+ All Categories
Home > Documents > Vasile Alecsandri.Biografie

Vasile Alecsandri.Biografie

Date post: 04-Jan-2016
Category:
Upload: ianapascaru81
View: 54 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
Description:
Vasile Alecsandri
64
1 Cuprins Introducere…………………………….3 Biografie………………………………..4 Primii ani………………………...4 Anii de formative………………..4 Exilul…………………………….5 Alecsandri și Junimea………….5 Anii de maturitate………………6 Autorul dramatic……………….8 Volume de teatru.Comedii……..8
Transcript
Page 1: Vasile Alecsandri.Biografie

1

Cuprins

Introducere…………………………….3Biografie………………………………..4

Primii ani………………………...4 Anii de formative………………..4 Exilul…………………………….5 Alecsandri și Junimea………….5 Anii de maturitate………………6 Autorul dramatic……………….8 Volume de teatru.Comedii……..8 Volume de poezii………………..8

Doine(1842-1852)……………..8Lăcrimioare…………………...9 Suvenire ……………………..9Mărgăritarele (1852-1862)…...9Varia ………………………….9Legende ……………………….9Ostaşii noştri…………………10Postume………………………10

Proza……………………………....10 Proze din periodice………..10

Page 2: Vasile Alecsandri.Biografie

2

Drame…………………………….10Opera scriitorului…………………....11Referinte critice………………………29Dedicatii………………………………33Anexe………………………………….35Bibliografie…………………………...46

Introducere

Page 3: Vasile Alecsandri.Biografie

3

In cartea vremilor si-n calendarul memoriei numele lui Vasile Alecsandri s-a iscris cu lumina darnica si permanenta categorica a valorilor.Neobosita si vastea activitate a poetului si publicistului, a dramaturgului si prozatorului, a acestui Columb-deschizator de drumuri in cercetarea si depozitarea creatiei populare s-a impus contemporanilor si a fost transmisa urmasilor intii de toate datorita mesajului progresist si democrat al celor mai bune opera ale sale, umanizmului, veridicitatii caracterelor si coliziilor insuflate de viata insasi de problemele ce preocupau si framintau diferite paturi sociale

Opera lui Vasile Alecsandri reflecta multilateral si inspira problemele vietii, insasi epoca plina de contradictii, in care a trait, tendinta spre mai bine a trudnicilor ogoarelor ,fauritorii bunurilor material si spiritual.

Artistul, scriitorul e considerat de poet interpret al nezuintelor poporului care este precum sublinia nu o singura data Alecsandri, “izvorul celor mai neperitoare opera;iar poatii care apar ca niste rari meteori, nu sint decit revelatorii maestri ai poeziei popoarelor, concentrate in sinul lor. Caci nimic nu poate fi mai interesant decit a studia caracterul acestui popor in cuprinsul cintecelor sale,… care aduna toate razele geniului sau”.

Temelia creatiei alecsandriene, care a imbogatit nespus patrimoniul litereturii noastre, fondind noi genuri literare si stabilind noi criteria artistice dincolo de romantismul epigonic si imitatiile de tot soiul,-rezida asa dar in legatura permanenta a scriitorului cu viata poporului. Atituinea active fata de problemele vietii, tendinta de a se apropia de acei oropsiti muncitori ai ogoarelor, batuti de lege si de soarte vitrega, dar cu suflet bogat in rezonante oetice, hotarirea de a scoate arta, literatura din saloanele celor privelegiati si a o pune in slujba multimii, care se va recunoaste privindu-se in oglinda ei fermecata,-acestea fiind doar citeva din trasaturile esentiale ale creatiei scriitorului.

Vasile Alescandri, s-a dovedit a fi un pasionat pretuitor al creatiei orale, al comorilor nesecate, ce si le transmiteau generatiile prin mijlocirea povestirilor, zicatorilor, cintecelor, baladelor si legendelor.

Poetul Alecsandri e primul care, nutrit din cronici si cintece batrinesti, a gasit adevaratul filon al poeziei nationale

Se poate spune ca nici unul dintre marii poeti ai veacului nostrum nu a avut o intrunire atit de binefacatoare asupra poporului sau ca Vasile Alecsandri, deoarece el a cintat intotdeauna ca un adevarat maestro al cuvintului si ca un mare patriot, i-a iubit pe cei pentru care a cintat

Boigrafie

Page 4: Vasile Alecsandri.Biografie

4

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirce ș ti , jude ț ul Ia ș i ) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator

al Academiei Române, creator al teatrului românesc și a literaturii dramatice în România,

personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX

Primii aniVasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii

cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821,1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert,

deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei

lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. Și-a petrecut

copilăria la Ia ș i  și la Mirce ș ti , unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a

vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul

maramureșean Gherman Vida.

Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a

înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei

Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din cânticelele comice.

Anii de formațieÎn anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și

pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835.

În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit

rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846.

Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru

nuvela romantică Buchetiera de la Floren ț a .În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică

însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice

comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie

1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu

în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat În 1844,

Page 5: Vasile Alecsandri.Biografie

5

împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propă ș irea , în care poetul va

publica versuri ce vor fi incluse în ciclulDoine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă

piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache

Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Stelu ț a  și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

ExilulDupă înfrângerea mișcării pașoptiste este exilat, și după ce călătorește prin Austria și Germania; se

stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți munteni; din perioada exilului datează

poeziile Adio Moldovei și Sentinela română. În 1882 este ales președinte al secției de literatură a

Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit laMontpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la

Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully

Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu

toate onorurile la conacul său de la Mircești.

Activitate culturală

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu

Kogălniceanu și C. Negri Dorin ț ele partidei na ț ionale din Moldova , principalul manifest al

revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C.

Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis

în Fran ț a , Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri și JunimeaÎn 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții.

În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă

de oameni: Imn lui Ș tefan cel Mare  și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În

același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direc ț ia nouă în poezia ș i proza

românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al

poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul

cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere,

din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirce ș ti , și iernei mult mai grele ce o

Page 6: Vasile Alecsandri.Biografie

6

petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați la Brașov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiași

an, la Paris. Scrie primele cântecele comice (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete

comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.

Anii de maturitateNicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853,

Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme înFran ț a . În vara anului 1853, pornește spre sudul

Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va

lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au

căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mirce ș ti , unde

rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

naștereÎn 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din

ciclul Doine ș i lăcrămioare . Tot acum scrie poeziile Baba Cloan ț a , Strunga, Doina, Hora, Crai nou.

În1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu De ș teptarea României .

În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în

revista Bucovina poeziile populare Toma Alimo ș , Blestemul, Ș erb sărac , Mioara, Mihu Copilul.

Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chiri ț a în Ia ș i . Aceasta va fi urmată de Chirița în

provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se

joacăChiri ț a în Ia ș i  sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V.

Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține pieseleIorgu de la

Sadagura, Ia ș ii în carnaval , Peatra din casă, Chirița la Iași, Chiri ț a în provincie . În 1853 apare

volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la

Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.

În 1874 publică Boieri ș i ciocoi , una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875se

editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza.

În 1877, odată cu poezia Balcanul ș i Carpatul  începe seria Ostașilor noștri. În 1878apare

volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul

volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în

deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

Page 7: Vasile Alecsandri.Biografie

7

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la

Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din

perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și

înDeșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate

observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din

pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată

însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie declasicism.

Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre

clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă

evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a

numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în

lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de

expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.[1]

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei

românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa ziseleuniversuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe

de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute

de interacțiunea dintre modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și

mijloacele artistice, inițial, iar epoci, de ruptura dintre ele Pastelurile A

Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a

genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de

Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în

revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre

sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor

cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte

nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un

tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, ușor

colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice:

compoziție, colorit, echilibru.

Page 8: Vasile Alecsandri.Biografie

8

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente

de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul

pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Co ș buc , Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al

unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin

în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale

acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu

încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt.

Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii

muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

Autorul dramaticÎn perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mirce ș ti , scrie drama istorică romantică Despot-Vodă.

Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este

premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana ș i Pepelea .

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată

la Teatrul Na ț ional din Bucure ș ti .Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“

.Volume de teatru. ComediiChirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)Chirița în provinție (1855)Chirița în voiagiu (1865)Chirița în balon (1875)

Volume de poezieDoine (1842-1852)DoinaStrunga

Page 9: Vasile Alecsandri.Biografie

9

Andrii-PopaBaba CloanţaHoraGrozaCinel-cinelDorul românceiCântec ostăşescLăcrimioareSteluţaGondoletaPe mareAdioLăcrimioareSuvenirePe un albumAdio Moldovei- Mărgăritarele (18521862)Hora uniriiDeşteptarea RomânieiSentinela românăMuntele de focÎnşiră te, mărgăriteSteleleVariaSoarele, vântul şi gerulImn lui Ştefan cel MareŞtefan Vodă şi codruŞtefan şi DunăreaLegendeCuza VodăDan, căpitan de plaiLegenda rândunicăiLegenda ciocârlieiLegenda lăcrimioareiOstaşii noştriPeneş CurcanulSergentulOda ostaşilor româniHora de la PlevnaPostumeFluierulRomanţa de toamnăProze

Istoria unui galbenSuvenire din Italia. Buchetiera de la FlorentaIasii în 1844Un salon din IasiRomânii si poezia lorO primblare la munti

Page 10: Vasile Alecsandri.Biografie

10

BorsecBalta-albăCălătorie în Africa.Un episod din anul 1848Proze din periodice

Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh CantemirMelodiile româneștiPrietenii românilorLamartineAlecu RussoDridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)Din albumul unui bibliofilVasile PorojanMargărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile AlecsandriDrame

Cetatea NemtuluiLipitorile satelorSgârcitul risipitorDespot Vodă, dramă istoricăFântâna Blanduziei, 1853

Opera scriitorului.’’Chirita in provincie’’-fragment

SCENA III

CHIRIȚA, BÂRZOI (iese din odaia din stânga, cea de pe planul I. El poartă șapcă de aghiotant și un palton cu bumbi mari cât niște farfurioare.)

BÂRZOI (intrând): Ardă-le focu straie nemțești, că-mi vin de hac!

CHIRIȚA: Da bine, frate, încă nu te-ai mai dus la canțelerie?

BÂRZOI: Apoi dă!... de când m-ai scos din minte ca să mă schimosești în starie strâmte, pun câte două ceasuri până mă-mbrac... și ian privește ce seamăn... cu bumbii iști mari?... Parcă-s un negustor de farfurii.

CHIRIȚA: Ian taci, taci... că de-o mie de ori te prinde mai bine așa, decât cu anteriu și cu giubeaua... încalte mai sameni a ispravnic... dar înainte parcă erai un lăutar din tarafu lui Barbu... știi? cel cu naiu.

BÂRZOI: Ai vorbit de te-ai prichit. Măcar!... ce-mi mai bat eu capul să te-aduc la cunoștință!... De când te-ai făcut isprăvniceasă... nu ți-o rămas fire de minte în cap nici măcar...

ION (trecând): Patru.

CHIRIȚA (mânioasă): Ce face?

Page 11: Vasile Alecsandri.Biografie

11

BÂRZOI (văzând căpățânile): Ce-s aeste, Ioane?

ION: Peșcheșu jidovilor celor cu pricina... zece căpățâni.

BÂRZOI (Chiriței): Socot că nu te-ai mai jălui că n-ai zahar... Hai, apucă-te de dulceți.

CHIRIȚA: Eu? să fac dulceți?... Ai nebunit?

BÂRZOI: D-apoi cine?... eu?

CHIRIȚA: Facă cumnățica Safta, soră-ta... da eu știu că nu mi-oi pârli fața la foc.

BÂRZOI: Ce față?... ce față?... Da pân-acum, mă rog, cum ți-ai pârlit-o ca toate celelalte gospodine din târg?

CHIRIȚA: Pân-acu nu eram isprăvniceasă... de asta... înțelesu-m- ai?

BÂRZOI: Ard-o focu isprăvnicie!... că mare belea-i pe capul meu!... De când m-o împins păcatele să fiu în slujbă... tot dojane primesc de la departament...

CHIRIȚA: Dojane?

BÂRZOI: Asta n-ar fi nimică... dar ați căpchiet cu toții în casă... ba încă m-ați căpchiet și pe mine!

CHIRIȚA: Ce te-o apucat azi?

BÂRZOI: Las’ că d-neei cucoana nu se mai catadicsește să caute de gospodărie... să facă cozonaci, pască, păstrămuri, dulceți, vutci, vișinapuri... ca la casa omului... sau măcar să-mi facă la masă vrun cheșchet, vro plachie, vro musaca, vro capama, vro paclava... vro ciulama... bucate creștinești... sănătoase și ușoare... unde!... șede toată ziua pe tandur, la tualetă, și din blanmanjele, din bulionuri, din garnituri nemțești nu mă slăbește... auzi?... blanmanjele?... bulionuri?... Borș și alivenci... că cu astea am crescut în casa părintească...

CHIRIȚA: Iar o început litopisițu!

BÂRZOI: Ș-apoi și alt păcat... a luat obicei să aducă la sfârșitul mesei păhăruțe verzi cu apă caldă... cică așa-i moda la Ieși... de-și spală gura unii dinaintea altora... și nu-i zi în care să nu mă-nșel... și să nu beau apă caldă!

CHIRIȚA (publicului, arătând pe Bârzoi cu dispreț): Priviți-l, mă rog!

BÂRZOI: Și când ar fi numai atâta... d-apoi de-acole... cheltuieli, nu șagă... pe mobili nouă cu lastic... pe trăsuri de cele cu fundu la pământ... pe straie cu fir la slugi... pe lampe de cele cu apă... pe fleacuri... capele... rochii cu jiletce... cușme jidovești de ascuns mâinile iarna... conțerturi de strâns talia... Cine le mai poate înșira?... Da-i lipsă de păsări în ogradă... da-i cămara pustie... aș!... ce-i pasă cucoanei!... când o cauți... unde-o găsești?! la șandra mandra.

CHIRIȚA: Șandra mandra?

BÂRZOI: Dar... cea care vinde rochii și capele... Sărmană Chiriță! ai nebunit la bătrânețe, fata mea!

CHIRIȚA: Ian... nu mai bodogăni... că parcă ești o moară stricată... Mai bine du-te la canțelerie, că te-or fi așteptând împricinații.

Page 12: Vasile Alecsandri.Biografie

12

ION (trecând): Zece!

BÂRZOI (tresărind): Zece împricinați?...

CHIRIȚA: Ha, ha, ha, ha... S-o spăriet ispravnicu de treabă multă. Hai... cară-te și vină mai devreme acasă, că astăzi avem musafiri.

BÂRZOI: Ce musafiri?

CHIRIȚA: Ai uitat că dăm masă mare astăzi... de ziua bună că mă duc la Paris și că logodim pe Guliță cu Luluța?

BÂRZOI: Ba că să zici... altă nebunie!

CHIRIȚA: Nebunie?

BÂRZOI: Guliță-i prea tânăr.

CHIRIȚA: Cu atâta mai bine... însuratu de dimineață și mâncatu devreme...

BÂRZOI: Și Luluța-i bolnavă... pătimașă... are toane de nebunie. N-o vezi toată ziua cum necăjește biata mâță din casă?... Cum o să-mi dau eu băietu... bunătate de odor în mâinile ei?

CHIRIȚA: Cu adevărat îi cam lipsită acu... dar i-a trece... Când o ave un bărbat n-a mai bate mâțile.

BÂRZOI: Da de unde știi că s-o îndrepta?

CHIRIȚA: Știu, că doar și mie-mi erau dragi mâțile pân-a nu mă mărita... și cum te-am văzut pe d-ta, nu m-am mai uitat la ele... Ș-apoi s-o îndrepta, nu s-o îndrepta... vrei să pierdem zezstrea Luluței de la mână?

BÂRZOI: Ei, bine... treacă pentru logodnă... dar la Paris ce ai să cauți?

CHIRIȚA: Să mă primblu... să mă mai răcoresc, că m-am uscat aici în provinție.

BÂRZOI (pufnind): Ba că chiar... se vede că nu te-ai uitat de mult în oglindă!

CHIRIȚA: M-am uscat îți zic... și de nu m-oi porni degrabă... să știi că-mi vine ipohondrie... (Țipând.) Of! că nu mai pot trăi în țara asta!...

BÂRZOI: Taci, soro... nu răcni așa, că te-aude musafirul... Du-te și la Beligrad dacă vrei.

CHIRIȚA: Musafiriu? ofițeriu?... cu adevărat?...

BÂRZOI: De treabă ofițer, să-ți spun drept!... De aseară de când a tras în gazdă la noi... tot părinte ispravnice mi-a zis.

CHIRIȚA: Nu ți-o spus cu ce treabă o venit aici?

BÂRZOI: Nu... dar l-am priceput eu... Pare-mi-se că-i trimis tiptil ca să cerceteze starea isprăvniciilor.

CHIRIȚA: Dacă-i așa... de ce șezi și nu te duci la canțelerie?... că-s aproape de 12.

BÂRZOI: Iaca mă duc... doar nu dau tătarii... însă ian ascultă, soro: cată să fie masa gata mai devreme, că eu nu-s deprins nemțește.

CHIRIȚA: Înainte de 5 ceasuri nu se poate.

Page 13: Vasile Alecsandri.Biografie

13

BÂRZOI: La 5?... când se pun boierii la cărți?

CHIRIȚA: Așa-i moda la Ieși.

BÂRZOI: Sta-i-ar în gât cine-o mai scornit-o!... (Iese furios prin fund.)

CHIRIȚA (singură): Ei!... geaba, geaba!... cât îmi bat eu capul să-l mai cioplesc... să-l mai chilesc... pace!... îi stă rugina de-o șchioapă la ceafă. Ce deosebire cu musafiriu nostru! îl cunoști cât de colo că-i civilizat... Iaca, de pildă aseară, când am luat ceaiu... ofițeriu și-o pus frumușel zăharu-n ceașcă cu cleștele cel de argint... da d-lui... las’ că bodogănește că n-ar trebui să deie ceai la iuli, pe călduri... dar ce face?... ie zăharu cu degetele din zăharniță ș-apoi îl pune în clește... încât îmi vine așa paracsân!... Îmi era mai mare rușinea de ofițer aseară... (Către public.) mai ales că... știți una? îmi face curte moțpanu... ce vă spune Chirița!

DOINA

   Doina, doiniță!De-aș avea o puiculițăCu flori galbine-n cosiță,Cu flori roșii pe guriță!

De-aș avea o mândrulicăCu-ochișori de porumbicăȘi cu suflet de voinică!

De-aș avea o bălăioarăNaltă, veselă, ușoară,Ca un pui de căprioară!

Face-m-aș privighetoareDe-aș cânta noaptea-n răcoareDoina cea dismierdătoare!

Doina, doinitâ!De-as avea o pusculitâSi trei glonp în pungulitâS-o sorioara de bardita!

De-as avea, pe gândul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca pacatul greu!

De-as avea vro sapte frati, 

Page 14: Vasile Alecsandri.Biografie

14

Toti ca mine de barbatiSi pe zmei încalecati!

Face-m-as un vultur mare, De-as cânta ziua, la soare, Doina cea de razbunare!

Doina, doinita!Si i-as zice: "Mândrulita, Ma jur p-astâ cruciulitâSa te tin ca un badita!"

Si i-as zice: "Voinicele, Sa te-ntreci cu rândunelePeste dealuri si vâlcele!"

Si le-as zice: "Sapte frati, Faceti cruce si juratiVii în veci sa nu va dati!"

Hai, copii, cu voinicie, Sa scapam biata mosieDe pagâni si de robie! 

ADIO

Gândul meu la tine, dragă,Vecinic, vecinic va zbura,Ș-orice e mai sfânt în mine,Dulce înger! pentru tine,Pentru tine-l voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,Cea mai gingașă simțire,Cel mai falnic dor al meuȚie numai, numai țieLe închin pentru vecieCa la însuși Dumnezeu!

Tu, ființă de slăvire!C-un cuvânt, cu o zâmbire,Cu un dulce sărutat!

Page 15: Vasile Alecsandri.Biografie

15

Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viață,Și a raiului dulceațăTu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubireAcea naltă fericire,Acel simț dumnezeiescCe puternic ne supuneȘi ne-nalță de ne puneSus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!Într-o noapte de urgieCerul crud ne-a despărțit!Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...Fericirea-mi nesfârșităÎntr-o clipă s-a sfârșit!

Așa-i soarta! așa-n lumeTot ce poartă-un dulce nume,Tot ce-i falnic și frumosCurând trece, curând moare,Ca un cântec, ca o floare,Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!Astfel dulcea-mi mângâiereA pierit de pe pământ;A pierit, s-a dus cu tineÎn locașul de lumine...Și eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,Rătăcit pe-a vieții cale,Ca un orb nenorocit,Viața-mi scade, jalea-mi crește,Ș-al meu dor în veci s-opreștePe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluriDe-ale Bosforului valuriÎngânate lin, ușor,Te las, înger de iubire!

Page 16: Vasile Alecsandri.Biografie

16

Cu a vieții-mi fericire,Cu-al meu suflet plin de dor!

Pe un albom

În zadar vuiește Cerna si se bateDe-a ei stânci marete, vechi, nestramutate, Si-n cascade albe salta pe-a lor sân...Apa-i trecatoare, pietrele ramân!

În zadar si anii s-adun cu grabire, Trecând peste inimi ce-au gustat iubire!Suvenirul dulce de-un minut slavitPrintre-a vietii valuri sta-n veci neclintit!

Stelele

De la mine pân' la tineNumai stele si lumine!Dar ce sunt acele stele?Sunt chiar lacrimile meleCe din ochii-mi au zburatSi pe cer s-au aninatCum se-anina despre zori

Roua limpede pe flori!...Varsat-am multe din elePentru soarta tarii mele!Multe pentru cei ce suntPribegiti de pe pamânt!Multe lacrimi de jelire...Iar de dulce fericire

Ah! Varsat-am numai doua, Si-s luceferi amândoua!

Cuza Voda

Vazutu-te-am în pace suind scara marireiSi-n pace luand calea augusta-a nemurirei, O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoareSadit pe miriade de libere ogoare!

O clipa aparut-ai în planul veciniciei

Page 17: Vasile Alecsandri.Biografie

17

Si vecinice mari fapte lasat-ai României, Naltând din parasire antica-i demnitatePrin magica Unire si sacra Libertate.

Ca norul plin de mana ce trece si revarsaO ploaie roditoare pe brazda care-i arsa, Si, stând apoi deoparte, în urma lui privesteCum brazda se deschide si câmpul înfloreste, 

Asa si tu din ceruri ai dulcea mângâiereSi vezi a tarii tale frumoasa renviere, Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire, Din suflete si câmpuri samânta de serbire, 

Acum te odihneste gustând eterna paceÎn taina maiestoasa a mortii care tace, Lasând o lume-ntreaga la tine sa gândeascaS-a ta legenda, Cuza! cu fala s-o rosteasca...

Sunt nume destinate, ca numele tau mare, Sa steie neclintite pe-a Timpului hotareSi vecinic sa raspânda o falnica luminaPe seculii ce-n umbra, trecând, li se închina!

Imnul lui Stefan cel Mare

La poalele Carpatilor, Sub vechiul tau mormânt, Dormi, erou al românilor, O! Stefan, erou sfânt!Ca sentinele falniceCarpatii te pazescSi de sublima-ti glorieCu secolii soptesc.

Când tremurau popoareleSub aprigii pagâni, Tu le-aparai cu brateleVitejilor români.Cu drag privindu-ti patriaSi moartea cu dispret, Maret în sânul luptelor, Si-n pace-ai fost maret.

Page 18: Vasile Alecsandri.Biografie

18

În cer apune soareleStingând razele lui, Dar într-a noastre sufleteÎn veci tu nu apui!Prin negura trecutului, O! soare-nvingator.Lumini cu raze splendide, Prezent si viitor.

În timpul vitejiilor, Cuprins de-un sacru dor, Visai unirea DacieiCu-o turma s-un pastor;O! mare umbra-eroica, Priveste visul tau:Uniti suntem în cugete, Uniti în Dumnezeu.

În poalele Carpatilor, La vechiul tau mormânt, Toti în genunchi, o! Stefane, Depunem juramânt:"Un gând s-avem în numeleRomânului popor, Aprinsi de-amorul glorieiS-al patriei amor!"

’’Istoria unui galben’’-fragmentSprijinit de această frumoasă descoperire, m-am simţit îndată cuprins de o femeiască curiozitate şi, fără dar a pierde vreme, m-am lungit într-un jilţ elastic, am aşezat cutioara lângă mine pe masă şi, cu ţigareta aprinsă, m-am pus pe ascultat. Razele lunii, precum am zis, se jucau pe covorul din odaie, zugrăvind felurimi de figuri, şi unele, lunecând pe cristalul călimărilor, tremurau chiar deasupra galbenului şi a paralei, la care mă uitam cu ochii ţintiţi. Aceste două monede se aflau atunci în focul cel mai înflăcărat al convorbirii, amândouă săltând din vreme în vreme cu mânie şi bătându-se, zuruind, de marginile cutioarei. Iată ce ziceau:

GALBENUL: Dar, mă mir de stăpânul meu cum de a uitat cine sunt eu şi m-a pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atât eşti de ştearsă şi de ticăloasă!

PARAUA (plesnind de ciudă): Râde dracul de porumbrele negre!... Dar nu vezi, ciuntitule, cât eşti de ros de chila1 zarafilor?... nu te vezi că ai ajuns în trei colţuri, că ai scăzut şi ai slăbit cât un irmilic de cei noi?... Ţi-ai pierdut toţi dinţii, sărmane, şi vrei să mai muşti pe alţii?

GALBENUL (cu fudulie, ridicându-se în picioare): Leul deşi îmbătrâneşte tot leu rămâne, asemene şi galbenul tot galben!

Page 19: Vasile Alecsandri.Biografie

19

PARAUA (săltând des şi iute de râs): Galben, tu?... Cu adevărat, sărmane, eşti galben, dar de gălbenarea morţii.

GALBENUL: Ian ascultă, cadână bătrână, nu te juca cu cuvintele, că, deşi sunt acum în trei colţuri, pe loc înfig unul în tine.

PARAUA (cu dispreţ şi cu un aer de mărire): Eu am trecut prin degetele ienicerilor şi nu mi-a fost frică! Tocmai tu vrei să mă sperii?

Ambele mele monede stătură puţin într-o poziţie teatrală, ca doi duşmani viteji care se măsoară cu ochii pân-a nu se încleşta la luptă. Eu mă uitam la ele fără nici a mă răsufla, atât eram de curios a vedea un duel bănesc; dar aşteptarea mea fu şi acum înşelată, precum a mai fost de multe ori în acest soi de întâmplări. Provocatorul, adică galbenul, văzând maiestatea şi curajul protivnicei lui, se domoli, se trase înapoi, şi prin această mişcare aduse o nouă dovadă observării ce am făcut demult, că: fala mare ispravă n-are.

GALBENUL (după o scurtă tăcere): Nu te bucura, proasto, că eu mă voi înjosi a te onora cu loviturile mele, şi dacă te-am şi ameninţat dinioarea, nu spera că-mi voi uita rangul într-atâta încât să mă ating de tine. Ştiu, slavă Domnului! câtă depărtare este între noi. Familia mea-i de aur şi neamul tău de-abia de argint. Cum îndrăzneşti dar a socoti că

PARAUA: Fricosule aristocrat! se vede că ai locuit multă vreme în sânul domnului M. şi că de la dânsul ai câştigat simţirile dobitoceşti sub care îţi ascunzi lipsa curajului. Tu, olandez, tu să rosteşti cuvinte de familie şi de nobleţe! Ruşine, ruşine să-ţi fie! Am cunoscut mulţi compatrioţi de-ai tăi în deosebite rânduri şi în deosebite pungi, şi mărturisesc că i-am aflat curaţi de fire şi de caracter; dar tu, negreşit eşti minciunos, calp, bastard, c[...]ţi arăţi arama fără cât de puţină sfială. (Suspinând): Unde-i, unde-i frumosul şi nobilul olandez cu care m-am iubit atât de fierbinte la anul 1820 în buzunarul căpitanului Costiţă, pe când acest vestit corăbier călătorea pe Marea Neagră!... Unde-i acum să te facă una cu cutia în care ne găsim şi să mă răzbune de obrăzniciile tale.

GALBENUL (uimit de tulburare): La anul 1820?... Căpitanul Costiţă?... Marea Neagră?... Ce spui?... Tu erai atunci cu mine?

PARAUA (într-o nespusă mirare): Cu tine! Ce fel?

GALBENUL (repede, adunându-şi suvenirele): Dar... îmi aduc aminte... într-o noapte întunecoasă, marea era întărâtată de furtună... corabia era să se înece la Sulina... Toţi se rugau lui Dumnezeu ca să-i scape....

PARAUA: Aşa este, bine zici. Eu tremuram de frică şi, deodată, zuruind cu disperare, m-am aruncat şi m-am lipit...

GALBENUL: (dându-se de-a dura către para): Şi te-ai lipit de pieptul meu, care de mult ardea pentru tine în focul unei dragoste nemărginite.

PARAUA (lunecând către galben): Ah!

GALBENUL şi PARAUA (lipindu-se într-o amoroasă îmbrăţişare): Soarele meu! Luna mea!

Zinghetul pricinuit prin înfocata atingere a monedelor se schimbă încet-încet într-o zuruire slabă sau, mai bine zicând, într-o suspinare metalică care se pierdu în deşerturile lumii şi al cutiei. O tăcere drăgălaşă urmă după aceasta, tăcere ce dovedea o mare câtime de simţire în sânul monedelor; tăcere

Page 20: Vasile Alecsandri.Biografie

20

scumpă şi mult mai glăsuitoare decât însăşi vorba; tăcere care mi-a atins până şi mie, un străin, coardele inimii şi mi-a adus două lacrimi de compătimire pe marginea genelor.

Peste câteva secunde ambii amorezi se traseră puţin înapoi, se uitară lung unul la altul, făcându-şi amândoi o dureroasă revizie, şi ziseră următoarele, cu glas pătruns:

GALBENUL (oftând din greu): Cât eşti de schimbată, iubita mea!

PARAUA (suspinând cu durere): Cât ne-am schimbat, dragul meu!

GALBENUL (cu amărăciune): Ce crudă şi nemilostivă-i vremea! Coasa ei nu se osteneşte niciodată!... Plăcere, frumuseţe, tinereţe, toate sunt secerate de dânsa!... Astăzi ele strălucesc cu tot farmecul lor şi mâine se pierd. Tristă soartă! Lume deşartă! Viaţă ticăloasă! Ah! Ah!

PARAUA (cu blândeţe îngerească): Nu te mâhni, luceafărul meu, că nu suntem numai noi supuşi acelor crude pravili ale soartei. Fierul că-i fier şi încă rugineşte, dar noi care suntem meniţi prin însăşi firea noastră a fi jertfa lăcomiei oamenilor!

GALBENUL: Îţi aduci aminte, scumpa mea, de-acea epocă fericită când ne-am întâlnit în buzunarul căpitanului Costiţă?... Sufletele noastre erau făcute unul pentru altul, c[...]ndată ce ne-am zărit ne-am şi simţit cuprinşi de dragoste. Cât de frumoasă erai tu atunci cu faţa ta rotundă şi albă ce sticlea şi strălucea ca o tabla de dulceţi. Cu câtă graţie se îndoia talia ta gingaşă şi subţire! Ce glas dulce şi armonios aveai tu atunci!

PARAUA: Atunci?... Dar atunci şi tu erai tânăr, frumos, voinic; atunci erai luciu şi plin de farmec; atunci aveai pe-mprejur o coroană cu zimţi din care ieşeau scântei amoroase ce-mi pătrundeau inima. Atunci eram amândoi în vrâsta dragostei, ne iubeam şi ne dezmierdam toată ziua şi toată noaptea, încât mi s-a ros jumătate de faţă atunci... dar acum...

GALBENUL (într-o deplină desperare): Dar acum?

PARAUA (râzând): Acum suntem ca doi tăciuni care fac numai fum făr-a da pară.

GALBENUL: Eu, tăciune, eu care...

PARAUA: Lasă monologul pe altă dată şi-mi spune ce te-ai mai făcut din ceasul acel crud când am fost despărţiţi? Prin care valuri, prin care pungi, prin câte soiuri de degete ai mai trecut?

GALBENUL: Ah! iubita mea, câte întâmplări am avut de la 1820 încoace!... De câte ori am trecut de la treptele cele mai nalte ale societăţii la cele mai de jos, din mâinile cele mai curate în labele cele mai mârşave, de la sânurile cele mai nobile la piepturile cele mai deşarte de oricare simţire! Nu este soartă în lume mai curioasă şi mai vagabondă decât a fiinţei nenorocite ce se numeşte monedă. În veci şi peste tot locul slăviţi şi doriţi, noi suntem pricina celor mai multe fericiri şi nenorociri pe pământ şi, cu toate aceste, rareori întâlnim suflete de acele închinate nouă şi vrednice de toată lauda, care, cunoscând preţul nostru, ne păstrează ca moaşte sfinte în fundul unei lăzi de fier, ne păstrează, zic, ani întregi şi ne scapă de acea frecătură necontenită a degetelor omeneşti, care roade podoabele noastre.

PARAUA (cu ceva nerăbdare): Le ştiu aceste toate; spune-mi mai bine istoria ta.

Page 21: Vasile Alecsandri.Biografie

21

Nu am trebuinţă să mai adaug cât de mult se aţâţase curiozitatea mea. Istoria unui galben, povestită în întunericul şi în tăcerea nopţii, era pentru mine o petrecere nesperată. Mi-am aprins iute o a doua ţigaretă, şi galbenul începu aşa:

GALBENUL: Istoria mea este legată cu deosebite anecdote ce s-au întâmplat sub ochii mei persoanelor la care m-am aflat, anecdote triste sau vesele, unde eu am jucat totdeauna rolul cel mai de căpetenie şi în care mi s-a înfăţişat prilej a face multe însemnări şi descoperiri asupra oamenilor. M-am folosit mult de privilegiul ce avem noi, banii de aur, a fi strânşi cu scumpătate la pieptul lor, pentru ca să le cercetez şi să le cunosc inimile de aproape; şi tu, iubita mea, ştii ca şi mine câtă mârşăvie plină de dezgust este ascunsă înlăuntrul unor bipede care se zic creştini cu frica lui Dumnezeu. Ascultă dar, şi nu te supăra dacă fără voie ideile mele ţi-or părea câteodată cam posomorâte.

După ce ne-a despărţit căpitanul Costiţă la Galaţi, dându-mă pe mine unui boierinaş ce-i vânduse grâu, am suspinat multă vreme gândind la tine, la fericirile pierdute ale dragostei noastre şi crede-mă că dacă mi-ar fi fost cu putinţă mi-aş fi răpit viaţa de desperare; dar firea nedreaptă n-a vroit să ne dea şi nouă, galbenilor, dritul scump de a ne sinucide; în urmare am fost silit să-mi mistuiesc durerea-n suflet şi să urmez pe noul meu stăpân la moşia lui. Dar poţi tu să ghiceşti în ce chip l-am urmat?... Ascuns, soro dragă, în ciubota lui şi călcat în picioare ca un ban de nimică, pentru că boierul se temea de tâlhari. Ştiu că această ruşine se întâmplă ades banilor care au nenorocire a pica în pungile boierinaşilor de la ţară, dar eu încă nu păţisem o asemene înjosire şi mă înăduşeam de ciudă. Ah! ziceam atunci, de ce nu am putere să-i fac o provocare, precum se cuvine între persoane bine crescute, şi să-l străpung cu spaga rigăi de Olanda!... Ce folos însă! Eu ziceam, eu auzeam. În sfârşit, acel drum plin de chinuri se săvârşi după cum dori stăpânul meu: el ajunse acasă cu toţi banii în ciubotă fără să fi întâlnit nici măcar un potlogar pe drumul mare.

... Vai mie! nu putea ştiCă procesu-n a lui stare sta gata a năvăli.

PARAUA: Nu-mi spui că te-ai făcut literat?

GALBENUL: M-am găsit odată din întâmplare jumătate de ceas în buzunarul unui poet.

PARAUA: Urmează-ţi povestirea.

GALBENUL: O împresurare de moşie îl sili pe bietul boier a alerga la Iaşi spre a se lupta cu tagma judecătorească, însă din nenorocire în capitala asta el nu putu să întrebuinţeze mijlocul ciubotelor spre scăparea galbenilor lui, precum o făcuse în drumul cel mare, căci aici oarecare director de tribunal i-a luat până şi ciubotele din picioare. E de prisos să mai adaug că eu împreună cu toţi ceilalţi ai mei tovarăşi trecurăm în punga acestuia şi că sărmanul boierinaş se întoarse acasă cu părul alb, cu giubeaua ruptă şi cu buzunarele sparte. Nenorocirea lui m-a cuprins de puţină jale, dar pe de altă parte mi-a adus o mulţumire ascunsă, căci răzbunarea este una din cele mai vii mulţumiri ale oamenilor şi ale galbenilor olandezi.

PARAUA (oţărându-se): Mă îngrozeşti cu vorbele aceste.

GALBENUL (cu fanfaronadă): Da cum socoţi?

PARAUA: Nu mi-ar părea curios dacă ai fi un ducat veneţian, pentru că aceştia cred numai în vendetta lor, dar tu, olandez...

Page 22: Vasile Alecsandri.Biografie

22

GALBENUL: Nu te atinge de naţionalitate, soro dragă, că mă supăr.

PARAUA: Pardon, scumpul meu; n-am vroit să te mâhnesc.

GALBENUL: Te cred, iubita mea. Unde mă găseam?... La directorul de tribunal. Nu ţi-oi descri figura lui, pentru că era foarte neînsemnată, dar ţi-oi vorbi de buzunarul său. Ştii că noi, banii, judecăm mai totdeauna oamenii după pungile şi după buzunarele lor, şi eu mărturisesc că acest fel de judecată mi se pare cel mai nimerit într-o epocă unde domneşte interesul

. Dl Buffon, naturalistul francez, a zis că: stilul arată omul; eu zic că: buzunarul arată omul. El este cea mai sigură caracteristică a firii, a patimilor şi a moralului său. De pildă, buzunarul unui cheltuitor este spart; punga unui zgârcit e făcută de materie groasă şi trainică şi e legată cu nouăzeci şi nouă de noduri ş.c.l.; iar buzunarul directorului putea foarte bine să dea o lămurită idee de haos, căci nu avea nici margini, nici fund.

Închipuieşte-ţi dar, scumpa mea, ce groază m-a cuprins când m-am rătăcit în acel sac lung şi adânc! Mă credeam pierdut întocmai ca un călător în pustiurile Africii, dar mă înşelam, pentru că buzunarul suspomenitului director de tribunal nu semăna nicidecum cu un pustiu; acesta dimpotrivă era locuit de feluri de neamuri străine şi pribegite acolo din alte pungi.

Când am ajuns la marginile acelui sac, am găsit o poporaţie foarte amestecată de galbeni olandezi şi nemţeşti, de irmilici vechi şi noi, de carboave, până şi de sfanţigi, până şi de firfirici, care cu toţii trăiau într-o armonie ce m-a adus în mare mirare, cunoscând dihoniile care despart astăzi naţiile.

PARAUA: Cum, frate, carboavele şi irmilicii erau prieteni?

GALBENUL: Nu numai prieteni, dar aş putea zice fraţi de cruce, dacă n-aş şti că irmilicii sunt duşmanii sfintei cruci. Şi această unire eterogenă ştii tu de unde se trăgea?... Din crudul obicei care silise pe fieştecare monedă a-şi lepăda naţionalitatea, când a intrat în acel buzunar directoresc. Acole, galbenii, irmilicii ş.c.l. nu se mai numeau nici galbeni, nici irmilici, nici carboave.

PARAUA: Dar cum, cum?

GALBENUL: Martori!... Înţelegi acum? De pildă, galbenii se chemau martori de treizeci şi cinci de ani; irmilicii martori de patrusprezece sau de şasesprezece ani, după vârstă; carboavele martori de doisprezece ani; şi toţi la un loc alcătuiau un popor nou, cunoscut sub nume de: naţia dovezilor sunătoare... Mă pricepi acum?

PARAUA (oftând): Te pricep. (După o mică tăcere.) Şi mult ai şezut tu acolo?

GALBENUL: Aşteaptă. Voi, turcilor, aveţi un proverb pe care nu mi-l aduc aminte, dar care se începe cu haram...

PARAUA: Haram gheldi, haram ghiti.

GALBENUL: Tocmai; acest proverb, pe cât înţeleg, vrea să zică că de banii luaţi nedrept nu s-alege nimică.

PARAUA: Bre! Nu te ştiam poliglot.

Page 23: Vasile Alecsandri.Biografie

23

GALBENUL: Cum să nu fiu poliglot, soro dragă, dacă am slujit oarecând drept plata unei subscrieri la un Tetragloson, care era să iasă... dar să venim la proverbul pomenit, pentru ca să vezi cum se adeveri înţelesul lui.

A doua seară, după intrarea mea în colonia dovezilor sunătoare, stam la vorbă cu câţiva martori de deosebite vârste şi povesteam pe rând chipurile înşelătoare ce întrebuinţase stăpânul nostru pentru ca să ne tragă în sânul lui, de la răzeşi, de la văduvele sărace şi de la toţi nenorociţii împricinaţi, la care ne aflasem mai înainte, când deodată o mână lacomă ne cuprinse grămadă în palmă şi ne trânti ca vai de noi! pe o masă de cărţi unde se juca stos. Câteva perechi de ochi se ţintiră cu dragoste asupra noastră, şi după câteva talii, o altă mână străină se întinse spre noi şi ne trase într-un alt colţ al mesei. Directorul nu mai era stăpânul nostru... El ne pierduse pentru totdeauna. Pare că-l aud şi acum cât de tare se blestema, cum se ocăra pe sine cu cuvintele cele mai proaste pentru că jucase, în vreme ce noul meu stăpân îi zicea din vreme în vreme cu sânge rece:haram gheldi, haram ghiti! De-atunci m-am pătruns de adevărul acestui proverb şi am luat o mare opinie de înţelepciunea musulmană.

PARAUA (se închină): Îmi pare foarte bine.

GALBENUL (urmând cu foc): Înţelepciunea şi paralele turceşti sunt două lucruri care mi-au câştigat inima.

PARAUA (cu ceva cochetărie): Berbantule...

GALBENUL (după un zâmbet): Tânărul ce mă câştigase în cărţi era una din acele fiinţe a cărora nume se sfârşeşte în escu, când se află la Moldova, şi în eanu, când merg la Valahia; fiinţe problematice, care trăiesc făr-a avea nici un chip de vieţuire, care pică năpaste în casele şi la mesele oamenilor şi care astăzi se primblă în droşte de Brandmaier, îmbrăcaţi în straie nouă, încălţaţi cu botine de glanţ, şi mâine îi vezi plămădind glodul uliţelor cu ciubote rupte, cu surtucul descusut şi cu pălărie roasă pe cap; trântori paraziţi ce s-au introdus de o bucată de vreme în societatea românilor, speculând nevinovăţia şi încrederea lor, şi care au fost crescuţi la şcoala vestitului Robert-Macarie2, de coţcărească pomenire.

Acel interesant copil al civilizaţiei, acel nobil cavaler... de industrie, petrecea o mare parte a zilei închis în odaia lui cu o pereche de cărţi în mâini, pe care le amesteca necontenit, le aşeza în deosebite chipuri, le sucea, le tăia, deprinzând şi iscodind fel de fel de teşmecherii ce întrebuinţa seara spre a pungi pe pontatori. Şi trebuie să mărturisesc că el ajunsese la o dibăcie atât de măiastră în măsluirea cărţilor, încât ar fi meritat cu toată dreptatea o odă escamotofilă în soiul acelei adresate dlui Rodolfo de dl Eliad, marele ammiratore della prestidigitazione.

PARAUA (boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste?

GALBENUL: Aceste sunt câteva cuvinte dintr-o nouă limbă românească ce se descoperă acum la Bucureşti.

PARAUA: Dar escamotofil ce bazaconie este?

GALBENUL: Escamotofil e văr primar cu braţalba, cu  lungumbra şi frate de cruce cu Broascăoaietaurie şi cu impercaicoifagi ale dlui Aristia.

PARAUA: Nu le înţeleg.

Page 24: Vasile Alecsandri.Biografie

24

GALBENUL: Te cred; dar ian întreabă pe croitorii lor dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram, şi să vezi că ţi-or răspunde: nu te capisc sau: nu te cumprind.

PARAUA (clătinând capul): Mari sunt minunile tale, Doamne!

GALBENUL: Zi mai bine: mari sunt minciunile oamenilor!... Tânărul meu avea, precum ţi-am spus, degetele foarte sprintene la cărţi şi se folosea binişor de meşteşugul său, căci acesta era pentru dânsul un soi de fondos sigur din care trăgea dobândă pe fieştecare seară; dar el nu se mulţumea cu acel venit şi, în urmare, se împrumuta ades pe la zarafii jidovi. Trebuie să-ţi spun că stăpânul meu se trudea demult ca să desluşească o problemă foarte grea, adică: chipul de a face datorii fără a le plăti. În adevăr el descoperise demult partea cea dintâi a problemei, şi acum era aproape să o găsească şi pe cea din urmă, căci hotărâse să fugă a doua zi pe ascuns la Bucureşti, când deodată şi fără veste unul din creditorii lui, un jidov bătrân, i se arătă grozav şi înarmat cu patru slujitori de la Agie. Pricina acelei înfăţişări poliţieneşti era un vecsel iscălit de stăpânul meu, dar neplătit, după obiceiul său cel economic. Noul Macarie fu silit să numere banii îndată şi, numărându-i, mă lepădă şi pe mine în palma nebotezatului zaraf.

PARAUA (cu tânguire): Nenorocite prieten!

GALBENUL: Dar, dar, plânge-mă, scumpa mea, tânguieştemă, luna mea, căci aici încep pentru mine durerile, ticăloşiile, chinurile unei inchiziţii mai crude decât acea spaniolă; boceştemă şi te îngrozeşte, pentru că ai să mă vezi muncit în mâini de călău, precum erau munciţi creştinii în vremea păgânismului; ai să cunoşti, în sfârşit, misterul acel înfricoşat al deformării mele şi chipul nelegiuit prin care eu, mândrul şi slăvitul tău odinioară amorez, am fost despărţit pentru totdeauna de podoabele mele. Neronul israelit ce mă luase în robie mă închise deocamdată într-o temniţă neagră şi unsă, pe care el îndrăznea a o numi pungă, şi aÎn noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obişnuit a auzi asemene armonie la ceasuri atât de târzii. Acel sunet mi se părea că venea din fundul odăii şi că ieşea dintr-o cutioară de fildeş săpată, ce se zărea pe masă în razele lunii care răzbătea prin fereastră. M-am sculat iute din pat pentru ca să cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat în mână acea cutie unde pusesem dimineaţa un galben olandez şi o para mare turcească, am deschis-o cu luare-aminte, şi adâncă a fost mirarea care m-a cuprins, auzind deodată două glasuri străine ieşind din cutie, două glasuri de altă lume, care zbârnâiau, ţiuiau şi se sfădeau de moarte.

Să mărturisesc că m-au apucat fiori reci în faţa acelei minuni, nu socot că a fi vreo ruşine din parte-mi, pentru că nu sunt deprins a trăi printre spirite. Spun drept că atunci m-am crezut înconjurat de vedenii, fantasme, stahii, strigoi, moroi şi de toate fiinţele fantastice câte joacă parola şi hora cu miezul nopţii, în lumina lunii. Peste puţin însă liniştindu-mă ceva, nu ştiu cum s-a făcut că am gândit la A. Donici, fabulistul, şi aducându-mi aminte de fabula lui Fierul şi argintul, în care aceste două metaluri ţin un dialog atât de înţelept, deodată zic, o lumină cerească îmi trecu prin minte, şi am înţeles următorul adevăr: că şi metalurile au suflet, mai ales aurul şi argintul, de vreme ce ele însufleţează şi mai de multe ori desufleţează oamenii; în urmare trebuie să aibă şi grai.

Sprijinit de această frumoasă descoperire, m-am simţit îndată cuprins de o femeiască curiozitate şi, fără dar a pierde vreme, m-am lungit într-un jilţ elastic, am aşezat cutioara lângă mine pe masă şi, cu ţigareta aprinsă, m-am pus pe ascultat. Razele lunii, precum am zis, se jucau pe covorul din odaie, zugrăvind felurimi de figuri, şi unele, lunecând pe cristalul călimărilor, tremurau chiar deasupra

Page 25: Vasile Alecsandri.Biografie

25

galbenului şi a paralei, la care mă uitam cu ochii ţintiţi. Aceste două monede se aflau atunci în focul cel mai înflăcărat al convorbirii, amândouă săltând din vreme în vreme cu mânie şi bătându-se, zuruind, de marginile cutioarei. Iată ce ziceau:

GALBENUL: Dar, mă mir de stăpânul meu cum de a uitat cine sunt eu şi m-a pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atât eşti de ştearsă şi de ticăloasă!

PARAUA (plesnind de ciudă): Râde dracul de porumbrele negre!... Dar nu vezi, ciuntitule, cât eşti de ros de chila1 zarafilor?... nu te vezi că ai ajuns în trei colţuri, că ai scăzut şi ai slăbit cât un irmilic de cei noi?... Ţi-ai pierdut toţi dinţii, sărmane, şi vrei să mai muşti pe alţii?

GALBENUL (cu fudulie, ridicându-se în picioare): Leul deşi îmbătrâneşte tot leu rămâne, asemene şi galbenul tot galben!

PARAUA (săltând des şi iute de râs): Galben, tu?... Cu adevărat, sărmane, eşti galben, dar de gălbenarea morţii.

GALBENUL: Ian ascultă, cadână bătrână, nu te juca cu cuvintele, că, deşi sunt acum în trei colţuri, pe loc înfig unul în tine.

PARAUA (cu dispreţ şi cu un aer de mărire): Eu am trecut prin degetele ienicerilor şi nu mi-a fost frică! Tocmai tu vrei să mă sperii?

Ambele mele monede stătură puţin într-o poziţie teatrală, ca doi duşmani viteji care se măsoară cu ochii pân-a nu se încleşta la luptă. Eu mă uitam la ele fără nici a mă răsufla, atât eram de curios a vedea un duel bănesc; dar aşteptarea mea fu şi acum înşelată, precum a mai fost de multe ori în acest soi de întâmplări. Provocatorul, adică galbenul, văzând maiestatea şi curajul protivnicei lui, se domoli, se trase înapoi, şi prin această mişcare aduse o nouă dovadă observării ce am făcut demult, că: fala mare ispravă n-are.

GALBENUL (după o scurtă tăcere): Nu te bucura, proasto, că eu mă voi înjosi a te onora cu loviturile mele, şi dacă te-am şi ameninţat dinioarea, nu spera că-mi voi uita rangul într-atâta încât să mă ating de tine. Ştiu, slavă Domnului! câtă depărtare este între noi. Familia mea-i de aur şi neamul tău de-abia de argint. Cum îndrăzneşti dar a socoti că eu, care am fost slăvit de cei mari şi legănat în sânul lor, eu, care sunt fruntea banilor, eu să mă măsor cu tine? Sărmană! gândeşte cât ai rămas de neînsemnată-n lume şi vezi mai înainte de toate că eşti de o mie patru sute douăzeci de ori mai puţin decât mine.

PARAUA: Fricosule aristocrat! se vede că ai locuit multă vreme în sânul domnului M. şi că de la dânsul ai câştigat simţirile dobitoceşti sub care îţi ascunzi lipsa curajului. Tu, olandez, tu să rosteşti cuvinte de familie şi de nobleţe! Ruşine, ruşine să-ţi fie! Am cunoscut mulţi compatrioţi de-ai tăi în deosebite rânduri şi în deosebite pungi, şi mărturisesc că i-am aflat curaţi de fire şi de caracter; dar tu, negreşit eşti minciunos, calp, bastard, c[...]ţi arăţi arama fără cât de puţină sfială. (Suspinând): Unde-i, unde-i frumosul şi nobilul olandez cu care m-am iubit atât de fierbinte la anul 1820 în buzunarul căpitanului Costiţă, pe când acest vestit corăbier călătorea pe Marea Neagră!... Unde-i acum să te facă una cu cutia în care ne găsim şi să mă răzbune de obrăzniciile tale.

GALBENUL (uimit de tulburare): La anul 1820?... Căpitanul Costiţă?... Marea Neagră?... Ce spui?... Tu erai atunci cu mine?

Page 26: Vasile Alecsandri.Biografie

26

PARAUA (într-o nespusă mirare): Cu tine! Ce fel?

GALBENUL (repede, adunându-şi suvenirele): Dar... îmi aduc aminte... într-o noapte întunecoasă, marea era întărâtată de furtună... corabia era să se înece la Sulina... Toţi se rugau lui Dumnezeu ca să-i scape....

PARAUA: Aşa este, bine zici. Eu tremuram de frică şi, deodată, zuruind cu disperare, m-am aruncat şi m-am lipit...

GALBENUL: (dându-se de-a dura către para): Şi te-ai lipit de pieptul meu, care de mult ardea pentru tine în focul unei dragoste nemărginite.

PARAUA (lunecând către galben): Ah!

GALBENUL şi PARAUA (lipindu-se într-o amoroasă îmbrăţişare): Soarele meu! Luna mea!

Zinghetul pricinuit prin înfocata atingere a monedelor se schimbă încet-încet într-o zuruire slabă sau, mai bine zicând, într-o suspinare metalică care se pierdu în deşerturile lumii şi al cutiei. O tăcere drăgălaşă urmă după aceasta, tăcere ce dovedea o mare câtime de simţire în sânul monedelor; tăcere scumpă şi mult mai glăsuitoare decât însăşi vorba; tăcere care mi-a atins până şi mie, un străin, coardele inimii şi mi-a adus două lacrimi de compătimire pe marginea genelor.

Peste câteva secunde ambii amorezi se traseră puţin înapoi, se uitară lung unul la altul, făcându-şi amândoi o dureroasă revizie, şi ziseră următoarele, cu glas pătruns:

GALBENUL (oftând din greu): Cât eşti de schimbată, iubita mea!

PARAUA (suspinând cu durere): Cât ne-am schimbat, dragul meu!

GALBENUL (cu amărăciune): Ce crudă şi nemilostivă-i vremea! Coasa ei nu se osteneşte niciodată!... Plăcere, frumuseţe, tinereţe, toate sunt secerate de dânsa!... Astăzi ele strălucesc cu tot farmecul lor şi mâine se pierd. Tristă soartă! Lume deşartă! Viaţă ticăloasă! Ah! Ah!

PARAUA (cu blândeţe îngerească): Nu te mâhni, luceafărul meu, că nu suntem numai noi supuşi acelor crude pravili ale soartei. Fierul că-i fier şi încă rugineşte, dar noi care suntem meniţi prin însăşi firea noastră a fi jertfa lăcomiei oamenilor!

GALBENUL: Îţi aduci aminte, scumpa mea, de-acea epocă fericită când ne-am întâlnit în buzunarul căpitanului Costiţă?... Sufletele noastre erau făcute unul pentru altul, c[...]ndată ce ne-am zărit ne-am şi simţit cuprinşi de dragoste. Cât de frumoasă erai tu atunci cu faţa ta rotundă şi albă ce sticlea şi strălucea ca o tabla de dulceţi. Cu câtă graţie se îndoia talia ta gingaşă şi subţire! Ce glas dulce şi armonios aveai tu atunci!

PARAUA: Atunci?... Dar atunci şi tu erai tânăr, frumos, voinic; atunci erai luciu şi plin de farmec; atunci aveai pe-mprejur o coroană cu zimţi din care ieşeau scântei amoroase ce-mi pătrundeau inima. Atunci eram amândoi în vrâsta dragostei, ne iubeam şi ne dezmierdam toată ziua şi toată noaptea, încât mi s-a ros jumătate de faţă atunci... dar acum...

GALBENUL (într-o deplină desperare): Dar acum?

PARAUA (râzând): Acum suntem ca doi tăciuni care fac numai fum făr-a da pară.

GALBENUL: Eu, tăciune, eu care...

Page 27: Vasile Alecsandri.Biografie

27

PARAUA: Lasă monologul pe altă dată şi-mi spune ce te-ai mai făcut din ceasul acel crud când am fost despărţiţi? Prin care valuri, prin care pungi, prin câte soiuri de degete ai mai trecut?

GALBENUL: Ah! iubita mea, câte întâmplări am avut de la 1820 încoace!... De câte ori am trecut de la treptele cele mai nalte ale societăţii la cele mai de jos, din mâinile cele mai curate în labele cele mai mârşave, de la sânurile cele mai nobile la piepturile cele mai deşarte de oricare simţire! Nu este soartă în lume mai curioasă şi mai vagabondă decât a fiinţei nenorocite ce se numeşte monedă. În veci şi peste tot locul slăviţi şi doriţi, noi suntem pricina celor mai multe fericiri şi nenorociri pe pământ şi, cu toate aceste, rareori întâlnim suflete de acele închinate nouă şi vrednice de toată lauda, care, cunoscând preţul nostru, ne păstrează ca moaşte sfinte în fundul unei lăzi de fier, ne păstrează, zic, ani întregi şi ne scapă de acea frecătură necontenită a degetelor omeneşti, care roade podoabele noastre.

PARAUA (cu ceva nerăbdare): Le ştiu aceste toate; spune-mi mai bine istoria ta.

Nu am trebuinţă să mai adaug cât de mult se aţâţase curiozitatea mea. Istoria unui galben, povestită în întunericul şi în tăcerea nopţii, era pentru mine o petrecere nesperată. Mi-am aprins iute o a doua ţigaretă, şi galbenul începu aşa:

GALBENUL: Istoria mea este legată cu deosebite anecdote ce s-au întâmplat sub ochii mei persoanelor la care m-am aflat, anecdote triste sau vesele, unde eu am jucat totdeauna rolul cel mai de căpetenie şi în care mi s-a înfăţişat prilej a face multe însemnări şi descoperiri asupra oamenilor. M-am folosit mult de privilegiul ce avem noi, banii de aur, a fi strânşi cu scumpătate la pieptul lor, pentru ca să le cercetez şi să le cunosc inimile de aproape; şi tu, iubita mea, ştii ca şi mine câtă mârşăvie plină de dezgust este ascunsă înlăuntrul unor bipede care se zic creştini cu frica lui Dumnezeu. Ascultă dar, şi nu te supăra dacă fără voie ideile mele ţi-or părea câteodată cam posomorâte.

După ce ne-a despărţit căpitanul Costiţă la Galaţi, dându-mă pe mine unui boierinaş ce-i vânduse grâu, am suspinat multă vreme gândind la tine, la fericirile pierdute ale dragostei noastre şi crede-mă că dacă mi-ar fi fost cu putinţă mi-aş fi răpit viaţa de desperare; dar firea nedreaptă n-a vroit să ne dea şi nouă, galbenilor, dritul scump de a ne sinucide; în urmare am fost silit să-mi mistuiesc durerea-n suflet şi să urmez pe noul meu stăpân la moşia lui. Dar poţi tu să ghiceşti în ce chip l-am urmat?... Ascuns, soro dragă, în ciubota lui şi călcat în picioare ca un ban de nimică, pentru că boierul se temea de tâlhari. Ştiu că această ruşine se întâmplă ades banilor care au nenorocire a pica în pungile boierinaşilor de la ţară, dar eu încă nu păţisem o asemene înjosire şi mă înăduşeam de ciudă. Ah! ziceam atunci, de ce nu am putere să-i fac o provocare, precum se cuvine între persoane bine crescute, şi să-l străpung cu spaga rigăi de Olanda!... Ce folos însă! Eu ziceam, eu auzeam. În sfârşit, acel drum plin de chinuri se săvârşi după cum dori stăpânul meu: el ajunse acasă cu toţi banii în ciubotă fără să fi întâlnit nici măcar un potlogar pe drumul mare.

... Vai mie! nu putea ştiCă procesu-n a lui stare sta gata a năvăli.

PARAUA: Nu-mi spui că te-ai făcut literat?

GALBENUL: M-am găsit odată din întâmplare jumătate de ceas în buzunarul unui poet.

PARAUA: Urmează-ţi povestirea.

Page 28: Vasile Alecsandri.Biografie

28

GALBENUL: O împresurare de moşie îl sili pe bietul boier a alerga la Iaşi spre a se lupta cu tagma judecătorească, însă din nenorocire în capitala asta el nu putu să întrebuinţeze mijlocul ciubotelor spre scăparea galbenilor lui, precum o făcuse în drumul cel mare, căci aici oarecare director de tribunal i-a luat până şi ciubotele din picioare. E de prisos să mai adaug că eu împreună cu toţi ceilalţi ai mei tovarăşi trecurăm în punga acestuia şi că sărmanul boierinaş se întoarse acasă cu părul alb, cu giubeaua ruptă şi cu buzunarele sparte. Nenorocirea lui m-a cuprins de puţină jale, dar pe de altă parte mi-a adus o mulţumire ascunsă, căci răzbunarea este una din cele mai vii mulţumiri ale oamenilor şi ale galbenilor olandezi.

PARAUA (oţărându-se): Mă îngrozeşti cu vorbele aceste.

GALBENUL (cu fanfaronadă): Da cum socoţi?

PARAUA: Nu mi-ar părea curios dacă ai fi un ducat veneţian, pentru că aceştia cred numai în vendetta lor, dar tu, olandez...

GALBENUL: Nu te atinge de naţionalitate, soro dragă, că mă supăr.

PARAUA: Pardon, scumpul meu; n-am vroit să te mâhnesc.

GALBENUL: Te cred, iubita mea. Unde mă găseam?... La directorul de tribunal. Nu ţi-oi descri figura lui, pentru că era foarte neînsemnată, dar ţi-oi vorbi de buzunarul său. Ştii că noi, banii, judecăm mai totdeauna oamenii după pungile şi după buzunarele lor, şi eu mărturisesc că acest fel de judecată mi se pare cel mai nimerit într-o epocă unde domneşte interesuljungând acasă la dânsul, după ce mă arătă cu bucurie la vro şase copii zdrenţăroşi şi nespălaţi, el mă ascunse sub o podea din odaia lui, într-o oală îngropată în nisip. Auzi tu?... într-o oală de făcut borş, eu ce locuisem în pungi de mătase! eu care ţinusem adeseori loc de onor printre oameni, să mă văd ţinând locul fasolelor şi pătrunjelului! Această idee mi-ar fi dat gălbenarea negreşit, dacă n-aş fi fost precum sunt galben de firea mea. Dar toate aceste nu sunt încă nimică pe lângă chinurile ce mi se pregăteau.

Pe la miezul nopţii, călăul acela nemilostiv mă scoase la lumina unei lumânări de seu şi, apropiindu-mă de ea, îmi atinse zimţii cu un instrument de moarte ce-i zic chilă. Durerea ce mă cuprinse dintr-o margine la alta mă făcu să sar în sus de trei palme şi, scăpând dintre degetele lui, alergai iute de-a dura sub pat, unde mă ascunsei tremurând. Ce folos însă! Iuda mă găsi peste puţin şi îmi roase toţi zimţii cei frumoşi, care, după cum zici, iubita mea, îţi aruncau odinioară în inimă atâte scântei de dragoste. Într-o clipală m-am văzut ras, pilug, de jur împrejur întocmai ca capul bărbierului meu; glasul mi se dogise de durere şi, neputându-l blestema atunci cum se cădea, m-am răzbunat asupra lui azvârlindu-i un zimţ în ochi. De atunci el a rămas chior, şi socot c-a rămânea tot aşa păn' la judecata cea de pe urmă.

PARAUA (plesnind de mânie): Amândoi ochii să-i fi scos. Auzi!... să-ţi chilească zimţii! Eu mă mir cum de sufăr românii atâte mii de tâlhari.

GALBENUL: Ce să le facă dacă sunt sudiţi!

PARAUA: Şi cum ai scăpat din mâinile călăului tău?

GALBENUL: În codrul Herţei!... Ştii că acest codru e moartea jidovilor: numai de le-i pomeni de dânsul îi vezi că-şi schimbă feţele şi-i apucă ducă-se pe pustii. Tâlharul meu de zaraf avea nevoie să

meargă la hotarul Mamorniţei pentru oarecare speculaţii cu folos sigur şi, ştiind că avea să treacă

Page 29: Vasile Alecsandri.Biografie

29

prin acel codru atât de duşman perciunilor, el îşi cumpără două pistoale şi un iatagan ruginit, se sui singur într-o brişcă şi se porni cu frica-n spate şi cu galbenii în sân. După multă trudă ajunseră în sfârşit în codrul Herţei. Târtanul meu tremura ca de friguri; măselele-i clănţăneau şi el se bătea necontenit cu pumnul în piept. Era înspre seară, la ceasul acel sfânt al zilei unde toată natura se

linişteşte în tăcere şi pare că se pregăteşte pentru serbarea unei taine înfricoşate. Caii mergeau încet la deal, când deodată ieşiră de după copaci doi oameni înarmaţi.

Referinte critice

Pompiliu Constantinescu:

Exista o valoare si o întelegere istorica a operei lui Alecsandri; ea a acoperit personalitatea lui vie, tipul lui sufletesc, daca nu cu desavîrsire, în tot cazul cu exclusivitate.

Fiindca scriitorul a fost de o fecunditate uimitoare si fiindca n-a avut temperament complex, s-a desfatat, as zice, mai curând, s-a distrat, cu cele mai variate alcatuiri: a cules si prelucrat poezia populara si a imitat-o în Doine; a versificat, cu usurinta, legende si balade fantastice, din izvor folcloric; a suspinat si a ciripit erotic, afectat de iubirea romantic traita si tot romantic încheiata pentru Elena Negri; a desfasurat exercitii retorice în jurul marilor momente istorice si a omagiat, fara suflu poetic, eroismul "ostasilor nostri"   în razboiul pentru  independenta; a notat gratios aspecte din natura tarii în "Pasteluri"; a compus numeroase jocuri dramatice, de la "cantoneta" sau "cantecelul" naiv si pitoresc, pana la comedia sociala, comedia de caracter, drama sociala si istorica; a încercat nuvela romantica, patetica si melodramatica,  si proza memorialistica, fie din interes istoric, cum sunt referatele literare despre misiunile lui diplomatice, fie de agreabil impresionism, cum sunt impresiile de calatorie în tara si peste hotare.

Alecsandri s-a risipit cu darnicie, a fost necontenit prezent în scrisul a unei jumatati de veac si a umplut un spatiu istoric literar cu opera lui diversa, cu preocuparile ei multiple, facnd din literatura o profesie ; daca nu în sensul ei de azi, de a-si trage existenta din scris, în sensul ideal al veacului trecut în cultura noastra, de a se darui unei înclinatii aducatoare de prestigiu si glorie.

Si totusi, Alecsandri a ramas  un mare  diletant; cel mai mare din secolul trecut si unul dintre cei mai tipici din literele noastre. De ce oare ? Fiindca a substituit o necesitate exterioara unei necesitati interioare; fiindca a dat întAietate exercitiului literar, si nu imboldului launtric, care se realizeaza cu dificultate sau se precipita cu suflu impetuos. Traind într-o epoca de romantism literar, AleCsandri a trait romantismul tot în mod literar, ca o succesiune de teme, nu ca o realitate spirituala. Acest "vesnic tanar si ferice" temperament a lunecat pe deasupra structurii romantice, peste duhul lui Lamartine si al lui Victor Hugo; spiritul lor i-a ramas strain, caci l-a contaminat numai tematic. Studiul   comparatist, atît de meticulos, atît de sever în metoda lui, atît de categoric în concluziile lui

Page 30: Vasile Alecsandri.Biografie

30

istorice si critice, al lui Gh. Drouhet, despre Vasile Alecsandri si scriitorii francezi, este cea mai serioasa lucrare asupra scriitorului si punctul de plecare al tuturor judecatilor întemeiate pe care le putem formula si astazi despre acela pe care l-am numit un mare diletant. Cu simtul lui de onestitate stiintifica, e drept ca Drouhet a scos în evidenta orice graunte de "originalitate" din poezia lirica, epica si dramatica a lui Alecsandri, coplesit de atatea modele romantice, cu deosebire, între care s-au strecurat si unele, mai putine,  modele clasice franceze.

De la judecata abila, dar nu mai putin critica, a lui Maiorescu, din "Poeti si critici" (1886), la lunga fresca istorico-literara a lui N. Iorga, din "Istoria literaturii române" (1934), în care e vorba de "regalitatea literara" a lui Alecsandri, pana la cercetarea comparatista a lui Drouhet, întreprinsa între 1911 si 1924, cand apare în volum ("Cultura nationala"), seninul mircestean a strabatut trei etape de fixare a personalitatii lui de  scriitor. Mai  poate  fi vorba si de o a patra etapa, de aceea în care Alecsandri nu mai putea fi scos din mausoleul istoriei noastre culturale, în care doarme glorios si împacat cu sine, si readus în lumina permanent vie a structurii lui invariabile? Cu alte cuvinte, mai poate fi Alecsandri si o valoare, indiferent de ce grad de creatie literara, prezenta între atatea prezente spirituale ?

Despre romantismul lui suntem astazi luminati; neaderent în structura sensibilitatii, formeaza un vast capitol de literatura comparativa, asa cum Drouhet l-a urmarit pe texte si l-a explicat; despre clasicismul lui, vizibil în unele modele, asa cum tot Drouhet l-a identificat, sau despre un anume spirit al clasicismului din veacul al XVIII-lea francez, asa cum s-a strecurat chiar în "Pasteluri", ar fi de completat tot un capitol de literatura comparativa;  despre clasicismul antic, de nuanta horatiana, asa cum si unele tablouri bucolice în "Pasteluri" au fost socotite ca fac parte, si caruia îi apartine, cu deosebire, idila dramatizata din "Fintana Blanduziei", ar fi înca  de discutat. Ca Alecsandri nu e totusi un reflex al lumii antice, romane, si ca tipul lui sufletesc nu e deplin horatian ne confirma drama "Ovidiu", pe care Drouhet o socoteste, cu ingeniozitate, "o drama romantica juxtapusa unei comedii antice".

Atunci, unde este Alecsandri cel adevarat, cel intim, identic cu sine însusi ? Tipul lui sufletesc sa fie numai o simpla opozitie verbala, optimismul lui caracteristic deosebindu-l de Eminescu, a carui creatie a strivit, spre ultimii ani ai vietii, pe acea a "bardului de la Mircesti" ? Iata ce ramane înca de discutat si de precizat astazi. Pentru noi, Alecsandri nu mai poate sa fie un prilej de polemica, asa cum era pe la 1886, cand Eminescu începuse sa modeleze, dupa geniul lui, sensibilitatea lirica a contemporanilor, si, prin urmare, nici un motiv de electiune intre pasoptisti si junimisti, ca între doua categorii de estetica literara.

Inclinam a crede astazi ca Alecsandri nu apartine nici tipului romantic, nici tipului clasic; el este mai curand un tip autohton, de simtire idilica si gratioasa, de lirism senin si usor, de o anume contemplativitate etnica, încadrata si în limitele temperamentale ale scriitorului si între conditiile fizice si sufletesti ale unui peisagiu; as fi înclinat sa vorbesc de Alecsandri, mircesteanul, nu numai ca expresia poeziei descriptive a luncii familiare pe care a cantat-o, ci ca expresia unui mod de simtire potolita, de senina visare, de optimism amabil, de un epicureism sentimental, nu un epicureism de întelept carturar si nici de senzualitate horatiana.  Lirica lui Alecsandri este o efuziune de buna dispozitie morala, fie ca se exprima erotic, bucolic, prin visare contemplativa, sau chiar prin

Page 31: Vasile Alecsandri.Biografie

31

un anume "exotism" al   prozei lui sprintene, spirituale si cursive.

Intuitia lui Eminescu, formulata în celebra caracteriare de poet "vesnic tanar si ferice", mi se pare atat de fericita, atat de plina de înteles, încat ea cuprinde întreg modul de simtire mircesteana a lui Alecsandri. 

T. MAIORESCU : „În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară. Şi nici atenţia publicului nu mai este îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiretele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernii grele ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernii mult mai grele ce petrecea izolat în literatura ţării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor (...) Pastelurile sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii, înscrise într-o limbă aşa de frumoasă încât au dovedit fără cumpătare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobşte”.(Direcţia nouă în poezia şi proza romană)

G. IBRĂILEANU: „În pasteluri e clasic, iar pastelurile sunt ca cele mai bune poezii ale sale. Şi în adevăr, aici în sfârşit vorbeşte natura lui intimă. În Legende, încă romantic, e totuşi mult mai obiectiv ca şi modelul pe care îl imitează, La Légende des Siècles, care are asemănări cu poezia parnasiană. În proză, ca şi poeziile din această vreme, Alecsandri nu mai are aproape deloc elemente romantice.

Acum, dacă am analiza în detaliu opera sa, am ajunge la concluzia că paginile superioare sunt acele unde a vorbit natura sa intimă, natura sa de clasic (...)

Poeziile lui de iubire sunt slabe, pentru că poezia erotică nu poate fi produsul unei naturi echilibrate ca a lui Alecsandri. Poezio lirică, de rare excepţii, este romantică. Ea nu înfloreşte decât în epocele romantice. Lirismul şi romantismul sunt noţiuni aproape identice.

O altă cauză pentru care poezia lui Alecsandri nu poate plăcea, este Eminescu şi Coşbuc.

Poezia intimă a lui Alecsandri a fost eclipsată de Eminescu. Cea cu caracter naţional şi social, de Coşbuc. Afară de pasteluri, abia dacă mai pot pluti, la suprafaţă, ici şi colo, câteva strofe, ajutate şi încurajate de bunăvoinţa noastră respectuoasă şi nostalgică”.

(Scriitori români)

G. CĂLINESCU : „După vârsta de 40 de ani, când începu să simtă cu tărie voluptatea trândăviei, Alecsandri începe să dea în Pasteluri o poezie nouă, în care tehnica picturală predomină. Luate în total pastelurile reprezintă o lirică a liniştii şi a fericirii rurale, un horaţianism. Pentru întâia oară se cântă la noi intimitatea recluziunea poetului, meditaţia la masa de scris, fantasmele desprinzându-se din fumul ţigării, somnolarea în faţa sobei cu căţeluşul în poală (...)De fapt, pastelurile lui Alecsandri sunt un calendar al spaţului rural şi al muncilor câmpeneşti respective (toamnă, iarnă, primăvară, vară). Virgil în Georgice, prin James Thomson, Saint-Lambert şi Delille îşi găsesc un imitator în Principatele Unite. S-a observat şi s-a osândit, nu fără dreptate,

Page 32: Vasile Alecsandri.Biografie

32

idilismul exagerat al vieţii săteşti, eludarea completă a conflictului de clasă atât de acut atunci. Ţăranii lui Alecsandri trăiesc în euforie ca Paul şi Virginie în Ile de France. Cu toate acestea intenţia lui V. Alecsandri era onorabilă (...)

Teroarea de fenomenul boreal i-a prilejuit lui Alecsandri câteva strofe ce sunt mici capodopere (...)

Atitudinea poetului fată de natură nu este contemplativă, ci practic hedonică. Natura, în cuprinsul unui an, iar în chip simbolic în cuprinsul unei vieţi omeneşti, se înfăţişează sub două aspecte antitetice: unul stimulator al vitalităţii (vara, tinereţea) altul paralizant (iarna, bătrâneţea). Poetul nu măsoară cu ochiul, ci cu criteriul practic. Iarna nu-i place, fiindcă e. «mult cumplită» (...) Stând în casă, Alecsandri visează venirea primăverii, apoi o «cadână», «frumoasă, albă, jună", cu «sânul dulce val» zâne scăldându-se în faptul zilei(...). Lui Alecsandri i se mai pare că peisajul nu are preţ artistic în sine. De aceea caută sâ-1 poetizeze, interiorizându-l, ridicându-l la expresia unei valori psihice”.

(Istoria literaturii române de la origini până in prezent)

E. SIMION : „Sunt, în fapt, mai multe planuri (spaţii) care se concurează în Pastelurile lui Alecsandri (cele mai reuşite, sub raportul compoziţiei). Cel dintâi este spaţiul căminului: refugiu, loc de caustraţie comodă, spaţiu securizat. Este, apoi, spaţiul închipuirii («văd insule frumoase şi mări necunoscute şi splendide oraşe şi lacuri de smarald»), spaţiu deschis, spaţiu drag, dulce şi lin, acela ce satisface integral «dulcele farmec al vieţii călătoare». El sugerează o promisiune de libertate (...).Literatura ia naştere, aşadar, în spaţiul protejat al căminului spaţiul de întâlnire şi conciliere între o reverie (o evaziune eşuată) şi o agresiune materială. Scriitura, despre care Alecsandri nu face nici o referire exactă, reprezintă împăcare dintre cele două elemente (spaţii) aflate la extremităţile sensibilităţii poetice. Versul domoleşte agresiunea iernii şi dă oarecare consistenţă visului [...].

Alecsandri nu iubeşte un singur peisaj. Nu mizează pe un singur tablou. Muntele, lacul, marea, valea, lunca, plaiul, câmpia intră ca forme sensibile de acceptare sau refuz, în peisajul său [...].

În Pasteluri (poeme de maturitate), Alecsandri face însă efortul de a da o anumită substanţă şi coerenţă acestei geografii sacre. Imaginaţia revine pe pământ şi, pe cât este posibil, se încorporează în materie. Cum semnalam la început: pastelurile sunt scrise într-un loc bine ocrotit şi cu un sentiment neascuns de ostilitate faţă de asprimile naturii...”

(Dimineaţa poeţilor)

N. MANOLESCU : „În Serile la Mirceşti (...) Alecsandri evocă pe mai pe faţă ca oriunde, intimitatea domestică, euforia la gura sobei, meditaţia la masa de scris. Elemente ale liniştii şi fericire rurală ? Desigur. Dar mai important mi se pare alt lucru şi anume sugerarea, de la început, a unei rupturi între spaţiul naturii şi spaţiul imaginaţiei (...). Cinismul pastelurilor provine din emoţia recluziunii, nicidecum din contemplarea naturii.”

Page 33: Vasile Alecsandri.Biografie

33

Dedicatii

“Alecsandri”de Liviu Deleanu

Te-ai vrednicit sa fii si cintaret Si bard al celor vremi de neisprava,Cind pana ta de nou letopisetA tras cuvint pe tarina moldava

Si pus erai-cu virful ei semetSa zvinturi avutiile de pleava,Ca tot ce e in cintec de prêtSa-nvalature fagasul tau cu salva.

Apoi ai pus frumosului izvod,Ca toti acei cu gindul la norodSa simta cit de rodnica li-e viata…

Si nu ca un cioban al unui leat,Ci ca un rege neinoronatAi pastorit in lume “Miorita”.

“Doina” de Grigore Vieru

De moarte nu ma tem,Ma tem de suferinta mameiDe a vedea ca nu-s.De moarte nu ma temDar cine,cine,dulceo,Iubi-te-va mai drag?

De moarte nu ma tem,Dar cum sa-mbrace sufletu-miCelalt,al boltii, trup?!Caci sus e nesfirsit adinculIar sufletu-mi e doaraCit ochiul tau cel umed.

De moarte nu ma tem,Ma tem sa nu apese trupu-miSuflarea de izvor.De moarte nu ma tem,Dar cinta pasarea in ram

Page 34: Vasile Alecsandri.Biografie

34

Si lunca nu ma stie.

“Numai unul” de Ion GherghitaPe frunza codrilorCu roua noptii scrise,Pe floarea ierbilorCu raza lunii plinse,Cu parul mamelorCu stele vii aprinse,In bobul cimpuluiCu chip de zeu inscrise,In dorul vintuluiCu aripi grele-ntinse-Dorm bacii scrisuluiPe pagine de vise,Dar numai unul a putut sa stieMiorita cum de mlada,De-atunci creste pe mosieGriu,statue si balada.

“Doina cint…” de Petru CarareDoina cint si doina-mi place,Doina om din mine face,Doina dulce cind o cint,Ma patrund de duhui-I sfint.Cind zic doina, imi dau samaCine sunt si cum ma cheama,Ine-au fost ai mei strabuni,Cind din vremi stai sa-I aduni.Cind zic doina pe tacute,Simt durerile trecute,Cind zic doina cu glas tare,Simt- nimic nu ma mai doare.Doina-i cint de voinicieLa tristeti si bucurie,Si la bine si la greu-Leacul sufetului meu.Doina cint si am s-o cintPin-la gura de mormint,Ca apoi s-o cinte altii:Tot surorile si fratii,Tot unchesi si very, cu totii,-Fiii mei si stranepotii.

Page 35: Vasile Alecsandri.Biografie

35

Anexe

Page 36: Vasile Alecsandri.Biografie

36

Page 37: Vasile Alecsandri.Biografie

37

Page 38: Vasile Alecsandri.Biografie

38

Page 39: Vasile Alecsandri.Biografie

39

Page 40: Vasile Alecsandri.Biografie

40

Page 41: Vasile Alecsandri.Biografie

41

Page 42: Vasile Alecsandri.Biografie

42

Page 43: Vasile Alecsandri.Biografie

43

Page 44: Vasile Alecsandri.Biografie

44

Page 45: Vasile Alecsandri.Biografie

45

Page 46: Vasile Alecsandri.Biografie

46

Page 47: Vasile Alecsandri.Biografie

47

Bibliografie

1. E.Levandovskaia-„Eu doina cint”;2. Literatura artistica; 3. www Referate Online.com;4. www.referat.ro ;5. www edusoft.ro;6. ro.wikisource.org;7. www.versuri-si-creatii.ro ;8. www.referat-ok.com ;


Recommended