Academia Navala “Mircea cel Batran”Facultatea de Marina CivilaInginerie si management

VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT

CUPRINS

1. Viciile de consimţământ: A. Eroarea: - Definiţie şi reglementare; - Clasificare; - Consecinţe; - Structură; - Condiţiile de existenţă a erorii – viciu de consimţământ. B. Dolul ( Viclenia): - Definiţie şi reglementare; - Clasificare; - Structură; - Condiţii; - Proba dolului. C. Violenţa: - Definiţie şi reglementare; - Clasificare; - Structură; - Condiţii.

D. Leziunea: - Definiţie şi reglementare; - Structură; - Condiţii; - Domeniu de aplicare.

2. Comparaţie între viciile de consimţământ - Asemănări; - Deosebiri.

3. Exemple din practica judiciară.

A. EROAREA

Definiţie şi reglementare:

Prin eroare se înţelege „ falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil” 1.

În Codul Civil se găsesc trei dispoziţii legale cu caracter de principiu relativ la eroare, şi anume: art. 953 – 954 şi 961. Prima şi ultima sunt dispoziţii comune atât erorii cât şi dolului şi violenţei, numai art. 954 se referă în exclusivitate la eroare.

Potrivit art. 954 : „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.

Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”

În primul alineat este reglementată eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului ( error in substantiam), iar în al doilea, eroarea asupra identităţii ori calităţilor persoanei contractante ( error in personam).

Clasificare:

După natura realităţii fals reprezentate se distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept.Eroarea de fapt consta în falsa reprezentare a unei stări ori situaţii faptice ( fizice sau intelectuale) la încheierea actului juridic. Ea priveşte fie obiectul sau valoarea actului, fie persoana contractantă.Eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice civile.Facem precizarea că problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este controversată în literatura de specialitate 2.

Într-o primă opinie 3, susţinându-se teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, se aduce ca argument obligaţia cunoaşterii legii întemeiată pe prezumţia de cunoaştere a legilor, astfel încât nimănui nu-i poate fi îngăduită apărarea bazată pe invocarea necunoaşterii legii civile, căci nemo censetur ignorare legem. Realitatea dezminte, această supoziţie demonstrând că multă lume nu cunoaşte legile civile.Într-o altă opinie 4, la care ne raliem, se consideră, dimpotrivă, admisibilă eroareade drept ca viciu de consimţământ cu condiţia să nu fie vorba de norme imperative ( de ordine publică).Această soluţie se sprijină pe câteva argumente :___________________________________1 Gh. Beleiu, op. cit., 1989, pg. 176. Pentru o privire asupra erorii – viciu de consimţământ, O. Ungureanu, Reflecţii privind eroarea în dreptul civil, în Juridica nr.4/2001.2 Gh. Beleiu, op. cit., pg. 136.3 Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pg 83.4 Jozsef Kocşis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în „Dreptul” nr. 8/1992, pg. 39-42.

1) art. 953 C. Civ. prevăzând nevalabilitatea consimţământului „ când este dat din eroare” nu distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept; or, ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus;2) dacă legea prevede expres, în situaţii speciale, cazul când eroarea de drept nu este admisă – cum e art. 1206 alin. 2 C. Civ. În privinţa mărturisirii – înseamnă, per a contrario, că în celelalte cazuri ea este admisă;3) „ în măsura în care se produce efectiv, eroarea de drept are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt: falsa reprezentare a realităţii”; or, ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet;4) practica judiciară admite în soluţii de speţă şi eroarea de drept ca viciu de consimţământ.

După consecinţele produse ( sau gravitatea ei), eroarea este de trei feluri:1) eroarea – obstacol;2) eroarea – viciu de consimţământ;3) eroarea indiferentă.

Eroarea – obstacol ( numită şi distructivă de voinţă) – cea mai gravă formă a erorii – împiedică formarea actului juridic şi îmbracă – în funcţie de natura realităţii asupra căreia cade – două forme:a) eroarea asupra naturii actului ce se încheie ( error in negatio) constând în faptul că una din părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic; spre exemplu, o parte crede că încheie un contract de vânzare – cumpărare, iar cealaltă parte consideră că e vorba numai de un contract de închiriere .b) eroarea asupra identităţii fizice a obiectului actului ( error in corpore) constând în faptul că una din părţi crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte, dimpotrivă, are în vedere un alt bun.

Eroarea – viciu de consimţământ constă în alterarea consimţământului de natură să atragă nevalabilitatea actului.Şi această formă de eroare poate fi de două feluri:

a) eroarea asupra calităţilor substanţiale, fizice sau intelectuale, ale obiectului actului( error in substantiam) 5: art. 954 alin. 1 C. Civ.b) eroarea asupra identităţii fizice ori calităţilor strict personale ale persoanei cocontractante sau beneficiare ( legatar, terţ, beneficiar, etc. ) a actului ( error in personam) : art. 954 alin. 2 C. Civ.

_________________________________5 În practică s-au considerat drept cazuri de eroare asupra substanţei obiectului: achiziţionarea unui teren pentru a se construi locuinţe, dar care nu poate fi utilizat în acest scop decât cu autorizaţia Comitetului geologic, împrejurare necunoscută de cumpărător în momentul încheierii actului; achiziţionarea de animale pentru tracţiune ori pentru reproducţie şi care sunt inapte pentru aceasta; obiecte de sticlă drept obiecte de cristal; obiecte de artă modernă drept obiecte antice, etc. (Tudor R. Popescu, Drept civil. Introducere generală, Ed. Oscar Print, Bucureşti,1994.

De reţinut că substanţiale sunt doar calităţile sau însuşirile subiective (nu numai obiective) şi, deopotrivă determinate (hotărâtore) ale obiectului actului juridic, adică numai acele însuşiri reţinute ori conferite de părţi (parte), în mod explicit sau implicit şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat ori s-ar fi făcut, însă, în alte condiţii.

Eroarea indiferentă ( numită şi „ eroare fără efecte asupra validităţii actului juridic”) constituie falsa reprezentare a unor elemente ( împrejurări) neesenţiale la încheierea actului, fără consecinţe directe asupra valabilităţii înseşi a actului 6.

Sancţiune. În primul caz – eroarea – obstacol – sancţiunea care intervine, în absenţa realizării unui acord de voinţe, este nulitatea absolută a actului juridic 7. Dimpotrivă, eroarea – viciu de consimţământ, sub ambele forme, atrage nulitatea relativă a actului ( art. 961 C. Civ.).Cât priveşte eroarea – indiferentă, datorită necesităţii certitudinii circuitului civil, poate cel mult, atrage o diminuare valorică a prestaţiei sau poate rămâne chiar şi fără nici o consecinţă juridică.

Structura erorii – viciu de consimţământ. Eroarea – viciu de consimţământ presupune un singur element de natură psihologică – falsa reprezentare a realităţii - , de unde rezultă şi dificultăţi reale în probarea ei.

Condiţiile de existenţă a erorii – viciu de consimţământ

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii, la încheierea actului, să aibă valoare juridică de viciu de consimţământ se cer a fi întrunite cumulativ, următoarele două condiţii:a) elementul ( de fapt sau de drept) asupra căruia există eroare să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat 8.

b) cealaltă parte cocontractantă să fi cunoscut sau să fi trebuit ştie că faptul asupra căruia există eroare este determinant, hotărâtor pentru încheierea actului ( în cazul actelor bilaterale cu titlu oneros).

Asupra celor două condiţii mai sus arătate avem de făcut anumite precizări:Mai întâi, în ce priveşte prima condiţie, aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat trebuie să se facă, în principiu, după un caracter subiectiv, adică în concret, de la caz la caz; prin excepţie, deci, s-ar putea apela la criteriul obiectiv, abstract ( comportarea oricărei persoane într-o asemenea situaţie).Apoi, în caz de eroare lezionară ( reprezentare falsă a valorii economice a contraprestaţiei celeilalte părţi) se urmează regulile de la leziune – viciu de consimţământ, iar nicidecum pe cele de la eroarea – viciu de consimţământ ( error in substantiam).

_______________________________6 Gh. Beleiu, op. cit., pg. 136.

7 Se consideră însă, de lege feranda, dată fiind preponderenţa intereselor individuale ale părţilor, să intervină şi în acest caz tot nulitatea relativă.8 Dimpotrivă, dacă actul s-ar fi încheiat, dar în alte condiţii, există eroare-indiferentă, iar nu eroare viciu de consimţământ, atrăgând un alt tratament juridic decât anulabilitatea actului.

În al treilea rând, este de reţinut, în legătură cu cea de-a doua condiţie, că ea este impusă de nevoia asigurării stabilităţii (siguranţei) în circuitul civil, fiindcă, altfel, cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său care ar putea obţine cu mai multă uşurinţă desfiinţarea actului sub pretextul existenţei unei erori căreia i-ar fi căzut victimă, deşi, în realitate, din diferite motive, aceasta nu mai e de acord cu menţinerea actului.Cu toate că nu avem un text de lege în acest sens, cea de-a doua condiţie – cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia există eroare a fost determinant la încheierea actului – se admite în doctrină că se referă doar la actele cu titlu oneros, iar nu şi la cele cu titlu gratuit în cazul cărora – ni se pare –principiul ocrotirii voinţei dispunătorului trebuie să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice; aceasta, întrucât, spre deosebire de victima erorii, care se luptă pentru a evita o pagubă ( certat de damno vitando), beneficiarul liberalităţii, dimpotrivă, se străduieşte să păstreze un câştig ( certat de lucro captando). De asemenea, în actele unilaterale – fie că sunt gratuite, fie că sunt cu titlu oneros (cum e cazul promisiunii publice de recompensă) – nici nu se pune această condiţie deoarece, prin ipoteză, lipseşte „cocontractantul” ori „cealaltă parte”.În fine, o ultimă menţiune, în actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, ci e suficient să cadă în eroare numai una dintre ele; evident, dacă ambele părţi au fost în eroare, fiecare poate cere anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă, nefiind însă necesar ca amândouă părţile să facă acest lucru ori să fie întrunite condiţiile de existenţă a erorii – viciu de consimţământ în ambele cazuri.

B. DOLUL (VICLENIA)

Definiţie şi reglementare:

Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-zisă).În afară de art. 953 C. Civ. care, reamintim, prevede că „Consimţământul nu este valabil când este ... surprins prin dol”, Codul civil consacră dolului art. 960, în care se prevede: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.Dolul nu se presupune.”

Clasificare:

Având originea în dreptul privat roman – unde se distingea între dolus malus (dolul grav) şi dolus bonus (dolul uşor) - , după consecinţele pe care le are, ori nu, asupra valabilităţii actului juridic, se distinge între:

a) dolul principal (dolus dans causam contractui), este acela care cade asupra unor elemente importante, determinate la încheierea actului juridic şi care atrage anularea actului;b) dolul incident (dolus incidens), numit şi incidental ori secundar, este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminate pentru încheierea actului juridic, neafectând însă şi valabilitatea lui, putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestaţiei respective, dacă este cazul.

Structură:

Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:- un element obiectiv; material, constând în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenie, manopere dolosive, etc.) pentru a induce în eroare;- un element subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic civil.În legătură cu primul element – obiectiv -, este de reţinut că el poate consta atât într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv), cât şi în una negativă (fapt omisiv).În materia liberalităţilor, spre exemplu, faptul comisiv se concretizează în „sugestie” ori „captaţie” (care constă în specularea afecţiunii ori pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie ori un legat).Când elementul obiectiv al dolului constă într-un fapt omisiv, se utilizează expresia „dol prin reticenţă” şi se concretizează în ascunderea ori necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări ce i-ar fi trebuit făcută cunoscută.În legătură cu cel de-al doilea element al dolului – cel subiectiv - , în practica judiciară s-au făcut unele precizări importante, interesante, precum:

1) lipsa discernământului şi dolul, sub forma captaţiei, se exclud 9, datorită incompatibilităţii lor;

2) nu există dol dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă 10;

3) provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie dol (în acest caz, partea „indusă” în eroare are dreptul să solicite despăgubiri sau chiar să solicite anularea actului pentru eroare-viciu de consimţământ,dacă este cazul).

Condiţii:

Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiţii:- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;- să provină de la cealaltă parte.

Unele precizări sunt de făcut în legătură cu aceste două condiţii de existenţă ale dolului.

Prima condiţie este expres prevăzută de art. 960 C. Civ., în formula „mijloace viclene sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”. Caracterul determinant, hotărâtor al unui element pentru încheierea actului civil se

apreciază, ca şi la eroare, după un criteriu subiectiv, adică în concreto. De reţinut, însă, că aria elementelor determinate, la dol, este mai întinsă decât la eroare (unde,reamintim, trebuie să fie vorba ori de „calităţile substanţiale ale obiectului” ori de „ calităţile persoanei” cocontractante).A doua condiţie, impusă la fel în mod expres de art. 960 C. Civ.: „...mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi”. Textul lasă să înţeleagă că dolul ar fi aplicabil doar actelor bilaterale (deoarece numai la acestea, prin ipoteză, se poate vorbi de „cocontractant” sau „de cealaltă parte”). În realitate, această a doua condiţie e inaplicabilă actului juridic unilateral întrucât, cum s-a spus, pe de o parte, art.960 se referă la „convenţie” (act bilateral) şi, nici nu s-ar fi putut altfel de vreme ce el este plasat în Titlul III al Codului civil intitulat „Despre contracte sau convenţii” (în Secţiunea a II-a din Capitolul II), dar pe de altă parte, în cazul acestei specii de act juridic nu se poate vorbi de „cealaltă parte”. Or, ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex. De altfel, în practică, dolul (sub forma sugestiei) este invocat frecvent pentru a se obţine anularea unei dispoziţii testamentare (act unilateral) făcute de o persoană al cărui consimţământ se pretinde că ar fi fost viciat.”În doctrină se admite, întemeiat, că a doua condiţie – dolul să provină de la cocontractant – este îndeplinită, în actele bilaterale, şi în următoarele două situaţii:1) dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul are cunoştinţă de această împrejurare (e un fel de complicitate de dol);2) dolul provine de la reprezentantul cocontractantului (ex. mandatarul) 11.În fine, o precizare necesară, ca şi în cazul erorii, este următoarea: nu se cere ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului bilateral; dacă, totuşi, ar exista „reciprocitate de dol”, fiecare parte este în drept să ceară anularea actului pentru dolul al cărui victimă este.

Proba dolului:

Alineatul 2 al art. 960 prevede că „Dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că persoana care invocă existenţa dolului, drept cauză de anulabilitate a actului juridic civil, trebuie să-l dovedească.Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său material, obiectiv, exterior.

______________________________

9 Dec. nr. 98/1982 a Tribunalului judeţean Hunedoara, în R.R.D. nr. 2/1983, pg. 63.10 Dec. Civ. nr. 1398/1986 a Tribunalului judeţean Suceava, în R.R.D. nr. 7/1987, pg.69.11 De menţionat că dacă nu este îndeplinită această condiţie a dolului, dar sunt întrunite cerinţele erorii-viciu deconsimţământ, actul juridic va fi anulabil pentru eroare (Gh. Beleiu, op. cit., 1989, pg 180, nota 45).

C. VIOLENŢA

Definiţie şi regelementare:

Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.În afară de prevederile art. 953 C. Civ. – „ Consimţământul nu este valabil când este ... smuls prin violenţă”, Codul Civil consacră încă patru articole violenţei (art. 955-958). Astfel:- art. 955: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”;- art. 956: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”;- art. 957: „Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”;- art.958: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia”.

Clasificare:

Violenţa-viciu de consimţământ poate fi clasificată după două criterii: natura răului cu care se ameninţă şi caracterul acestei ameninţări.După natura răului cu care se ameninţă, se distinge între:- violenţa fizică – vis – existentă atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică ori bunurile persoanei;- violenţa morală – metus – existentă atunci când ameninţarea cu răul se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.După caracterul ameninţării se deosebeşte între:- ameninţarea legitimă, justă cu un rău, care nu este viciu de consimţământ (spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor cu darea sa în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte îndatorirea pe care o are);- ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău; numai aceasta are semnificaţia juridică a viciului de consimţământ, atrăgând anulabilitatea actului încheiat sub imperiul unei temeri insuflată de o asemenea ameninţare.

Structură:

Ca şi dolul, violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:- un element obiectiv, exterior, care constă în ameninţarea cu un rău;

- un element subiectiv, constând în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate; ceea ce alterează consimţământul, în cazul violenţei, este tocmai această temere insuflată victimei violenţei.În legătură cu primul element – obiectiv – , este de reţinut că ameninţarea poate să privească un rău de natură patrimonială (de exemplu, distrugerea unui bun), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea integrităţii corporale) sau un rău de natură morală (de exemplu, compromiterea reputaţiei persoanei).Aşa cum rezultă din dispoziţiile Codului civil (art. 956-957), răul cu care se ameninţă poate să se refere fie la persoane (în categoria persoanelor intră nu numai persoana victimă a violenţei, respectiv cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci şi soţul său, după caz, soţia, descendenţii şi ascendenţii acestuia), fie la bunuri.În literatura de specialitate s-a arătat că enumerarea din art. 957 C. Civ. nu trebuie socotită limitativă, textul urmând a fi interpretat extensiv.Ca şi la dol, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, pe temeiul art. 998 C. Civ., ameninţarea (nelegitimă) cu un rău constituind delict civil.În legătură cu cel de-al doilea element – subiectiv – , trebuie reţinut că tocmai temerea insuflată victimei violenţei alterează consimţământul acesteia; starea de teamă, provocată de ameninţarea cu un rău este aceea care dă naştere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenţei să încheie actul. De aceea, referirea din art. 956 C. Civ. la un „rău considerabil şi prezent” nu este totuşi exactă, întrucât temerea trebuie să fie considerabilă şi prezentă la naşterea actului juridic, iar răul putând fi şi viitor 12. De aici rezultă că, ameninţarea cu un rău viitor poate constitui violenţă, dacă este de natură să nască în sufletul persoanei o temere actuală.

Condiţii:

Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească, cumulativ, tot două condiţii:- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).În aprecierea îndeplinirii primei condiţii trebuie ţinut seama că însuşi art. 956 C. Civ. prevede că temerea insuflată trebuie să fie „raţionabilă după dânsa” (după persoana ameninţată), adică de natură a determina încheierea actului juridic.Totodată, în aprecierea caracterului determinat, trebuie să se aibă în vedere – aşa cum dispune, expres, alin. 2 al art. 956 C. Civ. – vârsta, sexul, „condiţia” persoanei ameninţate; cu alte cuvinte, criteriul aprecierii este unul subiectiv.Din art. 956-957 C. Civ. reiese, clar, că răul cu care se ameninţă poate privi fie persoane, fie bunuri.În afară de persoana ameninţată, răul poate privi pe soţ, soţie, descendent (copil, nepot), ori ascendent (părinte, bunic). În doctrină, s-a precizat că acestor persoane trebuie asimilată – pentru identitate de raţiune – şi persoana de care cel ameninţat este legat printr-o temeinică afecţiune; în acest sens este şi jurisprudenţa.A doua condiţie trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de consimţământ. E necesar ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii, adică să fie nelegitimă.

Această condiţie rezultă şi din art. 958 C. Civ., care declară că simpla temere reverenţiară, „ fără violenţă” nu este cauză de anulare, adică nu e „violenţă”.___________________________________12 C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, pg. 817; N. D. Ghimpa, op. cit., pg. 184; Gh. Boroi, op. cit., pg. 181.

Ameninţarea cu un rău poate proveni, aşa cum dispune art. 955 C. Civ., nu numai la cocontractant, ci şi de la un terţ.

În fine, în doctrină s-a mai prezentat, întemeiat, că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ. În plus, în ipoteza în care, într-o asemenea situaţie, una din părţile actului juridic profită de starea în care se află cealaltă parte, actul este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală (art. 966 şi 968 C. Civ.) 13.

D. LEZIUNEA

Definiţie şi reglementare:

Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce există în chiar momentul încheierii actului. În consecinţă, ca viciu de consimţământ, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.

În Codul Civil există următoarele dispoziţii referitoare la leziune:- art. 951: „Minorele nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate

decât în caz de leziune”;- art. 1157: „Minorul poate exercita acţiunea în reciziune pentru simpla leziune în contra

oricărei convenţii”;- art.1158: „Când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul n-are

acţiunea în resciziune”;- art. 1159: „ Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în

resciziune”;- art. 1160: „Minorul comerciant, bancher sau artizan, n-are acţiunea în resciziune

contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau arta sa” 14;- art. 1162: „Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din

delictele sau cvasi-delictele sale”;- art. 1163: „Minorul nu mai poate exercita acţiune în resciziune în contra

angajamentului făcut în minoritate, dacă l-a ratificat după ce a devenit major, şi aceasta şi în cazul când angajamentul este nul în forma sa, şi în acela când produce numai leziune”;

______________________

13 Legislaţia civilă nu defineşte starea de necesitate. În schimb, art. 45 din Codul Penal dispune: „(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană pentru a salva de la un pericol şi care nu putea fi înlăturat astfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau a unui bun important al său ori al altuia sau un interes general. (2) Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul

săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

14 Art. 10 alin. 1 din Codul comercial (din 1887) precedea că: „ Minorul de orice sex, pentru a putea face comerţ şi prin urmare a fi considerat ca major, întrucât priveşte obligaţiunile contractate de dânsul ca comerciant, va trebui să aibă etatea de 18 ani împliniţi, să fie emancipat, să aibă autorizaţiunea scrisă a tatălui său, sau în caz de moarte, interdicţiune ori absenţă a tatălui, aceea a mamei sale, iar în lipsă de tată şi mamă, autorizaţia tutorelui cu avizul consiliului de familie omologat de tribunalul civil”. Textul se aplica, la adoptarea Codului comercial, deoarece majoratul civil era fixat la 21 de ani. Acest articol a fost abrogat prin art. V din Decretul nr. 185/1949 (M. Of. Nr. 25/1949).

- art. 1164: „Când minorii, interzişii (sau femeile măritate – abrogat), sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiune în resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc aceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei (sau mariajului), decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”;

- art. 1165: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”15.Aceste dispoziţii legale, din Codul civil, trebuie raportate la dispoziţiile art. 25 din

Decretul nr. 32/1954, potrivit cărora: „ De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune (adică ceea ce Codul civil numeşte „acţiune în resciziune”) se restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.

Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ”.

Structură:

Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei.În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente: unul obiectiv, constând în

disproporţia de valoare între contraprestaţii şi unul subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte cealaltă parte.

În concepţia obiectivă, leziunea are un singur element: paguba egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.

Dispoziţiile legale, citate mai sus – din Codul civil şi Decretul nr. 32/1954 – consacră concepţia obiectivă despre leziune; în consecinţă, cel ce invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii. Când o parte a profitat, de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi anulat pentru cauză imorală.

____________________________________

15 Se admite, totuşi, că majorul poate invoca leziunea în temeiul art. 694 C. Civ.: „Majorele nu poate să-şi atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni decât în cazul când această acceptare a fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţa ei.

El nu poate reclama în contra acceptării, pentru cuvinte de vătămare, decât în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării”. Se poate observa că prima parte a textului conţine un caz de dol, în partea a doua o eroare lezionară specială; într-un act unilateral. În literatura de specialitate s-a mai precizat că „o viitoare legislaţie va trebui să admită – desigur restrictiv – şi pentru unele categorii de majori ( O. Ungureanu, op. cit., pg. 150).

Condiţii:

Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:

1) leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv (deoarece art. 1158 C. Civ. prevede că nu poate fi exercitată acţiunea în resciziune atunci când leziunea rezultă dintr-un „eveniment cazual şi neaşteptat”);

2) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;3) disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.

Domeniu de aplicare

În starea actuală a legislaţiei noastre de materie, leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauză de anulare, cât şi din acela al actelor susceptibile de anulare pentru leziune.

Într-adevăr, sub primul aspect, leziunea priveşte minorii între 14 şi 18 ani, adică minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, în acelaşi timp:

1) sunt acte de administrare;2) au fost încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului

legal;3) sunt lezionare pentru minor4) sunt comutative (iar nu aleatorii).

2. Comparaţie între viciile de consimţământ:

Asemănări:Principalele elemente comune viciilor de consimţământ sunt următoarele:- ca natură juridică: sunt împrejurări de fapt care împiedică formarea sau darea unui

consimţământ liber şi în deplină cunoştinţă de cauză;- ca şi cerinţe de admisibilitate: viciul de consimţământ trebuie să fi fost determinat

pentru încheierea actului juridic; în actele bilaterale nu e necesar ca viciul de consimţământ să fie comun; neprezumându-se, cel ce invocă viciul de consimţământ trebuie sa-l dovedească;

- ca sancţiune (efecte juridice): sancţiunea este aceeaşi şi anume, anulabilitatea actului juridic.

Deosebiri:Dintre elementele care diferenţiază viciile de consimţământ, reţinem următoarele:- ca domeniu de aplicare: eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale cât şi actelor

bilaterale, pe când dolul, violenţa şi leziunea privesc, în principal, actele bilaterale (cu menţiunea că leziunea este aplicabilă unei categorii limitate de acte);

- proba lor: eroarea, constând doar într-un element subiectiv, este mai greu de probat spre deosebire de celelalte vicii de consimţământ care conţin în structura lor şi un element obiectiv;

- consecinţele juridice: în afară de nulitate, dolul şi violenţa, fiind, în acelaşi timp şi fapte ilicite, pot atrage şi răspunderea civilă delictuală.

3. Exemple din practica judiciară:

Eroare-obstacol şi eroare-viciu de consimţământ. Deosebiri

Eroarea-obstacol se referă la natura actului juridic sau identitatea obiectului acestui act şi este comună tuturor părţilor contractante. Când ea cade asupra identităţii obiectului convenţiei (in ipso corpore rei), fiecare parte, în cazul vânzării-cumpărării de valori, consimte la înstrăinarea, respectiv achiziţionarea altui bun decât cel pe care-l are în vedere. În acest caz, existând lipsă totală de voinţă (absenţa consimţământului), actul juridic nu are fiinţă.

Într-o speţă, având ca obiect anularea unui act de vânzare-cumpărare, prin care vânzătoarea a înstrăinat copiilor săi, în calitate de cumpărători, întreaga sa avere, divizată în loturi, din cauza neatenţiei persoanei care a întocmit planurile topografice, anexate contractului, un teren a fost trecut, contrar voinţei vânzătoarei, din lotul unui copil în lotul altuia. În mod eronat, instanţele au considerat că, într-un asemenea caz, ar fi vorba de o eroare-obstacol.

În realitate, fiecare dintre bunurile vândute au fost înstrăinate în consideraţia unei anumite persoane (intuitu personae), asemănător exemplului de şcoală citat în literatură, când cineva face donaţia unui bun lui A, crezând că o face lui B 1 . Într-un asemenea caz, eroarea cade asupra persoanei, în sensul art. 954 alin. (2) şi art. 1712 C.civ., când convenţia este numai anulabilă, iar nu lovită de nulitate absolută.

Cu motivarea că instanţa de apel a rezolvat cauza pe un alt temei de drept decât cel avut în vedere de părţi, în recurs a fost reformată hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru rejudecare, conform art. 312 alin. (2) C.proc.civ. 2

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 12/2000, p. 85, 86)

Eroare-obstacol. Natura convenţiei. Schimb şi nu vânzare-cumpărare

Eroarea asupra naturii convenţiei, numită eroare obstacol, face inexistent acordul de voinţă. Tipic este cazul aceluia ce primeşte lucrul ca dăruit, pe când, în realitate, i-a fost vândut 3 , suficient pentru a înţelege că părţile, voind două lucruri deosebite, sunt victima propriei lor erori, adică a unui dezacord ce face absent consimţământul, fundamental pentru naşterea convenţiei.

___________________________1 D. Alexandresco, op. cit., tom. V, p. 47.2 C.A. Suceava, secţia civilă, decizia nr. 90/2000 (nepublicată).3 Schimbul este considerat „strămoşul” vânzării (a se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, op. cit., p. 349).

Într-o speţă, s-a pus problema dacă poate fi primită, ca apărare de fond, existenţa erorii părţii asupra naturii convenţiei, în condiţiile în care deşi, faptic, s-au încheiat două acte juridice autentice de vânzare-cumpărare a unor imobile, executate fiecare prin plata preţului şi predarea bunului, în realitate s-a voit schimbul acelor imobile.

Răspunsul instanţelor a fost negativ , soluţie la care subscriem.

Într-adevăr, schimbul este foarte asemănător vânzării , deoarece, ca şi vânzarea, rămâne un contract sinalagmatic, oneros-comutativ, consensual şi translativ de proprietate. Nu mai puţin, la vânzare există un vânzător şi cumpărător, pe când la schimb, fiecare parte este, totodată, şi vânzător şi cumpărător, în sarcina cărora se nasc, cu caracter reciproc, obligaţiile de predare a lucrului schimbat şi de garanţie contra evicţiunii şi viciilor lucrului. De aceea, schimbului îi sunt aplicabile regulile generale de la vânzare (art. 1409 C.civ.).

Există însă anumite deosebiri între schimb şi vânzare, între care, cea mai importantă rămâne faptul că, la schimb, preţul este înlocuit printr-un bun în natură 4 .

Eventual, inegalităţile valorice dintre bunurile schimbate se reechilibrează prin plata unei diferenţe în bani, numită sultă. Dacă părţile nu doresc să-şi echilibreze valoarea prestaţiei lor prin plata unei sulte, ele pot recurge, cum s-a întâmplat în speţă, la încheierea unor acte de vânzare-cumpărare pentru fiecare dintre bunurile supuse operaţiunii juridice voite de ele, care până la urmă rămâne un schimb.

Indubitabil însă, încheierea unor acte în regulă, prin fixarea unui preţ pentru fiecare dintre bunurile schimbate şi plata acestuia, reflectă, în sensul art. 1294 C.civ., acordul (şi nu dezacordul) părţilor asupra transformării schimbului în vânzare-cumpărare. Operaţiunea în sine, săvârşită între persoane prezente în faţa notarului public, fiind precisă şi neechivocă asupra naturii şi obiectului contractelor voite, exclude ideea erorii-obstacol, capabilă să o anuleze. De aceea, în literatură s-a conchis că existenţa erorii-obstacol poate fi concepută doar în cazul perfectării unor acte juridice între absenţi, când”,la propunerea făcută, s-a dat răspunsul prin corespondenţă, fără încheierea unui act în regulă” 5 .

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 12/2000, p. 84, 85)

___________________________

4 Cu privire la faptul că schimbul este guvernat de anumite reguli speciale şi că unele reguli ale vânzării rămân fără aplicare schimbului, a se vedea F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, p. 89.5 D. Alexandresco, op. cit., tom. V, p. 47.

Eroare judiciară. Dreptul la reparaţie. Aspecte teoretice şi practice

Dreptul la reparaţie pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, are, în reglementarea dată prin art. 504 şi urm. C.proc.pen. 1 , configuraţia juridică a unui drept subiectiv civil patrimonial, relativ şi de sine stătător (principal). Titularul acestui drept, ca persoană îndreptăţită, este victima erorii judiciare. Iar după moartea acestuia, proprio nomine sau prin efectul transmisiunii calităţii procesuale, dobândesc dreptul la reparaţie şi persoanele care s-au aflat în întreţinerea sa [art. 506 alin. (1) C.proc.pen.].

Corespunzător acestui drept, în sarcina statului există o obligaţie de rezultat, izvorâtă dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii şi materializată în plata unor despăgubiri, numite daune-interese. Evaluarea judiciară a acestor daune interese este guvernată de principiul reparaţiei integrale prin cuprinderea în corpul reparaţiei a pagubelor suferite, cu observarea regulilor stabilite de lege (art. 1084-1086 C.civ.) şi fără a distinge între prejudiciul patrimonial (material) şi cel nepatrimonial (moral). Adică, fiind vorba de o reparaţie integrală şi efectivă, sunt supuse cuantificării toate pagubele care, reprezentând damnum emergens şi lucrum cessans 2 , sunt o consecinţă directă, imediată şi necesară a erorii judiciare, inclusiv cele neprevăzute 3 .

În practica aplicării acestor reguli de drept strict, au fost făcute următoarele precizări:

a) Dacă acţiunea izvorâtă dintr-o eroare judiciară, are ca obiect restituirea bunurilor care au format obiectul confiscării parţiale sau totale a averii în temeiul art. 53 pct. 2 lit. c) C.pen. (ulterior abrogat, prin Legea nr. 140/1996), pedeapsă complimentară executată, dar înlăturată ulterior, prin casarea hotărârii prin care a fost aplicată, sunt incidente regulile de drept specifice întoarcerii executării silite. În acest caz, fundamentul juridic al acţiunii nu stă în dispoziţiile art. 504 şi urm. C.proc.pen. ci, prin analogie, în principiul de drept consacrat de art. 311 alin. (2) C.proc.civ. în temeiul căruia actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate sunt desfiinţate de drept. În ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, se naşte un drept de creanţă care poate fi valorificat printr-o acţiune personală referitor la care este aplicabil termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 [şi nu art. 506 alin. (2) C.proc.pen. ] 4 .

_________________________

1 Cu privire la dreptul de indemnizare a victimei unei erori judiciare, a se vedea şi art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, text reprodus şi comentat de C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, p. 1150-1152. 2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 4632/2002, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2002, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 64-67; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 740/2000, în Buletinul jurisprudenţei pe anul 2000, Ed. Argessis, Bucureşti, p. 75-77; I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 204/2004, în Buletinul jurisprudenţei pe anul 2004, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 196.

3 Cu privire la evaluarea daunelor interese în materia răspunderii civile delictuale, a se vedea: D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, operă inedită, vol. III, Bucureşti, 1926, p. 134-135; P. Anca, Repararea prejudiciului, în Teoria generală a obligaţiilor de T.R. Popescu, P. Anca, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 166-175; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Teoria generală a obligaţiilor…, p. 132- 134.4 A se vedea decizia nr. 1100/2002 a C.S.J., secţia civilă, care deşi a fost pronunţată anterior modificării Capitolului IV cuprinzând art. 504-507 C.proc.pen, îşi păstrează actualitatea (nepublicată).

b) Dreptul de reparaţie, fondat pe dispoziţiile art. 504-507 C.proc.pen., este recunoscut victimei erorii judiciare, iar după moartea acesteia, proprio nomine sau prin efectul transmisiunii calităţii procesuale, şi persoanelor care se aflau în întreţinerea sa [art. 506 alin. (1) C.proc.pen.].

În acest din urmă caz este vorba de „toate persoanele a căror existenţă depindea, în tot sau în parte, de libertatea şi de activitatea creativă produ-cătoare de bunuri, venituri ori valori ale celui condamnat ori arestat injust, indiferent dacă persoana întreţinută este rudă cu cel privat de libertate sau se găsea ori nu în perioada minoratului, fiind important ca prin lipsirea de libertate a întreţinătorului, cel întreţinut să fi suferit o pagubă susceptibilă, prin natura ei, de reparaţie” 5 . Indiscutabil, fie că este vorba de victima erorii judiciare sau de categoria persoanelor care se aflau în întreţinerea sa, fundamentul dreptului pretins (causa debendi) rezidă în dispoziţiile de drept strict cuprinse în art. 504-507 C.proc.pen. 6 , complinite cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 7 .

Menţionăm că practica Înaltei Curţi nu exclude invocarea alăturată a dispoziţiilor art. 998-999 C.civ. 8 , dar, în opinia noastră, acest temei juridic poate fi invocat de orice altă persoană care, fără a fi fost în întreţinerea victimei erorii judiciare, a suportat impactul unei asemene erori printr-un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial, direct, imediat, necesar şi chiar imprevizibil;

b) Privind natura juridică a termenului de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C.proc.pen., s-a apreciat că este un termen de prescripţie extinctivă (şi nu de recomandare) care curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire 9 . Nu mai puţin, într-o speţă, soluţionată în recurs,

s-a reţinut că dacă termenul de 18 luni şi data de la care curge „apar rezonabile în raport cu persoana condamnată pe nedrept şi care a fost chemată, conform legii, la data judecăţii în care s-a pronunţat achitarea, faţă de alte persoane, victime ale aceleiaşi erori judiciare, această dispoziţie specială şi derogatorie nu poate fi aplicată întrucât creează o situaţie de vădită disproporţie în raport cu scopul reglementării – accesul liber la repararea erorilor judiciare şi despăgubirea victimelor acesteia” 10 .

___________________________

5 I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 5000/2003, în Buletinul jurisprudenţei pe anul 2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 163-167. Cu privire la actualitatea acestei decizii, a se vedea supra nota anterioară.

6 I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6976/2004, Buletinul jurisprudenţei pe anul pe anul 2004, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 190-192.7 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, p. 1152.8 I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 5216/2004, în Buletinul jurisprudenţei pe anul pe anul 2004, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 178-184.9 I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 638/2006 (nepublicată).10 I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5216/2004 (citată supra).

Contrar, s-ar înfrânge „art. 21 din Constituţie relativ la accesul liber în justiţie şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, ceea ce ar atrage şi încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional” 11

d) Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, s-a apreciat că, în lipsa unor criterii legale de determinare, întinderea „daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectate situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare” .

Pe temeiul juridic circumscris acestor importante precizări, într-o speţă, reclamanţii, ca succesori în drepturi ai victimei unei erori judiciare, decedată anterior înregistrării acţiunii proprii, introductivă de instanţă, au cerut obligarea Statului Român la plata contravalorii bunurilor confiscate, arătând că acestea nu mai există. Totodată, pentru pagubele cauzate prin lăsarea fără venituri a familiei defunctului, înlăturarea din învăţământul universitar a unuia dintre reclamanţi, exmatricularea din învăţământul liceal şi privarea de întreţinere, ca minor, a altuia, au solicitat plata unor despăgubiri băneşti. Soluţia instanţelor de fond de admitere a acţiunii (în limitele arătate în dispozitivul sentinţei de primă instanţă) a fost reformată în recurs cu următoarea motivare: „Potrivit art. 506 alin. (1) teza II

C.proc.pen. acţiunea fondată pe dispoziţiile art. 504 poate fi pornită după moartea celui îndreptăţit numai de persoanele care s-au aflat în întreţinerea sa. Aparent, textul este în conflict cu normele legale privind întoarcerea executării silite a pedepsei complimentare a confiscării averii [art. 311 alin. (2) C.proc.civ.] care, în materialitatea lor, consemnează o acţiune patrimonială, transmisibilă succesoral. Cum, în speţă, pe acest temei (şi nu art. 504 C.proc.pen.), reclamanţii ca moştenitori ai celui îndreptăţit, decedat în anul 1991, au legitimare activă, rezultă că, privind prejudiciul material dedus cauzei, critica inadmisibilităţii acţiunii este nefondată. Numai că apelul a fost soluţionat în baza normelor legale privind dreptul la reparaţie pentru erori judiciare (art. 504 C.proc.pen.), şi nu, în sensul arătat, pe fundamentul de drept strict, al întoarcerii executării silite a pedepsei complimentare a confiscării averii. Întrucât, în speţă, bunurile confiscate nu mai există, instanţa de apel avea obligaţia să observe existenţa unui drept de creanţă şi, făcând aplicaţia art. 129 alin. (5) C.proc.civ., era datoare să ordone administrarea probelor necesare, capabile să răspundă la criticile din apel (reluate în recurs) privind întinderea acestui drept, printr-o justă evaluare judiciară a daunelor-interese pretinse de reclamanţi. _____________________________

11 Ibidem. Menţionăm că într-o altă speţă s-a atras atenţia că termenul prevăzut de art. 505 alin. (2) C.proc.pen., fiind esenţial diferit de termenele de prescripţie extinctivă prevăzute de Decretul nr. 167/1958, poate fi socotit discriminatoriu, în măsura în care nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 5 pct. 5, art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 (în acest sens, a se vedea: I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 638 din 20 ianuarie 2006, nepublicată).

Cât priveşte daunele morale cauzate prin condamnarea pe nedrept a autorului reclamanţilor, acestea cad sub incidenţa art. 504 şi urm. C.proc.pen. Instanţa de apel avea însă obligaţia să observe că aceste daune trebuie să fie rezultatul vătămării unor drepturi extrapatrimoniale şi, fără a însemna o diminuare a patrimoniului celui condamnat pe nedrept (o pierdere de bani), să exprime, în persoana acestuia din urmă, o suferinţă fizică sau psihică (nepecuniară). Din economia reglementărilor cuprinse în art. 506 alin. (1) C.proc.pen. rezultă că dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului (nepatrimonial) cauzat printr-o asemenea suferinţă, îl are doar cel condamnat pe nedrept, iar după moartea acestuia persoanele care se aflau în întreţinerea sa. Desigur, textul nu exclude incidenţa art. 998 C.civ., dar în speţă, instanţa de apel, fără a distinge, nu a pus în dezbaterea părţilor, dacă victima prejudiciului dedus cauzei este persoana îndreptăţită conform art. 504 C.proc.pen. sau moştenitorii acestuia. În primul caz, sub condiţia probaţiunii, au legitimare procesuală activă numai persoanele care s-au aflat în întreţinerea celui îndreptăţit (conform art. 504 C.proc.pen.) împrejurare de fapt care în apel, nu a fost deplin stabilită. În al doilea caz, teoretic, pe temeiul art. 998 C.civ. poate fi concepută calitatea procesuală activă a moştenitorilor, dar, în sensul art. 129 alin. (4) C.proc.civ., respectând disponibilitatea procesuală, instanţa de apel era obligată să pună în dezbaterea părţilor această împrejurare. Cum toate aceste omisiuni sunt greşeli de judecată care fac ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină şi să fie lipsită de temei legal, s-a impus, în baza art. 304 pct. 7 şi 9, art. 312 şi art. 314 C.proc.civ., admiterea recursului şi

casarea acestei hotărâri cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat-o” 12 .

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 11/2006, p. 242-245)

Eroare judiciară. Arestarea în baza unui mandat de transformare a unei amenzi în închisoare contravenţională, ulterior anulat (definitiv şi irevocabil). Răspundere civilă

Într-o speţă, a fost chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata unor despăgubiri reprezentând daune materiale şi morale cauzate prin privarea legală de libertate a celui în cauză timp de 10 zile. Respectiv, încarcerarea reclamantului a avut la bază un mandat emis ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti prin care amenda contravenţională, aplicată în baza Legii nr. 61/1991, deşi era plătită, a fost totuşi transformată în închisoare contravenţională. Ulterior, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, a fost anulat mandatul de închisoare contravenţională.

După parcurgerea unui prim ciclu procesual, finalizat printr-o decizie a instanţei de recurs prin care a fost recunoscută existenţa drepturilor subiective deduse judecăţii şi retrimisă pricina aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, instanţa de apel a admis în parte acţiunea pentru suma de 12 milioane lei daune materiale şi 28 milioane lei daune morale, cu motivarea că, arestarea ilegală, timp de 10 zile, a lipsit pe reclamant de câştigul salarial şi i-a cauzat suferinţe morale, apreciate global.____________________________________

12 I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 10813/2005 (nepublicată)

Soluţia a fost confirmată în recurs cu următoarea motivare:

„Este dovedit că privarea de libertate a avut un cadru contravenţional, şi nu penal (pentru a fi aplicabil art. 504 C.proc.pen.) dar, în raport de anularea mandatului de executare, dispusă prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, arestarea (privarea de libertate) este ilegală şi dă reclamantului, în temeiul art. 20 [alin. (2)] din Constituţia României şi art. 5 alin. (5) din Convenţia europeană a drepturilor omului, dreptul la reparaţii 1 . Nu mai puţin, această chestiune este punct de drept dezlegat, cu autoritate de lucru judecat, printr-o altă decizie a Înaltei Curţi, care a finalizat primul ciclu procesual al pricinii, situaţie în care existenţa dreptului dedus judecăţii, nu mai poate fi luată în discuţie. Apoi, repararea daunelor cerute prin acţiune, trebuie să fie egală cu integralitatea prejudiciului, fără să-l poată depăşi. Or, reclamantul a făcut dovada că prin privarea ilegală de libertate a fost lipsit de un câştig salarial de 12 milioane de lei. Totodată, în absenţa posibilităţii administrării unor probe materiale concrete, decizia atacată, raportată corect la consecinţele unei arestări ilegale, a evaluat în mod just, printr-o sumă globală prejudiciul moral suferit de reclamant. Aşa fiind, pentru toate considerentele amintite, se impune respingerea ambelor recursuri, ca nefondate” 2 .

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 12/2005, p. 263, 264)

Eroare judiciară săvârşită într-un proces penal prin menţinerea ilegală a stării de arest a condamnatului. Consecinţe

Conform art. 48 alin. (3) din Constituţie (anterior modificării textului prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României) „statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesul penal”. În aplicarea acestor prevederi s-a decis că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C.proc.pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie 3 .

Într-o speţă, s-a decis că există eroare judiciară şi este atrasă răspunderea patrimonială a statului, în situaţia în care o instanţă, soluţionând fără competenţă o contestaţie în anulare, a dispus menţinerea stării de arest a condamnatului, împrejurare care a împiedicat administraţia locului de executare să-l pună în libertate de sub puterea mandatului de executare, dedus judecăţii, anulat definitiv şi irevocabil printr-o altă sentinţă penală, prin care a fost soluţionată contestaţia la executare a celui în cauză.

1 Referitor la exercitarea dreptului la reparaţie, în caz de privare de libertate, a se vedea comentariul privind art. 5 parag. 5, de C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, p. 383-386.2 I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1686 din 4 martie 2005 (nepublicată). În acelaşi sens a se vedea şi I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 4951 din 23 noiembrie 2003, în Buletinul jurisprudenţei pe anul 2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 174-177.3 Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 182 din 18 mai 1998).4 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1579/2003 (nepublicată).În consecinţă, a fost admisă acţiunea în repararea pagubei suferite de reclamant prin lipsirea de libertate în mod ilegal timp de 49 zile 4 .

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 1/2004, p. 216)

Schimb de imobile. Disproporţie vădită între valoarea bunurilor schimbate. Leziune. Aplicabilitatea art. 968 C.civ.

Într-o speţă, s-a cerut, pe calea acţiunii în revendicare, restituirea unui teren cedat prin contract de schimb încheiat în formă autentică, cu motivarea că terenurile schimbate nu sunt egale ca suprafaţă şi nici echivalente valoric.

Soluţia respingerii acţiunii, confirmată în recurs 5 , a fost motivată în sensul arătat mai jos.

Într-adevăr, schimbul urmează regulile prevăzute pentru contractul de vânzare-cumpărare (art. 1409 C.civ.), ceea ce înseamnă că, dacă există o disproporţie vădită între valoarea prestaţiilor părţilor, vor fi aplicabile, pe planul efectelor juridice, regulile specifice acestui contract. În acest caz, revendicarea şi cu atât mai mult acţiunea în resciziune între majori, întemeiată pe leziune, fiind inadmisibile, s-a admis totuşi posibilitatea valorificării unor pretenţii, fondate pe dispoziţiile art. 968 C.civ. 6 , neinvocate însă în speţă, pentru a putea fi examinate şi a nu constitui un ultra petita. Cum calea urmată de recurente, a revendicării bunului cedat prin schimb, a fost greşit aleasă, s-a conchis că, temeinic şi legal, a fost respinsă acţiunea.

(Comentariu publicat în Dreptul nr. 11/2002, p. 245)

_______________________________

5 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1805/2002 (nepublicată).6 F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, p. 70.

BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Beleiu – Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII- a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001.

2. Gheorghe Boroi – Drept civil. Partea generală. Persoanele – Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.

3. Paul Mircea Cosmovici: Drepturi reale, Obligaţie. Legislaţie – Ed. All.

4. Camelia Toader, Romeo Popescu, Maria Nicolae, Bogdan Dumitrache – Drept civil roman – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela SRL Bucureşti, 1997, ediţie revizuită şi adăugită ( Coordonatori: Francisc Deak, Corneliu Bârsan, Gheorghe Beleiu.

5. Revista “ Dreptul”.

6. www.legalis.ro

7. www.dreptonline.ro