24
1 URSUL. ISTORIA UNUI REGE DECĂZUT
1
U R S U L . I S T O R I A U N U I R E G E D E C Ă Z U T
2
Născut la Paris în 1947, Michel PASTOUREAU și-a făcut studiile la Sorbona la École des chartes, susținând în 1972 o teză asupra Bestiarului heraldic medieval (Le Bestiaire héraldique médiéval). La început conservator la Cabinetul de medalii de la Biblioteca națională, este ales în 1982 director de studii la École pratique des hautes études (secția a IV-a), unde ocupă ca-tedra de istorie a simbolicii medievale. Totodată, este director de studii aso-ciat la Écoles des hautes études en sciences sociales, consacrându-se istoriei simbolice a societăților europene. Asumându-și diverse funcții academice și asociative, Michel Pastoureau este în ultimii ani profesor invitat la mai multe universități europene, în special din Lausanne și Geneva.
Primele lucrări ale lui Michel Pastoureau se înscriu în prelungirea tezei sale și au ca obiect de studiu stemele, sigiliile și imaginile, contribuind la scoaterea heraldicii din impasul în care se afla în mediile universitare pentru a face din ea o știință istorică în sensul deplin al cuvântului. Începând cu anii ’80 se dedică mai ales istoriei culorilor, domeniu în care totul abia urmează a fi construit, inclusiv în ceea ce privește istoria picturii, devenind cel mai im-portant specialist pe plan internațional. Paralel cu diversele sale tărâmuri de anchete și cercetări, Michel Pastoureau nu încetează să lucreze asupra unei istorii a animalelor, a bestiarului și a zoologiei, cu predilecție din Evul Me-diu, consacrându-le cea mai importantă parte din cercetările sale.
Autor a circa patruzeci de lucrări, printre cele mai recente numărându-se:L’Échiquier de Charlemagne. Un jeu pour ne pas jouer (Paris, Adam Biro, 1990);
L’Étoffe du Diable. Une histoire des rayures et des tissus rayés (Paris, Seuil, 1991; tradusă în optsprezece limbi);
Traité d’héraldique (Paris, Picard, ediția a сincea, 2004);
Figures de l’héraldique (Paris, Gallimard, 1996);
Jésus chez le teinturier. Couleurs et teintures dans l’Occident médiéval (Paris, Le Léopard d’or, 1998);
Les Emblèmes de la France (Paris, Bonneton, 1998);
Bleu. Histoire d’une couleur (Paris, Seuil, 2000; trad. în română: Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006);
Figures romanes (Paris, Seuil, 2001, în colaborare cu Franck Horvat);
Les Animaux célèbres (Paris, Bonneton, 2001);
Uniformes (Paris, Seuil, 2002, în colaborare cu James Startt);
Une histoire symbolique du Moyen Âge occidental (Paris, Seuil, 2004; trad. în română: O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004).
3
Michel PASTOUREAU
Ursul Istoria unui rege decăzut
Tra du ce re d in f rance z ă d e Em . GA L A ICU-PĂU N
i s t o r i c
4
CARTIEREditura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.Tel./fax: 24 05 87, tel.: 24 01 95. E-mail: [email protected] Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București.Tel./fax: 210 80 51. E-mail: [email protected]:București: Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2.Tel./fax: 210 80 51. E-mail: [email protected]șinău: bd. Mircea cel Bătrîn, nr. 9, sectorul Ciocana. Tel.:34 64 61.
Cărţile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.LIBRĂRIILE CARTIER Casa Cărţii Ciocana, bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chișinău. Tel.: 34 64 61.Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel./fax: 24 10 00.Librăria Vărul Shakespeare, str. Șciusev, nr. 113, Chișinău. Tel.: 23 21 22.
Colecţia Cartier istoric este coordonată de Inga DruţăEditor: Gheorghe ErizanuСonsultant știinţific: dr. Silviu Andrieș-TabacLector: Inga DruţăCoperta seriei: Vitalie CorobanCoperta: Vitalie CorobanDesign: Cioclu AnaTehnoredactare: Cioclu AnaPrepress: Editura CartierTipar: Combinatul Poligrafic (nr. 72 485)
Michel PastoureauL’OURS. HISTOIRE D’UN ROI DÉCHU© Éditions du Seuil, 2007
Michel PastoureauURSUL. ISTORIA UNUI REGE DECĂZUTEdiţia I, noiembrie 2007
© Cartier, 2007, pentru prezenta versiune românească.Această ediţie a apărut în 2007 la Editura Cartier. Toate drepturile rezervate. Cărţile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a CărţiiPastoureau, MichelUrsul: Istoria unui rege deсăzut / Michel Pastoureau; trad. : Em. Galaicu-Păun; cop. : Vitalie Coroban. – Ch. : Cartier, 2007 (Combinatul Poligr.). – 464 p. – (Col. „Cartier istoric”)Tit. orig.: L’ours. Histoire d’un roi déchuISBN 978-9975-79-442-8
610 ex.
CZU 94
P 42
ISBN 978-9975-79-442-8
5
Laurae ursorum amicae omnium
6
7
Cuprins
Istoricul față cu animalul ................................................................. 15
URSUL VENERAT Din paleolitic până în epoca feudală ........................................ 25
Primul zeu? ................................................................................................. 27Imagini pictate și gravate .............................................................. 28Cranii și oseminte ............................................................................ 33O religie a ursului? .......................................................................... 37Ciudate puneri în scenă .................................................................. 41Artemis, zeița cu urșii ..................................................................... 48De la miturile grecești la miturile celte ......................................... 52
Regele animalelor ...................................................................................... 59Puterea ursului ................................................................................ 60Curajul războinicului ..................................................................... 65„Berserker”-ii .................................................................................. 70Puterile numelui ...............................................................................74Tabuuri asupra numelui ................................................................. 78 Arthur, regele-urs ............................................................................ 82Un animal regal ............................................................................... 88
Părintele omului ........................................................................................ 95Înrudirea aparențelor ..................................................................... 96Experimente cu animale în secolul al XII-lea ............................. 100Sexualitatea ursului ...................................................................... 105Ursul și femeile ..............................................................................110Dezbateri asupra spermei .............................................................116Fiii ursului ..................................................................................... 120Frontierele animalității ................................................................ 124
8
URSUL COMBĂTUT De la Carol cel Mare la Ludovic IX cel Sfânt ......................... 129
Sfântul mai puternic ca fiara ..................................................................131Leul din Nord ................................................................................ 133Ursul companion al sfântului ....................................................... 139A căra bagajele, a trage plugul ..................................................... 145A păzi oile, a întemeia o abație .................................................... 148Sfinții, succesori ai urșilor ............................................................ 152Un nou calendar ............................................................................ 155De la sărbătoarea urșilor la cea a lumânărilor .......................... 158
Ursul în solda Diavolului ........................................................................163Dosarul biblic ................................................................................ 164Doi dușmani ai ursului, Pliniu și Augustin ................................ 168Diavolul și bestiarul său ................................................................174Vise cu urși ..................................................................................... 178Brun și păros .................................................................................. 182Pielea animalului .......................................................................... 186
Ungerea leului ..........................................................................................193O triplă moștenire ......................................................................... 195O simbolică ambivalentă .............................................................. 197Apariția stemelor .......................................................................... 200Bestiarul heraldic .......................................................................... 203Arca lui Noe ................................................................................... 207
Menajeriile princiare .....................................................................211
Învierea cărnii ................................................................................215
URSUL DETRONAT De la sfârșitul Evului Mediu până-n epoca contemporană .. 221
Un animal umilit ..............................................................................................223
Un nou bestiar .............................................................................. 224
9
Lupul, leul și vulpea ...................................................................... 228Decăderea unui rege ...................................................................... 232Moartea ursului ............................................................................ 235Un animal de circ .......................................................................... 239De la mojicie la melancolie ........................................................... 244O creatură vicioasă ....................................................................... 249Cinci păcate din șapte ................................................................... 254
Fantezii ale prinților, fantasme ale doamnelor ....................................259Vânătoare și psihanaliză în secolul al XIV-lea .......................... 260Gloria cerbului ............................................................................. 265O nouă emblematică ..................................................................... 270Ursul și lebăda ............................................................................... 275Prințul cu urși ................................................................................ 279Focul și părul ................................................................................. 284Orson Sălbaticul ............................................................................ 290
De pe munte la muzeu ............................................................................297Bestiarul vrăjitorilor .................................................................... 298Ursul îndrăgostit ........................................................................... 301De la cărțile de embleme la culegerile de fabule ......................... 307Cruzimea proverbelor ....................................................................312O figură grăitoare ...........................................................................315Nedumeririle naturaliștilor .......................................................... 320Un supraviețuitor muzeificat ....................................................... 326Preferatul etnologilor .................................................................... 333Mizeria și nenorocirile unei fiare ................................................ 337
Revanșa ursului ........................................................................................343
Note ...............................................................................................353Surse și bibliografie .....................................................................435
10
11
MULȚUMIRI
Înainte de a lua forma unei cărţi, această istorie culturală a ursului a constituit subiectul seminarelor mele la École pra-tique des hautes études și la École des hautes études en sciences sociales pe durata mai multor ani. Le aduc mulţumiri tuturor elevilor și ascultătorilor mei pentru fructuoasele schimburi de păreri, cum s-a întâmplat în cazul nostru. Totodată le mulţu-mesc tuturor celor care, aflându-se în preajma mea — prieteni, părinţi, colegi, studenţi —, m-au însoţit în timpul acestor ani „ursini”, mi-au transmis informaţii și documente, făcându-mă să beneficiez de observaţile, sfaturile sau sugestiile lor. În mod special lui: Emmanuelle Adam, Jacques Berlioz, Michel Bocca-ra, Thierry Buquet, Pierre Bureau, Perrine Canavaggio, Mas-simo Carassi, Yvonne Cazal, Teresa Dunin-Wasowicz, Anita Guerreau, Éliane Hartmann, François Jacquesson, Laurence Klejman, Jean-Dominique Lajoux, Odile Lépinay, Caroline Masson-Voss, Jean-Michel Mehl, Massimo Montanari, Mau-rice Olender, Laure Pastoureau, François Poplin, Anne Ritz, Pierre Sineux, Baudouin Van den Abeele, Olga Vassilieva-Co-dognet, Inès Villela-Petit, Marguerite Wilska.
Nu în ultimul rând, îi aduc cele mai sincere mulţumiri Claudiei Rabel, pentru a fi beneficiat în permanenţă de sfaturi-le ei avizate, de criticile sale constructive și de relecturile sale, pe cât de severe, pe atât de eficiente. În parte, această Istorie... e și a ei.
12
13
Niciun alt animal nu este mai abil în a face rău. Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală
Ursul este Diavolul. Sfântul Augustin, Predica despre Isaia
Dar toate aceste asemănări grosolane cu omul nu-l fac pe urs decât și mai diform, fără a-i conferi nicio superioritate asupra altor animale.
Buffon, Istoria naturală
14
15
Istoricul faţă cu animalul
Să fi fost Carol cel Mare cel mai înverșunat dușman al ur-sului pe care l-a cunoscut Europa? Istoricul este în drept să-și pună această întrebare, într-atât de numeroase au fost masacre-le acestei fiare pe vremea domniei sale. În Germania, acestea capătă un caracter sistematic în două rânduri, în 773 și în 785, de fiecare dată după o serie de campanii victorioase împotriva saxonilor. Cu siguranţă, viitorul împărat n-a omorât, probabil, niciodată un urs cu mâinile sale, chiar dacă a fost, după spusele cronicarilor, un vânător redutabil, dar soldaţii săi, acţionând sub ordinele sale, se dedau în pădurile Saxoniei și Thuringiei unor goane distrugătoare de anvergură.
La drept vorbind, dușmanii ursului nu sunt atât Carol cel Mare și cetele sale, cât prelaţii și clericii ce-i înconjoară. Ei sunt cei care i-au declarat război celui mai puternic dintre toate animalele prezente pe solul european și au decis extermina-rea sa, cel puţin pe pământ german. Și asta, dintr-un motiv exact: la sfârșitul secolului al VIII-lea, în toată Saxonia și în regiunile învecinate, ursul este uneori venerat ca un adevărat zeu, constituind obiectul de cult care poate lua forme frenetice sau demoniace, în special printre războinici. Trebuie neapă-rat eradicate pentru a converti popoarele barbare la religia lui Christ. O sarcină dificilă, aproape imposibilă, deoarece cultele respective nu sunt nici de dată recentă, nici de suprafaţă. Ele
16
vin de departe, de foarte departe, cu siguranţă din timpurile anterioare perioadei romane — mai muţi autori latini fac deja aluzie la acestea —, și sunt încă prezente de-a binelea în Ger-mania profundă din epoca carolingiană.
Pe urmele lui Tacit, istoricii au consacrat numeroase scri-eri practicilor religioase ale vechilor germani1. Toţi au subliniat veneraţia acestora pentru forţele naturii și au descris ceremo-niile asociate arborilor, pietrelor, izvoarelor și luminii. Unele locuri erau rezervate divinaţiei sau adorării idolilor; altele slujeau pentru reuniuni de masă cu ocazia unor momente specifice (crai nou, solstiţiu, eclipsă); altele constituiau locuri de sepul-tură remarcabile. Pretutindeni, ritualuri făcând uz de foc și de sânge aduceau omagiu diferitor divinităţi. Dansurile, transele, mascaradele și deghizările erau frecvente. Episcopilor și misio-narilor nu le-a fost deloc ușor să pună capăt acestor practici. Nu reușesc s-o facă decât treptat, înlocuind arborii și izvoarele sacre prin locuri de cult creștine, apoi transformând în sfinţi un număr mare de eroi sau de zei păgâni, în sfârșit binecuvân-tând sau sanctificând majoritatea acţiunilor vieţii cotidiene. Dar această creștinare rămâne vreme îndelungată inegală, și abia după anul o mie vor dispărea ultimele relicve ale vechii religii2.
Locvace în ce privește cultul arborilor și izvoarelor, isto-ricii moderni nu sunt câtuși de puţin la fel și în cazul ursului, ca și cum acesta ar fi fost neglijabil sau s-ar fi limitat doar la unele triburi. Nu-i cazul. Acest cult, atestat deja de cronici și capitularii, este răspândit pe larg nu doar în Germania, ci și în Scandinavia. A fost denunţat de timpuriu de numeroși misio-nari care s-au aventurat hăt dincolo de Rin. În 742, de exem-plu, Sfântul Bonifaciu, pe atunci în misiune în inima Saxoniei, într-o lungă misivă adresată prietenului său Daniel, episcop de
17
Winchester, menţionează printre „ritualurile execrabile ale pă-gânilor” faptul de a se deghiza în urși și a bea sângele acestui animal înainte de a pleca la luptă3. Treizeci de ani mai târziu, pe o listă oficială, redactată de prelaţi, printre toate superstiţiile păgâne care trebuie combătute la saxoni, sunt denunţate o dată în plus aceleași practici, alături de altele, și mai barbare4.
Asemenea obiceiuri nu constituie o noutate. Din vremuri imemorabile, ursul este în toată lumea germanică, în nord ca și în sud, o creatură admirată cu precădere. Mai puternic decât oricare altă fiară, este regele pădurii și al tuturor animalelor. Războinicii caută să-l imite și să-și aproprieze forţele acestuia în timpul unor ritualuri deosebit de sălbatice. Cât despre con-ducători sau regi, aceștia îl fac atributul lor preferat și încear-că să pună mâna pe puterile lui prin intermediul stemelor și al emblemelor. Totuși, veneraţia germanilor pentru urs nu se oprește aici. În ochii lor, acesta nu este doar un animal invinci-bil, și nici incarnarea forţei brute; este totodată o fiinţă aparte, o creatură intermediară între lumea dobitoacelor și cea a oame-nilor, ba chiar un strămoș sau un părinte al omului. În această calitate, i se consacră numeroase credinţe și face obiectul mai multor tabuuri, cu precădere privitoare la numele lui. În plus, se crede că ursul mascul ar fi atras de femeile tinere pe care le-ar fi dorit trupește: el le caută adeseori, le răpește din când în când, apoi le violează și dă naștere unor fiinţe pe jumătate oa-meni, pe jumătate urși, care sunt întotdeauna niște războinici de neînvins, respectiv întemeietorii unor filiaţii prestigioase. Graniţele animalităţii sunt în cazul dat mult mai incerte decât cele pe care le propagă religiile monoteiste.
În ochii Bisericii Creștine, toate aceste lucruri sunt abso-lut îngrozitoare. Cu atât mai mult cu cât această veneraţie a marii fiare a pădurilor nu privește doar lumea germanică. Este
18
atestată și la slavi și, într-o măsură mai mică, la celţi. Sigur, aceștia din urmă sunt creștinaţi de mai multe secole, iar vechile lor culte consacrate animalelor au luat, puţin câte puţin, forme discrete, supravieţuind mai cu seamă în poezia și în tradiţiile orale. Nu și slavii, care închină ursului o adoraţie compara-bilă celei a germanilor. De fapt, în epoca carolingiană, ursul mai apare drept o figură divină, un zeu ancestral al cărui cult îmbracă forme variate, dar rămâne profund ancorat, împiedi-când astfel conversiunea popoarelor păgâne. Pretutindeni, sau aproape pretutindeni, de la munţii Alpi la Marea Baltică, ur-sul se dă drept rival al lui Christ. Biserica decide să-i declare război, să-l combată prin toate mijloacele, să-l coboare de pe tronul său și de pe altarele sale.
*
Anume acestei lupte a Bisericii medievale contra ursului este consacrată partea centrală a cărţii de faţă. Întreprinsă de-vreme, înainte chiar de domnia lui Carol cel Mare, această lup-tă va dura aproape un mileniu, traversând întregul Ev Mediu timpuriu și epoca feudală pentru a nu se încheia decât în seco-lul al XIII-lea, atunci când dispar ultimele urme ale vechilor culte ursine, iar în toată Europa își adjudecă definitiv titlul de rege al animalelor, până la acea dată cuvenit ursului, un animal exotic, ieșit din tradiţiile orientale, leul. Un titlu simbolic, si-gur, dar un titlu punând în joc fapte culturale de mare impor-tanţă pe care le înscrie într-o perspectivă de durată. Tocmai de aceea, studiul meu va începe mult înaintea creștinismului, în chiar inima Preistoriei, când urșii și oamenii din paleolitic îm-părţeau aceleași teritorii și același vânat, iar uneori și aceleași caverne și, fără doar și poate, aceleași spaime. În aval, se va prelungi dincolo de Evul Mediu, pentru a încerca să schiţeze
19
ceea ce a putut fi destinul ursului odată coborât de pe tronul său: privat de prestigiu, trasformat în animal de bâlci sau de circ, adeseori umilit sau ridiculizat, el continuă totuși să ocupe un loc privilegiat în imaginarul oamenilor. Astfel încât rede-vine, puţin câte puţin, obiectul tuturor viselor și fantasmelor și își ia revanșa în secolul al XX-lea, transformându-se într-un adevărat fetiș: ursuleţul de pluș. Cercul pare astfel încheiat, iar ursul redevine ceea ce fusese deja acum 30.000, 50.000 sau 80.000 de ani înaintea epocii prezente: un tovarăș al omului, un părinte, un strămoș, un dublu, sau poate un zeu ori o divi-nitate tutelară.
Obiectul acestei istorii de lungă durată este, așadar, un ani-mal. Nu un individ animal, ci o specie — ursul brun — studi-ată de-a lungul timpului în raporturile sale cu diferite societăţi care, în Europa, s-au învecinat cu ea, s-au temut de ea, au în-fruntat-o, au gândit-o sau au pus-o în scenă. Un animal sălba-tic subiect al unei cărţi de istorie: lucrul acesta nu se întâmplă atât de des. În general, istoricii își întreprind anchetele și își exprimă reflecţiile asupra oamenilor, teritoriilor, epocilor, pre-cum și asupra faptelor și mizelor ce-i vizează. Până la o dată re-centă, nu s-au preocupat câtuși de puţin de animal. Din contra, l-au abandonat adeseori „micii istorii”, culegerilor de anecdote sau de curiosa, după cum au obiceiul s-o facă în cazul tuturor subiectelor ce li se par futile sau marginale. Doar câţiva istorici ai religiilor s-au interesat de cutare sau cutare dosar specific a cărui cercetare presupunea și studierea animalului. Dar a-i consacra o adevărată teză sau o carte savantă era ceva de necon-ceput. Încă îmi aduc aminte de dificultăţile pe care le-am întâlnit la sfârșitul anilor ‘60 ai secolului trecut, la École des chartes, pentru a face să fie admis un subiect de teză asupra bestiarului heraldic medieval5. Nu doar că un atare subiect nu era câtuși
20
de puţin acceptabil, deoarece se articula în jurul unei discipline considerate arhaică — heraldica —, dar în plus părea pueril dat fiind că se ocupa de animale, altfel spus de actori neînsemnaţi, care nu aveau ce căuta pe scena cercetării istorice.
De-atunci încoace situaţia s-a schimbat, din fericire. Graţie lucrărilor unor istorici pionieri6, dar și datorită colaborării din ce în ce mai frecvente cu cercetătorii veniţi din alte orizonturi (antropologi, etnologi, lingviști, zoologi), animalul a devenit treptat un obiect al istoriei recunoscut ca atare. Ba chiar studiul său se situează în fruntea cercetării și la intersecţia mai multor discipline, acolo unde se fac adevăratele descoperiri. Într-adevăr, acest studiu nu poate fi decât unul transdocumentar și transdis-ciplinar. Privit în raporturile sale cu omul, animalul este vizat de toate marile dosare ale istoriei sociale, economice, materiale, culturale, religioase și simbolice. Prezent pretutindeni, în orice epocă, în toate circumstanţele, el pune în mod constant cercetă-torilor întrebări esenţiale și complexe.
*
După ce mi-am consacrat teza, iar apoi și un număr im-portant de articole, istoriei simbolice a raporturilor dintre om și animal, astăzi doresc să-i rezerv acestuia din urmă o car-te specifică și să încerc a arăta cum a devenit într-adevăr un obiect al istoriei în înţelesul deplin al cuvântului. Nu-i vorba de o carte de popularizare, ci de o carte sprijinită pe cercetări îndelungate și precedată de mai mulţi ani de seminare la École pratique des hautes études și École des hautes études en sciences sociales. Am ales ursul deoarece, de circa patru decenii, mă in-teresează problema regelui animalelor în tradiţiile occidentale. Leul nu a fost dintotdeauna acest rege: ursul l-a precedat timp de mai multe milenii, iar vulturul — simbol al tuturor imperii-
21
lor — l-a concurat mai târziu în acest rol. Începând cu 1969, pe când încă eram student și lucram asupra bestiarului armoarii-lor medievale — în care leul era deja regele —, am constatat că, în secolele al XII-lea și al XIII-lea, mai multe familii germane și daneze al căror nume evoca ideea de rege sau de conducător (Königsbach, Königstein, Kungslena, Herrsching) aveau un urs în stemele lor7. De ce un urs și nu un leu? Căutând să aflu mai mult, am coborât în timp, extinzându-mi anchetele și sfârșind prin a căpăta certitudinea că, într-o mare parte a Europei, ur-sul a fost, mult înaintea leului, regele animalelor.
Odată cu trecerea anilor, cercetarea mea asupra acestei teme, urmată în avalul și în amontele Evului Mediu, s-a transformat într-o adevărată istorie simbolică a ursului în societăţile euro-pene. Cum preistoricii și etnologii publicaseră, în ce-i privește, diferite cărţi și articole consacrate acestui animal, mi s-a părut că trebuie s-o fac și eu la rându-mi. Chiar dacă polemicile au fost (și rămân) numeroase în cazul primilor apropo de relaţiile dintre om și urs în paleolitic (cult sau nu?), și chiar dacă nu în-totdeauna sunt de acord cu rolul pe care cei din urmă i-l atribuie marii fiare în cercetările lor (ursul fiind uneori rechiziţionat în serviciul unor cauze regionaliste ce-mi sunt străine), lucrări-le pe care le-au publicat și unii și alţii sunt, în mare parte, de calitate. De-acum înainte este rândul istoricului să-și compare reflecţiile cu ale lor și, mai cu seamă, să le înscrie în cronologie. Într-adevăr, studiile consacrate ursului și locului său în diferite culturi nu au fost examinate până în prezent într-o perspecti-vă diacronică. A venit timpul să le reintroducem în istorie și să amintim, o dată în plus, că aceasta nu e niciodată imobilă.
Lucrarea pe care tocmai aţi început s-o citiţi nu este așadar nici o carte de zoologie, nici un studiu de etnologie, chiar dacă ambele discipline au fost puse la contribuţie din plin. Este în
22
primul rând o carte de istorie, construită în jurul unui plan cronologic și insistând pe perioadele de mutaţie, în special pe Evul Mediu central (secolele al XI-lea — al XIII-lea). Mutaţie a relaţiilor dintre om și urs, dar și mutaţie a tuturor sistemelor de valori și a faptelor de sensibilitate articulate în jurul lumii animale. Chiar dacă ursul este vedeta acestui studiu, este im-posibil să vorbim separat despre el. Trebuie să-l situăm într-o problematică mai largă al cărei punct focal, absolut evident, nu este fiara, ci omul; nu omul individual — despre care istoricul epocilor vechi nu are multe de spus —, ci omul trăind în so-cietate, obiect privilegiat al oricărei cercetări istorice. În plus, ursul nu-și joacă rolul și nu-și capătă întregul sens decât odată asociat sau opus unuia sau mai multor animale. Astfel încât numeroase animale îl vor însoţi de-a lungul diferitor capitole: mai întâi mamutul, bizonul și calul; apoi mistreţul, cerbul, lu-pul, corbul și vulpea; mai târziu taurul, măgarul, porcul, ţapul, câinele și berbecul; în sfârșit, leul, vulturul, leopardul, elefan-tul, rinocerul, maimuţa și altele câteva, ansamblul formând nu atât o faună, cât un adevărat bestiar, cel pe care omul european și l-a făurit de-a lungul timpului și din care a făcut locul privi-legiat al pulsiunilor sale simbolice.
Această istorie a ursului și a raporturilor sale cu omul se limitează într-adevăr la Europa. A o extinde asupra altor con-tinente nu ar fi fost câtuși de puţin rezonabil. Pentru a vorbi în cunoștinţă de cauză despre locul unui animal în sânul unei societăţi date, trebuie să cunoaștem această societate sub di-versele sale aspecte, structuri, moduri de funcţionare. Pentru un cercetător, lucrul acesta e posibil în cazul uneia sau a două societăţi, eventual privite într-o perspectivă de durată, dar este imposibil la scara întregii planete. În plus, istoricul nu este un obsedat de arhetipuri, nici de invariante, și nici nu crede
23
în existenţa unei simbolici universale. Din contra, el știe că în acest domeniu totul este cultural. Dacă este legitim, ba chiar necesar, comparatismul între societăţi, și dacă acesta ne permi-te să punem în valoare anumite trăsături de similitudine sau de asemănare de netăgăduit (vom găsi câteva asemenea exemple în ultimul capitol), el nu poate și nici nu trebuie să ascundă oceanul diferenţelor atât în spaţiu, cât și în timp.
În sfârșit, în măsura în care această istorie nu vizează decât Europa, tot așa nu se ocupă decât de ursul brun. De altfel, timp de secole este singura specie pe care au cunoscut-o diferitele societăţi despre care se vorbește în această carte. Noţiunile de gen, familie, specie și subspecie sunt la rândul lor îndeosebi culturale și trebuie mânuite cu precauţie. Istoricul animalelor nu este un zoolog. El nu poate proiecta în trecut definiţiile și clasificările noastre actuale luate ca atare. Acestea nu sunt și cele ale societăţilor ce ne-au precedat, precum nu vor fi, fără doar și poate, acelea ale societăţilor care urmează. Pentru isto-ricul care sunt, cunoștinţele noastre de azi nu sunt niște adevă-ruri, ci doar etape în evoluţia necontenită a cunoștinţelor. Iată de ce, apropo de urs, m-am abţinut în mod constant să recurg la termeni sau concepte moderne, cum ar fi cele de „mamifer” sau „plantigrad”, necunoscute înainte de secolul al XVIII-lea. La urma urmelor, ele n-au ce căuta într-o istorie simbolică a animalelor, ale cărei taxinomii sunt cu totul și cu totul altele.
De fapt, oricât de surprinzătoare ne-ar putea părea, clasi-ficările și discursurile pe care societăţile din trecut le consacră animalelor constituie întotdeauna niște documente istorice au-tentice, adeseori de mare interes. Ele trebuie plasate în contex-tul lor și interpretate în lumina cunoștinţelor de pe vremea lor, și nu a cunoștinţelor noastre actuale. Lucrul acesta, care e în același timp o evidenţă și o necesitate, nu este admis din păcate
24
de toţi zoologii, nici măcar de toţi istoricii știinţelor. Astfel, doi dintre ei, altminteri printre cei mai faimoși și autori ai unei Istorii a zoologiei (Histoire de la zoologie), adeseori citată, nu ezită să scrie referitor la bestiarele medievale:
Evul Mediu este o perioadă sterilă și decadentă, în particular din punct de vedere știinţific. În ce privește zoologia, acesta reţine majoritatea fabulelor absurde din Antichitate, inven-tează altele și nu este în stare nicidecum să se consacre unor observaţii pozitive [...]. Balivernele povestite în bestiare de-monstrează credulitatea celor care le scriau, le citeau sau le răspândeau [...]. Nu vom insista asupra acestei literaturi care ţine mai degrabă de folclor decât de Știinţă8.
Ne-ar fi plăcut să știm ce sunt acelea „observaţii pozitive” și ce se înţelege prin „baliverne”... Evul Mediu știa foarte bine să observe fiinţele și lucrurile, dar pentru el ceea ce era exact și ceea ce era adevărat nu se situa pe același plan, și nu observând ajungeai la cunoaștere, și mai puţin la adevăr. Asemenea afir-maţii demonstrează în tot cazul că autorii lor nu au înţeles ni-mic din ceea ce este Istoria. Trecutul, în special trecutul înde-părtat, nu poate fi înţeles — și mai puţin, judecat — în funcţie de sensibilităţile, valorile și cunoștinţele din prezent. În acest domeniu, „corectitudinea știinţifică” nu este doar demnă de dispreţ, ci și sursă a numeroase erori, confuzii sau absurdităţi. Contrar a ceea ce par să creadă cei doi autori ai noștri, știinţele naturale sau biologice nu pot și nici nu trebuie să-și impună certitudinile lor știinţelor umane. În rest, ce altceva este istoria naturală dacă nu o formă de istorie culturală, una specifică?
