Veroniel în ţara melcului cel prietenos

A fost odată ca niciodată o prinţesă pe nume Veroniel. Ea era foarte frumoasa, cu părul bălai ca razele soarelui, cu ochii verzi precum piatra smaraldului şi cu pielea albă precum spuma laptelui. Cel mai mult îi plăceau lui Veroniel plimbările în aer liber, căci atunci putea sa admire in voie frumuseţile naturii şi să se joace cu micile vietăţi ce se ascund prin iarbă: gandăcei, furnicuţe, buburuze, omiduţe şi melcişori. Veroniel iubea tare mult aceste fiinţe necuvantatoare şi avea mare grijă de ele ori de cate ori le întalnea. Într-o zi se gandi ce-ar fi daca s-ar da peste cap de trei ori şi s-ar face mică de tot ca să se poată juca cu ele.

Ce nu ştia Veroniel e că acel loc era cu adevărat fermecat. Cu mulţi ani în urmă, o zana bună, dorind să ajute un biet cărăbuş intors cu picioarele în sus a rostit o vrajă care făcea ca în acel loc să fie posibil să te faci mic cand te dai de trei ori peste cap. Zana s-a făcut mică, l-a ajutat pe cărăbuş să se întoarca cu picioarele în jos şi să ajungă înapoi la casa lui de sub pămant dar a uitat să mai desfacă vraja. Astfel acel loc a rămas vrăjit pana în ziua de astăzi, iar Veroniel a fost tare uimită cand a văzut ca datul peste cap a funcţionat. O, dar ca de diferite par lucrurile atunci cand eşti mic. Să urci peste o pietricică pe care altadată o ţineai în palmă poate fi foarte greu.

Să mergi prin iarbă e cea mai mare aventură atunci cand iarba e cu mult mai înaltă decat tine. Însă cea mai mare problemă a lui Veroniel era că nu ştia încotro să o mai ia. De aici de jos nu se mai vedea nici soarele, nici pădurea, nici castelul. „Of, acum ce mă fac? Cum o să mă mai întorc acasă? Îmi va fi dor de mămica mea şi de tăticul meu. Cum mă vor găsi prin iarba acum că sunt atat de mică? E ca şi cum ai incerca să găseşti un ac în carul cu fan.”

Veroniel era de-acum istovită de atata mers şi n-a întalnit în calea ei nici o vieţuitoare. „O, măcar de aş întalni o mică vietate ca să am şi eu un prieten şi să nu mai fiu atat de

singură”, gandea Veroniel în sinea ei. Dar, ajungand aproap de nişte ciupercuţe dădu nas în nas cu nimeni alta decat..

?

...cu doamnă salamandră, foarte curioasă din fire, care îndată o intrebă ce vant o aduce prin tinutul lor pe micuţa prinţesă. „Am fost curioasa să văd cum e în lumea voastra şi-acum nu ştiu cum să mă mai întorc. Ştii cumva care e drumul

spre castelul regeluişi-al reginei?” „Sigur că da! Este drept înainte. Ai luat-o pe drumul cel bun!” „Multumesc, salamandra!De abia astept sa ajung acasa, caci imi e tare foame si mama ma asteapta sigur cu bucate alese.””La revedere, micuto!” zise salamandra. Dupa intalnirea

cu salamandra, Veroniel merse ce merse dar degeaba. In departare nici urma de castel. Nu se vedea nimic in zare. Tot mergand ajunse la un lac. „Imi este tare sete. Am sa-mi astampar setea cu putina apa din lacul acesta” si zicand acestea, Veroniel se apleca spre suprafata lucioasa a apei. Intamplarea facu ca tocmai in acel moment se auzi un zgomot in spatele ei, si sperietura o facu sa alunece cu totul in apa.

. „Ajutor! Ajutor!” striga Veroniel. Incerca sa se prinda de o creanga dar nu ajungea la ea. Era foarte speriata, pentru ca nu prea stia sa inoate. „Ajutor, Ajutor striga cu si mai multa putere.” Cand ridica privirea, ce sa vezi: un melcusor ii auzi strigatul disperat si-i sari in ajutor.

„Apucă-te de corniţele mele!” strigă melcuşorul. Veroniel incerca să se prindă de ele, dar în zadar...corniţele erau prea alunecoase. „Aşteaptă aici! Mă duc sa chem ajutoare. Nu te teme! Te vom scoate noi din apă!” Melcuşorul plecă dar din păcate se mişca mult prea lent. „Dacă nu găsesc repede o soluţie, fetiţa aceea se va îneca”, gandi el. „Sa ma duc acasa la buburuze. Ele sigur se mişcă mai repede ca mine.” Din fericire buburuzele erau acasa, căci la ele era zi de facut dulceţuri.

Melcul le-a povestit totul de-a fir a păr, iar ele nu au ezitat nici o clipă. „Îţi vom da un căpăcel de ghindă. Acesta sigur îţi va fi de ajutor”, ziseră ele într-un glas. „Ce idee grozavă! Numai să mă ajutaţi să le car...”„ Te-am lăsat noi vreodata la greu, melcuşorule? Le ducem noi ca suntem vonicuţe. Stai numai s-o chemăm şi pe sora noastra, Buburuzici, că ea e plecată pană în gradină după fragi.” Şi astfel buburuzele s-au pus pe cărat, grăbundu-se s-o scoată pe prinţesă din lac.

Ajunse pe malul lacului, şi-au dat seama că ele nu ştiu să înoate. „Eu zic să o chemăm pe furnică. Ea este foarte curajoasă şi am văzut-o de multe ori aventurandu-se pe lac.” Furnicuţa isteaţă, îşi făcu bărcuţă dintr-o frunză, iar cu unul din piciorule

vasli şi vasli pană la locul unde se afla Veroniel. „Aruncaţi-mi o coajă de ghindă ca s-o urc pe prinţesă în ea. Aşa va fi mai în siguranţă...” zise furnicuţa.

Unde-i unul nu-i putere. Unde-s doi puterea creşte! Punand umăr la umăr, micile vieţuitoare reuşiră să o urce pe Veroniel în bărcuţă. „Acum eşti bine. Nu te mai teme” zise furnicuţa.

Veroniel se simţi foarte uşurată. Nu e foarte plăcut să stai cu asa o rochiţă în apă.

„Veroniel, vino pe frunza mea, să te usuci la soare!” strigă melcuşorul. „Am şi o umbrelă. Sub ea nu te plouă!”

„Mulţumesc domnule melc. Ţi-aş da şi un pupic, dar eşti cam lipicios. Ce frumos e la tine aici. E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Mi-am făcut ataţia prieteni....Am să mai vin pe la voi. Dar înainte sa plec as vrea sa beau puţină apă căci simt că îmi arde gatul de sete.””Vino să bei cu mine din roua dimineţii” zise melcul.

Şi melcuşorul o duse să-şi potolească setea cu roua ce picura de pe fructele de zmeură. Apoi, cei doi hotărară că e timpul să-

şi ia rămas bun. Ziua a fost plină de peripeţii şi ochii lui Veroniel se închideau de somn. „Acum ştiu cum să fac să ajung din nou la tine, prietene melc. E timpul să plec, dar să ştii că mă voi întoarce.””Te aştept cu drag, prinţesă Veroniel!”

Şi dandu-se din nou de trei ori peste cap, Veroniel se făcu dintrodată din nou mare, şi alergand către castelul regelui-tată şi a reginei-mamă, se gandea ce lucruri minunate are să le povestească acestora din lumea minunată şi tainică a fiinţelor ce mişună prin iarbă.