzebut, unde târfele se piaptănă cu furculiţele!Sparse farfuria pe lespezi şi începu să urle:Iar eu nu am, Pe viul Dumnezeu, Nici credinţă, nici lege, Nici foc, nici loc, Nici Dumnezeu, Nici rege!Clopin Trouillefou terminase între timp împărţirea armelor. Se apropie de Gringoire care părea cufundat într-o reverie profundă, cu picioarele pe un fier de foc.— Amice Pierre, îl întrebă regele din Thunes, la ce naiba cugeţi?Gringoire se întoarse spre el, cu un zâmbet melancolic.— Îmi place focul, scumpe nobile. Nu pentru motivul trivial că focul ne încălzeşte picioarele sau că ne fierbe supa, ci pentru că are scântei. Uneori petrec ceasuri întregi privind scânteile. Găsesc mii de lucruri în stelele presărate pe fundul negru al vetrei. Stelele astea sunt totodată lumi.— Să mă ia dracu dacă te înţeleg! glăsui vagabondul. Nu ştii cât este ceasul?— Nu ştiu, răspunse Gringoire.Clopin se apropie atunci de ducele Egiptului. — Camarade Mathias, momentul nu e bun. Se zice că regele Ludovic al XI-lea e la Paris.— Un motiv mai mult să i-o smulgem din gheare pe surioara noastră, răspunse bătrânul ţigan.— Vorbeşti ca un bărbat, Mathias, glăsui regele din Thunes. De altminteri treaba va merge lesne. Nu ne putem teme de nici o împotrivire. Canonicii sunt iepuri, şi noi suntem tari. Oamenii parlamentului au să rămână buimăciţi mâine când vor veni s-o caute. Mii de draci, nu vreau s-o spânzure pe drăgălaşa fată!Clopin ieşi din cârciumă.În vremea asta, Jehan striga cu voce răguşită:— Beau, mănânc, sunt beat, sunt Jupiter! Pierre Ucigaşul, dacă te mai uiţi aşa la mine îţi dau nişte bobârnace peste nas.La rându-i, Gringoire, smuls din meditaţii, să urmărească furtunoasa şi ţipătoarea scenă din jur, murmurând printre dinţi:— Luxuriosa res vinum et tumultuosa ebrietas ! ce dreptate am avut eu să nu beau, şi cât de bine spune Sfântul Benoît: Vinum apostatare, facit sapientes!În momentul acesta, Clopin reintră şi strigă cu voce de tunet:— Miezul nopţii!La auzul cuvintelor rostite de el, şi care produseseră efectul ordinului de încălecare asupra unui regiment în repaus, toţi vagabonzii, bărbaţi, femei, copii, se năpustiră buluc din tavernă

Page 188: Victor hugo   notre-dame

în zgomot de arme şi de fierărie.Luna se-acoperise.Curtea Minunilor era întunecoasă. Nici o lumină. Dar era pustie. Distingeai o sumedenie de bărbaţi şi femei care îşi vorbeau în şoaptă. Îi auzeai şuşotind şi vedeai sclipind în beznă tot felul de arme. Clopin se urcă pe-un bolovan.— În rând, Argou! În rând, Egipt! În rând, Galileea! În umbră se produse mişcare. Imensa gloată păru că se formează în coloană. După câteva minute, regele din Thunes ridică iarăşi glasul: Acum, linişte, pentru a străbate Parisul! Parola este: „luminiţa ascunsă”. Să nu se-aprindă torţele decât la Notre-Dame! Înainte, marş!Peste zece minute, călăreţii de pază fugeau înspăimântaţi dinaintea unei lungi procesiuni de oameni negri şi sluţi, care cobora spre Pont-au-Change, trecând prin străzi întortocheate ce străpung în toate sensurile cartierul masiv al Halelor.

IV. Un prieten neîndemânatic

Quasimodo nu dormea în noaptea aceea. Făcuse ultimul rond în biserică. Nu băgase de seamă, în momentul când încuia uşile, că arhidiaconul a trecut pe lângă el trădând oarecare ciudă că-l vede zăvorând cu grijă armătura enormă de fier care dădea canaturilor late soliditatea unui zid. Dom Claudiu părea mai dus pe gânduri de obicei. Dealtminteri, de când cu întâmplarea nocturnă din chilie, îl maltrata mereu pe Quasimodo; oricât îl bruftuise, ba chiar câteodată îl bătuse, nimic nu zdruncina supunerea, răbdarea, resemnarea devotatului şi fidelului clopotar. Din partea arhidiaconului el îndura totul, injurii, ameninţări, lovituri, fără să murmure o mustrare, fără să scoată o tânguire. Cel mult îl urmărea din ochi cu nelinişte, când dom Claudiu urca scara turnului, dar arhidiaconul se abţinuse de-a mai apărea în faţa egiptencei.În noaptea aceea, deci, după ce mai dăruise o privire bietelor sale clopote atât de părăsite, Jacquelinei, Mariei, lui Thibauld, Quasimodo s-a urcat până în vârful turnului răsăritean, şi acolo, punând pe margine felinarul bine mascat, începuse a contempla Parisul. Noaptea, am mai spus, era foarte întunecoasă. Parisul, care nu era aproape deloc luminat în epoca aceea, prezenta ochiului o îngrămădire confuză de forme negre, întretăiată ici-colo de curba alburie a Senei. Quasimodo văzu mai multă lumină la fereastra unui edificiu depărtat, al cărui nelămurit şi mohorât profil se desena bine deasupra acoperişurilor, spre Porte Saint-Antoine. Veghea cineva şi acolo.Lăsând să plutească în orizontul de negură şi noapte unicul său ochi, clopotarul simţea într-însul o nelinişte de negrăit. De mai multe zile era în gardă. Vedea cum neîncetat dau târcoale în jurul bisericii oameni cu mutră sinistră, care nu slăbeau din ochi adăpostul fetei. Gândea că se urzeşte, poate, vreun complot împotriva refugiatei nefericite. Îşi închipuia că asupra ei se îndreaptă o vrăjmăşie populară, cum se îndreaptă şi asupra lui, şi că s-ar putea să se întâmple curând ceva. De aceea stătea în turn, la pândă, cu ochiul, rând pe rând, aţintit asupra chiliei şi asupra Parisului, făcând pază sigură ca un câine credincios, cu mii de bănuieli în minte.Deodată, pe când scruta oraşul cu ochiul pe care natura, în chip de compensaţie, îl făcuse aşa de străpungător încât putea aproape să înlocuiască celelalte organe care îi lipseau lui Quasimodo, deodată i se păru că silueta cheiului Vieille-Pelleterie avea ceva ciudat, că era o mişcare în punctul acesta, că linia parapetului, contrastând neagră pe albul apei, nu era dreaptă şi liniştită ca a altor cheiuri, ci că se ondula asemeni valurilor unul fluviu sau asemeni capetelor unei mulţimi în mers.I se păru ciudat, îşi ascuţi atenţia. Mişcarea părea să vină spre Cetate. De altfel, nici o lumină. Ea dură un timp pe chei, apoi se ascunse puţin câte puţin, ca şi cum lucrurile de pe chei intrau înlăuntrul insulei, apoi încetă cu totul, astfel că linia cheiului deveni iar dreaptă şi neclintită.În momentul când Quasimodo se istovea în presupuneri, avu impresia că mişcarea se iveşte din nou în strada din faţa bisericii, care se prelungeşte în Cetate perpendicular cu faţa

Page 189: Victor hugo   notre-dame

catedralei. În sfârşit, oricât de dens ar fi fost întunericul, văzu un cap de coloană venind din strada aceasta, şi, într-o clipă, răspândindu-se în piaţă, o gloată din care nu puteai distinge în beznă decât că era gloată.Spectacolul îşi avea grozăvia sa. Probabil că ciudata procesiune, care părea interesată să se furişeze într-un întuneric profund, nu era mai puţin tăcută. Cu toate acestea, un zgomot oarecare, un tropăit măcar, se ridica desigur din rândurile ei. Dar zgomotul nu ajungea până la surdul nostru, astfel că mulţimea din care abia vedea ceva, fără sa audă însă nimic, îi făcea impresia unui convoi de morţi, mut, nepipăibil, pierdut într-o pâclă. I se părea că vede înaintând spre dânsul o negură plină cu oameni, că vede mişcându-se umbre în umbră.Atunci îl cuprinseră iarăşi temerile, ideea unei tentative împotriva egiptencei îi încolţi iarăşi în minte. Simţi nelămurit că se va întâmpla ceva violent. Se sfătui în momentul acela critic, singur, cu o judecată mai bună şi mai promptă decât ai fi putut-o aştepta de la creier atât de prost întocmit. S-o trezească pe egipteancă? S-o ajute să evadeze? Pe unde? Străzile erau împânzite, biserica dădea în râu. Nici un vas! Nici o ieşire! Nu exista decât o cale: să se lase ucis în pragul catedralei, să reziste măcar până va veni un ajutor, dacă avea să vină, şi să nu tulbure somnul Esmeraldei. După ce luă hotărârea aceasta, începu să examineze cu mai multă linişte inamicul.Gloata părea că se îngroaşă din clipă în clipă, în faţa bisericii. El deduse însă că ea făcea desigur foarte puţin zgomot, căci ferestrele străzilor şi ale pieţei rămâneau închise. Deodată licări o lumină şi, peste un moment, şapte-opt torţe aprinse se plimbară pe deasupra capetelor, clătinându-şi în umbră tufele lor de flăcări. Quasimodo văzu atunci, lămurit, mişunând în piaţă o turmă înfricoşătoare de bărbaţi şi femei, în zdrenţe, înarmaţi cu coase, suliţi, cosoare, halebarde ale căror vârfuri scânteiau. Ici-colo, furci negre proiectau coarne mutrelor hidoase. Îşi reaminti vag de gloata aceasta, şi i se păru că recunoaşte toate capetele care, acum câteva luni, îl salutaseră ca pe papa nebunilor. Un bărbat cu o torţă într-o mână şi cu o măciucă într-alta se urcă pe o piatră şi păru că ţine o cuvântare. În acelaşi timp, ciudata armată făcu câteva mişcări ca şi cum lua poziţia de învăluire a bisericii. Quasimodo îşi ridică lampa şi coborî pe platforma dintre turnuri ca să vadă mai aproape şi să chizbuiască asupra mijloacelor de apărare.Ajungând în faţa portalului înalt al catedralei, Clopin Trouillefou îşi orânduise într-adevăr trupa ca pentru bătălie. Deşi nu se aştepta la nici o împotrivire, voia, în calitate de general prudent, să păstreze o ordine care să-i îngăduie la nevoie a face front în contra unui atac subit al paznicilor de noapte. Îşi eşalonase deci brigada în aşa fel încât, văzută de sus şi de departe, ai fi zis că e triunghiul roman al bătăliei de la Ecnome, capul de porc al lui Alexandru sau faimosul colţ al lui Gustav-Adolf. Baza triunghiului se sprijinea în fundul pieţii, ca să astupe strada de la intrarea bisericii; una din laturi privea Hotel-Dieu, alta strada Saint-Pierre-aux-Bouefs. Clopin Trouillfou se aşezase în vârf, cu ducele Egiptului, cu prietenul nostru Jehan şi cu bătăuşii cei mai cutezători.O acţiune ca aceea pe care vagabonzii o puneau cale, acum, în contra catedralei, nu era un lucru rar în oraşele Evului Mediu. Ceea ce noi numim azi politie, nu exista pe atunci. În cetăţile cu puzderii de lume, în capitale mai cu seamă, nici o putere nu era nici un regulator. Feudalitatea construise aceste comunităţi într-un mod ciudat. O cetate era o adunare de nenumărate nobilimi care o divizau în compartimente de toate formele şi de toate mărimile. Aşa se explică nenumăratele poliţii contradictorii, adică nici o poliţie. Toţi aceşti justiţiari feudali nu recunoşteau decât nominal autoritatea suzerană a regelui. Toţi aveau dreptul de a pune biruri. Toţi erau stăpâni. Ludovic al XI-lea, acest neobosit lucrător care începu pe plan larg dărâmarea edificiului feudal, continuată de Richelieu şi de Ludovic al XIV-lea, în folosul regalităţii, şi terminată de Mirabeau în folosul poporului, Ludovic al XI-lea încercase să sfârâme reţeaua de seniorii care acoperea Parisul, aruncând cu violenţă două sau trei ordonanţe de poliţie generală. Astfel, în 1465, s-a dat ordin locuitorilor ca, la venirea nopţii,

Page 190: Victor hugo   notre-dame

să lumineze ferestrele cu lumânări şi să-şi închidă câinii, sub pedeapsa ştreangului; în acelaşi an s-a dat ordin să se închidă străzile, seara, cu lanţuri de fier şi s-a interzis portul de pumnale sau arme ofensive noaptea, pe străzi. Dar, în scurtă vreme, toate acele încercări de legislaţie comunală căzură în desuetudine. Burghezii lăsară vântul să le stingă lumânările la ferestre, şi câinii să hoinărească; lanţurile nu se întinseră decât sub stare de asediu; interdicţia de-a purta pumnale n-aduse alte schimbări decât denumirea de strada Frânge-Bot străzii Frânge-Gât, ceea ce înseamnă un progres evident. Vechiul eşafodaj de jurisdicţii feudale rămase în picioare, încrucişându-se peste oraş, stingherindu-se, încâlcindu-se, sfâşiindu-se reciproc; inutilă îngrămădire de pichete de pază, prin care răzbăteau cu forţa armată brigandajul, furtişagul şi răzvrătirea. În dezordinea asta, nu constituia deci un eveniment extraordinar atacurile unei părţi din gloată împotriva unui palat, a unei case, în cartierele cele mai populate. În majoritatea cazurilor vecinii nu se amestecau decât dacă atacul ajungea până la ei. Îşi astupau urechile să n-audă împuşcăturile, închideau obloanele, baricadau porţile, lăsau încăierarea să se termine cu sau fără intervenţia paznicilor, iar a doua zi se spunea în Paris: „Etienne Barbette a fost forţat azi noapte”; „Mareşalul de Clermont a fost capturat”, etc. De aceea nu numai locuinţele regale, Luvrul, Palatul, Bastilia, Turnelele, dar şi simplele locuinţe seniorale, Petit-Bourbon, Hotel de Sens, Hotel d'Agouleme etc. aveau metereze pe ziduri şi deasupra porţilor. Bisericile se apărau prin sfinţenia lor. Câteva totuşi, printre care Notre-Dame, erau fortificate. Să revenim la Notre-Dame.După terminarea primelor măsuri, şi trebuie să spunem, spre onoarea disciplinei vagabozilor, că ordinele lui Clopin fură executate în linişte, cu precizie admirabilă, vrednicul şef al bandei se urcă pe parapetul de la intrarea bisericii; aici îşi înălţă vocea răguşită şi mahmură, cu faţa spre Notre-Dame, agitându-şi torţa a cărei lumină, clătinată de vânt şi învăluită în fiecare moment de propriu-i fum, arăta şi ascundea privirilor faţada roşiatică a bisericii.— Ţie, Ludovic de Beaumont, episcop al Parisului, consilier la curtea parlamentului, eu, Clopin Trouillefou, rege din Thunes, mare cezar, prinţ al argoului, episcopul nebunilor, îţi spun: sora noastră condamnată pe nedrept pentru magie s-a refugiat în biserica ta; îi datorezi azil şi pază; dar curtea parlamentului vrea să o răpească şi tu consimţi; aşa că ar spânzura-o în Piaţa Greve dacă Dumnezeu şi vagabonzii n-ar fi aici. Prin urmare, venim la tine, episcopule. Dacă biserica e sacră, este şi sora noastră; dacă sora noastră nu e sacră, nu e nici biserica ta. De aceea te obligăm să dai înapoi pe fata noastră, dacă vrei să-ţi salvezi biserica; altminteri o vom lua cu de-a sila pe fată şi vom jefui biserica. Vom face bine de altfel. Drept care, înfig aici drapelul meu, şi Domnul să te aibă în pază, episcop al Parisului!Din păcate, Quasimodo nu putu să audă cuvintele acestea rostite cu o măreţie sumbră, sălbatică. Un vagabond înfăţişă lui Clopin bandiera pe care o înfipse solemn între doi bolovani. Era o furcă în dinţii căreia atârna, însângerată, o bucată de stârv.Apoi regele din Thunes se întoarse şi-şi plimbă asupra armatei sale, mulţime sălbatică ale cărei priviri scânteiau aproape la fel cu suliţele. După o pauză de o clipă:— Înainte, copii! strigă el. La lucru, răzvrătiţilor!Treizeci de bărbaţi robuşti, cu mădulare late, cu înfăţişare de lăcătuşi, ieşiră din rânduri cu ciocane, cleşti şi drugi de fier pe umeri. Se îndreptară spre uşa principală a bisericii, urcară treapta şi în curând fură văzuţi sub ogivă, sfredelind uşa cu cleşti şi cu pârghii. Un pâlc de vagabonzi îi urmă pentru a-i ajuta sau a-i privi. Cele unsprezece trepte ale portalului erau invadate. Dar uşa rezista.— Drace! e tare şi încăpăţânată! spunea unul.— E bătrână şi are mădularele chircite, spunea altul.— Curaj, camarazi! îndemna Clopin. Mă prind că deschide uşa, că veţi lua fata şi veţi dezbrăca altarul mai înainte ca vreun ţârcovnic să se trezească. Uite, mi se pare că broasca se strică.Clopin fu întrerupt de-un troznet cumplit care răsună în momentul acela dinapoia lui. Întoarse

Page 191: Victor hugo   notre-dame

capul. O bârnă enormă căzuse din cer, zdrobise vreo doisprezece vagabonzi pe treapta bisericii şi se rostogolea pe caldarâm cu detunătura unei ghiulele, frângând ici-colo picioare în mulţimea haimanalelor care se dădeau în lături cu strigăte de spaimă. Cât ai clipi din ochi, incinta rezervată intrării fu goală. Deşi protejaţi de arcurile portalului, rebelii părăsiră uşa, şi însuşi Clopin se trase la distanţă respectabilă.— Am scăpat ca prin urechile acului! strigă Jehan. Am simţit cum şuieră pe lângă mine! Dar Pierre Ucigaşul e răpus!Nu se poate descrie prin cuvinte uimirea şi groaza căzute dimpreună cu bârna asupra bandiţilor. Rămaseră câteva minute cu ochii fixaţi în sus, mai consternaţi de bucata de lemn decât de douăzeci de mii de arcaşi regali.— Drace! asta miroase a magie! mormăi ducele.— Buşteanul e trimis de lună peste noi! spuse Andry Roşul.— Mii de papi! exclamă Clopin; sunteţi nişte nătărăi toţi! Dar nu ştia nici el cum să explice căderea bârnei.Cu toate astea, nu se distingea nimic pe faţadă, spre vârful căreia lumina torţelor nu putea să răzbată. Bârna grea zăcea în mijlocul pieţii, şi se auzeau ţipetele nenorociţilor care primiseră prima izbitură şi îşi spintecaseră pântecul pe colţul treptelor de piatră.După ce îşi mai veni în fire, regele din Thunes dădu, în sfârşit, o explicaţie care păru plauzibilă tovarăşilor săi:— Mii de draci! nu cumva se apără călugării? Atunci pe ei! Pe ei!— Pe ei! repetă gloata cu urale furioase. Şi flintele se descărcară în faţada bisericii.La auzul detunăturii, paşnicii locuitori ai caselor învecinate se treziră, mai multe ferestre se deschiseră, câteva scufii de noapte şi mâini cu lumânări apărură.— Trageţi asupra ferestrelor! strigă Clopin. Ferestrele se închiseră pe dată, iar bieţii burghezi, care abia avuseseră timp să arunce o privire înfricoşată asupra scenei cu lumini şi hărmălaie, se refugiară plini de spaimă lângă nevestele lor, întrebându-se dacă se desfăşura sabatul în piaţa Notre-Dame, sau era un asalt al bourguignonilor ca la 64. Soţii se gândiră atunci la jaf, femeile la viol, şi toată lumea tremura.— Pe ei! repetau pungaşii. Dar nu cutezau să se apropie. Priveau biserica, priveau grinda. Grinda nu se clintea. Edificiul îşi păstra aerul calm şi pustiu, dar ceva îi îngheţa pe vagabonzi.— La lucru, răzvrătiţi! strigă Trouillefou. Împingeţi uşa.Nu făcu nimeni un pas.— Mii de draci! spuse Clopin. Iată că oamenii se sperie de-o bârnă.Un bătrân rebel i se adresă:— Căpitane, nu ne sâcâie grinda, ci uşa acoperită cu drugi de fier. Cleştele n-are nici o putere asupra ei.— Dar ce v-ar trebui ca s-o daţi în lături? întrebă Clopin.— Hei, ne-ar trebui un berbec.Regele din Thunes alergă curajos la grinda formidabilă şi-o puse în picioare.— Iată un berbec! strigă el; vi-l trimit chiar călugării. Şi făcând o plecăciune batjocoritoare spre biserică, spuse: Vă mulţumesc, preacucernici călugări!Fanfaronada lui făcu bună impresie, vraja bârnei era ruptă. Vagabonzii căpătară din nou curaj, şi îndată bârna grea, ridicată ca un fulg de două sute de braţe voinice, se năpusti cu furie asupra uşii pe care încercaseră şi până atunci s-o urnească din loc. Văzând, în lumina slabă pe care faclele răzleţe ale vagabonzilor o răspândeau în piaţă, grinda lungă ţinută de gloata ce-o năpustea asupra bisericii, ai fi avut impresia că vezi un animal monstruos cu o mie de picioare atacând uriaşul de piatră.In izbitura bârnei, uşa semimetalică răsună ca o tobă imensă; nu se sparse, dar întreaga catedrală tresări şi se auziră mugind cavităţile profunde ale edificiului. În clipa aceea o ploaie de bolovani începu să cadă de sus peste capul celor ce atacau.

Page 192: Victor hugo   notre-dame

— Drace! strigă Jehan, nu cumva turnurile îşi scutură peste noi balustradele? Dar elanul se pornise, regele din Thunes dădea exemplul, cu siguranţă că era episcopul care se apăra; uşa fu atacată cu şi mai multă înverşunare, în ciuda pietrelor care sfărâmau ţeste în dreapta şi în stânga.De remarcat că pietrele cădeau una câte una; dar cădeau repede. Pungaşii simţeau totdeauna câte două deodată: una în picioare, una în cap. Puţini erau aceia care scăpau de lovituri; un strat larg de morţi şi de răniţi sângera şi se zvârcolea de pe acum sub picioarele asedianţilor care, furioşi, se schimbau neîncetat. Grinda continua să bată uşa cu regularitate, pietrele să cadă, uşa să mugească.Cititorul a ghicit desigur că rezistenţa neaşteptată care îi scosese din sărite pe vagabonzi venea de la Quasimodo. Din nefericire întâmplarea îl servise pe bravul surd. Când a coborât pe platforma dintre turnuri, ideile îi erau încâlcite în cap. Alergase câteva minute de-a lungul galeriei, încoace şi încolo, ca un nebun, văzând de sus masa compactă a vagabonzilor, gata să se năpustească asupra bisericii, cerând Diavolului sau lui Dumnezeu s-o salveze pe egipteancă. Se gândise să urce la clopotul cel mare şi să dea alarma; dar, mai înainte de-a putea să pună clopotul în mişcare, mai înainte ca glasul Mariei să poată zvârli un strigăt, uşa bisericii nu avea oare timpul să sară de zece ori în lături? Tocmai atunci rebelii înaintau spre ea cu uneltele lor. Ce să facă?Îşi aminti deodată că zidarii lucraseră toată ziua la repararea zidului, a grinzilor şi a acoperişului turnului răsăritean. Avu o fulgerare. Zidul era de piatră, acoperişul de plumb, grinzile de lemn.Quasimodo alergă la turn. Camerele inferioare erau într-adevăr pline de materiale: teancuri de pietre pentru construcţie, suluri de foi de tablă, legături de şipci, grinzi solide, retezate de ferăstrău, mormane de moloz. Un arsenal complet.N-avea timp de pierdut. Cleştii şi ciocanele lucrau jos. Cu o forţă pe care o sporea simţământul primejdiei, el ridică o bârnă, cea mai grea, cea mai lungă, o scoase printr-o ferestruică, apoi, apucând-o de afară din turn, o împinse prin unghiul balustradei care înconjoară platforma, şi o slobozi în abis. În prăbuşirea de la o sută şaizeci de picioare înălţime, scrijelind zidul, sfărâmând sculpturile, butucul enorm se răsuci de mai multe ori ca o aripă de moară care ar porni singură în spaţiu. Atinse în sfârşit solul, strigătul năpraznic se ridică, iar săltându-se de la pământ, grinda neagră părea un şarpe negru.Quasimodo îi văzu pe vagabonzi împrăştiindu-se la căderea bârnei, asemenea cenuşei când suflă un copil. Se folosi de spaima lor şi, în timp ce ei aţinteau o privire superstiţioasă asupra toroipanului căzut din cer, şi mutilau sfinţii de piatră ai portalului cu o descărcătură de săgeţi şi de flinte, Quasimodo îngrămădea în tăcere moloz, pietre, ba chiar unelte de construcţie, pe marginea balustradei de unde bârna fusese aruncată.De aceea, de îndată ce ei începură să bată uşa mare, grindina de bolovani începu să cadă, şi li se părea că biserica se năruia singură peste capul lor.Cine l-ar fi putut vedea pe Quasimodo în momentul acela, s-ar fi înfricoşat. Independent de proiectilele îngrămădite pe balustradă, strânsese un morman de pietre şi pe platformă. De îndată ce bolovanii de pe marginea exterioară se epuizară, luă din grămadă. Capu-i mare, de spiriduş, se pleca deasupra balustradei, apoi o piatră enormă cădea, pe urmă alta, pe urmă încă una. Din când în când urmărea cu ochiul o piatră zdravănă, şi, când ea nimerea bine, el spunea: Hm!Cu toate acestea golanii nu se descurajau. De mai mult de douăzeci de ori uşa groasă asupra căreia se înverşunau se cutremurase sub apăsarea berbecelui de stejar înmulţit cu tăria a o sută de oameni. Panourile trosneau, şlefuirile zburau în ţăndări, balamalele zvâcneau în fiecare clipă, lemnul se măcina între nervurile de fier. Din fericire pentru Quasimodo, fierul era în cantitate mai mare decât lemnul.

Page 193: Victor hugo   notre-dame

El simţea totuşi că uşa se clătina. Măcar că n-auzea, fiecare lovitură a berbecelului se repercuta în acelaşi timp în cavernele bisericii şi în măruntaiele sale. Îi vedea de sus pe vagabonzi, plini de triumf şi de înverşunare, arătând faţadei tenebroase pumnul, şi invidia, cu gândul la egipteancă şi la el, aripile bufniţelor care zburau în stoluri pe deasupra capului său.Ploaia de bolovani nu era de ajuns pentru a-i respinge pe asediatori.În momentul acela de nelinişte, remarcă, ceva mai jos de balustrada de unde îi zdrobea pe vagabonzi, două jgeaburi lungi de piatră care se revărsau exact deasupra uşii. Orificiul intern al jgheaburilor dădea pe lespedea platformei. Îi veni o idee. Aduse din vizuina sa de clopotar o legătură de surcele, puse peste ele câteva grămezi de şipci şi de suluri de tablă — muniţii de care nu uzase încă, şi, potrivind rugul dinaintea găurii celor două jgheaburi, îi dădu foc cu ajutorul lămpii. In vremea asta, deoarece bolovanii nu mai cădeau, vagabonzii încetaseră să mai privească în sus. Gâfâind ca o haită de câini care încolţise mistreţul, bandiţii se înghesuiau gălăgioşi în jurul uşii pe care berbecele o deformase, dar care rezista încă. Aşteptau înfioraţi lovitura cea mare, lovitura care să o străpungă. Se întreceau să fie cât mai aproape, ca să se poată năpusti cei dintâi când ea se va deschide, în catedrala bogată, vast rezervor în care se îngrămădiseră comorile a trei veacuri. Îşi reaminteau unii altora, cu răcnete de bucurie şi poftă, crucile frumoase de argint, omofoarele de brocart, splendorile corului, sărbătorile uluitoare. Crăciunurile cu făclii scânteietoare, Paştele cu soare orbitor, toate acele solemnităţi splendide care împodobeau altarele cu o crustă de aur şi diamante. Cu siguranţă că, în momentul acesta, guşaţii şi slăbănogii, nărăviţi în rele, se gândeau mult mai puţin la eliberarea egiptencei, cât la jefuirea catedralei. Am crede chiar că, pentru mulţi din ei, Esmeralda nu era decât un pretext, dacă hoţii au cumva nevoie de pretexte.Deodată, în momentul când ei se grupau pentru o ultimă sforţare în jurul berbecelui, ţinându-şi răsuflările şi încordându-şi muşchii ca să dea lovituri decisive, un urlet şi mai năpraznic decât cel care izbucnise şi expirase sub grindă, se ridică în mijlocul lor. Cei care nu strigau, cei care încă trăiau, priviră cum două ţâşnitori de plumb topit cădeau de la înălţimea edificiului peste gloată. Marea de oameni se prăbuşi sub metalul clocotitor care făcuse, în ambele locuri unde cădea, două găuri negre şi fumegânde în mulţime, cum ar face apa caldă în zăpadă. Muribunzii se mişcau, măcinaţi pe jumătate şi mugind de durere. În preajma ţâşnitorilor principale se împrăştiau stropi din ploaia oribilă asupra asediatorilor, pătrunzând în cranii ca burghiuri de flacără.Urletul a fost sfâşietor. Fugiră claie peste grămadă, aruncând bârna peste cadavre, cei mai curajoşi deveniră cei mai timizi, şi piaţa se goli pentru a doua oară.Toţi ochii se ridicaseră spre acoperişul bisericii. Ceea ce vedeau era extraordinar. Pe culmea celei mai înalte galerii, o flacără mare urca între ambele turnuri, vârtejuri de scântei, o flacără dezordonată şi largă din care vântul purta la răstimpuri câte o fâşie. Dedesubtul flăcării, dedesubtul balustradei cu trifoi de jar, două jgheaburi cu boturi de monştri zvârleau neîncetat ploaia arzătoare ce-şi desprindea şiroaiele argintii pe tenebrele faţadei inferioare. Pe măsură ce se apropiau de sol, ţâşniturile de plumb lichid se desfăceau în jeturi, ca apa care ţâşneşte din nenumăratele găuri ale stropitoarei. Deasupra flăcării, turnurile enorme păreau mult mai impunătoare. Diavolii şi balaurii sculptaţi pe ele căpătau o înfăţişare lugubră. Lumina neliniştită a flăcării îi mişca parcă. Iar printre monştrii pe care îi trezeau astfel, din somnul lor de piatră, flacăra, zgomotul, era unul care mergea şi pe care îl vedeai din când în când trecând peste fruntea arzătoare a rugului ca un liliac pe dinaintea unei lumânări.Se întinse o linişte de groază printre vagabonzi, în răstimpul căreia nu se auziră decât strigătele de alarmă ale călugărilor închişi în mănăstirea lor, mai neliniştiţi decât caii într-un grajd care arde, zgomotul furişat al ferestrelor deschise şi închise la repezeală, hărmălaia lăuntrică a caselor şi a spitalului, bătaia vântului, ultimul horcăit al muribunzilor şi clipocitul continuu al ploii de plumb pe caldarâm.În vremea asta, vagabonzii fruntaşi se retrăseseră sub tinda casei Gondelaurier, şi ţineau sfat.

Page 194: Victor hugo   notre-dame

Aşezat pe o bornă, ducele Egiptului contempla cu o teamă religioasă incendiul fantasmagoric care scânteia la două sute de picioare în văzduh. Clopin Trouillefou îşi muşca pumnii de enervare.— E peste putinţă să intrăm! murmură el printre dinţi.— O biserică veche vrăjită! bombănea bătrânul ţigan Mathias Hungadi Spicali.— Vedeţi demonul acela care trece în sus şi-n jos prin faţa focului? exclamă ducele Egiptului.— La naiba, e afurisitul de clopotar, Quasimodo, spuse Clopin.Ţiganul clătină din cap:— Vă asigur că e duhul lui Sabnac, marele marchiz, demonul fortificaţiilor. Are forma unui soldat înarmat, cu un cap de leu. Uneori călătoreşte pe-un cal hidos; îi transformă pe oameni în pietre cu care construieşte turnuri. Comandă cincizeci de legiuni. E chiar el. Îl recunosc. Uneori e îmbrăcat cu un halat frumos, auriu, după moda turcească.— Unde e Bellevigne de l'Etoile? întrebă Clopin,— A murit, răspunse o vagaboandă. Andry Roşul râdea ca un idiot:— Notre-Dame dă de lucru spitalului, spunea el.— Aşadar, nu există vreun mijloc să forţăm uşa! exclamă enervat regele din Thunes.Ducele Egiptului îi arătă cu tristeţe cele două pâraie de plumb clocotitoare care brăzdau întruna faţada neagră ca două caiere lungi de fosfor.— S-au văzut biserici care se apărau astfel singure, observă el oftând. Acum patruzeci de ani, Sfânta Sofia din Constantinapol a zvârlit de trei ori în şir la pământ semiluna lui Mahomed, clătinându-şi cupolele. Guillaume de Paris, care o construit-o pe asta, era un magician.— Trebuie, prin urmare, să plecăm în chip ruşinos? întrebă Clopin. S-o lăsăm aici pe sora noastră care va fi spânzurată mâine de lupii cu glugi?— Şi să lăsăm şi sacristia în care se găsesc mormane de aur? adăugă un vagabond al cărui nume, cu regret, nu-l cunoaştem.— Pe barba lui Mahomed! strigă Trouillefou.— Să mai încercăm o dată, reluă vagabondul. Mathias Hungadi clătină din cap:— Pe uşă n-o să putem intra. Trebuie să găsim un clenci în armura bătrânei vrăjitoare. O gaură, o încheietură, ceva.— Unde o fi şcolarul Jehan care era atât de împlătoşat? întrebă Clopin.— Cu siguranţă că a murit, răspunse cineva. Nu i se mai aude râsul.Regele din Thunes încruntă sprânceana.— Păcat. Sub platoşa lui era o inimă vitează. Dar maestrul Pierre Gringoire?— Căpitane Clopin, spuse Andry Roşul, el s-a furişat mai înainte ca noi să trecem de Pont-aux-Changeurs.Clopin bătu din picior.— Mii de draci! El ne împinge aici şi tot el ne lasă în toiul lucrului! Palavragiu fricos!— Căpitane Clopin, strigă Andry Roşul care privea în stradă, uite-l pe şcolarul nostru.— Pluto fie lăudat! glăsui Clopin. Dar ce naiba trage după el?Era într-adevăr Jehan, ce gonea acum, cât îi îngăduiau straiele greoaie de paladin, cu o scară lungă pe care o târa cu bravură pe caldarâm. Gâfâia mai straşnic decât o furnică înhămată la un fir de iarbă, de douăzeci de ori mai lung decât ea.— Victorie! Te Deum! striga şcolarul. Iată scara hamalilor din portul Saint-Landry.— Copile, ce dracu vrei să faci cu scara asta?— Am luat-o, răspunse Jehan gâfâind. Ştiam unde este. Sub şopronul casei locotenentului. E acolo o fată pe care o cunosc şi care îmi spune că sunt frumos ca un Cupidon. Biata fată a venit în cămaşă să-mi deschidă.— Da, dar ce vrei să faci cu scara? întrebă Clopin.Jehan îl privi cu un aer şiret şi priceput, pocnindu-şi degetele ca pe nişte castaniete. Era

Page 195: Victor hugo   notre-dame

sublim în momentul acela. Avea pe cap una din acele chivăre din secolul al cinsprezecelea, care înspăimântau inamicul cu crestele lor himerice.— Ce vreau să fac cu ea, auguste rege? Vezi şirul de statui cu mutre de nătărăi de deasupra celor trei portaluri?— Da. Şi?— E galeria regilor Franţei.— Şi ce-mi pasă mie de ei? întrebă Clopin.— Aşteaptă! La capătul galeriei se găseşte o uşă care nu e închisă niciodată decât cu lacătul; mă urc pe scară, acolo şi sunt în biserică.— Copilule, lasă-mă să urc eu întâi.— Nu, camarade, scara este a mea. Dumneata vei fi al doilea.— Belzebut să te gâtuie! spuse posacul Clopin. Eu nu vreau să fiu după nimeni!— În cazul ăsta, Clopin, caută-ţi o scară. Jehan porni la fugă prin piaţă, trăgând scara şi strigând:— După mine, copii!Într-o clipă scara fu ridicată şi rezemată de balustrada galeriei inferioare, deasupra unuia din portalurile laterale. Mulţimea vagabonzilor se îmbulzi jos, să se urce, scoţând strigăte vesele. Dar Jehan îşi păstră dreptul, astfel că puse primul piciorul pe trepte. Urcuşul era destul de lung. Galeria regilor Franţei e înălţată astăzi la vreo şaizeci de picioare deasupra nivelului străzii. Cele unsprezece trepte ale peronului o înălţau şi mai mult. Jehan urca pe îndelete, stânjenit de armura-i greoaie, ţinând cu o mână treapta şi cu cealaltă flinta. Când ajunse la jumătatea scării, aruncă o privire melancolică asupra bieţilor vagabonzi morţi, de jos.— Hm, un morman de cadavre, vrednic de cântul al cincilea din lliada! spuse el. Continuă apoi să urce. Vagabonzii îl urmau. Era câte unul pe fiecare treaptă. Văzând cum se urcă, ondulând, în umbră, linia de spinări chiurasate, ai fi zis că e un şarpe cu solzi de oţel care se înalţă împotriva bisericii. Jehan, care se afla în frunte şi fluiera, completa iluzia.Şcolarul ajunse în sfârşit la balconul galeriei şi-l încălecă destul de sprinten, în aplauzele întregii bande. Astfel, stăpân pe citadelă, scoase un strigăt de bucurie şi se opri deodată împietrit. Îi zărise, dinapoia unei statui de rege, pe Quasimodo ascuns în beznă, cu ochiul scânteietor.Mai înainte ca un al doilea asediator să poată pune piciorul în galerie, formidabilul cocoşat sări spre scară, apucă fără să scoată un cuvânt capătul ambelor părţi ale ei cu mâinile sale puternice, le ridică, le depărta de zid, legănă un moment, în mijlocul urletelor înspăimântate, scara lungă încărcată de vagabonzi şi, subit, cu o forţă supraomenească zvârli ciorchinele de oameni în piaţă. Urmă o clipă când şi cei mai cutezători inşi se înfiorară. Aruncată înapoi, scara rămase un moment dreaptă şi în picioare, păru că şovăie, se clătină, apoi, deodată, descriind un arc înfricoşător, se prăbuşi cu încărcătura sa de bandiţi peste caldarâm, mai repede decât un pod umblător ale cărui lanţuri se frâng. Răcnete asurzitoare, apoi totul se stinse, şi câţiva nefericiţi mutilaţi se retraseră ridicându-se de sub mormanul de morţi.Un murmur de durere şi de mânie urmă, printre asediatori, primelor strigăte de triumf. Netulburat, cu coatele rezemate pe balustradă, Quasimodo privea. Avea aerul unui rege bătrân, pletos, la fereastră.Jehan Frollo se găsea într-o situaţie critică. Se afla în galerie, împreună cu primejdiosul clopotar, singur, despărţit de tovarăşii săi printr-un zid vertical de optzeci de picioare. În vreme ce Quasimodo se juca cu scara, şcolarul alergase la portiţa pe care o credea deschisă. Nu era. Când intrase în galerie, surdul o închisese în urma sa. Jehan se ascunsese atunci dinapoia unui rege de piatră, neîndrăznind să sufle, şi fixând asupra cocoşatului monstruos o mutră înspăimântată — asemeni individului acela care, făcând curte soţiei paznicului unei menajerii, s-a dus într-o seară la o întâlnire şi, greşind zidul, când l-a sărit, s-a pomenit deodată faţă în faţă cu un urs alb. În primele momente, surdul nu îi dădu atenţie; în cele din

Page 196: Victor hugo   notre-dame

urmă însă, întoarse capul şi tresări. Îl zărise.Jehan se pregăti pentru un atac furtunos, dar surdul rămase nemişcat; era îndreptat numai spre şcolarul care îl privea.— Hei, ce ai de te uiţi la mine cu ochiul ăsta chior melancolic? întrebă Jehan.Şi, vorbind astfel, tânărul derbedeu îşi pregătea cu felonie arma.— Quasimodo, strigă el, am să-ţi schimb porecla! O să ţi se spună orbul.Lovitura porni. Săgeata şuieră şi se înfipse în braţul stâng al cocoşatului. Quasimodo nu se tulbură mai mult decât de-o zgârietură făcută regelui Pharamond. Duse mâna la săgeată, o smulse din braţ şi o frânse liniştit pe genunchiu-i gros. Apoi dădu drumul ambelor bucăţi. Jehan nu avu timp să mai tragă o dată. După ce a rupt săgeata, Quasimodo a suflat zgomotos, s-a năpustit ca o lăcustă şi s-a prăbuşit peste şcolarul a cărui armură se turti de zid.Atunci, în penumbra în care pâlpâia lumina torţei se întrezări ceva grozav.Quasimodo apucase cu mâna stângă braţele lui Jehan care nu se zbătea, simţindu-se pierdut. Cu dreapta, surdul îi desfăcea, pe rând, în tăcere, cu încetineală sinistră, toate piesele armurii, sabia, pumnalele, casca, platoşa; s-ar fi zis, o maimuţă ce curăţă o nucă. Quasimodo aruncă la picioare, bucată cu bucată, scoica de fier a şcolarului.Când se văzu dezarmat, dezbrăcat, slab şi gol în mâinile năpraznice, şcolarul nu mai încercă să vorbească surdului, ci se porni să-i râdă cu neruşinare în faţă şi să cânte, cu nepăsarea-i îndrăzneaţă de copilandru de şaisprezece ani, cântecul popular pe atunci:E bine îmbrăcat Oraşul Cambray. Marafin l-a jefuit...Nu mântui. În picioare, pe parapetul galeriei, Quasimodo îl ţinea pe şcolar de picioare, cu o singură mână, învârtindu-l ca pe o praştie. Apoi se auzi un zgomot asemănător celui al unui craniu care se sfărâmă de ceva şi căzu ceva care, în prăbuşire, se opri pe o proeminenţă a arhitecturii. Era un trup mort ce rămase agăţat frânt în două, cu şalele zdrobite, cu craniul golit.Un strigăt de groază se ridică din rândurile vagabonzilor.— Răzbunare! strigă Clopin.— Pe el! răspunse gloata.— La atac! La atac!Se dezlănţui un urlet extraordinar, în care se amestecau toate limbile, toate dialectele, toate accentele. Moartea bietului şcolar aruncă o ardoare furioasă în gloată. O cuprinse ruşinea şi mânia de a fi fost ţinută atâta timp în frâu, dinaintea unei biserici, de un cocoşat. Înverşunarea găsi scări, înmulţi făclii. După câteva minute, Quasimodo văzu buimăcit cum năpraznicul furnicar urca de pretutindeni la asaltul catedralei. Cei care nu aveau scări, aveau frânghii cu noduri; care n-aveau frânghii se agăţau de reliefurile sculpturilor. Se spânzura fiecare de zdrenţele celorlalţi. Nu exista loc de împotrivire în faţa valului tot mai mare al înfricoşătoarelor chipuri. Furia învăpăia figurile sălbatice; de pe frunţile pământii picura sudoarea; ochii fulgerau; toate schimonositurile, toate urâţeniile îl împresurau pe Quasimodo. Ai fi zis că o altă biserică îi trimisese să ia cu asalt catedrala, gorgonele, zăvozii, demonii, sculpturile cele mai fantastice. Un strat de monştri vii se aşternuse parcă peste monştrii de piatră ai faţadei.Între timp, piaţa se înstelase cu sumedenie de torţe. Scena dezordonată, îngropată până atunci în întuneric, se învâpăiase de lumină, subit. Piaţa scânteia şi arunca o aură strălucită pe cer. Rugul aprins pe platforma înaltă ardea mereu, iluminând până în depărtări oraşul. Silueta enormă a celor două turnuri, desfăşurată în zare pe acoperişurile Parisului, forma în lumina aceea o spintecătură largă de umbră. Oraşul părea pus în mişcare. Clopote depărtate se tânguiau. Vagabonzii urlau, gâfâiau, înjurau, urcau, iar Quasimodo, neputincios împotriva atâtor inamici, tremurând pentru egipteancă, văzând cum figurile furioase se apropie tot mai mult de galeria sa, cerea o minune şi-şi frângea cu deznădejde braţele.

Page 197: Victor hugo   notre-dame

V. Locul unde Ludovic al Franţei îşi spune rugăciunile

Cititorul n-a uitat poate că, mai înainte cu o clipă de a zări banda nocturnă a vagabonzilor, Quasimodo, inspectând Parisul de la înălţimea turnului său, nu văzuse strălucind decât o lumină care înstela un geam la etajul cel mai ridicat al unui edificiu înalt şi mohorât, alături de Porte Saint-Antoine. Edificiul era Bastilia. Steaua era lumânarea lui Ludovic al XI-lea.Regele Ludovic al XI-lea se afla într-adevăr de două zile la Paris. Urma să plece a treia zi la citadela sa din Montilz-les-Tours. Nu se arăta niciodată decât rar şi pentru scurtă vreme în bunul său Paris, nesimţind în juru-i destule trape, spânzurători şi destui arcaşi scoţieni.Venise în ziua aceea să se culce la Bastilia. Camera mare, de cinci stânjeni pătraţi, pe care o avea la Luvru, cu căminul pe care se găseau douăsprezece lighioane şi treisprezece profeţi, precum şi cu patul mare de unsprezece picioare pe douăsprezece îl atrăgea prea puţin; se pierdea în măreţiile de-acolo. Bunul rege burghez prefera Bastilia cu o cămăruţă şi-un pat mic. Şi apoi Bastilia era mai înaltă decât Luvrul.„Cămăruţa” pe care regele şi-o rezervase în faimoasa închisoare era de statură încă destul de vastă şi ocupa etajul cel mai ridicat al unui turnuleţ. O încăpere de formă rotundă, pardosită cu împletituri de pai lucios, având plafon din bârne împodobite cu crini de cositor poleit, şi pereţi cu stucaturi cu rozete de cositor alb.Nu era decât o fereastră acolo, o ogivă lungă cu împletituri de sârmă, întunecată de altminteri de geamuri frumos colorate cu blazoanele regelui şi reginei.O singură intrare, o uşă modernă, cu bolta scundă, tapetată pe dinăuntru, iar pe dinafară având una din acele streşini de lemn irlandez, edificii delicate de tâmplărie artistică pe care le mai vedeai acum o sută cincizeci de ani în multe locuri.În cameră nu se găsea nimic din mobilierul apartamentelor obişnuite, nici bănci, nici scăunaşe comune în formă de ladă, nici scăunaşe frumoase susţinute de stâlpi. Nu vedeai decât un scaun care se strângea, cu aspect admirabil: lemnul lui avea pictate roze pe un fond roşu. Singurătatea scaunului arăta că o singură persoană avea dreptul să se aşeze în cameră. Lângă scaun, foarte aproape de fereastră, era o masă având o învelitoare cu figuri de păsări. Pe masă, câteva pergamente, câteva condeie şi o cupă de argint şlefuit. Ceva mai departe, un scăunel pentru rugăciune, de catifea cărămizie, cu ornamente aurii. În sfârşit, în fund, un pat simplu, de damasc gălbui-rumen, fără zorzoane; ciucurii la fel, simpli. Patul acesta, faimos, deoarece a purtat somnul sau insomnia lui Ludovic al XI-lea, putea să mai fie contemplat acum două sute de ani la un consilier de stat, unde a fost văzut de bătrâna doamnă Pilou, celebrată în Cyrus sub numele de Arricidia şi de Morala vie.Aşa se înfăţişa camera căreia i se spunea „locul unde domnul Ludovic al Franţei îşi spune rugăciunile”.În momentul când noi l-am introdus pe cititor într-însa, locul era foarte întunecos. Stingerea sunase de un ceas, era noapte, şi numai o lumânare firavă de ceară, aşezată pe masă, lumina cinci persoane felurit grupate în odaie.Primul asupra căruia cădea lumina era un senior înveşmântat superb. Omul care purta costumul avea pe piept blazoanele sale brodate cu culori vii: un căprior însoţit de un cerb. Stema avea la dreapta o ramură de măslin, iar la stânga un corn de cerb. Bărbatul purta la centură un pumnal scump al cărui mâner de argint aurit era cizelat ca o creastă de coif şi avea în vârf o coroană de conte. Înfăţişarea lui părea răutăcioasă, semeaţă, şi ţinea capul sus. Vedeai la prima ochire, pe figura lui, aroganţa, iar la a doua privire, şiretenia.Al doilea stătea descoperit, cu o pancardă lungă în mână, dinapoia scaunului în care zăcea, cu trupul frânt dizgraţios în două, cu genunchii încălecaţi unul peste altul, cu cotul pe masă, un personaj foarte prost îmbrăcat. Închipuiţi-vă, într-adevăr, pe impunătorul scaun din piele de Cordova, două rotule ciolănoase, două coapse slabe, îmbrăcate sărăcăcios într-un tricou negru de lână, un tors înfăşurat într-un halat de barchet cu o blană din care se vedea mai mult pielea

Page 198: Victor hugo   notre-dame

decât părul; în sfârşit, o pălărie soioasă din pâsla cea mai proastă, neagră, având de jur-împrejur nişte figurine de plumb, dimpreună cu o tichie murdară prin care abia răzbea un fir de păr, atât se distingea din personajul aşezat pe scaun. Îşi ţinea capul astfel încovoiat peste piept încât nu zăreai din figura lui acoperită de umbră decât vârful nasului peste care cădea o rază de lumină, şi care era desigur lung. După uscăţimea mâinii zbârcite ghiceai un bătrân. Era Ludovic al XI-lea.La oarecare distanţă dinapoia lor vorbeau cu glas scăzut doi bărbaţi îmbrăcaţi după moda flamandă, şi pe care umbra nu-i tăinuia îndeajuns pentru ca vreuna din persoanele care au asistat la recunoaşterea misterului lui Gringoire să nu poată recunoste într-înşii pe doi dintreprincipalii emisari flamanzi: Guillaume Rym, iscusitul pensionar din Gand, şi Jacques Coppenole, popularul fabricant de ciorapi. Vă amintiţi că amândoi erau amestecaţi în politica secretă a lui Ludovic al XI-lea.In sfârşit, în fund de tot, lângă uşă, stătea în întuneric, nemişcat ca o statuie, un bărbat viguros, îndesat, cu harnaşament militar, cu tunică blazonată, al cărui chip pătrat, străpuns de ochi mari, tăiat de o gură imensă, ascunzându-şi urechile sub două streşini de păr turtit, fără frunte, aducea totodată cu câinele şi tigrul.Toţi erau descoperiţi, afară de rege.Nobilul din apropiere citea regelui un lung memoriu pe care majestatea sa părea că-l ascultă cu luare-aminte.Flamanzii şopteau.— Mii de draci! mormăia Coppenole, m-am săturat să tot stau în picioare. Nu e nici un scaun aici?Rym răspundea cu un gest negativ, însoţit de un zâmbet îngrijorat.— Mii de draci! relua Coppenole necăjit la culme că e obligat să-şi înfrâneze glasul, îmi vine să m-aşez jos, cu picioarele încrucişate, negustoreşte, cum fac în dugheana mea.— Stăpâneşte-te, jupâne Jacques!— Ei ce, jupâne Guillaume, aici nu se poate sta decât în picioare?— Sau în genunchi, glăsui Rym.In momentul acela se înălţă vocea regelui. Tăcură.— Cincizeci de soli halatele valeţilor şi douăsprezece livre mantalele clericilor coroanei noastre? Hm, vărsaţi aurul grămadă! Eşti nebun, Oliver?Grăind astfel, bătrânul ridicase capul. Se vedeau strălucind la gâtul lui scoicile de aur ale colierului Sfântului Mihail. Lumânarea îi lumina în plin profilul uscat şi mohorât. Smulse hârtiile din mâinile celuilalt.— Ne ruinezi! strigă el plimbându-şi pe caiet ochii adânciţi. Ce-nseamnă? Ce nevoie am de o casă atât de costisitoare? Doi capelani a câte zece livre pe lună şi un cleric de capelă cu o sută soli! Un valet cu nouăzeci de livre pe an! Patru rândaşi de bucătărie a câte şase livre pe an fiecare. Un grăjdar cu două ajutoare a douăzeci şi patru de livre pe lună! Un împărţitor, un cofetar, un brutar, doi căruţaşi, câte şaizeci de livre pe an! O grozăvie! Lefurile servitorilor noştri jefuiesc Franţa! La anul, dacă Dumnezeu şi Madona (în momentul acesta se descoperi) ne ţin în viaţă, vom bea ceaiurile dintr-o cană de cositor. Aruncă o ochire asupra cupei de argint ce scânteia pe masă. Tuşi, apoi urmă: Maestre Olivier, principii care domnesc peste marile seniorii, ca regi şi împăraţi, nu au dreptul să îngăduie ca luxul să zămislească în casele lor; căci, de aici, focul se întinde în provincie. Prin urmare, Maestre Olivier, bagă de seamă. Cheltuiala noastră sporeşte an de an. Lucrul ne displace. La naiba! Până în 79 ea n-a trecut de treizeci şi şase de mii de livre, în 80 a atins patruzeci şi trei de mii şase sute nouăsprezece livre — am cifra în cap —, în 81 şaizeci şi şase mii şase sute optzeci livre; iar anul acesta, mii de draci, va atinge opzeci de mii de livre! În patru ani s-a dublat! E monstruos! Se opri cu răsuflarea tăiată, apoi continuă furios: Nu văd în jur decât oameni care se îngraşă din slăbiciunea mea! Îmi sugeţi talerii prin toţi porii! Cei de faţă tăceau. O izbucnire trecătoare.

Page 199: Victor hugo   notre-dame

Continuă: Sarcini, într-adevăr! Sarcini care strivesc! A, domnilor, d-voastră spuneţi că nici nu suntem un rege pentru a domni dapijero nullo, buticulario nullo! Vă vom arăta noi dacă suntem sau nu un rege! Zâmbi cu simţământul puterii sale, supărarea i se domoli, şi se înturnă spre flamanzi: Vezi dumneata, cumetre Guillaume, marele brutar, marele paharnic, marele şambelan, marele justiţiar nu preţuiesc cât cel mai neînsemnat valet! Reţine ce-ţi spun, cumetre Coppenole: nu sunt buni de nimic. Stând aşa, fără treabă, în jurul regelui, îmi fac impresia celor patru evanghelişti care înconjură cadranul marelui orologiu al Palatului, şi pe care Philippe Brille i-a refăcut din nou. Sunt aurii, dar nu arată ora; iar acul se poate lipsi de dânşii. Rămase un moment pe gânduri, şi adăugă clătinându-şi capul bătrân: Ho ho, la naiba, eu nu sunt Philippe Brille şi n-o să-mi poleiesc vasalii de frunte. Eu sunt de părerea regelui Eduard: „Salvează poporul şi ucide-i pe nobili”. Continuă, Olivier!Personajul pe care îl desemnă cu acest nume luă caietul din mâna lui şi reîncepu să citească cu glas tare:— ...Lui Adam Tenon, comis la dregătoria dreptăţii, sărcinat cu paza peceţilor, pentru argintul, lucratul şi avură numitelor peceţi care au fost făcute noi, deoarece celelalte nu mai puteau să slujească la nimic, fiind vechi, douăsprezece livre parisis. Lui Guillaume Frere, suma de patru soli parisis pentru munca şi cheltuielile hrănirii porumbeilor din cele două columbare ale reşedinţei, în lunile ianuarie, februarie şi martie ale acestui an. Unui cordelier, pentru spovedania unui criminal, patru soli parisis.Regele asculta în tăcere. Din când în când tuşea. Atunci ducea cupa la buze şi sorbea puţin, făcând o strâmbătură. Olivier continuă:— ...Au fost făcute în anul acesta, prin sunet de trompetă, la răspântiile Parisului, cincizeci şi şase de strigări. Plata urmează să se facă. Pentru scormonirea şi căutarea, atât în Paris cât şi într-alte părţi, a banilor despre care se spune că ar fi fost ascunşi, dar fără să se găsească ceva, patruzeci şi cinci livre parisis.— Asta înseamnă a îngropa un taler ca să dezgropi un sol! spuse regele.— ... Pentru punerea la punct, la reşedinţă, a şase panouri de sticlă albă în locul unde e cuşca de fier, treisprezece soli. Pentru confecţionarea şi predarea, la comanda regelui, în ziua parăzilor, a patru steme cu blazoanele numitului senior, împodobite cu roze de jur-împrejur, şase livre. Pentru două mâneci noi la vechiul vestmânt al regelui, douăzeci soli. O cutie de unsoare pentru ungerea cizmelor regelui, cincisprezece dinari. Un staul pentru purceii negri ai regelui, treizeci livre parisis; multe despărţituri, punţi şi trape făcute pentru împrejmuirea leilor, douăzeci şi două livre.— Animale costisitoare! glăsui Ludovic al XI-lea. N-are a face! un lux al regelui. E un leu mare, roşcat, la care ţin pentru drăgălăşiile lui. L-ai văzut, meştere Guillaume? Se impune ca prinţii să aibă animale de pradă minunate. Pentru noi, regii, câinii trebuie să fie lei, şi pisicile tigri. Splendoarea stă bine coroanelor! În zilele păgânilor lui Jupiter, când poporul oferea bisericilor o sută de boi şi o sută de oi, împăraţii dăruiau o sută de lei şi o sută de vulturi. Spectacolul era sălbatic şi foarte frumos. Regii Franţei au avut totdeauna astfel de răgete în jurul tronului lor. Se va recunoaşte însă că eu cheltuiesc mai puţin decât ei şi că sunt mai modest în materie de lei, urşi, elefanţi şi leoparzi. Urmează, maestre Olivier! Vroiam să spunem lucrurile acestea prietenilor noştri flamanzi.Guillaume Rym se plecă adânc, în timp ce Coppenole, cu mutra sa posacă, avea aerul unuia dintre urşii despre pomenea maiestatea sa. Regele nu luă în seamă. El îşi muiase buzele în cupă şi scuipă băutura, spunând:— Puah! neplăcut ceai!Omul care citea, continuă: ...Pentru hrănirea unui factor pungaş, zăvorât de luni de zile în celula abatorului, în aşteptarea unei hotărâri cu privire la el, şase livre şi patru soli.— Cum asta? întrerupse regele. Să hrăneşti pe cine va fi spânzurat? La naiba! Nu voi mai da un sol pentru hrana acestuia. Olivier, ia înţelegere cu domnul d’Estouteville, şi chiar în astă-

Page 200: Victor hugo   notre-dame

seară să-mi pregăteşti nunta tâlharului cu o spânzurătoare. Mai departe. Olivier făcu un semn cu degetul la articolul factorul pungaş şi trecu mai departe.— ...Lui Henriet Cousin, maestru executor al hotărârilor justiţiei din Paris, suma de şaizeci soli parisis care urmează a-i fi taxată şi ordonată de monseniorul staroste al Parisului, pentru că a cumpărat, la cererea numitului monsenior staroste, o spadă mare ce-i va servi la execuţia şi decapitarea persoanelor condamnate pentru faptele lor; de asemeni a reparat vechea spadă, care se ştirbise executându-l pe domnul Ludovic de Luxembourg... Regele întrerupse: — Ajunge. Ordonanţez suma cu dragă inimă. La astfel de cheltuieli eu nu mă uit. N-am regretat niciodată aceştia. Urmează!— ..Pentru a fi făcut din nou o cuşcă mare... — A, da, ştiam că am venit în Bastilia pentru un scop, spuse regele prinzând în mâini braţele scaunului. Aşteaptă, maestre Olivier. Vreau să văd eu însumi cuşca; îmi vei citi costul în timp ce eu o s-o examinez. Domnilor flamanzi, poftiţi şi d-voastră. Este interesant.Se ridică, se sprijini de braţul interlocutorului său, făcu semn presupusului mut care stătea în faţa uşii s-o ia înainte, făcu semn flamanzilor să-l urmeze, şi ieşi din cameră.Regala companie se formă, la uşă, din ostaşi îmbrăcaţi în zale şi din paji subţirei care purtau torţe. Merseră câtva timp în interiorul turnului sumbru, împânzit de scări şi coridoare, până în grosimea zidurilor. Căpitanul Bastiliei se afla în frunte şi punea să se deschidă porţile în faţa regelui bătrân, bolnav şi încovoiat, care tuşea mergând.La fiecare portiţă toate capetele erau obligate să se plece, cu excepţia moşneagului încovoiat de vârstă. „ Hm, spunea el printre gingii, căci nu mai avea dinţi, suntem pregătiţi pentru poarta mormântului. În faţa porţii joase, călătorul se încovoaie”.In sfârşit, după ce mai trecură printr-o portiţă, atât de încărcată cu zăvoare încât fu nevoie de-un sfert de oră pentru a o deschide, intrară într-o sală boltită, înaltă şi încăpătoare, în mijlocul căreia se distingea, la lumina faclelor, un cub mare, masiv, de zidărie, fier şi lemn. Interiorul era scobit. Una din acele faimoase cuşti pentru prizonierii de rang, căreia i se spunea „fetiţa regelui”. În pereţi se aflau două-trei ferestruici atât de împletite cu zăbrele de fier încât nu se mai vedea geamul. Uşa era o lespede mare de piatră turtită, ca la morminte. Uşă dintre acelea care nu servesc niciodată decât pentru a intra. Numai că, aici, mortul era un om în viaţă.Regele făcu pe îndelete ocolul micului edificiu, examinându-l cu luare-aminte, în timp ce maestrul Olivier, care-l urma, citea cu glas tare memoriul:— ...Pentru construirea unei cuşti mari de lemn, bârne groase, aşezată în încăperea unuia din turnul închisorii Saint-Antoine, în care cuşcă e pus şi deţinut din porunca regelui stăpânul nostru, un prizonier ce ocupa înainte o cuşcă veche, dărăpănată. Au fost întrebuinţate la numita cuşcă nouăzeci şi şase bârne pentru podea şi cincizeci şi două pentru înălţime; şi au fost ocupaţi la întocmirea ei nouăsprezece dulgheri timp de douăzeci zile...— Lemnul e destul de bun! spuse regele ciocănind cu pumnul, cuşca.— ...Au intrat în această cuşcă fier în greutate de trei mii şapte sute treizeci şi cinci livre; în afară de cârlige şi cuie, cântărind laolaltă două sute optsprezece livre, fără a mai pune la socoteală fierul pentru reţelele ferestrelor încăperii unde a fost pusă cuşca, drugii de fier ai uşii încăperii şi alte lucruri...— E fier de ajuns ca să cuprindă uşurinţa unui spirit! glăsui regele.— Totul face trei sute şaptesprezece livre, cinci soli şi şapte dinari.— Mii de draci! exclamă regele.La formularea acestei înjurături, pe care Ludovic al XI-lea o scotea de obicei, cineva se trezi parcă înlăuntrul cuştii, se auziră lanţuri care hârşâiau podeaua cu zgomot, şi se înălţă un glas slab ce părea că iese din mormânt:— Sire! Sire! îndurare!Nu putea fi văzut cel care vorbea astfel.— Trei sute şaptesprezece livre, cinci soli şi şapte dinari? reluă Ludovic al XI-lea.

Page 201: Victor hugo   notre-dame

Glasul tânguitor, ieşit din cuşcă, îngheţase pe toţi cei de faţă, chiar şi pe maestrul Olivier. Numai regele părea că nu l-a auzit. La porunca lui, maestrul Olivier continuă lectura, şi maiestatea sa continuă cu răceală să inspecteze cuşca.— ...în afară de asta s-a plătit unui zidar care a făcut găurile pentru gratiile ferestrelor, şi podeaua încăperii unde este cuşca, deoarece podeaua n-ar fi putut să suporte cuşca din cauza greutăţii sale, douăzeci şi şapte livre şi patrusprezece soli parisis... Glasul reîncepu să geamă:— Îndurare, Sire! Vă jur că domnul cardinal d'Angers a săvârşit trădarea, nu eu.— Zidarul este scump! spuse regele. Continuă, Olivier!Olivier urmă:— ...Unui tâmplar, pentru ferestre şi alte lucruri, douăzeci livre şi doi soli parisis...Glasul continua şi el:— Vai, Sire, nu mă ascultaţi? Vă asigur că nu eu am scris monseniorului de Guyana, ci domnul cardinal La Balue!— Tâmplarul e scump, observă regele. Asta e tot? — Nu, Sire. ...Unui geamgiu, pentru geamurile numitei camere, patruzeci şi şase soli şi opt

dinari parisis.— Îndurare, Sire! Nu e de ajuns că au fost date judecătorilor toate bunurile mele, vesela mea domnului de Torey, biblioteca mea maestrului Pierre Doriolle, tapiţeria mea guvernatorului din Roussilion? Sunt nevinovat. De patrusprezece ani dârdâi într-o cuşcă de fier. Îndură-te, Sire! Vă va răsplăti cerul.— Maestre Olivier, spuse regele, totalul?— Trei sute şaizeci şi şapte livre, opt soli şi trei dinari parisis.— Sfântă Fecioară! strigă regele. Cuşca e din cale-afară de costisitoare!Smulse caietul din mâna maestrului Olivier şi începu să socotească singur pe degete, examinând rând pe rând hârtia şi cuşca. Între timp se auzea plânsul prizonierului. Hohotirea răsuna lugubru în umbră, şi chipurile se priveau, pălind.— Patrusprezece ani, Sire! Se împlinesc patrusprezece ani! Din aprilie 1469. În numele Sfintei Mame a lui Dumnezeu, Sire, ascultaţi-mă! Voi v-aţi bucurat în vremea asta de căldura soarelui. Eu, slăbănog, n-o să pot vedea niciodată lumina zilei? Îndurare, Sire! Fiţi milostiv. Clemenţa este o frumoasă virtute regală, care înfrânge fulgerările mâniei. Crede maiestatea voastră că, în ceasul morţii, e o mare mulţumire pentru un rege sa nu fi lăsat nici o ofensă nepedepsită? De altminteri, Sire, n-am trădat pe maiestatea voastră, ci domnul d'Angers. Şi eu am la picior un lanţ tare greu, iar la capăt o ghiulea de fier, mult mai apăsătoare decât s-ar cuveni. Sire, fie-vă milă de mine.— Olivier, glăsui regele clătinând din cap, observ că se pune la socoteală zăcătoarea de var cu douăzeci de soli, când ea nu valorează decât doisprezece. Vei modifica memoriul.Întoarse spatele şi se pregăti să iasă din cameră. După îndepărtarea faclelor şi a zgomotului, nefericitul prizonier îşi dădu seama că regele pleca.— Sire! Sire! strigă el cu deznădejde. Uşa se închise. Nu mai văzu nimic şi nu mai auzi decât glasul răguşit al temnicerului care îi cânta la urechi vechiul cântec:Maestrul JeanA pierdut privelişteaEpiscopiilor sale;D. de VerdunNu mai are nici una,Toate sunt pierdute.Regele urca în tăcere spre refugiul său, iar alaiul îl urma, îngrozit de ultimele gemete ale condamnatului. Deodată, se întoarse spre guvernatorul Bastiliei:— Ascultă, nu era cineva în cuşcă?— O, Sire! răspunse guvernatorul buimăcit de întrebare.

Page 202: Victor hugo   notre-dame

— Şi cine era?— Domnul episcop de Verdun.Regele ştia mai bine decât oricine. Dar aceasta era mania lui.— Aha, spuse el cu aerul naiv că se gândeşte la osândit pentru întâia oară, Guillaume de Harancourt, prietenul domnului cardinal La Balue. Un îndrăcit de episcop! După câteva clipe, uşa refugiului se redeschise, apoi se închise în urma celor cinci personaje pe care cititorul le-a văzut la începutul acestui capitol, şi care îşi reluară locul, conversaţia în şoaptă, atitudinea.In absenţa regelui se depuseseră pe masa lui câteva depeşe ale căror peceţi el le rupse. Apoi începu să le citească repede, pe rând, făcu semn maestrului Olivier, care părea că îndeplineşte pe lângă el oficiul de ministru, să ia un condei şi, fără a-i împărtăşi conţinutul depeşei se apucă să-i dicteze cu voce înceată răspunsurile; Olivier scria îngenuncheat incomod în faţa mesei. Guillaume Rym observa.Regele vorbea aşa de încet încât flamanzii nu auzeau din dictatul său decât crâmpeie răzleţe şi foarte puţin teligibile ca, de exemplu: „...A menţine locurile fertile prin comerţ şi cele sterile prin manufacturi...”; „A arăta seniorilor englezi cele patru bombarde ale noastre, London, Brabant, Bourg-en-Bresse, Saint-Omer...”; „Artileria e cauza că războiul se face acum cu mai multă chibzuinţă...” „Domnului de Bressuire, prietenul nostru...”; „Armatele nu se întreţin fără tributuri...” etc. Într-un rând ridică glasul:— Mii de draci! Domnul rege al Siciliei îşi pecetluieşte scrisorile pe ceară galbenă ca un rege al Franţei. Mărirea caselor se asigură prin integritatea prerogativelor. Notează asta, cumetre Olivier.Într-alt rând: Hoho, ce mesaj lung! glăsui el. Ce ne cere fratele nostru, împăratul? Şi, străbătând cu ochii misiva în timp ce-şi întretăia lectura cu exclamaţii: Desigur! Germaniile sunt atât de mari şi puternice încât abia îţi vine să crezi. Dar noi nu uităm vechiul proverb: „Cel mai frumos comitat e Flandra, mai frumos ducat, Milanul, cel mai frumos regat, Franţa.” Nu-i aşa, domnilor flamanzi?De data aceasta, Coppenole se înclină împreună cu Guillaume Rym. Patriotismul ciorăparului era măgulit.Ultima depeşă îl făcu pe Ludovic al XI-lea să încrunte sprâncenele.— Ce-i asta? exclamă el, plângeri şi jalbe împotriva garnizoanelor noastre din Picardia? Olivier, scrie fără întârziere domnului mareşal de Rouault. Că disciplina slăbeşte. Că jandarmii, nobilii, arcaşii pricinuiesc necazuri nenumărate prostimii. Că războinicul, nemaimulţumindu-se cu lucrurile pe care le găseşte în casa muncitorilor, îi obligă, bătându-i, să-i aducă vin de la oraş, peşte şi altele. Că regele ştie asta. Că înţelegem să păzească poporul de neajunsuri, furtişaguri şi prădăciuni. Că aceasta e voinţa noastră! Că, de asemeni, nu ne place ca vreun scripcar, bărbier sau soldăţoi sa fie îmbrăcat ca un prinţ, în catifea, mătase şi să aibă inele de aur. Că vanităţile acestea sunt nesuferite lui Dumnezeu. Că noi, care suntem nobili, ne mulţumim cu un veşmânt de postav de Paris a şaisprezece soli cotul. Că domnii mocârţani pot foarte bine să se coboare şi ei până aici. Cere şi ordonă: „Domnului de Rouault, prietenul nostru”. Bun!Dictă scrisoarea aceasta cu glas tare, cu ton hotărât. În momentul când mântuia, uşa se deschise şi apăru un personaj nou care se năpusti înfricoşat în cameră, strigând:— Sire! Sire! E o răzmeriţă populară în Paris! Figura gravă a lui Ludovic al XI-lea se crispă, dar ce era vizibil în emoţia sa trecu ca un fulger. Se stăpâni şi spuse cu severitate liniştită:— Cumetre Jacques, prea dai buzna aici!— Sire! Sire! E o revoltă! reluă cumătrul Jacques gâfâind.Regele, care se ridicase, îl luă cu asprime de braţ şi-i spuse la ureche, în aşa fel încât să fie auzit numai de el, cu o furie concentrată şi cu o privire piezişă spre flamanzi:— Taci, sau vorbeşte încet!Noul venit înţelese şi începu să-i istorisească în şoaptă, foarte înfricoşat; regele asculta calm,

Page 203: Victor hugo   notre-dame

în timp ce Guillaume Rym arăta lui Coppenole chipul şi veşmântul noului-venit, roba neagră de catifea care anunţa un prezident de la Curtea de Conturi.De îndată ce personajul dădu regelui câteva explicaţii, Ludovic al XI-lea exclamă, izbucnind în râs:— Ei nu, vorbeşte tare, cumetre Coictier! Ce ai de vorbeşti atât de încet? Madona este martoră că nu avem nimic de ascuns bunilor noştri prieteni flamanzi.— Dar, Sire... — Vorbeşte cu glas tare!Cumătrul Coictier stătea mut de uimire.— Aşadar, reluă regele, vorbeşte, domnule, e o mică revoltă printre mocofanii bunului nostru Paris?— Da, Sire.— Şi care spui că se îndreaptă împotriva domnului staroste al Palatului de Justiţie?— Aşa se pare, răspunse cumătrul care se bâlbâia uluit de schimbarea bruscă, inexplicabilă, operată în gândurile regelui.Ludovic al XI-lea reluă:— Unde a întâlnit pichetul gloata?— Mergând de la Grande-Truanderie spre Pont-aux-Changeurs. Am întâlnit-o eu însumi când veneam ca să mă supun ordinelor maiestăţii voastre. Am auzit câţiva care strigau: „Jos starostele Palatului!”— Şi ce-au în contra starostelui?— Că le este stăpân! glăsui cumătrul Jacques.— Adevărat?— Da, Sire. Sunt coţcarii de la Curtea Minunilor. De multă vreme ei se plâng de starostele ai cărui vasal sunt. Nu vor să-l recunoască nici ca justiţiar, nici ca om al drumurilor.— Mda! murmură regele cu un zâmbet de satisfacţie pe care se trudea zadarnic să-l tăinuiască.— Pretind în toate petiţiile lor către parlament, spuse cumătrul Jacques, că n-au decât doi stăpâni: pe Majestatea Voastră şi pe Dumnezeul lor care este, cred, diavolul.— Hehe! glăsui regele.Îşi freca mâinile, râdea cu râsul acela lăuntric ce înseninează chipul. Nu putea să-şi ascundă bucuria, deşi încerca uneori să se prefacă. Nimeni nu pricepea, nici măcar maestrul Olivier. Tăcu un moment, dus pe gânduri, dar mulţumit.— Sunt mulţi? întrebă el deodată.— Da, Sire, răspunse cumătrul Jacques.— Câţi?— Cel puţin şase mii.Regele nu se putu opri de-a spune:— Bun! Continuă: Sunt înarmaţi?— Cu suliţi, coase, flinte, sape. Tot felul de arme violente. Regele nu păru câtuşi de puţin neliniştit de enumerare. Cumătrul Jacques socoti de cuviinţă să adauge: Dacă Maiestatea Voastră nu trimite îndată ajutoare starostelui, el e pierdut.— Vom trimite, spuse regele cu un aer de plin de seriozitate. Bun. Desigur că vom trimite. Domnul staroste e prietenul nostru. Şase mii? Sunt hotărâţi, ticăloşii. Cutezanţa e minunată şi noi suntem foarte supăraţi de ea. Dar avem puţină lume în noaptea asta, în jurul nostru. Va fi timp şi mâine dimineaţă.Cumătrul Jacques exclamă:— Fără întârziere, Sire! Dregătoria va avea de douăzeci de ori timpul să fie devastată, senioria violată şi starostele spânzurat. Pentru Dumnezeu, Sire, trimiteţi mai devreme!Regele îl privi în faţă:

Page 204: Victor hugo   notre-dame

— Ţi-am spus că mâine dimineaţă. După o pauză, Ludovic al XI-lea înălţă din nou glasul. — — Cumetre Jacques, dumneata ştii desigur... care era... Se corijă: Care este jurisdicţia feudală a starostelui?— Sire, starostele Palatului are strada Calandre până în strada Herberie, Piaţa Saint-Michel şi locurile denumite în limbaj de rând Zidăriile din apropierea bisericii Notre-Dame des Champs (aici Ludovic al XI-lea îşi săltă marginea pălăriei), care palate sunt în număr de treisprezece, plus Curtea Minunilor, plus Leprozeria denumită Banlieue, plus toată şoseaua care începe de la Leprozerie şi sfârşeşte la Porte Saint-Jacques. Peste toate aceste locuri el stăpâneşte cu depline puteri.— Hm, spuse regele scărpinându-şi urechea stângă cu mâna dreaptă, asta înseamnă o bună bucată din oraşul meu! Vasăzică, starostele era rege peste întregul cuprins! De data aceasta nu se mai corijă. Urmă, dus pe gânduri, parcă vorbindu-şi sieşi: Foarte frumos, domnule staroste, ţineai în dinţi o bucăţică bună din Parisul nostru!Deodată explodă:— Mii de draci! Ce-i cu oamenii aceştia care se pretind justiţiari, seniori şi stăpâni, la noi? Care impun dreptul lor de vamă la orice capăt de câmp, justiţia şi călăul lor la orice răspântie, în mijlocul poporului nostru? În felul ăsta, aşa cum grecul îşi socotea zeii după numărul fântânilor şi persanul după stelele pe care le vedea, francezul îşi numără regii după spânzurătorile pe care le întâlneşte! La naiba! Lucrul e rău şi confuzia îmi displace. Aş vrea să ştiu dacă, prin graţia lui Dumnezeu, există la Paris un alt dregător al drumurilor decât regele, o altă justiţie decât parlamentul nostru, un alt împărat decât noi în acest imperiu! Ei nu, va trebui să vină ziua când nu va mai fi în Franţa decât un rege, un senior, un judecător, un călău, aşa cum în paradis nu există decât un Dumnezeu!Îşi ridică din nou pălăria şi continuă, tot îngândurat, cu aerul unui vânător care-şi aţâţă şi îşi asmute haita: Bravo, poporul meu! Aşa! zdrobeşte-i pe falşii seniori! Fă-ţi treaba! Pe ei! pe ei! jefuieşte-i, spânzură-i, dis truge-i!... Vreţi să fiţi regi, monseniorilor? haide, poi haide!Se întrerupse brusc, îşi muşcă buza ca pentru a reţine gândul scăpat pe jumătate, îşi aţinti rând pe rând ochii străpungători asupra fiecăruia dintre cele cinci personaje care îl înconjurau şi, deodată, luându-şi pălăria cu ambele mâini şi privind-o în faţă îi spuse: Te-aş arde dacă ai şti ce e în capul meu! Apoi, plimbându-şi din nou în jur privirea atentă şi neliniştită de vulpe care se furişează în bârlogul ei: N-are a face, îl vom ajuta pe domnul staroste. Din păcate, n-avem decât puţină trupă aici, în momentul de faţă, contra unui număr mare de poporeni. Trebuie să aşteptăm până mâine. Vom da ordin în Cetate şi vom spânzura fără milă pe toţi care au să fie prinşi.— Sire! glăsui cumătrul Coictier, am uitat, în primul moment de tulburare, să vă spun că pichetul a prins codaşi din bandă. Dacă maiestatea voastră vrea să-i vadă pe oamenii aceştia, ei sunt aici.— Dacă vreau să-i văd? strigă regele. Mai e vorbă! Mii de draci! Uiţi un astfel de lucru?Aleargă repede, Olivier şi adu-i!Maestrul Olivier ieşi şi reveni în clipa următoare cu doi prizonieri înconjuraţi de arcaşi. Cel dintâi avea o mină dolofană, idioată, beată şi uimită. Era îmbrăcat în zdrenţe şi mergea îndoindu-şi genunchiul şi târându-şi piciorul. Al doilea era o figură lividă, surâzândă, pe care cititorul o cunoaşte.Regele îi examină o clipă în tăcere apoi, adresându-se brusc celui dintâi:— Cum te numeşti?— Geoffroy Pincebourde.— Ce meserie ai?— Vagabond.— Ce vroiai să faci în rebeliunea aceasta blestemată? Vagabondul îl privi pe rege, bălăbănindu-şi braţele cu un aer prostit. Avea unul din acele capete rău conformate în care

Page 205: Victor hugo   notre-dame

inteligenţa se găseşte tot aşa de puţin la largul ei ca şi lumina sub capac.— Nu ştiu, glăsui el. Mergeau ei, mergeam şi eu.— Nu vă duceaţi să atacaţi şi să prădaţi pe seniorul staroste al Palatului?— Ştiu că ne duceam să luăm ceva de la cineva. Asta e tot.Un ostaş arătă regelui un cosor care fusese luat de la vagabond.— Recunoşti arma? întrebă regele. — Da, e cosorul meu. Eu sunt vier.— Şi recunoşti că omul ăsta e tovarăşul tău? adăugă Ludovic al XI-lea, arătând spre celălalt arestat.— Nu. Nu-l cunosc.— Ajunge, spuse regele. Şi făcând cu degetul un semn personajului tăcut, neclintit lângă uşă, asupra căruia am mai atras luarea-aminte a cititorului, zise: Cumetre Tristan, iată un om pentru dumneata.Tristan 1'Hermite se înclină. Dădu un ordin cu glas încet, întorcându-se spre doi arcaşi care îl luară pe bietul vagabond.Intre timp, regele se apropiase de al doilea prizonier care era lac de sudoare.— Cum te cheamă?— Pierre Gringoire, Sire.— Ce meserie ai?— Filosof, sire.— Cum îţi îngădui, ticălosule, să-l împresori pe prietenul nostru domnul staroste al Palatului, şi ce ai de spus despre rebeliune?— Sire, eu nu am luat parte.— Cum, dezmăţatule, nu ai fost înhăţat de pichet în societatea aceea proastă?— Nu, Sire, e o neînţelegere. O fatalitate. Eu compun tragedii. Sire, implor pe maiestatea voastră să mă asculte. Eu sunt poet. Melancolia oamenilor de meseria mea e să umble noaptea pe străzi. Treceam pe-acolo în seara asta. O simplă întâmplare. Am fost arestat din greşeală. N-am nici o vină în răzvrătirea populară. Maiestatea voastră vede că vagabondul nu m-a recunoscut. Implor pe Maiestatea voastră...— Taci! spuse regele între două înghiţituri de ceai. Îmi împuiezi capul.Tristan l'Hermite înaintă şi, arătându-l pe Gringoire cu degetul:— Sire, putem să-l spânzurăm şi pe acesta? Erau primele cuvinte pe care le rostea.— Hm, nu văd nici o piedică în asta, răspunse regele cu neglijenţă.— Eu văd multe! glăsui Gringoire.Filosoful nostru era în momentul acesta mai verde ca o măslină. Văzu, după înfăţişarea rece şi nepăsătoare a regelui, că nu mai avea altă scăpare decât în ceva foarte patetic, astfel că se năpusti la picioarele lui Ludovic al XI-lea strigând cu gesturi disperate:— Sire, implor pe maiestatea voastră să mă asculte! Sire, nu dezlănţuiţi fulgerul asupra unei făpturi atât de neînsemnate ca mine. Marele trăsnet al lui Dumnezeu nu bombardează o lăptucă. Sire, sunteţi un monarh foarte puternic, fie-vă milă de un biet om de treabă, care ar putea să urzească o revoltă mai puţin decât ar fi în stare un sloi de gheaţă să scoată o scânteie! Slăvite Sire, blajinătatea e virtutea leului şi-a regelui. Oh, asprimea nu face decât să înfricoşeze spiritele, răbufnirile puternice ale crivăţului nu-l pot îndemna pe drumeţ să lepede mantia, dar soarele dăruindu-şi razele sale treptat, treptat îl va hotărî să rămână în cămaşă. Sire, voi sunteţi soarele. Vă întredinţez, suveranul meu stăpân, că eu nu sunt un vagabond, hoţ şi descreierat. Revolta şi tâlhăriile nu fac parte din echipajul lui Apollo. Nu eu am să mă năpustesc în norii care se sparg în detunături de răzvrătire. Sunt un vasal fidel al maiestăţii voastre. Gelozia soţului pe cinstea femeii sale, resentimentul fiului pentru dragostea părintelui său e dator să le aibă un bun vasal pe gloria regelui; el trebuie să se istovească în slujba lui.Orice altă patimă care l-ar cuprinde nu este decât furie. Sire, acestea sunt maximele mele de

Page 206: Victor hugo   notre-dame

stat. Deci nu mă socotiţi răzvrătit şi prădător după veşmântul meu ros în coate. Dacă vă înduraţi de mine, Sire, îl voi toci la genunchi rugându-mă Domnului, seara şi dimineaţa, pentru Măria Voastră! E drept că eu nu sunt prea bogat. Sunt chiar întrucâtva sărac. Dar nu stricat din cauza aceasta. Nu-i vina mea. Ştie oricine că bogăţiile mari nu se scot din literatură, şi că autorii cei mai buni n-au întotdeauna foc, iarna. Numai tagma avocăţească ia grăunţele şi lasă celorlalte profesiuni ştiinţifice doar paiele. Există patruzeci de admirabile proverbe cu privire la mantaua găurită a filosofilor. O, Sire, clemenţa e singura lumină care poate să lumineze lăuntrul unui suflet mare. Clemenţa poartă făclia înaintea celorlalte virtuţi. Fără ea suntem orbii care Îl căutăm pe Domnul bâjbâind. Îndurarea, care e acelaşi lucru cu clemenţa, asigură iubirea supuşilor, iar aceasta este cea mai puternică pază pentru persoana prinţului. Ce vă pasă vouă, maiestate, că pe lume e un biet om mai mult? Un biet filosof nevinovat, bâjbâind în beznele nenorocirii, cu buzunarul gol care sună pe pântecu-i gol!? De altminteri, Sire, eu sunt un literat. Marii regi adaugă o perlă la coroana lor, ocrotind literele. Hercule nu dispreţuia titlul de Musagete. Mathias Corvin îl favoriza pe Jean de Monroyal, podoaba matematicilor. Dar e un rău mod de a ocroti literele, spânzurându-i pe literaţi! O pată pentru Alexandru, dacă l-ar fi spânzurat pe Aristotel! Semnul acesta nu ar fi fost un mic zbenghi pe chipul reputaţiei sale, înfrumuseţându-l, ci un ulcer care l-ar fi desfigurat. Sire! Am compus un foarte iscusit epitalam pentru Domnişoara de Flandra şi pentru monseniorul prea Augustul Moştenitor. Acesta nu e un lucru pe care să-l poată face un aţâţător de rebeliune. Maiestatea voastră vede că nu sunt un mâzgălitor, că am studiat admirabil şi că sunt înzestrat cu multă elocinţă naturală. Înduraţi-vă, Sire! În chipul acesta veţi face o faptă frumoasă pentru Madona, şi vă jur că mă înspăimântă enorm ideea spânzurătorii!Vorbind astfel, mâhnitul Gringoire săruta papucii regelui, iar Guillaume Rym şoptea lui Coppenole:— Este necesar să se târască la pământ, Regii sunt ca şi Jupiter din Creta, n-au urechi decât la picioare.Şi, fără să se sinchisească de Jupiter din Creta, ciorăparul răspunse cu un zâmbet greoi, privindu-l pe Gringoire ţintă:— Hm, e bine aşa! Parcă îl aud pe cancelarul Hugonet cerându-mi iertare.Când se opri în sfârşit cu răsuflarea tăiată, Gringoire înălţă tremurând capul spre regele care zgâria cu unghia o pată de pe genunchi. Apoi, Maiestatea sa începu să bea din paharul cu ceai. Nu scotea o iotă, şi tăcerea aceasta îl tortura pe Gringoire. În cele din urmă, regele îl privi.— Teribil chelălăitor! spuse el. Apoi, uitându-se la Tristan l'Hermite, porunci:— Hm, dă-i drumul!Gringoire căzu pe şezut, înspăimântat de bucurie.— Liber? mormăi Tristan. Nu vrea Maiestatea voastră să-l ţinem puţin în cuşcă?— Cumetre, glăsui Ludovic al XI-lea, crezi tu că pentru astfel de păsări facem noi colivii care costă trei sute şaizeci şi şapte livre, opt soli şi trei dinari? Dă-i drumul numaidecât mâzgăliciului (lui Ludovic al XI-lea îi plăcea cuvântul acesta care, dimpreună cu „mii de draci”, constituia fondul jovialităţii sale), şi scoate-mi-l afară cu un pui de bătaie!— Uf! exclamă Gringoire, iată un rege mare.Şi, de teama unei reveniri la ordinul dat, se năpusti spre uşa pe care Tristan i-o redeschise cu destulă ciudă. Soldaţii ieşiră cu el, împingându-l cu lovituri straşnice de pumni pe care Gringoire le îndură ca un adevărat stoic.Buna dispoziţie a regelui, din momentul când aflase de revolta în contra starostelui, se făcea simţită în toate formele. Neobişnuita clemenţă nu era un semn neînsemnat. Pitit în ungherul său, Tristan l'Hermite avea mutra îmbufnată a unui dulău care a văzut cum i se ia osul.Totuşi, regele bătea voios cu degetele, pe braţul scaunului, marşul de la Pont-Audemer. Era un făţarnic, dar care ştia mult mai bine să-şi ascundă necazurile decât bucuriile. Manifestările exterioare de bucurie la primirea oricărei veşti bune mergeau uneori foarte departe; astfel, la

Page 207: Victor hugo   notre-dame

moartea lui Charles Cutezătorul, a închinat balustrade de argint Sfântului Martin din Tours; la suirea sa pe tron, a uitat să ordone înmormântarea părintelui său.— Sire, exclamă deodată Jacques Coictier, ce se mai intâmplă cu junghiul pentru care maiestatea voastră mă chemase?— Într-adevăr, sufăr foarte tare, cumetre, glăsui regele, îmi şuieră urechea şi greble de foc îmi râcâie pieptul. Coictier luă mâna regelui şi se apucă să-i pipăie pulsul cu o mutră pricepută.— Priveşte, Coppenole, şoptea Rym. Uite-l între Coictier şi Tristan. Asta e toată curtea lui. Un medic pentru el,un călău pentru ceilalţi.Pipăind pulsul regelui, Coictier lua un aer tot mai alarmat. Ludovic al XI-lea îl privea cu oarecare nelinişte. Coictier se posomora văzând cu ochii. Iscusitul om nu avea alt câmp de exploatare decât proasta sănătate a regelui. O exploata cum putea mai bine.— Oho, e grav! murmură el în sfârşit.— Nu-i aşa? glăsui regele îngrijorat.— Pulsus creber, anhelans, crepitans, irregularis, continuă medicul.— Mii de draci!— Până în trei zile ar putea să răpună un om.— Maică Precistă! exclamă regele. Şi remediul, cumetre?— Mă gândesc la el, Sire. Îl puse pe Ludovic al XI-lea să scoată limba, clătină din cap, făcu o strâmbătură şi, în toiul acestor maimuţăreli, adăugă: Sire, trebuie să vă înştiinţez că e o percepţie vacantă şi că am un nepot.— Îi dau nepotului tău percepţia, cumetre Jacques, răspunse regele, dar scoate-mi jarul cela din piept.— Deoarece maiestatea voastră este nespus de clementă, reluă medicul, nu va refuza să mă ajute puţin la construirea casei mele din strada Saint-Andre-des-Arcs.— Eh! făcu regele.— Sunt la capătul mijloacelor mele, continuă doctorul, şi-ar fi tare păcat ca locuinţa să nu aibă acoperiş. Nu pentru casă, care e simplă şi burgheză, ci pentru picturile lui Jean Fourbault care înveselesc tapetul. E o Diană în zbor, admirabilă, gingaşă, delicată, încununată c-o semilună, carnea atât de albă încât ispiteşte pe cei ce-o privesc prea multă luare-aminte. E şi o Ceres. O altă foarte frumoasă divinitate. Stă pe snopi de grâu şi poartă pe o ghirlandă galantă de spice printre care sunt împletite barba-caprei şi alte flori. Nu se poate vedea ceva mai radios decât ochii ei, ceva mai rotund decât pulpele ei, ceva mai nobil decât înfăţişarea ei, mai bine drapat decât îmbrăcămintea ei. Una dintre cele mai nevinovate şi mai desăvârşite frumuseţi pe care le-a produs penelul.— Călăule, unde vrei să ajungi? mormăi Ludovic al XI-lea.— Îmi trebuie un acoperiş pentru picturile acestea, Sire, şi, deşi înseamnă puţin lucru, nu mai am bani.— Cât costă acoperişul tău?— Un acoperiş de aramă, înflorat şi aurit, costă mai mult două mii de livre.— Ah, asasinul! exclamă regele. Nu-mi smulge un dinte care să nu coste cât un diamant.— Capăt acoperişul? întrebă Coictier.— Da! Şi du-te la dracu, dar vindecă-mă.Jacques Coictier se înclină profund şi spuse:— Sire, vă va salva un repercusiv. Vă vom aplica pe şale marele defensiv compus cu alifie de ceară, albuş de ou, untdelemn şi oţet. Veţi continua să beţi ceaiul şi garantăm pentru maiestatea voastră.O lumânare aprinsă nu atrage numai o muscă. Maestrul Olivier, văzându-l pe rege în momente de dar şi socotind momentul nimerit, se apropie la rându-i:— Sire...

Page 208: Victor hugo   notre-dame

— Ce mai este? întrebă Ludovic al XI-lea.— Sire, maiestatea voastră ştie că maestrul Simon Radin a murit?— Ei, şi?— Că el era consilier regal al tezaurului?— Şi?— Sire, locul lui e vacant.Vorbind astfel, figura semeaţă a maestrului Olivier înlocuise expresia arogantă cu una târâtoare. E singura transformare a unei figuri de curtezan. Regele îl privi de aproape şi spuse cu ton sec:— Înţeleg! Reluă: Maestre Olivier, ascultă. Noi avem memorie bună. La 68 v-am făcut paj al camerei noastre; la 69, v-am cedat paza podului Saint-Cloud cu o leafă de o sută livre (le vroiai parisis). În noiembrie 73, v-am instituit străjer al pădurii Vincennes, în locul lui Gilbert Acle; în 75, străjer al pădurii Rouvray-lez-Saint-Cloud, în locul lui Jacques Le Maire; în 78 v-am dăruit o rentă de zece livre parisis dumitale şi nevestei dumnitale; în 79, v-am făcut străjer al pădurii Senart în locul bietului Jehan Daiz; apoi căpitan al castelului din Loches, apoi guvernator la Saint-Quentin; apoi căpitan la Pont de Meulan, unde v-aţi dat drept conte. Din cei cinci soli amendă pe care îi plăteşte orice bărbier ce rade în zi de sărbătoare, trei sunt ai dumitale, şi noi avem restul. Am binevoit să vă schimbăm numele de Le Mauvais care semăna prea mult cu înfăţişarea dumitale. În 74 v-am dăruit, spre marca neplăcere a nobleţei noastre, blazoane de nenumărate culori, care îţi fac un piept ca de păun. Mii de draci, nu-ţi ajunge? Pescuitul nu e destul de frumos şi de miraculos? Nu te temi că un somon în plus îţi va răsfurna barca? Trufia te va nenoroci, cumetre. Trufia e urmată întotdeauna de ruină şi de ruşine. Ţine seama de asta, şi taci. Cuvintele, rostite cu asprime, readuseră la insolenţă faţa înciudată a lui Olivier.— Hm, murmură el cu glas aproape tare, se vede bine regele e bolnav astăzi. Dă medicului, totul.Departe de a-l irita obrăznicia lui Olivier, Ludovic al XI-lea reluă cu oarecare blândeţe:— Uitasem că te-am făcut ambasadorul meu la Gant, pe lângă doamna Maria. Da, domnilor, adăugă întorcându-se spre flamanzi, a fost ambasador. Să nu ne supărăm, urmă el, adresându-se maestrului Olivier; suntem prieteni vechi. Dar e foarte târziu, am terminat lucrul. Bărbiereşte-mă.Cititorii noştri n-au aşteptat desigur până aici pentru a recunoaşte în maestrul Olivier pe acel Figaro amestecat de providenţă, acest mare autor de drame, în lunga şi sângeroasa comedie a lui Ludovic al XI-lea. Nu acum ne vom apuca să dezvoltăm această figură curioasă. Bărbierul regelui avea trei nume. La Curte i se spunea politicos Olivier le Daim; în popor, Olivier le Diable. Pe numele său adevărat îl chema Olivier le Mauvais.Olivier le Mauvais rămase deci nemişcat, înciudat către rege şi privindu-l pe Jacques Coictier pieziş.— Da, da! medicul! spunea el printre dinţi.— Ei, da, medicul! reluă Ludovic al XI-lea cu o voce ciudată; medicul are mai mult credit decât tine. Foarte simplu. El stăpâneşte tot corpul nostru, pe când tu nu ţii decât de bărbie. Haide, cumetre, vezi-ţi de treabă şi bărbiereşte-mă. Du-te de adu cele trebuitoare.Văzând că regele era dispus să râdă şi că nu putea să-l supere cu nimic, Olivier ieşi bombănind să-i execute ordinele.Regele se sculă, se apropie de fereastră şi, deschizând-o cu o agitaţie extraordinară:— O, da! strigă el bătând din palme; iată o văpaie pe cer, în direcţia Cetăţii. Arde starostele. Nu poate fi decât el. Oh, bunul meu popor, vasăzică mă ajuţi în sfârşit la năruirea seniorilor. Se întoarse apoi spre flamanzi:— Domnilor, ia veniţi să vedeţi. Nu pârjoleşte un foc? Cei doi din Gand se apropiară.— Un foc mare, spuse Guillaume Rym.

Page 209: Victor hugo   notre-dame

— O, asta îmi aminteşte arderea casei seniorul d'Hymbercourt, adăugă Coppenole, ai cărui ochi scânteiară deodată. De bună seamă că e o revoltă straşnică acolo.— Crezi, meştere Coppenole? Şi privirea lui Ludovic al XI-lea era aproape tot atât de voioasă ca şi a ciorăparului. Nu-i aşa că va fi greu să i se opună rezistenţă?— Mii de bombe, Sire! maiestatea voastră are multe companii de ostaşi!— A, cu mine e altceva, glăsui regele. Dacă aş voi...Ciorăparul răspunse, cutezător:— Dacă revolta e ceea ce presupun, puteţi să voiţi mult şi bine, Sire!— Cumetre, spuse Ludovic al XI-lea, cu două companii şi o salvă de artilerie n-am ce alege dintr-o gloată de mitocani.În ciuda semnelor lui Guillaume Rym, ciorăparul părea hotărât să ţină piept regelui.— Sire, şi elveţienii erau bădărani. Domnul duce de Burgogne era un mare nobil şi-şi bătea joc de gloată. În bătălia de la Grandson el striga, Sire: „Ostaşii de la tunuri, trageţi asupra ticăloşilor!” şi înjura pomenind numele Sfântului Gheorghe. Dar notarul Scharnachtal se năpusti asupra chipeşului duce, cu măciuca şi cu poporul său, şi, în întâlnirea cu ţăranii grosolani, sclipitoarea armată bourgoignonă se sfărâmă ca un geam lovit de-o piatră. Numeroşi cavaleri au fost ucişi de mocofani; iar domnul de Château-Guyon, cel mai mare senior din Bourgogne, a fost găsit mort dimpreună cu armăsarul său într-o mică luncă de baltă.— Prietene, glăsui regele, dumneata vorbeşti de-o bătălie. Aici e vorba de-o răzmeriţă. Şi-i voi veni de hac cât pot încrunta din sprâncene. Celălalt replică nepăsător:— Se poate, Sire. În cazul acesta înseamnă că ora poporului nu a venit.Guillaume Rym socoti de cuviinţă să intervină.— Meştere Coppenole, vorbeşti cu un rege puternic. — Ştiu, răspunse ciorăparul cu gravitate. — Lasă-l să spună, iubite domnule Rym, declară regele, îmi place vorba pe şleau. Părintele meu Charles al VII-lea spunea că adevărul este bolnav. Eu credeam că e mort şi n-a găsit un duhovnic. Meşterul Coppenole îmi arată că m-am înşelat.Puse cu familiaritate mâna pe umărul lui Coppenole: Spuneai, aşadar, meştere Jacques...— Spun, Sire, că poate aveţi dreptate, că ora poporului n-a venit la d-voastră.Ludovic al XI-lea îl privi cu ochi pătrunzători: când va veni ora aceasta, meştere? — O veţi auzi sunând.— La ce orologiu, te rog?Cu ţinuta-i liniştită şi rustică, Jacques Coppenole se apropie pe rege de fereastră :— Ascultaţi, Sire! E aici un turn, un clopot, sunt tunuri, târgoveţi, soldaţi. Când clopotul va suna, când tunurile vor mugi, când turnul se va nărui cu zgomot, când târgoveţii şi soldaţii vor urla şi se vor ucide între ei, înseamnă că ora va suna.Chipul lui Ludovic deveni sumbru şi îngândurat. Rămase un moment tăcut, apoi lovi uşor cu mâna, cum mângâi crupa unui armăsar, zidul gros al turnului.— A, nu! spuse el. Nu-i aşa că nu te ve nărui cu una, cu două, buna mea Bastilie? Şi întorcându-se cu o mişcare bruscă spre cutezătorul flamand îl întrebă:— Ai văzut vreodată o revoltă, meştere Jacques?— Am făcut-o, spuse ciorăparul.— Cum procedezi pentru a face o revoltă? întrebă regele.— A, nu-i prea greu! răspunse Coppenole. Există sută de feluri. Mai întâi trebuie să fie nemulţumire în oraş. Lucrul nu e rar. Şi apoi, depinde de caracterul locuitorilor. Cei din Grand sunt prielnici revoltei. Lor le place întotdeauna fiul prinţului; prinţul, niciodată. Ei bine, într-o dimineaţă, presupun, unul intră în dugheana mea şi îmi zice „Tată Coppenole, una-alta, domnişoara de Flandra vrea să-şi salveze miniştrii, marele staroste măreşte birul”, altceva. Orice. Eu las lucrul, ies din dugheană, mă duc în stradă şi strig: ,,Pe ei!” Totdeauna se găseşte

Page 210: Victor hugo   notre-dame

la îndemână un boloboc desfundat. Mă urc pe el şi spun tare primele cuvinte care îmi vin pe buze, adică tot ce am pe inimă. Atunci, lumea se strânge, strigă, se sună alarma, afurisiţii se înarmează dezarmând soldaţii, oamenii din târg se alătură şi pornim! Totdeauna va fi aşa, câtă vreun au să fie seniori în seniorii, burghezi în burguri şi ţăi la ţară.— Şi contra cui vă răzvrătiţi astfel? întrebă regele. Contra dregătorilor voştri? Contra seniorilor?— Uneori. După caz. Câteodată şi contra ducelui. Ludovic al XI-lea se aşeză la loc şi spuse cu zâmbet:— A, aici nu au ajuns decât la dregători!In momentul acesta reintră Olivier le Daim. Era însoţit de doi paji care purtau lucrurile regelui; dar pe Ludovic al Xl-lea îl izbi faptul că el mai era însoţit de starostele Parisului şi de comandantul călăreţilor; aceştia păreau consternaţi. Duşmănosul bărbier avea şi el aerul consternat, dar în sinea lui se bucura. Vorbi:— Sire, cer iertare majestăţii voastre pentru ştirea cumplită pe care i-o aduc.Întorcându-se repede, regele hârşâi rogojina cu picioarele scaunului:— Ce înseamnă asta?— Sire, continuă Olivier le Daim cu mutra haină a uliului care se bucură că poate da o lovitură violentă, rebeliunea populară nu se dezlănţuie împotriva starostelui Palatului.— Dar împotriva cui?— Împotriva voastră, Sire. Bătrânul rege sări drept, ca un tânăr:— Explică-te, Olivier! Explică-te! Şi să-ţi intre în cap, cumetre, îţi jur pe cruce, că, dacă ne minţi în ceasul acesta, spada care a retezat gâtul domnului de Luxemburg nu e atât de ştirbită încât să nu-l taie şi pe al tău!Jurământul era formidabil. Ludovic al XI-lea nu jurase decât de două ori pe cruce.Olivier deschise gura să răspundă: - Sire...— În genunchi! îl întrerupse regele cu violenţă. Tristan, veghează asupra acestui om!Olivier îngenunchie şi spuse cu răceală:— Sire, o vrăjitoare a fost condamnată la moarte de tribunalul parlamentului. S-a refugiat în catedrală. Poporul vrea să o smulgă de-acolo. Domnul staroste şi domnul colant, care vin de la răzmeriţă, pot să mă dezmintă dacă nu spun adevărul. Poporul asediază Notre-Dame.— Mda! glăsui regele cu voce scăzută, palid şi tremurând de mânie. Notre-Dame! O asediază în catedrala ei pe Madona noastră, buna mea stăpână! Rildică-te, Olivier! Ai dreptate. Îţi dau postul lui Simon Radin. Ai dreptate. Pe mine mă atacă. Vrăjitoarea e sub paza bisericii, biserica e sub paza mea. Şi eu care credeam că e vorba de staroste! Se ridică împotriva mea!Atunci, reîntinerit de furie, începu să umble cu paşi mari. Nu mai râdea, era cumplit, mergea în sus şi în jos, vulpea se schimbase în hienă, părea că se înăbuşă neputând vorbi, buzele i se mişcau iar pumnii descărnaţi se crispau. Deodată înălţă capul, ochii adânciţi în fundul capului părură plini de lumină, glasul lui răsună ca o trâmbiţă:— Înşfacă-i, Tristan! Înşfacă-i pe ticăloşi! Du-te, Tristan prietene! Ucide! Ucide! După ce izbucnirea trecu, se aşeză la locu-i şi spune cu o înverşunare rece, concentrată:— Vino încoace, Tristan! Sunt aproape de noi, în Bastilia, cele cincizeci de suliţe ale vicontelui de Gif, ceea ce înseamnă trei sute de cai; le vei lua. E şi compania arcaşilor domnului de Châteaupers; o vei lua. Dumneata eşti starostele mareşalilor, ai oamenii starostiei dumitale; îi vei lua. La palatul Saint-Pol vei găsi patruzeci de arcaşi din noua gardă a domnului Moştenitor; îi vei lua. Şi cu toţii mergeţi în goană la Notre-Dame. A, domnilor mocofani din Paris, vă puneţi de-a curmezişul coroanei Franţei, sfinţeniei catedralei şi-a liniştii publice? Nimiceşte-i, Tristan! Nimiceşte-i! Să nu scape nici unul decât pentru Montfaucon.Tristan se înclină.— Am înţeles, Sire! Adăugă după o pauză:

Page 211: Victor hugo   notre-dame

— Dar cu vrăjitoarea ce fac? Întrebarea îl îngândură pe rege.— A, vrăjitoarea? Domnule d'Estouteville, ce vrea să facă poporul cu ea?— Sire, răspunse starostele Parisului, îmi închipui că mulţimea vine s-o smulgă din adăpostul de la Notre-Dame deoarece nepedepsirea o jigneşte şi pentru că vrea să o spânzure.Regele păru că meditează adânc, apoi adresându-se lui Tristan l'Hermite:— Ei bine, cumetre, nimiceşte pe răsculaţi şi spânzur-o pe vrăjitoare.— Hm, şopti Rym lui Coppenole, asta înseamnă că pedepseşti poporul pentru că vrea ceva şi să faci ce vrea el.— Este de ajuns, Sire, glăsui Tristan. Dar dacă vrăjitoarea se găseşte încă în catedrală, trebuie s-o smulgem în ciuda azilului?— Mii de draci, azilul! spuse regele scărpinându-şi urechea. Trebuie totuşi ca o femeie să fie spânzurată. Aici, cuprins parcă de-o idee subită, se năpusti în genunchi în faţa scaunului său, îşi scoase pălăria, o puse pe scaun şi privind cu evlavie una din amuletele de plumb care îl împovărau, rosti: O, Notre-Dame de Paris, slăvita mea patroană, iartă-mă! spuse el cu mâinile împreunate. Nu voi păcătui decât de data aceasta. Criminala trebuie pedepsită. Te asigur, Fecioară, buna mea stăpână, că e o vrăjitoare nevrednică de binevoitoarea ta ocrotire. Tu ştii că mulţi principi foarte pioşi au depăşit privilegiul bisericilor pentru slava lui Dumnezeu şi, din trebuinţele ţării, Sfântul Hugues, episcopul Angliei, a îngăduit regelui Eduard să spânzure pe un magician din biserica lui. Sfântul Ludovic de Franţa, stăpânul meu, a încălcat pentru domnul Alphonse, fiul regelui din Ierusalim, însăşi biserica Sfântului Mormânt. Iartă-mă deci, de data aceasta, Notre-Dame de Paris. Nu voi mai repeta păcatul, şi-ţi voi dărui o statuie frumoasă de argint, la fel cu aceea pe care am dăruit-o anul trecut Madonei din Ecouys. Facă-se voia ta. Se închină, se sculă, îşi acoperi capul, şi spuse lui Tristan: Grăbeşte-te, cumetre. Ia-l pe domnul de Châteaupers cu d-ta. Pune să se dea alarma. Zdrobeşte răzmeriţa! Spânzur-o pe vrăjitoare. Am spus. Şi înţeleg ca urmărirea execuţiei să fie făcută de d-ta. Pe urmă îmi vei da raportul. Haide, Olivier, în noaptea asta nu mă culc. Bărbiereşte-mă. Tristan l'Hermite se înclină şi ieşi. Atunci regele, concediind cu un gest pe Rym şi pe Coppenole, le rosti: — Dumnezeu să vă aibă în grijă, bunii mei prieteni flamanzi. Duceţi-vă de vă odihniţi puţin. E târziu, şi suntem mai apropiaţi de zori decât de seară.Se retraseră amândoi şi, ajungând în apartamentele de sub conducerea căpitanului Bastiliei, Coppenole îi spuse lui Guillaume Rym:— Hm, mi-e lehamite de regele acesta care tuşeşte! L-am văzut pe Charles de Bourgogne beat; era mai puţin rău decât Ludovic al XI-lea bolnav.— Meştere Jacques, răspunse Rym, asta din cauză că vinul regilor e mai puţin crud decât ceaiul.

VI. Luminiţa ascunsă

Ieşind de la Bastilia, Gringoire coborî strada Saint Antoine cu viteza unui cal scăpat. Când ajunse la poarta Baudoyer, merse drept la crucea de piatră care se înălţa în mijlocul pieţei, încercând să distingă în întuneric figura unui om îmbrăcat în negru ce stătea pe treptele crucii.— Dumneata eşti, maestre? întrebă Gringoire.Personajul negru se ridică.— La naiba, mă scoţi din sărite, Gringoire. Din turnul Saint-Gervais s-a strigat unu şi jumătate noaptea.— Oh, nu e vina mea, ci a pichetului de pază regelui, glăsui Gringoire. Am scăpat ca prin urechile acului. Totdeauna sunt pe punctul de a fi spânzurat. Asta-i ursita mea.— Haide, repede! spuse celălalt. Ai parola?— Închipuiţi-vă, maestre, că l-am văzut pe rege. De la el vin. Are un pantalon de barchet. O aventură întreagă.

Page 212: Victor hugo   notre-dame

— O, ce sporovăitor de vorbe! Ce mă interesează pe mine aventura ta? Ai parola vagabonzilor?— O am. Fiţi pe pace: „Luminiţa ascunsă”.— Bine. Altminteri n-am putea să pătrundem până în biserică. Vagabonzii împiedică străzile. Se pare însă că, din fericire, au întâmpinat rezistenţă. Poate că vom mai ajunge la timp.— Da, maestre. Dar cum o să intrăm în catedrală?— Am cheia turnurilor.— Şi cum o să ieşim?— La spatele mănăstirii e o portiţă ce dă spre Teren şi de-acolo spre apă. Am luat cheia aceea şi am priponit o barcă azi-dimineaţă.— Cât pe-aci era să fiu spânzurat! reluă Gringoire. Hai repede, să mergem! spuse celălalt. Coborâră amândoi, cu paşi mari, în direcţia cetăţii.

VII. Châteaupers în ajutor!

Cititorul îşi aminteşte, poate, de situaţia critică în care l-am lăsat pe Quasimodo. Asaltat din toate părţile, bravul surd pierduse, dacă nu tot curajul, cel puţin orice speranţă de salvare — nu a sa, nu se gândea la sine, ci a egiptencei. Alerga năuc prin galerie. Notre-Dame era pe punctul de-a fi cucerită de vagabonzi. Deodată, un mare galop de cai umplu străzile învecinate; concomitent cu un lung şir de torţe şi cu o coloană deasă de călăreţi, zgomotele furioase răbufniră în piaţă ca un uragan.Quasimodo, care nu auzea, văzu săbiile scoase din teacă, făcliile, suliţele, toată cavaleria în fruntea căreia recunoscu pe căpitanul Phoebus. Văzu învălmăşeala vagabonzilor, spaima unora, tulburarea celor mai curajoşi, şi căpătă, din ajutorul la care nu se aştepta, atâta forţă încât zvârli din biserică pe primii năvălitori care încălecaseră galeria. Se iviră într-adevăr trupele regelui. Vagabonzii se purtară cu bravură. Se apărară cu deznădejde. Prinşi din flanc pe strada Saint-Pierre-aux-Boeufs şi din spate prin piaţă, împinşi în catedrala pe care o atacau în forţă şi pe care Quasimodo o apăra, asediatori şi asediaţi în acelaşi timp, ei se găseau în situaţia ciudată în care a fost mai apoi, la faimosul asediu al Turinului, în 1640, între prinţul Thomas de Savoia, pe care îl asedia, şi marchizul de Leganez care-l bloca, nobilul conte Henri Harcourt, Taurinum obsesor idem et obsessus.Încăierarea fu groaznică. „La carne de lup, dinte de câine” — cum spune P. Mathieu. Călăreţii regelui, în mijlocul cărora Phoebus de Châteaupers se purta vitejeşte, nu cruţau pe nimeni. Neîndeajuns de înarmaţi, vagabonzii spumegau şi muşcau. Bărbaţi, femei, copii se năpusteau la crupele şi pieptul cailor, şi se-agăţau de ei, ca pisicile, cu dinţii şi cu unghiile. Alţii tamponau cu lovituri de torţe figura arcaşilor. Alţii înfigeau colţi de fier în gâtul călăreţilor şi-i trăgeau spre ei. Îi sfâşiau pe cei care cădeau.Fu remarcat unul cu o coasă lată, lucioasă, care multă vreme secera picioarele cailor. Era înfricoşător. Cânta un cântec pe nas, întindea şi trăgea coasa spre sine. De fiecare dată desena în juru-i un cerc mare de membre. El înainta astfel în mijlocul cavaleriei, cu încetineala liniştită, cu legănarea din cap şi cu gâfâiala regulată a unui cosaş care curăţă o holdă de grâu. Era Clopin Trouillefou. O flintă îl răpuse.Între timp, ferestrele se deschiseră din nou. Auzind strigătele de război ale oamenilor regelui, vecinii interveniră în bătălie, şi gloanţele plouau de la toate etajele asupra vagabonzilor. Piaţa era plină de un fum gros. Distingeai nelămurit faţada catedralei şi a spitalului dărăpănat cu câţiva bolnavi livizi care priveau de sus.În sfârşit, vagabonzii cedară. Oboseala, lipsa de arme bune, spaima surprizei, împuşcăturile de la ferestre, atacul curajos al oamenilor regelui îi răpuse. Rupseră liniile asediatorilor şi o luară la fugă în toate direcţiile, lăsând în piaţă un morman de morţi.Când Quasimodo, care nu încetase lupta nici un moment, văzu înfrângerea, căzu în genunchi

Page 213: Victor hugo   notre-dame

şi-şi înălţă mâinile spre cer; apoi, beat de bucurie, alergă, urcă repede ca o pasăre la chilia pe care o apărase cu-atâta iscusinţă. Nu mai avea decât un gând acum: să îngenuncheze în faţa aceleia pe care o salvase pentru a doua oară.Când intră, găsi chilia goală.

CARTEA A UNSPREZECEA

I. Pantofiorul

În momentul când vagabonzii asediară biserica, Esmeralda dormea.Curând, larma tot mai mare din jurul edificiului şi behăitul neliniştit al caprei, trezită înaintea ei, au smuls-o şi pe ea din somn. Se ridicase în capul oaselor, ascultase, privise, apoi, înfricoşată de lumină şi de zgomot, s-a năpustit afară şi s-a dus să vadă. Înfăţişarea pieţei, vedenia ce se zbătea acolo, harababura asaltului nocturn, gloata hidoasă care orăcăia ca nişte broaşte, întrevăzută nelămurit în beznă, răcnetul mulţimii răguşite, cele câteva torţe roşii care goneau şi se încrucişau în umbră ca focurile de noapte brăzdând suprafaţa neguroasă a bălţilor, întreaga scenă îi făcu impresia unei bătălii misterioase dezlănţuită între fantomele sabatului şi monştrii de piatră ai bisericii. Îmbibată din copilărie cu superstiţiile sălaşului ţigănesc, primul ei gând fu că a surprins făpturile ciudate ale nopţii făcând farmece. Atunci alergă înspăimântată să se pitească în chilie, să ceară patului un coşmar mai puţin fioros.Treptat-treptat, primele neguri ale spaimei se risipiră totuşi; după zgomotul tot mai mare şi după numeroase alte semne reale, ea se simţise împresurată: nu de spectre, ci de făpturi omeneşti. Atunci înfricoşarea ei, fără a creşte, se transformase. Cugetase la putinţa unei răzvrătiri populare pentru a o smulge din adăpostul ei. Ideea de a-şi pierde încă o dată viaţa, spaima de a nu-l mai vedea pe Phoebus, pe care-l întrevedea mereu în viitor, neantul profund al slăbiciunii sale, orice fugă zădărnicită, nici un sprijin, părăsirea, izolarea ei, gândurile acestea şi multe altele o copleşiseră. Căzuse în genunchi, cu capul pe pat, cu mâinile împreunate pe cap, plină de încordare şi de înfiorare, şi deşi egipteancă, idolatră, păgână, începu să ceară, suspinând, îndurarea bunului Dumnezeu creştin, şi să se roage Madonei, amfitrioana sa. Căci chiar de nu ai crede în nimic, sunt momente în viaţă când te domină religia templului cel mai apropiat de tine.Rămase astfel prosternată multă vreme, la drept vorbind mai mult tremurând decât rugându-se, îngheţată de răsuflarea tot mai apropiată a mulţimii fioroase, neînţelegând nimic din dezlănţuirea aceea, neştiind ce se urzea, ce se făcea, ce vroiau, dar presimţind un deznodământ cumplit.Iată că, în toiul zbuciumului său, auzi paşi în apropiere. Se întoarse. Doi bărbaţi, dintre care unul purta un felinar, intrară în chilia ei. Scoase un strigăt slab.— Nu te teme de nimic, spuse un glas care nu-i era deloc necunoscut, sunt eu.— Care dumneata? întrebă ea.— Pierre Gringoire.Numele o linişti. Îşi înălţă ochii şi-l recunoscu într-adevăr pe poet. Dar, lângă el era o figură neagră învăluită din creştet până-n tălpi, care o uimi prin tăcere.— Djali m-a recunoscut înaintea dumitale! continuă Gringoire cu un ton mustrător.Într-adevăr, căpriţa n-aşteptase ca Gringoire să-şi spună numele. De cum îl văzu, ea se frecase cu afecţiune de genunchii lui, acoperindu-l pe poet cu dezmierdări şi cu peri albi, căci năpârlea. Gringoire o dezmierda la rândul lui.— Cine este cu dumneata? îl întrebă egipteanca în şoaptă.— Fii pe pace, răspunse Gringoire. Un prieten al nostru. Atunci filosoful, depunând jos lămpaşul, se ghemui pe lespede şi exclamă cu entuziasm, strângând-o pe Djali în braţe: Un animal drăgălaş, fără îndoială mai de preţ prin curăţenia decât prin mărimea lui, dar ingenios,

Page 214: Victor hugo   notre-dame

subtil învăţat ca un grămătic! Djali, draga mea, n-ai uitat niciuna din isprăvile-ţi nostime? Cum face maestrul Jacques Charmolue?... Omul negru nu îl lăsă să termine. Se apropie de Gringoire şi-l trase cu asprime de umăr. Gringoire se ridică.— Într-adevăr, uitam că suntem grăbiţi, spuse el. Acesta nu e un motiv, totuşi, maestre, să zgâlţâiţi astfel pe oameni. Scumpa mea copilă, viaţa dumitale şi-a caprei e în pericol, vor să te spânzure din nou. Noi îţi suntem prieteni şi venim să te salvăm. Urmează-ne.— Adevărat? strigă ea tulburată.— Da, cât se poate de adevărat. Vino repede!— Bineînţeles, îngăimă ea tulburată. Dar de ce nu vorbeşte prietenul dumitale.— O, pentru că părinţii săi erau oameni ciudaţi şi i-au dat o fire posacă, glăsui Gringoire.Fu nevoită să se mulţumească cu această explicaţie. Gringoire o luă de mână, tovarăşul lui ridică luminiţa şi pomi înainte. Capra îi urma, ţopăind atât de voioasă că-l revede pe Gringoire încât îl făcea să se împleticească mereu, vârându-şi coarnele printre picioarele lui. „Aşa e viaţa, spunea filosoful ori de câte ori era gata să cadă; cei mai buni prieteni ne trântesc deseori!”Coborâră repede scara turnurilor, străbătură biserica, plină de întuneric şi de singurătate, dar răsunând de hărmălaie, ceea ce făcea un contrast groaznic, şi ieşiră, prin Poarta Roşie, în curtea mănăstirii. Mănăstirea era părăsită, călugării fugiseră în episcopie pentru a se ruga laolaltă; curtea era pustie, câţiva servitori înfricoşaţi se ghemuiau prin unghere obscure. Ei se îndreptară spre poarta ce dădea din curte în Teren. Omul negru o deschise cu o cheie pe care o avea la el. Cititorii noştri ştiu că Terenul era o fâşie de pământ închisă de ziduri dinspre partea Cetăţii, şi aparţinând catedralei; fâşia termina insula în partea de răsărit, dinapoia bisericii. Găsiră locul pustiu. Zgomotul era mai puţin asurzitor. Hărmălaia asaltului vagabonzilor ajungea la ei mai încâlcită şi mai puţin stridentă. Vântul rece care urmează cursul apei mişca frunzele unicului arbore plantat în capătul Terenului. Ei se găseau totuşi foarte aproape de pericol. Edificiile mai apropiate de ei erau episcopia şi biserica. Se vedea că în episcopie domneşte o mare dezordine. Forma ei tenebroasă era brăzdată de lumini care alergau de la o fereastră la alta aşa cum, atunci când a fost arsă hârtie, rămâne un iz sumbru de scrum în care scânteile vii gonesc în chip bizar. Alături, turnurile enorme ale catedralei, văzute de dinapoi, păreau două vătraiuri gigantice ale unui şemineu de ciclopi.Aspectele Parisului jucau, în faţa ochilor, într-o umbră amestecată cu lumină. Rembrandt are atari fundaluri.Omul cu felinarul merse drept spre capătul Terenului. Pe malul extrem al apei era rămăşiţa putrezită a unui gard de ţăruşi cu şipci; o viţă scundă agăţa de ele câteva mădulare uscate, întinse ca degetele unei mâini deschise. Dincolo, în umbra împletiturii, era tăinuită o mică barcă. Omul făcu semn lui Gringoire şi însoţitoarei sale să urce. Capra îi urmă. Omul veni şi el. Apoi reteză funia, depărtă barca de ţărm cu un cârlig lung şi apucând două lopeţi, se aşeză în faţă, vâslind din toate puterile spre larg. Sena era foarte iute în locul acesta, astfel că îi fu destul de greu să se depărteze de capătul insulei.Prima grijă a lui Gringoire, urcându-se în barcă, fu să aşeze capra pe genunchi. Luă loc la urmă, iar fata, căreia necunoscutul îi inspira o îngrijorare nelămurită, se ghemui lângă poet.Când filosoful simţi că barca se urneşte din loc, bătu din palme şi o sărută pe Djali între coarne.— Oh, iată-ne tuspatru salvaţi! spuse el. Adăugă cu o mină de gânditor profund: Deznodământul fericit al marilor fapte ne obligă uneori la hazard, alteori la ticăloşii.Barca plutea încetişor spre ţărmul drept. Fata îl observa pe necunoscut cu-o groază tăinuită. El astupase cu grijă lumina lămpii. Îl întrevedeai în întuneric, în partea din spate, ca pe-un spectru. Gluga mereu coborâtă îi făcea un fel de mască, şi, ori de câte ori deschidea, vâslind, braţele, în jurul cărora spânzurau mânecile largi, negre, te gândeai la două aripi de liliac. De altminteri nu spusese încă un cuvânt, nu suflase o dată. Nu se auzea în barcă decât mişcarea

Page 215: Victor hugo   notre-dame

lopeţilor amestecată cu susurul apelor de-a lungul bărcii.— Pe sufletul meu! exclamă deodată Gringoire, suntem sprinteni şi voioşi. Păstrăm o tăcere de pitagoreici sau de peşti! Mii de draci, prieteni! aş vrea să-mi vorbească cineva. „Glasul omenesc e o muzică pentru urechea omului”. Nu eu spun asta, ci Didymus din Alexandria, şi cuvintele îi sunt ilustre. Desigur, Didymus din Alexandria nu e un filosof mediocru. Un cuvânt, frumoasa mea copilă! Spune-mi, te rog, un cuvânt. Ascultă, făceai o strâmbătură nostimă; o mai faci? Ştii, draga mea, că parlamentul are întreaga jurisdicţie asupra locurilor de adăpost şi că te păştea un mare pericol în chilia de la Notre-Dame? Oh, pasărea colibri îşi face cuibul în botul crocodilului! Maestre, uite că reapare luna. De nu am fi zăriţi! Facem un lucru lăudabil salvând-o pe domnişoara, şi totuşi regele ne-ar spânzura dacă ne-ar prinde. Faptele omeneşti sunt luate, din păcate, de ambele urechi. E veştejit la mine ceea ce ar fi o cunună de lauri pentru tine. Cutare admiră pe Cezar şi admiră pe Catilina. Nu e aşa, maestre? Ce spuneţi despre filosofia asta? Eu posed filosofia din instinct, din natură, ut apes geometriam. Hm, nu-mi mai răspunde nimeni. Straşnică indispoziţie aveţi amândoi! Sunt nevoit să vorbesc singur. Asta numim noi în tragedie, un monolog. Mii de draci! Vă înştiinţez că l-am văzut pe regele Ludovic al XI-lea şi că am reţinut de la el înjurătura aceasta. Aşadar, mii de draci! Năpraznic urlet se aude în Cetate. Regele e un bătrân câinos. Stă încotoşmănat în blănuri. Îmi datorează şi acum bani pentru epitalamul meu, şi e o mare favoare că n-a pus să mă spânzure în seara asta. E cărpănos cu oamenii de merit. Ar trebui să citească cele patru cărţi ale lui Salvien din Colonia, Adversus avaritiam. Da, da, e un rege meschin cu scriitorii, şi care săvârşeşte cruzimi barbare. Un burete ce suge bani, şi care-i oploşit de popor. Buretele e splina lui care se umflă din vlăguirea celorlalte mădulare. De aceea tânguirile împotriva asprimei timpului devin murmure în contra prinţului. Sub blândul şi cucernicul suveran, furcile troznesc de spânzuraţi, trunchiurile putrezesc de sânge, închisorile plesnesc ca nişte pântece prea pline. Regele are o mână care ia şi o mână care spânzură. El e procurorul doamnei Impozit şi al monseniorului Ştreang. Cei mari sunt despuiaţi de demnităţi, iar cei mici copleşiţi întruna de noi biruri. Un prinţ care întrece măsura. Nu-mi place monarhul acesta. Dar d-voastră, maestre?Omul negru îl lăsă pe flecarul poet să sporovăiască. El trebuia să lupte împotriva curentului violent şi strâns care desparte prora Cetăţii de pupa insulei Notre-Dame, căreia noi îi spunem astăzi insula Saint-Louis.— Ascultaţi, maestre! reluă brusc Gringoire. Cuvioşia voastră a remarcat în momentul când ajungea în piaţa bisericii, printre vagabonzii turbaţi, pe nenorocitul acela mic căruia surdul d-voastră se pregătea să-i strivească ţeasta pe rampa galeriei regilor? Eu am vederea scurtă, astfel că nu l-am putut recunoaşte. Nu ştiţi cine o fi?Necunoscutul nu scoase o vorbă. Dar se opri deodată din vâslit, braţele i se muiară de parcă ar fi fost frânte, capul îi căzu în piept, şi Esmeralda îl auzi plângând convulsiv. Fata tresări. Mai auzise hohotirile astea.Barca, lăsată în voia ei, pluti câteva clipe la întâmplare. Dar omul negru făcu o încordare, apucă iarăşi vâslele şi porni să înfrunte curentul. Ocoli capul insulei Notre-Dame şi se îndreptă spre Port-au-Foin.— ...A, iată colo casa Barbeau! spuse Gringoire. Maestre, priviţi grupul acela de acoperişuri ciudate, sub grămada de nori coborâţi, scămoşi, mânjiţi şi murdari, pe care luna este strivită şi revărsată ca un gălbenuş de ou cu coaja spartă. O casă frumoasă. Are o capelă încununată cu o mică boltă. Deasupra puteţi vedea turla zveltă. E o grădină plăcută, formată dintr-un iaz, o bătătură pentru păsări, un ecou, un loc de jocuri, un labirint, o locuinţă pentru animale sălbatice, şi din numeroase alei stufoase foarte agreabile Venerei. Mai e şi un ticălos de arbore căruia i se spune „Desfrânatul”, deoarece a servit pentru plăcerile unei principese faimoase şi ale unui conetabil galant, spiritual. Eh, noi bieţii filosofi suntem, în comparaţie cu un conetabil, ceea ce e o brazdă de varză şi ridichi faţă de grădina Louvrului. La urma urmei ce-

Page 216: Victor hugo   notre-dame

are a face? Viaţa omenească e, pentru cei mari ca şi pentru noi, amestecată cu bine şi cu rău. Durerea e totdeauna alături de bucurie. Maestre, să vă povestesc istoria casei Barbeau. Se încheie într-un mod tragic. Era în 1319, sub domnia lui Philippe al V-lea, cel mai lung dintre regii Franţei. Morala istoriei e că ispitele cărnii sunt vătămătoare. Să nu ne uităm prea mult la femeia vecinului, oricât de gâdilite ar fi simţurile noastre faţă de frumuseţea ei. Desfrânarea e un gând libertin. Adulterul e o curiozitate faţă de voluptatea altuia... Eh, dar ia auziţi că zgomotul se înteţeşte acolo!Într-adevăr, hărmălaia sporea în jurul catedralei. Ascultă. Se auzeau strigăte lămurite de victorie. Deodată, o sută de făclii care aruncau scântei asupra căştilor ostăşeşti se răspândiră în biserică, la toate înălţimile, pe turnuri, în galerii, sub bolţi. Făcliile căutau parcă ceva, şi în curând strigătele depărtate ajunseră lămurit până la fugari:— Egipteanca! Vrăjitoarea! La moarte cu egipteanca!Nefericita îşi lăsă capul pe mâini, iar necunoscutul începu să vâslească furios spre mal. Între timp, filosoful nostru medita. Strângea capra în braţe şi se depărta uşurel de fata care se ghemuia tot mai mult în el ca în singurul refugiu ce-i mai rămânea.Cu siguranţă că Gringoire se găsea într-o crudă încurcătură. Se gândea că, potrivit legislaţiei în fiinţă, va fi spânzurată şi capra, dacă era prinsă, şi că ar fi un mare păcat pentru biata Djali; că două condamnate agăţate de el erau prea mult; că, la urma-urmei, tovarăşul său abia aştepta să preia grija egiptencei. Se dădea între gândurile sale o luptă violentă în care, asemeni lui Jupiter din lliada, apăreau rând pe rând egipteanca şi capra; şi le privea pe rând, cu ochi umezi de lacrimi, spunând printre dinţi: „Cu toate astea nu vă pot salva pe amândouă.”O zguduitură îi înştiinţă în sfârşit că barca ajunsese la ţărm. Hărmălaia sinistră umplea mereu Cetatea. Necunoscutul se ridică, veni la egipteancă şi vru să-i ia braţul pentru a o ajuta la coborâre. Ea îl respinse şi se spânzură de mâneca lui Gringoire care, la rându-i, ocupat cu capra, o respinse aproape. Atunci ea sări singură din barcă. Era atât de tulburată încât nu ştia ce face, încotro merge. Stătu astfel un moment buimăcită, privind cum curge apa. Când îşi mai reveni în fire, era singură cu necunoscutul. Pare-se că Gringoire profitase de clipa debarcării pentru a se furişa cu capra printre casele din strada Grenier-sur-l'eau. Biata egipteancă se înfioră, văzându-se singură cu omul acela. Vru să vorbească, să strige, să-l cheme pe Gringoire, limba îi era ţeapănă în gură, şi nici un sunet nu ieşi de pe buzele ei. Deodată simţi mâna necunoscutului pe-a sa. O mână rece, puternică. Dinţii îi clănţăniră, deveni mai palidă decât raza de lună care o lumina. Omul nu rosti un cuvânt. Porni cu paşi mari spre piaţa Greve, ţinând-o de mână. În momentul acela ea simţi vag că destinul este o forţă căreia nu te poţi împotrivi. Nu mai avea voinţă, astfel că se lăsă purtată, gonind în timp ce el mergea. Cheiul urca în locul acesta. Ea avea impresia că tot cobora o pantă.Privi în toate părţile. Nici un drumeţ. Cheiul era absolut pustiu. N-auzea nici un zgomot, nu simţea mişcându-se oameni decât în cetatea tumultoasă şi învăpăiată de care nu o despărţea decât un braţ al Senei şi de unde îşi auzise numele învălmăşit cu strigăte de moarte. Restul Parisului era împrăştiat în jurul ei în mari blocuri de umbră.În vremea asta, necunoscutul o târa în aceeaşi linie, cu aceeaşi iuţeală. Ea nu regăsea în minte nici unul din locurile pe unde mergea. Trecând pe dinaintea unei ferestre luminate, făcu o sforţare, se înţepeni brusc şi strigă:— Ajutor!Burghezul dinăuntru deschise fereastra, se ivi în cămaşă, cu lampa, privi pe chei cu un aer prostit, rosti câteva cuvinte pe care ea nu le auzi şi închise oblonul. Ultima licărire de speranţă se stingea.Omul negru nu scotea o silabă, o ţinea bine, grăbind mersul. Ea nu se mai împotrivi, şi îl urmă zdrobită.Din când în când aduna puţină forţă şi spunea voce întretăiată de hurducăturile caldarâmului şi de iuţeala mersului:

Page 217: Victor hugo   notre-dame

— Cine eşti dumneata? Cine eşti? .El nu răspundea. Ajunseră astfel de-a lungul cheiului într-o piaţă destul de largă. Era Greve. În mijloc se distingea un fel de cruce neagră în picioare; era spânzurâtoarea. Fata recunoscu totul şi văzu unde se afla.Omul se opri, se întoarse spre ea şi îşi ridică gluga. „Oh, îngăimă ea împietrită, ştiam că e tot el!”Era preotul. Părea propria sa fantomă. În lumina clarului de lună nu se văd decât umbrele lucrurilor.— Ascultă, îi spuse el, şi ea se înfioră de sunetul vocii fatale pe care n-o mai auzise de multă vreme. El continuă. Articula cu întretăierile scurte şi gâfâitoare care trădează cutremurări profunde sufleteşti. Ascultă. Ne aflăm aici. Vreau să-ţi vorbesc. Asta e Piaţa Greve. Un punct hotărâtor. Soarta ne predă unul altuia. Eu voi decide viaţa ta; tu, sufletul meu. Iată o piaţă şi o noapte dincolo de care nu se vede nimic. Ascultă-mă. Vreau să-ţi spun... În primul rând să nu-mi vorbeşti de Phoebus. (Umbla de colo până colo, ca un om care nu poate rămâne locului, şi-o trăgea după el) Nu-mi vorbi. Vezi tu? Dacă rosteşti numele acesta, nu ştiu ce-aş face, dar ar fi groaznic.Ca un corp care-şi regăseşte centrul de gravitate, el redeveni neclintit după ce-a pronunţat cuvintele acestea. Vorbele îi trădau însă zbuciumul. Glasul lui era tot mai scăzut.— Nu întoarce capul aşa. Ascultă-mă. E chestiune serioasă. Mai întâi ascultă ce s-a întâmplat. Îţi jur că... Ce spuneam? Adu-mi aminte. A, da! O hotărâre a parlamentului te predă eşafodului. Eu te scot din mâinile lor. Iată însă că ei te urmăresc. Priveşte.Întinse braţul spre Cetate. Percheziţiile păreau să continue. Larma se apropia. Turnul casei locotenentului, situată în faţa Pieţei Greve, era plin de zgomot şi de lumini; se vedeau soldaţi alergând pe cheiul opus, cu torţe, şi cu strigăte: „Egipteanca! Unde e egipteanca? Moarte! Moarte!”. Precum vezi, eşti urmărită şi nu te mint. Eu te iubesc. Nu deschide gura, nu-mi vorbi mai cu seamă dacă ai de gând să-mi spui că mă urăşti. Sunt hotărât să nu mai aud astfel de cuvinte. Te-am salvat. Lasă-mă să termin. Pot să te salvez de-a binelea. Am pregătit totul. Depinde de tine. Cum ai să vrei, aşa am să... Se întrerupse cu violenţă. Nu, nu aşa trebuie să-ţi spun. Şi alergând, şi silind-o să alerge, căci nu-i dădea drumul, merse drept la spânzurătoare; i-o arătă cu degetul: Alege între ea şi mine, spuse cu răceală.Ea se smulse din mâinile lui şi căzu la piciorul ştreangului, îmbrăţişând sprijinul funebru. Apoi întoarse capul pe jumătate şi-l privi pe preot peste umăr. Părea o Sfântă Fecioară la piciorul crucii. Preotul rămăsese nemişcat, cu degetul înălţat spre spânzurătoare, păstrându-şi gestul, ca o statuie.În sfârşit, egipteanca îi spuse:— Ea mă înfricoşează mai puţin decât dumneata.Atunci el îşi lăsă braţul să cadă încet şi se uită în jos, copleşit.— Dacă pietrele ar putea să vorbească, murmură el, da, ar spune: iată un om tare nenorocit. Glăsui din nou. Fata, îngenuncheată în faţa spânzurătoarei şi învăluită în păru-i lung, îl lăsa să vorbească nestingherit. El avea acum un accent tânguitor şi blând care contrasta fantastic cu asprimea semeaţă a trăsăturilor sale: Eu te iubesc. E dureros de adevărat ce-ţi spun! oare nimic din jarul care îmi arde inima să nu te mişte? oare să nu merite iubirea asta nici o milă? O dragoste continuă, de noapte şi de zi, este un chin îngrozitor, te asigur. Sufăr prea mult, biata mea copilă! Te asigur că sunt vrednic de compătimire.. Precum vezi, îţi vorbesc cu blândeţe. Aş vrea mult să nu-ţi mai fie groază de mine. În sfârşit, n-am nici o vină dacă te iubesc atât de mult. Oh, Doamne! Cum, n-ai să mă ierţi niciodată? Ai să mă urăşti totdeauna? Vasăzică, s-a isprăvit? Vezi tu, gândul ăsta mă înrăieşte, mă face oribil faţă de mine însumi! Dacă m-aş arunca la genunchii tăi; dacă aş săruta pământul de sub picioarele tale; dacă aş plânge ca un copil; dacă aş smulge din piept, nu cuvinte, ci inima şi măruntaiele mele, pentru a-ţi dovedi că te iubesc, toul ar fi zadarnic, totul! Şi cu toate acestea tu n-ai în suflet decât

Page 218: Victor hugo   notre-dame

gingăşie şi îngăduinţă, străluceşti în lumina celei mai frumoase blândeţi, eşti întreagă suavă, bună, milostivă şi încântătoare. Nu ai răutate decât doar pentru mine. Fatalitate!Îşi ascunse chipul în mâini. Fata îl auzi plângând. Îl auzea pentru întâia oară. Aşa, în picioare, zguduit de suspine, el era mai jalnic şi mai implorator decât în genunchi. Plânse astfel un timp.— Uite, nu găsesc cuvinte, urmă el, după ce trecură primele lacrimi. Mă gândisem totuşi la ce-ţi voi spune. Acum tremur şi mă înfior, şovăi în momentul hotărâtor, simt ceva suprem că ne învăluie, şi mă bâlbâi. Am să cad pe caldarâm dacă nu te înduioşezi de mine şi de tine. Nu ne osândi pe amândoi. Dacă ai şti cât te ador! Dacă ai şti ce inimă am! Oh, ce abatere de la orice virtute! Ce lepădare deznădăjduită de mine însumi! Sunt doctor, şi-mi bat joc de ştiinţă; sunt nobil, şi-mi sfâşii numele; sunt preot, şi fac din cartea de liturghie o pernă de desfrâu; scuip în faţa Dumnezeului meu! Toate astea pentru tine, vrăjitoareo, pentru a fi mai vrednic de infernul tău! Şi tu nu vrei un blestemat! Oh, să-ţi spun totul! Ceva şi mai groaznic!... Rostind ultimele cuvinte, înfăţişarea sa deveni cu totul rătăcită. Un moment tăcu; reluă ca şi cum şi-ar fi vorbit singur, cu glas puternic: Cain, ce-ai făcut cu fratele tău? Urmă încă o pauză; continuă: Ce-am făcut, Doamne? L-am cules, l-am crescut, l-am hrănit, l-am idolatrizat, şi l-am ucis! Da, Doamne, iată că şi-a zdrobit capul, în faţa mea, pe piatra lăcaşului tău, din cauza mea, din cauza acestei femei, din cauza ei... Ochii îi erau buimăciţi. Glasul i se stingea treptat; repetă de mai multe ori, maşinal, cu intervale lungi, ca un clopot ce-şi prelungeşte ultima vibraţie... Din cauza ei... Din cauza ei... Apoi limba nu mai articulă nici un sunet perceptibil, deşi buzele se mişcau mereu. Deodată se prăbuşi ca un obiect care se surpă, şi rămase la pământ, fără mişcare, cu capul pe genunchi.O atingere a fetei care îşi retrăgea piciorul de sub el îl aduse în fire. Îşi trecu încet mâna pe obrajii scofâlciţi, privi, prostit, câteva clipe, degetele umezite. Da, murmură el, am plâns. Întorcându-se subit spre egipteancă, cu un zbucium de nedescris: M-ai privit cu răceală cum plâng! Copilă, ştii tu că lacrimile acestea sunt lavă? Aşadar, este adevărat, din partea omului pe care îl urăşti, nimic nu te atinge. Dacă m-ai vedea murind ai râde. Oh, eu nu vreau să te văd murind! Un cuvânt! Un singur cuvânt de iertare! Nu-mi spune că mă iubeşti, spune-mi numai că vrei; mi-ar fi de ajuns şi te-aş salva. Dacă nu... Timpul trece; te implor pe tot ce e mai sfânt, nu aştepta să devin iarăşi piatră ca spânzurătoarea care şi ea te cere! Gândeşte-te că ţin ambele noastre destine în mâna mea, sunt smintit, că pot da drumul la tot şi că sub noi este o prăpastie fără fund, nenorocito, unde prăbuşirea mea o va urma pe a ta în veşnicie! Un cuvânt de bunătate! Spune-mi un cuvânt! Un cuvânt numai!Ea deschise gura să-i răspundă. El se năpusti în genunchi, în faţa ei, să culeagă cu admiraţie cuvântul, poate înduioşat, care urma să iasă de pe buze. Ea îi spuse:— Eşti un asasin!Preotul o luă cu furie în braţe şi se porni pe un râs groaznic.— Ei da, sunt asasin, spuse el, şi te voi avea! Nu mă vrei sclav, mă vei avea stăpân. Te voi avea! Am un bârlog unde te voi târî. Mă vei urma, va trebui să mă urmezi, altminteri te predau! Frumoasa mea, ori mori, ori eşti a mea! A preotului! A apostatului! A asasinului! Începând cu noaptea aceasta, auzi tu? Haide, bucură-te! Hai, sărută-mă, nebuno! Ori mormântul, ori patul meu!Ochii îi scăpărau de necurăţie şi turbare. Gura lui lascivă înroşea gâtul fetei. Ea se zbătea în braţele lui. El o acoperea cu sărutări spumegânde.— Nu mă muşca, monstrule! strigă ea. Călugăr nesuferit şi împuţit, lasă-mă! Îţi voi smulge părul urât, cărunt, şi-l voi arunca în faţa ta! El se înroşi, se îngălbeni, apoi îi dădu drumul şi-o privi sumbru. Ea se crezu victorioasă; continuă: Îţi spun că sunt a lui Phoebus, că Phoebus e frumos! Tu, popă, eşti bătrân! Eşti urât! Pleacă!El scoase un strigăt violent, cum ar scoate nenorocitul căruia i se aplică fierul roşu.— Atunci mori! spuse el scrâşnind din dinţi. Ea îi văzu privirea groaznică şi vru să fugă. El o

Page 219: Victor hugo   notre-dame

apucă, o zgudui, o trânti la pământ şi merse cu paşi repezi spre unghiul Tour-Roland, târând-o pe pietre. Când ajunse acolo, se întoarse spre ea spunându-i: Pentru ultima oară, vrei să fii a mea?Ea răspunse cu tărie:— Nu!Atunci el strigă cu o voce ridicată:— Gudula! Gudula! uite-o pe egipteancă! Răzbună-te!Fata se simţi apucată brusc de cot. Privi. Un braţ desscărnat ieşea printr-o ferestruică din zid şi-o ţinea cu mână de fier.— Ţine-o bine! glăsui preotul. E egipteanca evadată, n-o lăsa. Eu mă duc să-i caut pe sergenţi. Ai s-o vezi spânzurată.Un râs gutural răspunse dinlăuntrul zidului cuvintelor acestora sângeroase.— Ha! ha! ha!Egipteanca îl văzu pe preot depărtându-se în goană spre Notre-Dame. Se auzea într-acolo o cavalcadă. Fata o recunoscuse pe pustnica haină. Încercă, gâfâind de groază, să se desfacă. Se zvârcoli, schiţă câteva zvâcniri de agonie şi deznădejde, dar pustnica o ţinea cu o putere extraordinară. Degetele osoase şi slăbănoage se crispau într-o strânsoare dureroasă pe carnea ei şi i-o încercuiau. Ai fi zis că mâna era ţintuită de braţul ei. Era mai mult decât un lanţ, mai mult decât un arcan, mai mult decât o verigă de fier: era un cleşte inteligent şi viu care ieşea dintr-un zid.Căzu istovită lângă zid, şi atunci teama de moarte o atinse. Gândi la frumuseţea vieţii, la tinereţe, la priveliştea cerului, la aspectele naturii, la dragoste, la Phoebus, la tot ce fusese şi la tot ce se apropia, la preotul care o denunţa, la călăul care va veni, la spânzurătoarea de colo. Simţi că spaima urcă până la rădăcina părului, şi auzi glasul lugubru al pustnicei, şoptindu-i:— Ha! ha! ha! Ai să fii spânzurată!Se întoarse muribundă spre ferestruică şi văzu printre gratii figura sălbatică a pustnicei:— Ce ţi-am făcut? glăsui ea aproape neînsufleţită. Pustnica nu răspunse; începu să mormăie cu o intonaţie iritată şi batjocoritoare:— Fiica Egiptului! Fiica Egiptului! Fiica Egiptului! Nefericita Esmeralda îşi lăsă capul să-i cadă sub păr, înţelegând că nu avea a face cu o făptură omenească. Deodată pustnica strigă, ca şi cum întrebării egiptencei îi trebuise tot timpul acesta pentru a ajunge până la cugetul ei:— Ce mi-ai făcut, zici? Aveam un copil! Vezi tu, aveam un copil! Un copil, îţi spun! O fetiţă dragă, Agnes, copila mea! reluă ea buimacă şi sărutând ceva întuneric. Ei bine, vezi tu, fiică a Egiptului, mi-a fost furat copilul, mi-a fost mâncat copilul. Iată ce mi-ai făcut.Fata răspunse asemeni mielului:— Oh! eu nici nu eram născută poate pe atunci!— Ba da! continuă pustnica; erai, de bună seamă. Erai. Ea ar fi avut vârsta ta! Da! De cincisprezece sunt aici, de cincisprezece ani sufăr, de cincisprezece ani mă rog, de cincisprezece ani mă lovesc cu capul de pereţi. Îţi spun, auzi? că egiptencele mi-au furat-o şi mâncat-o. Ai o inimă? închipuieşte-ţi ce e un copil care se joacă, un copil care suge, un copil care doarme. O făptură inocentă mi-a fost luată, mi-a fost ucisă! Bunul Dumnezeu ştie! Astăzi e rândul meu să mănânc o egipteancă. Oh, cum te-aş muşca dacă nu m-ar împiedica gratiile. Mi-e capul prea mare! Sărmana mititică! În timp ce dormea. Şi dacă au trezit-o, răpind-o, ea va fi ţipat, şi eu nu eram acolo! Ah, mamelor egiptence, voi mi-aţi mâncat copila! Veniţi s-o vedeţi pe a voastră.Începu să râdă sau să scrâşnească din dinţi, ambele lucruri se asemănau pe chipul furios. Ziua începea să mijească. O rază cenuşie lumina nelămurit scena, iar spânzurătoarea devenea tot mai clară în piaţă. Dinspre partea cealaltă, spre podul Notre-Dame, bietei osândite i se păru că aude apropiindu-se tropotul cavaleriei.— Doamnă! strigă ea împreunându-şi mâinile, căzând în genunchi, despletită, năucă,

Page 220: Victor hugo   notre-dame

înnebunită de spaimă, doamnă, fie-ţi milă! Ei vin. Nu ţi-am făcut nimic. Vrei să mă vezi murind sub ochii dumnitale, în ştreang? Dumneata eşti miloasă, sunt sigură. E prea groaznic. Lasă să fug. Dă-mi drumul! Îndurare! Nu vreau să mor!— Dă-mi înapoi copila! spuse pustnica.— Îndurare! îndurare!— Dă-mi înapoi copila!— Pentru numele cerului, dă-mi drumul! Fata căzu şi de data aceasta, istovită, frântă, cu ochi sticloşi ca o moartă. Oh, îngăimă ea, dumneata îţi cauţi copila. Eu îmi caut părinţii.— Dă-mi-o înapoi pe micuţa mea Agnes! continuă Gudula. Nu ştii unde este? Atunci, mori! Uite, să-ţi spun. Eu eram o femeie pierdută, aveam un copil, mi s-a luat copilul. L-au luat egiptencele. Precum vezi, trebuie să mori. Când mama ta egipteanca va veni să te ceară, am să-i spun: Mamă, uită-te la ştreang! Ori înapoiază-mi copila. Nu ştii unde e fetiţa mea? Stai, să-ţi arăt. Uite pantoful ei, e tot ce mi-a rămas. Nu ştii unde e perechea lui? Dacă ştii, spune-mi, şi dacă n-ar fi decât la capătul lumii, m-aş duce târându-mă în genunchi după el.Vorbind astfel, arătă egiptencei, cu celălalt braţ scos din ferestruică, pantofiorul brodat. Era destulă lumină ca să se distingă forma şi culorile lui.— Arată-mi pantoful, spuse egipteanca tresărind. Dumnezeule! Dumnezeule! Şi în acelaşi timp, cu mâna pe care o avea liberă, deschidea repede săculeţul împodobit cu mărgele verzi de la gât.— Haide! haide! mormăia Gudula, scoate-ţi talismanul diavolesc! Deodată se întrerupse, tremură din tot corpul şi strigă cu un glas care venea din străfundurile fiinţei sale:— Copila mea!Egipteanca scosese din săculeţ un pantofior întru totul la fel cu celălalt. De pantofior era ataşat un pergament pe care se aflau scrise versurile acestea:Când perechea vei regăsi, Mama — braţul îţi va dărui.Mai repede decât fulgerul, pustnica privise ambii pantofi, citise inscripţia de pe pergament şi-şi lipise de gratiile ferestruicii chipul care strălucea de o bucurie cerească, strigând:— Copila mea! copila mea!— Mamă! răspunse egipteanca. Aici renunţăm la descriere. Zidul şi gratiile de fier erau între ele.— Oh, zidul! strigă pustnica. Oh, s-o văd şi să n-o îmbrăţişez! Dă-mi mâna! Dă-mi mâna!Fata îşi trecu braţul prin ferestruică, pustnica se năpusti asupra mâinii, îşi lipi buzele pe ea, şi rămase prăbuşită, în sărutarea aceasta, nemaidând alt semn de viaţă decât printr-un hohot de plâns, care îi zguduia umerii.Plângea în torente, în tăcere, în umbră, ca ploaia, noaptea. Biata mamă deşerta, în valuri, pe mâna adorată, neagra şi adânca fântână de lacrimi care era într-însa şi unde durerea se filtrase, picătură cu picătură, de cincisprezece ani.Deodată se ridică, îşi dădu în lături, de pe frunte, părul lung, cărunt şi, fără a spune o vorbă, se apucă să zgâlţâie cu mâinile gratiile chiliei sale, mai furioasă decât o leoaică. Gratiile rezistară. Atunci căută, într-un ungher a chiliei, un bolovan care-i slujea de pernă, şi-l zvârli în ele cu atâta putere încât un fier se frânse. A doua lovi nărui cu totul vechea cruce de fier care baricada ferestruica. Rupse şi aruncă, cu mâinile ei, cioturile rugi ale gratiilor. Sunt momente când mâinile bătrânei femei aveau tărie supraomenească.După ce făcu loc de trecere — şi îi trebui mai puţin de-o jumătate de minut pentru asta — îşi apucă fata de mijloc, trăgând-o în chilie.— Vino, să te pescuiesc din prăpastie! murmura. Când copila fu în chilie, o aşeză binişor jos, apoi o ridică ţinând-o în braţe de parcă era tot micuţa ei Agnes. Se plimba de colo până colo, beată, smintită, voioasă, strigând, cântând, sărutându-şi fiica, vorbindu-i, izbucnind în lacrimi, făcând toate acestea deodată, cu aprindere. Copila mea! copila mea! O am pe copila mea! Uite-o. Bunul Dumnezeu mi-a înapoiat-o. Haide, veniţi toţi! E cineva aici ca să vadă că mi-

Page 221: Victor hugo   notre-dame

am recăpătat copila? Doamne Iisuse, cât e de frumoasă! M-ai lăsat să aştept cincisprezece ani, Dumnezeule, dar m-ai lăsat ca să mi-o înapoiezi frumoasă. Aşadar, egiptencele n-o mâncaseră! Cine spusese asta? Micuţa mea! Micuţa mea! Sărută-mă! Ce bune au fost egiptencele! Îmi sunt dragi egiptencele. Eşti chiar tu! Vasăzică, de aceea îmi sălta inima de câte ori treceai; credeam că e ură! Iartă-mă, Agnes, iartă-mă. Ţi-am părut răutăcioasă, nu e aşa? Te iubesc. Mai ai micul semn de la gât? Ia să văd. Îl are. Oh, eşti frumoasă! Domnişoară, eu ţi-am făcut ochii aceştia mari. Sărută-mă. Te iubesc. Mi-e totuna că şi alte mame au copii; îmi bat joc de ele acum. N-au decât să vină. Uite copila mea! Uite-i gâtul, ochii, părul, mâna. Găsiţi-mi ceva mai frumos! A, vă asigur că o să aibă cavaleri. Eu am plâns cincisprezece ani. Toată frumuseţea mea s-a dus şi a venit la ea. Sărută-mă!Îi ţinea o sumedenie de alte cuvântări extravagante a căror frumuseţe o făcea accentul lor, cerceta veşmintele bietei fete până la a o sili să roşească, îi netezea părul mătăsos cu mâna, îi săruta piciorul, genunchii, fruntea, ochii, se extazia de tot. Fata se lăsa în voia ei, repetând din când în când, foarte încet, cu o blândeţe nespusă:— Mamă!— Fetiţa mea, reluă pustnica întretăindu-şi cu sărutări cuvintele, am să te iubesc mult. Vom pleca de aici. Vom fi tare fericite. Am moştenit ceva la Reims, în ţinutul nostru. Ştii, Reims. A, nu, nu ştii, erai prea mică! Dacă ai şti cât erai de frumoasă la patru luni! Picioruşe pe care lumea venea, din curiozitate, să le vadă de la Epernay, care se găseşte la şapte leghe! Vom avea un câmp, o casă. Te vei culca în patul meu. Doamne! Doamne! Cine ar fi crezut? O am pe fiica mea.— O, mamă, îmi spusese mie egipteanca, glăsui fata, găsind în sfârşit puterea de-a vorbi în emoţia ei. O egipteancă de-a noastră, bună, care a murit ca o doică, ea mi-a pus săculeţul la gât. Îmi spunea mereu: Mititico, păzeşte bine bijuteria asta. E o comoară. Prin ea o să-ţi găseşti mama. O porţi pe mama ta la gât. Aşa mi-a prezis egipteanca.Pustnica îşi strânse din nou fata în braţe.— Vino să te sărut! vorbeşti cu atâta drăgălăşenie! Când vom fi la ţară, vom încălţa un Prunc Iisus cu pantofiorii. Datorăm asta Sfintei Fecioare. Doamne, ce voce frumoasă ai! Când îmi vorbeai adineauri, era o muzică. Doamne Dumnezeule, mi-am regăsit copila. Dar e de crezut aşa ceva? Omul nu moare de nimic, de vreme ce eu nu am murit de bucurie. Apoi se apucă să bată iar din palme, să râdă şi să strige: O să fim fericite!În momentul acela, chilia răsună de-un zornăit de arme şi de-un galop de cai care părea că vin dinspre podul Notre-Dame şi înaintează pe chei.Egipteanca se zvârli cu nelinişte în braţele pustnicei.— Scapă-mă! Scapă-mă, mamă! Uite-i că vin!— O, cerule, ce spui? Uitasem! Eşti urmărită! Dai ce-ai făcut?— Nu ştiu, răspunse nefericita copilă, dar sunt osândită la moarte.— La moarte? întrebă Gudula clătinându-se ca sub o lovitură de trăsnet. La moarte? reluă ea cu glas tărăgănat, privindu-şi cu ochii aţintiţi copila.— Da, mamă, continuă fata buimăcită, vor să mă ucidă. Uite-i că vin să mă ia. Spânzurătoairea asta e pentru mine. Scapă-mă! Scapă-mă! Sosesc! Scapă-mă!Pustnica rămase câteva clipe nemişcată, ca o stană de piatră, apoi clătină capul în semn de îndoială, şi deodată izbucni într-un hohot de râs, dar râsul năprasnic care îi revenise:— Hoho! nu! îmi povesteşti un vis. A, da, se făcea că am pierdut-o, şi-au trecut cincisprezece ani, apoi am găsit-o şi-a ţinut un minut! Şi pe urmă mi-au luat-o. Acum când e frumoasă, când e mare, când îmi vorbeşte, când mă iubeşte, acum vin să mi-o mănânce, sub ochii mei, care sunt mama ei! O, nu, lucrurile astea nu-s cu putinţă. Domnul nu îngăduie aşa ceva.Cavalcada păru că se opreşte, şi un glas depărtat se auzi spunând:— Pe aici, nobile Tristan! Preotul zice că o vom găsi la Gaura şoarecilor. Tropotul cailor reîncepu. Pustnica se ridică scoţând un strigăt deznădăjduit.

Page 222: Victor hugo   notre-dame

— Fugi! fugi, copila mea! Înţeleg acum totul. Ai dreptate. E vorba de moartea ta! Grozăvie! Fugi!Băgă capul prin ferestruică, dar îl trase repede.— Rămâi, spuse ea cu glas încet, răspicat şi lugubru strângând convulsiv mâna egiptencei, care era mai mult moartă decât vie. Rămâi! Nu sufla! Soldaţii sunt peste tot. Nu poţi ieşi. E prea multă lumină. Ochii ei erau uscaţi şi dogoritori. Tăcu un moment. Mergea însă cu paşi repezi prin chilie şi se oprea din când în când, smulgându-şi şuviţe din părul cărunt, pe care le rupea apoi în dinţi. Spuse deodată: Se apropie. Am să le vorbesc. Ascunde-te în ungherul acela. N-au să te vadă. Le voi spune că ai fugit, că mi-ai scăpat din mână.O puse pe fată, căci o purta mereu, într-un ungher care nu se vedea de afară. O ghemui, o aşeză în aşa fel ca nici piciorul, nici mâna, să nu iasă din umbră, îi despleti părul negru răvăşindu-l peste rochia albă ca s-o tăinuiască, puse în dreptul ei urciorul şi bolovanul, singurele obiecte pe care le avea, închipuindu-şi că urciorul şi piatra au s-o ascundă. Ziua, care abia mijea, lăsa încă destul întuneric în Gaura şoarecilor.În clipa aceea, glasul preotului, glas infernal, trecu foarte aproape de chilie, strigând:— Pe aici, căpitane Phoebus de Châteaupers.La auzul numelui şi-al glasului, Esmeralda, pitită în colţul ei, făcu o mişcare.— Nu te clinti! spuse Gudula.Abia sfârşise, şi o hărmălaie de oameni, de săbii şi de cai se opri în preajma chiliei. Mama se sculă repede şi se uşeză la ferestruică, s-o astupe. Văzu o trupă numeroasă de oameni înarmaţi, pe jos şi călare, înşirată în Piaţa Greve.Cel care-i comanda coborî şi veni spre dânsa.— Bătrâno, rosti omul care avea o mutră fioroasă, căutăm o vrăjitoare, s-o spânzurăm: mi s-a spus că o ţineai tu.Biata mamă luă aerul cel mai nepăsător care-i sta în putinţă, şi răspunse:— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi.Celălalt reluă:— La dracu! Ce tot îndruga speriosul de arhidiacon? Unde e el?— Monseniore, a dispărut, răspunse un soldat. Ascultă, nebună bătrână, urmă comandantul, nu minţi. Ţi-a fost dată o vrăjitoare în pază. Ce-ai făcut cu ea?Pustnica nu vru să tăgăduiască totul, de teamă că va trezi bănuieli; de aceea răspunse cu un accent sincer şi sigur:— Dacă vorbiţi de-o fată care mi-a fost dată adineauri pe mâini, atunci am să vă spun că m-a muşcat şi că i-am dat drumul. Asta e totul. Lăsaţi-mă în pace.Comandantul făcu o strâmbătură dezamăgită.— Să nu mă minţi cumva, hoaşcă bătrână! Reluă. Eu mă numesc Tristan l'Hermite şi sunt cumătrul regelui. Tristan l'Hermite, auzi? Adăugă, privind Piaţa Greve de jur-împrejur: Un nume care are ecou aici.— Chiar de aţi fi Satan l'Hermite, replică Gudula recăpătând speranţă, şi tot n-aş avea altceva să vă spun şi nu mi-ar fi frică de d-voastră.— Drace, exclamă Tristan, ce mai cumătră! Vasăzică, fata vrăjitoare a fugit? Şi pe unde a luat-o?— Mi se pare că pe strada Mouton.Tristan întoarse capul şi făcu semn trupei să se pregătească de drum. Pustnica răsuflă.— Monseniore, spuse deodată un arcaş, întrebaţi bătrâna zână de ce sunt rupte gratiile de la ferestruica ei.Întrebarea readuse neliniştea în inima nenorocitei mame.Nu-şi pierdu totuşi întreaga prezenţă de spirit.— Au fost totdeauna aşa, îngăimă ea.— Eh, replică arcaşul, ieri încă ele formau o cruce neagră, frumoasă, ce îndemna la evlavie.Tristan zvârli spre pustnică o privire piezişă.

Page 223: Victor hugo   notre-dame

— Mi se pare că bătrâna se fâstâceşte!Nefericita simţi că totul atârna de stăpânirea ei şi, cu moartea în suflet, se porni să rânjească. Mamele au astfel de puteri.— Omul e beat, spuse ea. De mai bine de un an coada unei căruţe cu pietre s-a izbit în ferestruica mea şi a rupt gratiile. Ce l-am mai ocărât pe căruţaş!— Într-adevăr, spuse un alt arcaş, eram şi eu de faţă.Se găsesc întotdeauna peste tot oameni care au văzut totul. Mărturia neaşteptată a arcaşului o învioră pe pustnică; interogatoriul însemna pentru ea chinul de a străbate o prăpastie pe muchea unui cuţit.Ea însă era condamnată la o continuă alternativă de speranţă şi de alarmă.— Dacă o căruţă a făcut asta, reluă primul soldat, cioturile gratiilor ar fi trebuit să fie împinse înăuntru, pe câtă vreme ele sunt date în afară.— Ehe, spuse Tristan soldatului, ai un nas de copoi! Bătrânico, răspunde la vorbele lui.— Vai de mine, vă jur, monseniore, că o căruţă a sfărâmat zăbrelele, strigă ea strâmtorată, cu un glas fără să vrea plin de lacrimi. Auziţi că omul acesta a văzut. Şi apoi ce am eu cu egipteanca d-voastră?— Hm, mormăi Tristan.— Drace! reluă soldatul măgulit de lauda starostelui; frânturile fierului sunt proaspete.Tristan clătină din cap. Ea se îngălbeni.— Cât timp a trecut de la căruţa aceea?— Poate o lună, poate cincisprezece zile, monseniore. Nu mai ştiu cât.— A spus la început că mai mult de un an, observă soldatul.— Într-adevăr, bate la ochi! glăsui starostele.— Monseniore, vă jur că o căruţă a sfărâmat gratiile, strigă ea lipită mereu dinaintea ferestruicii şi tremurând ca nu cumva bănuiala să-i îndemne a-şi băga capul şi a privi în chilie. Vă jur pe îngerii din rai. Dacă nu e o căruţă atunci să mă osândească pentru de-a pururi Domnul.— Pui prea multă căldură în jurământ! rosti Tristan cu ochirea lui de inchizitor.Biata femeie simţea cum siguranţa ei se spulberă tot mai mult. Făcea stângăcii şi înţelegea cu groază că nu spunea ce ar fi trebuit.Un alt soldat sosi în momentul acela, strigând:— Monseniore, ursitoarea bătrână minte. Vrăjitoarea nu a fugit pe strada Mouton. Lanţul străzii a rămas întins toată noaptea şi paznicul nu a văzut pe nimeni.Tristan, a cărui înfăţişare devenea din clipă în clipă tot mai sinistră, o întrebă pe pustnică: ce ai de spus?Ea încercă şi acum să ţină piept:— Că nu ştiu nimic, monseniore, că m-am înşelat poate. Mi.se pare că a trecut peste apă.— Asta-i partea opusă, glăsui starostele. Nu-mi închipui totuşi că ea a vrut să se înapoieze în Cetate unde o urmăreau. Minţi, bătrâno!— Şi apoi, adăugă primul soldat, nu e nici o barcă, nici în partea asta a apei, nici în cealaltă.— O fi trecut înot, replică pustnica apărând terenul pas cu pas.— Ce, înoată femeile? întrebă soldatul.— La dracu, tu minţi, bătrâno! Minţi! exclamă Tristan cu mânie. Îmi vine să las pe vrăjitoare şi să te iau pe tine. Un sfert de oră de cazne îţi va smulge poate adevâ rul din gâtlej. Haide, urmează-ne!Ea prinse cuvintele acestea.— Cum vreţi, monseniore. Voia d-voastră. Prefer cazna. Luaţi-mă. Repede! Repede! să plecăm numaidecât. „În vremea asta, cugeta ea, fiica mea va fugi”.— Mii de draci! glăsui starostele. Ce poftă are să fie schingiuită! Nu înţeleg nimic de la nebuna asta.

Page 224: Victor hugo   notre-dame

Un sergent bătrân, cu cap încărunţit, ieşi din rânduri şi se adresă starostelui:— E într-adevăr nebună, monseniore. Dacă a dat drumul egiptencei, nu e vina ei, căci nu le suferă pe egiptence. Stau la post aici de cincisprezece ani şi o aud în fiecare seară blestemându-le pe ţigănci. Dacă aceea care o urmărim este, după cum cred, mica dansatoare cu capra, atunci bătrâna o urăşte cu atât mai mult.Guduila făcu o sforţare şi spuse:— Pe aceea cu atât mai mult..Mărturia unanimă a oamenilor din post confirmă starostelui cuvintele bătrânului sergent. Renunţând să mai scoată ceva de la pustnică, Tristan l'Hermite îi întoarse spatele şi ea îl văzu, cu o încordate nespusă, cum se îndreaptă domol spre cal.— Haide, la drum, rosti el printre dinţi; să conţinuăm cercetarea. N-am să dorm până când egipteanca nu va fi spânzurată.Mai şovăi totuşi o bucată de vreme înainte de a urca pe cal. Gudula palpita între viaţă şi moarte, văzând că plimbă în jurul pieţei mutra neliniştită a unui câine de vânătoare, care simte pe aproape vizuina fiarei şi nu vrea să se îndepărteze. În sfârşit, clătină din cap şi sări în şa. Inima, aşa de groaznic încleştată a Gudulei, se umflă; spuse cu glas încet, aruncând o ochire fetei, pe care nu îndrăznise încă s-o privească de la venirea lor:— E salvată!Biata copilă rămăsese toată vremea în colţul ei, fără să sufle, fără să se mişte, cu ideea morţii dinaintea ochilor. Nu pierduse nimic din scena petrecută între Gudula şi Tristan, şi fiecare zbucium al mamei răsuna într-însa. Auzise toate trosniturile succesive ale firului care o ţinea suspendată peste prăpastie, i se păruse de douăzeci de ori că-l vede cum se rupe, dar acum începea să respire şi să simtă piciorul pe pământ tare. Auzi în momentul acela un glas care spunea starostelui:— Mii de draci, domnule staroste, nu e treaba mea, om de arme, să spânzur vrăjitoare. Vă las d-voastră grija aceasta. Nu-mi veţi lua în nume de rău că mă întorc la compania mea, care a rămas fără căpitan.Glasul era al lui Phoebus de Châteaupers. Nu se poate descrie ce s-a petrecut în clipa aceea. Aşadar, el, prietenul ei, protectorul, sprijinul, refugiul, Phoebus al ei era acolo! Se ridică şi mai înainte ca mama s-o poată împiedica, ea se năpusti da ferestruică strigând:— Phoebus! ajutor, Phoebus!Phoebus nu mai era acolo. Trecuse în galop de colţul străzii Coutellerie. Dar Tristan nu plecase.Pustnica se năpusti asupra fiicei sale, cu un răget. O trase violent înapoi, înfigându-şi unghiile în gâtul fetei. Dar era prea târziu. Tristan văzuse.— He! He! strigă el cu un râs care îi dezvelea toţi dinţii, şi îi făcea figura să semene cu botul unui lup; doi şoareci în capcană!— Bănuiam eu, spuse soldatul.Tristan îl bătu pe umeri:— Eşti o pisică straşnică! Haide, adăugă el, unde e Henriet Cousin? Un om care nu avea nici îmbrăcămintea, nici înfăţişarea soldaţilor, ieşi din rânduri. Purta un costum pe jumătate cenuşiu şi pe jumătate cafeniu, avea părul lins, mâneci de piele şi un pachet de frânghii în mână. Omul acesta îl însoţea totdeauna pe Tristan care, la rându-i, însoţea totdeauna pe Ludovic al XI-lea.— Prieteni, glăsui Tristan l'Hermite, îmi închipuiesc că asta-i vrăjitoarea pe care o căutăm. Spânzură-mi-o. Ai scara cu tine?— E una sub şopronul Casei cu stâlpi, răspunse omul. O spânzurăm acolo? continuă el arătând o spânzurătoare de piatră.— Da.— He-he, n-o să avem de făcut un drum lung, rosti omul cu un râs gros, mai bestial chiar

Page 225: Victor hugo   notre-dame

decât al starostelui.— Grăbeşte-te, spuse Tristan; ai să râzi pe urmă.Din clipa când Tristan i-a văzut fiica, şi când ultima speranţă era pierdută, pustnica nu scosese nici un cuvânt. O aruncase pe biata egipteancă, moartă pe jumătate, în colţul cavoului, şi se aşezase iarăşi la ferestruică, cu mâinile înfipte ca două gheare. În atitudinea aceasta privi necontenit asupra tuturor soldaţilor, cu privirea ei care devenise iar sălbatică şi rătăcită. În momentul când Henriet Cousin se apropie de chilie, ea îi aruncă o privire atât sălbatică încât el se trase înapoi.— Monseniore, întrebă el revenind la staroste, care trebuie luată?— Cea tânără.— Cu atât mai bine, căci bătrâna pare primejdioasă— Biata dansatoare cu capra! murmură bătrânul sergent din post.Henriet Cousin se apropie iarăşi de ferestruică. Ochii mamei îl intimidau. Spuse sfios:— Doamnă...Ea îl întrerupse cu glas foarte scăzut şi furios:— Ce pofteşti?— Nu e vorba de dumneata, ci de cealaltă, spuse el.— Care cealaltă?— Cea tânără.Ea se porni să clatine din cap, strigând:— Nu e nimeni! Nu e nimeni! Nu e nimeni!— Ba da, reluă călăul, ştii bine că este. Lasă-mă s-o iau pe cea tânără. Dumitale nu vreau să-ţi fac nici un rău.Ea glăsui cu un rânjet ciudat:— Aha, mie nu vrei să-mi faci nici un rău!— Lasă-mi-o pe cealaltă, doamnă; e voinţa domnului staroste.Ea repetă cu un aer înnebunit:— Nu e nimeni.— Iţi spun că da, ripostă călăul. Am văzut cu toţii că eraţi două.— Poftim, priveşte! glăsui pustnica rânjind. Bagă-ţi capul prin deschizătură.Călăul examină unghiile mamei, şi nu îndrăzni.— Grăbeşte-te! strigă Tristan, care îşi aşezase trupa în cerc, în jurul Găurii şoarecilor, şi stătea pe cal lângă spânzurătoare. Henriet reveni încă o dată la staroste, foarte încurcat. Pusese jos frânghia şi îşi învârtea stângaci pălăria în mâini.— Monseniore, pe unde să intru? întrebă el.— Pe uşă.— Nu e nici una.— Pe fereastră.— E prea îngustă.— Lărgeşte-o, spuse Tristan cu mânie. N-ai cazmale?Din fundul peşterii sale, mama, mereu la pândă, privea. Nu mai nădăjduia nimic, nu mai ştia ce vrea, însă nu vroia să-i fie luată fiica.Henriet Cousin se duse să caute lada cu unelte de sub şopronul Casei cu stâlpi. Scoase şi scara dublă pe care o fixă îndată de spânzurătoare. Cinci sau şase oameni ai dregătoriei se înarmară cu târnăcoape şi pârghii, iar Tristan se îndreptă cu ei spre ferestruică.— Bătrâno, glăsui starostele cu aer sever, dă-ne-o pe fată de bună-voie.Îl privi ca şi cum n-ar fi înţeles.— La dracu! exclamă Tristan, ce ai de te împotriveşti ca vrăjitoarea să fie spânzurată după voinţa regelui?Nenorocita se porni să râdă cu râsul ei sălbatic.

Page 226: Victor hugo   notre-dame

— Ce am? E fiica mea.Accentul cu care ea rosti cuvântul îl înfiora chiar pe Henriet Cousin.— Îmi pare rău, reluă starostele. Dar aceasta este voinţa regelui.Ea strigă, râzând şi mai cumplit:— Ce-mi pasă mie de regele tău? îţi spun că e fiica mea!— Găuriţi zidul, spuse Tristan.Era de ajuns, pentru a face o deschizătură destul de largă, să fie scoasă o lespede de sub ferestruică. În momentul când mama auzi târnăcoapele şi pârghiile săpându-i fortăreaţa, scoase un strigăt năpraznic, apoi începu să se învârtească cu o viteză înfricoşătoare în mijlocul chiliei, deprindere de fiară pe care o căpătase în cuşcă. Nu mai spunea nimic, dar ochii ei ardeau. Soldaţii se simţeau îngheţaţi până în adâncul inimii.Deodată ea luă bolovanul, râse, şi-l aruncă cu ambele mâini asupra oamenilor. Piatra, zvârlită cu stângăcie, întrucât mâinile îi tremurau, nu atinse pe nimeni; se opri la picioarele calului lui Tristan. Bătrâna scrâşni din dinţi.Între timp, măcar că soarele nu se înălţase încă, se lumină de-a binelea, o nuanţă roză înveselea hornurile dărăpănate ale Casei-cu-stâlpi. Era ora când ferestrele matinale ale marelui oraş se deschid, voioase. Câţiva mocofani, câţiva vânzători de fructe, în drum spre hale cu măgarul lor, începeau să străbată Piaţa Greve, se opreau un moment în dreptul grupului de soldaţi grămădiţi la Gaura şoarecilor, priveau cu ochi uimiţi şi treceau mai departe. Pustnica se aşezase lângă fiica ei, acoperind-o cu corpul; ochii erau ficşi; o asculta pe biata copilă care nu se mişca şi care murmura în şoaptă, doar: „Phoebus! Phoebus!” Pe măsură ce lucrul dărâmătorilor părea că înaintează, mama se trăgea înapoi, maşinal, şi o strângea tot mai mult pe fată lângă zid. Deodată pustnica (căci făcea de santinelă şi nu scăpa nimic din vedere) văzu cum piatra se clatină, apoi auzi glasul lui Tristan care îi încuraja pe oameni. Atunci se smulse din prăbuşirea în care căzuse de câteva clipe şi începu să se tânguie cu un ton ce sfâşia câteodată urechea ca un ferăstrău, iar alteori îngâna ca şi cum toate blestemele s-ar fi îmbulzit pe loc pentru a exploda deodată.— Ho-ho-ho! dar e groaznic! Sunteţi nişte tâlhari! Vreţi cu adevărat să-mi luaţi fata? Vă spun că e fiica mea! O, nemernicii! O, călăii! Asasini! Ticăloşi! Mojici! Ajutor! Foc! Cu adevărat oare că au să-mi ia copila?Se adresă lui Tristan, spumegând, cu ochi buimaci, în patru labe ca o panteră, zburlită toată.— Haide, îndrăzneşte să-mi iei fata! Nu înţelegi că este fiica mea? Ştii tu ce înseamnă să ai un copil! Hei, lupule prădalnic, n-ai stat nicioidată în vizuină cu lupoaica ta? Nu ai avut niciodată un pui? Iar dacă ai pui, nu se tulbură nimic în pântecul tău, atunci când ei urlă?— Daţi jos piatra, glăsui Tristan, nu mai rezistă.Pârghiile ridicară lespedea grea. Era, am spus, ultimul meterez al mamei. Ea se aruncă asupra pietrei, vru s-o reţină, o zgârie cu unghiile, dar blocul masiv, urnit de şase oameni, îi scăpă şi lunecă uşurel jos, de-a lungul pârghiilor de fier.Văzând intrarea făcută, mama căzu de-a curmezişul deschizăturii, baricadând spărtura cu trupul ei, frământându-şi braţele, izbind lespedeea cu capul şi strigând cu voce răguşită de oboseală, o voce care abia se auzea :— Ajutor! foc!— Acum luaţi fata, spuse Tristan care continua să rămână impasibil.Mama îi privi pe soldaţi atât de furios, încât ei se simţeau mai îndemnaţi să dea înapoi decât să înainteze.— Haide, reluă starostele. Henriet Cousin, du-te tu. Nu făcu nimeni un pas.Starostele înjură:— Mii de draci! Iată ostaşii mei! Se tem de o femeie.— Monseniore, întrebă Henriet, d-voastră numiţi aşa ceva o femeie?— Are o coamă de leu, glăsui altul.

Page 227: Victor hugo   notre-dame

— Haide, continuă starostele. Deschizătura e destul de largă. Intraţi trei deodată. La naiba, să sfârşim! Pe cel dintâi care dă înapoi, îl tai în două!Puşi între staroste şi mamă, deopotrivă ameninţători, soldaţii şovăiră un moment, pe urmă, făcându-şi curaj, înaintară spre Gaura şoarecilor.Când pustnica văzu asta, se ridică brusc în genunchi, îşi dădu în lături părul de pe obraz, apoi mâinile-i slabe şi zgâriate îi căzură pe şolduri. Atunci, lacrimi mari ieşiră, una câte una, din ochi, coborau de-a lungul unui şanţ, pe obraji, ca un torent în albia pe care au săpat-o. În acelaşi timp se porni să vorbească, dar cu un glas atât de implorator, de blând, de supus şi de sfâşietor, încât, în preajma lui Tristan, numeroşi ostaşi bătrâni, care altminteri ar fi fost în stare să mănânce carne de om, îşi ştergeau ochii.— Monseniorilor! Domnilor ostaşi! Un cuvânt. Trebuie să vă spun ceva. Ea e fiica mea, vedeţi? Fetiţa mea scumpă, pe care o pierdusem! Ascultaţi. E o poveste întreagă. Eu cunosc foarte mulţi soldaţi. Au fost totdeauna buni cu mine pe vremea când copiii mă alungau cu pietre deoarece duceam o viaţă desfrânată. Când o să aflaţi, o să-mi lăsaţi copilul. Eu sunt o biată femeie pierdută. Mi-au furat-o ţigăncile. I-am păstrat pantoful ei cinsprezece ani. Uite-l. Ea avea picioruşul acesta. La Reims! Chantefleurie! Strada Folle-Peine. Aţi cunoscut-o poate pe Chantefleurie. Eram eu. Erau vremuri frumoase pe atunci. Se petrecea. O să vă fie milă de mine, nu-i aşa, monseniorilor? Egiptencele mi-au furat-o, mi-au ascuns-o cincisprezece ani. O credeam moartă. Închipuiţi-vă, bunii mei prieteni, că o credeam moartă. Am trăit cinsprezece ani aici, în hruba asta, fără foc iarna. Viaţă grea. Bietul pantofior adorat! Am strigat atâta încât bunul Dumnezeu m-a auzit. În noaptea asta mi-a redat fiica. O minune a Domnului. Nu era moartă. N-o să mi-o luaţi, sunt sigură. Dacă ar fi vorba de mine, nu aş apune nimic, dar ea e o copilă de şaisprezece ani. Lăsaţi-i timp să vadă soarele. Ce v-a făcut ea? Nimic. Nici eu. Dacă aţi şti că n-o am decât pe ea, că sunt bătrână, că ea e o binefacere pe care mi-o trimite Sfânta Fecioară! Şi apoi suntem atât de buni cu toţii! Nu ştiaţi că ea e fiica mea; acum ştiţi. Oh, o iubesc! Domnule staroste, aş vrea mai degrabă să se facă o gaură în măruntaiele mele decât să văd o zgârietură cât de mică pe degetul ei. D-voastră aveţi înfăţişarea unui nobil bun. Vorbele mele vă lămuresc, nu e aşa? O, dacă aţi avut o mamă, monseniore! D-voastră sunteţi căpitanul, lăsaţi-mi copila. Vedeţi că vă rog în genunchi, ca pe Iisus Christos. Nu cer nimănui nimic, sunt din Reims, am acolo o bucată de loc de la unchiul meu Maliet Pradon. Nu sunt o cerşetoare. Nu vreau nimic, însă vreau pe copila mea. Vreau să-mi păstrez copila! Bunul Dumnezeu, care este stăpân, nu mi-a înapoiat-o degeaba. Regele? Spuneţi regele? N-o să-l bucure prea mult că-mi pierdeţi fetiţa. Şi apoi regele este bun. Ea e fiica mea, a mea, nu a regelui, nu a voastră! Vreau să plec! Vreau să plecăm! în sfârşit, două femei care trec, una mama şi alta fiica, sunt lăsate să treacă. Lăsaţi-ne să trecem. Suntem din Reims. O, d-voastră sunteţi tare buni, domnilor ostaşi, îmi sunteţi dragi cu toţii! N-o să-mi luaţi copilaşul, este cu neputinţă. Nu e aşa că e cu neputinţă? Copila mea! Copila mea!Nu vom încerca să dăm o idee despre gestul, accentul, lacrimile pe care le sorbea vorbind, mâinile pe care le împreuna şi apoi le frământa, zâmbetele sfâşietoare, privind înecate, gemetele, suspinele, strigătele jalnice şi impresionante pe care le amesteca printre cuvintele ei dezordonate, zănatece, fără şir. Când femeia tăcu, Tristan l’Hermite încruntă sprâncenele, dar pentru a ascunde o lacrimă care se rostogolea din ochii lui de tigru. Îşi înfrânse totuşi slăbiciunea şi spuse, răspicat:— E voia regelui. Apoi se plecă la urechea lui Henriet Cousin şi îi şopti: Sfârşeşte repede! Temutul staroste simţea poate că şi inima lui cedează.Călăul şi soldaţii intrară în chilie. Mama nu se împotrivi, dar se târî spre fată şi se aruncă peste ea. Egipteanca văzu că soldaţii se apropie. Groaza morţii o însufleţi din nou.— Mamă! strigă ea cu un sfâşietor accent de durere; mamă, uite-i că vin! Apără-mă!— Da, dragostea mea, te apăr, răspunse mama cu vocea stinsă şi, strângând-o în braţe, o acoperi cu sărutări. Amândouă lungite jos, mama peste fiică, formau un spectacol vrednic de

Page 228: Victor hugo   notre-dame

milă.Henriet Cousin o apucă pe fată de subsuori. Când ea îi simţi mâna, scoase un răcnet şi leşină. Călăul, din ai cărui ochi lacrimile cădeau grele peste ea, vru s-o ridice în braţe. Încercă s-o desprindă pe mamă, care îşi înnodase parcă mâinile pe după mijlocul fiicei, dar aceasta se agăţase cu atâta putere de copilă încât nu putu s-o despartă. Henriet Cousin o târî atunci pe fată din chilie şi pe mamă după ea. Ochii mamei erau de asemeni închişi.Soarele se înălţa în momentul acela şi era în piaţă destulă lume care privea de la distanţă obiectele târâte pe caldarâm spre ştreang. Aşa proceda starostele Tristan la execuţii. Mania lui era de a împiedica pe curioşi să se apropie.La ferestre nu era nimeni. Se vedeau numai, departe, în vârful turnului de la Notre-Dame care domină Piaţa Greve, doi oameni proiectaţi în negru pe cerul limpede al dimineţii, care păreau că privesc.Henriet Cousin se opri cu trupul pe care îl târa la piciorul scării fatale şi, abia respirând din cauza emoţiei, trecu frânghia pe după gâtul adorabil al fetei. Nefericita copilă simţi atingerea oribilă a funiei. Îşi ridică pleoapele şi văzu braţul de piatră descărnat al spânzurătorii întins deasupra capului. Atunci se înfioră şi strigă cu glas tare, sfâşietor:— Nu! Nu! Nu vreau!Mama, al cărei cap era îngropat şi pierdut sub veşmintele fiicei, nu spuse un cuvânt, doar corpul i se înfioră şi se auzi zgomotul sărutărilor ei pe trupul copilei. Călăul profită de moment pentru a desface repede braţele cu care ea încleştase pe condamnată. Din cauza istovirii şi a deznădejdii, mama nu se împotrivi. Atunci el o luă pe fată pe umăr; făptura încântătoare se frângea în două peste capul lui. După aceea el puse piciorul pe scară, gata să urce.Atunci mama, ghemuită pe caldarâm, deschise ochii mari. Fără să scoată un strigăt, se înălţă cu o expresie cumplită, apoi ca o fiară năpustită asupra prăzii sale, se aruncă peste mâna călăului şi o muşcă. O sclipire de fulger. Călăul urlă de durere. Ceilalţi alergară. Cu multă greutate i se scoase mâna însângerată dintre dinţii mamei. Ea tăcea. Fu împinsă cu brutalitate şi capul ei căzu greu pe piatră. O ridicară. Ea căzu din nou. Murise. Călăul, care nu dăduse drumul fetei, urcă scara.

II. „La creatura bella bianco vestita” (Dante)

Când Quasimodo văzu că e goală chilia, că egipteanca nu se mai află acolo, că în timp ce el o apăra, ea fusese răpită, se apucă de păr şi se frământă uimit şi-ndurerat. Apoi începu să alerge prin biserică, să o caute pe ţigancă, scoţând strigăte ciudate la toate colţurile, semănându-şi părul roşu pe lespezi. Tocmai în momentul acela arcaşii regelui intrau victorioşi în Notre-Dame, căutând-o şi ei pe egipteancă. Quasimodo îi ajută, fără să bănuiască bietul surd intenţiile lor fatale; el credea că duşmanii egiptencei sunt vagabonzii. Îl duse pe Tristan l'Hermite în toate ascunzătorile, îi deschise uşile secrete, fundurile duble ale altarului, încăperile de dinapoia sacristiilor. Dacă nefericita ar mai fi fost acolo, ar fi predat-o el. Când sila de a nu găsi nimic îl descurajă pe Tristan care nu se descuraja lesne, Quasimodo continuă cercetările singur. Ocoli de douăzeci de ori, de o sută de ori, biserica, în lung şi-n lat, de sus şi până jos, urcând, coborând, alergând, chemând, strigând, adulmecând, scotocind, vârându-şi capul prin toate văgăunile, băgând o torţă sub toate bolţile, deznăăjduit, nebun. Un mascul care şi-a pierdut femela nu mugeşte mai tare şi nu e mai bezmetic. În sfârşit, când fu sigur, pe deplin sigur că ea nu mai era acolo, că i-a fost furată, urcă din nou, încet, scara tunurilor, scara pe care o escaladase cu atâta înflăcărare şi triumf în ziua când a salvat-o. Trecu prin aceleaşi locuri cu capul în jos, fără glas, fără lacrimi, aproape fără suflu. Biserica era din nou pustie, căzută iarăşi în tăcerea ei. Arcaşii plecaseră pentru a o fugări pe vrăjitoare prin Cetate. După ce rămăsese singur în catedrala vastă, aşa de asaltată şi de tumultoasă cu un moment înainte,

Page 229: Victor hugo   notre-dame

Quasimodo porni spre chilia unde egipteanca dormise atâtea săptămâni sub paza lui, îşi închipuia, apropiindu-se, că o va regăsi poate. Când, la cotitura galeriei ce dă pe acoperişul laturilor scunde, zări cămăruţa strâmtă, cu ferestruica şi uşcioara ei, ghemuită sub o arcuire boltită ca un cuib de pasăre sub creangă, inima îi stătu bietului om în loc, astfel că se sprijini de un stâlp ca să nu cadă. Îşi imagină că ea se inapoiase poate, că un geniu bun a readus-o că mica încăpere era prea liniştită, prea sigură şi prea fermecătoare ca ea să nu se găsească acolo. Nu cuteza să facă un pas mai mult de teamă că va spulbera iluzia. „Da, îşi spunea el în gând, poate că ea doarme sau se roagă. Să nu o tulburăm.”În sfârşit, îşi adună tot curajul, înaintă în vârful picioarelor, privi, intră. Gol! Chilia era tot goală. Nefericitul surd o ocoli cu paşi înceţi, ridică patul şi se uită dedesubt, ca şi cum ea putea să fie ascunsă între lespede şi saltea, apoi clătină din cap şi rămase prostit. Deodată strivi furios torţa sub picior şi fără să scoată un cuvânt, un suspin, îşi năpusti cu toată iuţeala capul de perete şi căzu leşinat pe piatră.Când îşi reveni în fire, se aruncă pe pat, se rostogoli, sărută cu frenezie locul cald încă în care fata dormise, stătu aşa nemişcat câteva minute, ca şi cum avea să-şi-dea duhul, pe urmă se ridică lac de sudoare, gâfâind, înnebunit, şi începu să bată pereţii cu capul, cu regularitatea înfricoşătoare a limbii clopotelor sale şi cu hotărârea omului care vroia să-l zdrobească.În sfârşit căzu istovit pentru a doua oară; se târî în genunchi afară din chilie şi se ghemui în faţa uşii, într-o atitudine de uimire. Stătu astfel mai mult de un ceas, fără să facă vreo mişcare, cu ochiul aţintit asupra chiliei pustii, mai mohorât şi mai îngândurat decât o mamă ce se găseşte între un leagăn gol şi un sicriu plin. Nu rosti un cuvânt; dar, la intervale lungi, un hohotit îi scutura cu violenţă corpul, însă un hohotit fără lacrimi, ca nişte fulgere de vară care nu fac zgomot.Pare-se că atunci, cercetând în adâncul reveriei dezolate cam cine putea fi răpitorul neaşteptat al egiptencei, gândul lui a mers la arhidiacon. Îşi aminti că dom Claudiu avea o cheie a scării ce ducea la chilie, îşi reaminti tentativele lui nocturne asupra fetei, prima la care el, Quasimodo, îl ajutase, a doua când îl împiedicase, îşi reaminti o mulţime de detalii şi, în curând, nu se mai îndoi că arhidiaconul i-a răpit egipteanca. Totuşi respectul său pentru preot, recunoştinţa, devotamentul, iubirea pentru omul acela aveau rădăcini atât de adânci în inima lui încât ele rezistau, chiar şi acum, unghiilor geloziei şi deznădejdii.Cugeta că arhidiaconul a săvârşit răpirea, iar furia sângeroasă şi ucigătoare pe care ar fi resimţit-o împotriva altuia se schimbă la bietul surd, fiind vorba de Claudiu Frollo, într-un spor de durere.In momentul când gândul său se fixa astfel asupra preotului, şi deoarece zorile înălbeau arcuirile bolţilor, văzu la etajul superior al catedralei o figură cum mergea. Figura se îndrepta în direcţia sa. O recunoscu. Era arhidiaconul. Claudiu mergea cu pas grav şi lent. Nu privea înainte, se îndrepta spre turnul răsăritean, dar chipul lui era întors spre cheiul drept al Senei şi ţinea capul sus, ca şi cum ar fi căutat să vadă ceva peste acoperişuri. Bufniţa are deseori această atitudine piezişă. Zboară spre un punct şi priveşte altul.Preotul trecu astfel pe deasupra lui Quasimodo, fără să-l vadă.Surdul, pe care apariţia aceea bruscă îl împietrise, văzu cum el se afundă sub uşa scării de la turnul răsăritean. Cititorul ştie că din turnul acesta se vede Primăria. Quasimodo se ridică şi porni după arhidiacon.Quasimodo urcă scara turnului ca să îşi dea seama de ce o urca şi preotul. De altminteri, bietul clopotar nu ştia ce va face, ce va spune, ce anume vroia. Era plin de furie şi de teamă. Arhidiaconul şi egipteanca se ciocneau în inima sa.Când ajunse în vârful turnului, mai înainte de a ieşi din umbra scării şi de a intra pe patformă, examină cu precauţie unde se afla preotul. Preotul stătea întors cu spatele. E acolo o balustradă străpunsă, care înconjoară patforma clopotniţei. Preotul, ai cărui ochi se cufundau asupra oraşului, stătea rezemat cu pieptul de partea balustradei care dă către podul Notre-

Page 230: Victor hugo   notre-dame

Dame.Înaintând cu paşi de lup, dinapoia lui, Quasimodo ţinu să vadă ce privea preotul. Atenţia preotului era atât de ascuţită încât nu-l auzi pe surd.Parisul e un spectacol măreţ şi fermecător, şi în special Parisul de atunci, văzut de la înălţimea turnurilor catedralei Notre-Dame, în razele proaspete ale unui răsărit de vară. Era, pare-se, o zi de iulie. Cerul, perfect senin. Câteva stele întârziate se stingeau în diferite puncte, iar una strălucea puternic la răsărit, în partea cea mai limpede a cerului. Soarele se pregătea să apară. Parisul începea să se mişte. O lumină foarte albă şi foarte pură evidenţia ochiului toate planurile miilor sale de case. Umbra uriaşă a clopotniţelor mergea din acoperiş în acoperiş, de la un capăt al marelui oraş la altul. Erau cartiere care începuseră să vorbească şi făceau zgomot. Aici un sunet de clopot, colo o lovitură de ciocan, dincolo clinchetul complicat al unei căruţe în mers. Câteva trâmbe de fum se revărsau ici colo peste suprafaţa de acoperişuri, ca printre crăpăturile unei imense băi de pucioasă. Râul, care îşi încrunta apa pe sub arcurile atâtor poduri şi la unghiurile atâtor insule, era încreţit de cute argintii. În jurul oraşului, dincolo de metereze, vederea se pierdea într-un mare cer de neguri alburii, printre care se distingea confuz linia nesfârşită a câmpiilor şi proeminenţa graţioasă a colinelor. Toate zvonurile plutitoare se împrăştiau peste cetatea deşteptată pe jumătate. Spre răsărit, vântul dimineţii alunga câteva ghemotoace de nori alburii, smulşi din cojocul de brumă al colinelor.În piaţa bisericii, câteva gospodine cu ulcica de lapte în mână arătau uimite dărăpănarea curioasă a uşii catedralei şi două pâraie de plumb îngheţate între crăpături. Atât mai rămăsese din hărmălaia nopţii. Rugul aprins de Quasimodo între turnuri se stinsese. Tristan curăţase piaţa şi dăduse ordin pentru aruncarea morţilor în Sena. Regii de teapa lui Ludovic al XI-lea au grijă să spele repede caldarâmul după un masacru.Dincolo de balustrada turnului, exact dedesubtul locului unde preotul se oprise, era una din acele ferestre de piatră, fantastic sculptate, care zburlesc edificiile gotice, iar într-o crăpătură a streşinii, două mixandre în floare, scuturate şi însufleţite parcă de adierea vânh lui, se salutau zglobiu.Deasupra turnurilor, sus în slava cerului, se auzeau ciripiri de păsări.Dar preotul nu asculta şi nu privea nimic. El era dintre oamenii pentru care nu există dimineţi, păsări, flori. În orizontul imens care capătă atâtea aspecte în jurul său, contemplarea lui era concentrată asupra unui singur punct.Quasimodo ardea de nerăbdare să-l întrebe ce a făcut cu egipteanca. Însă arhidiaconul părea în momentul acesta pe altă lume. Se găsea, vădit, într-unul din minutele violente ale vieţii, când nu simţi că pământul se năruie. Cu ochii fixaţi mereu asupra unui singur loc, el rămânea neclintit şi tăcut. Iar tăcerea şi neclintirea aveau ceva atât de temut încât clopotarul sălbatic se înfioră şi nu cuteză să se ciocnească de ele. Dar şi acesta era un mod de a-l interoga pe arhidiacon. El urmări direcţia razei lui vizuale şi în chipul acesta privirea nefericitului surd căzu asupra Pieţei Greve.Văzu astfel ce anume privea preotul. Scara era înălţată lângă spânzurătoarea permanentă. Se strânsene oarecare popor în piaţă, şi erau mulţi soldaţi. Un om târa pe caldarâm un obiect alb de care era agăţat altul negru. Omul se opri la piciorul spânzurătoarei. Atunci se petrecu un lucru pe care Quasimodo nu-l văzu bine. Nu pentru că singurul lui ochi n-ar fi putut să parcurgă distanţa, dar pentru că un pâlc de soldaţi îl împiedica să distingă totul. De altminteri, în clipa aceea soarele apăru şi un atare val de lumină se revărsase pe deasupra orizontului încât ai fi zis că toate unghiurile Parisului luau foc deodată.Intre timp, omul începu să urce scara. Quasimodo îl revăzu atunci limpede. Purta o femeie pe umăr, o fată îmbrăcată în alb, iar fata avea un lanţ la gât. Quasimodo o recunoscu. Era ea...Omul ajunse astfel în capătul scării. Aranjă laţul. Preotul, ca să vadă mai bine, se aşeză pe balustradă.Deodată, omul împinse scara cu călcâiul. Quasimodo, care nu mai respira de câteva clipe, o

Page 231: Victor hugo   notre-dame

văzu legănându-se de capătul frânghiei, la doi stânjeni deasupra caldarâmului, pe nefericita copilă cu omul ghemuit pe umerii ei. Frânghia se învârti de mai multe ori. Quasimodo văzu cum corpul egiptencei se zvârcoleşte groaznic. La rându-i, cu gâtul încordat, cu ochii ieşiţi din orbite, preotul contempla grupul înfricoşător al omului şi al fetei, al păianjenului şi al muştei.În momentul când scena era mai groaznică, un râs de demon, un râs care nu-l poţi avea decât când încetezi de-a mai fi om, izbucni pe chipul livid al preotului. Quasimodo nu auzi râsul, dar îl văzu. Clopotarul se trase câţiva paşi dinapoia arhidiaconului şi, deodată, năpustindu-se asupra lui cu furie, îl împinse din spate în abisul peste care dom Claudiu stătea aplecat. Preotul strigă:— Blestem! şi căzu.Streaşina deasupra căreia se găsea îl opri în cădere. Se agăţă cu mâini disperate şi, în momentul când deschise gura să scoată un al doilea strigăt, văzu peste marginea balustradei, deasupra capului său, figura formidabilă şi răzbunătoare a lui Quasimodo. Atunci tăcu.Prăpastia era sub el. O cădere de la mai mult de două sute de picioare. În situaţia aceasta cumplită, arhidiaconul nu spusese un cuvânt, nu scoase un geamăt. Se zvârcoli doar pe streaşină, încercând, cu sforţări nemaipomenite, să urce. Dar mâinile nu se puteau prinde de granit, picioarele brăzdau zidul înnegrit fără să se poată înfige. Persoanele care au urcat în turnurile catedralei ştiu că imediat dedesubtul balustradei e o proeminenţă. În acest punct se istovea nenorocitul arhidiacon. N-avea a face cu un zid drept, ci cu unul care fugea sub el.Quasimodo n-ar fi trebuit, pentru a-l smulge din vâltoare, să facă altceva decât să întindă mâna, dar el nu îl privea. El privea Piaţa Greve. Privea spânzurătoarea, o privea pe egipteancă. Surdul se rezemase de balustradă în locul unde, cu un moment înainte, era arhidiaconul. Acolo, nedezlipindu-şi privirea de la singurul obiect ce însemna pentru el lumea în momentul acela, stătea nemişcat şi mut ca un om fulgerat, şi un lung pârâu de lacrimi curgea în linişte din ochiul care până atunci nu vărsase încă decât un singur strop.Intre timp, arhidiaconul gâfâia. Fruntea lui pleşuvă era lac de sudoare, unghiile lui sângerau pe piatră, genunchii se jupuiau de zid. Auzea cum sutana agăţată de streaşină pârâie şi se descoase la fiecare smucitură. Culmea nenorocirii, streaşina se termina printr-un burlan de plumb care se îndoia sub povara trupului său. Arhidiaconul simţea cum burlanul se frânge încet-încet. Îşi spunea nenorocitul că, atunci mâinile sale vor fi zdrobite de oboseală, când sutana se va rupe, când plumbul se va îndoi, va trebui să cadă, şi spaima îl încleşta. Din când în când privea buimăcit o ieşitură formată la vreo zece paşi mai jos, graţie reliefurilor sculpturii, şi cerea cerului, în adâncul sufletului său, să-şi poată sfârşi viaţa pe spaţiul acela de două picioare pătrate, chiar de ar trebui să se chinuiască o sută de ani acolo. Privi într-un rând sub el, în piaţă, în abis; când înălţă din nou capul, avea ochii închişi şi părul zburlit.Era înfricoşătoare tăcerea celor doi oameni. Pe când arhidiaconul agoniza groaznic, la câteva picioare depărtare de el Quasimodo plângea şi privea Piaţa Greve.Văzând că toate zvârcolirile sale nu aveau alt rezultat decât să zdruncine gingaşul punct de sprijin ce-i rămânea, arhidiaconul se hotărî să nu mai facă o mişcare. Stătea acolo îmbrăţişând streaşina, abia respirând, nemaiclintindu-se, nemaiavând alte mişcări în afară de convulsia maşinală a pântecului, pe care o simţi în vis atunci când ţi se pare că vei cădea. Ochii lui ficşi erau deschişi în chip bolnăvicios şi uimit. Puţin câte puţin, totuşi, pierdea terenul, degetele lunecau pe streaşină, simţea tot mai mult slăbiciunea braţelor şi greutatea corpului, îndoitura plumbului care îl susţinea se înclina în fiecare moment spre abis. Lucru groaznic, vedea sub el acoperişul de la Saint-Jean-le-Rond, mic ca o carte îndoită. Privea rând pe rând sculpturile impasibile ale turnului, suspendate ca şi el peste prăpastie, însă fără groază pentru ele şi fără milă pentru el. Totul era de piatră în jurul său: în faţa ochilor, monştrii căscaţi; dedesubt, în fund, în piaţă, caldarâmul; deasupra capului, Quasimodo plângea. Se găseau în piaţă câteva grupuri de oameni curioşi care căutau liniştiţi să ghicească cine o fi nebunul ce se distra atât de ciudat. Preotul îi auzea spunând, căci glasul lor ajungea până la el, limpede şi subţire:

Page 232: Victor hugo   notre-dame

— Dar o să-şi frângă gâtul!Quasimodo plângea.In sfârşit, spumegând de ciudă şi de spaimă, arhidiaconul înţelese că totul era zadarnic îşi adună totuşi, pentru un ultim efort, rămăşiţele forţelor. Se înfipse în streaşină, se propti cu genunchii de zid, se agăţă cu mâinile de o crăpătură a pietrelor şi izbuti să se caţere puţin; dar zguduitura frânse brusc burlanul de plumb pe care se sprijinea. Sutana se spintecă deodată. Atunci, simţind că totul fuge sub el, nemaiavând decât mâinile înţepenite şi slăbite care se ţineau de ceva, nenorocitul închise ochii şi dădu drumul streaşinei. Se prăbuşi.Quasimodo îl privi.O cădere de la o înălţime atât de mare este foarte rareori perpendiculară. Zvârlit în spaţiu, arhidiaconul căzu mai întâi de mai multe ori. Vântul îl împinse pe acoperişul unei case unde nenorocitul se zdrobi. Cu toate acestea, nu murise când a ajuns acolo. Clopotarul îl văzu cum încearcă să se ţină de calcan cu unghiile. Dar planul era prea înclinat şi preotul nu mai avea puteri. Lunecă repede pe acoperiş ca un olan care se desprinde, şi se prăbuşi pe caldarâm. Acolo nu mai mişcă. Quasimodo îşi înălţă atunci ochiul asupra egiptencei, al cărei corp atârnat de spânzurătoare îl vedea înfiorându-se departe, sub rochia albă, în ultimele tresăriri ale agoniei, apoi îl coborî asupra arhidiaconului întins jos, fără formă omenească, şi spuse cu un suspin care îi săltă pieptul:— O, tot ce am iubit!

III. Căsătoria lui Phoebus

În amurgul acelei zile, când ofiţerii judiciari ai episcopului veniră să ridice de pe caldarâmul pieţei cadavrul truncheat al arhidiaconului, Quasimodo dispăruse de la Notre-Dame. Circulară multe zvonuri asupra acestei întâmplări. Nu se îndoi nimeni că venise ziua când, potrivit înţelegerii lor, Quasimodo, adică diavolul, urma să-l ia pe Clăudiu Frollo, adică vrăjitorul. Se presupuse că el a zdrobit trupul luând sufletul, asemenea maimuţelor care sparg coaja să mănânce nuca.De aceea arhidiaconul nu fu înhumat în pământ sfânt. Ludovic al XI-lea muri peste un an, în august 1483. Pierre Gringoire izbuti să salveze capra şi obţinu succese în tragedie. Se pare că, după ce a gustat din astrologie, filosofie, arhitectură, alchimie, din toate nebuniile, el reveni la tragedie, care este mai zănatecă decât toate. Era ceea ce el numea „a fi avut un sfârşit tragic”. Iată, cu privire la triumfurile sale dramatice, ce citim încă din 1483 în dările de seamă: „Lui Jehan Marohand şi Pierre Gringoire, dulgher şi compozitor, care au făcut şi compus misterul jucat la Châtelet din Paris, şi de asemenea personajele necesare, li s-a dat o sută de livre”. Phoebus de Châteaupers avu de asemenea un sfârşit tragic: se însură.

IV. Căsătoria lui Quasimodo

Am spus despre Quasimodo că el dispăruse de la Notre-Dame în ziua morţii egiptencei şi a arhidiaconului. Într-adevăr, nu a mai fost văzut, nu s-a mai ştiut ce devenise.În noaptea care urmă chinului Esmeraldei, călăii îi dezlegaseră corpul din spânzurătoare şi-l duseseră, potrivit obiceiului, în beciul de la Montfaucon.Montfaucon era, cum spunea Sauval, „cea mai veche şi mai superbă spânzurătoare a regatului”. Între foburgurile Temple şi Saint-Martin, la vreo sută şaizeci de stânjeni de zidurile Parisului, la câteva bătăi de săgeată de Courtille, se vedea, în vârful anei coline line, înălţată atâta cât să fie zărită de la câteva leghe jur-împrejur, un edificiu de formă ciudată care semăna cu un monument celtic şi unde, de asemenea, se făceau sacrificii umane.Imaginaţi-vă, pe culmea unei coline, un zid, un paralelipiped înalt de cinsprezece picioare, lat de treizeci, lung de patruzeci, cu o uşă, o rampă exterioară şi o platformă; pe platformă

Page 233: Victor hugo   notre-dame

şaisprezece stâlpi enormi de piatră brută, înalţi de treizeci picioare, înşiraţi în colonadă pe după trei din cele patru laturi ale masivului rare îi suportă, legaţi între ei la vârf prin grinzi puternice de care, la intervale, atârnă lanţuri; în toate aceste lanţuri, schelete; în împrejurimi, o cruce de piatră şi două spânzurători mai mici; deasupra, pe cer, un zbor neîncetat de corbi. Acesta-i Montfaucon.La sfârşitul secolului al cinsprezecelea, formidabila spânzurătoare, care data din 1328, era foarte dărăpănată. Grinzile putreziră, lanţurile erau ruginite, stâlpii mucegăiţi. Temeliile de piatră erau crăpate la încheietură, iar iarba creştea pe platforma unde picioarele nu mai călcau. Se proiecta oribil, pe cer, profilul monumentului; noaptea mai cu seamă, când razele lunii cădeau pe craniile albe, sau când vântul serii înfiora lanţurile şi scheletele, clătinându-le în umbră, prezenţa spânzurătorii era de ajur pentru a face din toate împrejurimile locuri sinistre.Masivul de piatră care servea de bază edificiului odios era scobit. Se făcuse acolo un beci vast, închis cu grilaj de fier stricat, unde se aruncau nu numai rămăşiţele omeneşti din lanţurile Montfauconului, dar şi corpurile tuturor nenorociţilor executaţi la celelalte spânzurători permanente ale Parisului, în hruba profundă, unde atâta pulbere omenească şi atâtea crime au putrezit împreună, multe mărimi ale lumii, mulţi inocenţi au venit rând pe rând sâ-şi aducă ciolanele, de la Enguerrand de Marigni, care a făcut începutul Montfauconului, şi care era un om drept, până la amiralul Coligny, care a fost cel din urmă şi care, de asemenea, era un om drept.Iată ce am descoperit noi cu privire la dispariţia misterioasă a lui Quasimodo.După vreo doi ani sau după vreun an şi jumătate de la evenimentele care încheie istoria de faţă, când oamenii veniră să caute în beciul de la Montfaucon cadavrul lui Olivier le Daim, care fusese spânzurat cu două zile înainte, şi căruia Charles al VIII-lea îi acordă graţia de a fi înmormântat la Saint-Laurent într-o mai bună tovărăşie, fură găsite printre stârvurile hidoase două schelete, dintre care unul îl ţinea pe celălalt îmbrăţişat. Unul dintre schelete, care era al unei femei, mai avea câteva zdrenţe de rochie ce fusese albă, şi se vedea în jurul gâtului un colier de boabe cu un săculeţ de mătase, deschis şi gol. Obiectele aveau atât de puţină valoare încât cu siguranţă că nici călăul nu a vrut să le ia. Celălalt, care îl ţinea îmbrăţişat strâns pe acesta, era un schelet de bărbat. Se băgă de seamă că avea coloana vertebrală strâmbă, capul în omoplaţi şi un picior mai scurt. Nu prezenta de altminteri nici o ruptură de vertebre la ceafă şi era vădit că n-a fost spânzurat. Bărbatul căruia aparţinuse scheletul venise deci aici, şi murise aici. Când vrură să-l desfacă de scheletul care-l îmbrăţişa, se prefăcu în pulbere.


Recommended