Veșnicia s a născut la sat 2016

Veșnicia s-a născut la sat, Ediția a VII-a, 2016

1

Ministerul Educației Naționale şi Cercetării

Ştiinţifice

Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia

Veșnicia s-a născut

la sat

Ediția a VII-a

2016

Coordonatori:

Prof. Adriana P. Dumitru

Prof. Mihaela Neagu


2

Coperta: PREPELIŢĂ LOREDANA, clasa a XI-a, Liceul de

Artă „Gheorghe Tattarescu”, Focșani, Vrancea, prof. coord.

Dumitru Laura

Redactor: Silvia-Ioana Sofineti

Lectori: Valeria Manta-Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu

ISBN 978-606-8171-34-0


3

Cuvânt înainte

Tradiţie şi identitate naţională „Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

Satul este locul de unde neamul românesc îşi trage seva.

Păstrarea şi promovarea tradiţiilor româneşti este obligaţia

generaţiei tinere pentru a nu deveni viitori adulţi dezrădăcinaţi.

Scopul acestui festival-concurs este acela de a aduce la lumină

tradiţiile şi obiceiurile din frumoasele sate româneşti.

„Aici orice gând e mai încet”, spunea Lucian Blaga în

poezia „Sufletul satului”. Da, mai încet şi mai profund. Spre

deosebire de viaţa din urban, unde totul se petrece pe repede-

înainte, fără a gusta şi mesteca pe-ndelete fapte, întâmplări,

întâlniri. „Copii crescuţi între betoane”, aşa ne numea profesoara

de Folclor literar românesc din facultate. Şi avea dreptate. Nu

aveam habar de obiceiuri şi tradiţii româneşti, de legătura strânsă

între sărbătorile religioase şi obiceiurile prilejuite de acestea.

La cea de-a şaptea ediţie, festivalul are ca temă

„Arhitectura satelor din România”, temă care a generat o

mulţime de idei şi fotografii grăitoare din diferite sate din ţara

noastră. Cu fiecare an, tot mai mulţi oameni din mediul şcolar


4

participă la acest festival, fapt ce ne duce cu gândul că oamenii

au început să înţeleagă importanţa păstrării şi valorizării

tradiţiilor şi obiceiurilor populare, că satul românesc este

promotorul valorilor tradiţionale şi că, fără acest lucru, ne

pierdem identitatea naţională.

Avem datoria morală de a le arăta copiilor noştri şi de a

experimenta împreună cu ei tradiţii şi obiceiuri, diversitatea şi

frumuseţea satului românesc, cu tot ce are el mai bun şi mai

curat.

Prof. Adriana Matache,

Director al Liceului Pedagogic „Matei Basarab”

Slobozia


5

TRADIȚII LA ÎNTEMEIEREA UNEI

GOSPODĂRII ȚĂRĂNEȘTI ROMÂNEȘTI

Gospodăria nu este pentru ţăranul român o simplă casă –

ea este constituită de regulă din casa propriu-zisă, construcţiile

anexe acesteia, ce servesc diferitelor nevoi şi activităţi cotidiene,

terenul ce îi aparţine gospodarului şi, nu în ultimul rând, din

familia acestuia. Gospodăria este centrul vieţii sociale, familiale,

economice şi spirituale a ţăranilor români. A fi gospodar (cuvânt

de origine slavă, ce înseamnă „domn, stăpân”, ce are şi calităţile

de „harnic, priceput, care ştie să chivernisească”) în propria

gospodărie este o mare responsabilitate a omului faţă de fire şi o

sursă a sentimentului de demnitate şi respect de sine a celui ce se

simte, datorită filiaţiei sale spirituale, copilul privilegiat al

Creatorului.

Momentul întemeierii unei noi gospodării coincidea în

satele româneşti cumomentul căsătoriei. Gospodăriile cuprindeau

în mod obişnuit familii alcătuite din părinţi şi copiii lor

necăsătoriţi.

În ordinea vârstelor lor, aceştia părăseau gospodăria

părinţilor în momentul în care îşi întemeiau propria familie –

fetele plecau să locuiască în gospodăria ridicată de soţi, iar flăcăii

plecau spre a-şi ridica noi gospodării. Singura excepţie de la

aceasta regulă o constituia mezinul familiei. Cel mai mic dintre

fii era cel care rămânea alături de părinţi, aducând-o în casa


6

acestora pe soţia sa. El le purta de grijă părinţilor până la moarte

şi le asigura, prin respectarea întregii rânduieli privind moartea,

trecerea cu bine către lumea cealaltă. El moştenea ceea ce părinţii

săi adunaseră şi păstraseră pentru sine într-o viaţă – întreaga lor

gospodărie. În cazul în care familia era lipsită de fii, mezina era

cea care îndeplinea acest rol pentru părinţii săi, împreună cu soţul

ei. Fiecare dintre ceilalţi copii primea o parte din agoniseala

părinţilor cu prilejul căsătoriei, în genere, împărţită în mod egal

între ei. În timpurile mai vechi, fetele erau înzestrate doar cu

diferite bunuri mobile utile în gospodărie, în vreme ce feciorii

primeau terenul de casă şi cel ce urma a fi cultivat şi lucrat de

către noua familie. În timpuri mai apropiate de zilele noastre, s-a

făcut trecerea către înzestrarea copiilor de ambele sexe cu

pământ.

În formele arhaice ale satului românesc şi vieţii ţărăneşti,

proprietatea asupra terenurilor nu avea sensul si accepţiunea date

de noi astăzi. Locuitorii unui sat aveau putinţa de a lucra orice

bucată liberă de teren din trupul de moşie al satului, fără a fi

legaţi de o anumită suprafaţă de teren, dreptul de proprietate

fiind, în fapt, dreptul de folosinţă a terenului. În plus, faţă de

terenul pe care o gospodărie îl putea dobândi din suprafeţele

arabile sau de păşune ale satului, ea putea să ia în stăpânire şi în

folosinţă terenuri prin defrişarea unui teren împădurit, acest act

temerar fiind recunoscut automat ca just de către obşte, lărgind

fondul de terenuri disponibile comunităţii. Întinderea de pământ

pe care o gospodărie o folosea putea fi, însă, limitată de anumiţi

factori: puterea sa de muncă; limitele întinderii vetrei satului;

limitele folosinţei terenurilor de către ceilalţi săteni; permisiunea

şi limitele stabilite prin hotărârea obştii satului (care reunea

totalitatea adulţilor satului, a gospodarilor). La nivelul obştii

satului, se luau deciziile de importanţă pentru sat, aceasta într-o

vreme în care statul nu era puternic centralizat şi nu dispunea de

o organizare administrativă suficient de puternică, prin care să îşi

exercite puterea în sate, astfel că satul, prin obşte, se

autoadministra.


7

Terenurile lucrate de o anumită gospodărie se

transmiteau urmaşilor cu ştiinţa întregii obşti, ce era suficientă

pentru recunoaşterea şi garanţia acestui transfer. Mai mult,

transferul proprietăţii nu se producea după moartea şefului de

gospodărie, proprietar absolut, ci se realiza din timpul vieţii

acestuia, pentru ca noua familie să prindă rădăcini în comunitate

şi să dea rod întru viaţă. La un nivel mai adânc, putem deduce un

mod particular de a trăi în lume al oamenilor ce urmau o

asemenea rânduială – omul nu era proprietarul absolut al firii

pănă la moartea sa, ci îşi asuma rolul trecător de transformator al

acesteia în cele de trebuinţă pentru viaţă; el înţelegea că pământul

pe care îl locuia şi îl lucra pentru hrană nu este un obiect inert

asupra căruia are drepturi absolute până la moarte, ci este al

întregii comunităţi, nutrind viaţa acesteia. Aşadar, rostul originar

şi adânc al înzestrării cu cele necesare în momentul întemeierii

unei noi gospodării este acela de primire a noii familii într-o

rânduială al cărei scop fundamental este întreţinerea şi

perpetuarea vieţii, atât a familiei, cât şi a comunităţii, noua

gospodărie fiind primită, în acelaşi timp, în rândul obştii ce

asigura autonomia comunităţii.

Viaţa ca scop şi valoare fundamentală este una dintre

învăţăturile regăsite de ţăranul român în întreaga fire. De-a

lungul vremurilor se ajunge la o stabilitate a folosinţei şi, în cele

din urmă, la transformarea dreptului de folosinţă în drept de

proprietate, terenurile intrând definitiv în patrimoniul unei

anumite familii. Odată ce căsătoria a fost înfăptuită şi tinerii au

fost înzestraţi, se purcedea la alegerea locului de casă, deoarece

construcţiile ce erau parte a unei gospodării, locuinţa mai ales, nu

puteau fi amplasate oriunde pe întinderea de pământ de care

dispunea ţăranul. Aşa cum am văzut, firea avea anumite calităţi -

ce puteau fi schimbate sub influenţa făpturii umane. Mai mult,

ele puteau fi influenţate şi de făpturile necurate ce nu aparţineau

lumii acesteia, ci lumii de dincolo. Prin urmare, pentru vechii

ţărani români existau locuri bune, curate, dar existau şi locuri rele

– cele întinate de păcatele omeneşti şi cele asupra cărora o


8

făptură din lumea cealaltă şi-a exercitat influenţa. Astfel, ţăranii

căutau să evite aşezarea gospodăriilor lor în asemenea locuri.

Pentru a pune un bun început gospodăriei şi pentru a preveni

cazul în care, nevăzând şi necunoscând semnele locului rău, şi-ar

aşeza gospodăria într-un astfel de loc întinat, ei recurgeau la

sfinţirea locului înainte de a începe construcţia. Prin sfinţire se

restaura curăţia firii.

De asemenea, pentru ca locul să se cureţe şi să fie ferit

de rele, aceştia mai recurgeau la gesturi rituale – spre exemplu,

aşezau sau îngropau la temelia casei aghiazmă, tămâie, sare, vin,

pâine, sau alte elemente, ce prin virtuţile lor, sporite şi transmise

firii prin gestul ritual al omului, puteau influenţa în bine întregul

spaţiu al gospodăriei. După alegerea şi sfinţirea locului bun, se

purcedea la ridicarea casei şi a acareturilor (anexelor) acesteia.

În satul arhaic, la acest moment al întemeierii unei

gospodării participa întreaga familie a tânărului, căruia îi

aparţinea responsabilitatea ridicării casei în care noua familie se

va adăposti.

BIBLIOGRAFIE:

Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976

www.revista-satul.ro

www.traditiidinromania.ro

www.wikipedia.org

Tăvală Daiana, clasa a VI-a, Școala Gimnazială

Slimnic, Sibiu

Prof. coordonator Simtion Cosmin

http://www.traditiidinromania.ro/


9

ARHITECTURA COMUNEI CORBII MARI,

JUDEȚUL DÂMBOVIȚA

Fiind situată într-o zonă în care predomină agricultura, o

zonă de câmpie, satele componente ale comunei Corbii Mari sunt

sate de tip adunat, teritoriul comunei fiind străbătut de râul

Neajlov, de-a lungul căruia s-au dezvoltat satele Petreşti,

Bărăceni, Moara din Groapă, Vadul Stanchii pe malul drept al

râului, Grozăveşti pe malul stâng şi râul Argeş, pe malul drept al

acestuia, dezvoltându-se satele: Satul Nou, Ungureni, Fundul

Părului, Podul Corbencii. Satul de reşedinţă, Corbii Mari, s-a

dezvoltat pe un drum comercial care venea dinspre Târgovişte şi

ducea la Dunăre, fiind un sat cu structură liniară.

Aşezarea şi gospodăria au constituit factori însemnaţi în

evoluţia culturii populare româneşti. Adaptarea raţională a

mediului geografic, folosirea judicioasă a resurselor locale pentru

amplasarea şi amenajarea satului şi a gospodăriilor, presupune o

continuă îmbogăţire a mijloacelor şi tehnicilor de muncă, ceea ce

face ca traiul de fiecare zi să fie mai bun, iar cerinţele spirituale

mai pe deplin satisfăcute. În satele comunei Corbii Mari,

mărimea gospodăriilor variază între 2500–5000 m.p.

Gospodăriile sunt rânduite de-a lungul drumurilor şi uliţelor,

având curţi strâmte, în completarea cărora se găsesc mici grădini

în care sunt depozitate furajele (glugi de coceni, căpiţe de fân),

iar cele care dau spre câmp sunt mai întinse şi sunt cultivate cu

viţă de vie, pomi fructiferi, porumb, plante pentru nutreţ (trifoi,

lucernă) sau amenajate ca grădini de zarzavat. În jurul satelor se


10

întinde câmpul împărţit în tarlale şi parcele destinate culturilor

cerealiere, fâneţelor şi păşunilor.

Gospodăria tipică este cea care are curte dublă, în faţa

casei aflându-se bucătăria de vară, fântâna, grădiniţa de flori sau

legume, uneori solarii sau răsadniţe, iar în curtea a doua se află

grajdul vitelor, şura de fân (fânarul), coteţele păsărilor şi al

câinelui, adăpostul pentru oi (târla oilor), „cocina porcilor”,

magazia pentru unelte, hambarul pentru depozitarea cerealelor

etc. Curtea este denumită de către localnici „bătătură”. Din uliţă

se intră mai întâi în curtea casei şi apoi în curtea vitelor, care, în

general, este despărţită de prima printr-un gard. Dacă

gospodăriile dau în câmp, zona de trecere care desparte

gospodăriile de parcelele cultivate din câmp poartă denumirea de

„cleată”. Zona de trecere din faţa curţii, numită de localnici

„zoană”, în cazul curţilor ce dau în stradă, este cultivată cu

legume, flori, iarbă, obligând, astfel, oamenii şi animalele să se

deplaseze numai pe carosabil.

Gardurile dinspre stradă sunt în majoritate din fier forjat,

altele din ciment şi foarte puţine din lemn (în trecut, gardurile

erau aproape în totalitate din uluci de lemn). Gardurile ce despart

gospodăriile sunt fie din uluci de lemn, fie din plasă de sârmă.

Materialele de construcţie folosite la clădirea locuinţelor

erau până în 1989 cărămida, lemnul, iar pentru acoperirea

clădirilor se folosea fierul sau țigla. Noile locuinţe care se

clădesc astăzi se fac aproape exclusiv din calupi de BCA şi se

acoperă cu plăci de azbociment, costul lor fiind, astfel, mai redus.

În prezent nu putem vorbi despre o arhitectură populară propriu-

zisă, dat fiind faptul că mediul rural a suportat influențe masive

ale civilizaţiei urbane, mai ales în ultima jumătate de secol.

Puţine mai sunt astăzi locuinţele care să amintească de

arhitectura populară tradiţională a zonei. Câteva „case bătrânești”

construite în stilul tradiţional al Câmpiei Române, datează de

peste 100 de ani. Materialele de construcţie de bază erau lemnul

şi lutul, casele fiind construite din chirpici preparați din pământ

de „chisai” – cum îl numesc localnicii – şi paie, cu acoperişuri de


11

sită sau şindrilă, având, de obicei, două camere de locuit şi o

tindă, o prispă îngustă, fără parmalâc, susţinute de stâlpi

împodobiţi cu crestături. Din prispă se intra în „celar”, încăpere

minusculă folosită de ţărani drept cămară, iar casele mai înstărite

dispuneau şi de o a treia cameră, cu intrare de pe prispă numită

„odaie”, folosită drept cameră de oaspeţi şi în care familia îşi

depozita lucrurile de valoare (lada de zestre, obiecte de mobilier,

albituri, hainele de sărbătoare etc.)

În anii '60 -'70 ai secolului trecut, casele erau construite

din cărămizi, lemn şi ţiglă, având, de obicei, 3-4 camere

spaţioase şi înalte, dispuse pe două rânduri şi comunicând între

ele, şi o verandă. Aceste case erau împodobite cu ornamente

simple din ipsos şi tencuite în strop de ciment, de obicei în culori

sumbre. Casele construite între anii '70 - '90, în mare parte,

folosesc materiale variate: cărămidă, cuburi de BCA, lemn, fiind

acoperite cu tablă zincată, iar camerele sunt joase, dispuse liniar

tip vagon. Foarte multe dintre ele erau placate cu ceramică

multicoloră, dispusă în mozaicuri cu motive geometrice.

Clădirile construite după 1990 imită oarecum, păstrând

proporţiile, arhitectura vilelor din cartierele rezidenţiale din

mediul urban, iar materialele preponderente sunt reprezentate din

prefabricate, BCA, rigips, cu schelet metalic, iar acoperişurile din

tablă zincată sau din tablă ondulată din azbociment. O

„arhitectură” aparte o reprezintă palatele ţigăneşti din satele

Grozăveşti și Obislav, materialele de construcţie fiind cărămida,

marmura, gresia, prefabricatele, cu ornamente foarte încărcate:

turnuri, minarete, creneluri, coloane, statuete reprezentând

animale şi păsări, bogate stucaturi din gips etc.

Vârtej Alexandra Maria

Clasa a VI-a B

Şcoala Gimnazială Corbii Mari, Dâmbovița


12

CORBII MARI

În satul Corbii Mari se întâlnesc case cu diferite

arhitecturi, în funcţie de perioadele în care au fost construite.

Din perioada anilor 1920-1930 s-au păstrat foarte puţine

locuințe, şi anume: o locuinţă țărănească din chirpici cu acoperiş

din ţiglă, formată din două camere mari şi o tindă, având în

prelungirea casei un celaş, cu uşa spre prispă. Casa are pământ pe

jos, înălţimea camerelor este de aproximativ 3 m, iar tavanul este

confecţionat din podină de lemn cu bârne. La exterior, casa este

spoită cu var alb.

O altă casă în stil neo-clasic este construită la începutul

secolului al XX-lea de constructori italieni cu o suprafaţă de

peste 300m2

cu încăperi foarte înalte și spaţioase, cu imense

ferestre, încadrate la exterior (înainte de renovare), de stucaturi şi

coloane din ipsos. Casa este construită din cărămidă zidită cu

ciment, iar acoperişul original era din tablă zincată cu bogate

ornamente.

Mai existau şi două case boiereşti foarte asemănătoare ca

stil, construite tot de meşteri italieni, cu încăperi foarte înalte şi

spaţioase, cu ferestre largi, protejate de obloane. Materialul de

construcţie este cărămida zidită cu mortar, iar acoperişul este

realizat din tablă zincată.

Locuinţele construite în perioada anilor 1940-1960 sunt

uşor de recunoscut, având formă de „L” şi patru încăperi („odaia

la drum”, antreul, camera de dormit şi bucătăria de iarnă). Aceste

case sunt foarte joase, cu ferestre înguste, construite din cărămidă

arsă, zidită cu pământ, acoperite cu ţiglă, cu tavan din podină din

lemn şi bârne, vopsite în verde sau maro. Doar în camera de


13

dormit exista duşumea din lemn, în celelalte camere fiind pământ

pe jos.

Locuinţele din anii 1970-1980 sunt de tip vagon, cu sau

fără sală de-a lungul încăperilor, cu intrarea pe latura mare a

casei ce dă spre curte. Aceste locuinţe sunt joase (2,30-2,50m),

cu ferestre pătrate destul de mari, construite din cărămidă sau

calup BCA, zidiţi din ciment, cu acoperişuri din tablă zincată şi

tencuite la exterior cu ciment, imitând modelele scoarțelor

ţărăneşti.

Locuinţele construite în zilele noastre sunt foarte diferite

ca stil, majoritatea fiind vile cu etaj sau mansardă. Trăsătura

comună a acestora o reprezintă spaţiul generos de locuit,

decoraţiunile exterioare ale caselor, precum şi materialele de

construcţii folosite: calupi de BCA sau cărămidă cubică, gresie,

faianţă, geamuri de termopan, acoperişurile din „lindab” şi, mai

rar, din tablă.

În concluzie, pot spune că în arhitectura satului nostru,

Corbii Mari, se găseşte un amestec diversificat de stiluri.

Dragomir Ioan Tiberiu

Clasa a VI-a

Şcoala Gimnazială Petreşti - Corbii Mari, Dâmbovița


14

ARHITECTURA ÎN SATUL CORBII MARI

Evoluţia arhitecturii satului Corbii Mari se încadrează

într-un proces complex şi îndelungat de dezvoltare a tipurilor

tradiţionale şi de îmbunătăţire a acestora prin legături cu alte

regiuni ale ţării. Casa este o construcţie destinată locuirii şi

desfăşurării unor activităţi economice specifice, executată din

diverse materiale, în diferite tehnici, având variate dimensiuni şi

împărţiri interioare, purtând adesea un decor semnificativ, cu

reală valoare artistică.

Criteriile de bază în stabilirea tipologiei caselor din sat

au fost elevaţia si planul. După elevaţie sunt construite case pe un

singur rând (nivel) şi case pe două rânduri (nivele).

Cele mai vechi case aveau pereţii din bârne rotunde,

lungi, cu încheieturi simple la colţuri, cioplite cu toporul pe

latura interioară pentru a îmbina perfect cu cele pe care se

aşezau. Pereţii erau din lut acoperiţi cu var.

Cele mai noi case sunt mari, impunătoare, cu multe

camere şi cu mobilier modern.

Arhitectura locuinţelor – planul, mărimea şi aspectul au

fost influențate de condiţiile fizico-geografice ale mediului

natural, de particularităţile şi specificul sistemului gospodăresc,

condiţionate din punct de vedere istoric şi social.

Biserica din sat este şi ea un important monument de

arhitectură, poartă hramul „Sfintei Treimi”, fiind construită în

secolul al XVI-lea de către Dumitraşcu Corbeanu şi soţia sa,

Tudosca, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu. Biserica este

trecută în rândul Monumentelor Istorice, pentru pictura şi


15

arhitectura sa, şi este considerată mândria acestei comune şi

acestei zone geografice.

Așadar, satul Corbii Mari este un sat cu o arhitectură

simplă, dar bogată prin frumuseţea şi tradiţiile sale păstrate din

moşi - strămoşi.

Manea Izabela Andreea

Clasa a VI-a B

Şcoala Gimnazială Corbii Mari, Dâmbovița


16

ARHITECTURA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ

Arhitectura populară românească se caracterizează, în

primul rând, prin ingeniozitate, prin diversitatea soluțiilor găsite

pentru diferite probleme, prin eleganța liniilor și echilibrul

volumelor. Gospodăriile sunt construite diferit, în funcție de

climă, de ocupație, dar și de starea social-economică a celor care

le locuiau. De exemplu, în regiunile pastoral-agricole, apar

gospodăriile cu curte dublă, iar în cele cu sate împrăștiate, unde

ocupația predominantă este păstoritul și creșterea vitelor, casele

au ocol întărit, asemănându-se unor cetăți în miniatură.

Caracteristicile geografice se regăsesc și în arhitectura caselor: la

munte, casele au acoperișuri înalte, cu pante înclinate; la câmpie,

în schimb, acoperișul imită pantele domoale ale reliefului.

Materialele de construcție diferă de la o regiune la alta: se

folosește lemnul de brad, stejar, fag (pădurile imense care

acopereau în trecut suprafața României constituind principala

sursă de materie primă pentru arhitectura țărănească), dar și

piatra, pământul bătut sau amestecat cu paie și pleavă și folosit

sub formă de bulgări sau chirpici, cărămizile etc.

Arhitectura populară este, în primul rând (mai ales în

regiunile mai înalte), o arhitectură a lemnului. De aceea, din

cauza perisabilității materiei prime, cele mai vechi monumente

de lemn nu depașesc 400 de ani.

În jurul Sibiului se întâlnește casa cu pridvor, o

construcție asemănătoare cu foișorul, însă si cu influențe săsești.

Cele mai multe și mai interesante case cu etaj se întâlnesc însă în

sudul Carpaților. Acestea au la parter o pivniță încăpătoare, ușor


17

de supravegheat, adăpost ideal pentru viticultorii și pomicultorii

din zonele de deal și munte. Se întâlnesc și locuințe de pământ

sau chirpici, în câmpia Munteniei și a Olteniei. Acoperișul

caselor este, de obicei, în patru ape, excepțiile fiind datorate

contactului cu populațiile străine. Pe coama acoperișului se așază

rânduri de șindrile tăiate în forme diferite, iar la capete pot sta

bucăți de lemn sculptat, numite țepi. Țepii pot fi și din ceramică

smălțuită, viu colorată, reprezentând, de obicei, păsări. Camera

de locuit și camera curată conțin un mobilier adaptat funcției lor.

Interiorul se caracterizează prin patru puncte de greutate,

repartizate simetric unul față de celălalt: colțul cu sistemul de

încălzit sau preparat hrana; colțul cu patul; colțul cu lavițele

(așezate în unghi) și fața de masă; colțul cu dulapul de vase.

Centrul încăperii rămâne liber. Tot acest aranjament este dovada

unei atente economii de spațiu, piesele de mobilier fiind de multe

ori încastrate în pereți sau fixate în pământ, formând un schelet

fixat pe două sau trei dintre laturile încăperii.

Locuința era un adăpost în fața intemperiilor, a străinilor,

dar trebuia să ofere protecție și față de ființele nevăzute care

populau credințele țăranilor. De aceea, streșinile, ferestrele, ușile,

vatra și grinzile tavanului erau împodobite cu un decor cu

caracter protector, superstițios.

Decorația cea mai bogată se întâlnește la prispă și foișor,

care erau ideale pentru sculptură. Motivele predominante sunt

cele geometrice, însă apar și elemente florale, zoomorfe și chiar

stilizări antropomorfe, numeroase simboluri legate de credințele

trecutului.

Porțile și gardul, care protejau țăranii de duhurile

malefice, purtau uneori diverse simboluri cu caracter protector.

Uimesc prin frumusețea decorațiilor porțile monumentale de

lemn din Maramureș, Târgu Jiu, Sibiu, Făgăraș, Cluj, Vâlcea,

Buzău, Ciuc și Odorhei, unde pe toată suprafața stâlpilor apar

ornamente geometrice și vegetale. Porțile din piatră se întâlnesc

mai ales în Transilvania, unde e mai dezvoltată arhitectura din

cărămidă.


18

În zona Transilvaniei, zonă apărată de lanţul muntos al

Munţilor Carpaţi, deci mai puţin ameninţată de năvălirile

barbarilor, bordeiul apare săpat în grădină, având rol de cămară

răcoroasă pentru păstrarea alimentelor.

În perioadele calme ale istoriei, gospodăria ţărănească

din sud-est evoluează, începând să fie înălţată deasupra

pământului, construită din bârne de salcâm, lipite cu chirpici şi

fiind alcătuită din două încăperi, acoperită cu stuf sau nuiele de

salcie sau salcâm, esenţe des întâlnite în zonele de luncă. Astfel,

s-a ajuns ca în zilele noastre, gospodăria din această zonă, să fie

cel mai adesea construită din cărămidă, fie arsă, fie nearsă,

acoperită cu olane sau cu şită din lemn. Alături s-a adăugat şi

pridvorul din lemn care completează spaţiul casnic şi preia unele

din activităţile desfăşurate în casă, pentru perioada de vară

fierbinte. De asemenea, multe gospodării se completează cu

fântâni proprii, unele chiar la mare adâncime.

Gospodăriile situate în Transilvania secolelor XII-XVI,

având în vedere preluarea apărării marginilor Regatului Ungariei

de desele năvăliri turceşti şi tătăreşti, încep să dezvolte un

caracter militar, prin popularea cu soldaţi ai imperiului,

transformându-se în mici cetăţi întărite, construite din piatră şi

cărămidă, împrejmuite cu ziduri puternice, crenelate. Gospodarii

lor sunt localnici crescători de animale, agricultori sau cavaleri ai

gărzilor, cu soldaţii lor.

În prezent, în zona Transilvaniei, majoritatea

gospodăriilor sunt alcătuite din: casă, căsuţă continuate cu şop cu

spaţiu pentru depozitarea uneltelor, şură mare sub care se

adăpostesc coteţele pentru porci. Casa este înaltă, cu fundaţie

adâncă, construită din piatră de râu, pe beci şi deţine, de cele mai

multe ori, trei încăperi: tinda care a preluat rolul holului de

intrare, camera dinainte şi cameră de zi, care uneori preia şi rolul

bucătăriei. Căsuţa este casa bătrânească păstrată pe curte, în ea

locuind de multe ori bătrânii, părinţii. Acolo unde au rămas

numai familiile tinere, căsuţa preia rolul bucătăriei şi locuinţei de

vară. Gospodăria este continuată cu grădina de legume, urmată


19

de livada de pomi fructiferi. Curtea este închisă aproape ca o

cetate, cu poartă înaltă din blană de brad sau stejar şi zid de

piatră. Ferestrele sunt ferecate cu obloane de lemn gros cu

balamale metalice.

BIBLIOGRAFIE:

Liviu Gligor, Daniela Coman, ,, Case tradiționale din

mărginimea Sibiului”, Editura Honterus, Sibiu, 2015

www.muzeultaranuluiroman.ro

www.natura.ro

www.revista-satul.ro

www.romaniatravel.ro

www.wikipedia.org

Herciu Andreea, clasa a VI-a, Slimnic, Sibiu

Prof. coordonator Simtion Cosmin

http://www.natura.ro/

http://www.romaniatravel.ro/


20

Motâlva, satul de lângă lacul „amar”

Nu știu alții cum sunt, însă, de fiecare dată când mama

mea îmi povestește despre satul în care a copilărit, o sorb din

priviri și îi ascult, parca vrăjită, minunatele povestioare. Motâlva,

căci așa se numea acest loc pitoresc, nu se aseamănă deloc cu

satul descris de Rebreanu în romanele sale. Era un loc liniștit,

pașnic, plin de oameni harnici și gospodari, gata în orice moment

să ofere ajutorul semenilor lor. Un sat micuț, cu străzi lungi și

prăfuite, unde, din când în când, trecea câte o căruță plină cu

săteni, care se îndreptau spre vreo podgorie sau câmp pentru a

face ce știau ei mai bine, pentru a munci.

La răscrucea a două drumuri, în centrul satului, se ridica

o biserică din lemn, brăzdată parcă de vântul și ploile pe care le-a

îndurat de-a lungul timpului. Nu existau case impunătoare, doar

case modeste din chirpici, unde se aflau două sau trei odăi

sărăcăcioase. Toți oamenii erau la fel: săraci, însă cu un suflet

frumos și curat, banul nu le otrăvise cugetul și spiritul, aveau

ferestrele sufletului curate. Fiecare familie avea o gospodărie,

unde toți munceau cu trudă, nimeni nu tăia frunze la câini, erau

harnici și sârguinciosi, de îți era mai mare dragul să îi privești:

casele și le făceau singuri, de la cărămizile din paie și pământ,

până la acoperișul acoperit cu stuf luat de lângă lacul Amara,

fântânile și le săpau singuri, câmpul îl arau tot singuri, grajdurile

pentru vite tot ei le făceau. Căsuțele mici, ar părea astăzi niște

miniaturi, nu aveau multe ferestre, nici uși de stejar, erau văruite

cu alb sau albastru deschis înăuntru și erau lipite cu pământ și

bălegar pe dinafară. Casele, ca multe altele din Bărăgan, aveau

„polăți” (aplecători) în crivăț. Când veneau de la câmp, spuneau

bătrânii, „se intra pe la munte” (nord) și „se ieșea spre Dunăre”


21

(sud). Tractul din față, dinspre uliță, avea trei încăperi: odaia

mică („din austru”), sala și odaia mare (încălzită doar de țesături

alese, un pat și o masă cu oglindă de nuntă).Tractul din spate

(aplecătoarea, care apăra de crivăț) avea trei încăperi : „odaia de

șezut”, pentru copii, „odaia de măciniș” (pentru alimente) și, la

mijloc, în tindă, era “temeiul casei”, cu arcadă din lut și interior

cu pirostrii. Aici, „la foc”, cum îi spuneau alții, se gătea hrana și

se luminau sobele oarbe. Aici se afla spiritul locului.

Biserica satului tot ei au pus umărul să o ridice, veneau

prăfuiți de la câmp, asudați de soarele arzător și, până la lăsatul

întunericului, dădeau o mână de ajutor, căci unde și-ar fi arătat ei

recunoștința pentru toată săptămâna de muncă fără biserică?

Cam așa era așezarea Motâlva: o biserică și un alai de

căsuțe-mogâldețe pe lângăea, câmpuri arate și semănate, curți

sărăcăcioase, dar îngrijite, copii și gâște pe străzile mici și

prăfuite, dar leagăn pentru oamenii de astăzi, care nu și-au uitat

obârșia.

Și o văd pe prispa casei, mama mea-copil- cum stătea și

asculta povești spuse de bunica, împletind firul de lână cu

povestea și crescând o viitoare mamă care să știe să legene, să

povestească și să educe, la rândul ei, când a sosit vremea să ducă

timpul mai departe….

Sursa: http://obiectiv-online.ro/?p=1727

Matache Cristina-Mihaela,

clasa a X-a,

Liceul Pedagogic „Matei Basarab”, Slobozia,

Ialomița, prof. coord. Vild Theodora

http://obiectiv-online.ro/?p=1727


22

Casa bunicii de la munte

Satul românesc a fost dintotdeauna un loc al tradițiilor, în

care oamenii trăiesc mai profund legătura cu natura și cu sacrul.

Satul meu natal este un sat de munte, un spațiu feeric, plin de

amintiri, în care am crescut ascultând la gura sobei povești

nemuritoare.

Înconjurat de munții care își etalau splendorile în fiecare

anotimp, traversat de ape cristaline, înconjurat de pomi ce aveau

o aromă aparte, micuț, era frumos în ochii mei de copil inocent.

Primăvara, satul renăștea sub energia debordantă a oamenilor ce

se pregăteau pentru muncile câmpului; ulițele șerpuiau printre

casele răspândite pe coline, iar acoperișurile lor cărămizii

străluceau la soarele cald al dimineții. Roua strălucea în grădinile

oamenilor, oferind o stare de prospețime și de revigorare în aerul

puternic al muntelui. Iarba proaspătă crea iluzia unui tărâm de

poveste, cărarea unei alte Dorothy, basmul unui alt Oz - mai

aproape de glie.

Căsuțele de la munte au acoperișurile înalte, cu coșuri

fumegânde, cu garduri care delimitează foarte bine curțile, pereții

casei sunt făcuți din lemn, temeliile din piatră. Seamănă foarte

bine cu vechile case ale ciobanilor. Toate cărările sunt curate,

delimitate de restul curții cu mici rânduri de flori colorate, până

la veranda care înconjoară toată casa cu flori în ghivece. Casele

par conectate la peisaj, muntele le privește cu îngăduință,

ocrotitor, creând o atmosferă tihnită, plină de pace, un tablou

pictat de un artist desăvârșit.

Îmi aduc aminte foarte bine cum ieșea bunica din

bucătărie, care avea intrarea separată de restul casei și stătea sub


23

streașină, încercând să vadă în care parte a curții erau nepoții, ca

să ne cheme la masa de seară. Uneori mâncam în tinda care

despărțea cele două camere „bune” și în care dormeau oaspeții

sau rudele venite în vacanță și unde bunica păstra cele mai

frumoase țesături, cusături și lada ei de zestre. Ferestrele aveau

mici sculpturi, pe care le priveam cu uimire, neputându-mi

imagina cine a avut atâta răbdare să „sape” frunză cu frunză,

floare cu floare.

Toate casele aveau „haină” nouă primăvara, toată lumea

văruia, pe dinăuntru și pe dinafară. Gardurile erau și ele „înnoite”

cu ulei ars, ca să nu putrezească de la ploaie.

Cămara era cel mai misterios loc al casei; de acolo,

bunica aducea în serile ploioase un borcan de dulceață, pe care îl

deschidea cu veșnica întrebare: „ăsta de care o fi?”, iar noi,

nepoții, așteptam cu nerăbdare să dea „verdictul”: „uite, e de...

nuci, prune, caise...”. Alteori, ne aducea mere sau nuci, pesmeți

sau gutui, ca să ne „îndulcească” supărarea că nu puteam să ne

jucăm pe afară.

Oriunde m-ar purta valurile vieții, nu voi putea uita satul

natal, casa bunicii, ulițele copilăriei, aventurile de la miezul

nopții, când priveam cerul plin de comori împreună cu verișorii

mei mai mici, cărările fierbinți, dangătul clopotului bisericii, care

ne chema la slujba de duminică dimineața.

Satul meu natal a reprezentat dintotdeauna cel mai

important loc, acolo am învățat primele taine ale vieții, ale

scrisului și ale cititului, acolo am făcut primii pași desculță, acolo

am pronunțat pentru prima dată cuvântul „mamă”.

Ciochinaru Bianca, clasa a IX a A


Ialomița, prof. Coord. Vild Theodora


24

Casa bătrânească a bunicilor

Casa bunicilor mei este una bătrânească, plină de

amintiri și obiceiuri vechi.Această casă are trei camere, dintre

care una este dormitor, una bucătarie și cealaltă este cea în care

sunt poftiți oaspeții. Niște odăi micuțe, încărcate de atâtea lucruri

frumoase!Casa bunicilor nu este deloc modernă, dar frumusețea

lucrurilor vechi este mult mai prețioasă decât modernitatea.

În mica bucătărie din casă, strachinile și ulcelele

reprezintă decorul principal.

În dormitorul lor se înghesuie două paturi și o măsuță

unde ei își beau ceaiul dimineața. Acolo, pe măsuță, este Biblia

pe care cei doi bunici o citesc pe rând în serile liniștite.

Camera în care primesc oaspeții este cea mai mare din

casă. Acolo au o canapea îmbrăcată cu o cuvertură țesută de

bunica la război. Bunica parcă a pus în chenarele cuverturii

culorile mușcatelor de pe fereastră sau de pe prispă.

Ca orice casă țărănească, și cea a bunicilor are vatră.

Acolo, în tinerețea lor, găteau la pirostrii nelipsita mămăligă, și

tot acolo era locul pe unde făceau focul în sobă. Vatra bunicilor

mei este foarte veche. Chiar și astăzi, acolo, în vatră, ard

scânteind lemnele, pentru a încălzi camera bunicilor, în zilele

geroase de iarnă.

Șopronul bunicilor, cu stâlpii lui din lemn de salcâm,

este locul unde bunica atârna copaia în care își legăna copiii pe

timp de vară.


25

Streașina micii case a bunicilor mei este bătută de negura

timpului... Peste ea au curs ani la rând ploile și iarna a încărcat-o

cu greutatea țurțurilor de gheață. Streașina a fost făcută de însuși

bunicul cu mare atenție și pricepere, cu unelte simple de

tâmplărie.

Dacă privești din afara casei, o să vezi o prispă, nu foarte

mare, unde bunicii mei își petrec timpul atunci când afară este

cald. Vara, bunica scoate pe marginea prispei ghivecele cu

mușcate. Bunicul mi-a povestit, într-o zi, că, în tinerețea lui, a

dormit multe nopți afară pe prispă, căci așa era obiceiul în timp

de vară.

În jurul micii case vezi o mare de flori pe care bunica

mea le-a plantat cu multă dragoste, iar lângă mulțimea de culoare

bunicul are o mică livadă cu meri, caiși și cireși.

Poteca spre poartă este de o parte și de alta învăluită de

parfumul trandafirilor.

De fiecare dată când îi vizitez, bunica mă servește cu

pâine și gogoși proaspete. Bunicul mă distrează cu întrebări

despre cărțile citite de el, pe care eu nu le pot înțelege încă.

Casa bunicilor mei este una de basm,care are atâtea

amintiri și atâtea obiceiuri pe care ei nu le abandonează și care

dau un parfum aparte locului. Bunicii știu să împărtășească

amintirile trăite de ei și frumusețea vremurilor în care ei erau

tineri.

Cristache Cosmina, clasa a V-a

Școala Gimnazială Grindu, Ialomița

Prof. coord. Cociorva Ion


26

SATUL NATAL

Sunt locuri în țara noastră în care uiți că trăiești, în care

uiți să respiri, uiți să te miști, pentru simplul fapt că ele dezvelesc

priveliști rupte din rai. Natura, pe care sunt sigură că orice om o

iubește, a priit foarte mult celor care au dorit să fie mai aproape

de ea.

Îi aud mereu pe adulți spunând că țara noastră este

binecuvântată. Așa și este! Se poate dovedi prin fiecare colț

neexplorat de oameni și prin locurile vizitate de turiștii care

rămân stupefiați la fiecare lucru ce le trezește admirația.

Adevărat... și toate aceste locuri sunt îndrăgite și ocrotite

în mare parte de noi toți. Sunt absolut sigură că fiecare din noi își

iubește cu mai mare ardoare locurile natale în care s-a născut și

în care se va întoarce de fiecare dată când va simți nevoia să-și

aducă aminte de copilăria fără griji din satul său. Pentru că nu

mi-am vizitat frumoasa țară în întregime, am hotărât să-mi

cunosc mai bine satul. Acesta mi-a oferit o grămadă de motive să

mă simt mândră de el.

Satul natal reprezintă pentru fiecare patriot oaza de

liniște, apa renașterii, vinul fericirii și pâinea puterii.

Satul în care eu am făcut primii pași, am cunoscut primii

oameni și am legat prietenii de-o viață cu copii de vârsta mea,

este un sat nu foarte mic, dar plin de oameni cu suflet mare.

Întotdeauna am iubit viața la țară alături de păsări,

animale, plante, iarbă, miros proaspăt de căldură și flori și chiar

de activitățile ce transformă satul într-un adevărat furnicar.

Satul meu este mai frumos cu fiecare anotimp ce trece

peste el, cu fiecare an ce încearcă să-l îmbătrânească, cu fiecare

copil nou născut și cu fiecare zâmbet de gospodar. Șoseaua este


27

străjuită de plopi zdraveni și falnici, iar intrarea în sat ți-o

vestește mirosul de tei proaspăt înflorit.

Parcul din centrul comunei este pentru copii locul în care

se descarcă, țipă, se joacă, cântă și-și bucură părinții luându-le

parcă o piatră de pe inima ce bate neîncetat pentru țelul încă

neatins. Este înconjurat de băncuțe și garduri vii, de brazi înalți și

glasuri de copii.

Atunci când prima fiică a anului își începe domnia,

parcul care ascunde întreaga copilărie a oamenilor de seamă ai

satului este plin de farmec. La fel se întâmplă și iarna. Atunci

când brazii falnici ai comunei își așteaptă cu nerăbdare

podoabele și colindele răsună în întreaga așezare omenească,

simți cu adevărat că există ceva viu în sufletele consătenilor

noștri.

Încercând să fac un tur al comunei, am descoperit de-a

binelea ce oameni harnici, primitori și veseli găzduiește satul

meu. Casele întineresc cu fiecare familie proaspăt întemeiată și

sper că niciodată nu se va opri din renaștere.

Sunt amintiri și povești trăite de fiecare dintre noi și care

ne vor ține legați de locurile pe care le iubim cel mai mult pe

lumea asta. Suntem mereu sfătuiți să nu uităm niciodată locul de

unde am plecat, indiferent cât de departe ne aflăm de el. Satul

natal va rămâne veșnic în inima mea precum un mic „paradis” în

care am cunoscut binele și răul, durerea și alinarea, tristețea și

bucuria: toate mi-au umplut viața de amintiri frumoase. Iubiți-vă

locurile natale, ele v-au format oameni adevărați!

Stanciu Gabriela Cristina, clasa a IX-a A


Ialomița

Prof. coord. Vild Theodora


28

CĂLĂTOR PRIN ŢARA MEA

„… de o casă tradiţională nu te vei plictisi niciodată şi

ea nu va deveni demodată niciodată, pentru că se înscrie nu în

modă, ci în tradiţie….”(Liliana Chiaburu)

Să călătorești înseamnă să iubești, să descoperi, să te

bucuri, să trăiești fiecare zi cu o altă intensitate, să vezi oameni,

să îi asculți și să îți faci prieteni, poate pentru o viață.

Descoperim o cultură nouă, intrăm în contact cu oameni noi,

schimbăm idei și opinii, pe scurt, devenim mai deștepți. O

călătorie este o lecție practică în care călătorul se descoperă pe

sine, se autocunoaște și prinde încredere în el. Îmi place să colind

țara, să-i descopăr frumusețile nemărginite, colțișoare încă

neprihănite de mâna omului. Fiecare regiune are misterul ei. Are

ceva unic, care așteaptă să fie descoperit, acel ceva la care nu m-

aș fi gândit înainte. O călătorie nu este nimic mai mult decât un

mister care așteaptă să fie deslușit. Așa s-a născut un vis… visul

de a călători și de a desluși misterele sutelor de zone din țara

mea. Vreau să trec dincolo de magia cuvintelor din cărțile de

geografie și să trăiesc pe viu libertatea de a vedea ce se întâmplă

mai departe de mine. În fiecare vacanță, cu o emoție necontrolată

încă, ne pregătim, eu și familia mea, de vizitat țara: Bucovina,

Apuseni, Transilvania, Banat, și lista este deschisă. Încă nu am

înțeles de ce unii prieteni merg să viziteze alte țări. Da, cred că

este foarte interesant, dar oare îmi cunosc foarte bine țara mea,


29

am explorat-o îndeajuns?... Am rămas copleșită de sentimentul

de libertate, de relaxare totală pe care l-am descoperit în Apuseni,

aerul înmiresmat din Bucovina, tradițiile. Când am părăsit

Maramureșul, am simțit un fior trist, ca cel al despărțirii de

cineva foarte drag. Când am ajuns în Apuseni, lumina aurie a

soarelui bătea în casele pastel ale țăranilor care își vedeau de

treburile lor, având grijă de pui, de grădinile de legume sau stând

pe prispa din față. O imagine de neuitat... Satele din Munții

Apuseni sunt și mai izolate și mai pierdute în timp.

Dacă doriți să descoperiți viața localnicilor și tradițiile

păstrate, unul dintre principalele puncte de interes este Valea

Arieșului, unde se află frumoasele sate Albac, cu renumitul

monument al celor trei învingători ai timpurilor: Horea, Cloșca și

Crișan; Gardă și Arieșeni.

Și acum, când îmi amintesc, emoția crește în sufletul

meu, am rămas mută de atâta frumusețe, bunătatea moților m-a

copleșit.

Către Peștera Scărișoara – Casă veche moțească

Casele tradiţionale moţeşti, din lemn, cu cerdac sau

târnaţ, se disting prin acoperişul foarte înalt şi ţuguiat, mare parte

din ele aşezate pe socluri înalte de piatră. Oriunde te uiți în

această zonă, nu vezi decât aceleași mogâldețe, cu pereții din

lemn și pământ, fiecare cu câte o „pălărie" imensă de paie drept

acoperiș.

Tot colindând zona Munților Apuseni în lung și-n lat, am

trecut și prin Rimetea, satul cu case albe și ferestre verzi,


30

neschimbate de peste 100 de ani.Când ajungi la Rimetea, ai

impresia că ai intrat într-o altă lume, fiind vestit și pentru pictura

pe mobilă, pictură pe fond de culoare verde închis, cu motive

florale colorate.

Casele sunt un spaţiu funcţional complex, destinat

adăpostirii, preparării şi consumului mâncării, odihnei,

depozitării inventarului casnic, inclusiv instalaţia de încălzit şi

gătit. Materialele de construcţie pe care le foloseau ţăranii din

această parte a ţării erau uşor de procurat. Lemnul de diferite

esenţe (brad, molid, stejar, fag), piatra şi pământul galben, care

se găsesc în aceste zone din belșug. Pământul galben amestecat

cu pleavă şi paie de grâu era folosit ca tencuială şi material de

izolaţie. Ornamentica stâlpilor de la prispă, a ferestrelor, a

tocurilor de uşă şi a cosoroabelor denotă măiestria prelucrării

lemnului, meserie des întâlnită în aceste locuri.Pentru că, în

arhitectura tradiţională românească, casa oferă privitorului nu o

faţadă, un plin cu goluri, o coajă decorată sau nu, care oricât de

frumos rezolvată este, rămâne un element de închidere, de

separare, ci un spaţiu deschis delimitat pe o parte doar de stâlpi, o

umbră ocrotitoare. Spaţiul pridvorului (cunoscuta „prispă”, aici

la noi în Bărăgan)este un spaţiu al libertăţii, consider eu, un

spaţiu din care poţi domina lumea şi natura, este un spaţiu al

„împăratului”. Prispa reprezintă unul dintre cele mai importante

elemente ale arhitecturii casei.Dar este şi un spaţiu în care te poţi

smeri, te poţi ascunde, sau pe care îl poţi dărui trecătorului sau

celui care îţi intră în curte.


31

Satele româneşti sunt adevăratele comori ale acestei ţări,

prin peisajele mirifice, tradiţie, port popular şi arhitectura unică.

Mai puţin cunoscute publicului larg, satele din România oferă o

radiografie fascinantă a ţării şi o oportunitate de a descoperi

traiul şi locurile de altădată. Îţi trebuie doar timp să le descoperi.

Artizani înnăscuți, moţii sculptează instrumente muzicale, cufere

şi case din lemnul indigen, molidul. Bucovina este un imens

atelier de creație, un depozitar al artei populare tradiționale, de o

valoare estetică majoră. Unele dintre cele mai frumoase sate din

România se află în Bucovina, ale cărei dealuri verzi ascund sate

și mănăstiri la poalele lor. Acoperit cu păduri sălbatice și întinse,

teritoriul bucovinean a oferit cu multă generozitate lemnul, ca un

dar de mare preț, având admirabile calități protectoare, fiind ușor

de transportat, dar mai ales ușor de prelucrat. Din această

realitate geografică a decurs firesc răspândirea copleșitoare a

caselor de lemn din ținuturile de deal și de munte.

Casele din Bucovina au îmbinat într-un echilibru

admirabil rapoartele dintre diferite forme geometrice (pătratul,

dreptunghiul, rombul, cercul, piramida), Încărcătura simbolico-

mitică începea odată cu alegerea locului de casă. Construcţiei i se

acordă o atenţie aparte, ea ocupând locul central şi dominând

întreg complexul gospodăresc. Alegerea locului pentru un

adăpost stabil şi durabil nu se făcea oricum, pornirea construcţiei

având multiple semnificaţii şi implicaţii pentru viitor. Legendele

ne spun că Sfântul Ion este trimis de Dumnezeu „să măsoare

pământul cu umbletul şi cerul cu gândul”. Deci, orice spaţiu se


32

naşte prin „păşire”. Măsurarea şi păşirea se vor perpetua ritual în

construcţii ale oricărui spaţiu. Vatra satului nu s-a stabilit

niciodată la întâmplare – locul era marcat prin tragerea unei

brazde, după rânduieli severe şi de către iniţiaţi. Nici casele nu se

înălţau fără respectarea a numeroase precauţii – se începea

construcţia „pe lună plină”, se puneau bani la temelie. Alegerea

locului de casă era o condiţie prioritară pentru omul societăţii

tradiţionale, condiţie ce trebuia să urmeze preceptele simbolice

ale vremii şi să nu se abată cu nimic de la normele impuse de

comunitatea respectivă. Într-o „poetică a spaţiului”, casa este un

semn, un simbol, un mit. Casa este povestea lui acasă, acelui

acasă al fiecăruia dintre noi. Casa este spaţiul ce adăposteşte

sacrul şi profanul, viaţa privată ferită de viaţa colectivă, odihna

îndepărtată de teamă. Fiinţa umană nu poate fi concepută în afara

unei case: casa terestră – clădire din pământ, lemn sau piatră în

care arde, protector, focul sacru al familiei; casa astrală prezintă

configuraţia zodiacală proprie fiecărei naşteri; casa sacrală –

biserica înlăuntrul căreia ruga sau ofranda votivă solemnizează

gestul zilnic în numele sărbătorii şi al pocăinţei; casa funerară –

punctul final al riturilor de trecere; casa cerească – casa Tatălui.

Casa tradiţională a încorporat multe simboluri şi spaţii

sacralizate, acestea fiind instituite fie în interior (vatra, ca altar

casnic), fie în exteriorul casei (pragul, ferestrele, uşile şi

elementele decorative de la faţada casei sau de la acoperiş). Casa

este elemental principal al gospodăriei, fiind orientată spre soare

- faţada principală este aşezată spre sud din raţiuni practice, dar şi

simbolice. Planul casei e simplu şi de obicei simetric; se intră

într-un spaţiu central - tindă (spaţiu de depozitare unelte şi

acces), din care este deservită bucătăria (unde se desfăşoară

majoritatea activităţilor zilnice) şi opus „camera mare” sau

„camera curată” (camera de oaspeţi); pe latura nordică, cu acces

din tindă sau exterior putem avea încă o încăpere de depozitare -

şoprul. Construită din bârne de lemn suprapuse (cu secţiune

rotundă sau dreptunghiulară) şi închise la colţuri prin „cheutori”.

Golurile sunt de dimensiuni relativ reduse şi la exterior sunt


33

amplificate printr-un “ancadrament” tencuit (realizat din lut, paie

şi balegă), apoi văruit.. Acest element este caracteristic zonei

Bucovinei şi des întâlnit. Spaţiu construit intermediar între

natură,om şi comunitate, „bucuria comunicării’ specifică

societăţii tradiţionale şi reflectă astfel elemente ce ţin de un stil

de viaţă, dar a apărut ca element cu rol de protecţie împotriva

intemperiilor şi ca loc de desfăşurare a diverselor activităţi

gospodăreşti. Podul voluminos serveşte la depozitarea diverselor

alimente; casa tradiţională nu are horn, iar fumul ce se degajă

direct e folosit la conservarea prin afumare a acestora, în acelaşi

timp oferind o protecţie lemnului din care e construit. Elementele

de decoraţie au şi rol simbolic. În permanenţă, universul casei s-a

înscris în coordonatele ecuaţiei util-frumos. Am observat,

mergând către Borşa, că pe case erau aplicate modele florale,

precum şi alte elemente decorative, cum ar fi soarele, luna,

arborii din natură (bradul), păsările şi diferite animale (calul,

berbecul). Ele poartă o tentă simbolistică de natură

mitică.Soarele este ilustrat în arhitectura caselor ca un element

aparţinând cosmosului, ca astru care a influenţat viaţa şi

activitatea diurnă, intrând demult în vizorul spiritual al omului şi

adoptat ca simbol sacru. Simbolul solar este izvorul vieţii,

luminii şi căldurii. Soarele a situat omul în planul vieţii ordonate,

încadrându-l în timpul limită al zilei, fiind totodată simbolul

învierii şi al nemuriri .

Mănăstirea Suceviţa

Regiunea bucovineană este foarte bogată în biserici şi

mănăstiri decorate pe pereţii exteriori cu fresce unice în lume.


34

Dintre acestea amintim: Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Humor,

datând din secolele XV-XVI.

Mănăstirea Voroneţ

Într-o casă tradiţională nu mai eşti vulnerabil la

presiunea de a fi în rând cu lumea, nu te mai simţi obligat să te

încadrezi în ritmul contemporaneităţii, ieşi întrucâtva din vârtejul

în care suntem prinşi cu toţii. Într-un astfel de ambient nu mai

eşti presat de dorinţa înconştientă de a înnoi lucrurile de care eşti

înconjurat, de a cauta permanent ceva mai bun, mai confortabil,

mai modern.Eşti mulţumit cu ce ai. Eşti liniştit şi liber .

„Casele româneşti izvorăsc din personalitatea celor care

le locuiesc“. (Liliana Chiaburu )

Farmecul caselor româneşti se regăseşte tocmai în

armonia elementelor care stau la baza lor.

O casă nu trebuie să reprezinte doar nişte pereţi şi un

acoperiş, ci un loc unde omul să se simtă bine. Într-o definiţie

mai frumoasă, dată chiar de Liliana Chiaburu, „un loc unde omul

să trăiască într-o lume ideală. O lume în care să aibă pace, să se

bucure, să aibă libertate, să fie el însuşi“.

Bibliografie :

1. Gorgoi Mihail –Ion „Antropologia spaţiului în

arhitectura populară” ORADEA 2012

2. Liliana Chiaburu , „Atelier de arhitectură”

Prof. înv. primar Busuioc Atina



35

CASA ȚĂRĂNEASCĂ TRADIȚIONALĂ DIN COMUNA

OSTRA, JUDEȚUL SUCEAVA

Ostra este un sat răsfirat, așezat de-a lungul drumului,

din care pleacă numeroase ulițe lungi. Arhitectura populară se

raportează la peisajul natural și la condițiile social-economice ale

oamenilor. Gospodăria tradițională este construită în totalitate din

lemn. Nici cuiele nu sunt din fier, ci niște cepuri confecționate

din lemn de tisă. Multe case s-au ridicat cu lemnul „de pe loc”. O

suprafață de pădure era defrișată, iar cu lemnul rezultat se înălța

casa chiar în locul pădurii tăiate.


36

Oamenii foloseau bârne de brad sau molid cioplite pe

două părți și îmbinate la colțuri „în cheutori” sau „stânește”.

Capetele bârnelor, mai lungi decât pereții casei, sunt astfel tăiate,

încât se îmbină perfect. Acoperișul este în patru ape, cu streșini

largi, din draniță. Aceasta se obține din lemn de brad, segmente

de trunchi lungi de circa 80 cm. Dranița se mai folosește și la

scoperirea pereților exteriori. Pentru aceasta, ea are forma

solzului de pește, coadă de rândunică sau alte forme. Se așează

unele sub altele

asemeni solzilor de

pește, formând un

element decorativ

foarte apreciat.

Tavanul casei

(sufitul) era realizat

din scânduri fixate

pe grinzi cioplite. În

perioada sărbătorilor,

gospodina le ștergea

cu gaz lampant. Atât

în interior, cât și în

exterior, pereții erau

vergelați. Leațuri

lungi din lemn de

brad se bat în cruciș

pentru a susține lutul

cu care se unge casa.

La casele foarte

vechi, în loc de

vergele erau bătute

pene sau purici (cuie)

din lemn de tisă.

După un strat

de lut cu paie, se

adăuga un altul din lut, nisip și balegă de cal. Deasupra se dădea


37

o muruială obținută din humă. Varul a început să fie folosit abia

după primul război mondial. Partea de jos a camerelor nu avea

dușumele, ci se ungea cu lut amestecat cu balegă de vacă și apă.

Mai târziu, camera de curat a fost podită cu scânduri de brad

lungi cât încăperea și late de circa 20 cm.

Tipul de casă cel mai răspândit a fost cel cu două camere

despărțite prin tindă. Planul era dreptunghiular. Fiecare cameră

are una sau două ferestre mici. În trecut, în locul sticlei se folosea

burduzan, un fel de burduf transparent confecționat din piele de

oaie. Ușa, din tăblii așezate în formă de V, avea zăvoare și chei

de lemn. Clanța, meșteșugit lucrată, constituia un element de

decor.

O componentă importantă era prispa. Protejată de o

streașină largă, ea se afla pe partea din fața casei sau înconjura

locuința pe două, trei sau chiar patru laturi. Construită din

pământ, apoi din lemn, prispa este mărginită de stâlpi ciopliți sau

sculptați care ajung până la grinda pe care se scot la aerisit

hainele și țesăturile din casă. Unele gospodării au o clădire

anexă, cu o singură cameră, bucătăria de vară. De asemenea, au

fântâni zidite, cu roată, de forme și dimensiuni diverse, ca niște

case în miniatură.


38

În localitatea noastră există multe izvoare de apă. Dacă

izvorul este abundent, se formează fântânițe și pârâiașe care nu

îngheață niciodată. În acest caz, izvorul se numește topliță. Sunt

și izvoare cu halău, un buștean de trei-patru metri, scobit în

interior, în care se adună apa din care se adapă vitele. Dacă

bușteanul este mai scurt, se numește troacă.


39

În interiorul casei, piesa cea mai importantă este

cuptorul, construit în apropierea ușii, util pentru gătit, copt,

încălzit, iar fumul care ieșea în pod conserva carnea de porc,

slănina, cârnații până se consumau în totalitate. Din pod, fumul

ieșea afară printr-o lucarnă (fereastră mică).


40

Gospodăria tradițională reflectă ocupația principală a

locuitorilor acestei așezări, creșterea vitelor. Pe lângă casă sunt

construcții destinate adăpostirii animalelor și furajelor necesare

pentru hrana acestora. Una dintre acestea este grajdul, o

construcție relativ mare, cu două încăperi. Cea pentru animale

este compartimentată pentru vite, cai, cotețe pentru porci, viței,

miei și păsări. În podul grajdului se depozitează fânul. Grajdurile

sunt construite cu aceleași tehnici și din aceleași materiale ca și


41

casa. Sunt prevăzute și cu un ochi de geam. În prelungirea

grajdului, lipită de acesta, era șura. Cu fața spre curte, lungă,

construită tot din bârne cioplite este acoperită cu draniță,

întotdeauna în două ape inegale. Ea adăpostește lemne, căruțe,

unelte și altele. La construcțiile mai vechi, în șură erau ținute oile

în timpul iernii. Nelipsită din gospodăria țărănească este cușca

câinelui, buda. Ea se află într-un colț al curții sau are o gaură

rotundă în peretele șaierului (șura) prin care intră câinele ca să se

adăpostească de vreme rea.

Pe lângă unele gospodării sau pe dealuri este fânarul în

care se păstrează fânul. Este o construcție pătrată formată din

patru stâlpi de brad înalți de aproximativ 4-6 metri. Sunt înfipți în

pământ la distanță de patru metri unul de celălalt. Acoperișul este

din draniță, în două ape și mobil. Cu ajutorul unor cuie de lemn

care se introduc în niște găuri special făcute în stâlpi, acoperișul

poate fi mutat mai sus sau mai jos în funcție de cantitatea de fân

existentă. Pe dealuri mai există și niște șuri înalte, de 5-7 metri,

folosite în același scop. Ele au pereții de scânduri și sunt

acoperite cu draniță.


42

Perimetrul curții care nu este delimitat de construcții este

împrejmuit cu garduri. Ele sunt din scânduri cu acoperiș de

draniță în două ape. Unele case au porți din stâlpi înalți de brad

acoperite și ele cu șindrilă. Poarta este formată din două părți:

una mică pentru oameni și alta mare, care se deschide în două

părți, prin care intră carul cu lemne, sania cu fân, animalele.

Grădinile sunt delimitate de garduri din ștacheți ascuțiți la

capătul de sus sau scânduri așezate orizontal, cu spații întreele.


43

Existau diferite obiceiuri legate de construirea locuinței.

Astfel, lemnul pentru draniță se tăia întotdeauna iarna, pentru că

avea mai puțină sevă și era mai rezistent. Se spune că iarna

lemnul doarme. După doborâre, se lăsau niște crengi în vârf timp

de câteva săptămâni, pentru a extrage seva rămasă în trunchi. Nu

se foloseau arbori trăsniți, deoarece se considera că aduc

nenorociri. Printre cei mai renumiți constructori de case s-au

numărat Gheorghe Oros și fiii acestuia, Nicolae și Toader.

Aș mai adăuga că o casă tradițională din Ostra este

expusă la Muzeul Satului Bucovinean din Suceava, pe platoul din

apropierea Cetății de Scaun. Ea datează din sec al XIX-lea.

Fundația este din piatră de râu, iar pereții sunt din bârne de brad,

îmbinate la colțuri stânește. Are acoperișul în patru ape, din

draniță de brad, cu straturi suprapuse. Pe tabla din față este o

lucarnă. Casa este reprezentativă nu numai pentru bazinul râului

Suha, ci pentru întreaga Bucovină din acea perioadă.

Locuințele noi reflectă starea materială, nevoile și

aspirațiile oamenilor. Dorința de modernizare poate fi observată

la tot pasul, dar această tendință duce la pierderea specificului

local. Casele vechi, bătrânești, precum și elementele tradiționale


44

care se mai păstrează dau farmec peisajului arhitectural al

așezării noastre.

Bibliografie:

Vasile Diacon, Etnografie și folclor pe Suha

bucovineană, Editura Unirea, Iași, 2002;

Prof. Iancu Viorel, Ostra în epoca modernă și

contemporană, aspecte social-economice, lucrare pentru

susținerea gradului didactic I, 1998

https://ro.wikipedia.org/wiki/Muzeul_Satului_Bucovinean;ht

tp://www.muzeulsatuluibucovinean.ro/despre/istoriamuzeu;

Fotografiile îmi aparțin.

Prof. Murgu Eugenia-Angela

Școala Gimnazială Ostra, județul Suceava

https://ro.wikipedia.org/wiki/Muzeul_Satului_Bucovinean

http://www.muzeulsatuluibucovinean.ro/despre/istoriamuzeu

http://www.muzeulsatuluibucovinean.ro/despre/istoriamuzeu


45

Satul Solacolu- punte către vremurile de

odinioară

Odată ce înaintezi pe drumul spre satul Solacolu, fie

dinspre oraşul Fundulea, fie dinspre comuna Săruleşti, te va

întâmpina un drum de pământ amestecat cu piatră lung de 10km,

ce duce în mijlocul câmpiei Bărăganului.

Drumul dinspre oraşul Fundulea, un drum drept, de

altfel, mărgineşte două păduri bătrâne, dese şi întunecoase, cu

crengile până în pământ. Drumul dinspre comuna Săruleşti este

un drum prin mijlocul câmpiei cultivate, cu suişuri şi coborâşuri,

intersectând două bălţi: balta Săruleşti şi balta Solacolu, de

curând amenajată într-un stil specific de relaxare. Încă de pe

înaintarea pe acest drum şi însuşi satul este o oază de linişte şi

recreere într-o notă tradiţională românească. Păşind în sat, vei

redescoperi satul autentic românesc specific zonei Munteniei,

care păstrează cu străşnicie casele tradiţionale şi tradiţiile de

odinioară, probabil şi din cauza condiţiilor vitrege de care a avut

parte satul de-alungul timpului, una dintre ele fiind lipsa

transportului pe drumul de acces către sat, fiecare reuşind să se

descurce după puterile familiei, de obicei acest drum fiind

parcurs cu calul şi căruţa.

Satul Solacolu era „cătun” denumit în vremurile de

dinainte, căci populatia nu numără mai mult de 70 de familii,

moşia boierului Anghel Solacolu odinioară. Acest boier, licenţiat


46

în drept la Paris, procuror în Bucureşti, cu origini greceşti,

numele variind în timp de la Solacoglu la Solacolu, își avea

moşia pe pământurile acestea care astăzi i-au preluat numele.

Drept mărturie stau trei cărămizi încrustate în chirilică în biserica

satului, specificând atât ctitoria bisericii, cât şi a satului „Această

sfântă biserică a fost făcută de Anghel Solacolu anu al 1863”.

Cărămizile înainte de renovarea bisericii

Cărămizile după renovarea bisericii

Urmaşii acestui boier au ajuns oameni renumiţi în

literatură, precum Barbu Solacolu, care a scris un volum de


47

poezii, a tradus numeroși autori, printre care Shakespeare. Tatăl

său, Victor Solacolu, făcea parte dintr-o veche şi bogată familie,

absolvent de drept, înrudindu-se cu persoane distinse, precum

Grigore Antipa. Un alt nume Solacolu a fost distins, dar de data

aceasta în chimie, Şerban Solacolu, cu numeroase contribuţii în

compoziţia cimentului, profesor doctor la universitatea

Politehnică din Bucureşti; în cinstea acestui om, universitatea a

dat numele lui promoţiei de inginieri care au absolvit în anul

2015.

Prof. Dr. Şerban

Solacolu

Principalele ocupaţii în sat rămân agricultura şi creşterea

animalelor, precum în vremurile de altădată, căci Anghel

Solacolu îşi lua de aici materia primă pentru fabrica de fidea din

Bucureşti pe care o deţinea împreună cu fraţii săi, prima fabrică

de fidea de unde le venea şi denumirea pe atunci de „fidigii”.

Întorcându-ne în timp, reamintind că, pe atunci, satul era

un cătun, iar oamenii locuiau în bordeie şi nu în case.Este foarte

probabil ca Anghel Solacolu să fi ctitorit biserica satului pentru

dragostea lui Dumnezeu şi pentru apropierea oamenilor de


48

biserică. Odată înfiinţat cimitirul din spatele bisericii, şi ţăranii

au început să-şi ridice case, căci cei în viaţă mereu au fost legaţi

de cei trecuţi în veşnicie, astfel ţăranii împământenindu-se aici.

Cătunul a devenit sat, ţăranii nu numai că îşi construiseră case,

dar aveau şi pământuri multe, ţinând cont că satul se află în

mijlocul câmpului, nemărginit de alte sate.

Curtea este împărţită în două, o parte în care se cultivau

legume şi în cealaltă parte aflându-se adăposturile pentru

animale. Anghel Solacolu îşi avea conacul în sat, dar existau şi

alte conace în apropiere, precum renumitul conac de la Lizica.

Reamintesc că Anghel Solacolu era, totodată, ctitorul

bisericii, biserică din cărămidă, cu suprafaţa de 200 mp, cu ziduri

de 50cm grosime, cu Sfânta Masă dintr-o singură bucată de

piatră, ceea ce, pentru acele vremuri, era greu de găsit, cu ferestre

mici, în număr de nouă, probabil atât de multe din cauza lipsei de

curent electric. Astăzi, această biserică este complet renovată, o

biserică nouă, având parte de un eveniment istoric în toamna

anului 2015, Înalt Prea Sfinţitul Vincenţiu având bucuria de a

sfinţi şi târnosi această sfântă biserică. Biserica în sine are un

cadru feeric, aşezată pe o ridicătură a câmpiei, de la poartă şi

până la biserică întâmpinându-ne o alee de 50 m, împrejmuită de

un gărduleț pitic. Una lângă cealaltă sunt aşezate cele două

instituţii principale şi atunci şi acum, şcoala şi biserica, de parcă

singure ar glăsui că ele stau la întemeierea omului lăuntric.

Şcoala este veche, cu pereţi înalţi, cu sobe, azi existând acolo

doar grădiniţa.

Casele oamenilor sunt bătrânești, construite, specific

zonei Munteniei, din chirpici şi acoperite cu ţiglă având structura

în patru ape. Case mici, prevăzute cu o prispă acoperită, văruite

sau vopsite. Gardurile sunt din lemn, potrivite cu statura unui

om. Omul a încercat de-alungul timpului să îşi facă viaţa mai

uşoară, încercând să îşi creeze condiţii prielnice pentru a-şi

desfăşura activităţile lor principale, agricultura şi creşterea

animalelor, astfel că fiecare sătean are săpată câte o fântană.

Cuptorul de pământ îşi are şi el locul în gospodărie; femeile coc


49

pâine în ziua de sâmbătă, dar şi pesmeţi și plăcintă ţărănească. În

beciurile caselor sunt depozitate murăturile, dulceţurile,

compoturile, varza şi vinul făcut din plantaţiile oamenilor. Casele

sunt încălzite cu ajutorul sobelor care sunt prevăzute cu plită,

bucătăresele pregătind mai des mâncarea pe plită decât la aragaz,

căci mâncarea astfel pregătită este mult mai gustoasă. Odăile au

aşternute pe jos preşuri ţesute, iar în casele bătrânilor încă se

găsesc paturile cu saltele din paie.

Satul este mic şi restrâns, prevăzut cu trei străzi şi mai

multe poteci. Oamenii se cunosc toţi între ei, populaţia este

îmbătrânită, mulţi tineri migrând spre Bucureşti, dar satul nu este

totuşi lipsit de tineret, aici existând şi familii tinere cu mai mulţi

copii, care merg la şcoală făcând naveta spre comuna Săruleşti.

În lunile de vară, pe uliţele satului, copii aleargă desculţi, simţind

vibraţiile pământului, soarele le arde chipurile, îi vezi aici ori

colo într-un pom, împreună cu natura creând un tablou de neuitat

al amintirilor noastre. Sătenii, obosiţi după o zi de muncă, ies la

poartă, şezând pe butuci şi povestind noile întâmplări ale satului.

Totul e viu, nimic nu este static, natura freamată şi satul odată cu

ea.

Tradiţiile locului sunt legate de viaţa spirituală, căci

fiecare casă are respect faţă de biserica lui Hristos, arătând

aceasta prin icoanele expuse în fiecare odaie şi înveşmântate cu

ştergare ţesute de mână. În ziua de Bobotează, sătenii vin la

biserică spre sfinţirea lor cu aghiazmă mare, dar şi a animalelor

lor: cai, bovine etc. În postul Sfintelor Paşti, sătenii au grijă de

curăţenia din casele lor, de înnoirea hainelor. În săptămâna

patimilor, mai exact în joia patimilor, oamenii merg la cimitir să

curete mormintele şi să le tămâieze. La slujba de înviere participă

majoritatea sătenilor, îmbrăcaţi în straiele cele mai bune, unii

dintre ei în costume populare. Fiecare om are aprinsă în timpul

slujbei o lumânare, cu care pleacă apoi spre casă spre a aduce

lumina sfântă. Ajunşi acasă, oamenii iau paşte, continuând să

sărbătorească printr-o masă tradiţională împreună cu rudele

apropiate. Specialităţile care se găsesc pe această masă sunt


50

specifice tradiţiei, căci pe fiecare masă se găseşte renumita pască

sfinţită, adusă acasă şi împărţită familiei. O altă specialitate este

cozonacul, împreună cu ouălele vopsite şi de unii ţărani

încondeiate, de cei care încă cunosc meşteşugul acesta.

Bineînţeles că masa de paşte este îmbogăţită cu preparatele din

miel, precum drobul, friptura de miel etc.

Pe data de 23 aprilie, satul se află în sărbătoare, deoarece

Sfântul Gheorghe este hram al bisericii şi ocrotitorul satului,

părintele binecuvântând o masă în cinstea Sfântului în fiecare an.

Oamenii îşi manifestă evlavia pentru Sfântul Gheorghe

botezându-şi copii cu numele sfântului.

În perioada Crăciunului, copiii merg pe la porţile

sătenilor cu colindul, binevestind Naşterea Domnului prin

următoarele colinde: „Steaua sus răsare”,”Astăzi S-a născut

Hristos”,”Domn, Domn să-nălţăm”.

Păşind în acest sat îţi dai seama că treci într-o lume

demult uitată, care ne aduce aminte de copilăria petrecută alături

de bunici la ţară. Satul Solacolu este un meleag lipsit de

modernism, dar plin de bucurii adevărate ale sufletului, una

dintre ele fiind natura. Aici, păsările cântă în voie, vulpile mişună

pe câmp, iar căpriorii prin pădure. În toate anotimpurile,

excluzând iarna, grădinile oamenilor sunt pline de flori şi de

pomi în rod.

„Acolo unde dorul nu mai doare

Şi lanul cântă doinele la nai,

Acolo unde dragostea izvoare

Şi merii mei se bucură în floare,

În satul ce e gura mea de rai.”

Cu adevărat, veşnicia s-a născut la sat, aici sufletul

tresaltă de bucurie la văzul şi auzul naturii neşlefuite şi a culturii

tradiţionale româneşti.

Profesor învătământ primar si preşcolar Neagu Silvia

Grădiniţa cu Program Prelungit “Voinicel”, Călăraşi


51

Satul amintirilor

Tata e născut la sat. Fleva, acum Lanuri, din comuna

Ziduri, județul Buzău, este locul în care mergeam uneori, când

eram încă în școala generală sau în liceu. După aceea n-am mai

fost, deși mi-ar fi plăcut să revăd Bărăganul de acolo. Câmpurile

largi, lanurile de grâu sau de porumb, viile, toate m-au fascinat și

îmi aduc aminte cu plăcere de diminețile înrourate de vară în care

mergeam cu mamaia și cu tataia la cules. Dar cel mai mult îmi

plăcea când, după o zi de muncă, în drum spre stația de autobuz,

ne opream pe la câte o rudă oarecare, ca să mai stăm de vorbă

despre una, despre alta, despre cei din neamul nostru mare și

împrăștiat prin jumătate de țară. Îi lăsam pe ei să vorbească, iar

eu porneam la colindat prin curte, căutând... nimic anume. Știam

de toate animalele din ograda Tușicăi sau a mamei Stanca, știam

pe unde se găsesc toate blidele colorate, scoarțele și carpetele,

covoarele și alte lucrături. Într-un târziu, mă găseau în casa mare,

cotrobăind prin lăzi de lemn frumos sculptate.

În Fleva, casele erau cam la fel: într-o parte a curții erau

camerele bune (casa mare), în care erau puse la păstrare toate

lucrurile de valoare și unde puteau înnopta rudele venite de

departe; apoi erau camerele în care se stătea în mod obișnuit, cu

două odăi principale - bucătăria de iarnă și camera de dormit. Un

pic mai la o parte, bucătăria de vară, în care era o plită sub care

ardea la vremea pregătirii mesei un foc din coceni de porumb.

Dacă închid ochii, simt în nări mirosul de fum specific și îmi

apar în minte imagini disparate cu câte o bătrână aplecată asupra


52

vetrei, mestecând în ceaunul cu mămăligă sau mai rupând câte un

cocean pentru a înteți focul.

Vara, masa era luată în curte, sub umbrar, la o masă de

lemn, cu băncuțe de o parte și de alta, acoperită cu ștergar cusut

frumos. Mâncarea era pusă în străchini de lut și eu ceream mereu

o lingură de lemn, deși erau și altfel de ustensile la îndemână. Pe

sub masă mișunau mereu câini sau pisici, veșnic alungați de

stăpâni, dar cu încăpățânarea specifică animalului de curte care

știe că atunci se mănâncă, nu altă dată. Dacă ploua, masa era

mutată pe prispă, la adăpost. De acolo vedeam ploaia căzând pe

sub streșini sculptate de meșterul satului cu mult timp în urmă,

poate dinainte de război. Poveștile curgeau la fel ca ploaia,

adormitor, iar în mintea mea de copil se amestecau chipuri de

soldați ruși care vindeau lucruri de nimic, cu țărani care mergeau

la câmp și copii jucându-se necontenit.

Din când în când, îmi roteam privirea prin curte,

încercând să identific elementele componente ale unei arhitecturi

ciudate, aparent fără logică. Îngrăditurile din răchită împletită din

jurul grajdurilor îmi plăceau pentru că mereu găseai câte ceva

ascuns, un vas, o cârpă sau cine știe ce alt obiect pus acolo pentru

uzul imediat sau pentru uitare. Grădina era, în general, mărginită

de pietre văruite în alb, la fel ca pereții casei. Aceștia din urmă se

mai coșcoveau spre primăvară, dar întotdeauna erau văruiți

înainte de Paște, atunci când se făcea o curățenie generală în

curtea largă; se mătura, se strângeau crengile și frunzele căzute

din toamnă, se făcea un foc mare, care elimina deșeurile

netrebuitoare. Apăreau florile prin straturi, ierburile printre

pietrele care pavau curtea, porumbeii de prin cuiburile în

așteptarea puilor, pisicile și câinii lungiți pe orice rază de soare.

Iarna, când ajungeam în preajma sărbătorilor pe la rude,

îmi plăcea să văd curtea prin ochiurile mici de geam ale

ferestrelor acoperite cu perdele cusute în casă și, când simțeam

că nu mă mai rabdă inima, plecam pe afară să mă joc în zăpadă.

Din prispă priveam întâi lemnele așezate frumos în așteptarea

focului, apoi oalele atârnate de grinzi (niciodată nu am știut de ce


53

sunt acolo) și, în cele din urmă, porneam spre poarta din lemn

curat, nevopsit. Și gardul era tot nevopsit și, din loc în loc, erau

agățate diverse vase de lut, mai ales în preajma fântânii. Unde

erau oameni mai bogați, fântâna era în curte, iar unde oamenii

nu-și permiteau să sape una proprie, aceasta era la drum, pentru

uzul mai multor case. Întotdeauna exista un acoperiș deasupra

fântânii și țin minte că mi se spunea mereu să nu mă aplec prea

mult peste marginile din piatră, ca nu cumva să amețesc și să cad

în adâncuri. Erau tot felul de povești prin sat despre oameni care

și-au găsit sfârșitul acolo și cred că unele erau adevărate, pentru

că pe unii pereți scria „apă rea”.

În simplitatea lui, satul din Bărăgan mi-a fost drag

întotdeauna. Mi-e dor de casele micuțe, acoperite în mare parte

de coroanele pomilor fructiferi sau de viile întinse din curți, mi-e

dor de oamenii care acum nu mai sunt și care țineau aprinsă

flacăra satului tradițional. Acum lucrurile s-au schimbat mult: cei

bătrâni abia își mai duc zilele, iar cei tineri au plecat de mult prin

orașe sau țări străine. Au mai rămas câteva case așa cum mi le

amintesc eu, câteva drumuri lăturalnice pietruite și ceva oameni

care încă mai iubesc pământul. Restul e doar amintire.

Prof. Butnaru Simona-Cristina

Centrul Școlar de Educație Incluzivă, Buzău


54

Doar 3 luni, Doamne!

Motto: "Trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e

frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un

potop, de un cutremur, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie

globul, şi totul să înceapă din nou..."

Cella Serghi

Alerga în cerc... de atâta timp, de parcă îi albise tot părul.

Respirația se calmase, dar inima îi bătea atât de puternic, încât

simțea că orologiul, pe care-l auzea permanent, necruțător, îi

desena brazde adânci pe tâmple. Brazde sângerii, care se

scurgeau pe trupul lui istovit și erau înghițite de pământul torturat

de excavatoare. Ar alerga oricât, numai să ajungă... să ajungă

înainte ca acești monștri fără suflet și fără chip, căci nu putea

nicicum să le vadă trăsăturile feței, să facă totul țărână!

Ea îi șterse cu dragoste fruntea de sudoare, iar el își

continuă mai liniștit somnul.

- Așa este de aproape un an. Nu știu ce să mă mai fac...

povestește bunica Țica, cu o sfârșeală dureroasă în glas, dar și în

trupul ei firav, aproape imaterial. Așa este de când ăștia ne-au

dărâmat viața, mamă, odată cu căsuța noastră, cu numai trei luni

înainte de Revoluție... mânca-le-ar câinii sufletul otrăvit! Nu se

mai trezește, mamă, decât să povestească cum a văzut

dărâmându-se tot, rând pe rând... că nu l-am putut, mamă, opri să

stea acolo, până au făcut-o una cu pământul! Și mai stă, mamă,

câteodată la geam... da' mai bine n-ar sta! În cutia asta de beton


55

în care ne-au mutat, nici ferestrele nu mai arată viața! Numai

zădărnicie peste tot... și-n sufletul nostru nimica, mamă, nimica!

Și-apoi începu să depene o poveste despre doi tineri

maturizați înainte de vreme, unul de pierderea prematură a

părinților, la doar unsprezece ani, iar celălalt de nevoia de a

deveni din copil, părinte al unei mame bolnave psihic. Dar, mai

mult decât atât, povestea lor este despre temelia căsniciei lor,

casa țărănească pe care au construit-o singuri, cu forța brațelor

tinere și cu inspirația caselor din satul pe care l-au părăsit, pentru

a fi mai aproape de spital. Au creat în micul loc primit prin

repartiție de la CFR, unde lucra badea Gheorghe, pe atunci un

tânăr flăcău de nouăsprezece ani, un colț al satului părăsit de

nevoie.

Au ridicat casa singuri, modelând de primăvara pînă

toamna chirpici pe care îi lăsau la soare, la uscat. Nu cunoșteau

pe nimeni pe ulița din orășelul de provincie, dar regretau clăcile

din satul natal, unde, atunci când cineva construia o casă, tot

satul se-aduna la familia cu pricina și amesteca materialul cu

picioarele desculțe, mergând în cerc, asemeni horelor vechi, iar o

bătrână din vecini cocea scovergi pe plita cuptorului din curte,

pentru a hrăni pe cei care trudeau din zori până la asfințit.

În zilele în care nu puteau modela, badea Gheorghe, fiu

de vestit tâmplar al satului, mort în război, pe când singurul său

fiu avea vreo șase ani, sculpta cu uneltele moștenite balustrada

viitoarei prispe, pe care și-o imagina mare, ca cea a casei

cârciumarului, dar știa că n-are materiale decât pentru una mai

mică, numai bună totuși pentru mașina de cusut a Țicăi, pentru o

băncuță de lemn sculptat și vopsit albastru, cum îi plăcea lui și

pentru câteva vase cu mușcate.

La final, erau tare mândri de casa lor, cu odăița de

primire luminoasă și caldă, bucătăria mică, dar practică, și

camera de dormit cu două divane înalte, cu carpetele vesele pe

pereți, în tonuri de albastru, cusute de Țica în nopțile lungi de

vară. Ferestrele mici le acoperiseră cu maramele de borangic


56

primite de Țica zestre de la sora ei, cea de la care învățase și arta

cusutului și țesutului preșurilor.

Cârpele pentru preșuri, majoritatea albastre, le fuseseră

dăruite la plecare de bătrânele din sat, din omenie pentru niște

tineri atât de destoinici și de greu încercați de viață. Țica le-a

țesut la războiul unei mătuși, iar Gheorghe a ajutat-o să le așeze

mândru pe dușumelele din lemn vechi, pe care-l aduseseră din

magazia casei de la țară. În loc de dulapuri, Gheorghe așezase cu

ochi de artist polițe frumoase de lemn sculptat, vopsite mândru în

albastru și galben... îi plăcea lui cum se asortau, deși Țica tot

bombănea ceva despre faptul că-i scot ochii culorile alea.

Văruiseră căsuța în alb, mai puțin spatele acesteia, lipit și

împodobit cu bucățele de cărămidă. În fiecare primăvară și

toamnă, Țica picta, cu vopsele bine potrivite, modele florale, pe

peretele prispei și la colțurile casei. Se mai supăra câteodată...

Gheorghe găsise un loc numai bun de agățat uneltele – colții

sculptați de la baza acoperișului.

Au crescut în căsuța asta trei copii și vreo șapte nepoți,

au crescut animale și au cultivat o grădină care era mândria lor și

sursa principală de hrană.

Dar, într-o zi din luna mai, trei bărbați le-au deschis

poarta și, fără să explice nimic, s-au apucat să măsoare curtea în

lung și-n lat. Gheorghe nu era acasă, iar Țica n-a îndrăznit să-i

întrebe ce fac. Păreau oameni învățați, bine îmbrăcați, vorbeau o

limbă pe care n-o înțelegea prea bine. Ea avea un mare respect

pentru învățătură, suferise lipsuri mari, dar își ținuse copiii în

școală, la București, să aibă o meserie bună, un viitor. I-a

povestit lui Gheorghe la întoarcerea acasă, dar n-au făcut prea

mare caz. Cine știe ce-au vrut oamenii ăia să studieze?

A doua zi, strada orășelului de provincie fierbea. Atunci

au înțeles și ei... cică veniseră pentru că urma să-i demoleze. Și le

dădeau apartamente frumoase de bloc.

- Frumoase pentru alții, poate! Eu nu plec din casa

mea! Să o dărâme peste mine! spunea Gheorghe hotărât.


57

Numai că lucrurile n-au fost atât de simple. Nu l-au lăsat

să stea în casă, le-au cărat toată agoniseala în cutia aia de beton,

cum obișnuia el să spună. Și au programat demolarea într-o zi de

septembrie, duminica. De-atunci a zis Țica că nu e nimic de

făcut, că necredincioșii ăștia nu sunt de înduplecat, dacă omoară

sufletul unor oameni în zi de sărbătoare.

Gheorghe a jurat că se va duce acolo, să vadă și să moară

în fața lor, odată cu căsuța sufletului lui... și așa a făcut.

Apoi au început coșmarurile și somnul letargic, care dura

câteodată zile în șir. A văzut cu ochii lui cum s-au rupt, sub

loviturile bilei necruțătoare, stâlpii prispei lui micuțe, cum au

căzut pereții... tot, tot...nimic n-a mai rămas.

- Știi cât a durat, Țico? Nu știu dacă vreo șapte

minute. Trei lovituri...și munca noastră de patrușcinci de ani s-a

făcut țărână... spunea bărbatul înalt plângând în hohote

sfâșietoare.

Ochii albaștri ai bătrânei, atât de senini la începutul

confesiunii, când răscolea depărtările tinereții lor, se umplură de

broboanele unei agonii profunde, de premoniția iminentei

pierderi a omului drag.

Educ. Ciobanu Silvia

Grădinița ”Electromagnetica” București


58

BORDEIUL

Motto: Au fost și alte vremuri, trecutul nu se

poate schimba,

însă viitorul e în mâinile noastre.

Pasul lui era șovăielnic, nu știa încotro să se ducă, afară

bătea vântul năpraznic și se lăsase întunericul. Se certase din nou

cu tăică-său-pur și simplu nu se puteau înțelege. „Ăla” voia de la

el „chestii” pe care nu pricepea că nu putea să le facă; cum

adică? Să se scoale cu noaptea în cap și să dea mâncare la porci?

Și apoi la câine? Îi vor mirosi hainele a băligar și pielea i se va

impregna de mirosul ăla îngrozitor… dacă i-a venit ideea

bătrânului să își câștige traiul din crescutul porcilor, să fie

sănătos! Înainte să plece în cursă cu camionul, să dea el la porci,

asta-i bună! Și, când s-o întoarce, atunci să mai mănânce ăia. O

căruță îi întrerupe gândurile mânioase și o voce strigă spre el: -

treci aici, băiete, că o să mori de frig! Se uită prin beznă la cel

care striga la el și nu își dădu seama cine ar putea fi. Pipăi cu

mâinile în aerul gol, până dădu de marginea căruței și strigă:

- Care ești, bre?

- Eu, nen’tu Costică. Un’ te duci bezmetic așa? Te duc la

matuș’ta? Că de două săptămâni mă tot întreabă când vii…

Făcu repede un „pro și contra” și se sui în căruță, ce să

caute acasă? Să dea la porci? Atâta știe tată-său, muncă și bani.

Mătușa îl primi cu drăgălășenii de femeie fără copii, cu mâncare

caldă și pat curat, ba chiar și un ceai de plante și nu știu cum îl

toropi o moleșeală….


59

Când se trezi, lumina abia străbătea la el printr-o

crăpătură a unei scânduri.Se frecă la ochi și se uită de jur

împrejur, nu deslușea prea bine, dar… nu era camera mătușii!

Unde l-au dus ăștia? Ce farsă e asta? Sigur au complotat cu tată-

său, de ce s-o fi suit în căruță? Ce mai râd ăștia acum…

La o privire mai atentă, văzu că era un fel de cameră în

pământ, niște stâlpi de lemn înfipți în patru colțuri și barne care

țineau pereții de pământ. La mijloc trona un fel de cuptor de

piatră, cald încă, pe margine vreo două lavițe, o poliță cu

castroane de pământ (ca alea pe care le dă bunica de moși), iar

lumina venea de deasupra. O mică scară părea să ducă spre

ieșire. „Las’ că vă arăt eu! Vă bateți joc de mine și mă

înmormântați aici!” Împinse cu putere „ușa” plină de stuf și

rămase cu gura căscată: nimic din ce vedea nu era cunoscut,

oameni cu haine ciudate, cu bărbi și mustăți, cu plete și cușme de

oaie, femei cu fuste lungi și cu basmale legate la spate, nici o

casă în zare, nici un bloc, nici o mașină, nici o șosea… Rămase

înmărmurit…unde sunt? Oamenii aceia se uitau cu milă la el și

dădeau din cap „săracu', a zăcut atâta vreme!”. O femeie veni

degrabă lângă el și îi dădu o cană de lut cu o zeamă caldă în ea:

„ia și bea, că te faci bine!”. Luă mecanic cana și bău din ea…

avea mâinile țepene, nu știa ce să facă cu ele, parcă paralizase.

Un băietan cam de vârsta lui, murdar, dar cu ochii vii, îl

luă de mână, îl duse ca pe un orb spre niște mogâldețe de pământ.

Le numără în gând, erau 17, toate de aceeași înălțime.

Apropiindu-se de ele, își dădu seama că erau asemănătoare cu

cea din care ieșise la trezire, că aveau o „ușă”de lemn îmbrăcată

în stuf, că se cobora în ele pe o scară făcută parcă de un copil, că

înăuntru era un cuptor și că nu erau încăperi mai înalte de 1, 50

m, ba chiar și oamenii părea mai scunzi decât cei din satul lui.

Pereții din interior erau muruiți (știa de la bunicul), lutul uscat

era plin de paie; unele încăperi aveau pe pereți împletituri de

nuiele, peste care fusese pus ceva ce semăna foarte tare cu

chirpiciul folosit de oamenii din satul lui. Dar ce sat era acesta,

cu case făcute în pământ? Îl întrebă scurt pe băiatul care îl


60

„plimba”: cum se cheamă satul ăsta? Acela făcu ochii mari: „-

Coconi, nu știi?”

„Pe unde o mai fi și ăsta?”- se întreba în sinea lui, „da’

săraci și prăpădiți mai sunt”.

- Ce lucrează oamenii de aici? Băiatul holbă și mai tare

ochii. Lucreaza?

- Adica, din ce trăiesc? Ce mănâncă?

- Pâine, pește… ți-e foame? Încă nu mâncăm. După ce

se ridică soarele la amiază, abia atunci se mănâncă, zise băiatul

cu candoare, dar și cu milă față de unul care părea cam nelalocul

lui.

- O să facă femeile la vatra satului pâine și o să frigă în

țepușe niște pești. Da’ trage gârliciul, că intră hoarele în bordei!

Bolnavul tresări ca ars: „gârlici”, „bordei”? Nu învățase el la

istorie săptămâna trecutădespre așezările românești din secolul al

XI-lea? Cum a ajuns… ce… i se învârtea imaginea „bordeiului”

în fața ochilor, ce glumă mai e și asta? Însă nu apucă să

definească răspunsul în capul lui, că auzi niște zgomote de cai

alergând, într-o fracțiune de secundă a fost luat pe sus și dus într-

unul din bordeiele care nu se aflau la vedere (adică fără

mogâldeață) și aruncat val vârtej peste alți tineri și copii. În

îngrămădeala aceea grozavă se șoptea: „cumanii, cumanii”, cei

mici scânceau, cei mai mari le țineau gurița cu mâinile, afară se

auzeau zgomote și tropăituri, de parcă ploua cu pietre.

„Camerei” în care se aflau i se zgâlțâiau stâlpii și din când în

când venea un val de căldură cu praf în nările lui.

După o vreme care i se păru interminabilă, „ușa” de

deasupra se deschise și un bărbat cu părul vâlvoi îi ajuta pe toți

să iasă unul câte unul. Tot ce era până atunci „mogâldeață”

fumega, pesemne „cumanii, cumanii” dăduseră foc bordeielor

aflate la vedere, oamenii dezolați se sfătuiau cum să doarmă

următoarea noapte și făceau echipe: unii să sape alte bordeie, alții

să caute ceva hrană, iar cei cu paza să anunțe din vreme trecerea

vreunei alte „hoarde”. Pentru că „bolnavul” trebuia protejat, a

fost dus cu femeile și copiii la cele două bordeie îngropate, unde


61

se puteau odihni până la repararea locuințelor distruse. Dar el nu

vru să se ascundă și ceru să fie lăsat să ajute. Înșfăcă o unealtă ce

părea a fi un instrument de săpat și se alătură unui grup de

bărbați care curățau de pământ și cenușă un bordei incendiat.

După săpat, ajută la așezarea stâlpilor de susținere „în cruce”, la

baterea lutului, la reconstruirea vetrei din interior. 12 m pătrați

pentru păstrarea vieții, 12 m pătrați pentru apărare, 12 m pătrați

pentru….

-Hai că e soarele sus! spuse mătușa drăgăstoasă ca de

obicei. Sări din pat energic și hotărât, spuse “sărut mâna” și plecă

spre casa lui, unde tata, porcii și cățelul îl așteptau.

Acolo era bordeiul lui, se putea să îl lase de izbeliște?

Sursa: http://www.muzee-

valcea.ro/buridava/B8_37.godea.pdf

Prof. Vild Theodora, Liceul Pedagogic „Matei

Basarab” Slobozia, Ialomița

http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B8_37.godea.pdf

http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B8_37.godea.pdf


62

EI… NEMURITORII…

Hoinarele lor umbre, în treacăt prin frunziș

Vor fremăta, pe vânturi și nouri în suiș…

(Andre Chenier)

Într-o vară, într-un sat din Maramureș, am văzut chipul

nemuririi. Povestea nu începe în acea vară, dar de acolo începe

ea, din acel sat maramureșean. Există acolo o biserică de lemn,

veche de vreo 450 de ani, cu pictură originală, cu miros de codru

secular. În jurul bisericii se află cimitirul, adică memoria, adică

istoria. Ce interesant și-a organizat românul spiritualitatea: să

așezi în jurul locului de rugăciune semnele prezentului (satul) și

pe cele ale trecutului (cimitirul)! Românul nu se poate ruga decât

în prezenta acelor repere care-l definesc: istoria și prezentul (și

pe noi, niște ipocrizii deșănțate ne tot îndeamnă să... privim în

viitor).Dar, mai interesant este că, peste drum de biserică și

cimitir, se află o căsuță veche de lemn, în care locuiește bătrâna

Dochie. O căsuță din butuci groși din lemn de fag, pe care timpul

și-a scrijelit semnele brutale, cu ferestre mici cu câte patru

ochiulețe de geam, cu acoperiș înalt de șindrilă, înalt și ascuțit ca

o turlă de catedrală gotică… Poarta de la stradă este foarte veche,

dar stâlpii groși și înalți se țin încă drepți. Formele sculptate în ei

au rezistat anilor. Încă se mai distinge pe ei, coerentă, spirala

Sfintei Treimi, încolăcind lemnul. Din loc în loc, se pot desluși

pe ei metaforele tradiționale ale vechilor meșteri cioplitori

maramureșeni… Din acoperișul porții maiestuoase a rămas doar

o formă dreptunghiulară, gata să cadă.


63

Am deschis poarta mică, cu ivăr masiv de fier și am

înaintat pe poteca din lespezi de râu. În fața ușii de la intrare,

câteva trepte de piatră, tocite de pași ce se vor fi pierdut demult

prin cețurile trecutului… Am intrat în căsuța bătrânei, al cărei

grai vechi și melodios îți deslușește dintr-odată de ce susurul de

izvor din munți ori șoapta frunzei din adânc de codru te înalță în

trăire divină. (No, pofchiți, io îs cam becheagă, nu pot îmbla

răpighe!)*. Ne-a arătat bătrâna costumele vechi țesute și cusute

de mâna ei, inclusiv costumele de mire și de mireasă de la nunta

ei, din urmă cu decenii. Ne-a arătat covoare vechi, prosoape

cusute cu migală ce împodobeau pereții odăilor, icoanele,

pernele, pledurile și toate cotloanele casei vechi. Ne-a arătat

fotografii din tinerețe, prilej cu care ne-a istorisit despre urgiile

războiului (Ducă-să pe puschie, no!...)** Într-una dintre

fotografii, o fetișcană alături de un flăcău chipeș.

- Aici ești cu soțul dumitale…

- Nuuu, veni repede răspunsul bătrânei, aici îs cu

frachele… cu Ion al nost… Ni, ui cât îi ghe mândru!... O fo dus

gheparche, la vale, atunci când o fo război… Tomna la gârla a

mare o fo dus… Batăr o dată să-l și văzut… O murit acolo, ni…

așe ghe gheparche…*** - încheie femeia, cu glas stins, ca pentru

ea. Iar la plecare, după ce ne-a urat „Mereți cu bine!”, ne-a arătat

insistent un loc din cimitirul de vis-a-vis, din jurul bisericii de

lemn: „Ni, am și acolo o casă... ni acolo lângă pocheacă, o să mă

mut într-însa minchenaș… Îi acolo, acolo...”**** La 90 de ani,

bătrâna Dochie, care a creat valori ani de-a rândul, aștepta

rânduiala divină când avea să se mute puțin mai încolo, peste

drum, în istorie. Nu aștepta să moară, ci să se mute acolo, lângă

locul de rugăciune, în templul istoriei.

Asta înseamnă nemurire!

Sufletul românesc nu poate muri... El rămâne în doina

ce se tot tânguie de secole, poate de milenii, acompaniată de

frunza codrului (Frunză verde de stejar/ Am un doruleț amar…)

Am înțeles de ce icoana de lemn, asemenea celor atârnate de

grinzile tavanului gazdei mele, uneori ne izbăvește de dureri și


64

gânduri, alteori plânge. Uneori, istoria hohotește crud peste

chipurile icoanelor, și ele lăcrimează. Alteori ele ne mângâie,

precum adierile doinelor, fiindcă sunt construite din simțire

românească. Eu cred, totuși, că sufletul bătrânei Dochii din

paradisul maramureșean nu va muri. Se va muta, poate, într-o

icoană, sau se va muta puțin mai încolo, într-un loc de

rugăciune, așa cum a spus ea. În istoria în care încăpem cu toții,

buni și răi, tineri și bătrâni, bogați și săraci, slugarnici și demni,

trădatori și trădați...

***

Într-un sat mic din Bărăgan se afla o casă monumentală

concepută în stil românesc asemenea palatelor brâncovenești, dar

care are în față, la intrare, o poartă de lemn maramureșeană.

Fațada acestei case mărețe zâmbește cu ornamentele sale din

jurul ferestrelor, cu balustradele dantelate ale scării ce urcă la

cerdacul din față, cu stâlpii exteriori împodobiți cu basoreliefuri

florale, cu foișorul său semeț. A sedus atâtea priviri de-a lungul

timpului cu abundența ei de linii arcuite în arcade de toate

mărimile și, cu siguranță, a stârnit multe invidii. În jurul ei este o

grădină mare, în care poemul ierburilor freamătă nostalgic la

umbra unor copaci bătrâni crescuți parcă la întâmplare. O grădină

răvășită și misterioasă. Totul este împrejmuit cu un zid înalt și

gros de cărămidă. Privind-o de departe, nu se poate să nu observi

formele largi, uneori somptuoase, ardente și viguroase, alteori

șovăielnice, ca niște strigăte disperate ale omului deznădăjduit.

Toată lumea știe că este casa morarului. Un morar tânăr, care ar

fi venit în stepa fierbinte a Bărăganului, după război, tocmai din

ținutul Maramureșului. Moara de la marginea satului este tot a

lui.

***

Într-o noapte de septembrie 1940, au năvălit în

Maramureș hoardele hortiste. Bărbați, femei, copii, bătrâni au

fost măcelăriți cu cruzime. Pe alocuri, au bătut cu tunurile în

satele românești ocupate. Puțini au scăpat în acea noapte și în

zilele ce-au urmat din ghearele morții crunte. Familia Bârsan de


65

la Moisei, ostenită de peste zi, era cufundată în somn adânc, fără

să știe că în câteva ceasuri avea să vină urgia peste ei. Numai

Ion, flăcău de vreo nouăsprezece ani, încă zăbovea în sat, pe la

cârciuma lui Zoli, împreună cu feciori de vârsta lui. Prietenul

său, Imre, părea cam abătut, cam agitat. La o vreme, îi făcu semn

lui Ion să se ridice și îl conduse afară.

- Ioane, frate, fuji, că vine oaste mare… Are să sie

prăpăd… Fuji acum, mă!

- Ce spui tu acolo, Imre? Nu înțăleg oarece vorbe ale

tale, mă! Ce oaste, mă?

Imre îl apucă zdravăn de umeri și îl zgâlțâi zdravăn,

uitându-i-se fix în ochi, la lumina palidă a felinarului.

- Fuji acum, meri iute acasă, ia oarece lucruri, înhamă

caii și urcă mintenaș cătă Salva. Cobori apoi la Năsăud și treci

pasul în Moldova…

Ion era împietrit, mintea îi era tulbure. Zise fără să vrea:

- Da tu de ce nu fuji, Imre?

- Eu îs ungur, mă!

Se îmbrățișară scurt, apoi Ion o luă la fugă pe uliță. În

cap îi încolți un gând rău „Dacă vin în noaptea asta”… Goni și

mai tare, apoi se opri brusc, de parcă s-ar fi lovit de un perete. Se

auzeau în față țipete, larmă, împușcături… Panica puse stăpânire

pe el, dar mai avea doar vreo două sute de metri până acasă. Și

chiar dintr-acolo se auzea larmă. Se dădu lângă gard și înaintă

încet către casă, în timp ce inima îi batea să-i sară din piept. Când

ajunse aproape de casă, auzi glas de femeie. Era al mamei sale.

Un țipăt disperat întrerupt brusc de o împușcătură, apoi încă una.

Se ghemui sub podețul de lemn din fața porții, așteptând. Soldații

ieșiră din curte, gălăgioși, și intrară în următoarea gospodărie,

apoi văzu cum năvăliră din întuneric și alții. Așteptarea i se părea

dureroasă. Când zarva se mai îndepărtă, ieși de sub podeț și

pătrunse încet, tiptil, în curte. Îi văzu acolo pe cei doi părinți

întinși pe pământ, morți, împușcați. Pe soră-sa, Dochie, n-o văzu.

Nu putea s-o strige. „Dacă nu-i afară, moartă, atunci a fugit…

Dumnezeu s-o ocrotească!...” – gândi el. Ieși prin dosul ogrăzii în


66

ulița cealaltă. Gonea cât putea, fără să gândească. Ieși repede din

sat, lăsând în urmă vacarmul de urlete și împușcături, urcă la deal

și se afundă în întunericul pădurii.

***

A vrut să uite coșmarul războiului și al ocupației, de

aceea a poposit în Bărăgan și n-a mai plecat mai departe. A vrut

să trăiască liniștit, după cum își gândea singur viața, în nopțile în

care nu putea adormi de gânduri și frământări. Îi plăcea să creadă

că viața trebuie să-ți dea libertate cât ești copil dornic să zburzi,

să-ți dea curaj să făurești lucruri frumoase și să zămislești copii

la tinerețe, să-ți dea idei să creezi, să conduci și să ai idei la

maturitate și să-ți dea îndeajuns umor să poți râde de ea, de viață,

la bătrânețe.

Dar viața nu este mereu după sufletul omului. Este prea

năvalnică și prea imorală, prea enigmatică, prea sinuoasă si prea

crudă… Numai el, Ion Bârsan, se încăpățâna s-o creadă frumoasă

și nobilă. A început să-și înalțe casă frumoasă, în care a pus tot

patetismul tinereții lui. O casă solidă, înaltă, maiestuoasă, cu

pridvor înalt în față și cu foișor pe-o parte, cu uși masive din

lemn de stejar, cu ferestre mari, boltite, încadrate de basoreliefuri

cu motive vegetale sau cu figurine ca pe coloanele templelor

antice. Ion o construise vreme de vreo trei ani, cu migală, și

zidise și el alături de meșteri, după cum povestesc bătrânii.

După ce și-a isprăvit casa, și-a adus nevastă de departe.

Apoi și-a construit moara mai încolo, la capătul uliței. Mai târziu,

a venit pe lume un băiețel pe care morarul îl lua adesea cu el,

călare, pe când nu împlinise încă un an.

Morarul era fericit și mândru de familia lui, de moara lui,

dar mai cu seamă de casa lui. Își comandase porți de lemn la

meșterii maramureșeni de la Borșa, și aceștia i-o aduseseră chiar

ei, pe bucăți, cu carele, și i-o montaseră cu migală la micul

conac. Poarta era un semn al obârșiei sale și sub acoperiș avea

arcade florale, așa cum îi plăceau lui. Și pe zidurile casei se

ramificau îndrăzneț felurite arcade, căci el vedea în rotunjimea

arcadei o legătură tainică dintre om și Dumnezeu. De aceea,


67

bisericile toate au arcade și bolți, căci acolo omul stă de vorbă cu

Dumnezeu. Linia arcadei urcă din pământ către cer, apoi se

întoarce iar în pământ… Tot așa și omul - gândea tânărul morar -

se înalță spre Dumnezeu, dar se întoarce să-și rezolve existența

tot pe pământ, să se dezvolte în realitatea asta mai bună sau mai

rea și să se amestece într-un final cu lutul din care a fost creat.

Arcadele care împodobesc pridvoarele caselor românești definesc

așa de frumos viața omului, căci ele ne arată cum omul trece prin

îndrăzneala aspirației spre Dumnezeu, prin fragilitatea zborului

către cer, prin deznădejdea întoarcerii în lutul hărăzit acestei lumi

de grația divină ca ultim lăcaș. De aceea, Ion Bârsan a vrut să

aibă pridvor cu multe arcade, ce ondulau grațioase peste

amestecul dantelăriilor florale de pe stâlpii și balustradele scării.

***

Parcă întregul trup al naturii țâșnea simplu și viu din

sufletul discret al pământului, în tăcerea somptuoasă a grădinii

din jurul casei morarului. Toate așteptau parcă strălucind de

multă seninătate: câțiva trandafiri sălbăticiți, ramurile lungi și

contorsionate ale viței, buchete de puieți de copaci crescuți

anapoda pe sub arborii bătrâni… Gloria spațiului răzlețită în

învăluiri de ramuri și umbre, ca o deșteptare sentimentală venită

din vremuri trecute… Ferestrele casei lui Ion Bârsan nu mai au

astăzi geamuri, dar lemnul lor n-a cedat încă sub povara timpului

și intemperiilor. Privind măreția acestei case, care stă încă

dreaptă, ca un atlet însuflețit de aura victoriei, n-ai cum să nu te

întrebi de ce istoria se prăvălește peste noi cu brutalitățile ei

nemiloase… de ce beția timpului roade destinele, dându-le

imaginea ruinei și a mizeriei… de ce timpul ne înjoseste în fața

suferinței… de ce expansiunea sufletului și a iubirii se diluează

în dramă… de ce demnitatea cedează sub greutatea diverselor

înfrângeri?... De ce n-a fost să fie după cum a gândit Ion Bârsan

din Maramureș – să-și trăiască viața după sensurile tremurătoare

și luminoase cu care și-a durat casa, și moara, și familia?...

- L-a luat într-o noapte Securitatea și l-a dus la anchetă,

unde l-o fi dus?... A rămas nevastă-sa cu copilașul… Pe urmă i-


68

au luat și pe ei… S-a auzit că el s-ar fi împuscat în arest… dar de

unde să fi avut el pistol în pușcărie?... Ce, când te bagă acolo, îți

dă voie cu pistol?!

Moș Grigore se opri, dădu din cap privind în gol, apoi

continuă:

- Să știi matale că toată lumea ținea la el, că pe foametea

aia mare el făcea porție de făină pentru toată lumea… făceai

acolo o turtă și-ți hrăneai copiii… că prin satele astea din jur

murea lumea de foame pe capete… dar la noi n-a murit lumea de

foame… el a avut grijă de toți!...

Bătrânul mai făcu o pauză, și-și trecu palma noduroasă

peste față, iar ochii i se umeziră:

- L-au adus aicea să-l îngroape… A fost tot satul când l-

au dus la groapă… tot satul… Pe urmă au plecat și nevastă-sa cu

copilul, că le-au luat casa…

Tanti Zamfira se băgă și ea în vorbă:

- Ei, s-aude că ea ar fi murit pe la pușcărie… Dumnezeu

s-o aibă în pază!... Pe băiat l-ar fi luat pe la orfelinat… Dar s-

aude că băiatul lor ar fi câștigat casa asta de-aci la tribunal și că

ar veni s-o ia… Păi s-o ia, mamă, că-i a lui, nu-i așa?! – încheie

bătrâna cu un ton de indignare sentențioasă.

***

Prin 1957, se zice că o vreme, cam pe primăvară, într-un

sat din Maramureș, pe o stradă abruptă ce trece de-a lungul

cimitirului în mijlocul căruia se înalță o semeață și veche biserică

de lemn, spre dimineață urca agale un tânăr îmbrăcat în strai

tradițional specific locului. Îmbrăcat impecabil, de parcă ar fi

mers la slujba de duminică. Se uita peste gardul cimitirului,

căutând cu privirea parcă ceva anume. Apoi privea peste gardul

casei de vis-a-vis. Când ajungea în dreptul porții acesteia, trecea

peste un podeț vechi de lemn, se apropia de stâlpii sculptați ai

porții, îi mângâia purtându-și palmele peste relieful lanțului

Sfintei Treimi ce încolăcea lemnul… apoi se așeza pe butucul

gros răsturnat lângă gard. Stătea o vreme acolo, cu capul între

palme, parcă ar fi cugetat la ceva anume, sau ar fi plâns discret.


69

Apoi, cântau cocoșii și satul se trezea sub geana luminii din

zori… Nu știu dacă l-o fi întâlnit cineva pe tânărul acela, sau o fi

fost doar un zvon…

***

Prin foșnetul ierburilor din curtea părăginită a

casei morarului, răzbat șoaptele anilor, muzica lor tainică, fiorii

dramelor, atâtor drame pe care lumea asta le consumă ca pe niște

speranțe… Pe cele două cruci învăluite de ramuri și umbre într-

un colț al grădinii, stau scrise aceleași cuvinte: „Când iubești,

durerea se risipește și cuvântul se zdrobește de lumină”…

*Poftiți, eu sunt cam bolnavă, nu mă pot mișca repede

**Ducă-se pe pustie!

***Aici sunt cu fratele meu, cu Ion al nostru… Ei, iotă-

te cât este de frumos… A fost dus departe, în sud, când a fost

război… Tocmai la apa cea mare (Dunăre) a fost dus… Măcar o

dată să-l mai fi văzut… A murit pe-acolo, eh, așa de departe…

****Uite, am și acolo o casă… uite acolo lângă potecă…

o să mă mut în ea foarte curând… E acolo, acolo…

Prof. Cociorva Ion,



70

Unde e ţara ta?

Acum cinci ani, mi s-a pus această întrebare de către o

fetiţă de la clasa pregătitoare. Nu eram un turist cu ţinută exotică,

nici vorbitorul vreunei limbi rare, eram dascălul de religie al

acelei clasei, ba şi preot în cartierul în care locuia copila… Este

vorba despre o fetiţă ce reuşea, ca majoritatea celor de vârsta ei,

să fie, concomitent, foarte neastâmpărată şi foarte atentă. Pe

lângă asta, mai avea şi un mod adorabil de adresare către

subsemnatul, o tutuială directă, pe care o consideram semn de

apropiere, de acceptare în universul ei.

Eu arătam exact ca astăzi, adică aşa cum nu trebuie să fie

un profesor de la clasa pregătitoare: prea vârstnic, prea sobru şi

prea negru (din pricina ţinutei clericale). Colac peste pupăză, mai

aveam şi barbă şi ochelari, contrastând cu vocile cristaline şi

delicateţea învăţătoarelor... Le vorbeam copiilor despre Sfântul

Apostol Andrei, apostolul românilor, cel care a predicat pe

teritoriul ţării noastre, când a răsunat, fără nicio introducere,

întrebarea fetiţei: „Unde e ţara ta ?”

Una din două: ori eu n-am auzit eu bine, în zumzetul

copiilor, ori fetiţa a vrut să spună cu totul altceva. I-am cerut să

repete, şi a făcut-o fără nici o ezitare : „Te-am întrebat unde e

ţara ta ?”

Asta e culmea. Suntem vecini, frecventăm aceeaşi şcoală

(ce e drept, în posturi diferite), ne rugăm la acelaşi altar, vorbim

aceeaşi limbă şi mă întreabă unde mi-e ţara?


71

I-am răspuns: ţara noastră e România, suntem români,

suntem vecini şcl.

„Asta ştiu” mi-a spus copila, „eu te întreb unde e ţara ta”

Când a înţeles că eu nu înţeleg deloc întrebarea, mi-a

exemplificat răbdătoare: „Ţara mea e la Orboieşti, la bunica, ţara

ta unde e?”.

Inocenţă şi genială intuiţie. Aşa întrebau bunicii şi moşii

noştri, ce e drept, cu alte cuvinte: „De unde eşti de ţărână?” sau

„De unde eşti de pământ ?”

Interlocutoarea mea mi-a adus aminte ceea ce, în iureşul

urban, uităm deseori, adevărul rostit de Liviu Rebreanu la

discursul de recepţie al Academiei Română: cuvântul ţară vine

de la ţăran.

Am rememorat acest dialog, încercând să scriu câteva

rânduri pentru volumul de anul acesta editat în cadrul proiectului

”Veşnicia s-a născut la sat”, volum ce are ca temă arhitectura

satelor din România, adică arhitectura interioară a românilor,

arhitectura sufletească a fiecăruia dintre noi.

Cetatea în care vieţuim te întâmpină, indiferent din ce

parte vii, cu câte o biserică, de fapt o mânăstire şi o biserică.

Mânăstirea „Sfinţii Voievozi”, ctitorie a domnitorului Matei

Basarab şi a sfetnicului Ianache Caragea, cea mai veche

mânăstire din cuprinsul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, pe

drumul care vine dinspre Constanţa şi, „Biserica de lemn din

Poiana” , aşa cum este cunoscută, atestată din anul 1737, în

localitatea Poiana, din judeţul Ialomiţa, şi mutată pe actualul

amplasament în anul 2000.

Dacă prima este o alcătuire arhitecturală impresionantă

până astăzi, cu ziduri masive şi turle zvelte, o mărturie a râvnei

întru credinţă pe care au avut-o ctitorii, cea de-a doua


72

întruchipează smerenia, modestia închinătorilor din satele

câmpiei.

Biserica de lemn, „bisericuţa”, cum îi spun propriii

enoriaşi, pare o bunicuţă plină de evlavie a bisericilor din cetate,

venită la oraş, puţin stingheră, tăcută şi zâmbitoare.

Construcţia este încinsă cu un brâu în torsadă, sculptat în

fibra tare a stejarului:

Acest element arhitectural este, prin origine şi evoluţie, o

dovadă a modului în care ne creştem peste veacuri şi ne păstrăm

în veşnicie originile, satul cu moşii şi strămoşii ce au vieţuit în el.

În el, s-a păstrat frumosul descoperit în primele şi cele

mai umile construcţii ce apăreau acolo unde oamenii altor

veacuri îşi făceau sălaş şi vatră, construcţiile din nuiele şi lut.


73

Au trecut de la lut la lemn, dar n-au uitat răsucirea, pe

care stâlpii de Maramureşşi coloana lui Brâncuşi o vor

verticaliza.

Nici piatra ctitoriilor voievodale nu o va ignora,

păstrând-o ca semn al continuităţii, funia credinţei ce leagă

generaţiile unui neam.

Când treceţi pe lângă Biserica de lemn Poiana şi zăriţi

brâul ce o încinge de veacuri, amintiţi-vă întrebarea fetiţei de la

clasa pregătitoare: „Unde e ţara ta?” Suntem întregi şi luminoşi

atâta vreme cât nu se alterează în sufletul nostru arhitectura

satului, adică lumea smerită şi înţeleaptă a bunului simţ şi a

iubirii de neam.

Preot Stanciu Dragoș, Liceul Pedagogic „Matei Basarab”

Slobozia, Ialomița


74

Artă plastică


75

Dițu David, Grădinița „Electromagnetica” București, coord.

educ. Ciobanu Silvia

Dumitrașcu Iarina, Grădinița „Electromagnetica” București,

coord. educ. Ciobanu Silvia


76

Găman Martinho, grupa mijlocie, Grădinița cu PP nr 3,

Structura PP+PN nr 1, Petroșani, Hunedoara, prof. coord. Durlă

Maria Mirela

Grosu Andreea, grupa mică, Grădinița cu PP nr 3, Structura

PP+PN nr 1, Petroșani, Hunedoara, prof. coord. Durlă Maria

Mirela


77

Nema Sara, grupa mică,

Grădinița cu PP nr 3,

Structura PP+PN nr 1,

Petroșani, Hunedoara, prof.

coord. Călugăru Andreea

Simota Ianis, grupa mare,

Grădinița cu PP nr 3,

Structura PP+PN nr 1,

Petroșani, Hunedoara, prof.

coord. Călugăru Andreea


78

Butnaru Cosmin, clasa a IV-a, Școala Gimnazială Șerbănești,

Corbița, Vrancea, prof. coord. Ciobanu Felicia Marinela

Cătrună Alexia, clasa pregătitoare, Școala Gimnazială

Furculești, Teleorman, prof.coord. Cătrună Iuliana


79

Cercel Ionuț, clasa a II-a, Școala Gimnazială Furculești,

Teleorman, prof.coord. Cătrună Iuliana

Cojocaru Alex, clasa a II-a, Școala Gimnazială „Avram Iancu”

București, prof. coord. Grozavu Monica


80

Hoinaru Sonia, clasa I, Școala Gimnazială „George Vâlsan”

Amara, Ialomița, prof. coord. Turtoi Valentina

Iftimie Larisa, clasa a IV-a, Școala Gimnazială Șerbănești,



81

Ion Răsvan, clasa a II-a, Școala Gimnazială „George Vâlsan”,

Amara, Ialomița, prof. coord. Ion Nineta

Ionescu Teodor, clasa a III-a, Școala Gimnazială Grindu,

Ialomița, prof. coord. Busuioc Atina


82

Jianu-Nemnțeanu Isabell, clasa a II-a, Școala Gimnazială

„Avram Iancu”, București, prof. coord. Grozavu Monica

Lariu Ianis, clasa a III-a, Clubul Copiilor și Elevilor, Târgu

Neamț, Neamț, prof. coord. Gavriloaia Daniela


83

Nemeș Mădălina, clasa a II-a, Școala Gimnazială „George

Vâlsan”, Amara, Ialomița, prof. coord. Ion Nineta

Nicolae-Pindaru Alexia, clasa a II-a, Școala Gimnazială

„Avram Iancu”, București, prof. coord. Grozavu Monica


84

Păunescu Cristina, clasa a IV-a, Școala Gimnazială Șerbănești,


Pop Andreea, clasa a II-a, Școala Gimnazială Furculești,

Teleorman, prof. coord. Cătrună Iuliana


85

Zuluf Adina, clasa I, Școala Gimnazială ”George Vâlsan”,

Amara, Ialomița, prof. coord. Turtoi Valentina

Constantin Alice, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Grindu,

Ialomița, prof. coord. Busuioc Petre


86

Craiu Diana Violeta, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Petrești -

Corbii Mari, Dâmbovița, prof. coord. Grindei Mioara Ioana

Cristache Elena, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Grindu, prof.

coord. Ionescu Valerica


87

Dobrin Bianca, clasa a VI-a, Școala Gimnazială „Sanda

Movilă”, Albota, Argeș, prof. coord. Neguț Ecaterina Camelia

Herciu Andreea Elena, clasa a VI-a, Școala Gimnazială

Slimnic, Sibiu, prof. coord. Simtion Cosmin


88

Ilea Andrada. clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Ferigile,

Costești, prof. coord. Dinulică Roxana Mihaela

Ilie Petruța, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Ferigile, Costești,

prof. coord. Dinulică Roxana Mihaela


89

Gheorghe Cristina, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Sanda


Ilie Petruța, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Ferigile, Costești,

prof. coord. Dinulică Roxana Mihaela


90

Ion Larisa, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Sanda Movilă”,

Albota, Argeș, prof. coord. Neguț Ecaterina Camelia

IVAN LUIZA, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Ferigile,

Costești, prof. coord. Dinulică Roxana Mihaela


91

Masichevici Andreea, clasa a V-a, Școala Gimnazială Ostra,

Suceava, prof. coord. Murgu Eugenia-Angela

Masichevici Cătălin, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Ostra,

Suceava, prof. coord. Murgu Eugenia-Angela


92

Matei Cristina, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Grindu,

Ialomița, prof. coord. Busuioc Petre

Neacșu Raluca, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Sanda



93

Oprescu Valentina, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Sanda

Movilă”, Albota, Argeș, prof. coord. Geantă Mihaela

Pătrașcu Ștefania Mihaela, clasa a VII-a, Școala Gimnazială

Petrești - Corbii Mari, Dâmbovița, prof. coord. Grindei Mioara

Ioana


94

Popa Alexandru, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Slimnic,

Sibiu, prof. coord. Simtion Cosmin

Stancu Raluca, clasa a VII-a Școala Gimnazială Ogrezeni


95

Stancu Raluca, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Ogrezeni

Stoica Horia Vicențiu, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Petrești

- Corbii Mari, Dâmbovița, prof. coord. Grindei Mioara Ioana


96

Tăvală Daiana Maria, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Slimnic,

Sibiu, prof. coord. Simtion Cosmin

Tudor Elena Grațiela, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Petrești

- Corbii Mari, Dâmbovița, prof. coord. Grindei Mioara Ioana


97

Alban Silviana, Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu” Focșani,

Vrancea, prof. coord. Dumitru Laura

Baltag Diana, Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu” Focșani,



98

Budeanu Ionel Daniel, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Nicolae

Bălcescu”, Medgidia, Constanța, prof. coord. dr. Peteu Natașa

Busuioc Alina Andreea, clasa a IX-a, Liceul Pedagogic „Matei

Basarab” Slobozia, Ialomița, prof. coord. Vild Theodora


99

Chirchiboi Maria, clasa a IX-a, Liceul Teoretic „Nicolae

Bălcescu”, Medgidia, Constanța, prof. coord. dr. Peteu Natașa

Clim Iulia Andreea, clasa a X-a, Liceul Pedagogic „Matei



100

Clim Iulia Andreea, clasa a X-a, Liceul Pedagogic „Matei


Cocîiu Costel, Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu” Focșani,



101

Dumitru Popa Laurențiu Florin, clasa a XII-a, Liceul Teoretic

„Nicolae Bălcescu”, Medgidia, Constanța, prof. coord. dr. Peteu

Natașa

Maciac Gabriela, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Nicolae

Bălcescu”, Medgidia, Constanța, prof. cood. dr Peteu Natașa


102

Mihoc Claudiu, clasa a X-a, clasa a XII-a, Liceul Teoretic

„Nicolae Bălcescu”, Medgidia, Constanța, prof. cood. dr Peteu

Natașa

Păunescu Diana – Maria, clasa a X-a, Liceul de Artă „Gheorghe

Tattarescu”, Focșani, Vrancea, prof. coord. Tăicuțu Diana


103

Pîrlog Andra, Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu” Focșani,


Popa Antonia, clasa a X-a, Liceul Pedagogic „Matei Basarab”

Slobozia, Ialomița, prof. coord. Vild Theodora


104

Prepeliță Loredana, Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu”

Focșani, Vrancea, prof. coord. Dumitru Laura

Pușcașu Alexandra Cristina, clasa a XII-a, Liceul Teoretic

„Nicolae Bălcescu”, Medgidia, Constanța, prof. cood. dr Peteu

Natașa


105

Rotaru Mihaela, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Nicolae


Rus Ana – Maria, clasa a X-a, Liceul de Artă „Gheorghe

Tattarescu”, Focșani, Vrancea, prof. coord. Tăicuțu Diana


106

Sărăcuțu Alina, Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu” Focșani,


Stamate Gabriela, Liceul de Artă „Gheorghe Tattarescu”

Focșani, Vrancea, prof. coord. Dumitru Laura


107

Tarană Ana-Maria, clasa a X-a, Liceul Pedagogic „Matei


Toader Gabriela Nicoleta, clasa a X-a, Liceul Teoretic „Nicolae



108

CUPRINS

1. Cuvânt înainte: Tradiție și identitate națională, Matache

Adriana ....................................................................................3

2. Tradiții la întemeierea unei gospodării țărănești românești,

Tăvală Daiana..........................................................................5

3. Arhitectura comunei Corbii Mari, județul Dâmbovița, Vârtej

Alexandra Maria.....................................................................9

4. Corbii Mari, Dragomir Ioan Tiberiu....................................12

5. Arhitectura în satul Corbii Mari, Manea Izabela Andreea..14

6. Arhitectura populară românească, Herciu Andreea.............16

7. Motâlva, satul de lângă lacul „amar”, Matache Cristina

Mihaela...................................................................................20

8. Casa bunicii de la munte, Ciochinaru Bianca...................... 22

9. Casa bătrânească a bunicilor, Cristache Cosmina.................24

10. Satul natal, Stanciu Gabriela Cristina................................. 26

11. Călător prin țara mea, Busuioc Atina.................................... 28

12. Casa țărănească tradițională din comuna Ostra, județul

Suceava, Murgu Eugenia Angela.........................................35

13. Satul Solacolu – punte către vremurile de odinioară, Neagu

Silvia.......................................................................................45

14. Satul amintirilor, Butnaru Simona-Cristina........................51

15. Doar 3 luni, Doamne!, Ciobanu Silvia..................................54

16. Bordeiul, Vild Theodora.......................................................58

17. Ei... nemuritorii..., Cociorva Ion...........................................62

18. Unde e țara ta?, Pr. Stanciu Dragoș.......................................70

19. Artă plastică...........................................................................74

Date post:	13-Apr-2017
Category:	Education
Upload:	silvia-sofineti
View:	553 times
Download:	0 times

Veșnicia s a născut la sat 2016

Education