CÂTEVA CONSIDERAŢII DE ORDIN PALEOETNOBOTANIC PRIVIND UTILIZAREA FRUCTELOR DE QUERCUS SP.

ÎN CADRUL DIETEI UMANE ÎN PREISTORIE

Fructele de Quercus sp. (ghindele de stejar) au cunoscut variate utilizări în cadrul dietei umane de-a lungul timpului. În unele regiuni ale lumii aceste fructe constituie încă o rezervă importantă de hrană. Valoarea lor nutritivă a fost descoperită de comunităţile umane încă din perioada neoliticului. Nu se ştie însă cu exactitate care a fost momentul în care fructele acestui arbore au fost descoperite ca fiind hrănitoare, deoarece necesită condiţii speciale de preparare înainte de a putea fi consumate.

Specia Quercus este cunoscută sub denumirea populară de stejar sau tufan, încadrându-se în Ordinul Fagales, Familia Fagaceae. În ţara noastră, stejarul, în trecut cel mai răspândit dintre cvercinee, ocupă astăzi numai circa 130.000 ha din totalul suprafeţei păduroase şi formează arborete pure (stejărete) în special în regiunea de câmpie şi dealuri joase. La dealuri apare frecvent pe terasele râurilor, pe platforme şi piemonturi. La câmpie pătrunde adânc chiar şi în ţinuturile periferice, uscate, localizându-se de-a lungul cursurilor mari de apă. De asemenea, stejarul se numără printre cele mai valoroase specii forestiere de la noi. În afară de lemn, la stejar se exploatează şi scoarţa, care conţine tanin în proporţie însemnată (între 8-20%). Gogoşii (galele) de pe frunze, ca şi “colţanii” fructelor tinere, produşi prin înţepăturile viespii Cynips sp., conţin de asemenea cantităţi mari de tanin (17-40%), fiind folosite în tăbăcărie1.

Analiza arheobotanică ce face subiectul acestei lucrări a fost realizată pe o probă conţinând fructe de ghindă carbonizate recuperate din situl de la Carei-Bobald.

În campania arheologică din anul 2002 (secţiunea VII, groapa 7), în cadrul unui context aparţinând perioadei epocii bronzului mijlociu, mai exact grupului cultural Koszider (Ungaria), respectiv în mijlocul unei gropi, într-un vas, a fost relevată o cantitate de fructe carbonizate. În urma analizei pentru determinarea speciei, s-a stabilit că fructele aparţin speciei de stejar Quercus robur, larg răs-pândită pe teritoriul ţării noastre încă din perioada Atlanticului (respectiv, 5000-2250 BC), perioadă când are loc faza molidului cu alun şi stejăriş amestecat.

Au fost recuperate în jur de 300 de fructe de tip ghindă şi fragmente de cotiledoane, unele dintre ele fiind într-o bună stare de prezervare, în timp ce altele se sfărâmau la o simplă atingere (vezi fig. 1-3).

1 Stănescu 1996, p. 222.

Beatrice Ciută 54

În România au mai fost descoperite ghinde de stejar în diferite contexte arheologice, cum ar fi cele din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa, în aşezarea de la Radovanu, şi din cultura Cernavoda I, la Hârşova. Din perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului, din tell-ul de la Sucidava-Celei, au fost recuperate de lângă o vatră, împreună cu vertebre de peşte, câteva sute de grame de ghindă. În perioada hallstattiană, în tumulul de la Lăpuş au fost descoperite alte câteva sute de grame de fructe de ghindă. Ghinde carbonizate au mai fost descoperite, pentru perioada sec. VI-VII p. Chr., în aşezarea de la Băleni-Romani2. Cam acestea sunt puţinele date de care dispunem până în prezent, referitoare la includerea fructelor de stejar în cadrul dietei comunităţilor umane care au trăit în areale răspândite pe teritoriul României.

Fructe de Quercus sp. au fost descoperite în multe depozite arheologice din Orientul Apropiat (de exemplu la Çatal Hüyük) şi în Europa, unde apar în cele mai timpurii situri neolitice din Grecia. Neuweiller3 menţionează peste 30 de situri din Elveţia, sudul Germaniei şi nordul Italiei în care au fost descoperite ghinde care erau incluse în dieta umană.

Se presupune că, în preistorie, ghindele erau cel mai adesea prăjite, din moment ce cotiledoanele acestora sunt cele care supravieţuiesc în stare carbonizată. La Çatal Hüyük, H. Helbaek le-a descoperit în apropierea unei vetre. În perioada bronzului târziu, la Raskopanitza (Bulgaria) au fost găsite seminţe de grâu einkorn şi orz, combinate cu ghinde; foarte probabil erau măcinate împreună pentru a se obţine făină pentru prepararea pâinii4.

De altfel, este foarte posibil ca unele specii de ghindă să fi fost culese pentru a se extrage coloranţii sau taninul pentru tăbăcirea pielii; nici acest fapt nu trebuie exclus atunci când discutăm despre interpretarea descoperirilor de cantităţi mari de ghindă. Însă, atunci când ele sunt găsite în combinaţie cu alte seminţe, cum a fost şi cazul de la Raskopanitza, este foarte sigur că au avut un rol în cadrul dietei umane şi că nu au fost culese ca hrană pentru porci, din moment ce era mult mai convenabil/economic ca porcii să fie duşi direct în pădure pentru a fi hrăniţi, sub supravegherea unuia dintre membrii comunităţii.

În descrierea diferitelor specii de stejar, autorul roman Theophrastus menţionează următoarele: “... toate speciile de stejar sunt purtătoare de fructe de tip ghindă, însă cele mai dulci sunt cele ale stejarului de Valonia, Quercus

aegilops, următoarele sunt cele ale stejarului galic, Quercus infectoria, pe locul trei situându-se speciile de stejar cu frunza lată, Quercus lanuginosa, pe patru Quercus pseudo-robur, iar pe ultimul loc stejarul turcesc, Quercus cerris, ale cărui fructe sunt foarte amare. Din Macedonia, Theophrastus menţionează, specia Quercus robur ca având cele mai dulci fructe, referindu-se şi la ghindele

2 Cârciumaru 1996, p. 187. 3 Neuweiller 1905, p. 26. 4 Renfrew 1973, p. 155.

Utilizarea fructelor de Quercus sp. în dieta umană în preistorie 55

de Quercus ilex, găsite în Arcadia, ca fiind mai dulci decât cele ale Quercus

coccifera, însă mai amare decât cele ale Quercus robur ...”5. Un alt autor antic, Hesiod, considera că, atâta vreme cât pământul poartă hrană din belşug, iar stejarii ghinde, oamenii nu vor muri de foame.

În comunităţile tradiţionale de ţărani din Europa şi Orientul Apropiat, ghindele erau culese prin toamnă, în mod normal, ca şi supliment pentru hrana animalelor domestice. Însă erau şi cazuri în care, dacă recoltele nu produceau destulă hrană, agricultorii culegeau ghindele pentru a face făină pentru pâine, pâine care era cunoscută sub denumirea de “pâinea foametei”. Perioada de cules a ghindelor era situată după cea de coacere a cerealelor. Prin urmare, când recolta de cereale era slabă, fermierii recurgeau la culesul ghindelor. De fapt, kurzii din M-ţii Zagros, din Iran şi Irak, încă mai folosesc termenul de “pâinea foametei” când recurg la culesul ghindelor de Q. brantii, specia de stejar dominantă în acest areal, care produce ghinde de mari dimensiuni6.

În 1546 Du Bellay, episcop de Mans, se plângea lui Francisc I de viaţa mizeră a ţăranilor, care nu aveau nimic de mâncare în afară de pâine făcută din făină de ghinde7.

Tribul Bahktyari din sudul Persiei încă mai face pâine din făină de ghinde, utilizând fructele de Quercus persica

8. De altfel, ghindele prăjite pot fi folosite pentru prepararea unui surogat de cafea. În unele locuri, fructele proaspete de ghindă sunt utilizate pentru realizarea malţului de bere. Pentru a fi utilizate în cadrul dietei umane, trebuie eliminat taninul amar, prin prăjirea sau fierberea ghindelor; o altă modalitate de eliminare a taninului este îngroparea în pământ a ghindelor pentru o perioadă de timp.

În America de Nord, ghindele multor specii de stejar au fost folosite ca sursă de hrană. Indienii Klickitat de pe coasta Pacificului au o reţetă de preparare specifică: îndepărtează mai întâi coaja şi transformă cotiledoanele în făină prin măcinare, făină care se pune într-o groapă de nisip căptuşită în prealabil cu ace de pin; peste aceasta se toarnă apă fiartă, îndepărtându-se astfel substanţa amară şi obţinându-se o pastă care, după frământare, poate fi întinsă şi coaptă în pâini plate9.

Este foarte evident că multe specii de stejar produc ghinde comestibile, însă trebuie luat în calcul şi faptul că există variaţii considerabile chiar şi între copacii aceleiaşi specii, situaţi în acelaşi microareal. Speciile de stejar variază considerabil în funcţie de adaptările lor ecologice, în funcţie de forma şi culoarea frunzelor, însă toate produc fructe de tip ghindă la finalul verii. Copacii bine

5 Renfrew 1973, p. 155. 6 Hopf 1988, p. 175-176. 7 Renfrew 1973, p. 155. 8 Renfrew 1973, p. 155. 9 Renfrew 1973, p. 155.

Beatrice Ciută 56

dezvoltaţi pot produce anual între 700-1000 kg de ghindă. Stejarii aflaţi în zonele temperate produc ghinde de mici dimensiuni, în timp ce speciile de stejari adaptaţi la condiţiile cu veri uscate produc, de obicei, fructe mai mari. Există specii de stejar din zona Orientului Apropiat care produc ghinde al căror diametru ajunge până la 2-2,5cm, iar lungimea este de 5-6 cm. Toate speciile de stejar deţin două caracteristici: ghindele lor sunt bogate în substanţe hrănitoare, cum ar fi uleiul şi amidonul, iar ghindele mature conţin o cantitate apreciabilă de tanini, care le fac să fie amare şi necomestibile fără o prealabilă preparare. La câteva specii de stejar apar, în cazuri excepţionale, indivizi cu fructe/ghinde dulci. Asemenea arbori sunt cunoscuţi şi foarte apreciaţi de comunităţile locale.

De obicei, în contextele arheologice se păstrează doar partea interioară a cotiledoanelor ghindei; şi asta deoarece cupula şi coaja exterioară se îndepărtează intenţionat. Din păcate, această operaţiune face de multe ori dificilă identificarea speciei, deoarece forma cupulei şi dimensiunea acesteia sunt utilizate în determinarea speciei. De cele mai multe ori nu se poate stabili o determinare specifică speciei bazându-ne doar pe existenţa unui cotiledon de ghindă. În cazul nostru, a fost o situaţie fericită, deoarece am dispus de o cantitate apreciabilă pentru a reuşi determinarea speciei respective.

BEATRICE CIUTĂ

PALEOTHNOBOTANICAL CONSIDERATIONS REGARDING VARIOUS USES OF QUERCUS SP. ACORNS WITHIN HUMAN DIET IN PREHISTORY TIMES

SUMMARY

The aim of this paper is to present the archaeobotanical results carried out on a sample

containing carbonised acorns. The sample was picked from an archaeological context from Carei-Bobald site dated as middle Bronze Age. The sample counts about 300 oak acorns. The Quercus fruits were used in varied ways within human diet over the time. In some regions of the world these fruits are still an important reserve of food. Their nutritive value was discovered by humans starting with Neolithic times.

EXPLANATION OF FIGURES

Fig. 1. - Sample containing Quercus sp. acorns. Fig. 2. - Carbonised acorn of Quercus sp. Fig. 3. - Cotyledon of acorn fruit.

Utilizarea fructelor de Quercus sp. în dieta umană în preistorie 57

Fig. 1. - Proba conţinând fructele de Quercus sp.

Fig. 2. - Fruct carbonizat de Quercus sp.

Fig. 3. - Cotiledoane de Quercus sp.

Abrevieri bibliografice:

Cârciumaru 1996 - M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica, Iaşi, 1996. Neuweiller 1905 – E. Neuweiller, Die Prähistorichen Pflanzenreste Mitteleuropas, Zürich, 1905. Renfrew 1973 - J. Renfrew, Paleoethnobotany, Londra 1973. Stănescu 1996 - V. Stănescu, Dendrologia, Braşov, 1996. Zohary, Hopf 1988 - D. Zohary, M. Hopf, Domestication of plants in the Old World, Oxford,

1988.