Universitatea Spiru Haret · istoria dreptului românesc prezintă interdependențe cu științele...

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Craiova

Departamentul Ştiinţe juridice şi administrative

Programul de studii Drept

Disciplina Istoria Dreptului Romanesc

Anul I

SINTEZE CURS

INTRODUCERE

"Ce este istoria?" sau "Quid sit historia?". Iată o întrebare la care lumea

științifică a încercat de nenumărate ori să dea un răspuns, cu mai mult sau mai puțin

succes. Etimologic, cuvântul ,,istorie" vine din grecescul historia, care –în textele

antice- avea trei semnificații:

- Cercetare și relatare a evenimentului sau a evenimentelor cercetate;

- Povestire poetica;

- Descriere exactă a faptelor.

Istoria dreptului, din prisma obiectului pe care îl studiază, se integrează în domeniul

științelor socio-umane, aflându-se la granița dintre științele istorice și juridice.

Evoluția trecută a dreptului trebuie studiată pentru că ,,natura non facit saltus" și în

dezvoltarea istorică a societății totdeauna o instituție are rădăcini adânci în instituțiile

trecute. De aceea viitorul jurist trebuie să studieze și istoria dreptului. A cunoaște o

instituție juridică fără a cunoaște împrejurările istorice din care a ieșit este un nonsens

Istoria Dreptului Românesc reprezintă o parte a științelor juridice istorice, ce

analizează și explică evoluția fenomenului juridic al poporului român, din cele mai

vechi timpuri și până în prezent. Făcând parte din categoria științelor despre societate,

istoria dreptului românesc prezintă interdependențe cu științele istorice: istoria

României, arheologia, paleografia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica,

arhivistica, genealogia, etc.

Istoria este cea care ne reamintește astăzi faptul că, în tot parcursul civilizației umane,

a existat o realitate, o stare socială complexă și dinamică, cu evoluții lineare, dar și cu

profunde rupturi și crize, specifice perioadelor analizate. Istoria ne înfățișează

procesul de formare și evoluție a statului și dreptului, fixând rolurile determinante ale

religiei, moralei și obiceiurilor în organizarea și funcționarea societăților.

Vechiul drept care a guvernat relațiile sociale în diversele perioade ale istoriei

poporului român reprezintă trecutul dreptului actual. Cu toate schimbările survenite,

există unele elemente care s-au transmis de la o epocă la alta, ceea ce a dat dreptului

nostru o identitate specifică față de dreptul altor popoare, chiar dacă de-a lungul

timpului a asimilat și ceva din creația juridică a acestora.

Obiectivele cursului

Cursul Istoria dreptului românesc îşi propune drept obiective principale să dezbată

noţiuni, concepte şi teorii ce privesc latura istorică a sistemului de drept național

român, precum și metode de cercetare istorică, elemente de diferențiere între

instituțiile juridice existente în fiecare epocă, influențe exercitate asupra dreptului

românesc de către alte sisteme, elemente preluate de la alte popoare, etc.

Competențe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

- definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului juridic;

- explicarea şi interpretarea conceptelor, normelor, orientărilor, conţinuturilor

teoretice şi practice ale disciplinei;

- utilizarea dezbaterii şi a studiului de caz în evaluarea contribuţiei diferitelor

evenimente socio-politice la evoluţia sistemului de drept român;

- manifestarea unei atitudini pozitive, deschise faţă de diversele instituții

juridice;

- manifestarea empatiei şi respectului interrelaţional;

- înţelegerea particularităţilor grupului de studenți şi abilităţilor de cunoaştere a

individualităţii studenților;

Studiul ,,Istoriei dreptului românesc " are o importanță deosebită întrucât un popor

care nu-și cunoaște istoria, rădăcinile, împrejurările din care a ieșit, nu reprezintă

altceva decât un nonsens. Prin cercetarea istoriei dreptului, studenții se vor familiariza

cu termenii juridici, cu conceptele specifice acestui domeniu, cu instituțiile și toate

ramurile de drept.

De asemenea, aceste elemente ce definesc ,,dreptul", nu pot fi înțelese fără a cunoaște

evoluția lor de-a lungul diferitelor perioade istorice ce au ajutat la formarea statului

român. Această cercetare este absolut necesară în ceea ce privește aplicarea dreptului,

începând cu studiul istoriei dreptului românesc și continuând cu analiza etapelor din

epoca modernă.

Istoria este cea care ne reamintește astăzi faptul că, în tot parcursul civilizației

umane, a existat o realitate, o stare socială complexă și dinamică, cu evoluții lineare,

dar și cu profunde rupturi și crize, specifice perioadelor studiate. Istoria ne înfățișează



Nevoia imperioasă de studiere a istoriei dreptului rezultă din faptul că domeniul în

discuție are o îndelungată existență și o mare importanță culturală și de civilizație.

Dreptul ocupă un rol primordial în viața unui popor, acesta punându-si amprenta în

direcționarea faptelor sociale, promovând valori precum siguranța juridică,

proprietatea, libertatea, etc.

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de

vedere. Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei și a parcursului istoric al

poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împletește organic cu

viața social-

economică și politică.

Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc

este acela că alături de dreptul român, constituie alfabetul științei dreptului. Prin

intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând

semnificația aparte a unor concepte.

În al treilea rând, fără a cunoaște evoluția istorică a instituțiilor de drept, nu se

pot înțelege în toată plenitudinea lor.

Rezumând asupra importanței studierii istoriei dreptului românesc, se impune

reținerea câtorva trăsături:

- dreptul constituie o componentă a culturii și civilizației poporului român;

- elementele de drept au definit pe strămoții românilor, geto-dacii față de alte

etnii din antichitate, ca și mai târziu. Aceleași elemente de drept au sprijinit

procesul de romanizare a dacilor și de etnogeneză a poporului român;

- românii au contribuit cu valori ale creației proprii la patrimoniul universal al

dreptului;

- școala românească de drept constituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, se

va impune, în continuare, până în zilele noastre cu valori apreciabile pe plan

internațional. Asemenea acumulări valoroase vor trebui să constituie un

îndemn pentru viitorii lucrători în domeniul dreptului, precum și pentru toți cei

care concură la temeinicia justiției în spațiul românesc;

- dreptul constituie o valoroasă instituție de educație cetațenească și morală.

Studiind în mod obiectiv și pe baze științifice,, Istoria dreptului românesc", o

primă rezultantă ar fi aceea că generațiile actuale și viitoare vor putea evalua gradul

de dezvoltare a suprastructurii societății românești în momentele ei importante,

precum şi modul cum a evoluat dreptul la români; de asemenea, se urmărește

cunoașterea contribuției românilor la cultura juridică universală.

Periodizarea istoriei dreptului românesc

Periodizarea constă în împărțirea timpului istoric în intervale delimitate de

anumite evenimente semnificative și caracterizate prin anumite trăsături politice,

economice, culturale și sociale specifice.

Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită în principal, legăturii

indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în care sens, în mod obligatoriu trebuie să

se ţină seama de tipul de stat, pe de o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se

contrapune cu periodizarea istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa

fiind, a face o periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine seama de tipul de stat, ar fi o

poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.

Astfel, perioadele istoriei dreptului românesc sunt următoarele :

1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac

centralizat, culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea

Daciei de către Romani (106 e.n).

2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman (106-271/274 e.n.).

3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea

aureliană, până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de

formare a Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi perioada

monarhiei centralizate, care cuprinde perioada de la formarea statelor româneşti şi

până la revoluţiile din 1821, în care se săvârşesc dreptul cutumiar român (Ius

Valachium), şi apar primele legiuri scrise.

4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1821 şi

1848, până în anul 1947, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii

capitaliste avându-l Regulamentele Organice .

5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie 1989 .

Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape :

1) etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prin măsurile politice de stânga,

către extrema stângă, s-a pregătit terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă .

2) etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când în România a fost instaurată

dictatura totalitară de extrema stânga-dictatura comunistă .

6. Dreptul de tranziţie, de după 22 decembrie 1989 .

Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul

poporului român, înseamnă conştiinţa morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile

aferente acestora, din comuna primitivă şi până astăzi .

Analiza istorico-juridică trebuie făcută sine ira et studio, pentru că este vorba de

trecutul poporului român, care analizat şi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult

la perceperea şi slujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cu

înţelepciune, inteligenţă şi succes a viitorului.

Studiul ,,Istoriei dreptului românesc " are o importanță deosebită întrucât un

popor care nu-și cunoaște istoria, rădăcinile, împrejurările din care a ieșit, nu

reprezintă altceva decât un nonsens. Prin cercetarea istoriei dreptului, studenții se vor

familiariza cu termenii juridici, cu conceptele specifice acestui domeniu, cu instituțiile

și toate ramurile de drept.

De asemenea, aceste elemente ce definesc ,,dreptul", nu pot fi înțelese fără a cunoaște

evoluția lor de-a lungul diferitelor perioade istorice ce au ajutat la formarea statului

român. Această cercetare este absolut necesară în ceea ce privește aplicarea dreptului,

începând cu studiul istoriei dreptului românesc și continuând cu analiza etapelor din

epoca modernă.

Istoria este cea care ne reamintește astăzi faptul că, în tot parcursul civilizației

umane, a existat o realitate, o stare socială complexă și dinamică, cu evoluții lineare,

dar și cu profunde rupturi și crize, specifice perioadelor studiate. Istoria ne înfățișează



Nevoia imperioasă de studiere a istoriei dreptului rezultă din faptul că

domeniul în discuție are o îndelungată existență și o mare importanță culturală și de

civilizație. Dreptul ocupă un rol primordial în viața unui popor, acesta punându-si

amprenta în direcționarea faptelor sociale, promovând valori precum siguranța

juridică, proprietatea, libertatea, etc.

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei și a parcursului istoric al poporului

român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împletește organic cu viața

social-economică și politică.

Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc

este acela că alături de dreptul român, constituie alfabetul științei dreptului. Prin

intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând

semnificația aparte a unor concepte.

În al treilea rând, fără a cunoaște evoluția istorică a instituțiilor de drept, nu se pot

înțelege în toată plenitudinea lor.

Rezumând asupra importanței studierii istoriei dreptului românesc, se impune

reținerea câtorva trăsături:

- dreptul constituie o componentă a culturii și civilizației poporului român;

- elementele de drept au definit pe strămoții românilor, geto-dacii față de alte

etnii din antichitate, ca și mai târziu. Aceleași elemente de drept au sprijinit

procesul de romanizare a dacilor și de etnogeneză a poporului român;

- românii au contribuit cu valori ale creației proprii la patrimoniul universal al

dreptului;

- școala românească de drept constituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, se

va impune, în continuare, până în zilele noastre cu valori apreciabile pe plan

internațional. Asemenea acumulări valoroase vor trebui să constituie un

îndemn pentru viitorii lucrători în domeniul dreptului, precum și pentru toți cei

care concură la temeinicia justiției în spațiul românesc;

- dreptul constituie o valoroasă instituție de educație cetațenească și morală.

Studiind în mod obiectiv și pe baze științifice,, Istoria dreptului românesc", o

primă rezultantă ar fi aceea că generațiile actuale și viitoare vor putea evalua gradul

de dezvoltare a suprastructurii societății românești în momentele ei importante,

precum şi modul cum a evoluat dreptul la români; de asemenea, se urmărește

cunoașterea contribuției românilor la cultura juridică universală.

Periodizarea istoriei dreptului românesc

Periodizarea constă în împărțirea timpului istoric în intervale delimitate de

anumite evenimente semnificative și caracterizate prin anumite trăsături politice,

economice, culturale și sociale specifice.

Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită în principal, legăturii

indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în care sens, în mod obligatoriu trebuie să

se ţină seama de tipul de stat, pe de o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se

contrapune cu periodizarea istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa

fiind, a face o periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine seama de tipul de stat, ar fi o

poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.

Astfel, perioadele istoriei dreptului românesc sunt următoarele :

1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac

centralizat, culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea

Daciei de către Romani (106 e.n).

2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman (106-271/274 e.n.).

3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea

aureliană, până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de

formare a Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi perioada

monarhiei centralizate, care cuprinde perioada de la formarea statelor româneşti şi

până la revoluţiile din 1821, în care se săvârşesc dreptul cutumiar român (Ius

Valachium), şi apar primele legiuri scrise.

4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1821 şi

1848, până în anul 1947, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii

capitaliste avându-l Regulamentele Organice .

5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie 1989 .

Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape :

1) etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prin măsurile politice de stânga,

către extrema stângă, s-a pregătit terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă .

2) etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când în România a fost instaurată

dictatura totalitară de extrema stânga-dictatura comunistă .

6. Dreptul de tranziţie, de după 22 decembrie 1989 .

Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul

poporului român, înseamnă conştiinţa morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile

aferente acestora, din comuna primitivă şi până astăzi .

Analiza istorico-juridică trebuie făcută sine ira et studio, pentru că este vorba de

trecutul poporului român, care analizat şi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult

la perceperea şi slujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cu

înţelepciune, inteligenţă şi succes a viitorului.

STATUL ȘI DREPTUL GETO-DAC

Strămoșii omului au trăit în cete, asigurându-și hrana prin pescuit, cules,

vânătoare. Odată cu trecerea de la paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat

în ginți, ce reprezentau grupuri umane în care descendența se urmărea pe linie

maternă, adică ginți matrilineale.

Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce are caracter personal, în

fruntea ei aflându-se femeia cea mai în vârstă. La rândul lor, mai multe ginți

matrilineale formau fratriile, iar mai multe fratrii formau un grup.

Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pe crescutul animalelor,

altele pe cultivarea pământului. În cadrul tribului, rolul cel mai important va reveni

familiei patriarhale, aceasta reprezentând celula economică a societății, având dreptul

la un lot propriu din pământul comun, produsele muncii, uneltele și vitele fiind

proprietate personală. Familia patriarhală era condusă de bărbatul cel mai în vârstă,

iar mai multe familii de acest gen formau ginta patriarhală ce era condusă de șeful

celei mai vechi familii, sfatul ginții fiind alcătuit din copiii celorlalte familii, adunarea

generală a ginții cuprinzând toți membrii acelei ginți.

Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginți patriarhale și avea ca

atribuții rezolvarea conflictelor, reunea gințile, organiza armata. Sistemul de pedepse

aplicat în cadrul acestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel care se

afla la judecată fiind obligat să părăsească comunitatea sau chiar să se sinucidă.

Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărțeau în mai multe triburi, ce

erau așezate pe teritorii diferite. Cea mai veche mențiune despre așezările geto-dacilor

vine din partea părintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediția împăratului

Persiei, Darius, împotriva sciților, numindu-i " cei mai viteji și mai drepți dintre

traci".

În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâi monarh al geților,

organizarea acestora va evolua pe plan economic și militar.

Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat " cel dintâi și cel mai

mare dintre regii care au domnit peste Tracia, stăpân al tuturor ținuturilor din stânga și

din dreapta Dunării." Sfârșitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44 î.H., a fost

urmat de destrămarea statului său, ca reacție negativă împotriva unificării desfășurată

de regele dac.

Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs de la structurile

gentilico-tribale la structura statului-dac :

- organizarea pe baze teritoriale;

- formarea și consolidarea armatei proprii cu misiuni clar definite față de

comunitățile respective;

- instaurarea unui sistem fiscal.

Burebista a realizat unificarea politică a triburilor de daci, teritoriul rezultat fiind

un teritoriu statal locuit de același popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele

urbane de proporții mari (dave) cu fortificații solide, în care populația nu mai era

grupată pe criterii gentilice, iar în mediul rural comunitățile sunt organizate după

criterii teritoriale și nu de rudenie.

Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri, afirmă " Burebista

,getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceștia înrăiți de

nesfârșitele războaie și i-a îndreptat prin abstinență și sobrietate și ascultare de

porunci, așa încât, în câțiva ani, a întemeiat o mare stăpânire și a supus geților aproape

pe toți vecinii."

În ceea ce privește producția de arme și unelte, geto-dacii au realizat progrese,

prelucrând fierul, ceea ce a dus pe de o parte la dezvoltarea economică și comerț

prosper, iar pe de altă parte a crescut puterea armatei, existând mai multe lupte și mai

mulți sclavi capturați.

Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timp formându-se o

aristocrație în jurul regelui, ce a dus la dezvoltarea proprietății private.

Procesul formării statului dac a fost influențat și de faptul că popoarele din

imediata vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor

îndelungate cu romanii. Dacă în perioada anterioară relațiile cu romanii au fost

pașnice, caracterizându-se printr-o tendință de pătrundere economică, după sec. al II-

lea, când Macedonia și Greciau au fost supuse, geto-dacii au devenit conștienți de

pericolul pătrunderii militare a romanilor și s-au unit, în vederea înfruntării ce avea să

fie.

Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toate acțiunile ce aveau

drept scop slăbirea Imperiului Roman, cel mai de temut adversar al statului dac.

Organele centrale ale statului

Puterea supremă în stat era deținută de rege. Această perioadă a fost guvernată

de monarhie la începuturi, în fruntea statului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege,

ce era ales din rândul clerului. La succesiunea tronului puteau veni și frații regelui,

precum și marele preot, astfel, la moartea lui Scorillo tronul a revenit fratelui acestuia,

pe nume Durpaneus, care a fost succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar după

moartea lui Burebista, tronul i-a revenit lui Deceneu, care era mare preot.

Timp de aproape două secole, monarhia dacică a cuprins următoarele elemente

:

- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat, provenit din pătura

cea mai înstărită a nobilimii evidențiată de succesele militare dobândite în

timp;

- regele dac provenea din rândul personalităților cu preocupări pe linia

organizării militare, care au dovedit capacități diplomatice în relațiile cu

celelalte triburi geto-dace, capabili să facă față agresiunilor;

- regele dac exercita și puterea religioasă de unul singur sau în cuplu cu o altă

persoană;

regele dac deținea monopolul asupra minelor de aur, atribut care îi conferea o mare

autoritate și o evidentă stabilitate în planul susținerii financiare a demersurilor sale de

conducător suprem.

De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce era format din

sfetnici și dregători, aleși din cadrul nobilimii și armatei, care se bucurau de stabilitate

și continuitate în funcția deținută.

În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-a avut autoritatea

religioasă, deoarece se considera că puterea regelui cât și legile, sunt de origine

divină, astfel, aceasta a adus o contribuție fundamentală la formarea sistemului de

drept geto-dac. Întrucât, în concepția de atunci preoții erau singurii în măsură să

interpreteze voința zeilor, tot lor le reveneau și principalele atribuțiuni judecătorești.

Diferențierea socială existentă între tarabostes și comati, sclavia, precum și

apartenența la colectivitate, nu în funcție de gradul de rudenie, ci în funcție de

teritoriul locuit, ne demonstrează că geto-dacii erau organizați într-un sistem de sine

stătător.

Organizarea locală

Puține izvoare istorice ne furnizează date cu privire la organizarea locală a

Daciei. Un text al medicului grec Criton, care l-a însoțit pe Traian în războaiele

dacice, confirmă existența unor dregători care îndeplineau diferite atribuțiuni stabilite

de regalitate, " iar unii erau puși mai mari peste treburile agricole, iar alții erau

împărțiți la paza cetăților". Așadar, distingem două categorii de dregători locali : cei

care exercitau atribuțiuni de ordin administrativ, iar alții care dețineau comanda

armatelor aflate pe teritoriul statului. Ar rezulta de aici că teritoriul statului era

împărțit în unități administrativ-teritoriale.

Organizarea militară

Unul din elementele de bază ale statului dac, l-a constituit armata, aceasta

dându-i stabilitate și forță, în fața agresiunilor îndreptate asupra Daciei.

Armata avea misiunea de a duce războaiele, fiind formată din bărbați capabili

de luptă, ce erau organizați în detașamente conduse de dregători cu atribuții militare.

Existau următoarele tipuri de arme : spada lungă și sulițele, topoare, furci, praștii,

coase, ciomege. De asemenea, stindardul de luptă al dacilor, era realizat din metal,

având forma unui balaur cu cap de lup și trup ondulat.

Organizarea religioasă

Viața socială din Dacia era dominată de religie, Clerul jucând un rol

important atât pe plan religios cât și pe plan politic.

Conducătorul spiritual al populației era marele preot, primul înlocuitor al

regelui. Religia era baza divină a legilor, a regulilor de conviețuire socială impuse de

autoritatea statului dac, marii preoți deținând și atribuții judecătorești.

Dreptul geto-dac

Legislația statului geto-dac

Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există și un sistem de legi de

autoritate statală, mai ales că ele sunt menționate de istoricii Strabon și Iordanes, ca

fiind elaborate de Burebista. Ele au fost transmise din generație în generație, în formă

scrisă, păstrându-se până în vremea lui Iordanes.

Normele juridice aveau la bază obiceiurile din epoca democrației militare, ce

erau convenabile nobilimii și clerului. Mai mult decât atât, istoricul Iordanes

amintește faptul că pe lângă aceste obiceiuri, de-a lungul timpului, în statul geto-dac a

fost elaborat și un sistem de legi, ce provenea de la rege, fiind inspirat de zei.

Poruncile regilor aveau rolul unor adevărate norme juridice, ce protejau

interesele claselor sociale privilegiate și asigurau supunerea populației în fața

autorității.

Legile scrise proveneau de la regi și marii preoți, astfel că în conștiința

poporului exista teama față de zei, cei care transmiteau poruncile. De asemenea,

autorii antici spun că regii daci căutau, prin înșelăciune și magie, să se asigure de

respectarea legilor de către popor.

Instituțiile juridice

Instituțiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în

amănunt, datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi, însă primele

izvoare ale dreptului dacic care au reglementat instituțiile juridice au fost cutuma și

legile.

În primul rând este de menționat faptul că odată cu extinderea relațiilor

sclavagiste, s-a accentuat inegalitatea de avere și s-a constituit marea proprietate

privată. Existența în Dacia a unor mari proprietari de pământuri și vite este atestată de

numeroase izvoare istorice. Pe de altă parte, faptul că vânzarea sclavilor pe piețele

imperiului roman era o practică frecventă la geto-daci, ne indică amploarea procesului

de aservire a poporului. Izvoarele istorice ne vorbesc despre existența unor mari

proprietăți de pământ, exploatarea intensă a minelor de aur, argint și sare, creșterea

vitelor și exploatarea pădurilor.

Instituțiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt :

proprietatea, familia, precum și normele penale care le apărau.

Informațiile sunt sărace cu privire la societatea și statul dac, nepermițând

cunoașterea în detaliu a instituțiilor juridice și a normelor de drept ale geto-dacilor.

Existența marii proprietăți latifundiare, a marilor proprietari de vite și sclavi

este cunoscută din descrierea vânzărilor de sclavi de pe piețele imperiului roman, ceea

ce demonstrează aservirea unei largi părți a populației.

Apariția proprietății private și consolidarea acesteia a scos în evidență nevoia unor

măsuri de combatere a faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimțit mai puternic

în noua situație a existenței proprietății private) care constituia o încalcare deosebit de

gravă a normelor de conviețuire la geto-daci.

Principala formă de proprietate geto-dacică a fost proprietatea imobiliară,

adică asupra pământului. În cadrul obștii sătești sau vicinale exista proprietatea

comună asupra terenurilor arabile, a pășunilor, a pădurilor, apelor și proprietatea

privată a individului sau a familiei sale. Până a deveni pământul proprietate privată,

trebuia să fie depășită și o fază intermediară, când terenul deși rămânea proprietate

colectivă, se împărțea periodic între membrii obștii, pe termen de un an, fiecare având

dreptul asupra roadelor muncite. În anul următor, aceste loturi de pământ se

redistribuiau în cadrul obștei prin tragere la sorți.

Familia dacică în perioada prestatală era poligamă, fiecare dac având dreptul

la mai multe neveste. Pe măsură ce instituția proprietății s-a consolidat și au apărut

diferențele sociale, familia a devenit monogamă din simplul motiv că bunurile

dobândite să poată fi transmise prin moștenire unei anumite clase de succesori. Un alt

aspect al normelor de drept familiale este acela al moștenirii. Herodot furnizează

știrea potrivit căreia fiii aveau dreptul la moștenirea părinților. Ei puteau cere de la

aceștia partea ce li se cuvenea din proprietatea părintească. Faptul pune în evidență

temeinicia pe care era clădită familia geto-dacă. Femeia era cumpărată de la părinții

ei, având întotdeauna o zestre care îi arăta poziția socială, diferențierea între familii.

Privitor tot la dreptul de moștenire la geto-daci, lucrări de specialitate observă

faptul că existența proprietății private și a familiei monogame presupunea un sistem

succesoral riguros menit să asigure continuitatea patrimoniului familiei de către

urmașii acesteia. Averea rămânea în cadrul aceleiași familii, cu posibilitatea de a o

mări prin căsătorii, prin adăugirea bunurilor dotale ale miresei.

Monogamia, consolidând poziția bărbatului în familie și în societate, a dus la

înlăturarea definitivă a elementelor matriarhale din cadrul relațiilor sociale. Familia

geto-dacă este patriliniară și patrilocală, soția locuia la soț, descendența se stabilea

după tată, copiii rămânând în familia acestuia.

Astfel, în domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii aveau în vedere

apărarea statului şi a proprietăţii private. Deşi formal, atribuţiile realizării justiţiei au

fost preluate integral de către organele statului, în practică se mai aplica legea

răzbunării sângelui. Judecarea faptelor penale se aflau în sarcina regelui sau a marelui

preot şi era însoţită de un ceremonial laic, religios. Sistemul pedepselor cuprindea

sancţionarea cu moartea a unor infracţiuni considerate grave, precum încălcarea

interdicţiilor religioase sau a celor stabilite de autoritatea centrală. Asprimea acestui

sistem deriva din ţngrijorarea că populaţia geto-dacă s-ar fi împotrivit noii ordini

politice instaurate.

În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor în statul geto-dac, aceasta

se aprecia în funcţie de poziţia socială, existând aşadar, deţinători de bunuri cu

capacitate juridică lărgită sau mai restrânsă, dar şi sclavajul cu trăsăturile sale

patriarhale, sclavii fiind excluşi de la drepturile civile şi politice. Cu alte cuvinte,

nobilii, tarabostes sau pileati, aveau capacitate juridică deplină, putând deveni regi,

preoţi, pe când populaţia de rând, comati sau capilati, aveau o capacitate juridică

restrânsă.

Relaţiile externe ale geto-dacilor pun în evidenţă politica de alianţe ce era

promovată de regii daci, cu scopul de a le apăra independenţa şi integritatea

teritorială. Cea mai importantă problemă pe plan extern a regelui Burebista a fost dată

de raporturile cu Imperiul Roman, acesta preocupându-se de păstrarea independenţei.

În anul 96, Domitian este asasinat, cârma Imperiului Roman fiind încredinţată

împăratului Traian, un militar de carieră, ce avea ca principal obiectiv transformarea

Daciei în provincie romană. Cucerirea Daciei se dorea datorită faptului că pe teritoriul

ei se aflau zăcăminte de aur, argint, fier, sare, că avea o poziţie ce garanta siguranţa

graniţei de nord a Imperiului Roman, geto-dacii aveau o viaţă economică, dinamică,

precum şi datorită nivelului ridicat de civilizaţie ce exista în coloniile greceşti

amplasate pe malul dobrogean al Mării Negre.

În susţinerea unor teorii privind practica şi evolutia comerţului la geto-daci,

mărturiile istoriei sunt mai puţin generoase. Totuşi, se poate estima că una dintre

formele de comerţ a fost „trocul”, schimbul direct, marfă contra marfă. O astfel de

piaţă cunoscută în plan universal, nu se putea să nu fie practicată şi de geto-daci. Mai

sigur se ştie spre exemplu, potrivit mărturiei lui Pompeius Mela, că învoielile dintre

părţi la aceşti înaintaşi ai românilor, îmbrăcau forma jurământului însoţit de un anume

ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă în care amestecau câteva picături din

sângele lor iar după ce înmuiau în acel amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme,

consumau conţinutul cupei. Astfel înţelegerea era încheiată.

De asemenea, există consemnări ce susţin că oamenii liberi care aveau datorii

şi nu le puteau onora, deveneau sclavi, în virtutea unui obicei pe care, se bănuie că

geto-dacii l-au împrumutat de la greci. Deşi societatea dacică nu a cunoscut sclavajul

instituţionalizat, existau anumite manifestări sporadice, într-un cadru cu totul

particular. Se regăseşte şi în această situaţie o normă de drept.

Armata a constituit şi ea o probă a vieţii organizate, potrivit unor norme

riguroase ce funcţionau în societatea dacică, norme generale ce trebuiau respectate de

bunăvoie sau ca rezultat al unor măsuri de constrângere. Datoria de a merge la razboi

şi de a lupta cu abnegaţie pentru apărarea ţării constituia fără dubii una din normele

juridice cele mai râspândite şi mai autoritare. Armata era una dintre instituţiile cel mai

bine organizate în timpul lui Burebista, şi cea mai puternică. Se ştie prea bine că

Burebista putea aduna o armată de până la 200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de

temut şi pentru romani. O astfel de armată, posibilă în condiţiile întinderii şi populării

statului condus de marele rege dac, presupunea o organizare temeinică, reguli de

comportament, o structură de comandă şi existenţa unei ordini şi discipline puternice.

Cu certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionat legi specifice bazate pe norme de

drept. Religia a avut de asemenea un rol important în educarea armatei, prin

întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat dispreţul faţă de moarte şi vitejia

(eroismul) în lupta pentru apărarea ţării de pericolul din afară. Cu siguranţă în cadrul

acestui program educativ, se practica şi acel jurământ de dinaintea luptei prin care

soldaţii daci jurau să nu se întoarcă la părinţii lor decât învingători.

Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptătorii săi pentru că au fost

înfrânţi constituie o dovadă revelatoare a disciplinei militare ce trebuia respectată, nu

batjocorită. Deducem de aici că regulile militare erau stricte nu numai în caz de

război, dar şi în alte cazuri cum era paza cetăţilor.

Existenţa războaielor, consemnate de mărturiile antichităţii, presupunea, fără

tăgadă, şi exercitarea unor norme cu caracter judiciar. Funcţionau norme de drept

privind captivii, împărţirea prăzii de război, şi altele. Toate acestea presupun existenţa

unor reguli sau norme juridice constante, nu ocazionale. Când plecau la război, geto-

dacii jurau să nu se întoarcă la familii decât după ce vor învinge pe duşman.

Religia era cel mai direct legată de manifestările a diferite forme „legislative”

la geto-daci. Practicile religioase foarte vechi şi ele s-au împletit cu cele juridice,

adesea confundându-se. Multă vreme în istoria antică, mai marele religios (marele

preot) era şi judecător suprem, omul dreptaţii. Totodată, multe norme religioase au

constituit în acelaşi timp şi norme de drept. În perioada democraţiei militare la geto-

daci, factorul religios a jucat un rol deosebit de important în viaţa socială şi politică.

În concluzie, până aici, se poate spune că poporul dac în pofida multor

vicisitudini ale vremii s-a afirmat puternic în toate domeniile: economic, militar,

religios, politic şi juridic. S-a impus în lumea antică cu o cultură şi civilizaţie

viguroase, contribuind la patrimoniul istoric al umanităţii.

Ascensiunea romană în Dacia şi cucerirea unei mari părţi din aceasta, a

întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei şi a statului dac centralizat, a instituţiilor

politico-juridice ale acestuia. Cucerirea şi stăpânirea romană, vreme de 165 de ani în

vestul Daciei, cu toate părţile ei dramatice a condus la transformări de substanţă în

evoluţia istorică a acestui popor. Cu toată împotrivirea eroică a autohtonilor, ocupaţia

romană fie ea şi parţială, a dat un nou curs istoric poporului dac, prin romanizarea lui

şi prin introducerea de noi norme juridice.

STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ

Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând din sec. I î.e.n. a dat expresie

pe de o parte, tendinţei expansioniste a Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite

a dacilor de a-şi apăra independenţa.

Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani, doar o parte a

acestuia a fost inclusă în provincia Dacia. Provincia Dacia, aşa cum a fost organizată

de către împăratul Traian, îşi avea graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre

nord graniţa urma linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca, prin Munţii

Apuseni, până la pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul continua pe versantul

transilvan al Carpaţilor meridionali, apoi cobora pe valea Oltului până la Dunăre, de

la confluenţa cu Oltul până la confluenţa cu Tisa.

Câtă vreme a trăit împăratul Traian, la hotarele Daciei a fost linişte, deoarece

celelalte triburi şi dacii liberi cunoşteau puterea acestuia. După moartea acestuia se

produce o schimbare negativă, iazigii au început să atace dinspre apus, iar roxolanii

dinspre răsărit.

Succesorul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian, a reuşit să oprească

armatele ce năvăleau, împărţind provincia în Dacia Superioară ce era formată din

Transilvania şi Banatul, cu capitala la Ulpia Sarmisegetuza şi Dacia Inferioară ce era

formată din Oltenia şi sudul Transilvaniei cu capitala la Drobeta.

Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratul Hadrian a decis o nouă

împărţire:

Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva-Celei);

Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitala la Apulum-Alba Iulia);

Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala la Napoca-Cluj şi apoi la

Porolissum-Moigrad).

Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar numit procuratores,

însărcinat cu strângerea impozitelor şi supravegherea cheltuielilor; el avea în

subordine un aparat administrativ format din contabili, registratori şi tabulari numiţi

din categoria socială a liberţilor imperiali.

Organizarea fiscală

În Dacia se percepeau următoarele impozite directe: capitația, ce reprezenta un

impozit personal, pe care îl plăteau toți locuitorii; censul, ce era un impozit asupra

pământului plătit de către toți cei care dețineau un lot de pământ, excepție făcând

veteranii care luptaseră în războaie și fuseseră împroprietăriți. Se mai plăteau de

asemenea și impozite indirecte, cum ar fi impozitul pe moșteniri, pe eliberările și

vânzările de sclavi precum și pe vânzările de mărfuri.

Administrația provinciilor folosea aceste impozite directe pentru a achita

cheltuielile necesare întreținerii localităților și salariile funcționarilor. Nu toate

impozitele se strângeau, unele din ele fiind arendate.

Monedele care circulau în Dacia erau : de aur-aureus, de argint-denarius și

quinarius, de aramă galbenă-sestertius, de aramă roșie-as.

Organizarea militară

Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă legiuni, zece detașamente de

cavalerie, treizeci și cinci detașamente de infanterie, la care s-au adăgat cohortele

pretoriene care l-au însoțit pe împărat, trupele neregulate și marinarii celor două flote

de pe Dunăre.

Toate trupele ce staționau pe teritoriul Daciei Romane au format armata

regulată, legatul imperial fiind comandantul superior, sau guvernatorii provinciali.

Armata romană care staționa în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare și trupe

neregulate. Nucleul armatei romane era format din legiuni, în jurul cărora erau

grupate alte corpuri de trupă. Soldații romani proveneau din toate părțile Imperiului

roman: britani, lusitanieni și asturi din Spania, mauri din nordul Africii, Iturieni din

Palestina, etc.

Armata apela la trei metode militare pentru apărarea provinciei Dacia : prin

valuri, prin castre și prin castele.

Organizarea locală

În Dacia provincie romană au existat așezări urbane și rurale. Primele se

împărțeau la rândul lor în colonii și municipii.

Coloniile reprezentau centre urbane, romanizate, în care locuitorii lor aveau

drepturi politice și civile.

Municipiile erau inferioare coloniilor, locuitorii acestora având un statut

intermediar între cel de cetățeni și peregrini, diferența dintre ele scăzând semnificativ

cu timpul.

Ulpia Traiana este singura ctitorie ce a aparținut exclusiv romanilor, fiind

redenumită ca și Coloana Augusta Dacica Sarmisegetusa, în perioada lui Hadrian.

Celelalte orașe au fost întemeiate, începând din vremea lui Hadrian, numai în

sens formal, deoarece în realitate împăratul nu fonda noi localități, ci acorda statutul

juridic de municipii așezărilor mai dezvoltate, în care trăiau cetățenii romani mai

colonizați sau veniți din proprie inițiativă. Astfel, Drobeta a fost declarată municipiu

de către Hadria și a fost ridicată la rangul de colonie de către Septimiu Sever.

Orașele s-au bucurat de o conducere autonomă, aceasta fiind exercitată doar de

către cetățeni, nu și de peregrini, deși chiar și aceștia plăteau impozite.

Conducerea supremă în colonii și municipii era exercitată de către un ocnsiliu,

asemănător senatului roman, numit ordo decuriorum.

Edilii erau magistrați municipali, ce aveau drept atribuții asigurarea poliției orașelor,

aprovizionarea piețelor și întreținerea clădirilor publice.

Questorii conduceau administrarea finanțelor și bunurilor orașelor.

Preoții municipali făceau parte din categoria magistraților sacerdotali, fiind

aleși de către ordinul decurionilor.

De asemenea, cea mai mare parte a locuitorilor din Dacia trăiau în localități

rurale, ce aveau la bază fie modelul roman, fie erau organizate după forma tradițională

a obștilor sătești. La granițe au luat ființă posturi fiscale, vamale sau de poștă, numite

stationes.

Mai mult decât atât, în jurul castrelor s-au format canabele, de către meșteșugarii sau

negustorii care însoțeau trupele, dar și de către veterani sau familiile soldaților.

Organizarea centrală

Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus Augusti pro praetore,

fiind provincie imperială. Acesta era numit de către împărat din rândul membrilor

ordinului senatorial de rang consular, având sub comanda sa mai multe legiuni.

Având rang consular, guvernatorul era investit cu imperium, în virtutea căruia

exercita, la nivel central, atribuții militare, administrative și judecătorești. Această

formulă s-a menținut până la prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele

succesive, care au modificat structura organizatorică a Daciei, au survenit modificări

și în sistemul conducerii ei. După prima reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii

118-119 de către Hadrian, Dacia superior ocupa un loc mai important, fiind condusă

tot de un legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii ordinului senatorial, dar

numai de rang pretorian.

Dreptul în Dacia romană

Izvoarele dreptului

În același timp cu formarea statului geto dac au luat ființă normele juridice

înlocuind obiceiurile din epoca democrației militare. Obiceiurile care s-au dovedit în

timp a fi utile au fost păstrate în continuare, fiind sancționate de stat.

Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în

contradicție cu principiile generale ale dreptului roman. La început, cele două

rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui proces de

întrepătrundere și de influențare reciprocă, a luat naștere un sistem de drept

nou, daco-roman, în cadrul căruia conceptele și instituțiile juridice au dobândit

noi funcții și noi finalități.

Imperiul roman și-a adus în Dacia nu doar armatele, administrația și sistemul

financiar, ci și dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman,

urmându-se principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului

roman.

În virtutea lui ius civile, cetățenii dețineau toate drepturile politice și civile.

Aceștia se bucurau de jus comercii sau comercium, în baza căruia puteau încheia acte

de comerț, schimburi și transferuri de proprietate.

Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odată instituit garanta transferul

cetățeniei urmașilor lor, la fel ca în metropola romană.

Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii, iar jus honorum se referea

la dreptul de a fi ales într-o magistratură, era un drept al onoarei.

Un rol deosebit l-a avut Constituția lui Caracalla din anul 212, prin care s-a

acordat dreptul de cetățenie peregrinilor. Aceștia, ce reprezentau majoritatea

populației dace, dar și străinii ce nu erau cetățeni sau latinii, foloseau jus gentium

atunci când încheiau acte juridice. Jus gentium era cel care rezolva relațiile dintre

autohtoni și cetățeni sau latini.

Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintre daci și romani, în cadrul

conviețuirii comune, cu interese comune și familii mixte, cu raporturi economice,

având interese concrete ce necesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil

cât și dreptul ginților, cutumele locale. Astfel a luat naștere sistemul de drept daco-

roman.

Instituțiile juridice

Statutul juridic al persoanelor

Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislația romană s-a

dovedit a fi greoaie în formulări și nu lipsită de ambiguități. Complexitatea realităților

imperiului justifica întrucâtva conținutul prea încărcat al acesteia. În mare măsură,

legile romane au fost transpuse și în Provincia Dacia.

În privința persoanelor, se știe că locuitorii liberi (adică mai puțin sclavii) din

Dacia romană erau împărțiți în trei categorii principale și anume: cetățeni, latini,

peregrini. În temeiul acelei împărțiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în

mod diferit, respectiv în funcție de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii,

după cum urmează:

Cetățenii erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleași drepturi ca și

cetățenii rezidenți din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în

majoritate la orașe, care căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman).

Acești cetățeni aveau dreptul de proprietate romana. În Dacia au existat câteva orașe

care se bucurau de ius italicum și anume: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca și

Dierna.

Latinii reprezentau majoritatea populației colonizate în Dacia, stabiliți de

regulă în orașe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani

și ocupau o poziție intermediară între cetățeni și peregrini. Aceștia beneficiau de

dreptul latin, aveau aceleași drepturi patrimoniale ca și romanii (ius comerci). În

schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul de a se căsători în conformitate cu

dispozitiile legii romane – și nu aveau drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca

și cetățenii de altfel, existau unele deosebiri. Spre exemplu, nu toți latinii co loniari

aveau același statut juridic, deci nici aceleași drepturi, mai ales politice. Latinii din

Dacia romană erau deci latini coloniari, ca urmare a aducerii acestora pentru apărarea

și consolidarea puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau prevăzute de dreptul

latin, mai puțin cele civile și politice. Puteau primi totuși cetățenie romană printr-o

naturalizare individuală sau colectivă.

Peregrinii constituiau marea masă a populației libere din provincie (toți

locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni și străini stabiliți în spațiul dacic,

dar care nu erau cetățeni sau latini. Situația lor era reglementată prin legea de

organizare a provinciei (lex provinciae) și prin edictele guvernanților.

Existau două categorii de peregrini: peregrinii obișnuiți și peregrinii dediticii.

Cei dintâi erau străinii ale căror cetăți n-au fost desființate din punct de vedere politic,

ei se bucurau de ius gentium. Aceștia puteau să obțină individual sau colectiv

cetățenie romană sau chiar să intre în raporturi juridice cu cetățenii romani, mai ales

în domeniul comerțului. Peregrinii dediticii erau acei ale căror cetăți au fost, după

cucerire, desființate din punct de vedere juridic și administrativ. Aceasta mai ales în

cazurile unei rezistențe înverșunate față de cuceritorii romani, capitulând în cele din

urmă fără condiții.

În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la

naturalizarea peregrinilor.

Reglementări de drept au introdus romanii și în ceea ce privea alte două

categorii de cetățeni și anume: sclavii și colonii. Deși în societatea dacă nu a fost

instituționalizată sclavia, ea s-a practicat totuși, dar în mod sporadic. În documentele

vremii și în lucrări de specialitate privitoare la Dacia Romană se fac referiri la cei ce

aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea acestora din urmă, precum și la

drepturile sau interdicțiile ce rezultau din căsătoria dintre oamenii liberi și sclavi,

precizări privitoare la urmașii acestora etc.

Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor orașe, colegii,

temple, dar și proprietatea unor persoane particulare. În cazul celor din urmă, situația

juridică era reglementată de dreptul roman dacă aparțineau cetățenilor romani sau de

normele juridice locale dacă proprietarul era peregrin.

Căderea în sclavaj era cauzată prin naștere, prin neachitarea obligațiilor ca

urmare a insolvabilității, în urma războaielor, prin prinderea hoțului de către cel

păgubit. Sclavul era socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească

și chiar să-l omoare. Era lipsit de orice personalitate, neputând avea drepturi și

obligații juridice, neputând să se căsătorească, orice legătură de a sa cu o sclavă,

indiferent cât era de serioasă, nu putea fi considerată decât o stare de fapt.

Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau funcții importante și o putere

financiară destul de ridicată. Aceștia, deși erau lipsiți de drepturi, aveau totuși o

poziție superioară oamenilor liberi.

Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general manumisio – renunțare

la dreptul de proprietate asupra sclavului prin procese, prin înscrierea sclavului pe

listele censului de către stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza

dezrobirea lui sau prin declarații în fața guvernatorului.

Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberți.

Despre cealaltă categorie, colonii se știe că „între oamenii liberi și sclavi se găseau în

provincii, ca și la Roma o categorie de locuitori care, deși liberi în drept, se aflau de

fapt într-o situație asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în

diverse părți ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde, datorită

începutului de declin al sistemului sclavagist, proprietățile mai mari urmau a fi

lucrate pentru creșterea rentabilității lor" de către aceștia care nu erau altceva decât

țăranii săraci din împrejurimile orașelor.

Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul sclavului, era acel

muncitor agricol care la începutul republicii lucra ca țăran liber, mai târziu lua un

pământ în arendă de la micii proprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârșitul

imperiului, când se cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.

Rezumând, trebuie reținut faptul că, cetățenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alții,

reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societătii provinciale din Dacia.

Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în funcție de statutul de

care beneficia persoana respectivă. Problemele se ridicau doar la căsătoria unui

cetățean roman cu o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană

cu un statut inferior. În mod tradițional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele

aveau ca efect decăderea celui cu statut mai înalt în poziție inferioară.

Cetățenii romani își întemeiau o familie potrivit normelor dreptului roman, în

baza lui jus conubii.

Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul de a încheia o

căsătorie între ei conform dreptului roman, ci doar potrivit normelor locale. În cazil

în care cei doi soți erau peregrini deditici, căsătoria era reglementată de dreptul

poprului. În schimb, dacă un cetățean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia

de jus conubii, căsătoria era perfect legală, iar copiii care se nășteau intrau sub puterea

lui pater familias. Dacă peregrina nu beneficia de jus conubii, atunci căsătoria era

ilegală, iar copiii născuți intrau sub regimul juridic al mamei.

În condițiile create de cucerirea romană, familia dacică își va păstra caracterul ei

monogam și de element determinant în viața economico-socială. Totodată au apărut

elemente noi impuse de regulile romane. Instituția familiei la cetățenii romani stabiliți

în Dacia urma regulile dreptului roman.

Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, conviețuirea dintre ei fiind

considerat concubinaj.

Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoștea și persoanele juridice care puteau

avea drepturi și obligații, fiind înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice

existente în Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile, satele) și

colegiile.

Celelelate instituții ale dreptului familiei, precum curatela, tutela și adopțiunea erau

organizate după normele juridice ale dreptului roman, cu trăsăturile specifice

dreptului provinciei.

Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat

(fără testament). Testamentul era de regulă oral. Îm provoncie, un cetățean roman

putea să aibă ca moștenitor pe un autohton, aceștia având un drept pasiv. Peregrinii

dedetici nu aveau dreptul să dobândească nimic prin testament, pe când ostașii romani

puteau să-și instituie ca moștenitori persoane peregrine sau latine.

Procedura de judecată în Dacia era exact ca și în celelalte provincii. În cazul

săvârșirii unui delict, peregrinilor li se acorda în mod fictiv calitatea de cetățean

roman, cu scopul de a se rezolva problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul

deținea jus gladii, putând astfel să condamne la moarte pe locuitorii provinciei,

excepție făcând cei care se aflau în fruntea populației, deoarece în aceste situații

pedeapsa capitală putea fi dată doar de împărat.

În fruntea piramidei administrative și judecătorești se afla împăratul, ca șef al statului

și judecător suprem, urmând prefecții pretorului și apoi guvernatorii sau șefii de

provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluționarea cauzei

realizându-se de către organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia romană

erau judecați după procedura extraordinară de către guvernatorul provinciei sau

reprezentantul său. Guvernatorul putea să aplice și pedeapsa capitală. În litigiile

dintre un cetățean roman și un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata

procesului ca și când ar fi fost cetățean roman.

Regimul juridic al proprietății

În ceea ce privește regimul juridic al proprietății, peregrinii din Dacia nu

puteau avea o proprietate decât dacă aveau ius comerci. Proprietatea peregrină era

insuficient apărată în cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea

de proprietar.

Pentru apărarea proprietății peregrine în aceste condiții s-a instituit sistemul

numit prescriptio longi temporis, prin care peregrinii ce au dobândit cu ius titlu un

fond funciar puteau fi apărați împotriva oricăror pretenții de posesie. Prescripțiunea

era un mijloc de apărare, și nu un mijloc de dobândire a proprietății, peregrinii

devenind proprietari după scurgerea timpului prevăzut de lege. Pentru remedierea

acestei situații, s-a acordat și peregrinului deposedat dreptul de a intenta o acțiune

reală prin care să reclame bunul în mâna oricui s-ar afla. Peregrinii din Dacia aveau și

o proprietate reglementată de dreptul geto-dacic, în măsura în care normele acestui

drept fuseseră acceptate de cuceritori.

Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către romani a fost cel

economic, care se manifesta în principal prin instituția proprietății. Dreptul de

proprietate, în toată deplinătatea lui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi (

dreptul de a folosi), ius fruendi ( dreptul de a culege fructele), și ius abutendi ( dreptul

de a dispune).

Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului. Ager

publicus se exercita asupra pământurilor cucerite de armata romană. În baza acestui

principiu suprem al dreptului roman, imediat după instaurarea domniei împăratului

Traian, s-a trecut, în mod riguros, la măsurarea și cadastrarea pământurilor cucerite în

Dacia, în scopul repartizării celor îndreptățiți.

Veteranii și cetățenii romani au primit în proprietate terenuri fertile, pășuni și

păduri, militarii din cadrul legiunilor romane au primit terenuri necesare unei

existențe normale, ele aflându-se sub jurisdicția comandanților militari. Statul roman a

trecut în proprietatea împăratului toate exploatările miniere.

Legile romane ce acționau în Provincia Dacia priveau mai ales proprietatea, ca

instituție de bază în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe romanii rezidenți din

Dacia. Exista și o excepție, anume aceea ca aceștia nu puteau avea în materie

imobiliară o adevarată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară numai

dacă pământul coloniei respective nu primise, printr-o ficțiune calitatea de „sol

roman” (ius italicum), ca și cum ar fi fost situat în Italia.

În Dacia provincie romană au existat două tipuri de proprietate și anume proprietatea

provincială și cea quiritară.

Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberi asupra

pământurilor din provincii. Aceștia dețineau doar posesiunea și uzufructul, dar în fapt

aveau drepturi foarte largi. Astfel, la moartea proprietarului provincial, pământul

trecea asupra urmașilor, fondul provincial putând fi transmis și prin simplă tradițiune.

Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman, daca era vorba de

provincii senatoriale (provinciae senatus populi), fie împaratul, daca provincia era

imperiala (provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.

Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublă proprietate : proprietatea

supremă și proprietatea subordonată exercitată de către provinciali. Proprietatea

supremă a statului era recunoscută de către provinciali prin faptul că plăteau impozit

funciar.

Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de cetățenii romani în

virtutea calității lor de cetățeni speciali, care beneficiau de toate drepturile politice și

civile. Bucurându-se de ius italicum, cetățenilor romani li se aplicau, printr-o ficțiune

juridică, drepturi de proprietate ca și în Latium, considerându-se că pământul

provinciei poate fi asimilat cu pământul Italiei. Acest tip de proprietate conferea

drepturi suplimentare cetățenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste

terenuri.

Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare a edictelor obţinute de la

guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune

de fondul respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din Dacia

erau reglementate de legea romană. În cazul că rolul în domeniul moştenirilor revenea

pretorilor sau consulilor, atunci acest rol îl aveau guvernatorii de provincii.

În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor decât cele italice, în

situaţia de interes public. Legislaţia mai prevedea că pământurile nelucrate puteau fi

ocupate de alte persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am

reţinut că dreptul la proprietăţi imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau

de cetăţenie romană. S-a aratat mai sus că bunurile imobiliare în provincii aparţineau

fie împăratului, fie senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade,

era lăsat proprietarului iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii, ori era concesionat

celor interesaţi. Peregrinii nu puteau avea o astfel de proprietate decât dacă se bucurau

de ius comercii. Cu toate acestea, guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea

peregrinilor, pe care o considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.

După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obțin

cetățenia romană, iar pământul provinciei este supus în totalitate taxelor și

impozitelor, diferențele dintre proprietatea quiritară și provincială se estompează în

cadrul unui proces de unificare a celor două forme. Din moment ce deținătorii de

terenuri plăteau toate taxele și impozitele asupra terenului, ideea de proprietate

supremă a statului se reduce în favoarea adevăraților proprietari, care îl dețin și-l

exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moștenire.

Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista proprietatea

peregrină, ce se aplica bunurilor și lucrurilor aparținând populației autohtone. Asupra

actelor și faptelor juridice peregrine acționau instituțiile dreptului ginților jus gentium,

în baza căruia peregrinii își protejau bunurile și-și conservau drepturile, ei neavând

beneficiul dreptului comercial. Cu toate acestea, în ceea ce privește furtul sau unele

pagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o ficțiune juridică, prevederile dreptului

civil sau comercial, considerându-i pe peregrini ca cetățeni.

Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau ocupaţiunea şi mai

ales tradiţiunea. Această din urmă instituţie de drept a ginţilor, putea fi utilizată între

peregrinii, ca şi în raporturile dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie

pentru imobile. Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţile,

succesiunea, etc. Important este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o

proprietate reglementată de vechiul lor drept, adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se

întâmplă numai în măsura în care dispoziţiile acestui drept fuseseră recunoscute de

Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.

Obligații și contracte

Materia obligațiilor cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată datorită

faptului că în Dacia, ca și în alte provincii, această epocă se caracterizează printr-o

mare înflorire a producției și schimbului de mărfuri. Obligațiile, în special obligațiile

contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din

împletirea unor elemente de drept civil, de drept al ginților și de drept autohton.

Forma, elementele și efectele contractelor de vânzare, locațiune, asociere sau

împrumut, care s-au aplicat frecvent în Dacia, ne indică faptul că o serie de reguli și

principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor originară, căpătând în

noile condiții o serie de funcții și de finalități noi.

Obligația este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor

poate să ceară altei persoane numită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub

sancțiunea constrângerii statale.

În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia

este bine ilustrată de mărturii documentare, deosebit de convingătoare pentru istoria

dreptului. Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la Roşia

Montană şi care provin din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa acestora, precum şi

raritatea lor vom da câteva detalii.

Tripticele din Transilvania

Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele

din lemn de brad, legate între ele. Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt

scrise. Celelalte trei feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin

incizie. Au fost descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul

inteligibil. În perioada războiului purtat, în anul 167, de către legiunile romane din

Dacia împotriva triburilor marcomanice, tăblițele cerate au fost ascunse în minele de

aur, care apoi au fost distruse. Din cele 25 de tăblițe descoperite, doar 14 au putut fi

descifrate.

Ce conţin aceste tăbliţe de sunt atât de importante?!

· referiri la un cortegiu funerar

· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile acesteia, făcute cu ocazia unui

banchet

· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil

sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea

faptul că în cazul unei eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-

o stipulaţie, faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr

sclav era cumpărat pentru suma de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de

vicii ascunse. Pentru aceasta ăi pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o

stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ce putea fi pricinuit.

Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor vânzătorului (id fide sua esseiussit),

intervenea (drept garant) Vibius Longus. În cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se

folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Drept garanţie pentru

cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească despăgubiri cumpărătorului o

sumă echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se

folosea despăgubirea în cazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor

din contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa unei persoane

garante.

Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările

erau însoţite de mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel

de acte, de transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani,

peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.

În dreptul clasic, mancipațiunea era un mod de dobândire a proprietății asupra

lucrurilor mancipi numai de către cetățenii romani. Lucrurile mancipi erau cele

considerate importante: fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele

nec mancipi erau lucrurile mai puțin importante, precum roadele pământului,

animalele mici.

Mancipațiunea presupunea :

- părțile din contract să fie cetățeni romani;

- obiectul contractului să fie un lucru roman;

- existența a cinci martori cetățeni romani;

- rostirea unei formule sacramentale;

- existența cântarului de aramă și a cantaragiului.

Toate condițiile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia ducând la nulitatea

actului.

Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte

probatorii ale contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea unor

probationes. În tăbliţele respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi

închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate numi astăzi contract de

muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja nu ar fi putut să îşi îndeplinească

lucrul, se angaja să plătească despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească

lucrătorului 5 serteţi pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei. Din conţinutul

contractelor rezulta, în cazul de mai sus, că lucrătorul trebuie să presteze o muncă

sănătoasă şi să fie priceput în meserie.

Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau

persoane, ci şi în acelea în care era vorba de societăţi. Spre exemplu, un astfel de

contract era încheiat în cazul unei societăţi (societas danistraia) menită să ofere celor

interesaţi împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au pus în comun un capital pe

care apoi l-au exploatat luând dobândă. Interesant de relevat este faptul că

susmenţionatul contract, ca orice contract consensual, obliga prin însuşi

consimţământul părţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu mai era

nevoie de o stipulaţie specială.

Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus,

declara că a primit în depozit de la Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin,

suma de 50 de denari. Aici este vorba de un fel de depozit de bancă deoarece

cămătarul depozitar, jucând rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind

însă obligat să-i restituie la cererea deponentului.

Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere

cursive şi redactate în latina vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor

încetăţenite în lumea romană.

În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte faptul că dreptul

roman clasic nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată

puritatea lui, ci într-o formă uneori simplificată, însă spiritul de promovare a

romanităţii era nelipsit în provincii.

Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte amintesc de

reguli de drept al ginţilor, aplicabile în egală măsură romanilor şi peregrinilor daci.

Dintre acestea sunt amintite în lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea

fără cauză, stingerea obligaţiilor prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea de

împrumut.

Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia Romană, ci şi unele

inscripţii funerare, cum este epitaful de la Sucidava, socotite de specialişti adevărate

documente de drept testamentar. Din studiul contractelor încrustate în tăblițele de la

Roșia Montană se pot desprinde următoarele concluzii:

- în dreptul daco-roman existau instituții juridice noi, în structura cărora

elementele de drept roman au dobândit o funcționalitate originală prin

absorbția elementelor specifice dreptului autohton;

- în dreptul daco-roman actele sunt semnate și de către martori și de către părți,

ceea ce probează o formă intermediară, diferită de cea specifică dreptului

roman în care actele redactate în forma obiectivă erau semnate numai de către

martori;

- actele juridice cuprinse în tăblițele cerate au o fizionomie aparte, originală,

modul lor de formulare fiind expresia unei sinteze realizate prin utilizarea unor

elemente de tehnică juridică extrem de variate, cu scopul pragmatic de a

rezolva interesele părților. În felul acesta, părțile care aveau statut juridic

diferit, au înlăturat elementele de maximă rigiditate și formalism al unor acte

de drept roman și au creat, într-un timp relativ scurt, instituții juridice noi,

specifice climatului lor de muncă și viață comună;

- tăblițele cerate sunt cel mai puternic argument al evidentelor tendințe de

unificare a dreptului roman cu dreptul dac, expresie a sintezei globale realizate

între cele două mari civilizații pe parcursul a cinci generații.

APARIȚIA ȘI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberat diviziunea impusă de

către cucerirea imperială. Dacia s-a refăcut aşadar teritorial, demografic şi spiritual,

economic, aşa cum fusese la începutul domniei lui Decebal. Războiul cu romanii nu a

secătuit teritoriul dacic de populaţia autohtonă, cum susţin, cu rea intenţie, unii

pseudoistorici, încercând astfel să acrediteze ideea vidului demografic, privind

continuitatea românilor în acest spaţiu.

Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şi arheologice, susţinut de

logică, este acela că în pofida pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romani

a continuat să vieţuiască şi să muncească o populaţie dacă numeroasă, acceptând

procesul de romanizare şi de schimbare a destinului istoric.

După retragerea autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a

înregistrat un fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei

puterii administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor.

Astfel, în fosta Dacie a lui Decebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite

însă de clasa dominantă conducătoare şi fără structuri administrative centralizate sau

locale.

În Dacia post-romană factorul demografic majoritar cel mai vechi și de bază

este cel al geto-dacilor aborigeni, acum latinizați. Contopiți cu ei sunt coloniștii

romani, veteranii și celelalte elemente locale care nu au urmat autoritățile și legiunile

retrase de Aurelian. Prezența lor este permanent documentată prin izvoare istorice

scrise, documente epigrafice și numismatice, prin trupele dace recrutate în armata

romană, prin toponimie și antroponimie, ca și prin numeroase materiale arheologice

care conțin în linii mari, modul de viață tradițional.

Roma a organizat un complex de așezări fortificate cu scopul de a întări

granița la Dunăre, libertății și securității locuitorilor săi împotriva popoarelor

migratoare. Pe lângă aceste legături militare cu lumea romană au continuat și relațiile

economice, dovadă fiind monedele, podoabele și alte materiale prețioase găsite pe

teritoriul țării noastre.

După sec. III e.n. populația daco-romană devine omogenă, cetățenii având ocupații

tradiționale comune, precum și scopul de a ține piept popoarelor migratoare. Procesul

romanizării continuă și în noile condiții, prin legăturile cu lumea romano-bizantină.

Un alt element important al romanizării geto-dacilor este formarea unei noi limbi, prin

îmbinarea limbii autohtonilor cu latina, o limbă romanică cu substrat tracic.

Spre sfârșitul sec. III e.n. populația dacă și greco-romană adoptă religia

creștină, aceasta devenind un element distinctiv pentru populația daco-romană în fața

popoarelor barbare. Creștinarea a făcut parte din etnogeneza românilor, aceștia

născându-se ca un popor creștin.

Rezultatul procesului de etnogeneză prin desăvârșirea fuziunii elementului

autohton geto-dac cu coloniștii romani, în condițiile contactelor cu lumea romano-

bizantină și ale creștinării a fost formarea poporului român, cu o limbă latinofonă,

singurul popor care a păstrat numele de romani, nume ce a servit drept mijloc de

diferențiere față de păgâni.

Romanizarea s-a dovedit un fenomen ireversibil și niciodată nu s-a mai revenit la ceea

ce a fost. Ea a continuat mai accentuat în perioada migrațiunilor când, din cauza

riscurilor la care a fost supusă, populația daco-romană de la orașe, mai puternic

romanizată, s-a deplasat spre ținuturile rurale, lăsându-se astfel pecetea definitiv și,

cum spuneam, ireversibil, asupra fostului univers dacic, inclusiv asupra dacilor liberi,

care în timpul stăpânirii romane atacau mereu noua provincie la gândul unei posibile

izgoniri a romanilor din vechile lor hotare.

După celebrul edict din Milan, (313) al lui Constantin cel Mare, creștinismul

s-a răspândit cu o mare iuțeală în tot Imperiul Roman, mai ales la orașe, unde

comunicațiile și schimbul de idei între oameni s-au realizat cu mare ușurință. Enclave

de păgâni au mai rămas la sate. Termenul de paganus, care înseamnă sat,

caracterizează pe locuitorii satelor care au rămas greci și romani: adică cei ce mai

țineau cultui zeilor.

În materia dreptului cutumiar românesc, evidențiem următoarele precepte

creștine la fundamentarea principalelor instituții de drept:

- dispariția oricăror urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane și

românești, încheierea acesteia potrivit canoanelor bisericii, este o dovadă certă

a elementului creștin la fundamentarea căsătoriei și familiei;

- spiritul de solidaritate la nivelul obștii și păstrarea îndelungată a primatului

dreptului de proprietate devălmașă este strâns legat de preceptele creștine,

chiar dacă proprietatea devălmașă a existat și anterior creștinismului;

- procedura de judecată, sistemul probator, în mod deosebit, sunt strict înrâurite

de preceptele și credința creștină;

- de la înscăunarea domnitorului și legitimitatea de necontestat a acestuia, ca

provenind de la divinitate, până la exercitarea prerogativelor sale absolute și

respectarea conștientă a poruncilor sale în rândul maselor, preceptele creștine

au fundamentat întreaga instituție fundamentală și centrală a dreptului

românesc;

- în existența statelor românești, biserica a fost reazem de nădejde al statelor, iar

statele au organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o împreunare

fundamentală între aceste două instituții de importanță vitală pentru poporul

român.

Organizarea socio-politică

Desființarea administrației centrale

Părăsirea Daciei de către legiunile romane și aparatului administrativ,

acompaniate de pătura de autohtoni îmbogățiți, a avut ca primă consecință desfiițarea

administrației centrale. Fiind abandonată și aflându-se într-o stare de dezorganizare

din cauza presiunii popoarelor migratoare, populația s-a aflat în situația de a renunța

la viața din orașe și a trebuit să se retragă în zona de câmpie, de deal și munte, pentru

a putea să-și continue viața cultivând și păstorind.

Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis, decăderea centrelor urbane.

Satul va rămâne principala formă de organizare administrativă a populației rurale,

unele aflându-se pe locul vechilor ruine și cetăți, altele de-a lungul apelor curgătoare.

Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei romane și-au continuat viața socială

și economică o perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o populație

densă, bine apăarată și organizată. Atracția spre aceste orașe a migratorilor este dată

de bogățiile ce se găseau aici și de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme, cai și

robi. Atacurile permanente asupra orașelor au dus la întărirea lor ca adevărate cetăți

înconjurate de ziduri de apărare, de turnuri de observare, de fortificații cuprinzând

șanțuri cu apă, porți întărite în fața unor poduri mobile, care să oprească hoardele

migratoare de a devasta. Cu toate acestea, orașele decad.

De la mândrele metropole, municipii și falnicele colonii, se ajunge treptat la o

abandonare sau distrugere a orașelor și ruralizarea lor, existând exodul populației

către centre mai mici sau sate, în care puteau mai ușor să se ascundă din fața trecerii

devastatoare a migratorilor. Rămân orașe ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca,

Porolisum, dar celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor orașe rămân sate, uneori

cu denumirea originală a orașului sau cu denumiri noi. În procesul de decădere a

orașelor, atribuțiunile administrative și de judecată rămân acelor juzi sau judeci, de

unde și denumirea teritorială de județe.

Obștea sătească teritorială

Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul existenţei

populaţiei daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova

legea în acest răstimp în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai puternic

la început) procesul de organizare socială a autohtonilor, ele nu au putut opri acest

proces. Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel încât obştea

teritorială a căpătat adevărate competenţe economico-sociale şi administrative.

Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneşti şi să dea

un răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea

gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe

stăpânirea în comun a pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică

sub forma aşezărilor rurale cu denumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în

timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba română cu denumirea

binecunoscută de sat.

Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind

oponenţa organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în

forme statale, aşa cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei

Dacia Romană, iar mai târziu în statul feudal. Comparând obştea teritorială cu statul,

se constată că există o trăsătură comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe

temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.

Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul

dispune de o forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se

situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea

păstrează forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor

săi. Obştea teritorială constituie, prin aceasta prismă, primul pas spre organizarea de

stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru care

obştea devine prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi prin legături de sânge.

Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac definitivat de stăpânirea

romană, şi anume generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu a

putut fi lichidat de noii cuceritori.

Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea

strămoşească s-a păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi forme de

convieţuire socială, economică şi politică. Existenţa satelor obşte este atestată

arheologic şi prin scrieri contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.

Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente, precum

şi apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la

formaţiuni mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces, unele obşti şi-au

pierdut identitatea în noile comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate

economică mai mare şi cu o eficienţă sporită în apărarea fiinţei lor faţă de

pustiitoarele migraţii care nu conteneau.

Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia

a ceea ce s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai

cuprinzatoare şi mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi militar.

Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat

structura internă tradiţionala a fiecareia dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de

bază a organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile şi meritele lui

în susţinerea formaţiunilor mai mari din care vor face parte.

Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a

populaţiei daco-romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani, până

la integrarea în structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici în

timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de marile migraţii.

Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică,

obştea sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat,

pe tot teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale unităţii românilor,

un adevărat bastion etnic, social-economic, juridic şi religios al populaţiei autohtone

în lupta pentru dăinuire pe pământul strămoşesc.

Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea

strămoşească a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce

particularizează în comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu,

precum şi faţă de alte obşti.

Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La

temelia trăiniciei obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de apărare

şi supravieţuire. În virtutea celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei ce

stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul comun. În obştea

teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul avea atât funcţie economică, precum şi

semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la obşte.

Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care

folosea principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de

conducere prin consimţământ general şi pe care membrii comunităţii le respectau,

supunându-se de bunăvoie dispoziţiilor acestora.

Asemenea organisme de conducere erau:

a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;

b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau împuterniciri judiciare;

“Ceata de bătrâni - arată Romulus Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de

datini, cutume şi tradiţii juridice. Ea constituia organul suprem de reglementare

obişnuielnică a obştei şi totodată de judecata fără apel...”

c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi aceştia aveau

împuterniciri judiciare.

În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut economicul,

evoluţia „tehnicilor agricole” şi pastorale – cum se demonstrează în lucrări de

specialitate.

Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat,

constituită într-un prim stadiu pe baza legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor

gentilice (familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora luându-l

criteriile teritorial şi economic. În acest fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau

sătească principiul teritorial va căpăta şi o funcţie economică.

Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-

dacilor: agricultura, păstoritul, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa

muncii agricole se poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative speciale

cum erau: repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii obştii; folosirea

asolamentului pe culturi şi câmpuri; stabilirea momentelor privind declanşarea

campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru sămânţă,

schimburi comerciale, dări etc.

În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul

creşterii vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici

norme, bine delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit: pornirea

turmelor, împărţirea produselor în cazul turmelor comune; stabilirea locurilor şi

perioada de păşunat etc.

Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de

asemenea, în răspunderea şi atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul,

executarea cailor de acces (drumuri), defrişări de păduri, amenajări hidrotehnice sau

construcţia de aşezăminte publice (de rugăciune).

Această organizare solidară s-a realizat și ca urmare a rudeniei dintre membrii

săi, dar și ca urmare a unității de limbă , tradiții, cutume și religie, precum și din

necesitatea muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului. Obștea sătească

are în principal o trăsătură economică, chiar dacă există încă puternice relații de

rudenie de sânge, ca și în obștea gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura și

creșterea vitelor- baza existenței comunității – face să se schimbe accentul pe latura

economică a tipului de relații ce se stabilesc între membrii colectivității. Puternicele

tradiții monogame ale relațiilor de familie generează o diferențiere a familiei mari, în

frunte cu pater familias, în favoarea familiei individuale, formate din perechea de soți

și copiii lor.

Procesul de unire a obștilor teritoriale este evidențiat în cele trei forme de

organizare socială și politică:

CNEZATUL- existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă un sat sau două,

și cnezi de vale, care ajungeau să stăpânească un grup de patru până la optsprezece

sate situate într-o regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarece cneazul a

fost conducător al satului, el a luat locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale

este o formă intermediară între cnezatul de sat și voievodat, uneori cneazul de vale

fiind numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de domeniu-jupanat.

VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai puțin consolidat ca

și cnezatul de vale, dar are atribuțiuni administrative mai întinse. Voievozii au

provenit din familiile cnezilor celor puternici, erau aleși și îndeplineau trei tipuri de

atribuții: militare, judiciare, religioase. Autoritatea voievodului era limitată de

adunarea cnezilor, așa cum mai târziu va fi limitată de sfatul boierilor.

ȚARA- uniunea a șase sau șapte uniuni de obști, situate din punct de vedere

geografic în aceeași zonă; sunt cunoscute în izvoarele istorice : Țara Bârsei,

Hațegului, Făgărașului, Oașului, Loviștei, Vrancei.

Normele de conduită specifice obștilor sătești teritoriale

Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile,

pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era comună;

o stăpânire în devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un întreg

asupra căruia aveau drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu excepţia bunurilor

personale. De precizat faptul că doar pământul era în proprietate comună, roadele

acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce i se atribuia la începutul fiecărui

an agricol.

În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii, individual sau în grup, nu

aveau voie sa înstrăineze părţi din moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă.

Turmele de oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe).

În această categorie intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi

alte instalaţii. În aceste condiţii se pare că a luat naştere dreptul la preempţiune,

cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobile privea pe cei ce nu

făceau parte din clanul respectiv. Dacă cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului

de pământ se impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a cumpăra, iar în

cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau vecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu

înstrăina părţi ale comunităţii.

Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa

şi curtea, unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi

feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi uneltele personale

aveau acelaşi statut, legiferat de către comunitatea de obşte. Semnul trecerii

gospodăriei în stăpânire personală l-a constituit gardul cu care a fost izolată de

proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a casei şi a curţii este constatat

începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces asemănător s-a petrecut cu câmpul,

ajungându-se la delimitări de loturi numite sort. Probabil pentru încurajarea unei mai

bune organizări a muncii şi pentru randament mai mare, conducerile obştilor au

stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea astfel o valoare nouă în domeniul

proprietăţii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de proprietate feudală.

Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale

ale dreptului feudal şi burghez de mai târziu.

Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea dintre

membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie asupra

pământului şi de participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în condiţiile

absenţei elementului economic dominant, care să nu muncească dar să aibă mai mult

decât cei ce lucrau. Prin dispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu

apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali. Calităţile personale de

inteligenţă, vitejie, buna comportare – aşa cum erau de exemplu, oamenii buni şi

bătrâni, puteau să evidenţieze pe unii membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar nu

să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care le îndeplineau, aceştia aduceau

foloase întregii obşti.

În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază

a societăţii. Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative, sociale

etc. Există o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi răspunderi. Există

îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Asemenea

principii tradiţionale la daci vor fi întărite de religia creştină, răspândită în lumea

daco-romană încă din secolul al III-lea e.n..

Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea

creştinismului şi prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea

oricăruia dintre soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele

invocate. De asemenea, succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea

părinţilor. Dreptul de moştenire era recunoscut şi sotului supravieţuitor.

De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri

din calea năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se

realiza anevoios, s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii specifice, a

normelor morale şi de drept, condiţie fără de care nu se poate vorbi de societate

organizată sau civilizaţie.

Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească străromânească, în tainica

ei evoluţie a răspuns multor cerinţe ale momentului, reuşind să se încadreze în

normele fireşti de ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi, reuşind

chiar să asimileze numeroase grupuri de populaţie străine, risipite în acest spaţiu de

tăvălugul migraţiilor, populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-

au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică diferenţa istorică dintre

autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori, aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de

condiţii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai exact străromânii, au menţinut

legea pământului, adică norme şi instituţii de drept.

Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci

este produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi

drumul urmat de poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem normativ a

corespuns societăţii fără clase, iar după înglobarea comunităţilor săteşti în organisme

politice de tip statal ––mai întâi de tip sclavagist, apoi feudal––– ele au căpătat

caracter de formaţiune juridică, în cadrul unui proces dialectic specific, prin care

dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca drept pozitiv, a continuat să fie

aplicat de acestea şi după dispariţia acestor clase, a modului de producţie şi a

sistemului de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei juridic.

Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul

rând, că persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub

formă de contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect translativ de

proprietate prin simplul consimţământ al părţilor. Numeroase tezaure monetare scoase

la iveală de arheologi pentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe

pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovada unui comerţ intens şi implicarea

persoanei în afaceri, care atrăgea după sine responsabilităţi şi respectarea de norme

comerciale, juridice de piaţă. Contractele verbale erau precumpănitoare, iar cuvântul

dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele procedee având sensuri magice.

Jurământul era folosit şi în înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare.

În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat

norme de drept care au funcţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şi

impunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica, precum şi spiritul foarte

puternic de comuniune. Există o supunere totală faţă de voinţa colectivităţii.

Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe care trebuie să le

descifrăm din multitudinea ştirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi

confundat cu faptul economic, religios, militar sau politic.

Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din sentimentalism încercăm să o

atribuim înaintaşilor noştri, trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la

normele de conduită socială stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate

(direct ori prin conducătorii ei). Complexitatea fiinţei umane, imprevizibilul

social au cauzat şi anomalii care la rândul lor au determinat măsuri pentru

stoparea şi eradicarea lor.

Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul caracteristic

dreptului roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.

Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în vedere

următoarele:

- după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu

existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural;

- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi

revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost

aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană. Această populaţie avea

statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în provincie au păstrat în

bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu ei odată cu

retragerea din Dacia.

Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială stabilite prin obiceiul

pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în

cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului. În cazul în

care o persoană sau mai multe dintr-o obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o

prelua obştea vinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din partea comunităţii, care

îşi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă,

răspunzătoare de educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea căreia îi

aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.

În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci

izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel un

control şi o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de

convieţuire. S-au păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse

cum erau strigarea peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle

făptaşilor vinovaţi.

În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu cele

contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor

pentru consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri

(înstrăinare). Sancţiunea pentru hoţ era purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce

echivala cu moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta (răzbunarea) dar în

zonele rămase în urmă, unde relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în

care obştile teritoriale s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse să se admită

compoziţia.

Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii

comunităţilor vecine de pe teritoriul ţării noastre au îmbrăcat forme multiple:

organizare, administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii

intercomunitare publice şi private etc. având caracter de sistem normativ ce

corespundea, în conţinut şi forma, nevoilor concrete ale acestor comunităţi, stadiului

lor de dezvoltare. Toate relatările subliniază vechimea acestor practici, ce au avut o

aplicare îndelungată, pe baza convingerii că ele reprezentau o ordine juridică şi că

aveau deci o raţiune de a exista.

Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în

acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se

excludea automat şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi povestit

peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocura satului”, “nu mai scăpa de gura

satului” –formulări de expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până în

contemporaneitate.

Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, şi relaţii interetnice

publice. Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regăsesc în modul de

tratare a străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat neromâni ci

“om din alt sat”. Relaţiile intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de

apărare.

Legea Țării ( ius valachicum)

Conceptul de lege

Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară practică a

vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit

de români. Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase elemente de

drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi organismele de aplicare a normelor

juridice.

Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai dreptului românesc susţin că

Jus Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.

Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un

moment dat, urmată apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi

perfectării normelor de drept proprii.

Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era

puternică prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit

vicisitudinilor istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea ce nu a

putut fi dislocat de migratori sau de către influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte

cunoscut, anume acela că procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat

trăsături proprii mult diferite faţă de feudalismul popoarelor vecine, care de la stadiul

de barbarie au trecut direct la feudalism. Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o

puternică influenţa asupra vieţii populaţiilor migratoare, grăbindu-le procesul de

trecere spre feudalism şi chiar sedentarizarea geopolitică.

Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din prima fază a pătrunderii

lor pe teritoriul fostei Dacii, nu au putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit,

organizarea social-economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan juridic,

dimpotrivă, modul de organizare în unităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit

sedentarizarea noilor veniţi. „Ca atare – conchid Vl. Hanga şi L. P.

Marcu -terminologia social organizatorică a populaţiilor migratoare, ce au trecut

vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un paralelism cu ceea ce exista

deja…

Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin

dreptul românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale

românilor, pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsura cristalizării

societăţii feudale în Europa de est, state din preajma românilor au receptat Jus

Valachicum, recunoscându-i aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt Legea

Românească, lege păstrată şi aplicată în toate teritoriile locuite de români. Adică,

statele feudale din vecinătatea ţărilor Române, pe teritoriul cărora existau colectivităţi

româneşti, au recunoscut acestora dreptul de a se folosi de normele juridice proprii,

numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi colectiv.

După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi tot mai îngrădită de

către normele de drept medievale, norme elaborate de clasa feudală, şi servind în

principal această clasă. Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea

de obşte, la cea feudală. Elemente ale lui Jus Valachicum sunt prezente în lumea

obştilor, care încă nu erau vlahe (ci mai mult daco-romane). Aceste elemente au

pregătit şi au făcut trecerea la următoarea societate structurată pe clase şi organisme

administrativ politice de stat. Se poate conchide astfel că au existat două stări diferite,

şi anume: obştea şi societatea feudală, care au avut ca numitor comun Legea Ţării,

Legea Românească sau Jus Valachicum.

Trăsăturile caracteristice ale Legii Țării

Caracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că vechiul drept românesc

a luat ființă în așezările rurale, cele care și-au păstrat continuitatea chiar și după

retragerea romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legarea Legii de un teritoriu

locuit de o populație organizată politic pe un anumit teritoriu.

Această caracteristică a Legii Țării este întărită și de atenția cu care este reglementată

proprietatea imobiliară, în primul rând asupra pământului. Din timpuri străvechi ea

este precis hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale pentru stabilirea și

apărarea hotarelor și rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor.

Toate acestea sunt semne ale caracterului sedentar al populației românești, cu

proprietăți stabile, agrare, ce se transmiteau din generație în generație.

Caracterul original al Legii Țării- se referă la faptul că aceasta este o creație

românească, ce izvorăște din modul de viață al strămoșilor, dezvoltată de români în

condițiile organizării lor în obști și în formațiuni politice cu caracter feudal.

Normele juridice referitoare la cnezat și voievodat alcătuiesc începutul dreptului

public al țărilor române.

FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

Moment remarcabil în istoria românilor, constituirea celor trei state

centralizate (Transilvania, Tara Româneasca si Moldova) a marcat începutul unei noi

etape istorice, deosebit de importantă în procesul de afirmare şi consolidare a

românismului. Formarea statelor feudale centralizate a constituit momentul de

încheiere a procesului de reunire a vechilor formaţiuni de dimensiuni mai mici (cum

erau ţările, cnezatele, voievodatele).

Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului mediu în state unice,

românii, ca şi alte etnii, au cunoscut vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din

cauza presiunilor şi ameninţărilor externe, venite din mai multe direcţii deodată,

românii au fost nevoiţi să se constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni centralizate

(Transilvania, Moldova şi Ţara Românească).

Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada

migraţiilor, aveau dreptul la o organizare feudală centralizată într-un singur stat pe

toată întinderea fostei Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au permis acest lucru,

realizându-se astfel cele trei state româneşti cu puternice şi permanente legături între

ele. În pofida unor atari realităţi politice pluraliste, românii vor evolua unitar prin

spirit, limba şi conştiinţa originii comune. Unirea politică deplină se va înfăptui, după

încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile modernă şi

contemporană.

Țara Românească a Munteniei

A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine stătător în prima parte a

secolului al XIV-lea, rezultat firesc al unui proces complex şi îndelungat de unificare

a tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente de secole între Carpaţi şi

Dunăre. Pe parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o

omogenizare etnică în condiţiile asimilării de către autohtoni a ultimilor migratori

(slavi, pecenegi, cumani, tatari). Se constata o maturizare politica a formatiunilor

existente din spatiul de la sud de Carpati.

Pe plan intern se înregistrează o creştere numerică a populaţiei , aşezată în sate

şi tîrguri, precum şi o stare economică satisfăcătoare, marcată de creşterea producţiei

agricole, extinderea relaţiilor comerciale, dezvoltarea meşteşugurilor şi creşterea

reţelei de drumuri.

Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost stânjenită, de asemenea, de

tendinţele expansioniste ale regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere

faţă de Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti. Periodic, aceste formaţiuni au avut

statut de vasalitate faţă de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibă vreun drept, cu

atât mai puţin accepţiunea românilor, se considerau suzerani ai cnezatelor şi

voievodatelor de la sud de Carpaţi.

Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările voievozilor români cu regatul

maghiar, în tendinţa şi dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa deplină.

Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a

refuzat să recunoască suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul. Intervenţia

militară a ungurilor a fost întâmpinată de români cu rezistenţa armată. Litovoi a căzut

în luptă (1277) iar fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să recunoască

pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar.

Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi independenţa şi un larg prestigiu a

fost Basarab (fiul lui Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut ca mare

voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunare

şi Carpaţii sudici.

Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui

maghiar Carol Robert a reprezentat actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat

independent, unitar, centralizat şi de sine stătător.Acest fapt a asigurat pentru o

perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi dezvoltarea liberă a acestei ţări.

Totodată, noul stat european se va bucura de un real prestigiu în rândul ţărilor vecine

şi în Europa.

Întemeierea Moldovei

Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe

formaţiuni politice româneşti, care au ieşit în evidenţă, fiind consemnate în cronicele

vremii. Izvoarele poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc faptul că

în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav de Polotk împotriva lui Boleslav

al II-lea, “cel îndrăzneţ”, regele Poloniei.

Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi

Ţara Românească, în efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine

stătător, existând în acest caz multe asemănări. Realităţile social-economice şi

politice, existenţa mai multor formaţiuni politice în regiunea la care ne referim

confirmă gradul evoluat la care ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească

şi în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de Aur (tătarii) crease condiţii mai bune

procesului de unificare a românilor.

În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zona o “ţară a

românilor” (Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat

în părţile nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă (administrativ-

politică) cu capitala la Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier român

din Maramureş) care a căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare.

Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta

armată a românilor localnici, în alianţă cu oştenii maramureşeni conduşi de către

căpetenia lor, Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva

tendinţelor şi practicilor expansioniste ale feudalitaţii maghiare.

Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu

bulgarii, Bogdan din Maramureş a trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu

oştile boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmaşul lui Dragoş la

tronul Moldovei, aflat şi el sub suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării

“împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al ţării

Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară românească ca stat independent de sine

stătător centralizat.

Concluzionând asupra organizării statelor feudale centralizate româneşti, se

poate aprecia că, românii, prin tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal,

precum şi prin evoluţia unitară, după retragerea romană, aveau dreptul la realizarea

unui stat centralizat pe întreg spaţiul fostei Dacii. Nu s-a putut realiza acest lucru din

două motive şi anume:

1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodată i-a obligat pe români să

se apere spate-n-spate;

2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală de pluralism statal, care se

regaseşte şi la alte popoare europene.

Cu toate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti au ieşit din

anonimatul stăpânirilor străine temporare, observându-se creşterea efortului

formaţiunilor statale din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza şi de a se

stabiliza. Faptul nu convenea însă intereselor statelor vecine care urmăreau să se

folosească de pluralitatea statală creată, precum şi de urmările dezastruoase lăsate de

ultimele năvăliri barbare. Statele centralizate româneşti create în secolele XII-XIV,

având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reuşi să se consolideze şi să promoveze

instituţii tipice, precum domnia, care s-a afirmat puternic în secolele următoare.

Voievodatul Transilvaniei

Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din

Transilvania, dând naştere la o puternică formaţiune politică centralizată, nu se ştie

prea bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secolele XI-XIII teritoriul

românesc a cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi,

cumani, mongoli şi tătari. Acestea au cauzat enorme distrugeri materiale şi pierderi de

vieţi omeneşti, au frânat dezvoltarea societăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o

perioadă de avânt economic şi de consolidare a vieţii politice şi de stat.

Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte în cronica sa Gesta

Hungarorum de existenţa, la sfârşitul secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice -

ducate (voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crisana şi Podişul Transilvaniei,

conduse de: Glad, Menumorut, Gelu, urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul

secolului al XI-lea de alte doua ducate sau voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia,

iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis).

Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări” ale românilor, fiind

mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Totodată,

săpăturile arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moresti, reşedinte ale

unor căpetenii politice.

Un alt izvor convingător este epopea intitulată Viaţa sfântului Gerard de

Cenad, scrisă în prima jumătate a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre

organizarea voievodatului “bănăţean”, precum şi despre legăturile lui politice şi

religioase cu Bizanţul.

În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat de la formaţiuni de mică

întindere spre forme statale mai cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre

realizarea centralizării într-un singur voievodat.

Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul 1176, Leustachius apărea ca

voievod al întregii Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care avusese

loc în acest spaţiu românesc. Au urmat alţi voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sau

Ladislau Kan (1294-1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi un

cuprinzător statut de autonomie românească.

Statul feudal al Dobrogei

Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor XI-XIII au existat

formaţiuni politice, dintre ai căror conducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza.

Continuă să existe marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi porturile fluviale

Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin, Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor.

Teritoriul dobrogean a format un stat feudal sub autoritatea împăraţilor

bizantini, sub numele de Paristrion. După ce o perioadă se află sub suzeranitatea

ţaratului bulgar, profitând de destrămarea acestuia se întemeiază Ţara Cavarnei, în

1346, când această formaţiune politică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici.

Aceştia aveau titlu de despot şi erau recunoscuţi de împăraţii Constantinopolului.

După Dobrotici, de la care se moşteneşte şi toponimia regiunii, urmează la tron

Invanco, în anul 1386. Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra Dobrogea şi a o

include în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386 şi în 1404, dar, mai

apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea turcească timp de patru secole şi jumătate.

INSTITUŢIA DOMNIEI

Domnia constituie o creaţie instituţională românească, originală. Ea a apărut ca

treaptă superioaă în evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma “ţărilor”,

cnezatelor şi voievodatelor. O asemenea instituţie, cum era domnia, nu a avut

corespondent la statele vecine. Denumirea însăşi este românească, pusă de cărturari în

legătură cu latinescul dominus, mare conducător militar. Asocierea, în cazul

românilor, a titlului de voievod şi domn, în succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi

inovaţia.

În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul

bisericii ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a creştinilor

ortodocşi. Şi nu în ultimul rând, domnii celor două ţări româneşti (Moldova şi

Muntenia) s-au sprijinit în activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele de

drept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute la acea vreme. Aşa cum s-a mai arătat

în paginile acestei cărţi, normele de drept (legea) au constituit întotdeauna un element

important în afirmarea unor momente şi instituţii româneşti. Normele de drept au fost

acelea care au stimulat conştientizarea factorului politic de prezenţa momentului

oportun pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.

După întemeierea statelor feudale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, s-

a impus constituirea unor noi instituţii juridice noi, cu scopul de garanta funcţionarea

normală a societăţii. Astfel a apărut Instituţia Domniei, odată cu întemeierea Ţării

Româneşti şi Moldovei, fiind rezultatul unui proces de lungă durată, având la bază

cnezatele şi voievodatele.

Titularul instituţiei domniei era domnul sau marele voievod, primul termen

referindu-se la calitatea sa de stăpân, de proprietar, al întregului pământ al ţării, pe

când cel de-al doilea are în vedere caracterul militar al instituţiei.

Acesta deţinea toate puterile statale, atât pe plan intern cât şi pe plan extern, limitele

acestora aflându-se în principiul electivităţii, în normele juridice din Lgea Ţării, în

pravilele şi canoanele bisericeşti.

Cadrul juridic pentru instituţia domniei este dat de Legea Ţării, care cuprinde

un ansamblu de norme juridice ce s-au format de-a lungul timpului.

Potrivit concepţiei şi practicii vremii, încă de la primele începuturi, domnia şi puterea

domnească erau considerate ca puteri ale statului, ca întruchipând ideea de stat.

Domnul a apărut încă de la început ca reprezentant al statului, al ţării, prin ţară

înţelegându-se diversele categorii sociale, care erau consultate uneori de domn, sub

forma unor adunări asupra problemelor de importanţă mai deosebită. Prin urmare, la

început, domnul se confunda cu statul, iar puterile domnului, cu puterile statului.

Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de la Dumnezeu, ceea ce

impunea respect şi veneraţie. Ungerea cu mir de către patriarhul Constantinopolului

sau mitropolitul ţării, încoronarea în cadrul bisericii, însoţită de rugăciuni, aveau o

încărcătură mistică deosebită. Încoronarea domnului s-a realizat până în sec. al XVI-

lea, când coroana a fost înlocuită cu cuca, dar ceremonialul s-a păstrat. Acesta

depunea un jurământ pe cruce şi evanghelie, puterea sa era limitată de regulile

obiceiului pământului şi de pravile, iar mai târziu de suzeranitatea otomană.Puterea

domnului era indivizibilă şi personală, netransmisibilă.

Sistemul electivo-ereditar

Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei aveau o puternică tradiţie

la români. Astfel de principii rezultau din două trăsături fundamentale şi anume:

alegerea domnitorului, cu respectarea eredităţii.

a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte, încă din vremea dacilor,

respectat în timpul cuceririi romane şi consolidat după retragerea romanilor

din Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei îndelungate tradiţii, noua

instituţie, domnia a putut fi acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai mult cu

cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară, ci dimpotrivă, s-a afirmat în luptă

cu agresorii străini, pentru apărarea valorilor româneşti.

Reprezentarea principiului legitimităţii a făcut ca mulţi domnitori români să

domnească perioade îndelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara

Românească; de asemenea, Mircea cel Batrân a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun

a condus Ţara Moldovei 32 de ani iar Ştefan cel Mare 47 de ani.

Legitimitatea trebuia să rezulte din acceptarea domnitorului de către marea majoritate

a boierilor (boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele mai multe

cazuri, s-a respectat la români.

b. Ereditatea, unul din cele două principii fundamentale amintite mai sus,

constituia un element nou în practica instituţională feudală românească. Fără

să se renunţe la principiul eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela

al eredităţii, ajungându-se la împletirea celor două modalităţi, deopotrivă de

utile şi trainice. Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit cu timpul ereditare,

modalitate transmisă şi la instituţia domniei. Deci instituţia voievodală, foarte

puternică la români, s-a transformat treptat în una domnească, titlul de voievod

menţinându-se alături de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri.

Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut şi unele

variante cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea

transmiterea paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se păstra domnia în

cadrul aceleaşi familii domnitoare.

c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din timpul vieţii una din rudele

sale (fiu, nepot, frate) ca asociat la domnie, alături de el, urmând ca asociatul să

domnească în continuare după decesul sau îndepărtarea domnitorului.

d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare paşnică a succesiunii,

exemplul cel mai elocvent şi mai cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o vârstă

înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i să aleagă ca succesor pe

tronul Moldovei pe fiul său Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Ştefaniţă Vodă a

recomandat ca succesor pe Petru Rareş.

Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau normele sistemului electiv –

ereditar. Ambele modalităţi aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe

consimţământul Sfatului Ţării. Era totodată, şi o recunoaştere din partea domnitorului

a prerogativelor adunării stărilor, o dovadă de respect faţă de normele impuse de

Legea Ţării cu privire la domnie, ceea ce întărea acesteia caracterul ei de legitimitate.

Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte întreţinute abil de puterea

Otomană, devenită din secolul al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la slăbirea

sistemului electiv – ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns l-a constituit larga vocaţie

succesorală (prea mulţi aveau dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase

fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli inutile şi păguboase. Toate acestea au şubrezit

sistemul traditional, adică legea.

Pe măsuraă ce puterea Otomană se consolida şi se extindea (sec. XV-XVIII)

iar lupta pentru putere în Ţările Române căpăta forme acute, s-a deschis posibilitatea

ca domnitorii români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă, după care Sfatul Ţării se

pronunţa „pentru”. Şi mai gravă a devenit situaţia când domnitorii români erau numiţi

direct de către Constantinopol. Faptul a constituit o atingere gravă a demnităţii

româneşti, erodată între timp cu concursul marii boierimi.

Organele centrale ale statului

Domnul. Statele feudale româneşti de sine stătătoare s-au format prin unirea

cnezatelor şi voievodatelor în jurul unui mare voievod care purta titlul de domn al

ţării. Instituţia domniei a ajuns la deplina cristalizare prin preluarea unor tradiţii

formate în cadrul primelor formaţiuni politice feudale, ca şi prin asimilarea unor

trăsături ale monarhiei bizantine care păstrau amintirea organizării politice romane,

aveau ca fundament ideologic creştinismul ortodox şi aveau premisele necesare ăentru

centralizarea puterii şi apărarea independenţei de stat.

În calitatea sa de şef al statului, de vârf al ierarhiei feudale în sistemul

vasalităţii, domnul exercita atribuţii privind conducerea politico-administrativă,

militară, judecătorească şi legislativă.

În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul hotăra în domenii ca :

împărţirea teritorial-administrativă a statului, numirea dregătorilor, încasarea dărilor,

şi efectuarea prestaţiilor către domnie sau baterea monedei. În viaţa religioasă domnul

exercita o o tutelă asupra bisericii, având dreptul de a confirma pe mitropoliţi,

episcopi şi egumeni. În domeniul vieţii internaţionale el încheia tratate de alianţă sau

comerciale şi declara starea de război sau de pace în relaţiile cu alte state.

Comanda militară era exercitată de către domn în calitate de voievod,

denumire păstrată din epoca feudalismului timpuriu. Dacă iniţial rolul militar al

domnului consta în coordonarea armatei, formată în principal din steagurile boierilor,

începând cu sec. al XV-lea, ca o expresie a centralizării puterii, domnul îşi creează o

armată proprie, condusă de dregători cu atribuţiuni speciale în acest sens.

În acelaşi timp, domnul era judecător suprem al tuturor supuşilor săi.

Hotărârile judecătoreştiale domnului se bucurau de forţă juridică numai pe timpul

vieţii acestuia, urmaşii la tron având dreptul de a rejudeca procesele. De regulă,

domnul judeca procesele împreună cu sfatul domnesc.

Sfatul Ţării. În cele două ţări româneşti, Muntenia şi Moldova, funcţiona ca

organism reprezentativ Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a

spus Sfatul Ţării. Această adunare, constituită încă de la întemeierea statelor

centralizate româneşti, era menită să asigure conducerea treburilor ţării alături de

domnitor. Din operele cronicarilor moldoveni rezultă faptul logic, potrivit căruia

domnitorul nu conducea singur ţara, ci el trebuia să consulte Sfatul în problemele

principale.

Importanţă deosebită a Sfatului Ţării rezultă din atribuţiile sale în conducerea

treburilor statului. Acest organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale

domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării consilia pe domnitor în

probleme juridice, financiare, religioase, militare, de politica externă etc.

Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării, era rezultatul, nu a unei invenţii

sau creaţii de moment, ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu

instituţionalizarea domniei, o treaptă nouă, superioară în afirmarea politică şi juridică

a românilor.

Sfatul Ţării semnifică într-un plan superior ceea ce altă dată, în lipsa clasei

feudale era Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar mai târziu adunările voievodale.

Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti (Sfatul Ţării) au acţionat în

concordanţă cu voinţa voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea

domnească reuşea cu uşurinţă să o domine pe cea a boierilor. De altfel, între cele două

puteri centrale erau legături fireşti, “originare de solidaritate între domn şi marii

boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un timp, nealterată a vechilor tradiţii care

constau în interdependenţa dintre cele două instituţii. Adunarea boierilor alegea pe

domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei feudale, din mijlocul căreia

provenea şi el.

Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul transformări şi modificări de

atribuţii, în sensul creşterii acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai târziu,

când situaţia politicaă a celor două state (Moldova şi Tara Românească) se va

deteriora ca urmare a amestecului turcesc în viaţa lor internă. Începând din a doua

jumătate a sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de origine turcească

(însemnând consiliul sultanului, domnitorului în cazul românilor). S-a menţinut însă şi

termenul de sfat, care era folosit alternativ.

Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie, Sfatul Ţării îşi asigurase

atribuţii dintre cele mai importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică Sfatul

avea în primul rând pe aceea a alegerii domnitorului, participând apoi deopotrivă la

actul de conducere şi gospodărire a ţării.

Avea atribuţii în politica externă, contribuind împreunaă cu domnitorul la

încheierea tratatelor cu alte ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. În cele

mai multe situaţii domnitorul se consulta cu membrii Sfatului în privinţa direcţiilor de

orientare a politicii externe.

În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a

domnitorului, dar şi de soluţionare a unor procese importante. Membrii Sfatului erau

aceia care cunoşteau normele dreptului consuetudinar sau al pravilelor, asigurând,

prin intervenţia lor, acurateţea şi obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era

o instanţă de judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în cercetarea şi judecarea

cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotărau, ci îşi dădeau doar cu părerea (vot

consultativ).

Una dintre atribuţiile relevante ale Sfatului Domnesc a fost acea judiciară, atribuţie

despre care s-a amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste atribuţii deoarece

interesează în mod deosebit lucrarea de faţă. Există opinia, sprijinită de mărturii

documentare, potrivit căreia în Moldova în secolele XIV-XVIII Sfatul Domnesc

“conlucra cu domnitorul în dezbaterile judiciare”.

Alte opinii mai recente, converg către ideea că Sfatul Domnesc şi domnitorul

constituiau “instanţa supremă de judecată”. Acest fapt nu înseamnaă că orice şedinţă

de judecată se derula neapărat în aceastaă componentă. Existau situaţii când

domnitorul judeca şi dădea sentinţele singur, probabil asistat doar de unii membrii ai

Sfatului. În principiu însă, consultarea de către domnitor a Sfatului Ţării la judecăţi

constituia o necesitate politică, dar şi o cerinţă „profesională”, întrucât între membrii

Sfatului existau buni cunoscători ai legilor. Se explică, astfel, principiul că unde

judecă mai mulţi nu poate fi încălcată (ştirbită) dreptatea.

Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii judiciare mai clar exprimate.

Dacă până în secolul al XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa domnitorului,

începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judecă în absenţa acestuia (şeful statului). Se

crede că domnitorul nu mai participă la toate instanţele, acordând în mod tacit gir

sfatului sau reprezentanţilor acestuia. De altfel, se constată ca hotărâri judiciare ale

instanţei boierilor, formată din membrii Sfatului Domnesc erau întărite de către

domnitor prin semnătura şi sigiliul său.

În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la judecata domnească a căpătat

noi forme de organizare şi manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data aceasta,

format din membri ai Divanului, din dregători sau foşti dregători primea misiune de la

domnitor de a cerceta pricina şi de a propune soluţii. Actul emis se va numi anafora,

şi dobândea putere executorie numai după ce era întărită, semnată (confirmată) de

către domnitor. Acesta putea modifica hotărârea propusă.

Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era de aşteptat ca şi în practica

juridică să se facă simţit acest lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările Române a

domniilor turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din Constantinopol au adus cu ei şi

practici noi în domeniul juridic. S-a impus dreptul scris, răspândirea lui fiind mai

largă şi mai expresivă.

O alta instituţie centrală cu puteri destul de mari a fost dregătoria. Aceste

dregătorii erau numeroase, fiind conduse de către un dregător sau doi; dregătorii erau

înalţii demnitari ai Tării, numiţi de către domnitor din rândul marilor boieri, mulţi

dintre ei având un exerciţiu îndelungat în Sfatul Domnesc. Aceşti dregători exercitau

diverse atribuţii în cadrul Curţii Domneşti, dar unii dintre ei funcţionau cu răspunderi

pe plan administrativ în teritoriu. Adesea, competenţele dregătorilor se încrucişau

dând naştere la confuzii şi suprapuneri de atribuţii.

istemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Bătrân

(1386-1418) în Tara Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în Moldova.

Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atât în Moldova cât şi în Ţara Româneasă.

Acest fapt se datora tradiţiilor comune şi a limbii române, precum şi a ideii de

apartenenţa la acelasi trecut de cultura şi civilizaţie.

Nefiind aleşi, ci numiţi de către domnitor, după preferinţele şi interesele sale,

dregătorii trebuiau să fie ataşaţi Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei depuneau

jurământ de fidelitate. Nu erau retribuiţi în aceste funcţii, în schimb beneficiau de

danii domneşti, care constau din moşii, păduri, iazuri etc. Totodată, dregaătorii

primeau daruri consistente de la cei pe care-i păstoreau.

Existau două categorii de dregători: marii dregători, care şi participau la Sfatul

Domnesc (Divan) şi micii dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de importanţă.

Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai cunoscute: logofătul–şeful

cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marele vornic–conducătorul

slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale9; postelnicul––care coordona

politica externă;

vistiernicul–avea răspundere în domeniul strângerii venitului la stat, între altele judeca

procese cu privire la stabilirea şi perceperea darilor. Începând cu secolul al XVIII-lea,

visteria statului s-a separat de cămara domnească, veniturile domnitorului fiind

administrate de camarasi; spatarul–cu atribuţii militare; banul (specific Olteniei)–

coordona dregătoria Baniei, dar era subordonat domnitorului Ţaării Româneşti, avea

roluri administrative, militare şi judecătoreşti în Oltenia.

Au mai funcţionat şi alte dregătorii însă de mai mică importanţă, mai ales în ceea ce

priveşte atribuţiile judecătoreşti.

Vornicul. Era conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale şi

asigura paza graniţelor. În Ţara Românească vornicul îşi exercita atribuţiunile numai

în stânga Oltului, iar în Moldova erau dor mari vornici : al Ţării de Sus şi al Ţării de

Jos.

Postelnicul. Era tâlmaciul domnului şi coordona relaţiile cu alte state. Totodată

el exercita jurisdicţia asupra funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.

Vistiernicul. Avea atribuţiuni în domeniul strângerii veniturilor statului,

asigura mijloacele necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei, păstra catastifele

visteriei, judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor, iar după

instaurarea dominaţiei otomane coordona şi activitatea de strângere a haraciului.

Organizarea de Stat și Dreptul în Transilvania

Dacă în cele două țări românești (Moldova și Muntenia) instituțiile de drept și

exprimarea juridică au evoluat identic, în cea de-a treia Țară Românească

(Transilvania) au existat particularități cauzate de imixtiunea mai îndelungată a

maghiarilor în arcul Carpatic. În Transilvania, Voievodul (voievodatul) a fost prima

instituție centrală românească pe care cucerirea maghiară a găsit-o funcționând, din

vechime. Voievodatul s-a menținut și în timpul dominației Regatului Maghiar, până în

anul 1526.

Cucerirea maghiară a însemnat impunerea unor limite în prerogativele

voievodului, care va fi numit de către rege, în noua conjunctură, spre deosebire de

faptul că până atunci voievozii erau aleși.

Cu toată dominația lor, regii maghiari nu vor reuși totdeauna să-și impună

autoritatea. Au fost momente în care Voievodul Transilvaniei și-a manifestat tendința

și chiar independența totală față de regele maghiar. La finele secolului al XII-lea și pe

parcursul secolelor XIV și XV voievozii Transilvaniei au încercat să înlocuiască

numirea cu ereditatea (românească), conștientizând faptul că voievodatul pe care îl

conduceau constituia altceva decât Ungaria: o altă entitate politică. Un asemenea

statut de independență, încercat de către voievozii Roland Borsa, Ladislau Kan, Iancu

de Hunedoara, nu a putut dura din motive lesne de înțeles. Autoritatea politică și

jurisdicțională a voievodului a fost treptat redusă, ca urmare a intervenției puterii

regale.

Un alt organism central în Transilvania, după rege și voievod era congregația

nobililor, adunare reprezentativă pe stări corespunzătoare adunărilor extraordinare din

Țara Românească și Moldova. La lucrările acesteia participau reprezentanți ai

categoriilor locale privilegiate, adică neromânii. Un fapt demn de reținut, privitor la

raporturile dintre Regatul Maghiar și Transilvania, îl constituie actele legislative

adoptate de Dieta Ungariei, care nu puteau fi aplicate în Voievodatul Transilvaniei

fără însușirea acestora de către congregația nobililor. Era un semn de autonomie și

personalitate juridică.

Congregația transilvană adopta hotărâri în domeniul administrativ, fiscal și judiciar.

Pentru început, la lucrările Congregației participau și nobili români. După 1438 când

s-a constituit Unio Trium Nationum a fost interzisă în mod expres participarea

românilor la viața politică.

După prăbușirea Regatului Maghiar, ce a urmat înfrângerii suferite în războiul

cu turcii la Mohacs (1526) Transilvania a ieșit de sub dominația acestuia, intrând în

schimb sub suzeranitatea otomană, ca Principat autonom, condus de către un principe

(1541). Important este faptul că principele, noua denumire luată de

conducătorii Transilvaniei, era ales de Dietă, spre deosebire de voievod care era numit

de către rege. Dieta întrunită la Cluj în anul 1543 declara că i s-a recunoscut dreptul

de a alege “orice principe ar voi”. După alegere, principele trebuia confirmat de Înalta

Poartă. În fapt însă, Puterea Otomană se va amesteca din ce în ce mai mult în

problemele Principatului Transilvaniei, ajungându-se până la numirea principelui,

contrar cerințelor inițiale și împotriva voinței Dietei, pe care o nesocoteau.

Un nou moment în istoria Transilvaniei cu consecințe asemănătoare l-a

constituit trecerea acesteia de sub suzeranitatea otomană în componența Imperiului

Austriac. Schimbarea a fost consemnata în Diploma Leopoldina din anul 1691, prin

care se stipula că împăratul Leopold al II-lea devenea și principe al Transilvaniei. În

această situație conducerea efectivă a Principatului o exercita un locțiitor al său care

se numea guvernator, acesta fiind ales dintre nobilii țării și aparținând uneia dintre

cele trei națiuni autodeclarate încă de la 1438 ca dominante.

Este vorba despre nobilimea maghiară, sașă și secuie care s-a constituit în

Unio Trium Nationum (uniunea celor trei națiuni). Aceasta uniune și-a asumat cu de

la sine dreptul condamnabil de a conduce Transilvania fără nobilimea română, care

era socotită, dimpreună cu întreaga populație românească (majoritară) ca tolerată pe

propriul pământ. De altfel, nobilimea română fusese supusă de mai înainte de 1438

unui proces sistematic de decimare printr-o draconică politică de maghiarizare și

marginalizare a acesteia. Nobilii români care n-au acceptat maghiarizarea sau

trecerea la biserica catolică au ajuns oameni de rând, denobilizați. Stăpânirea

habsburgică a menținut și cultivat regimul Unio Trium Nationum, cu toate

consecințele lui nefaste, antiromânești. Guvernatorul își avea reședința în provincia pe

care o conducea și de care era legat printr-un jurământ solemn față de legile patriei

atât în probleme bisericești cât și laice. El era ajutat de un sfat intim.

În cazul Transilvaniei, puterea legislativă era împărțită între împărat și

adunările dietale, iar cea executivă îi revenea numai împăratului, care o exercita

potrivit Constituției Imperiale.

Activitatea judecatorească era independentă, păstrându-se vechea organizare și

legiuirile introduse între timp de maghiari, cum erau Aprobatele, Compilatele,

Decretele regale, Tripartitul lui Werböczi etc. Însă au fost păstrate și folosite

elementele de drept românesc tradiționale, îndeosebi pe plan local; altele se regăsesc

în codurile enunțate.

Românii din Transilvania și-au păstrat și în condițiile stăpânirii străine instanțele

judecătorești proprii. Acestea erau scaunele de judecată a căror competență avea să

fie restrânsă prin impunerea sistemului juridic al Regatului maghiar, și apoi al celui

austriac. De remarcat faptul că în timpul dominației otomane în Transilvania

(1541-1691) nu au fost implementate norme de drept turcesc, păstrându-se cele

existente.

Scaunul de judecată era compus dintr-un președinte și mai mulți membri (de obicei

12), aleși în mod obișnuit dintre cnezi, boieri (mai rar dintre preoți sau țărani) în

calitate de jurați și asesori. Referitor la scaunele de judecată românești, în Sara

Chioarului (Cetatea de Piatră) existau trei foruri de judecată: Scaunul sătesc, Scaunul

voievodal, și Scaunul cetății (Căpităniei). Cele opt districte românești privilegiate din

Banat aveau fiecare câte un Scaun de judecată propriu.

Rezistența scaunelor sătești de sorginte românească se explică prin aceea că

satul românesc a fost puternic și a conservat multe din formele de viață autohtone.

Scaunul sătesc de judecată avea în frunte pe judele satului, asistat de vicejude (acolo

unde exista) și de “oamenii buni și bătrâni” ca reprezentanți ai comunității.

În țara Făgărașului sau în țara Oltului existau două categorii de instituții

judiciare:

Scaunul superior sau Scaunul căpităniei, constituit din doisprezece asesori, un notar,

doi juzi ai nobililor și căpitanul ca președinte. La acest nivel erau judecați boierii,

reprezentanții clerului, negustorii și militarii, pentru pricini civile și penale grave.

Scaunul inferior, constituit din doisprezece boieri asesori și un notar. Aici judecata se

făcea după statute proprii. De competența acestui tribunal erau pricinile dintre țăranii

iobagi, și acele ce priveau persoanele libere și pe supușii lor. Conscripția urbarială a

satului Ileni, din anul 1788 precizează că “judecata pricinilor se făcea după legile și

obiceiurile satului, de către forul inferior al localitatii ...compus din șase membrii:

cinci jurați, aleși de către bătrânii comunității, și judele satului”. Scaunele de

judecată sătești se păstrau și la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui

următor, pe domeniul Gurghiului. Între anii 1652-1715 existau acolo trei foruri de

judecată și anume:

a. Scaunul de judecată sătesc, care judeca pricini mărunte, și în fruntea căruia se afla

judele;

b. Scaunul de judecată al crainicului, crăinicia fiind o instituție tradițională

românească;

c. Există și o instanță intermediară, între scaunul de judecată sătesc, al judelui și cel al

provizoriului domenial;

d. Scaunele de judecată ecleziastice protopopești, episcopale ori vicariale. Acestea din

urmă funcționau în cadrul bisericii românești unite. În atribuțiile tuturor scaunelor de

judecată ecleziastice intrau cauzele ce țineau de domeniile confesiunii respective.

Privitor la menținerea și funcționarea normelor de drept românești în Transilvania

istoria a reținut faptul că și pe această cale românii din arcul carpatic au dovedit o

rezistență deosebită față de elementul alogen dezintegrator.

ORGANIZAREA JUSTIŢIEI

În perioada feudalismului, în Țara Românească şi Moldova, justiția era

exercitată de următoarele organe: domnul, divanul, anumiți dregători centrali sau

locali, stăpânul feudal, clericii, megieșii (justiția obștii libere), anumite organe de

conducere a orașului și de breaslă orășenească.

Justiția feudală a avut următoarele caracteristici:

- dominația de clasă;

- separația puterilor în stat era necunoscută;

- confuzia jurisdicției civile cu cea penală;

- aducea venituri importante pentru domn și dregători;

- autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia justiției față de puterea

suverană.

Organizarea judecătorească și procedura judiciară au fost dominate de justiția

domnească, exercitată de domn ca judecător suprem.

Instanțele judecătorești se împărțeau în: instanțe supreme (domnul și sfatul domnesc,

scaunul de judecată al voievodului), instanțe locale (sătească, seniorială, județene,

ținutului, comitatului).

Domnul era judecătorul suprem al țării, reprezentând instanța de ultim control

judiciar; hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs,

revizuire); numai el însuși putea să revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuțiile de

control judiciar, domnul avea competența să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice

cauză civilă sau penală.

Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată

unor dregători: banul și vornicul – în Țara Românească; vornicul și conducătorii

ținuturilor (pârcălabii, oltuzii și pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în

numele domnului, iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în fața domnului,

care le judeca singur sau în Divan (avea vot consultativ).

Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru

judecat numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.

Procedura de judecată

În dreptul penal medieval, infracțiunea era considerată fapta apreciată ca

periculoasă de către reprezentanții puterii politice; de aceea ea era sancționată de către

organele publice cu pedeapsă. Comparat cu alte sisteme de drept ale altor popoare în

această etapă, dreptul penal feudal românesc a fost un drept destul de progresist.

În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiție privată, cum ar fi: compozițiunea

(înțelegerea dintre vinovat și victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o

sumă de bani sau dădea unele bunuri pentru a-i răscumpăra vina) și răzbunarea

sângelui. În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de

răspundere penală colectivă (de șugubină): răspunderea penală colectivă a satului

pentru omorul sau furtul săvârșit pe teritoriul lui și răspunderea penală familială.

Dreptul penal român a făcut deosebire între infracțiuni intenționate și

neintenționate, a incriminat tăinuirea și chiar tentativa; recidiva era pedepsită mai

aspru, iar legitima apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual

vinovaților. Termenul de „proces” din limba română provine din latinescul

processus, ce desemna activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă. Deși, la

început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul

glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat, desemnând

ceea ce înțelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfășurată de organe judiciare,

anume desemnate, cu participarea părților, în conformitate cu legea, în scopul

rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală și

pedepsirii celor care se fac vinovați de comiterea unor infracțiuni.

Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe un conflict (litigiu) născut prin

încălcarea dispozițiilor legale (acest litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).

Părțile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul se numea „pârâ ”, „jăluitor”,

„prigonitor”, iar pârâtului i se spunea „prigonit” i în penal „învinuit” sau

„învinovățit”; în Transilvania reclamantul purta numele de „actor”.

Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de a sta în justiție toți

oamenii liberi și persoanele juridice (cei dependenți puteau sta numai în anumite

cazuri, ca și robii, țiganii sau femeia căsătorită).

Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii orale sau scrise adresată de

reclamant, în general, domnului țării. Această plângere purta denumirea de „pâră”,

„jalbă”. Divanul sesizat prin plângere fixa termenul de judecată („punea soroc”,

„sorocea pricina”).

La termenul fixat erau ascultate susținerile părților, se administrau probele, se

trecea la judecată și se pronunța hotărârea judiciară. Rezultatul proocsului consta într-

o hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului (anafora). De regulă,

părțile nemulțumite se puteau adresa instanțelor superioare, iar în ultimă instanță

domnului țării.

Probele se clasificau în:

- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărțile domnești și zapisele

particulare), cercetate cu atenție în procesele privitoare la proprietate; ele

puteau fi reconstituite de către sfatul domnesc, pe baza martorilor, în caz de

deteriorare sau pierdere;

- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii și jurământul cu brazda.

Biserica a căutat să înlocuiască această credință păgână cu jurământul

creștinesc (pe Biblie, carte de blestem);

- probele preconstituite (adălmășarii din contractele de vânzare).

În epoca medievală nu exista o diferențiere netă între procedura civilă și

procedura penală. Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise,

aparținând obiceiului. Neexistând instanțe penale speciale, dregătorii judecau pricinile

penale și pricinile civile; arma îi aduceau la îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii

hotărârile civile. Acuzația era pornită de către partea vătămată sau din oficiu de către

dregători. Cercetarea se făcea de către judecător. Martorii și jurătorii constituiau

mijloacele de probă, de regulă.

Procedura de judecată se desfășura, de obicei, în public. Cu ocazia instrumentării

procesului penal nu se redactau acte scrise. Grațierea a fost folosită, dreptul de

grațiere individuală aparținând cu predilecție șefului statului.

Evoluția reglementărilor în domeniul dreptului penal poate fi evidențiată, în general,

prin trei mari aspecte:

- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin esența lor, sunt

îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale și au un pericol social

sporit prin urmările lor.

- problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte și

procedura acestei activități judiciare.

- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.

Infracțiunile erau numeroase, putând fi grupate în următoarele categorii:

Infracțiuni îndreptate împotriva statului și șefului statului:

- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleșug și hainie;

- lesmajestate – atingerea adusă onoarei șefului statului prin insultă sau

calomniere;

- osluhul - neascultarea față de poruncile domnului;

- călpuzenia - falsificarea de monedă.

Infracțiuni contra vieții:

- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competența de judecată revenea în

exclusivitate domnului;

- patricidul - suprimarea vieții copiilor, părinților sau a fraților soției; era

considerată o infracțiune deosebit de gravă, fiind pedepsită cu arderea de viu.

Infracțiuni contra proprietății:

- furtul (furtișagul) – era infracțiunea cea mai frecvent întâlnită în Evul Mediu.

„Furtul cu burta”, adică furtul din livezi sau vii, constând în consumația

imediată a fructelor însușite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul

flagrant;

- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhușag”) – consta în furtul săvârșit prin violență.

Datorită gravității faptei, erau pedepsiți și cei care îi găzduiau pe infractori în

mod conștient;

- încălcarea hotarelor – consta în distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor

de hotar;

- incendierea caselor și holdelor, prin „punerea de foc” – era considerată o

infracțiune ușoară, pedeapsa constând în plata dublului sau triplului

despăgubirilor.

Infracțiuni contra integrității corporale: în această categorie intrau rănile simple cu

palma sau cu toiagul, precum și sluțirile de orice fel.

Infracțiuni împotriva normelor de conviețuire socială (împotriva moralei):

- răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea efectivă de libertate a fetei

sau femeii, prin transportarea victimei dintr-un loc în altul și „necinstirea”

acesteia prin violență;

- seducția – consta în „ademenirea victimei” cu „dezmierdăciune”, cu

„zburdălniciuni” ori cu „făgăduințe” în scopul întreținerii de raporturi sexuale;

- sodomia – consta în întreținerea de raporturi sexuale între persoane de același

sex, atât de sex masculin, cât și de sex feminin;

- curvia sau desfrânarea – consta în întreținerea de raporturi sexuale în afara

căsătoriei sau a unui concubinaj de notorietate (care nu era pedepsit). Pentru

aceeași faptă, femeile erau mai aspru pedepsite decât bărbații. Era considerată

infracțiune și fapta femeii de a da naștere unui copil fără a avea un soț legitim

sau un concubinaj constant. O infracțiune deosebit de gravă, putând fi

pedepsită chiar cu moartea, era fapta femeii măritate de a avea o relație

sexuală constantă în afara căsătoriei (preacurvia);

- incestul („amestecarea de sânge”) – consta în întreținerea de relații sexuale

firești de către persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se puteau

căsători, din cauza gradului de rudenie;

- defăimarea – consta în denunțarea calomnioasă a unei persoane, prin

învinovățirea pe nedrept de comiterea unei infracțiuni. În funcție de persoana

vătămată (persoană importantă sau obișnuită) sau de autoritatea în fața căreia

se realiza ori se reclama infracțiunea, a îmbrăcat două forme: „sudalma mare”

și „sudalma mică”.

Infracțiuni care împiedicau înfăptuirea Justiției:

- vicleșugul sau înșelăciunea (falsul) – consta în falsificarea înscrisurilor prin

plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce anumite consecințe

juridice. Uzul de fals, adică utilizarea unor înscrisuri false, era, de asemenea,

pedepsit;

- neascultarea – se săvârșea prin nesupunerea la executarea unei hotărâri

judecătorești sau a poruncilor domnești cu valoare judiciară;

- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba strâmbă”) – era fapta

martorului care, într-o cauză penală sau civilă, făcea declarații mincinoase ori

nu spunea tot ce știa în legătură cu obiectul procesului în care fusese chemat

ca martor;

- vrăjitoria – consta în întrebuințarea diferitelor procedee oculte de magie în

vederea atingerii anumitor scopuri; era pedepsită numai dacă aducea atingere

intereselor statului sau dacă realiza „stricăciunea” oamenilor.

Infracțiuni îndreptate împotriva religiei:

- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conștientă de la preceptele bisericii

dominante;

- apostazia – consta în părăsirea condiției de călugăr și reintrarea în viața laică;

- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericești, sacrilegii, cum ar fi

furturile din biserică, împreunarea trupească în biserică sau întreținerea de

raporturi sexuale cu călugărițe.

Pedepsele au avut următoarele caracteristici:

- urmăreau intimidarea;

- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancțiuni și „peste pravilă”;

- cumulul de pedepse era admis;

- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;

- erau stabilite de judecător;

- erau aducătoare de venituri pentru domni și dregători;

- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;

- erau în general expiatorii etc.

Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea și varietatea lor. Ele pot fi

clasificate în:

- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, decapitare, arderea

de viu, înnecare, sugrumare, îngroparea de viu); mutilarea (scoaterea ochilor,

tăierea limbii, tăierea mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului, tăierea

organului sexual); înfierarea cu fierul roșu pe frunte, pe mâini sau crestarea

nasului; bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe ulița satului);

- pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în saline, pe timp limitat

sau pe viață); temnița; gnosul (închisoare pentru arestați înainte de a fi

judecați); surghiunul (izgonirea făptuitorului din localitate);

- pedepse pecuniare: dușegubina (infracțiune de aprob la început, apoi amendă

care se aplica și unei colectivități în cadrul răspunderii colective); gloaba

(amendă care se plătea domniei în bani sau în natură; „certare cu bani sau cu

dobitoc”); confiscarea (anumite bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea

patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domniei sau al victimei).

Grațierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului și a aparținut nu numai

șefului statului, ci și unor foruri superioare celui care pronunțase sentința. Amnistia

însă a apărut numai spre sfârșitul perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al

șefului statului.

Instituțiile dreptului privat medieval

Persoanele. Pentru a desemna persoana fizică, în înțelesul modern de titular de

drepturi și obligații, autorii pravilelor din Evul Mediu românesc utilizat termenii de

„om”, „obraz”, „laic” sau „cleric”. Elementul esențial de identificare a persoanei era

numele, dobândit prin filiație legitimă sau prin adopție. Numele dublu (prenumele și

numele de familie) a apărut începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuind

treptat numele unic. Numele oamenilor se afla într-o strânsă legătură cu locul

nașterii și domiciliul lor, elemente fundamentale ale identității și definirii capacității

juridice a persoanelor fizice. Persoanele juridice continuă să existe, ca și în timpurile

mai vechi, fiind asociații cu patrimoniu propriu, constituite în vederea exercitării

drepturilor și obligațiilor membrilor lor.

Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor liberi, dar varia în

funcție de poziția lor socială, inegalitatea subiecților de drept fiind o trăsătură

definitorie a dreptului medieval românesc. Cu cât rangul era mai înalt, cu atât

persoana respectivă se bucura de mai multe drepturi.

Consecința a fost existența unei pluralități de poziții și capacități juridice: marea

boierime de curte și clerul înalt, boierii de țară și clerul inferior, orășeni, țărani liberi

și aserviți, robi. În Transilvania, capacitatea juridică a persoanelor depindea și de

apartenența la catolicism sau ortodoxism; apartenența românilor la ortodoxism a dus

la eliminarea lor din stările privilegiate.

Alte elemente care au influențat capacitatea de exercitare a drepturilor au fost

vârsta și sexul. Conform obiceiului, incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu

căsătoria tinerilor. Potrivit pravilelor din sec. al XVII-lea, majoratul se atingea la

vârsta de 25 de ani, persoana dobândind dreptul de a face „tot lucrul”.

În Transilvania, existau trei categorii de vârstă: impubertatea, pubertatea și

majoratul, care se atingea la 24 de ani (pentru băieți) și la 16 ani (pentru fete),

conferind și capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor. În ceea ce privește sexul,

femeia avea o poziție inferioară în exercitarea drepturilor sale.

Tutela nevârstnicilor era încredințată rudelor celor mai apropiate: părinți,

bunici, frați mai mari, legea prevăzând îndatoririle tutorelui față de minori, orfani,

văduve, precum și sancțiunile administrării necinstite a tutelei.

Actele de stare civilă erau întocmite și păstrate în registre de evidență, de către

biserică, care avea competența de a oficia taina botezului, căsătoria și înmormântarea.

Rudenia îmbrăca următoarele forme:

- Rudenia naturală (de sânge) – se stabilea după tată (iar, în lipsa acestuia, după

mamă), pe linie directă (ascendenți și descendenți) și colaterală, după numărul

generațiilor până la gradul al șaptelea („a șaptea spiță”) în dreptul popular și

al optulea în dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi și obligații de

ajutor reciproc și întreținere, precum și de vocație succesorală, dar a impus și

anumite interdicții la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge, întărite de

biserică, condamnându-se căsătoria între rude până la un anumit grad.

- Rudenia prin alianță avea la bază căsătoria.

- Rudenia spirituală rezulta din botez și implica îndatoriri reciproce între nași și

fini, cum erau ascultarea celor dintâi și ocrotirea celor din urmă.

Alte forme de rudenie derivau din înfrățire și înfiere (adopțiunea sau „luarea de

suflet”), cu consimțământul părinților, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleași

drepturi ca și copiii naturali.

Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea începea cu logodna, contractată

de obicei cu prilejul pețitului, și se încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de

cununia religioasă, ocazie cu care tinerii își jurau credință și primeau binecuvântarea

bisericii. Femeia lua, de regulă, domiciliul și numele soțului.

O practică tradițională, de tradiție geto-dacă, a fost consimțământul liber al

tinerilor, concretizat în „vederea în ființă” și „urmarea de vorbă”, care ajutau acestora

să se cunoască mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantine care dădeau numai

părinților dreptul de a decide.

O variantă a căsătoriei a fost cea făcută „cu fuga”, prin răpirea fetei, dar cu

consimțământul ei, pentru a forța încuvințarea părinților. Dota sau zestrea a fost inițial

un drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligație exclusivă a viitoarei

soții, și consta îndeosebi în bunuri mobile.

Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, când părinții fetelor au

început să-i asigure măsuri juridice de protecție a integrității dotei, concretizate în

regimul dotal modern. Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge până

la un anumit grad, din deosebirile de confesiune, nevârstnicie, legea îngăduind însă

unele dispense.

Relatiile de familie. În familie, raporturile dintre soți erau dominate de

inegalitatea sexelor, femeia fiind obligată să- i urmeze bărbatul, să-i fie fidelă.

Bărbatul îi putea aplica corecții, îndeosebi bătaia.

Puterea părintească îmbrăca forme absolute, părintele putând dispune în timpul

vieții de copiii săi după bunul plac. În ceea ce privește statutul copiilor din afara

căsătoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea deosebire între copiii legitimi

(născuți dintr-o căsătorie legală) și copiii nelegitimi (născuți din părinți necăsătoriți),

pe care îi împărțea în trei categorii:

- copilul născut dintr-o femeie necăsătorită, dar care conviețuiește permanent cu

tatăl copilului se numea fiu natural;

- copilul născut dintr-o femeie care nu conviețuiește cu tatăl copilului se numea

bastard;

- copilul a cărui mamă nu-l cunoaște pe tatăl lui se numea copil „întunecat”.

Divorțul. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre soți sau prin divorț. Conform

dreptului scris, divorțul putea fi cerut atât de către bărbat, cât și de către femeie, în

temeiul unei „cărți de despărțenie”, situație în care se proceda la împărțirea bunurilor.

Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor minori, iar, după legea scrisă,

numai după trecerea termenului de viduitate (văduvie). Nu se îngăduiau mai mult de

trei căsătorii succesive.

Dreptul medieval românesc a admis situația morții prezumate a soțului aflat în

captivitate sau care, părăsind domiciliul conjugal pentru a căuta de muncă, nu mai

comunică vreme de 5 ani cu soțul rămas acasă; în ambele cazuri, se permitea

recăsătorirea celui care dovedea cu martori moartea prezumtivă a celui absent.

Proprietatea și dreptul de proprietate. Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români

procedeul ca înstrăinarea unei moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă

un teren era dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a

vedea dacă acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau

amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu

proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau interesaţi, caz foarte rar

întâlnit, atunci proprietatea respectivă putea fi vândută la oricine vroia să o cumpere.

În situaţia când vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a

vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona în judecată pe vânzător

pentru dreptul de preemţiune. Cel ce acţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de

cauză cu obligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea achitată.

Chiar şi proprietatea mare (domeniul feudal) era supusă în privinţa înstrăinarii

aceloraşi norme de drept. Mai multe documente adeveresc faptul că nici proprietarii

de case sau de moşii nu puteau vinde proprietăţile lor fără a întreba mai întâi rudele

sau vecinii( în sensul dacă nu vroiau ei să le cumpere cu preţul oferit de străini).

O altă formă a comunităţii şi unităţii de proprietate era înfrăţirea; doi sau trei

posesori de pământ, care nu aveau urmaşi, se angajau să fie fraţi testamentari. Adică,

averea celui ce deceda mai întâi trecea la următorul (următorii) în viaţă. Asemenea

înţelegeri se făceau tot în ideea de a nu fi înstrăinat pământul moştenit de la străbuni.

Aceste înfrăţiri aveau probabil un caracter perpetuu în timp; ultimul rămas în viaţă,

dacă nu avea nici el copii, realiza o altă înfrăţire, încheindu-se în cele din urmă cu

donaţii la mănăstiri din ţară.

Înfrăţirile aveau putere doar atunci când lipseau copii, adică în cazurile când

nu existau moştenitori; altcumva nu se încheiau astfel de înţelegeri. Acest aspect

ermetic privind neînstrăinarea pământului căpăta conotaţii mai largi. Aşa se explică

miracolul supravieţuirii românilor în perioada migraţiilor şi a evului mediu, perioadă

în care românii au fost năpăstuiţi de agresiuni, unele mai puternice decât altele.

Românii au făcut acea distincţie necesară între pământenii băştinaşi care aveau

o ţară moştenită de la înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în

permanentă mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii au vazut în aceştia din urmă

un pericol, constatând că noii veniţi să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i

alunge de pe pământul şi din drepturile lor. Aşa, şi numai aşa se explică grija la

strămoşii noştri de a nu înstrăina principalul lor bun economic, pământul cu bogaţiile

lui.

Cu timpul, acest simţământ a slăbit la români, mai ales în perioadele modernă

şi contemporană. Lucru ştiut, românii n-au dus lipsă de intruşi, de diverse etnii, care

au încercat să devină ei stăpâni pe pământul şi bogăţiile românilor. Mai mult decât

atât, în zilele noastre, încălcându-se în mod dureros această normă de lege străveche,

se constată ca fiind preferenţială înstrăinarea, atunci când este vorba de valorile

statului, respectiv ale poporului român.

Acest concept de a nu înstrăina, nu contravenea reputaţiei românilor de

ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe străini cu multă grijă şi cinste, crezând ca aceştia

(străinii) erau la fel de bine intenţionaţi.

Între normele de drept civil ce merită a fi reţinute este şi aceea referitoare la hotarul

dintre moşii sau sate. În cazul în care se schimba matca unui râu ce slujea de hotar

între sate sau moşii, se impunea o reglementare, pe care o întâlnim funcţionând în

vremea domniei lui Vasile Lupu.

Un hrisov al acestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotărăşte

cum că o atare schimbare nu poate să atingă drepturile proprietarilor afectaţi,

dispunându-se că hotarul dintre moşii (sate) să fie, cu toată schimbarea, tot matca

veche (de mai înainte) idee venită din dreptul roman.

Obligaţiile – angajamentele între părţi constituie de asemenea un alt aspect al

dreptului medieval românesc. Marea majoritate a afacerilor în acea perioadă se

raporta la drepturi de proprietate, restul fiind de neluat în seamă. Ceea ce s-a păstrat

din vechiul drept de pe teritoriul Ţărilor Române se referă la schimbările contractate

(vânzare – cumpărare) de terenuri, zălogire (amanetare) etc. Vânzările, deşi erau

numeroase, nu au dat naştere la procese, deoarece se făceau mai întotdeauna pe bani şi

printr-o învoială prealabilă.

Practica amanetării şi a sechestrului rezultă dintr-un document din anul 1619.

Această practică venea şi ea din vechimea dreptului românesc. Moşia unui boier a fost

pusă zălog (garanţie) unui creditor. Întrucât cel ce s-a învoit a împrumuta nu a putut

restitui la timp banii, a pierdut moşia prin judecată, fapt ce pune în evidenţa

funcţionarea sistemului ca atare.

În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat prin limitări, complexitate și

suprapunere, deosebindu-se, esențial, de proprietatea din dreptul roman comun. De

asemenea, se mai caracterizează prin diversificarea proprietăților după titulari, ceea ce

a dus la crearea următoarelor categorii:

- proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate în proprietatea

individuală, pământurile pustii, pământurile făcând parte din moșteniri

vacante, pământurile confiscate ca pedeapsă pentru trădare, cetățile și milele;

ea era scutită de dări, iar moșiile au fost lucrate de țăranii dependenți;

- proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile și imobile; ea putea fi

dobândită originar (prin luarea în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defrișare,

ocupațiune) sau derivat (prin moștenire, donație domnească, uzucapiune, acte

între vii și acte mortis causa);

- proprietatea bisericească, aparținând episcopiilor, mănăstirilor, parohiilor, a

provenit mai ales din danii domnești, regale sau princiare, dar și din donații

particulare; era scutită de dări, însă în caz de criză financiară se cerea ajutorul

bisericii prin împrumuturi și contribuții directe;

- proprietatea funciară urbană cuprindea vatra orașelor și un teritoriu din

apropiere, ce a fost folosit în comun de către toți membrii comunității pentru

agricultură și creșterea vitelor;

- proprietatea țărănească nu reprezenta o formă de exploatare. În Țara

Românească și Moldova au avut drept de proprietate atât țăranii liberi, cât și

producătorii dependenți. În obștea liberă, proprietatea imobiliară a țărănimii

libere avea un caracter mixt: devălmașă sau individuală.

Vechea obște sătească exercita un drept de stăpânire superioară (dominium

eminens) asupra întregului teritoriu din cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de

pășunat pe izlaz, munții, miriștea obștei, dreptul de a pescui în apele curgătoare și

bălțile obștei, dreptul de a folosi pădurea comună.

Dreptul de stăpânire personală avea drept obiect pământul desprins din devălmășie

prin desțelenire și defrișare pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana, grădina,

via, prisaca, vadul de moară, dar mai cu seamă câmpul (țarina) reprezentând pământul

de arătură (delniță, ocină, moșie), care era transmis ereditar.

Odată cu intensificarea aservirii satelor de răzeși din Moldova și de moșneni

din Țara Românească (sec. XVII-XVIII), dreptul de proprietate în obștea aservită a

revenit stăpânului feudal. Țăranii aserviți (rumâni și vecini) dispuneau de o

proprietate mai consolidată asupra casei și bunurilor create de ei (terenuri desțelenite,

pădure scoasă din stăpânirea devălmașă, prisăci și vii, grădini și livezi), cât și de

dreptul de proprietate deplină asupra vitelor și uneltelor lor.

Iobagii și jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul nelimitat de folosință asupra

sesiei (teren de cultură) și de stăpânire deplină asupra casei, proprietății imobiliare și

curăturilor (pădure scoasă din stăpânirea devălmașă) obținute prin munca lor.

În legătură cu proprietatea imobiliară, o importanță deosebită a avut-o și

procedura hotărniciei moșiilor, utilizată fie cu ocazia ieșirilor din indiviziune, fie

pentru precizarea limitelor moșiilor divize, în caz de controversă, cu alte ocazii.

Această procedură consta în fixarea, în prezența martorilor, a unor semne durabile

(movile, pietre de hotar etc.). În urma efectuării acestei proceduri, în Transilvania se

redactau cărți funciare rurale sau urbane. În Țara Românească și Moldova,

transmiterea de proprietate era consemnată în catastiful târgului.

Obligații și contracte.

În sistemul dreptului popular, obligațiile luau naștere fie cu ocazia unor

evenimente majore din viața omului (nuntă, botez, înmormântare), fie în cazul

întrajutorării la diverse munci agricole; în toate aceste cazuri se urmărea realizarea

unui echilibru între prestații.

Principalele contracte reale au fost: donația, schimbul și împrumutul. Cel mai

important contract real a fost donația. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi

principele pentru Transilvania, persoane private (nmai cu confirmarea domnului, în

calitatea sa de emitent). În Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul

dobândea și rangul de nobil. Schimbul putea avea ca obiect pământul, dar și țărani

șerbi sau robi. Împrumutul avea drept obiect, în special, sume de bani, garantate

cubunuri imobiliare (zălog).

Dintre contractele consensuale amintim: vânzarea-cumpărarea, arendarea,

asocierea mandatul. Obiectul contractului trebuia să fie determinat, prețul era stabilit

în bani sau în natură, iar consimțământul nu trebuia să fie viciat. Dreptul de

preemțiune (protimisul) se realiza sub două modalități diferite: precumpărarea sau

protimisul propriu-zis și răscumpărarea sau retractul. Vânzarea pământurilor țăranilor

liberi atrăgea și pierderea libertății, aceștia devenind și ei dependenți și continuând să

lucreze pământul vândut în folosul noului proprietar. Contractul de vânzare-

cumpărare se putea încheia în scris sau verbal, dar întotdeauna în prezența martorilor,

adălmarilor și chezașilor.

Actul scris încheiat între particulari cuprindea numele părților, martorilor,

adălmășarilor, forma de plată, zălogul etc. Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se

putea obține și după încheierea contractului, în baza prezentării zapisului. Actele

scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn și sfatul domnesc pe

bază de martori și jurători.

Contractele nenumite mai importante au fost depozitul și comodatul. Dintre

contractele amintite, numai donațiile constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte

contracte constituind acte cu titlu oneros.

În dreptul feudal, garanțiile au fost de două feluri: personale și reale. Dintre

garanțiile reale, cea mai utilizată a fost gajul (zălogul), cuprinzând bunuri imobiliare

sau mobiliare.

Delictele și cvasidelictele erau și ele obligații în sistemul dreptului feudal, o serie de

abateri putând fi răscumpărate în bani sau în natură. De asemenea, paguba adusă pe

nedrept era creatoare de obligații.

Pentru dovedirea înțelegerilor și a contractelor, dreptul feudal prevedea o serie

de probe, în principal de ordin testimonial. În vederea asigurării publicității actelor,

exista procedeul adălmașului, pe care de obicei îl da cumpărătorul, fără a fi o condiție

esențială pentru validitatea operației juridice. Se mai practicau darea mâinii și

jurământul, care aveau atât o valoare simbolică, cât și una magică, considerându-se că

încălcarea lor putea avea urmări nefaste.

Succesiuni. În Evul Mediu românesc, dreptul consuetudinar succesoral cunoaște

importante deosebiri în Țara Românească față de Moldova. Dacă în Moldova,

transmisiunea moștenirii se făcea după principiul egalității sexelor, în Țara

Românească funcționa privilegiul masculinității.

În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab intestato) revenea mai multor

îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i nuanţăm astfel:

Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din aceiaşi părinti, dar erau luaţi în

calcul şi colateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel decedat.

Ascendenţii sunt părintii, bunicii, străbunicii defunctului. Aceştia erau chemaţi la

succesiune numai în cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe copiii

înfiaţi ca şi pe cei legitimi în caz de deces.

Colateralii, erau o altă categorie de succesori la moştenire. Se aveau în vedere rudele

coborâtoare dintr-un autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei

descendenţilor şi ascendenţilor. Existau două clase de colaterali şi anume:

Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi descendenţii acestora;

Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la un anume grad. Aici intrau copiii

din afara căsătoriei, copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică (domnia,

fiscul, cutia milei). Nu e lipsit de interes să amintim şi de acea parte a sufletului,

obicei ce se practica în Ţările Române. O porţiune din averea defunctului se păstra

pentru împlinirea grijilor sufleteşti, după datină, adică necesarele cheltuieli de

înmormântare şi pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte ani.

Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte aspecte, din care consemnăm:

- Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea între ei

astfel: copiii de la tată moşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă averea

mamei.Copiii nelegitimi erau chemaţi doar la averea mamei. Există şi alte opinii

bazate pe documente, ca şi aceştia se bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că

tatăl era cunoscut. Altcumva „copilul din flori”, nelegitim, era înfiat de tatăl vitreg şi

intră în drepturi ca şi ceilalţi copii.

- În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe judecăţi contradictorii, dintre

care ne vom rezuma la aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. În Ţara

Românească, dacă deceda soţia şi nu existau urmaşi, averea acesteia trecea jumătate

în posesia soţului şi jumătate în posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participă la

moştenire soţul, mama şi verişoara (verişoarele) defunctei, primind fiecare câte o

treime din succesiune. Potrivit aceloraşi reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea legii

(vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu avea rude de sânge până la gradul al şaselea, ci

numai soţie, aceasta moştenea jumătate din averea succesorală, iar jumătate devenea

domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte succesorală. Din lipsa de rude ale

defunctului şi de testament, averea celui decedat revenea legal domniei

(domnitorului).

O succesiune nerevendicată de nimeni era Desherenţa. Aceasta revenea, din

oficiu, autorităţii publice, ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia bunurile

fără stăpân îi aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi decât domnia, care la rândul

ei putea înzestra cu acea succesiune o mănăstire.

În aceeaşi perioadă a evului mediu românesc funcţiona dreptul de opţiune ca una

dintre normele nescrise la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest fapt,

dreptul de opţiune, însemna că succesorul putea să accepte sau să refuze moştenirea.

Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era dezmoştenirea

moştenitorului, aspect destul de frecvent în evul mediu românesc. Dezmoştenirea

înseamna modificarea ordinii succesorale de către de cuius. Urmarea acestui fapt,

mosştenirea revenea celorlalţi chemaţi de lege, în absenţa excluşilor. În cazul că erau

înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără a fi indicaţi altţii, succesiunea revenea, de

asemenea, domniei.

Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se

proceda la lichidarea succesiunii. O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şi

anume: lichidarea activului şi lichidarea pasivului succesoral. În primul caz se făcea

raportul dărilor şi a dotei, adică masa succesorală şi restabilirea egalităţii între

descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii trebuiau să onoreze obligaţiile contractate

de către de cuius. Ei nu puteau pretinde să primească bunuri succesorale înainte de a fi

achitat datoriile şi obligaţiile succesorale (moştenitorul nu dobândea bunurile

ereditare decât după lichidarea pasivului succesoral). Se plăteau creditorii, achitau

legaliatrii etc.

Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată documentar înainte chiar

de apariţia termenului de diată (testament), ca urmare a consolidării proprietăţii

private

şi a individualizării stăpânirii şefului de familie cu sprijinul bisericii. Până la

consolidarea proprietăţii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune de

avere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnim o asemenea transmitere în Ţara

Românească, una dintre primele atestări documentare cunoscute în această privinţă. În

secolele următoare testamentele s-au înmulţit.

Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului se obişnuia ca acest act să

se facă în faţa notarilor, ceea ce dădea un caracter solemn momentului. Între martori

figurau adesea preoţi sau cărturari, dar şi prelaţi cu funcţii mai înalte, sau chiar în faţa

domnitorului şi a Divanului.

Dacă există testament scris şi semnat, nu mai erau necesari martorii. De asemenea, se

avea în vedere că testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale pentru ca voinţa lui

să nu poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea că testatarul trebuie să fie cu

“mintea întreagă şi sănătoasă” şi declaraţia sa de ultima voinţă să fie facută în faţă a

şapte martori, care în anumite cazuri puteau fi reduşi până la trei. Numeroase

testamente conţineau şi blesteme, în dorinţa dispunătorilor de a le face astfel

respectabile.

Un testament putea fi revocat prin altul ulterior. Îndreptarea legii mai stipula

faptul ca femeia nu putea lăsa testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea că

în cazul voinţei menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi transmise altui urmaş, şi

aşa mai departe.

Şi aici se observă preocuparea ca averea să nu fie înstrăinată (să nu devină

prădalnică), ci să rămână în familie. Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a

jucat un rol important în orânduirea feudală în general. Preluată de la romani, această

concepţie şi practică “a dat familiilor cele mai ilustre din Franţa şi de aiurea mjlocul

de a-şi menţine strălucirea” prin impunerea păstării averii în familie.

Dacă în ceea ce privește excluderea totală a fiicelor de la moștenirea

părintească atunci când veneau în concurs cu descendenți pe linie masculină nu există

probe suficient de relevante, în literatura de specialitate părerile fiind divergente,

numeroase documente ale epocii atestă faptul că, atunci când moștenirea se transmitea

descendenților de gradul al doilea (nepoți) ai defunctului/defunctei (moștenirea prin

reprezentare), descendenții din fii ai acestora aveau un drept mai mare decât

descendenții din fiice.

Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituție proprie Țării

Românești, constând în dreptul domniei care deținea dominium eminens de a-i însuși

moș iile celor decedați fără urmași pe linie masculină. Și în Moldova au existat cazuri

de preluare de către domnie a unei moșii rămase de pe urma cuiva care a rămas fără

urmași sau cazuri de desheredare a fiicelor, unice moștenitoare, în favoarea domniei,

dar acestea nu au purtat numele de prădalică.

În Țara Românească, principiul egalității sexelor avea să se instaureze treptat,

prin derogări de la principiul masculinității, prin înzestrările fiicelor cu moșii, prin

„așezările fiicelor în loc de fii”, prin înfrățiri prin care fiicele dobândeau vocațiune

succesorală la bunurile părinților lor.

O altă trăsătură care diferențiază societatea feudală românească de cea

occidentală este aceea că, potrivit dreptului consuetudinar român, căminul părintesc

nu revenea primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi („copii din flori”,

„bastarzi”, „copii întunecați”) nu moșteneau pe tatăl lor. Soțul și soția aveau dreptul

de a se moșteni reciproc. Se făcea deosebire între bunurile de baștină și bunurile

agonisite în timpul conviețuirii, văduvul sau văduva având, atunci când veneau în

concurs cu celelalte rude ale defunctului, precădere la moștenirea bunurilor agonisite.

Ideile politico-juridice în feudalism

Între cele trei facultăți ale Universității din Cluj, înființate în anul 1581, se

număra, la sfârșitul secolului al XVI-lea, și o facultate de drept; alte instituții de

învățământ superior în care se predau cursuri cu profil juridic s-au înființat ulterior la

Oradea, Sibiu și Brașov.

În bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase cărți de drept,

între care predominau cele de drept roman.

Identitatea obiceiurilor juridice, circulația largă a principalelor monumente

scrise ale dreptului românesc în toate provinciile locuite de români și existența unei

puternice conștiințe a unității naționale, promovată de strânsele legături economice și

culturale între cele două versante ale Carpaților și fundamentate teoretic de marii

cărturari ai vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară pe tot cuprinsul

pământului românesc și să constituie un factor activ în acțiunile comune care vor

duce, o dată cu redeșteptarea națională, la construirea unui edificiu politico-

instituțional unic.

EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA

Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesului de coabitare a scrisului

slavon cu latinitatea românilor, vom reda succint modul de apariţie şi a evoluţiei

acestui proces. Alfabetul şi scrisul în limba slavă veche a fost inventat de cărturarii de

origine slavă din Salonic, Chiril şi Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând

alfabetul grecesc.

Ei au tradus mai multe cărţi bisericeşti creştine din limba greacă în cea

slavonă, punând astfel bazele limbii literare slave şi a literaturii slavone.

Răspândirea acestor două componente ale culturii slavone (scrisul şi literatura) în

spaţiul statelor slave în formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria a condus la

întemeierea unor importante centre de cultură scrisă slavonească. Astfel, s-au pus

bazele unor literaturi naţionale ale popoarelor slave din jurul Ţărilor Române. Către

sfârşitul secolului al X-lea scrisul chirilic-slavon a prins rădăcini şi în Rusia Kieveana,

una dintre cele mai mari ţări din acea vreme; vecina de nord-est a românilor.

Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit o insulă latină înconjurată

de ţări şi popoare care vorbeau şi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cu

caractere chirilice. Această situaţie geopolitică şi cultural-religioasă a dus la

răspândirea scrisului chirilic-slavon în mediul românesc. Un rol substanţial în această

privinţa l-a avut biserica creştin-bizantină, care îşi consolidase poziţia în această parte

a Europei.

Începuturile scrisului slavon în Ţările Române datează din secolul al X-lea.

Însă, cele mai vechi manuscrise bisericeşti din spaţiul românesc, în slavonă, care s-au

păstrat până în zilele noastre, datează din secolele XIII-XV. Importante centre ale

culturii scrise în Ţările Române au devenit mănăstirile ortodoxe, între care amintim

Tismana, Vodiţa, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, Putna, precum şi o serie de mănăstiri

din Transilvania. Pe lângă unele dintre acestea au fost întemeiate scriptorii, în care era

copiat un larg spectru de literatură bisericească, istorică, juridică, scrieri populare de

înţelepciune etc.

Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şi consolidarea bisericii au

accelerat impunerea scrisului ca expresie a identităţii statal-religioase. Din păcate

pentru români, vreme de câteva secole, în Moldova şi Ţara Românească scrisul nu a

fost conform cu limba vorbită, română, ci s-a impus cel slavon, implementat în

cancelariile domneşti şi cărţile religioase. Vorbirea românilor, însă, de la domnitor

până la sătean a fost cea românească. A. D. Xenopol susţine existenţa în acea perioadă

şi a scrierii româneşti alături de cea slavonă. „Românii vor fi menţinut în toate

timpurile şi cărţi pe înţeles”, adică în limba vorbită de poporul român, care însă „nu

vor fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujba bisericească şi vor fi fost citite

de acei doritori de a cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei lor. Asemenea trebuinţe

fiind totdeauna simţite de poporul român, întâlnim la el cărţi de religie scrise în

limba lui din vremuri îndestul de vechi, alături de cele slavone”.

În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statele centralizate feudale româneşti

s-a înregistrat şi o amplificare a fenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea

cutumei, în Ţările Române a început să se răspândească şi literatura juridică bizantină.

Din această perioadă (secolul al XIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale

traducerilor unor coduri de legislaţie bizantină bisericească, numite nomocanoane.

Totodată, au fost răspândite traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub

denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel cod conţinea norme de drept

bisericesc, dar şi norme ale dreptului civil şi penal. Substanţa codului în discuţie o

constituia codificările lui Iustinian şi ale descendenţilor săi.

În ceea ce priveşte Transilvania subscriem la ideea susţinută de Andrei Eşanu,

potrivit căreia în această provincie românească, deşi s-a simţit puternic cultura şi

scrierea latină, în secolele XIV-XVI, cultura scrisă slavonă a avut o largă răspândire.

Cercetările din ultima vreme, valorificarea depozitelor de manuscrise slavone

transilvănene de la Cluj, Braşov, Sibiu, Arad şi Năsăud, confirmă acest lucru. Faptul

constituie o dovadă a unităţii etno-culturale şi teritoriale româneşti.

Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, Ţările Române ar fi putut ca prin

intermediul Bisericii Ortodoxe să fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de

timpuriu decât se cunoaşte, aşa cum s-a mai arătat în această lucrare. Iniţial, astfel de

scrieri erau în manuscris, fiindcă nu apăruse tiparul. Ele erau multiplicate de către

gramatici-călugări de pe la mănăstiri. După introducerea tiparului în Ţările Române

(1508) şi aici au început să se răspândească şi pravile tipărite, în paralel cu scrierile de

mână.

Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice (dreptul

canonic) scrise în limba slavonă, limba oficială în Ţările Române. Privitor la

asemenea manuscrise slave în spaţiul românesc, Mircea Păcurariu dovedeşte, cu date

noi, faptul ca în secolele X-XI au fost scrise pe teritoriul românesc lucrări ca Sovina

Kniga şi Codex Suprasliensis. Pentru secolul al XIII-lea există, de asemenea,

suficiente dovezi privitoare la scrieri pe teritoriul românesc, în aceiaşi limbă slavonă,

cum erau: Tetraevanghelul de la Putna; un alt Tetraevanghel (fără să se cunoască

autorul sau locul realizării lui); o lucrare intitulată Apostol (Ibidem); Octoihul de la

Caransebeş; Tetraevangheliar, descoperit la Râşnov -Braşov etc.

Numărul manuscriselor slave a crescut apoi în secolul al XIV-lea. Asemenea

scrieri în slavonă ––susţine M. Păcurariu–– infirmă vechea părerea a istoriografiei

româneşti, potrivit căreia cultura românească în limba slavă, deşi apăruta mai târziu

(secolele XV-XVI) ar fi o simplă continuare a culturii bulgare de limba slavă, prin

cărturarii bulgari refugiaţi la nord de Dunăre, după căderea ţării lor sub turci (sec.

XIV).

Mai bine cunoscute sunt lucrările din secolul al XV-lea şi următorul. Astfel

amintim câteva dintre acestea:

- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;

- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, în anii 1451-1452, din

porunca domnitorului Ţării Româneşti, Vladislav al II-lea;

- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de către miniaturistul Nicodim;

- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie a lucrării bizantine de drept,

Syntagma;

- Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la Mănăstirea Feleacului din Transilvania;

- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahul Filip, în Moldova, la anul 1502;

- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a redactat Învăţăturile către

fiul sau Teodosie, în care îl sfătuia pe acesta din urmă cum să judece („să nu

pedepseasca la beţie, ci să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);

- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) redactată aproximativ în anul 1618 şi

altele;

Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-române, păstrate până în

zilele noastre, dat fiind multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul că în

Moldova s-au emis cele mai multe lucrări de acest gen. Un număr mai redus s-a

înregistrat în Ţara Românească. În Transilvania şi Banat se estimează la 150

manuscrisele slavone din secolele al XIII-lea până în secolul al XVII-lea.

Dacă în prima parte a mileniului II scrierile aveau în principal un caracter

religios, treptat în cea de doua jumătate a aceluiaşi mileniu se vor contura scrieri a

căror conţinut era evident juridic. Complexul de practici şi norme care alcătuiau

obiceiul juridic feudal, „legea ţării”, dreptul nescris a devenit la un moment dat

insuficient în raport cu realităţile unei societăţi în proces de maturizare feudală. În

acest context s-a impus legea scrisă de sorginte bizantină, bisericească şi laică, care

era mai completă şi mai bine structurată, putând fi uşor generalizată.

Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţi de informare şi cunoaştere necesare

atât reconstituirii drumului parcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentru

evaluarea relaţiei dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintre dreptul consuetudinar şi

pravilă etc.

Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist o culegere de manuscrise din

literatura apocrifă şi hagiografică, tradusă în româneşte. Această culegere a fost

continuată, până în anul 1620 de către preotul Grigore din Mahaci, rezultând un

Codex (sturdzanus) în care se presupune că erau consemnate şi norme de drept

românesc, intercalate cu lucrări din dreptul bizantin.

Secolul al XVII-lea cu marile lui realizări culturale, a înscris procese

remarcabile în domeniul dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul de

dezvoltare a societăţii româneşti. La jumătatea acestui veac au fost tipărite primele

coduri în limba română. Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu

Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a realizat, în 1632, o colecţie de legi intitulată

Pravila aleasă, compilaţie din operele mai multor scriitori greci; o altă lucrare de

drept a lui Eustatie a fost Şapte taine ale bisericii, tipărită la Iaşi în anul 1644. Se

presupune a fi tot o traducere din limba greacă, însă avea o prefaţă semnată de

mitropolitul Moldovei, Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi civil clerical,

conţinând sfaturi şi pedepse care priveau botezul, mirul, liturghia, preoţia, pocăinţa,

cununia şi maslele.

În anul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut sub denumirea

de Pravila de la Govora. Acest cod a fost întocmit la porunca domnitorului

Munteniei, Matei Basarab. În Predoslovie se spune între altele: „Socotita-am ca mai

toate limbile popoarelor au carte pre limba lor…” din care motiv s-a editat „această

carte, anume Pravila pre limba românească”. Cunoscută şi sub numele de Pravila

cea mică sau Prăvilioara, această legiuire a apărut în doua ediţii: una pentru Ţara

Româneasăa alta pentru Transilvania. Pe o listă de cărţi, cunoscute şi folosite în ţara

Haţegului, întocmită pe la 1857 este înregistrat şi un exemplu din Prăvilioara –

Direptoru de lege, Govora 1640.

În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti, numite şi Pravila lui Vasile

Lupu, o adevărată operă juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului

acesteia, de Carte românească de învăţătură. Dat fiind importanţa deosebită a acestei

lucări vom insista puţin asupra ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitorului Vasile

Lupu şi tipărită cu cheltuiala acestuia. În prefaţă se arată că s-a tipărit din următoarele

motive: „să se cultive poporul, pentru ca astfel să-şi corigeze răutăţile, pentru ca

poporul să-ţi dea seama de ceea ce este rău şi de ceea ce e bine; pentru ca cei ce

judeca, să judece drept”. La acest cod au lucrat Eustatie Logofatul, care a tradus

unele date şi norme de drept din greceşte, şi diverşi „dascăli şi filozofi” tocmiţi de

Vasile Lupu.

Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică a Pravilei lui Vasile Lupu

subliniem faptul că aceasta avea la bază trei izvoare şi anume:

1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţele lui Prosper Farinaccius,

învăţat italian din secolul al XVI-lea.

2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.

3. Însăşi judecata personală a judecătorului.

Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate cerinţelor de atunci ale Ţărilor

Române, iar între izvoarele de la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a

lui Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).

Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme dreptul românesc, rezultând a fi fost

folosită ca unicul codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Ţării Româneşti,

contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-un codice al Ţării Româneşti, intitulat

Îndreptarea legii şi tiparit la Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrări de specialitate

observă pe bună dreptate ca Pravila din Moldova a fost aplicată în Ţara Românească

şi Transilvania, prin extinderea legislaţiei moldoveneşti în Muntenia, ca şi în

Transilvania s-a realizat o operă românească remarcabilă „menită să afirme şi să

servească unitatea juridică a românilor…”- susţine Val. Al. Georgescu.

Concluzionând asupra acestui ultim aspect se poate susţine că importanţa

Codicelui Vasilian rezultă şi din răspândirea lui în cele trei ţări româneşti, precum şi

din aceea că a rezistat multă vreme. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat cerea în

1724 să i se facă o copie după Pravila lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizată la Iaşi

în 1817. Dimitrie Cantemir a consemnat faptul că Vasile Lupu „a poruncit câtorva

bărbaţi , cunoscători de legi, să adune într-o colecţiune toate legile scrise şi nescrise,

şi a făcut din toate un singur Codice, care este norma de astăzi pentru judecători,

pentru a judeca drept.”.

Cartea românească de învățătură

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima

pravilă laică în istoria dreptului nostru este Cartea românească de învăţătură. Această

legiuire a fost elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului

Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.

Izvoarele acestei legiuri au fost:

- Legea Ţării;

- basilicalele (legiuirile împărăteşti);

- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub domnia lui Leon Isaurul;

- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper

Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faimă în

Europa acelei vremi.

Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop

didactic, întrucât au interpretat în mod eronat termenul de "învăţătură". În realitate,

termenul de "învăţătură" a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel,

logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi cei care nu vor urma acele

învăţături vor fi loviţi de urgia domnească.

Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exerciţiul, dobândirea şi pierderea

lor.

Persoanele fizice sunt tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă.

Pravila cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane, poziţia fiului de

familie, capacitatea persoanelor, poziţia lor în funcţie de clasă, religie, vârstă, stare

mintală, înrudire, profesiune, domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu

privire la proprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt domeniu se referă la

problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), a faptelor ilicite (dolul şi culpa),

actelor juridice şi a reprezentării. Calea judecătorească de apărarea drepturilor

subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre judecători, împricinaţi,

instanţe, înscrisuri, martori, experţi, jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea

acestora.

Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva, complicitatea, cumulul de

infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul

superiorului, legitima apărare, denunţul).

Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,

obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau

destoinicia făptaşului şi aprecierea judecătorului.

De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele infracţiuni, cum sunt

trădarea, rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea,

bigamia, biandria, adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi injuria.

Acţiunea penală porneştela iniţiativa victimei sau a reprezentantului acesteia şi se

încheie sau se pierde prin prescripţie, executarea hotărârii sau prin împăcare.

Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare

Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652. La fel ca şi

în ,,Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu

zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de multe

scripturi tălmăcite de limba italienească pre limba românească,,.

Porunca lui Matei Basarab determină această Îndreptare a legii să aibă acelaşi

conţinut. Întregul cuprins al lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai

bună. Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată întocmai din Cartea

românească de învăţătură.

Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare articol fiind divizat în

zaceale, care reprezintă alineatele. Faţă de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi

noi cu privire la închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi unele

prevederi procedurale.

Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului și a

Principatului

În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă a feudalismului

dezvoltat, dreptul scris a cuprins o seamă de norme prevăzute în Decretele regale.

Dacă la început aceste decrete emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada

Principatului acest izvor de drept se completează cu legile elaborate de principi în

colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii Habsburgi, prin legile generale ale imperiului

şi cele particulare ale Transilvaniei. Decretele regale au reglementat atât dreptul

public, cât şi cel privat. Acestea au consolidat drepturile şi privilegiile clasei nobiliare,

dau au cuprins şi norme procesuale de drept civil, drept administrativ şi bisericesc.

În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a tendinţei de

autonomiem, au apărut, ca o desfacere de autoritate centrală, activităţi intense de

legiferare, conduse de voievozi. Totuşi, decretele au fost principalul izvor de drept

până la desprinderea de statul ungar.

DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA

1821

Primul domnitor care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a

fost Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv în Ţara Românească şi

Moldova. Reformele concepute de el au fost puse în aplicare mai întâi în

Muntenia, apoi şi în Moldova, ceea ce a dat unitate şi consistenţa începutului

înnoitor. În cadrul reformelor sale au fost create posturi de ispravnici ai

judeţelor în Ţara Românească, şi ai ţinuturilor în Moldova. În aceste posturi au

fost numiţi boieri (de rangul I sau II) cu deplină competenţă administrativă şi

judecătorească, chiar dacă împricinaţii erau de rang similar sau mai mare.

Erau luate atribuţiile administrative şi judecătoreşti de la căpitanii de

judeţ (Ţara Românească), şi de la pârcălabi (conducătorii ţinuturilor) în

Moldova, realizându-se astfel despărţirea acestor atribuţii de cele militare,

care rămâneau vechilor conducători. Au fost stabilite norme de organizare,

competenţă şi procedură pentru jurisdicţia ispravnicilor, aceştia având obligaţia

de a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise” etc. Totodată, se interzicea

ispravnicilor să fie judecători şi globnici.

Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a

judecătorilor de profesie, salarizaţi de stat, nu de către ispravnici, instituind

pe lângă fiecare isprăvnicie câte un judecător sau doi, care puteau judeca şi în

absenţa ispravnicului. În acest caz se făcea un pas real în direcţia separaţiei

puterii judecătoreşti de cea executivă. A fost un început care se va adânci prin

reforma lui Alexandru Ipsilanti Separarea completă a puterii judecătoreşti de cea

executivă a constituit un proces anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l

va clarifica în întregime.

Pentru instituţionalizarea justiţiei, domnitorul Constantin Mavrocordat a

mai prevăzut şi alte măsuri, între care introducerea procedurii scrise, înfiinţarea

condicilor în care erau copiate hotărârile în ordine cronologică, cu trimiterea în

fiecare lună a unui exemplar domnitorului spre dovedire. Asemenea măsuri

(reforme) au fost acceptate cu greu de către ispravnici, care, să nu se uite, erau

boieri de rangul I sau II. Remarcabil este faptul că domnitorii care au urmat lui

Mavrocordat au continuat măsurile acestuia.

Reforma socială realizată de Constantin Mavrocordat a urmărit două obiective

fundamentale:

- Eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri şi egumeni asupra

ţăranilor şerbi;

- Uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii pentru a

înlătura una din cauzele deplasării ţăranilor de pe o moşie pe alta.

Această reformă a fost iniţiată prin desfiinţarea ,,rumâniei şi veciniei,,. În Ţara

Românească, rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea

Obşteştii Adunări din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rîmâneau

proprietari ereditari, iar rumânii primeau dreptul de a se răscumpăra, plătind câte zece

taleri de cap.

Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în proprietate, care urma să fie

folosit în schimbul a douăsprezece zile de clacă.

Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie 1749, dar dreptul de

strămutare de pe moşii era limitat, iar zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru;

în schimb ţăranii moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate aprecia că prin

această reformă ţăranii deveniţi liberi au rămas în continuare pe moşii, iar zilele de

clacă au fost mărite din ce în ce mai mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă

trăsături capitaliste.

Reforma fiscală

Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi mazilii au fost scutiţi de

impozite şi dări către stat. În acelaşi timp, ţăranii erau obligaţi să plătească banii

steagului şi capitaţia într-o sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau 35 parale

pentru nefamilişti, sumă care se achita în patru rate anuale numite sferturi.

Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o fişă de impunere, prin

aceasta fiind feriţi de abuzurile agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenâii fiscali primeau

leafă pentru serviciile de strângere a dărilor şi nu puteau cere dări abuzive de la ţărani,

toate sumele fiind vărsate la trezoreria statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau

trecuţi la impozitare, prin aceasta obligându-i să se ridice din punct de vedere al

pregătirii. Fiecare localitate era recezată, iar slujbaşul vistieriei , vatmanul sau

vornicelul, întocmea o listă de cisluire, în urma căreia fiecare cap de familie primea o

pecete, respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat.

Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, pentru a vedea dacă toţi

locuitorii aveau fişele de impozitare. Ei făceau, de asemenea, recensăminte fiscale, pe

care le raportau cancelariei domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se numeau

zapcii. Cele mai mari perturbări erau în cazurile în care ţăranii îşi schimbau

domiciliul, domnitorul cerând limitarea unor asemenea tendinţe.

Reforma justiției

După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale a intrat în atenţia

domnitorului pentru a fi reformată. Ca urmare, s-au înmulţit instanţele de judecată şi

s-a renunţat la normele Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod subiectiv.

Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o

profesie ce depindea de o pregătire ştiinţifică. Între septembrie 1741-martie 1743,

domnitorul a trimis tuturor ispravnicilor circulare cu privire la atribuţiunile

judecătorilor, procedura scrisă ce trebuia folosită în mod obligatoriu, modul de

redactare şi consemnare a hotărârilor, precum şi procedura de ascultare a părţilor.

Domnul a hotărât ca dreptatea să nu se vândă, procedura să fie consemnată în cartea

de judecată, care urma să fie întocmită în două exemplare.

S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă la termen, iar cărţile

de judecată, respectiv hotărârile instanâelor, să fie înscrise în registre duble, din care

unul era trimis la domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.

Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar judecata din capitalele

de judeţ s-a stabilit să fie de fond. Divanul era instanţă de apel, dar putea judeca unele

pricini şi în fond. Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar pentru

decongestionarea Divanului a fost constituită la Iaşi o instanţă formată din trei

judecători, cu competenţe similare cu cele ale Divanului. Între funcţiile domnului

intra şi aceea de a studia, tria şi repartiza plângerile adresat Divanului, trimiţându-le

către judecători. Punerea în executare a unei hotărâri a Divanului se realiza printr-o

dispoziţie domnească, care era înscrisă într-o carte domnească.

Reforma administrativă

Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pe linia activităţii

administrative urmăreau să elimine suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale

şi locale. În aceste condiţii, ispravnicii au luat locul pârcălabilor, cărora li s-au fixat

atribuţiunile în mod clar.

Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum se aplică măsurile luate de domn.

Prin aceasta s-a format un limbaj şi o terminologie specifice administraţiei în limba

română, s-a uniformizat practica elaborării actelor administrative şi notariale, au fost

create arhive unde se puteau găsi copii autentice ale unor acte importante ale

persoanelor fizice şi juridice. Faptul că înlocuirea ispravnicilor din funcţie crea

obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate instrucţiunile a statornicit principiul

continuităţii în administraţie, eliminându-se marile abuzuri din acest domeniu.

Reforma militară

Trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin Mavrocordat a fost un

fanariot sprijinit de Poartă, având interesul să dispună măsuri convenabile acesteia. În

acest context, desfiinţarea armatei permanente este pe deplin în concordanţă cu

interesele otomane, care vedeau în această măsură eliminarea unei surse de primejdie.

Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate, domnitorul a luat

măsura diminuării aparatului de stat, prin reducerea numărului slujitorilor de la curte,

care măreau cheltuielile. Pentru realizarea ordinii interne, în fiecare judeţ funcţiona

câte un steag, respectiv o formaţie poliţienească subordonată ispravnicului, precum şi

în capitală, cu rol de apărare a domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din cisle, nu

din vistieria statului.

Evoluția dreptului scris. Primele Codificări

În perioada 1711-1821, legislaţia scrisă dobândeşte o importanţă tot mai

pronunţată faţă de dreptul cutumiar, înmulţindu-se numărul şi categoriile scrierilor cu

caracter normativ ce tind să cuprindă ş să reglementeze cele mai diverse

compartimente ale vieţii sociale. Deoarece pravilele nu cuprindeau soluţii pentru toate

cazurile ivite în practică, în 1797, Alexandru Ipsilanti a înfiinţat Logofeţia de

obiceiuri, însărcinată să culeagă normele de drept consuetudinar. Confruntaţi cu

existenţa unor sisteme legale multiple, spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, domnii au luat

primele măsuri de unificare a acestora, înfăptuind o reformă generală a normelor i

procedurilor judiciare. Cele mai importante codificări au fost: - Capetele de porunci (1714 – Muntenia) – au fost întocmite de mitropolitul

Munteniei, Antim Ivireanul, în scopul reglementării uniforme a materiei

succesiunilor, redactarea testamentelor (diate) ţinând exclusiv de competenţa

clerului. Lucrarea constituia un îndreptar pentru preoţi şi diaconi privind

condiţiile de întocmire a testamentelor. Formată din şapte capitole, lucrarea

cuprindea dispoziţii de ordin general:

Testamentul trebuia făcut când omul este cu mintea întreagă;

Testamentul trebuia să se facă fără vicleşug şi fără pismă, atât din partea celui care îl

făcea, cât şi din partea celui care îl întocmea;

La întocmirea testamentului trebuiau avute în vedere rudele cu drept de moştenire;

acestea nu puteau fi lipsite de acest drept pe motiv că testatorul nu a fost îngrijit la

nevoie sau că au existat vrajbe între dânşii; încălcarea acestor dispoziţii nu producea

nici un efect deoarece rudele aveau dreptul la moştenirea lor legală;

În diată trebuiau menţionate: zestrea soţiei, după foaia de zestre, darurile dinaintea

nunţii şi podoabele; datoriile testatorului, arătându-se cui îi este dator; cheltuielile de

înmormântare; cheltuielile cu pomenile până la un an; alte milostenii şi „sărindare”.

Restul moştenirii se împărţea la moştenitori;

Pentru a fi valabil, testamentul trebuia să cuprindă numele testatorului, satul în care

locuia, semnătura testatorului şi a şapte sau cel puţin trei martori.

- Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia) – a reprezentat prima încercare de

codificare, întocmită de juristul Mihai Fotino din porunca domnitorului Ţării

Româneşti, Ştefan Racoviţă. Destinat să cuprindă toate normele imperiale şi

canonice bizantine, poruncile legale şi obiceiurile pământului, Codul se adresa

tuturor judecătorilor, atât ai divanului domnesc, cât şi ai ţării, care erau

obligaţi să aplice legea „fără patimă”, fără părtinire şi „fără răsturnare a

dreptăţii”, în caz contrar fiind pedepsiţi. Lucrarea este alcătuită din trei părţi

care conţin dispoziţii de drept penal referitoare la regimul infracţiunilor şi

pedepselor, dispoziţii de drept civil privind căsătoria, contractele, succesiunile,

statutul judecătorilor, procedura de judecată, precum şi fragmente din diferite

canoane, din legile agrare şi maritime bizantine.

- Pravilniceasca condică (Manualul de legi – 1780 – Muntenia) – a fost

redactată din porunca lui Alexandru Ipsilanti, domnitorul însuşi colaborând la

întocmirea şi redactarea lucrării. Pravilniceasca condică a reprezentat un cod

complet de legi cu privire la organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura

judiciară pe care Ipsilanti le reorganizase, cu cinci ani în urmă, prin Hrisovul

intitulat „Pentru rânduiala departamenturilor de judecăţi”. Astfel, domnul îi

sfătuia pe boierii judecători să judece fără zăbavă, numai după pravilă, cu toată

dreptatea, ca să nu cheltuiască oamenii luptând cu judecăţi multă vreme

(principiul procedural modern al celerităţii). Pravila s-a aplicat până la intrarea

în vigoare a Legiuirii Caragea, când a fost abrogată tacit prin dispoziţiile

contrare ale legiuirii. Anumite dispoziţii referitoare la succesiuni, hotărnicii,

zestre au continuat să se aplice şi după această dată, până la intrarea în vigoare

a Codului civil, la 1 decembrie 1865.

- Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de Alexandru Mavrocordat,

cuprinde două hrisoave domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de

obşte. Este o legiuire specială, prima parte cuprinzând dispoziţii referitoare la

danii de moşii, vii, case, locuri de case etc. pentru care urma să se aplice

dreptul de protimis şi prin care se urmărea protecţia răzeşilor de cei care

vroiau să le ia proprietăţile, iar partea a doua fiind alcătuită din norme

privitoare la ţigani, situaţia lor, căsătoriile dintre robii ţigani, căsătoriile dintre

moldoveni şi ţigani etc. Conform prevederilor primei părţi, daniile trebuiau să

se facă numai între rude şi între cei care aveau un statut social egal, de către

cei bogaţi celor săraci şi de către toată starea către sfintele mănăstiri şi biserici.

Partea a doua prevedea că, în cazul căsătoriilor dintre robi ţigani aparţinând

unor stăpâni diferiţi, stăpânul ţiganului era obligat a da stăpânului de la care

pleacă ţiganca altă ţigancă în schimb, astfel încât cei căsătoriţi să rămână în

sălaşul ţiganului, să nu fie despărţiţi, nici ei şi nici copiii lor. Atunci când

stăpânul ţiganului nu avea o altă ţigancă să dea în schimb, stăpânul ţigăncii

avea dreptul să primească un alt ţigan în schimb şi să ia şi sălaşul acestuia.

Toate aceste dispoziţii erau menite să păstreze unitatea familiilor de robi ţigani.

Căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani erau interzise, iar dacă interdicţia era

încălcată, căsătoria se desfăcea.

- Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova) – redactată de către paharnicul

Toma Carra, la porunca domnului Alexandru Moruzi, lucrarea era destinată să se

constituie într-un cod civil, alcătuit din trei părţi, referitoare la persoane, lucruri şi

acţiuni. Moartea autorului a împiedicat finalizarea lucrării, neputând fi terminată

decât prima parte care cuprinde trei cărţi. Prima carte se referă la drepturile

persoanei, libertate, cetăţenie, raporturile dintre soţi, drepturile şi privilegiile

tatălui asupra copiilor, succesiuni, drepturile şi privilegiile copiilor faţă de tată,

drepturile reciproce ale mamei şi copiilor faţă de tată, drepturile reciproce ale

mamei şi copiilor, drepturile reciproce ale celorlalte rude în materie succesorală

etc. În cartea a doua sunt tratate logodna, căsătoria şi divorţul, zestrea şi regimul

ei, datoria bărbatului de a-şi recunoaşte copiii, datoria de întreţinere reciprocă

dintre părinţi şi copii etc. Cartea a treia este dedicată în întregime tutelei.

- Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 – Moldova) – tipărit la

tipografia mitropoliei din Iaşi, manualul cuprinde dispoziţii de drept civil şi

penal, organizare judecătorească şi procedură civilă. În ceea ce priveşte organizarea judecătorească şi procedura civilă, Manualul fixează regulile

privind numirea judecătorilor şi arbitrilor, conduita judecătorilor, statutul reclamantului şi pârâtului. Dispoziţiile de drept civil privesc obligaţiile şi

izvoarele acestora, contractele, precum şi norme de dreptul familiei referitoare la căsătorie, logodnă, zestre, rudenie, succesiuni etc. Manualul juridic al lui

Andronache Donici s-a aplicat în Moldova, până la intrarea în vigoare a

Codului Calimach – 1817.

- Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova) – numit şi Codul

Calimach sau Codica Ţivilă a Moldovei, a intrat în vigoare la 1 iunie 1817 şi

reprezenta o sinteză a tot ceea ce era mai valoros în domeniul dreptului civil

pentru epoca respectivă, având ca izvoare Codul civil francez de la 1804 şi

Codul civil austriac de la 1811. Ideea alcătuirii codului aparţine domnitorului

Alexandru Calimach (1795-1799), dar a fost pusă în practică de fiul său,

Scarlat Calimach (1812-1819). Redactat iniţial în limba greacă, abia în anul

1838 a fost tradus în limba română. În partea introductivă se vorbeşte despre

legi, puterea lor şi modul lor de interpretare. Partea I („Pentru dritul

persoanelor”) reglementează drepturile persoanelor, căsătoria, raporturile

dintre părinţi şi copii, epitropii de orfani, curatori. Tot în această parte, în

varianta originală (greacă), este inclus şi un hrisov dat de Scarlat Calimach în

iulie 1817 prin care înfiinţa un tribunal pentru problemele orfanilor, compus

din mitropolit sau episcopii locali, câte doi boieri şi doi negustori. Tribunalul

avea să funcţioneze în Iaşi, Roman şi Huşi. Partea a II-a („Pentru dritul

lucrurilor”) cuprinde două secţiuni referitoare la drepturile reale. În prima

secţiune sunt reglementate regimul bunurilor, proprietatea şi modurile de

dobândire a proprietăţii, succesiuni, amanet, indiviziune, „împreunarea

proprietăţii şi alte drepturi reale. Secţiunea a doua tratează drepturile personale

asupra lucrurilor, diferite obligaţii şi contracte (vânzarea-cumpărarea,

împrumutul, donaţia, depozitul), căsătoria, zestrea, darurile de nuntă, darurile

dintre soţi, dreptul de despăgubire etc. Partea a III-a („Pentru înmărginirile ce

privesc către dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor”) reglementează

obligaţiile, modurile de stingere a obligaţiilor, diferitele garanţii (chezaşi,

gajul, ipoteca). Codul cuprindea şi două anexe, una referitoare la concursul

creditorilor, cealaltă la licitaţie sau mezat, după obiceiul pământului.

- Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi publicată în anul 1818,

din ordinul domnitorului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în vigoare cu un an mai târziu, s-a aplicat, ca şi Codul Calimach, până la

intrarea în vigoare a Codului civil român (1 decembrie 1865). Deşi a avut la bază şi unele coduri europene ale vremii (în special dispoziţiile Codului civil

napoleonian din 1804 referitoare la contracte şi moşteniri), principala sursă de

inspiraţie a Legiuirii au constituit-o obiceiul pământului şi pravilele mai vechi (Pravilniceasca Condică). Fiind în cea mai mare parte a sa „o pravilă a

pământului”, Legiuirea reprezintă un cod civil aproape complet (primele patru părţi), ca şi Codul Calimach, la care se adaugă şi dispoziţii de drept penal

(partea a cincea), organizare judecătorească, procedura de judecată şi probe (partea a şasea). Partea I („Pentru obraze”) cuprinde dispoziţii privind

persoanele sub raportul statutului lor social, sexului, vârstei, stării sănătăţii. Partea a II-a („Pentru lucruri”) se referă la bunuri, proprietate, servituţi şi

vecinătăţi. Partea a III-a („De obşte pentru tocmeli”) este cea mai cuprinzătoare, referindu-se la diferite contracte (vânzare-cumpărare, schimb,

închiriere, împrumut), garanţii contractuale (zălogul, chezaşii), logodnă, căsătorie, zestre. Partea a IV-a este dedicată donaţiilor, succesiunilor şi

testamentelor. Partea a V-a („Despre vini”) cuprinde dispoziţii de drept penal.

Partea a VI-a („Pentru ale judecătorilor”) reglementează organizarea judecătorească, procedura de judecată şi probele.

Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou și vechi

Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării puterilor în stat în

Ţările Române, opera de reformare a lui Constantin Mavrocordat (începutul

modernizării dreptului) şi încercările de formulare a unei legi fundamentale (Cererile

norodului românesc, Constituţia cărvunarilor) i-au găsit împlinirea în adoptarea

Regulamentelor Organice, prima lege fundamentală a Principatelor. Opera legislativă

a lui Napoleon (Codul civil francez) s-a bucurat de autoritate şi în Ţările Române, ca

de altfel în întreaga Europă. Regulamentele au fost redactate de două comisii speciale

care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, au fost aprobate de puterea protectoare şi

puterea suzerană şi au servit drept constituţie a Ţărilor Române până în anul 1858 (cu

întrerupere în Ţara Românească în perioada iunie-septembrie 1848).

Regulamentele Organice reprezintă primele legi fundamentale de organizare a

Ţărilor Române, prin care, s-a stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o

organizare de stat întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor, prevăzându-se

norme referitoare la alegerea domnului şi la limitarea într-o oarecare măsură a puterii

domneşti. Înfiinţarea adunării obşteşti, organizarea administrativă şi judecătorească,

precum şi alte măsuri au contribuit la progresul Ţărilor Române şi au creat condiţii

favorabile pentru unirea lor. Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au

organizat învăţământul în limba română, care a fost declarată limbă oficială.

Prevederile Regulamentelor Organice pot fi nominalizate succint: -separarea puterilor în stat:

- puterea executivă era deţinută de domn, ales pe viaţă de Adunarea

Obştească Extraordinară; acesta avea iniţiativa legislativă şi guverna prin decrete-legi;

- puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească care elabora legi

şi prezenta rapoarte domnului; - sistemul judecătoresc reprezentat prin tribunalele judeţene, instanţele de

apel şi instanţa supremă – Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de

avocaţi şi procuratura; -reorganizarea administraţiei (crearea departamentelor);

-modernizarea sistemului fiscal i instituirea bugetului;

-reorganizarea armatei;

-reorganizarea colilor; -instituirea Comitetului sănătăţii publice; -instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii văduvelor şi familiilor sărace; -întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.

Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice

Adunarea Obştească Ordinară -În Valahia (Muntenia), Obişnuita Obştească

Adunare se compune din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri.

Mitropoliţii şi episcopii erau membri de drept în adunări, datorită funcţiunii pe care o

deţineau. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar corpul electoral era alcătuit

numai din boieri, după cum arată art. 45 şi art. 46 din Regulamentul Organic al

Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii

deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri, în vârstă de cel puţin 25 de ani,

proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele Adunării era

Mitropolitul ţării.

Membrii erau: 1) episcopii; 2) 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de

treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi,

după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor; 3) 19 deputaţi ai

judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova, boieri

proprietari, feciori de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de ani. Adunarea îşi constituia

biroul alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanşi. Miniştrii nu

puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale

statului, fără să-şi piardă mandatul.

Domnul avea iniţiativa legilor, el trimite Adunării proiectele de legi prin pitac

domnesc (art. 48 lit. e din Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în

Moldova (art. 51 lit. a). Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea putând să

respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea de motive. Amendamentele la diverse articole trebuiau să fie sprijine de cel puţin 6 membri ai Adunării.

Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale asupra

chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să

le facă cunoscute doar celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am

putea reliefa cea dintâi atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se

trimiteau spre dezbatere la Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului.

Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul votului era comunicat Domnului

prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea

intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea

putea numai să exprime domnului deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două

Curţi motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce

era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră.

Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul

fiecărei sesiuni se cita ofisul domnesc de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se

alegeau comisiunile: financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine,

Adunarea răspundea ofisului domnesc de deschidere. Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării

era necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă

o uşă deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea

intrigile în interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească. Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare compusă din

mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul

I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăra, de la vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de

boieri de treapta a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în

Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova, 27 de

deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova.

Domnia. Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare

principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de

membri (art. 2), iar în Moldova 132 de membri (art. 2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din

membrii Adunării era necesară pentru a se putea proceda la alegerea domnului. Înainte de apă şi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la

alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire

străină, nici de vreo altă cugetare, ci binele şi fericirea obştii îmi va fi cel dintâi scop”.

Domnul se alegea la primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu

majoritate simplă din cei zece candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere

se făceau în aceeaşi şedinţă un arz către Poartă, cerându-se confirmarea domniei, cât

şi o notă oficială de informaţiune către Curtea proteguitoare. Ambele adrese se

iscăleau de toţi membrii Adunării (art. 42 Regulamentul Organic al Valahiei), care se

dizolva imediat. Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, respectiv la Sf. Nicolae din

Iaşi, şi jura pe Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, de a păzi

cu sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Principatului după Regulamentul

statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi

protectoare, în urma unei anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele

două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea domnească era imediat exercitată de

Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor. Candidaţii la domnie trebuiau să aibă vârsta

de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească a cărei notabilitate „să

suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau alegerile; votarea candidaţilor se

făcea cu bile.

După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuiau să dea socoteală

domnului şi Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare, domnul depunea

jurământul cerut de art. 44 al Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48

Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul avea dreptul de iniţiativă legislativă.

Trimitea prevederile de legi cu pitacuri domneşti , în terminologia modernă, mesaje.

Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau a-l respinge. După ce

era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare, care echivala sancţionarea.

Dacă refuza întărirea, domnul putea să trimită proiectul Adunării „spre o nouă

chibzuinţă”. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu

promulgarea. Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care

era fixată la 1,2 milioane pe an.

Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată numele de miniştri.

În sistemul regulamentar, domul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină

seama de alte considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau

urmări o altă politică decât aceea a domnitorului, care dădea directivele şi impulsurile

necesare.

Miniştrii făcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam, putea însă prin

anaforale adresate către domn să „arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi

înfăptuite de anumiţi miniştri. Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica

aceste „arătări” şi celor două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat

putea fi destituirea domnului, cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul Alexandru

Ghica. După Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii erau: - Ministrul Trebilor dinlăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau

Vistierul, - Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul

dreptăţii, Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii.

Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători, reuniţi sub preşedenţia domnului sau a marelui vornic dinlăuntru. Îmbrăca două forme:

- Sfatul administrativ ordinar era compus din miniştrii de interne, de finanţe şi secretarul statului, avînd rolul de sfătuire a domnului şi de pregătire a materialelor lucrărilor Adunării Obşteşti. De asemenea, elabora proiectele de legi care, după aprobarea lor de către domn, erau supuse deliberării Adunării Obşteşti Ordinare;

- Sfatul administrativ extraordinar („marele sfat al mini trilor”) era

compus din membrii Sfatul administrativ ordinar şi din şefii celorlalte

departamente al dreptăţii, al credinţei şi şeful miliţiei. A funcţionat

numai în Muntenia. Se aduna numai în împrejurări importante şi era

prezidat de către domn.

Regulamentele Organice au înfiinţat departamentele: -Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală, supravegherea municipalităţilor, împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării publice; -Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strângeau toate veniturile şi din care se plăteau toate cheltuielile statului.

Regulamentele Organice au creat, în Ţara Românească, Înaltul divan, iar în Moldova, Divanul domnesc ca a treia şi cea mai înaltă instană, competentă să judece pricinile civile, comerciale sau penale.

Prin Regulamentele Organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova

(1832) s-a încercat despărţirea puterii judecătoreşti de cea executivă, laicizarea

justiţiei, stabilirea modului de recrutare a judecătorilor, scurtarea cursului judecăţii. Se

stabilesc două categorii de instanţe judecătoreşti: ordinare şi extraordinare. Din prima

categorie făceau parte instanţele civile, iar din cea de-a doua, instanţele militare şi

cele ecleziastice. Instanţele civile erau şi ele ordinare şi speciale.

Instanţele civile ordinare erau de trei grade:

- primul grad de jurisdicţie era reprezentat de judecătoriile „du prin sate” sau de

împăciuire, compuse din preotul satului şi trei juraţi aleşi de obşte pentru

rezolvarea pricinilor minore, şi judecătoriile de judeţ, respectiv tribunalele de

ţinut, ca instanţe de prim grad compuse dintr-un preşedinte şi doi membri, iar

în Ţara Românească şi un procuror, numiţi de domn, competente să judece

pricini civile, comerciale şi plângerile clăcaşilor împotriva boierilor;

- divanurile judecătoreşti sau divanurile de apelaţiune, instanţe de al doilea

grad de jurisdicţie, înfiinţate la Bucureşti (unul civil şi altul penal) şi Craiova (unul

civil şi altul penal), competente să judece apelurile declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi penale;

- Înaltul divan în Ţara Românească sau Divanul domnesc în Moldova

constituiau al treilea grad de jurisdicţie, fiind competente să judece apelurile declarate împotriva deciziilor divanurilor judecătoreşti şi ale tribunalelor de comerţ.

Din categoria instanţelor civile speciale făceau parte: -judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire, ca primă instanţă;

-Judecătoria Poliţiei, tot instanţă de prim grad; -Tribunalul de pricini comerciale, instanţă de apel, în competenţa căruia intrau apelurile în pricinile comerciale.

În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele Organice realizează un

progres, creând o justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi retribuiţi de stat cu salarii şi nu plătiţi de împricinaţi. Procedura de judecată. În ceea ce priveşte procedura de judecată, Regulamentele

Organice au adus următoarele inovaţii: a) abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca, lăsându-i-se numai dreptul

de întărire a hotărârilor definitive;

b) admiterea principiului autorităţii de lucru judecat; c) desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în materie penală.

Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urma apărarea

pârâtului, se administrau probele cerute de părţi, a căror discuţie se făcea şi apoi se da

hotărârea. Mijloacele de probă erau: jurământul, martorii, blestemul şi cartea de

blestem, înscrisurile, cercetarea la faţa locului, expertiza, prezumţiile, cunoaşterea

personală a judecătorului, măsurile de asigurare.

Căile de atac erau:

opoziţia – dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia dată de a o ataca în faţa

aceleiaşi instanţe în termen de 8 zile;

apelul – dreptul de a ataca hotărârea la instanţa superioară;

apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a treia şi cea mai înaltă instanţă.

Hotărârea acestuia urma să fie întărită de domn şi pusă în executare.

DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ

Începutul epocii moderne în ţările române constă în progresele realizate în

plan economic şi social în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-

lea manifestate prin extinderea producţiei meşteşugăreşti şi creşterea celei

manufacturiere, volumul sporit al schimbului de mărfuri pe piaţa internă şi externă,

prin acumulări lente de capitaluri printr-o accentuare a legăturilor dintre exploatările

agricole de diferite dimensiuni şi piaţă. Începuturile epocii moderne , marcate de

revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, au arătat hotărârea şi voinţa

limpede exprimată a unor categorii sociale mijlocii pentru înnoirea organizării interne,

pentru revenirea la domniile pământene, act care în perspectiva timpului constituia cel

dintâi pas spre restaurarea suveranităţii depline a celor două ţări româneşti.

Revoluţia din 1821 ne apare ca un moment istoric în care idealurile naţionale s- au

împletit cu cele sociale. Dintre toate documentele revoluţiei cel mai reprezentativ este

cel intitulat: „ Cererile norodului românesc", un adevărat proiect de constituţie în care

sunt formulate propunerile de organizare politică a ţării:

- dregătoriile nu se vor mai da pe bani şi nici după naştere, ci după vrednicie;

- privilegiile străinilor se desfiinţează;

- domnii nu vor mai aduce cu ei decât cel mult patru boieri greci şi numai pentru

curte;

- clericii să fie pământeni şi să întreţină şcoli româneşti;

- miliţia naţională a ţării se va alcătui din 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi;

- vămile interne se desfiinţează;

- numărul căpitanilor de judeţe se reduce;

- se păstrează numai dările din vremea lui Vodă Caragea;

- Tudor Vladimirescu devine ocârmuitor al ţării şi este scutit de dări;

- se reinstaurează domniile pământene după mai bine de un secol.

În concluzie, Tudor Vladimirescu preconiza organizarea unei vieţi naţionale,

politice şi administrative, de cinste şi dreptate, bazate pe idei de emancipare naţională.

Bazată pe o strategie şi tactică pregătită din timp, având un program politic, un nucleu

conducător şi o forţă armată proprie, a fost o revoluţie naţională democratică pentru

liberttate şi dreptate socială, rezultând intenţia lui Tudor Vladimirescu de a introduce

un regim constituţional modern întemeiat pe principii şi instituţii avansate.

Evoluția organizării de Stat în perioada 1859-1864

Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea Principatelor Romane

să-şi statornicească instituţiile statale politico-juridice, ele căutand chiar să cucerească

şi restul libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional.

Adunările elective instituite prin Convenţie aveau sarcina să-1 aleagă pe

domnitor. Adunarea electivă din Moldova, constituită la 28 decembrie 1858, a

rezolvat mai întâi situaţia alegerii ca deputat a principelui Grigore Sturdza, care era

contestat de alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad de general de divizie,

după care, în şedinţa din 5 ianuarie 1859, a ales pe colonelul Alexandra loan Cuza,

fostul prefect, iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, în funcţia

supremă de Domn.

În aceeaşi şedinţă Domnul A. I. Cuza a depus următorul Jurămant: „Jur, în

numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi

interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată

Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată

prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât,

neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiunii române. Aşa să-mi

ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei sa-mi fie de ajutor".

În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12 ianuarie, iar întrunirea are

loc în 20 ianuarie. În data de 24 ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul

Muntenia alege în funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să depăşească

cu mult prevederile Convenţiei de la Paris.

Domnia lui A.I. Cuza începe cu difilcultăţi şi excepţii ridicate de Comisia centrală,

care punea problema validării alegerii domnitorului conform Legii electorale. De

asemenea, pe plan politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente, cu

două guverne, având ca instituţii comune Comisia centrala de la Focşani, Curtea de

casaţie şi armata. În scopul creării unui singur stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie

1861, el prorogă Adunările Moldovei şi Munteniei, alese potrivit Legii electorale

stabilite de Convenţia de la Paris până la 24 ianuarie 1862, când trebuiau să se

reunească, ca un adevarat Parlament, în capitala ţării, la Bucureştti. Dubla alegere a

lui A.I. Cuza nu a fost recunoscută imediat de puterile garante. Franţa, Sardinia şi

Rusia aveau interese care favorizau unirea, Anglia a manifestat o atitudine

inconsecvenţă, Austria şi Turcia erau opuse procesului unificator.

Domnitorul A.I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către Poartă, decât după ce,

la Conferinţa din august 1859, Turcia Austria au recunoscut dubla alegere. Trecând

peste prevederile Convenţiei de la Paris, A.I. Cuza a procedat la unificarea treptată a

organelor centrale ale statului. În cele două guverne a numit persoane originare din

cele două state, iar ministerele moldovene au fost transformate în Directorate

subordonate celor bucureştene. În Adunările elective ale fiecărui principat au fost

aleşi deputaţi în mod altemativ, dintr-un principat sau celălalt.

În privinţa armatei, domnitorul a stabilit că modul de instruire şi regulamentele

militare să fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să fie

unice pentru întreaga oştire. Intărirea armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei

puterilor străine, ca urmare a încălcarii prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi

pentru o eventuală reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi putut crea

posibilitatea unirii acesteia cu ţara mamă.

În ceea ce priveşte unificarea administrative, s-au întreprins măsuri pentru crearea

unei reţele extinse de telegraf, de transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat

procedura de transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale la cele

locale, corespondenţa flind trimisa direct celor interesati, nu prin intermediul

ministerelor de externe.

În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la înlăturarea

egumenilor greci şi s-a realizat secularizarea averilor manastireşti. La Poarta Otomană

s-a trecut la un singur organism de reprezentare pentru ambele principate, activitatea

diplomatic rezolvând problemele tuturor românilor din Moldova şi Muntenia.

Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste măsuri, dar la

Conferinţa de la Constantinopole, din septembrie 1861, puterile garante au fost de

acord cu toate măsurile, dar condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul domniei lui

A.I. Cuza.

Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului România şi a anunţat unirea

Guvernelor în anul 1861 şi a Adunărilor Elective în anul 1862.

Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranității naționale de Stat

Domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă

frecvent la politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative,

judecătoreşti şi administrative a statului. Autonomia legislativă a fost recunoscută mai

întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea Principatelor române să-şi revizuiască

întreaga legislaţie pentru a o pune de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin

recunoaşterea internaţionaşă a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale

lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de

către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative.

De asemenea, tot pentru a apăra suveranitatea de stat, Principatele nu au mai

recunoscut valabilitatea paşapoartelor eliberate de Turcia pentru Principate, nici

valabilitatea în Principate a paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia.

Aşadar, Principatele au început să elibereze paşapoarte proprii şi le-au acceptat pe

cele străine numai dacă erau eliberate pentru Principate.

O altă problemă care afecta suveranitatea şi interesele statului nostru, a fost aceea a

secularizării averilor mănăstireşti.

Perioada care a urmat reprimării revoluţiei române de către forţele intervenţioniste

străine a fost marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:

- Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională

comună a Rusiei şi Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv

Regulamentele Organice astfel: domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii

erau consideraţi înalţi funcţionari otomani, numiţi pe un termen de 7 ani de

puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;

a. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus la una singură;

b. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară

erau dizolvate şi înlocuite cu Consilii (Divanuri Obşteşti), compuse din

notabili de încredere şi membri ai clerului înalt, numiţi de domn şi

având ca prerogative adoptarea bugetului, a proiectelor de legi,

controlul finanţelor publice şi al gestiunii statului;

c. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea

suzerană în apărarea ordinii sociale i politicii existente.

- Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra

Principatelor, însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia

colectivă a puterilor garante semnatare în următoarele condiţii:

- Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întrunească acordul prealabil

colectiv al puterilor garante, în unanimitate;

- Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;

- Principatelor li s-a recunoscut independenţa administrativă, dreptul fiecăruia

de a întreţine o armată naţională, de a emite legi şi de a se angaja liber în

comerţul cu alte state;

- A fost instituită o Comisie permanentă a statelor riverane Dunării, incluzând şi

Principatele, care urma să elaboreze regulamentele de navigaţie;

Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma să fie consultată

prin convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative pentru toate stările sociale. În

scopul cunoaşterii stării interne şi a propunerilor adunărilor ad-hoc se instituia o

comisie specială de informare a puterilor semnatare, cu sediul la Bucureşti. O

conferinţă ulterioară a garanţilor urma să decidă statutul definitiv, intern şi

internaţional, al Principatelor, sub forma unui hati şerif al sultanului.

Depăşind prevederile restrictive ale Tratatului, Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat

ca organe împuternicite de alegători să consacre pe cale legală imperative naţionale.

Rezoluţiile adoptate de adunări au cerut:

- autonomia şi neutralitatea celor două ţări;

- unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România;

- guvern responsabil şi constituţional;

- adunare legiuitoare reprezentativă;

- prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urma şi să fie

crescuţi în religia ţării.

Organizarea Statului unitar român

Convenția de la Paris 1864

În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului unitar român s-a întemeiat

pe Convenţia de la Paris din anul 1858 şi Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris,

din anul 1864.

Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate prin intermediul legilor

ordinare edictate de statul român suveran şi independent. Potrivit legilor adoptate,

organele centrale ale statului au fost:

Parlamentul ţării. Acest organ a fost format potrivit dispoziţiilor Convenţiei de

la Paris, care au prevăzut câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată

unicameral. Inovaţiile Statului dezvoltăror al Convenţiei de la Paris au determinat

organizarea bicamerală a parlamentului român şi într-o oarecare măsură lărgirea

corpului electoral, fără a se introduce votul universal, egal, direct şi secret.

Cele două camere ale parlamentului român au fost:

- Adunarea electivă, formată din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade,

corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari indirecţi şi

alegători direcţi cu dispensă de cens, format mai ales din intelectuali români.

Alegătorii din ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar cetăţenii

români aleşi ca deputaţi trebuiau să aibă 30 de ani şi un venit anual de 200 de

galbeni.

- Adunarea Ponderatrice, Senatul, formată din 64 de membrii numiţi, 32 fiind

desemnaţi de Al. I. Cuza din rândul unor personalităţi române, restul de 32

fiind desemnaţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ din

cele trei propuneri făcute de către fiecare judeţ.

Şeful statului român. Cu ocazia Unirii şi întemeierii statului naţional unitar Român, în

funcţia de şef al statului a fost ales Alexandru Ioan Cuza. Convenţia de la Paris a

prevăzut între organele centrale investite cu exerciţiul puterii publice şi Domnitorul ,

ales pe viaţă de către Adunarea Electivă, moldovean sau muntean în vârstă de cel

puţin 35 de ani, cu un venit financiar minim de 3000 de galbeni, dispoziţii pe care

Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.

Potrivit acestui Statut al Convenţiei de la Paris, şeful statului cumula atribuţii

executive şi legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de

câte ori situaţia impunea măsuri urgente.

Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernului celor două principate şi

formarea în decembrie 1861 a Guvernului României, urmată de unificarea deplină a

administraţiei centrale a statului şi proclamarea oraşului Bucureşti drept capitala ţării,

sunt acţiuni menite să consolideze puterea statului naţional unitar modern, se impunea

organizarea unui sistem administrativ unitar. Acest sistem de organe administrative a

fost organizat, la început, pe baze centralizate, tocmai din necesitatea aplicării

uniforme a legilor ţării, după care în evoluţia organizării puterii executive, urma să-şi

facă loc descentralizarea administrativă şi îngustarea prerogativelor guvernului.

În această perioadă, pe plan central, puterea executivă era încredinţată

domnitorului, care o exercita prin guvernul său şi prin miniştri ce erau numiţi şi

revocaţi de el.

Întemeiat în condiţii istorice favorabile, statul unitar romţn dispunea de

instituţii politico-juridice moderne.

Formarea sistemului de drept Român modern

Reforma agrară

Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864 se dispunea că ţăranii

sunt şi rămân proprietari pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii

clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea

ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea

dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care ace

tia le stăpâneau. Acest criteriu a împărţit proprietarii de pământ în trei categorii:

fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de

ani. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de

meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen

de 15 ani, prin sume repartizate anual.

După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile

moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o

puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură

prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.

Cu toate limitele sale, reforma din anul 1864 înseamnă, în esenţă, primul pas

istoric de amploare al aplicării programului social al revoluţiei din anul 1848, cu

efecte determinante asupra structurilor social-economice ale ţării, marcând momentul

generalizării relaţiilor capitaliste în ansamblul economiei româneşti, nu numai în

agricultură.

Reforma electorală

Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vurt să-l dezbată, a fost

aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia

de 25 ani împliniţi şi prevedea că legătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în

categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele

rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de

numărul acestora), precum şi patentarii, până la clas a V-a inclusiv. Cincizeci de

alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un

venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin

biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica

venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegilor, doctori şi

licenţiaţii facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome recunoscute de

guvern sau erau conducătorii unor instituţii.

Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.

S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători îşi

exercitau drepturile în comunele tribale, ir alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi

colegii de judeţe).

Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de

procedură civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi din

dispoziţia lui Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat

cadrul juridic necesar dezvoltării legislaţiei româneşti. Prin adoptarea acestor coduri,

România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. Opera legislativă a lui

Alexandru Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria şi practica juridică, a stimulat

dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la afirmarea gândirii

juridice româneşti în ţară şi peste hotare.

Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui

Cuza. Comisia, ale cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare

legiuirile româneşti anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea

vreme de un imens prestigiu şi care servise drept model celor mai multe coduri

burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat şi care se

bucura în Europa acelor vremuri de o deosebită apreciere, legislaŃia civilă a Belgiei

şi doctrina juridică a vremii.

Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie

1865. În momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar după

abdicarea lui Cuza s-a republicat sub titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza

au avut ca principală sursă de inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi

dispoziţiile acestuia nu au fost preluate în mod mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor

la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea lui Cuza a preluat mod selectiv

şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut permanent în vedere dispoziţiile din

legiuirile româneşti anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin a fost dreptul

roman adaptat la condiţiile feudalismului.

Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în

general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare

la Dispoziţiile finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era

consacrată bunurilor, iar ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

Codul civil din 1865 are următoarea structură:

- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;

- Cartea I-a despre persoane;

- Cartea a II-a despre lucruri;

- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;

- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea

altor legiuiri mai vechi.

Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la

aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de-a doua

bunurilor, iar cea de-a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea

a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care

proprietatea se poate dobândi. Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi

"Codul patronilor şi al proprietarilor", deoarece cartea a II-a şi a III-a reglementau

regimul proprietăţii private capitaliste, mai mult de 2/3 din articolele codului fiind

consacrate proprietăţii, precum şi datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471

şi 1472) care aveau o deosebită importanţă practică.

Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei

convenţii prin care o persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această prevedere

urmărea să împiedice vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o

asemenea practică ar fi dus la reînvierea relaţiilor de tip

feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi muncitori cu privire la

condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea

acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea Codului

civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel, în textul

corespunzător francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru

cuvântul muncitor este utilizat cuvântul servitor.

Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi

servitori, având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la

relaţiile de muncă din întreprinderile capitaliste.

În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus

principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de

folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul

prevede că ea începe în momentul naşterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul

francez cere ca noul născut să fie şi viabil.

Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării

persoanei de la 18 ani când are capacitate apropiată de a majorilor, potrivit cu care

emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte

de această dată.

Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop

lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele

fără scop lucrativ care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau

politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu

are o relaţie proprie, ci este o ficţiune a legii.

Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La

elaborarea acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti

anterioare, din Codul penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.

La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal,

profund individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din

mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul ca pe

un om raţional, conştient de urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv

pentru care trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat

caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariţia noilor concepţii cu privire la

faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul pedepselor, au început a fi luaţi în

considerare şi factorii sociali care determină comportamentul uman, ceea ce a dus la o

serie de modificări ale codului în cauză, cu accent pe necesitatea reeducării

infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.

Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:

- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;

- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;

- Cartea a III-a - Contravenţii.

Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:

- crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;

- delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;

- contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.

În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se

în vedere gradul lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii

de stat şi trădarea. Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra

Constituţiei: faptele contra sistemului parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate

ca făcând parte din categoria infracţiunilor mai grave infracţiunile contra intereselor

publice, care priveau exercitarea funcţiilor administrative de către funcţionari: abuzul

de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt îndreptate împotriva funcţionarilor

publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor. Cele mai multe dintre

infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele îndreptate împotriva vieţii, a

integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul

civil. Plecând de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură

civilă sunt cele care dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au

acordat o atenţie deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din

Codul de procedură civilă francez, Codul de procedură civilă belgian, precum şi din

legiuirile româneşti anterioare.

Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:

- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;

- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;

- Cartea a III-a - Curţile de apel;

- Cartea a IV-a - Arbitri;

- Cartea a V-a - Executarea silită;

- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;

- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.

Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în

procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele,

jurământul judiciar şi prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul,

când se proceda la o nouă judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva

hotărârilor date în lipsă, contestaţia şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost

bine interpretată şi aplicată.

Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul

penal. Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile

româneşti anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina

juridică a vremii. Codul în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze.

Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea,

urmărirea şi instrucţia

infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era structurat

în două cărţi, corespunzătoare celor două faze ale procesului.

Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie judiciară, care

aveau ca sarcină descoperirea infracţiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcină

urmărirea infractorilor şi de către judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină

anchetarea infractorilor, numită instrucţie.

Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele

judeţene, curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei

personalului calificat, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind

încredinţate subprefecţilor ce administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor

intrau delictele, iar în competenţa curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau

formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu compus din cetăţeni.

Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:

- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită vinovată,

se proceda la a doua întrebare.

- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul răspundea

afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege

corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea juriului în

ceea ce priveşte circumstanţele atenuante.

STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918

Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic

democratic. În anul 1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentală, constând în

alternanţa la guvernare a conservatorilor şi liberalilor, rolul de arbitru revenind

monarhiei.

Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un

drept burghez. El a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi

inviolabilă”, dându-i toate garanţiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost

Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în epoca lui Cuza, care constituiau temelia

sistemului de drept modern. Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale care

au fost adoptate în scopul promovării principiilor progresiste din epocă.

În istoriografia de specialitate din România din această etapă se evidenţiază

faptul că izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina şi

jurisprudenţa.

Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu

transformările sociale şi economice, vizând modernizarea vieţii sociale şi de stat.

Întreaga perioadă luată în discuţie a fost dominată de problema agrară şi problema

electorală. După obţinerea independenţei totale de stat, România a primit un nou statut

juridic internaţional, fapt relevant în evoluţia societăţii. Constituţia din anul 1866 a

fundamentat în România un regim politic democratic.

În Transilvania, victoria reacţiunii a determinat abrogarea Constituţiei din anul

1849 şi instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere

armată, cenzură, germanizare şi catolicizare. Sub presiunea unor factori externi şi

interni, a fost instaurat un regim de guvernare liberală de scurtă durată, după care a

fost instaurat regimul dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat „o

recrudescenţă a politicii de discriminare şi oprimare a naţiunii române”. Anexarea

Banatului (1860) şi a Transilvaniei (1867) a declanşat politica de deznaţionalizare la

care românii s-au pronunţat prin ample manifestări:

- Pronunciamentul de la Blaj (1868), mişcarea memorandistă etc. Integrarea

forţată şi politica de rusificare şi deznaţionalizare a Transilvaniei a declanşat o

amplă mişcare de emancipare naţională a cărei finalizare a dus la Unirea cu

ţara în martie 1918.

Eliminarea jurisdicţiei consulare şi recunoaşterea legilor româneşti, înfiinţarea

agenţiilor diplomatice ale României, renunţarea la paşaportul otoman, convenţiile

internaţionale poştale, telegrafice şi comerciale şi, mai ales, Tratatul de la Berlin

(1878) au conferit României un nou statut internaţional în concertul popoarelor

suverane europene.

Prefacerile structurale şi instaurarea monarhiei constituţionale au reclamat o nouă lege

fundamentală, materializată în Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866 (8 titluri

împărţite în capitole şi secţiuni).

Caracterizarea generală și izvoarele dreptului

Dreptul României din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un

drept burghez. Acesta a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ,,sacră

şi inviolabilă,, , dându-i toate garanţiile.

A fost reglementată şi libertatea şi egalitatea pentru toţi cetăţenii, fapt ce atestă

caracterul democraţiei burgheze, adesea limitat, situaţie confirmată de dispoziţii ca

acestea: ,, Libertatea individuală este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit,, .

În privinţa egalităţii, şi în România. Conţinutul adesea formal al dispoziţiilor

constituţionale şi al legilor ordinare a fost evident.

Este de subliniat că, deşi s-a înscris în Constituţia României un anumit număr

de drepturi şi libertăţi, au fost înscrise foarte puţine drepturi fundamentale, fiindu-le

preferate libertăţile.

Dreptul etapei pe care o analizăm a fost împărţit în drept public şi drept privat.

De asemenea, în structura sistemului dreptului din această etapă nu au fost cunoscute

o serie de ramuri de drept: dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul financiar. Aceasta

s-a datorat felului cum au fost apreciate raporturile sociale din aceste domenii,

legiuitorul preferţnd reglementarea prin legi, şi nu prin coduri. Aşa de exemplu,

datorită faptului că raporturile de familie au fost considerate a fi numai de ordin

patrimonial, iar căsătoria un contract, normele care au reglementat această importantă

instituţie juridică au fost incluse în ramura dreptului civil.

În concepţia doctrinarilor din România, din această etapă izvoarele dreptului

au fost:

- Legea care, după concepţia timpului, a fost emanaţia puterii legiuitoare,

elaborată cu respectarea unei anumite proceduri. Pentru acest punct de vedere

s-au invocat textele constituţionale care prevedeau că orice lege cere învoirea

a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare, accentul căzând pe aspectul formal

şi nu pe conţinut.

s-a adoptat, în legătură cu legea ca diviziune principală, împărţirea în legi

fundamentale şi legi ordinare, cunoscându-se şi categoria legilor excepţionale a fost

practicată în România de la un moment dar, generalizându-se în condiţiile stării de

asediu.

- Cutuma, în legislaţia României etapei pe care o analizăm nu s-a statuat expres

că obiceiul juridic este izvor al dreptului, fiind texte de lege care l-au admis

însă.

În ceea ce priveşte contractul, acesta a existat mai mult în domeniul dreptului

internaţional. Pe plan intern, contractul a fost, în reglementarea anumitor relaţii

sociale, izvor al dreptului admis în limitele legilor în vigoare şi al politicii promovate

de clasele dominante.

- Jurisprudenţa, a fost socotită izvor al dreptului. De asemenea, s-a admis

precedentul judiciar ca izvor al dreptului, judecătorul putând crea noi norme

de drept, acoolo unde legea nu prevede nimic.

- Doctrina, poate fi de asemenea un izvor formal al dreptului pozitiv.

Invocarea jurisprudenţei şi a doctrinei a fost adesea uzitată de instanţe judecătoreşti

din România, în principal din cauza unor lacune ale legislaţiei, cu toate că uneori, pe

această cale s-a realizat şi eludarea legii.

Organizarea de stat și instituții juridice

Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte constituţionale:

Convenţia de la Paris, din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

din 1864 şi Constituţia din 1866, ultima reprezentând acel compromis dintre marea

burghezie şi moşierime, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război mondial,

două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a modificat art.7, prevăzându-se de

acum posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că

numai românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile rurale în România,

iar în 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea ţării ca regat, pe noi

interesându-ne, în principal, schimbările aduse în regimul electoral.

Transformările intervenite în ramurile dreptului

Dreptul Constituțional

Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, ca organ

unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, aleasă pe

7 ani prin vot bazat pe un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările

Elective să fie organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi.

Conflictul care s-a născut între domn şi asemenea adunări elective, conflict care

reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale progresului

şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864.

Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea

bicamerală a Parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi

introdus votul universal, egal, direct şi secret.Cele două camere ale Parlamentului au

fost:

- Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade,

corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce alegeau

indirect – şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de

cens, mai ales dintre intelectuali.

- Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi membri numiţi; din

cei 64 de membri numiţi, 31 erau numiţi de domn, restul fiind numiţi din

rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri

făcute de fiecare judeţ.

Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi

reînnoia componenţa la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la

fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII

din „Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului”, din preambulul Statutului s-a stabilit

că reînnoirea se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui).

-

Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la Constituţia din

1866, care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului emană de la naţiune care

nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”. De asemenea, se proclamau o serie

de principii fundamentale de drept: drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţeanului, suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, responsabilitatea

ministerială.

-

Conform principiului separaţiei puterilor în stat, cele trei puteri erau declarate

independente una de alta. Puterea legislativă se exercita de către domn şi

Reprezentanţa Naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o exercita

prin organele administrative. Puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.

-

Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală

a Parlamentului. Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile

Legiuitoare) şi era format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă

aparţinea domnului, Adunării Deputaţilor şi Senatului. Dispoziţiile privind

compunerea şi alegerea membrilor Parlamentului erau inserate în Constituţie şi în

legea electorală (modificată în 1864).

Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare,

precum şi dreptul de a sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a

guverna prin decrete, dar putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună

altora dreptul său de veto absolut. Conform Constituţiei, Reprezentanţa Naţională

avea dreptul de autoconducere, interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară.

Principala funcţie a Reprezentanţei era legiferarea, constând în dezbaterea şi

aprobarea legilor, dar Adunarea Deputaţilor îndeplinea şi o atribuţie executivă:

dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.

Şeful statului. Convenţia de la Paris a prevăzut, în art. 3, între organele învestite

cu „puterile publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea

Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puŃin 35 de ani, cu un

venit funciar public timp de 10 ani, sau care să fi fost membru al Adunării, dispoziţii

pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.

Puterea executivă revenea, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului (Alteţă

Regală din anul 1879, rege din 1881, după proclamarea României ca regat).

Domnitorul (şeful statului) era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui

atribuţii erau limitativ consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de

anumite privilegii. Domnul beneficia de privilegiul irevocabilităţii, al inamovibilităţii

şi neresponsabilităţii, în sensul că răspunderea revenea miniştrilor care contrasemnau

toate actele sale. Domnul numea şi confirma în toate funcţiile publice, era capul oştirii

(calitate în baza căreia conferea gradele militare), avea dreptul de a declara război, de

a încheia tratate şi convenţii cu alte state, de a bate monedă şi de a conferi decoraţii.

Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi realegerea în funcţia

de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată. Constituţia a reglementat

locotenenţa domnească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci

când succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în imposibilitatea de a domni

din diferite motive, în special boală.

Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa aceasta

l-au declarat pe şeful statului neresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită

atribuţiile sale de ordin administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi

răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la

Paris în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92 şi 93).Miniştrii erau titulari ai

departamentelor – ministerelor, care nu se înfiinţează decât prin lege.

Potrivit Constituţiei, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care

deţinea majoritatea parlamentară (regulă deseori încălcată).

Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti, dar toate

hotărârile acestora se executau în numele domnitorului, care avea şi dreptul de

amnistie şi de graţiere.

În art. 36 al Titlului al III-lea din Constituţia din 1866 se sublinia că activitatea

judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe

întregul teritoriul statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.

Instanţele judecătoreşti erau:

- judecătoriile de plasă;

- tribunalele judeţene;

- curţile de apel;

- curţile cu juri, în materie criminală;

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe, precum Ministerul

Public sau Parchetul.

Conform art. 128 din Constituţie, instanţele judecătoreşti erau competente să

controleze constituţionalitatea legilor. Astfel, în caz de contradicţie între o lege sau o

prevedere legală şi o dispoziţie constituţională, judecătorul era obligat să dea

prioritate textului constituţional, acesta reprezentând norma legislativă supremă căreia

toate celelalte norme juridice îi erau subordonate.

Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea magistraţilor.

Sistemul electoral. Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale

din 30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere, în

principal. Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4 colegii: de la

un venit funciar de 300 de galbeni (colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriaşii şi

comercianţii din colegiul III). Erau scutiţi de îndeplinirea acestei condiţii privind

venitul liber-profesioniştii, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului, care

erau alegători direcţi. Colegiul IV îi includea pe toţi cei care plăteau un impozit cât de

mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (consideraţi primari) alegeau un delegat, iar

aceştia îl alegeau pe deputat. În anul 1881, prin modificarea Constituţiei, numărul

colegiilor a fost redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi liberalismul politic.

Dreptul Civil

Dreptul civil cunoaşte o serie de transformări substanţiale în domeniile

proprietăţii, persoanei, condiţiei juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept

a rămas Codul civil român adoptat în vremea lui Cuza.

Proprietatea. În materia proprietăţii statul a manifestat o preocupare specială,

intervenţia lui făcându-se simţită, mai ales după cucerirea independenţei de stat. A

fost creat un regim general cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei

naţionale. În anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a industriei naţionale

care prevedea condiţiile necesare pentru crearea unei întreprinderi, avantajele de care

beneficiau cei care înfiinţau întreprinderi industriale, precum şi o formă specială a

dreptului de proprietate – dreptul de proprietate industrială.

În anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei naţionale a extins

înlesnirile şi ajutorul statului şi la meseriaşii care utilizau cel puţin 4 calfe şi meşteri,

la societăţile cooperatiste de meseriaşi cu un capital de cel puţin 2000 lei, cu

îndeplinirea anumitor condiţii stabilite de lege, la cooperativele săteşti şi

întreprinderile care întrebuinţau, fie la un loc, fie la domiciliu, 30 de lucrători în

industria casnică.

Alte reglementări importante cu implicaţii în domeniul proprietăţii industriale

au fost Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ din anul 1879 şi Legea asupra

brevetelor de invenţiune din ianuarie 1906 care reglementa dreptul de proprietate

pentru inventatori. În temeiul acestei legi, inventatorul avea drepturi exclusive şi

temporare de exploatare în România, brevetul conferindu-i dreptul exclusiv de a

exploata în folosul său brevetul şi de a urmări înaintea tribunalului pe uzurpatori.

Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietăţii bancare, prin

intermediul căreia s-a înfăptuit controlul băncilor asupra industriei. În anul 1880 a fost

înfiinţată Banca Naţională a României, ca un centru de control asupra întregii vieţi

bancare. Între 1894 şi 1911 au fost create toate băncile comerciale mari, un rol foarte

important jucându-l capitalul străin care reprezenta, în perioada 1881-1903, 41% din

totalul capitalului bancar.

În domeniul proprietăţii miniere a fost adoptată Legea din anul 1895 prin care

s-a admis separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra subsolului, statul

devenind proprietarul substanţelor miniere (cu excepţia celor din cariere) pe care le

putea şi concesiona.

Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece Codul civil prevedea

împărţirea bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Legea învoielilor

agricole din anul 1866, cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile

Codului civil. Contractele (învoielile) dintre proprietarii de moşii şi ţăranii lipsiţi de

pământ aveau ca obiect arendarea unei suprafeţe de teren, în schimbul prestării unor

zile de muncă pe moşia proprietarului. Aceste învoieli erau transcrise într-un registru

al primăriei comunale, înscrisul fiind investit cu formulă executorie la simpla cerere a

proprietarului, fără judecată. Moşierul dispunea de trei căi de executare: plata unei

despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate sau, în caz de neplată, scoaterea la

vânzare; angajarea altei persoane, a cărei plată era suportată de cel obligat prin

învoiala încheiată; obligaţia autorităţii administrative de a „îndemna” pe ţăran să

presteze muncile pentru care s-a obligat.

Legea a fost modificată în anul 1872 în sensul constrângerii cu forţa armată a

formaţiunilor de dorobanţi, dispoziţie ulterior abrogată. Alte clauze abuzive ale legii

prevedeau probarea în justiţie a datoriilor ţăranilor exclusiv în baza registrului propriu

al moşierului, precum şi o procedură specială de executare pe motivul că muncile

agricole trebuiau efectuate la timpul optim. Răscoala ţăranilor din anul 1907 a impus

modificarea legislaţiei agricole şi adoptarea unei noi Legi a învoielilor agricole (23

decembrie 1907/5 ianuarie 1908) care interzicea munca sau dijma la tarla (obligaţia

ţăranului de a lucra pentru moşier o suprafaţă egală cu cea arendată). Contractele

colective între moşieri şi ţărani erau încheiate potrivit unor formulare elaborate de

Ministerul Agriculturii, autentificate de procuror şi supuse înregistrării obligatorii. O

comisie specială fixa preţul maxim şi un plafon minim la preţurile plătite ţăranilor

pentru muncile efectuate. Legea trusturilor arendăşeşti din anul 1908 limita dreptul de

a ţine în arendă mai multe moşii, conractele ce depăşeau 4000 ha putând fi anulate de

procuror. Cu toate acestea, arendaşii au găsit mijloace de eludare a legii, închiriind

moşii fără a-i trece numele în contracte.

În perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea, reglementări cu privire

la persoanele juridice care au fost introduse prin Codul de comerţ şi prin unele legi

speciale ce priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a

suferit o serie de modificări în anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementări noi au fost

făcute şi în alte domenii ale dreptului civil (răspunderea civilă, contractele, contractul

de închiriere, contractul de muncă etc.).

Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă.

Legea nr. 31/1894 prevedea impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare făcea

căsătoria nulă sau atacabilă.

Dreptul Penal

Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865, la care s-au

adăugat o serie de legi speciale. Acest cod a fost modificat, completat i aplicat

ulterior a a cum le-a convenit mai bine claselor dominante din România.

Cea mai importantă modificare a Codului penal până în anul 1918 a fost făcută

la 17 februarie 1874, când 18 crime au fost transformate în delicte. Scopul acestei

modificări nu a fost îndulcirea pedepselor pentru aceste fapte, ci scoaterea lor de sub

competenţa curţilor cu juri, guvernanţii timpului fiind nemulţumiţi de faptul că, în

cazurile respective, aceste instanţe decideau cel mai adesea achitarea infractorilor.

Legi penale au fost adoptate şi în legătură cu starea de război.

Dreptul Procesual

Codurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe întreaga perioadă de care

ne ocupăm, adoptându-se însă şi legi noi prin care s-au introdus proceduri speciale.

Dreptul procesual civil. În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia

republicării Codului din anul 1865, s-au introdus modificări vizând îmbunătăţirea

tehnicii de redactare a textelor, modificări de conţinut care vizau soluţionarea rapidă a

litigiilor etc.

Dreptul procesual penal. În materia dreptului procesual penal, cele mai importante

modificări suferite de Codul de procedură penală până la izbucnirea primului război

mondial au fost:

- Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie 1902, prin care

inculpatul a primit, printre altele, dreptul de a avea un apărător în cursul

instrucţiei şi de a comunica cu el „conformându-se regulilor închisorii”;

Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a

flagrantelor delicte (1913), care se referea la instrucţiunea şi judecarea flagrantelor

delicte (cu excepţia delictelor de presă şi politice) săvârşite în oraşele reşedinţă de

judeţ, în gări, în porturi, în bâlciuri ce ţineau de aceste ora e „chiar atunci când acele

gări, porturi şi bâlciuri ar fi fost situate în afară de raza oraşului”. Astfel, s-a introdus

o procedură specială prin care persoanele puteau fi arestate pe loc şi aduse în faţa

procuraturii, care le interoga şi le trimitea în faţa judecătoriilor de ocoale sau a

tribunalelor (în aceeaşi zi, fără parcurgerea fazelor premergătoare, se pronunţa o

hotărâre urgentă de judecare). S-a mai prevăzut că „la trebuinţă, tribunalul sau

judecătoria de ocol se puteau convoca dinadins (art. 3), că martorii puteau fi chemaţi

şi verbal prin orice ofiţer de poliţie, judecător sau agent al forţei publice, că se putea

acorda pevenitului timp de cel puţin 3 zile pentru a- i putea pregăti apărarea (art. 5),

că „instanţa de apel va judeca de urgenţă şi cu precădere, facerile prevăzute prin legea

de faţă, în termen de cel mult 20 de zile de la data primirii apelului” (art. 8).

În anul 1909, conform noii Legi pentru organizarea judecătorească, instanţele

judecătoreşti erau:

- judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);

- tribunalele de judeţ;

- curţile de apel;

- curţile de juraţi;

- Curtea de Casaţie (instanţă supremă).

Legislația Muncii

Desi în domeniul relaţiilor de muncă nu exista, în România, o ramură de drept

propriu-zisă, perioada 1866-1918 a fost caracterizată de elaborarea unei vaste

legislaţii în domeniu.

Constituţia din anul 1866 a reglementat dreptul de asociere în organizaţii

profesionale (art. 27), urmând ca regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi

ordinare, legi care însă s-au lăsat mult timp a teptate. Încălcând dispoziţiile art.27 din

Constituţie, guvernanţii au adoptat Legea meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902

prin care s-a stabilit obligativitatea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi meserie de a

se grupa şi a constitui laolaltă o corporaţie, sub lozinca „comunităţii de interese”. Prin

instituirea acestei obligaţii s-a urmărit ca muncitorii „să nu- i poată vedea interesele

lor de lucrători care sunt potrivnice patronilor şi să rămână în robie şi în întunericul de

mai înainte” (I.C. Frimu).

O altă lege din anul 1909 –Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor

profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice

(„Legea Orleanu”) – a interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui

salariat al statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter

economic, industrial şi comercial, precum şi tuturor celor cărora le era încredinţată

asigurarea unui serviciu public de această natură, „să facă parte din vreo asociaţie

profesională”, guvernul neadmiţând sub nici un motiv ca acestea să fie considerate

persoane juridice. Această lege a declan at un şir neîntrerupt de proteste, manifestaţii

muncitoreşti, greve, demonstraţii prin care se cerea abolirea ei.

În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi

asigurărilor muncitoreşti, prin care s-au dezvoltat principiile legii din anul 1902, dar

care conţinea şi o parte referitoare la asigurările muncitoreşti – prima reglementare

juridică în materie, menită să asigure condiţii de muncă şi de trai mai omeneşti.

Primele legi care cuprindeau reglementări în materia duratei zilei de muncă au

fost Legea pentru organizarea serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru

industria insalubră (1875) şi Legea sanitară (1885), ultimele două referindu-se şi la

reglementarea muncii minorilor în sensul neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Prin

Regulamentul industriei insalubre din anul 1894 s-a stabilit că, pentru copii şi femei,

atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în cariere, la antiere, munca zilnică nu putea

începe înainte de orele 5 a.m. şi nu putea dura decât cel târziu pânăla orele 8.30 p.m.

Pentru lucrătorul major însă, care „este stăpân pe timpul şi pe felul muncii sale” (art.

12), nu s-a stabilit nici un fel de măsură de limitare a timpului de lucru, acesta fiind

obligat în continuare să accepte condiţiile impuse de patroni.

Prin Legea din 6 martie 1897, repausul duminical a fost reglementat la o

jumătate de zi, de la orele 12 către seară – pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul

urban şi până la orele 12 – pentru cei din mediul rural. Ulterior, Legea repaosului

duminical din anul 1910 a reglementat acest aspect mai amănunţit.

Opoziţia burgheziei faţă de recunoaşterea dreptului la grevă al muncitorilor s-a

manifestat prin interzicerea, chiar dacă nu făţişă, a acestui drept. Astfel, Legea

minelor din anul 1895 a prevăzut pierderea dreptului la pensie a „lucrătorului care va

fi dovedit că a silit pe un alt lucrător să participe la grevă, sau că a împiedicat lucrul

acelora care nu vor să se asocieze la grevă” (art. 130). Prin Legea din 1906 s-a interzis

expres minerilor folosirea dreptului la grevă, iar prin Legea contra sindicatelor,

asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi

stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) din 1909 s-a interzis funcţionarilor,

meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice

cu caracter economic, industrial şi comercial şi tuturor celor cărora le fusese

încredinţată asigurarea unui serviciu public de natura celor de mai sus să utilizeze

dreptul la grevă, instituind şi pedepse aspre în cazul nerespectării acestei prevederi.

Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi a asigurărilor muncitoreşti

din 1912 a stabilit posibilitatea patronului de adesface oricând contractul de muncă

dacă muncitorii, calfele sau meşteşugarii „primejduiesc siguranţa fabricii, atelierului

sau casei”, formulare a cărei ambiguitate dădea uşor prilejul patronilor de a o putea

folosi împotriva mişcării revendicative a muncitorimii.

În ceea ce priveşte asigurările pentru accidentele de muncă, Codul civil din

1864 statua teoria responsabilităţii delictuale potrivit căreia, pentru a-i valorifica

dreptul la indemnizaţie, victima unu accident de muncă trebuia să facă proba că

accidentul s-a produs din culpa patronului, lucru practic irealizabil în condiţiile

legislaţiei existente în acel moment. Mai târziu, s-a făcut apel la teoria răspunderii

contractuale, în baza căreia patronul trebuia să facă proba nevinovăţiei lui, muncitorul

accidentat fiind scutit de probă. Un mare progres l-a constituit adoptarea Legii pentru

organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912 care a introdus

teoria riscului profesional i s-a conturat, pentru prima dată, regimul asigurărilor

sociale. Prin această lege s-au asigurat muncitorii pentru accidente survenite cu ocazia

şi în timpul muncii i s-a instituit obligativitatea acestor asigurări pentru toate

întreprinderile şi meseriile care utilizau maşini cu motoare de tot felul, pentru

întreprinderile de construcţii, pentru mine, diferite exploatări etc. Existau însă şi

categorii de salariaţi ai întreprinderilor ce intrau în sistemul asigurărilor sociale,

lucrătorii din domeniul meseriilor care nu întrebuinţau motoare, lucrătorii din comerţ

şi muncitorii agricoli care nu beneficiau de dispoziţiile legii. Beneficiau de asigurări

numai cei care plăteau cotizaţia stabilită de lege.

Iniţial, contractul individual de muncă a fost guvernat de principiile Codului

civil care îi lăsa pe muncitori la dispoziţia patronilor. Odată acceptat, contractul avea

putere de lege între părţile contractante, iar, în cazul izbucnirii unui conflict între

muncitori şi patroni, art. 1472 din Codul civil dispunea că „patronul se crede pe

cuvântul său: pentru câtimea salariului, pentru plata salariului anului expirat şi pentru

aconturile date pe anul curgător”, făcând ineficace orice mijloc de probă invocat de

muncitor.

Contractul de ucenicie a fost reglementat foarte vag, pentru prima oară, de

Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912.

În ceea ce priveşte jurisdicţia muncii, Legea meseriilor a înfiinţat comisia de

arbitri, cu sarcina de a împăca lucrătorul cu patronul în caz de conflict. Legea pentru

organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti a dat această sarcină

comisiilor de împăcare. Dacă aceste comisii nu realizau împăcarea părţilor,

competenţa de a judeca conflictul de muncă revenea judecătoriilor de ocol.

Legislația Învoielilor Agricole

În legislaţia românească din perioada analizată, un loc aparte l-a ocupat Legea

învoielilor agricole din 1866. Această lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii

populaţiei, afecta profund condiţia juridică a acesteia, precum şi starea ei materială.

Legea reglementa contractele sau învoielile dintre moşieri şi ţărani, care aveau ca

obiect arendarea unor suprafeţe de pământ.

Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru special

ţinut de către primăria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea

autentic şi era învestit cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului. Primarul

îl punea în executare fără vreo judecată, printr-un sistem care se abătea în mod vădit

de la dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. În anul 1872 s-a

adus, prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în aceea că, pentru a-i

determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia de a munci pe moşia boierului,

autorităţile administrative locale pot recurge la constrângerea cu forţa armată. După

marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor

agricole mai multe modificări.

Dintre acestea menţionăm:

-desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii erau nevoiţi să lucreze

pentru moşieri o suprafaţă de teren egală cu cea arendată);

-dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol, hotărârea

autorităţilor administrative;

-stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi pentru muncile

agricole;

-controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani de către

inspectori regionali;

-încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de ministerul Agriculturii şi

autentificate de către primar, asistat de către executorul comunal.

STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918-1938

În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare Constituţia din 1866

până în anul 1923, când a fost adoptată o nouă Constituţie. Aceasta a fost promulgată

la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923.

În procesul de elaborare a noii constituţii s-a pornit de la textele Constituţiei

din 1866, dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina juridică

s-a afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a celei din

1866. Consfinţind făurirea statului naţional unitar român, Constituţia prevedea că

"România este un stat naţional, unitar şi indivizibil" şi că "teritoriul României este

inalienabil".

Constituţia a consfinţit regimul parlamentar democratic, a recunoscut

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat.

Potrivit Constituţiei, activitatea legislativă urma a fi exercitată de către rege şi

Reprezentanţa naţională (formată din Senat şi Camera Deputaţilor), cea executivă de

către rege şi Guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.

Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia dintre cele două adunări ale

Reprezentanţei naţionale. După aprobarea de către majoritatea membrilor ambelor

adunări, legile urmau a fi sancţionate de către rege.

Constituţia din 1923 a introdus controlul constituţionalităţii legilor, exercitat

de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul să declare inaplicabile

legile contrare Constituţiei, dar numai cu privire la cazul judecat.

De asemenea, a fost introdus şi principiul controlului legalităţii actelor

administrative, potrivit căruia instanţele judecătoreşti puteau cenzura actele emanate

de la administraţia de stat şi puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către

persoanele particulare.

Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a

alege şi de a fi ales, desfăşurarea alegerilor, structura Adunării Deputaţilor şi a

Senatului.

În perioada 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor constituţionale,

instituţia regenţei . Instituirea regenţei a fost determinată d e renunţarea lui Carol,

fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al tronului .

În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării ,

proclamându-l moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată, a fost creată o regenţă,

formată din trei persoane, care urma a-şi exercita prerogativele, în eventualitate a în

care Mihai ar fi ajuns rege înainte a major atului . Regenţa a început să îşi exercite

atribuţiile din iunie 1927, ca urmare a morţii regelui Ferdinand. În anul 1930 Carol a

revenit în ţară şi s-a proclamat rege (restauraţia ), astfel încât regenţa şi-a încetat

activitatea.

Modernizarea dreptului după Constituția din 1923

Drept Administrativ

În perioada de referinţă au fost adoptate noi legi de organizare administrativă

atât pe plan central, cât şi pe plan local . Menţionăm în acest sens Legea pentru

organizarea ministerelor din 2 august 1929, prin care s-a creat cadrul general de

organizare al ministerelor într-un sistem unitar. Potrivit acestei legi, regele desemna

persoana care urma să formeze Guvernul, îi numea şi îi revoca pe miniştri. Legea mai

prevedea înfiinţarea Directoratelor ministeriale locale, în număr de şapte, pentru

fiecare minister, ca centre de administraţie şi inspecţie locală.

La 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă, prin

care s-a stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului naţional şi s-a

prevăzut constituirea organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul României se

împărţea din punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune. Comunele erau de

două feluri: rurale şi urbane. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe

sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care îl aveau. Comunele urbane erau centre

de populaţie recunoscute ca atare prin lege; la rândul lor, ele se împărţeau în comune

reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. Unele comune urbane reşedinţă de

judeţ, de mai mare importanţă, puteau fi declarate prin lege ca municipii.

Judeţele erau împărţite în plăşi, iar comunele urbane în sectoare. Administraţia

judeţului se afla sub conducerea perfectului, numit prin decret regal, la propunerea

Ministerului de Interne. În fruntea administraţiei comunale se afla primarul, care

executa hotărârile Consiliului local şi ale Delegaţiei permanente comunale. Primarul

era ales de către Consiliul comunal.

Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor, numit prin decizie

ministerială.

La nivelul comunelor şi judeţelor funcţionau consilii şi delegaţii permanente,

competente să decidă potrivit legii. Prin Legea pentru organizarea administraţiei

locale din 3 august 1929 s-au adus o serie de modificări sistemului organizării

administrative. Această lege prevedea că toate comunele, urbane sau rurale, puteau fi

împărţite în sectoare şi că se bucurau de personalitate juridică atât judeţele şi

comunele, cât şi sectoarele comunale.

Satele care făceau parte dintr-o comună rurală earu considerate ca fiind

sectoare ale acesteia şi aveau conducere proprie.

În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:

- Consiliului Legislativ;

- Consiliului Superior Administrativ;

- Casei Pensiilor;

- Camerelor Agricole;

- Camerelor de Muncă;

- precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.

De asemenea, a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.

Drept Civil

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864, dar

s-au aplicat şi unele legi speciale, a căror adoptare a fost impusă de transformările

economico-sociale.

Unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat de la o

provincie la alta. Astfel, dacă la sfârşitul deceniului al treilea, în vechea Românie şi în

Basarabia se aplicau aceleaşi norme de drept civil, în Transilvania au continuat să se

aplice unele norme specifice până în timpul celui de al doilea război mondial.

În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementări şi au fost

introduse noi principii. Astfel, în materia proprietăţii, dacă potrivit concepţiei clasice,

exprimată în art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut,

Constituţia din 1923 şi legislaţia civilă specială au consacrat concepţia proprietăţii ca

funcţie socială. Pe această cale s-a creat baza juridică în vederea exproprierii pentru

cauză de utilitate naţională. Prin Constituţia din 1923 a fost reformulat conceptul de

"utilitate publică", dându-i-se o accepţiune mult mai largă faţă de cea consacrată prin

Constituţia din 1866. Pe această bază au fost adoptate o serie de măsuri în vederea

limitării dreptului de proprietate absolută. Aceste măsuri au fost necesare, întrucât,

potrivit concepţiei romane clasice, preluată de codurile civile burgheze, proprietarul

unui teren avea drepturi depline atât asupra subsolului, cât şi asupra spaţiului aerian

aflat asupra acelui teren.

Constituţia 1923 a prevăzut, însă, că bogăţiile subsolului trec în proprietatea

statului,

ceea ce echivalează cu o naţionalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus îngrădiri

cu privire la dreptul asupra spaţiului aerian, în interesul societăţilor de navigaţie

aeriană. Totodată, s-a procedat la naţionalizarea unor întreprinderi de armament şi a

unor uzine metalurgice.

În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa unor particulari, sub

pretextul că particularii pot pune mai bine în valoare decât statul bogăţiile subsolului

şi întreprinderile.

Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi pentru înfăptuirea

reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie şi pentru vechile

provincii. Reforma agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii distincte.

Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea statului, cu

plata unor substanţiale despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu preţul regional al

arendei înmulţit cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru restul ţării. Această primă

operaţie s-a putut efectua într-o perioadă scurtă de timp, cu atât mai mult cu cât

despăgubirile urmau a fi plătite de către stat.

Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea pământurilor de către stat

ţăranilor. Această formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea

să dea impresia că pământurile nu au trecut din proprietatea moşierilor în cea a

ţăranilor, ci că au fost vândute de către stat. Legile de împroprietărire au prevăzut că

pământurile repartizate ţăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de

stingerea datoriilor către s tat.

Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost stabilit prin Legea

minelor din 3 iulie 1924. Această lege a reafirmat principiul constituţional privind

proprietatea statului asupra bogăţiilor subsolului, cu unele excepţii. Astfel legea a

recunoscut drepturile câştigate asupra bogăţiilor subsolului, cunoscute şi exploatate în

acel moment, ceea ce a constituit o importantă limită a reglementării. Aşa se face că

dispoziţiile legii urmau a se aplica integral numai pentru concesionarea terenurilor

terenurilor aflate în rezerva statului şi pentru terenurile persoanelor particulare care nu

puteau exploata subsolul pe teren propriu.

Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie de modificări prin

Legea pentru exploatarea minelor din 29 martie 1929 şi prin Legea privitoare la

comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929.

Prevederile acestor legi au fost astfel formulate încât să favorizeze capitalul privat,

inclusiv capitalul străin. Aşa, de pildă, proporţia participării capitalului privat nu era

fixată, astfel încât acesta, în baza unei participări simbolice, dobândea acces la

exploatarea bunurilor statului.

În perioada de referinţă, prevederile dreptului civil cu privire la condiţia

juridică a persoanei au fost completate cu noi reglementări.

Menţionăm în acest sens:

- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;

- Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;

- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.

Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul

dreptului civil. Astfel, s-a prevăzut că femeia nu mai trebuie să ceară consimţământul

soţului în vederea încheierii unei convenţii de muncă şi că femeia are dreptul de a-şi

încasa salariul şi de a dispune de el, precum şi dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără

autorizaţia soţului.

În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări impuse de

transformările din viaţa social-economică. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se

autoriza organizarea sindicatelor, cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de

problemele cu caracter strict profesional, economic, social şi cultural ale membrilor

lor. Se interzicea sindicatelor desfăşurarea oricărei activităţi politice, ca şi dependenţa

faţă de vreun partid politic.

Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem,

potrivit cu care personalitatea juridică se acorda prin lege, a fost înlocuit cu sistemul

acordării personalităţii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se desfăşura în

faţa instanţelor j udecătoreşti. Reglementările noi ce au intervenit în materia

obligaţiilor au dat statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori şi

debitori, mai ales în perioada crizei e conomice. Menţionăm în acest sens Legea din

20 august 1929 pentru libera circulaţie a bunurilor agricole (Legea Mihalache), prin

care loturile provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de către

creditori. Pentru soluţionarea datoriilor agricole ale ţăranilor, care au generat adânci

nemulţumiri, statul a intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor

ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile care mai rămâneau de plătit,

organizarea creditului agricol şi suspendarea executării silite asupra ţăranilor.

Asemenea dispoziţii cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19

aprilie 1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie

1932, precum şi Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934. În perioada

de referinţă au intervenit modificări şi în fizionomia contractului de vânzare-

cumpărare. Potrivit codului civil, contractul de vânzare-cumpărare era translativ de

proprietate, fapt care, în condiţiile crizei, genera serioase inconveniente pentru

capitalişti.

Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile aflate în magazinele

comercianţilor erau vândute la licitaţie, iar suma rezultată era împărţită în mod

proporţional între creditorii falitului. În practica relaţiilor comerciale, mărfurile erau

procurate periodic prin contractul de vânzare-cumpărare, iar plata urma a se face la

scadenţele prevăzute: marii comercianţi deveneau proprietari ai mărfurilor în

momentul primirii lor, chiar dacă preţul nu era plătit. Iar dacă mărfurile rămâneau

nevândute, în condiţiile generate de criza economică, comercianţi cu amănuntul

dădeau faliment, iar creditorii le scoteau bunurile la vânzare pentru a se despăgubi.

Urmarea era că industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai puteau valorifica drepturile

de creanţă născute din contractele încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau şi ei

faliment. Pentru a se evita asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea bunurilor fără

transferul dreptului de proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii

mărfurilor.

În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în acea perioadă, noi

reglementări, inclusiv de unificare legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care

cuprindeau dispoziţii cu privire la soluţionarea conflictelor colective de muncă, la

repausul duminical, la durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor, la

contractele de muncă, la jurisdicţia muncii.

Drept Penal

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864.

După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou

cod penal, care a fost adoptat, după îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 şi a

intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod penal a fost sistematizat în trei părţi:

- Cartea I - Dispoziţii generale;

- Cartea a II-a - Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;

- Cartea a III-a - Dispoziţii privind contravenţiile.

În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale

care se refereau la apărarea liniştii şi creditului ţării (1930), la reprimarea concurenţei

neloiale (1932), la reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu

- 1924), la apărarea regimului monarhic din România (1927), la introducerea stării de

asediu (1933) şi la apărarea ordinii (1934).

Modificări ale Procedurilor civile și penale

În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice codul adoptat în anul

1864.Unificarea legislativă în această materie s-a realizat atât prin extinderea unor

dispoziţii de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, cât şi prin

adoptarea unor noi legi. Menţionăm în acest sens Legea din din 19 mai 1925, care

viza unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială, înlesnirea şi

accelerarea judecăţilor, precum şi competenţa judecătorilor.

Şi în domeniul dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul cod. În

anul 1935, la 19 martie, a fost adoptat un nou cod de procedură penală, care a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1937. Noul cod a preluat numeroase dispoziţii din cel anterior,

dar a prevăzut şi unele reglementări noi. În scopul creării unui cadru unitar pentru

aplicarea dreptului a fost dată, la 25 ianuarie 1924, Legea pentru unificarea organizării

judecătoreşti.

Conform dispoziţiilor acestei legi, instanţele judecătoreşti erau constituite într-un

sistem format din:

- judecătorii;

- tribunale;

- curţi de apel;

- curţi cu juri;

- Curtea de Casaţie.

Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte.

În fiecare judeţ funcţiona un tribunal, compus din una sau mai multe secţiuni.

Curţile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai multe secţiuni.

Curţile cu juri judecau numai procese penale.

Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.

În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocaţi s-a dat o lege

specială în anul 1923, modificată în anul 1925.

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR

Conjunctura politico-diplomatică şi-a pus amprenta asupra evoluţiei societăţii

româneşti în ansamblul său. La 11/12 februarie 1938, printr-o lovitură de stat s-a făcut

trecerea de la democraţia parlamentară la instaurarea dictaturii autoritare a regelui şi a

unei părţi a cercurilor burgheziei şi moşierimii adepte a politicii de dreapta,

neofasciste, pro-anglo-franceze.

Cauzele instaurării monarhiei autoritare le găsim în plan intern (situaţia

economică dificilă din timpul crizei din anii 1929-1933, divergenţele dintre partidele

politice, sciziunile din cadrul partidelor, legile din 1934 care obligau partidele şi

grupările politice să-şi desfăşoare activitatea „de acord” cu legile ţării, ignorarea

Parlamentului ca for legislativ, guvernarea prin decrete-legi, prelungirea stării de

asediu şi a cenzurii, rezultatele campaniei electorale din anul 1937 etc.) şi în plan

extern ( primele agresiuni ale puterilor fasciste, politica de conciliatorism dusă de

Anglia şi Franţa, creşterea tensiunii în relaţiile internaţionale etc. ).

Atributele monarhiei autoritare au fost exprimate de o guvernare de mână forte

„peste partide”, de un regim al puterii personale a regelui, în care antagonismele

sociale s-au amplificat, datorită caracterului nedemocratic al dictaturii regale, al

practicării politicii de lichidare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de un regim

care a încercat să instituţionalizeze principiile dictaturii, inspirându-se din doctrina

fascismului italian, de introducerea pedepsei cu moartea, pe timp de pace, pentru

atentate politice.

În perioada dictaturii regale, fără a se fi schimbat concepţia doctrinei cu privire

la izvoarele dreptului, câteva trăsături importante sunt de amintit: a fost elaborată o

nouă constituţie; au dobândit prioritate decretele-legi – operă a regimului dictatorial,

în raport cu legea – operă a Parlamentului etc. În 20 februarie 1938 s-a publicat o

nouă constituţie, redactată de Istrate Micescu, prin care s-a menţinut formal principiul

separaţiei puterilor în stat.

În perioada regimului autoritar, camarila regală s-a aflat în apogeul influenţei

sale politice. Până către anul 1939, regele a sperat să se folosească de legionari ca de o

masă de manevră, fapt nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un decret-lege,

aceştia au fost incriminaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare (executaţi 13

legionari sub pretextul fugii de sub escortă).

La 30 martie 1938 s-a creat Consiliul de Coroană, ca un organ consultativ al

regelui, alcătuit din membri numiţi de acesta din rândul demnitarilor statului, ai

bisericii, ai armatei şi dintre personalităţile de seamă ale ţării. În aprilie 1938 au fost

dizolvate toate partidele şi grupările politice şi închise cluburile şi localurile de

întrunire prin decrete-lege. În august

1938 a fost decretată o nouă reformă administrativă: pe lângă judeţ, plasă,

comună, s-a adăugat ţinutul, condus de un rezident regal (10 la nivelul ţării).

În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, unica

formaţiune politică autorizată care, în anul 1940, i-a schimbat denumirea în Partidul

Naţiunii. Sub presiunea legionarilor în plan intern, a revizionismului, fascismului şi

nazismului în plan extern, sistemul autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu

înainte ca România să piardă importante teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord,

Ţinutul Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul.

Constituţia din 24 februarie 1938

Noua Constituţie a introdus pentru prima dată principii împrumutate din

legislaţia corporatismului fascist italian. Constituţia din 1938 păstra, formal, principiul

conform căruia toate puterile statului emană de la naţiunea română; prin această

Constituţie se asigura conducerea autoritară a regelui şi supremaţia executivului.

Regele era decretat în mod expres capul statului, iar prerogativele lui nu mai

erau limitate. Regele numea guvernul, regele exercita puterea legislativă prin

Reprezentanţa Naţională; el era capul oştirii, el confirma decoraţiile, el declara război,

el numea ambasadorii, el încheia pace. Regele guverna prin decrete-legi. Art. 33 al

Constituţiei preciza că activitatea judecătorească se exercită „de organele ei”, dar

hotărârile instanţelor, pronunţate în numele legii, „se execută în numele regelui”.

Parlamentul a fost menţinut însă, era un auxiliar al regelui. Senatul era compus

din senatori numiţi, senatori de drept şi senatori aleşi, dar nu era stabilit niciun criteriu

pentru desemnarea lor, regele numindu-i după bunul său plac. Forul legislativ era

considerat dizolvat în intervalul dintre sesiuni, iar rolul său (predominant decorativ) se

reducea doar la dezbaterea proiectelor de lege iniţiate de rege şi de guvernul său.

Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 30 de ani. Dreptul de vot era

condiţionat de apartenenţa la una dintre următoarele categorii de profesiuni:

agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Instituirea

sistemului parlamentar corporatist şi creşterea limitei de vârstă au restrâns în mod

simţitor votul universal, deşi Legea electorală din 9 mai 1939 a recunoscut femeilor

dreptul de a alege, nu însă şi de a fi alese.

Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege. Constituţia din 1938 a

abandonat regula după care miniştrii erau recrutaţi din rândul majorităţii

parlamentare, numirea acestora de către rege după bunul său plac transformându-i în

simpli funcţionari. În relaţiile dintre rege şi miniştri se preciza că persoana regelui era

inviolabilă, iar miniştrii de resort erau răspunzători.

În domeniul judiciar, principiul inamovibilităţii magistraţilor a fost relativizat,

Constituţia prevăzând doar că urma să fie statornicit printr-o lege specială.

În ceea ce priveşte libertatea individuală, art. 12 din Constituţie prevedea

garantarea acesteia în sensul că nimeni nu putea fi urmărit şi percheziţionat, nu putea

fi deţinut sau arestat decât în temeiul legii şi în puterea unui mandat judecătoresc,

motivat şi comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu în 24 de ore după

arestare, în afară de cazurile de vină vădită sau urgenţă.

Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele elemente de democraţie

parlamentară (Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare

posibilitate de acţiune a partidelor politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu

permite clasificarea regimului politic din această perioadă ca fiind o dictatură clasică

sau o dictatură de tip fascist.

Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au fost:

• confuziunea puterilor statului în persoana regelui şi primatul executivului

asupra legislativului;

• transformarea Parlamentului într-un organ auxiliar al regelui în materie

legislativă;

• drepturile şi libertăţile democratice, precum şi instituţiile corespunzătoare

regimului parlamentar au fost fie ciuntite, fie lichidate complet;

• s-a proclamat primatul datoriilor în raport cu drepturile;

• centralismul birocratic i autoritar în administraţia de stat, stabilit în

Constituţie în linii directoare, a fost ulterior concretizată de legislaţia ordinară;

• Constituţia a introdus pentru prima dată principii constituţionale

împrumutate din legislaţia corporatismului fascist italian.

Constituţia carlistă a înscris şi principiul suveranităţii naţionale, apărarea proprietăţii

particular-capitaliste, monarhia ereditară, menţinând chiar şi anumite aspecte ale

regimului reprezentativ, fapt care a clasat regimul drept autoritar şi nu totalitarist.

Organizarea judecătorească

Prin Decretul-lege din februarie 1938, starea de asediu a fost extinsă pe tot

cuprinsul ţării, statuându-se că „starea de asediu se va ridica când se va crede

oportun”. Competenţa autorităţilor militare a crescut, instanţele de acest gen devenind

pentru multe infracţiuni reglementate de Codul penal din anul 1937, instanţe ordinare

de judecată. Instanţele Justiţiei militare au devenit instrumente ale regimului dictaturii

regale şi ale politicii ei represive.

Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 a creat două feluri de

judecătorii, înfiinţând judecătoria comunală, a lichidat inamovibilitatea magistraţilor,

a exclus curţile de juraţi. Hotărârile organelor puterii judecătore ti se pronunţau în

numele legii i se executau „din ordinul regelui”.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial i cesiunile teritoriale din anul

1940 au determinat accentuarea crizei regimului politic al dictaturii regale, înlocuirea

acesteia cu dictatura legionar-antonesciană, concretizată prin Decretul-lege din 14

septembrie 1940, când România a fost proclamată stat national-legionar.

După înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a instaurat dictatura

militaro-antonesciană, puterea de stat concentrându-se în mâinile mare alului Ion

Antonescu. Regimul de dictatură militară s-a menţinut până la 23 august 1944, el

având şi caracterul unui regim de război.

În planul dreptului internaţional, România ia act de noua ordine europeană,

asistând neputincioasă la pierderile teritoriale din vara anului 1940. În noiembrie 1940

aderă la Pactul Tripartit şi intră, în iulie 1941, în cel de-al doilea război mondial, ca

partener al acestei coaliţii. Atragerea României în război avea să influenţeze

organizarea de stat şi organizarea instituţiilor juridice după norme totalitare.

România, izolată de aliaţii ei tradiţionali şi mutilată teritorial în urma Pactului

Ribbentrop-Molotov (august 1939), a fost nevoită să adopte un regim de factură

personală, transformat într-un regim legionar prin Constituţia din 14 septembrie 1940.

Dreptul constituţional

Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse prin

decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie

1940, s-a suspendat Constituţia din 1938; guvernarea ţării s-a făcut fără o lege

fundamentală, Parlamentul fiind dizolvat. Legiferarea s-a concretizat în decrete-legi –

operă a mareşalului Ion Antonescu.

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege

nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu

depline puteri în conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi

jurau „credinţă şi supunere”.

Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a

subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind

contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar la Decretul regal nr. 3067,

din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului.

De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată „stat naţional-legionar”

(art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar

generalul Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar”

(art. 3).

Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în

mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în

domeniile legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de

Miniştri, devenit apoi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa,

totodată, şi de executarea legilor; era şeful guvernului şi al aparatului administrativ,

decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.

Generalul a ţinut sub control instituţia monarhică, el având puteri depline,

nefiind răspunzător în faţa vreunui for. În urma conflictului din ianuarie 1941 dintre

legionari şi Antonescu, prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat

denumirea de stat naţional-legionar. România a adoptat non-beligeranţa, aderând la

Axă în perioada septembrie 1940-iunie 1941 şi a intrat în război împotriva Uniunii

Sovietice prin cunoscuta comandă „Vă ordon: Treceţi Prutul!”. Liderii politici ai

partidelor istorice au considerat acest lucru o gravă eroare. România a ieşit din

războiul împotriva Aliaţilor prin actul din 23 august 1944, luptând alături de SUA,

URSS, Anglia şi Franţa, până la capitularea necondiţionată a Germaniei naziste din 9

martie 1945.

Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită

participare la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea

„primului ministru, însărcinat cu depline puteri”.

Organizarea judecătorească nu a suferit modificări structurale în timpul

regimului antonescian. A crescut însă rolul instanţelor militare; starea de asediu a fost

generalizată şi permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost create

instanţe militare speciale, compuse din generali numiţi de către Ministerul de Război,

iar în cazuri urgente, de către Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de

la locul comiterii faptei incriminate.

Guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat, în domeniul

dreptului penal, printr-o amplificare a incriminărilor şi o înăsprire drastică a

sancţiunilor.

După intrarea României în război, în anul 1941, o serie de noi infracţiuni au

fost reglementate: împotrivirea la încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă,

dezertarea din armată. În condiţiile stării de război, pe măsura înregistrării de

înfrângeri militare, legislaţia penală a cunoscut o înăsprire fără precedent a regimului

pedepselor: internarea în lagăre, domiciliul forţat, pedeapsa capitală – care a fost

pronunţată tot mai frecvent, deşi a fost pusă în aplicare în destul de puţine cazuri.

Perioada dictaturii totalitare 1940-1944

La 6 septembrie 1940, în împrejurările înrăutăţirii serioase a situaţiei

internaţionale şi a crizei profunde a regimului politic al dictaturii regale (datorită şi

politicii de cedare şi capitulare în faţa Germaniei pe plan internaţional, cât şi politicii

greşite a unor cercuri din interior) a fost instaurată în România dictatura totalitară de

către generalul T. Antonescu, în colaborare cu Garda de Fier — organizaţie fascistă,

teroristă, agentură a Germaniei hitleriste în ţara noastră. S-a considerat atunci, în

condiţiile de haos politic în care se găsea ţara, că generalul I. Antonescu era singura

persoană capabilă să redreseze situaţia, atât politic, cât şi economic.

Evenimentele ce s-au derulat începând cu această zi — 6 septembrie 1940,

dată la care a abdicat regele Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai, au marcat şi

începutul imixiunii grosolane, făţişe a Germaniei hitleriste în treburile noastre interne.

Lucreţiu Pătrăşcanu arăta că regele ar fi fost incapabil să impună ţării, cu autoritatea

necesară, încadrarea în Axă a României şi de aceea Germania hitleristă a făcut tot ce

i-a stat în putinţă şi a reuşit să impună un regim care să-i facă .jocul" aici, la gurile

Dunării, într-un punct vital pentru politica ei războinică. „O echipă guvernamentală

recrutată din conducătorii legionari oferea această siguranţă. Crescuţi la şcoala

nazismului, stipendiaţi la Berlin, foştii bursieri din timpul emigraţiei ai lui Goebbeis şi

Himmler erau tocmai oamenii de care avea nevoie Germania. Ea nu căuta în România

aliaţi, ci doar servile instrumente pentru atingerea ţelurilor politice. Vechea şi noua

generaţie de conducători gardişti ofereau deplina garanţie că dorinţele lui Hitler vor fi

executate întocmai".

A început prima subetapă a dictaturii totalitare, anume: dictatura legionar-

antonesciană, concretizată şi în faptul că prin Decretul-lege nr. 3151, din 14

septembrie 1940, România a fost proclamată „stat naţional-legionar", având un

guvern în care marea majoritate a portofoliilor erau deţinute de legionari, guvernare

care s-a bazat pe abuz şi teroare (crimele comise de acea poliţie legionară paralelă cu

poliţia de stat, deci neutralizată, funcţionând ilegal, au înspăimântat, au arătat faţa

adevărată a acestei agenturi străine, trădătoare de neam şi ţară, dar nu s-a întreprins

nimic pentru a fi stopată în activitatea ei şi cei vinovaţi n-au fost traşi la răspundere).

După înăbuşirea rebeliunii legionare (23 ianuarie 1941), rebeliune ce a fost

expresia tipică pentru putere, decizia finală adoptându-se la Berlin şi fiindu-i

favorabilă generalului Antonescu, s-a instaurat în România a doua subeetapă a

dictaturii totalitare, anume: dictatura militaro-antonesciană. „După înlăturarea

legionarilor din guvern, Ion Antonescu a concentrat puterea de stat în mâinile sale,

dispunând în mod dictatorial asupra problemelor economice, sociale şi politice ale

statului, monarhia fiind trecută pe un plan secundar în elaborarea deciziilor importante

privind conducerea statului, dar, pe care, în majoritatea situaţiilor, regele le-a validat".

Nu se poate născoci faptul că regele Mihai I, chiar şi în această postură, poartă o mare

răspundere pentru guvernarea din timpul regimului antonescian, ca de altfel şi în

guvernarea până în 1947, inclusiv, când a propulsat pe scena istoriei româneşti

regimul comunist.

La sfârşitul lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu a creat un nou regim politic în

ţară, şi anume un regim de dictatură militară, care s-a menţinut până la 23 august

1944, regim care, de la 22 iunie 1941, a avut şi caracterul unui regim de război.

Elementele noi, proprii dictaturii totalitare, au fost aduse prin decretele-lege din

septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat

Constituţia din 1938, de acum guvernarea ţării facându-se fară o constituţie şi a fost

dizolvat parlamentul, legiferarea s-a concretizat în decrete-legi — operă a dictatorului.

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu fuhreri şi duci), prin Decretul-lege nr.

3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline

puteri în conducerea statului român", (art. 1), căruia i se jura de către funcţionarii

publici „credinţă şi supunere".

Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a

subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind

contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr.

3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului.

De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată „stat naţional-legionar"

(art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat" (art. 2), iar

generalul Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar"

(art. 3).

Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile

conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul

legislativ şi executiv. Se poate spune, fără a greşi, că Conducătorul statului şi

preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi Mareşal al României —

dictatorul — a fost unicul legiuitor al statului şi s-a ocupat de executarea legilor, a fost

şeful guvernului şi al aparatului administrativ, a decis direcţiile politicii statului,

miniştrii lucrând sub directa lui conducere.

Monarhia, cu toate că i-au fost reduse din atribuţii, a avut totuşi o anumită

participare la conducerea statului. între atribuţiile regelui a figurat şi numirea

„primului- ministru, însărcinat cu depline puteri".

Pe plan central, funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost deţinută

de Conducerea statului, art. 1 al Decretului regal nr. 3053, citat mai sus, statuând:

„învestim pe dl. general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri

depline în conducerea statului român". De fapt, toate actele normative ale timpului

apar sub formula „Conducătorul Statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri".

Pornindu-se de la teza falsă că România devenise „un stat al Conducătorului", „o

maşină tehnică care trăieşte mai ales prin puterea tehnică pe care ştie s-o impună

executivului coeziuniunii maselor", în care administraţia publică trebuia înlocuită cu

administraţia tehnică, nefiind necesar ca această administraţie să fie pe placul „celor

mulţi", să fie „populară", au fost luate măsuri de organizare pe principiul denumit al

comandamentului unic, caracterizat nu numai prin puterile nelimitate ale

Conducătorului statului, ci şi prin puterile depline ale subordonaţilor săi — centrali şi

locali — împuterniciţi să conducă fară a ţine seama de popor. Răspunderea acestora

era numai faţă de superiorii ierarhici şi faţă de „conducătorul unic".

Pe linia aplicării în practică a unei astfel de concepţii, au fost create, în cadrul

aparatului de stat, organe ca Consiliul de cabinet, Ministerul Propagandei Naţionale,

precum şi diferite organisme şi organizaţii, ca: Oficiul Muncă şi Lumină, cu misiunea

„educării" funcţionarilor, patronilor şi comercianţilor în spiritul doctrinei totalitare;

Consiliul de Patronaj, Grupul etnic german, Munca tineretului român, Uniunea

naţională a studenţilor creştini ş.a.

Constituirea Grupului etnic german a însemnat consacrarea, pentru minoritatea

germană din România, a unei situaţii privilegiate din punct de vedere politico-juridic,

în raport cu celelalte minorităţi şi chiar în raport cu poporul român. Decretul din 20

noiembrie 1940, punând în aplicare pseudoteoria fascismului hitlerist, a existenţei

comunităţii germane de sânge şi rasă, şi de aceea nu a avut situaţia minorităţii

naţionale în cadrul statului nostru, ci pe cea de grup etnic, cu drepturi şi privilegii

corespunzătoare „superiorităţii de rasă". în al doilea rând, Grupul etnic german a

format o unitate politică distinctă, având faţă de statul român atribute de suveranitate,

iar faţă de statul german atribute de formaţie politică, cu sarcina de a duce la

îndeplinire politica agresivă, fascistă a Germaniei hitleriste.

S-a mers aşa de departe încât s-a dat, prin art. 4 al Decretului de organizare a

Grupului etnic german, dreptul ca această organizaţie să emită acte cu forţă juridică,

obligatorii pentru membrii grupului, după ce erau aprobate de Conducătorul statului.

De asemenea, din noiembrie 1914, s-a recunoscut Grupului etnic german dreptul de a-

şi organiza învăţământul primar şi secundar (cu numirea cadrelor didactice şi

stabilirea programelor analitice), precum şi dreptul de a organiza instituţii de educaţie

de orice categorie. S-a creat, în cadrul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, o

direcţie specială, al cărui şef a fost desemnat de Grupul etnic german.

Două lucruri mai trebuie menţionate în legătură cu această organizaţie, pentru

a vedea până unde au fost împinse lucrurile. S-a permis ca în teritoriile „Grupului" să

fie abordat, alături de tricolorul românesc, drapelul Germaniei fasciste şi, în timp ce

toate partidele şi organizaţiile politice române erau interzise, în cadrul Grupului etnic

german a fiinţat un partid — filială a partidului fascist german.

A avut loc reorganizarea masivă a aparatului represiv (poliţia, jandarmeria, dar

mai ales siguranţa) care, alături de alte măsuri, a avut menirea de a constrânge, prin

teroare, populaţia ţării să participe la politica regimului.

Dictatorul Ion Antonescu s-a sprijinit la început pe elementele legionare şi i-a

fost în intenţie să facă din Garda de Fier baza politică a regimului impus poporului

român. Lupta izbucnită între Antonescu şi căpeteniile legionare a spulberat aceste

planuri. Garda de Fier s-a compromis şi s-a demascat ca agentură a Gestapoului.

Neputând realiza dorinţa căpeteniilor hitleriste de a crea un partid fascist, care

urma să dea un anumit suport dictaturii totalitare din România, Antonescu, pentru a

lăsa impresia că politica sa se bucură de sprijinul poporului român, a recurs la practica

„plebiscitului".

Actele normative pentru convocarea adunării obşteşti plebiscitare subliniau că

se urmărea prin această practică exprimarea aprobării sau dezaprobării faţă de politica

dictatorului şi să se „exprime încrederea ca Mareşalul Antonescu şi procedeze la

reforma naţională a statului şi la apărarea drepturilor neamului".

Participarea la votul plebiscitar a fost obligatorie pentru toţi cetăţenii români de la

vârsta de 21 de ani împliniţi, legea prevăzând expres excluderea evreilor. Votul se

exprima pe faţă, prin da sau nu.

Adunările plebiscitare (două la număr) s-au ţinut sub teroare, organizarea şi

desfăşurarea lor fiind de competenţa, expres stabilită a, Ministerului de Justiţie, a

Ministerului de Interne şi a Ministerului de Război.

Calea prin care generalul Antonescu a ajuns să acapareze cele două demnităţi

de stat a fost cea a învestiturii.

In privinţa Consiliului de Miniştri, acesta s-a compus din membri numiţi, de la

Decretul nr. 3067, din 6 septembrie 1940, de către dictator, în calitatea sa de

conducător al statului, pe care i-a putut destitui când a crezut de cuviinţă, pe baza

deplinelor puteri pe care şi le-a asumat.

în concepţia sa totalitară, Ion Antonescu, printr-un Decret din 21 iunie 1941 şi-a

desemnat un înlocuitor, un urmaş. Prin art. II al acestui decret s-a statuat că: „Pe

timpul absenţei mele... atributele conducerii guvernului vor fi exercitate în locul meu

şi pentru mine de domnul profesor M. Antonescu", care era vicepreşedinte al

Consiliului de Miniştri.

In conducerea statului, în exercitarea puterii nelimitate pe care şi-a asumat-o,

dictatorul a fost ajutat de un număr de auxiliari. Această aşa-numită elită avea, în

afară de conducerea organelor de stat, în fruntea cărora se afla, puteri proprii de

decizie.

In privinţa responsabilităţii pentru activitatea desfăşurată, dictatorul nu a dat

socoteală nimănui, niciunui organ. Pe plan local, considerând nesatisfacătoare

organizarea local-administrativă din timpul dictaturii regale, generalul Antonescu a

desfiinţat-o şi s-a revenit la organizarea în judeţe şi comune. Aceasta n-a însemnat

renunţarea la centralismul birocratic excesiv şi la organizarea administraţiei pe

principii totalitare.

Dimpotrivă, prefectul a fost numit prin decret de către Conducătorul statului

şi pe aceeaşi cale a putut fi revocat şi destituit. La început au fost numiţi prefecţi şi

primari şi din rândul legionarilor. După rebeliunea legionară conducerea judeţelor şi

oraşelor mari a fost încredinţată militarilor de carieră, ataşaţi regimului.

Este de subliniat că Germania hitleristă, prin Legislaţia sa de la Bucureşti, s-a

amestecat în mod grosolan şi continuu în treburile noastre interne şi „sugestiile",

„sfaturile" date de diferiţi „experţi şi „tehnicieni" veniţi din Germania aveau menirea

de „a ajuta" regimului dictaturii totalitare în a „înnoi" aparatul administrativ, aparatul

economic, pe cel de propagandă şi educaţie, după modelul celui din Reichul german.

Eram trataţi, în urma politicii dictaturii totalitare, la mijlocul secolului al XX-

lea, aşa cum fusesem trataţi în feudalism, sub dominaţia Imperiului Otoman. Se căuta,

de fapt, a se realiza ceea ce căpeteniile Reichului german îşi propuseseră de mult:

transformarea răsăritului Europei în teritorii vasale Germaniei fasciste.

Organizarea judecătorească nu a cunoscut schimbări structurale. Ceea ce reţine

atenţia a fost creşterea deosebită a rolului instanţelor militare, starea de asediu

generalizată şi permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război, fiind factorii

determinanţi.

Pe această linie menţionăm că au fost create, încă din 1941, instanţe militare

speciale, compuse din generali numiţi de Ministerul de Război (trei la număr), iar în

cazuri urgente de Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată de la locul

comiterii faptei încriminate, competenţa acestor instanţe fiind foarte bine

determinată.Semnificativ pentru măsurile adoptate în domeniul organizării de stat a

fost contribuţia acestor organe la birocratizarea, militarizarea şi chiar o anumită

aliniere la unele teze ale fascismului.

Cu toată teroarea, opoziţi poporului român s-a manifestat de la începutul

acaparării puterii de către dictatorul totalitar şi clica sa: poporul român - duşman de

moarte al fascismului - nu numai că s-a opus cu hotărâre politicii şi măsurilor

dictaturii totalitare, dar a trecut şi la acţiuni concrete împotriva regimului instaurat în

septembrie 1940, pentru a-1 înlătura.

Cu toate că a rămas în vigoare Codul civil român de la 1864 şi legile elaborate

ulterior în vederea modificării şi completării acestui cod, etapa dictaturii totalitare s-a

caracterizat prin adoptarea multor acte normative în acest domeniu.

1. Proprietatea şi dreptul de proprietate. Caracteristic pentru etapa dictaturii totalitare

a fost sprijinul substanţial, indiferent de mijloace, dat marii proprietăţi, întăririi,

dezvoltării şi consolidării ei. Foarte semnificative au fost măsurile adoptate în vederea

organizării, apărării şi încurajării capitalului monopolist, dezvoltându-se în această

etapă nu numai capitalul monopolist particular (au fost creat organisme monopoliste

ca ODESFER, OFAUL, ORAP, Oficiul bumbacului ş.a.) toate puse sub controlul şi

îndrumarea unui şir de ministere, iar nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la

activitatea lor ducea după sine sancţiuni civile şi penale, ci şi capitalului monopolist

de stat (statul a fost acţionar la o serie de întreprinderi ca: ASTRA, Societatea

Româno- Germană, Societatea Anonimă Romalcool ş.a.

In al doilea rând, trebuie să menţionăm că au fost întreprinse o serie de acţiuni

care au însemnat un atac direct la dispoziţiile cu privire la dreptul de proprietate - ca

un drept absolut şi exclusiv -, categoric în defavoarea proprietăţii mici şi mijlocii.

Două din aceste acţiuni ni se par foarte semnificative. Mai întâi, problema

rechiziţiilor. Luând ca bază dispoziţiile Decretului-lege nr. 583 din februarie 1940,

regimul dictaturii totalitare le-a adus o serie de

modificări şi completări; de acum, dispoziţiile în materie s-au aplicat nu numai în

mediul rural, ci şi la imobile, mergându-se la rechiziţionarea constantă a forţei de

muncă. S-a instituit un regim sancţionator foarte aspru în cazul nerespectării

dispoziţiilor elaborate în materie.

În al treilea rând, trebuie să arătăm că regimul dictaturii totalitare de dreapta a

legalizat preluarea de către stat a bunurilor (proprietăţilor) evreilor, sub pretextul

politicii de românizare.

Capacitatea juridică a persoanelor a fost, în reglementarea ei juridică,

influenţată de o serie de factori, ca: lipsa unei constituţii care, fie şi formală, să mai fi

proclamat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, permanentizarea stării de asediu, cu toate

consecinţele ei, starea de război şi chiar unele influenţe ale ideologiei fasciste, politica

faţă de cetăţenii români de etnie evreiască neconcretizându-se în România în punerea

în aplicare a „soluţiei totale".

Dictatura totalitară s-a caracterizat prin lichidarea totală a oricăror drepturi şi

libertăţi, printr-o politică antipopulară şi prin metode teroriste de guvernare. Dreptul

de vot a fost lichidat. Dreptul de organizare şi asociere a fost şi el lichidat, dictatura

totalitară desfiinţând şi organizarea profesională de tipul breslelor din timpul dictaturii

regale, camerele de muncă, reorganizate din 1940 cu caracter permanent statal, fiind

singurele admise în acest domeniu.

În privinţa întrunirilor şi manifestaţiilor, în noiembrie 1940 s-a stabilit prin

Decretul-lege nr. 3802 că: „Acei care determină sau iau parte la întruniri sau

manifestaţiuni cu caracter politic, potrivnic prevederilor Decretului-lege nr. 3151, din

14 septembrie 1940, vor fi internaţi într-un lagăr de muncă sau li se va fixa domiciliu

obligatoriu" (art. 1), că pedepsele se stabileau de organe ale administraţiei centrale a

statului (Ministerul Afacerilor Interne, pe baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri,

art. 1 alin. 2), iar aceste acte ale organelor administraţiei centrale a statului au fost

„considerate ca acte de guvernământ şi nu sunt generatoare de daune" (art. 1 alin. 4).

Abuzul a fost astfel pe deplin legalizat.

Dispoziţiile de mai sus au fost amplificate prin Decretul-lege nr. 142 din 23

ianuarie 1941, care a interzis: „orice fel de întruniri, adunări de orice fel în pieţe

publice sau case particulare, localuri închise, fară autorizaţia Comandamentelor

militare respective" (art. II) şi a stabilit, pentru cei ce încălcau aceste dispoziţ ii,

„pedeapsa cu muncă silnică de la 5 la 12 ani şi degradarea civilă de la 3 la 5 ani, iar în

caz de violenţă, muncă silnică de la 8 la 15 ani cu degradarea civilă de la 5 la 8 ani"

(art. III).

Menţionăm, pe linia atentatului la libertatea persoanei, folosirea ca pedepse a:

domiciliului obligatoriu şi internarea în lagăre de muncă.

Atentatul ia inviolabilitatea domiciliului a fost consacrat prin dispoziţiile care

au dat de acum percheziţiile în competenţa organelor militare.

În legislaţie s-au introdus prevederi în care se arată că, de pildă: „Când infracţiunile

de mai sus sunt comise de persoane de altă origine etnică decât cea română,

sancţiunile prevăzute se vor dubla". Aceste dispoziţiuni nu s-au aplicat locuitorilor

României de origine etnică germană, care au avut o situaţie privilegiată,

În materie s-au stabilit fără rezerve dispoziţiile Decretului-lege nr. 2650, din 8

august 1940, dar mai ales cele ale Decretului-lege nr. 2651, din aceeaşi zi, pentru

oprirea căsătoriilor între români de sânge şi evrei.

Dispoziţiile actelor normative mai sus citate au fost amplificate printr-o serie

de decrete date de dictator, dintre care amintim: Decretul-lege nr. 3804 din 12

noiembrie 1940 pentru căsătoria funcţionarilor, modificat în 7 aprilie 1941, prin care

s-a stabilit că funcţionarii publici şi cei care funcţionau în temeiul unor legi speciale

nu se putea căsători cu persoane de origine etnică străină şi cei ce se căsătoreau

„împotriva prevederilor acestei legi vor fi puşi în disponibilitate pe data căsătoriei, iar

acei care se vor căsători împotriva prevederilor decretului-lege pentru oprirea

căsătoriilor între români de sânge şi evrei vor fi destituiţi".

STATUL ȘI DREPTUL ÎN PERIOADA 1948-1989

Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunctura

internaţională după 23 august 1944 au făcut ca România să rămână singură şi

neputincioasă în faţa ofensivei sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi monedă de

schimb în tratativele de pace şi Conferinţa de la Paris, România a suferit o serie de

transformări începând cu 6 martie 1945, când a fost instaurat guvernul dr. Petru

Groza, „guvern hotărât să rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi

opera constructivă începută la 6 martie 1945", se spunea într-un comunicat conform

cu punctai de vedere exprimat de Partidul Comunist.

Crearea Frontului Naţional Democrat, rolul principal jucându-1 PCR, partid ce

număra în 1944 maximum 1.000 de membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat

colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei liberale conduse de Gh. Tătărăscu

şi a grupării naţionalist-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu.

După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat

lozinca ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945,

în baza legii pentru înfăptuirea reformei agrare au fost expropriate 1.468.946 ha teren

aparţinând elementelor fasciste şi celor ce au colaborat cu Germania nazistă,

criminalilor de război şi celor vinovaţi de dezastrul ţării, precum şi terenurile agricole

ce depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând celorlalţi moşieri. Un număr de peste

400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte

aproximativ 500.000 şi-au întărit puterea economică, în detrimentul marilor

proprietari şi în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi decreta în art. 16

că este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauze de utilitate

publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire" (loan Muraru şi Gh. lancu -

Constituţiile române - 1995).

Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alegerile din 19

noiembrie 1946 vor schimba raportul de forţe în România. Acordul sinucigaş de

colaborare şi participare comună în alegeri al partidelor istorice conduse de Gh.

Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va face ca PCR, mai întâi cu Partidul

Social Democrat, apoi cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL

şi PNŢ să constituie, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate (BPD). Tăvălugul

bulgărelui de zăpadă şi febra schimbărilor direcţionate de la Moscova avea să

culmineze începând cu alegerile din 19 noiembrie 1946 când au avut loc alegeri

parlamentare, la care au participat 7 milioane de cetăţeni români, alegeri în care

forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie,,.

Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând ca o

Adunare constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art. 5).

În privinţa organelor centrale ale statului, legea a stabilit că activitatea legislativă

urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea

Adunării constituante (art. 4), iar activitatea executivă a fost încredinţată unui

Prezidiu al Republicii, compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de

Adunarea deputaţilor, „dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale

Republicii Populare Române" (art. 6).

Promulgarea legilor a aparţinut Consiliului de Miniştri (art. 9).

Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai Prezidiului

Republiicii Populare Române: C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere,

şi loan Niculi. Proiectul a fost adoptat în unanimitate (295 bile albe).

Cu anul 1948 poporal român a păşit pe calea socialistă. Partidul Social-Democrat,

reorganizat în anii 1944-1945, promovând lideri adepţi ai Frontului Unic cu

comuniştii, printre care L. Rădăceanu, Ştefan Voitec, Th. Iordăchescu ş. a., aripa PSD

legată de democraţia social-democrată din Europa centrală şi apuseană va fi diminuată

ca reprezentare în viaţa politică, prin marginalizarea liderului acesteia, C. Titel-

Petrescu, de către social-democraţii de stânga. în 21-23 februarie 1948 se realizează

unificarea Partidului Comunist Român cu Partidul Social Democrat, luând naştere

Partidul Muncitoresc Român (ulterior, la Congresul al IX-lea al partidului, a fost

adoptată hotărârea schimbării denumirii partidului în aceea de Partidul Comunist

Român, Congresul I al Partidului Muncitoresc Român devenind Congresul al VI-lea

al PCR).

România va deveni o anexă a sistemului sovietic. în România, lideri instruiţi în

URSS, comunişti aflaţi în emigraţie în Uniunea Sovietică, „activişti" precum Ana

Pauker, L. Laszlo, I. Chişinevschi, C. Drăghici, L. Pressman ş. a. vor domina

conducerea partidului comunist, înconjurându-se de slujitori semidocţi şi de mulţi

neromâni, care vor fi modelaţi după orientările date de „tătucul" Stalin. „Cu rândurile

strânse", Gh. Gheorghiu-Dej va reuşi după 1948, să dezvolte ofensiva pentru a zdrobi

„duşmanul de clasă". Aparatul represiv se perfecţionează, în anii 1948-1950, prin

prezenţa oficială a consilierilor sovietici profesionişti şi prin folosirea vechilor agenţi

ai NKVD-ului în România. între aceştia se detaşau:P. Bogdarenko, Pantiuşa,

Nikonov, Posteuka, Babenko şi mulţi alţii. După Congresul PMR din 1948, Pantiuşa

îşi va lua numele de Gheorghe Pintilie, fiind „eminenţa cenuşie" a serviciilor secrete

staliniste din România şi mâna dreaptă a lui Theohari Georgescu, ministrul de interne,

şi apoi a lui C. Drăghici.

Arestarea liderilor de frunte ai partidelor democrat-burgheze a fost urmată de o

adevărata vânătoare de lideri regionali, comunali etc. ai acestor partide, cărora li s-au

intentat procese, mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi prea puţini reuşind să fugă în

Occident. Comandanţi militari, generali renumiţi, participanţi la întregirea României,

apoi la războiul antisovietic şi la războiul antihitlerist, au fost declaraţi criminali de

război. Sute de ofiţeri superiori au fost condamnaţi, în procese, sub această acuză,

când e de ştiut că în alte ţări ale Europei, până şi în Germania, stigmatul de „criminal

de război" a fost aplicat numai factorilor responsabili ai ţării. Astfel, mulţi dintre

ofiţerii superiori au fost condamnaţi la numeroşi ani de temniţă grea în lagărele de la

Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet, Caracal. Aici ei s-au găsit laolaltă cu lideri politici,

scriitori, profesori, jurişti, medici, actori, cercetători. Asemenea acţiuni profund

ilegale şi inumane au lipsit atunci catedrele facultăţilor, spitalele, scenele teatrelor,

laboratoarele de mari capacităţi şi somităţi de care ţara, poporul, ştiinţa aveau nevoie

spre a se redresa după război. Represiunea a cuprins toate palierele societăţii, inclusiv

pe unii lideri comunişti. In februarie 1948, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost demis din

funcţia de ministru al justiţiei, arestat, anchetat, judecat şi omorât în aprilie 1954.

La 21 noiembrie 1948 s-a început acţiunea de verificare a întregului activ de

partid, în perioada 1948-1953 au fost arestate peste 60. 000 de persoane, o parte

condamnate pentru că au fost „demascaţi" ca legionari, fascişti, trădători.

Ocupaţia sovietică până în 1958 şi impunerea unui regim străin de spiritul poporului

român a generat o amplă mişcare de rezistenţă care a luat forme multiple, inclusiv

lupta cu arma în mână, lupta de partizani în munţi Represiunea a vizat cu precădere

distrugerea acestei mişcări. în martie 1948 a fost arestat grupul de comandă a Mişcării

Naţionale de Rezistenţă în frunte cu Gheorghe Mânu şi Horia Măcelariu. Sub

îndrumarea consilierilor sovietici are loc anchetarea şi condamnar ea la muncă silnică

pe viaţă şi confiscarea averii. La 22 mai 1948 guvernul Petru Groza i-a retras regelui

Mihai I şi familiei sale cetăţenia română, iar cinci ani mai târziu au fost trecute în

proprietatea statului toate bunurile Casei Regale.

In 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care au ocupat funcţii de

stat înainte de 1945 şi au fost închişi la Sighet, Arad, Gherla, Râmnicu-Sărat, etc.

Mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa în închisori: luliu Maniu, Ion Mihalache, Gh.

Brătianu, Constantin Argetoianu. Numeroşi foşti lideri politici şi alţi adversari ai

regimului comunist au fost supuşi unui regim de exterminare în lagărele sovietice sau

la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

O altă formă de represiune a celor ce se opuneau regimului de sovietizare a

fost deportarea în Bărăgan a celor circa 50 de mii de familii.

Spre a impune aceste prefaceri, spre a crea „omul nou", principiu anunţat cu

emfază de Ana Pauker şi Iosif Chişinevschi, în discursurile lor demagogice din anii

1947-1948, ca şi în broşurile de propagandă ale partidului comunist, s-a desfăşurat o

vastă campanie de propagandă şi diversiune. Unul dintre obiectivele acestei campanii

1-a constituit desprinderea României de structurile occidentale. Această desprindere a

făcut paşi repezi prin legarea economică, în primul rând de Uniunea Sovietică, şi

renunţarea, în parte, la tradiţionalele raporturi economice cu ţările avansate. Spiritual,

desprinderea a fost mult mai dificilă şi, practic, nu s-a realizat decât în cadrul unui

număr restrâns de adepţi ai internaţionalismului dirijat de la Moscova.

Perenitatea patriotismului a fost piesa de rezistenţă, decenii la rând, după 1948.

Emisarii cultivării în România a nonpatriotismului internaţionalist s-au înscris, în

primul deceniu postbelic, într-un registru variat, incluzând consilieri sovietici, lideri

comunişti pregătiţi în URSSS, specializaţi la Moscova, Kiev, Leningrad, în diferite

domenii ale ştiinţei, economiei, culturii, armatei, securităţii statului, învăţământului,

presei ş. a., efectele activităţii acestei cohorte de exponenţi ai noii societăţi şi ai

„omului nou", efecte care se cereau a fi rapide, au fost însă diminuate de prezenţ?, în

toţii porii societăţii, a valorilor naţionale şi creştin-ortodoxe.

Creşterea reticenţei investitorilor occidentali faţă de noile tipuri bizare în

economia românească, reducerea creditelor occidentale, datoriile de război faţă de

URSS au împins România în braţele comunismului. Ministrul român al afacerilor

externe, Gh. Tătărăscu, în Memoriul adresat guvernului în mai 1947 reliefa: „O

cercetare mai obiectivă a stării care stăpâneşte azi toate categoriile sociale şi toate

categoriile producătoare duce la concluzia că în ţara întreagă se ridică un val de

nemulţumire care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp în proporţii îngrijorătoare".

Ministrul liberal (omul politic care a PUS INTERESUL ŢĂRII MAI PRESUS DE

INTERESUL DE PARTID şi de cel personal şi care a încercat să salveze tot ce se mai

putea salva în faţa tăvălugului sovietic) şi fost prim-ministru (2 ianuarie 1934-28

decembrie 1937) arăta în primul rând că este vorba de „rezultate negative ale întregii

noastre politici economice... După doi ani de guvernare producţia generală a ţării

reprezintă abia 48% din producţia anului 1938... Suntem singura ţară în care nu s-a

putut începe un plan de refacere".

Ministrul de Externe arăta şi implicaţiile situaţiei grele prin care trecea ţara

pentru relaţiile economice internaţionale, punctând concis şi real natura raporturilor

cu URSS: „Intre o producţie reprezentând 48% din producţia anului 1938 şi între

sarcinile Armistiţiului, care reprezintă 50% din veniturile statului, era fatal ca flagelul

inflaţiei, scumpirea vieţii să ducă la ruină şi suferinţe, la adevărate stări de

exasperare... şi cât timp acest climat va dura orice tentativă de refacere va eşua, ţara

va continua să se zbată în cleştele nemulţumirilor provocate de o economie

falimentară." La aceste cauze el adăuga şi „excesele regimului de excepţie care mai

dăinuieşte şi în primul rând excesele arestărilor preventive... şi care instaurează în

întreaga ţară un regim de nelinişte şi nesiguranţă..." Sunt arestaţi oameni absolut

nevinovaţi şi din considerente care nu au nici o legătură cu liniştea şi ordinea publică.

Se creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legi după care nu am fi decât un

regim care se menţine prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic. „

După proclamarea Republicii au fost constituite organele supreme ale puterii

de stat: Marea Adunare Naţională şi Sfaturile populare (denumite ulterior consilii

populare). Pentru constituirea Marii Adunări Naţionale au avut loc, la 28 martie 1948,

alegeri generale. La 13 aprilie 1948 Marea Adunare Naţională adopta Constituţia în

care înscria principalele „cuceriri ale poporului român", libertăţile şi drepturile

democratice.

Plenara PCR din 10-11 iunie 1948 şi actul votat de Marea Adunare Naţională

la 11 iunie 1948 face să aibă loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie

industriale, miniere, bancare, de asigurări, de transport. Ca urmarea acestui act, în

proprietatea statului socialist au trecut peste 8. 500 de întreprinderi siderurgice şi

metalurgice, şantiere navale, căi ferate particulare, întreprinderi petroliere, chimice,

textile etc. Naţionalizarea a avut un rol hotărâtor în desfăşurarea ulterioară a

evenimentelor şi lichidarea burgheziei industriale şi financiare, înlăturând investiţiile

de capital străin în ţara noastră şi creând sectorul socialist în economia României. În

procesul de organizare a statului, un loc important 1-a avut constituirea organelor

administraţiei, menite să organizeze şi să dezvolte economia şi cultura socialistă.

Astfel, au fost constituite unele organe centrale necunoscute în trecut, cum au fost

Comitetul de Stat al Planificării şi Comisia Controlului de Stat. S-a desfăşurat

procesul de creare a unei noi armate, iar în locul poliţiei şi jandarmeriei a fost creată

miliţia, ca „instrument al dictaturii proletariatului, a cărei misiune era menţinerea

ordinii publice şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „în vederea „reprimării

comploturilor, a sabotajului şi a altor acţiuni duşmănoase" au fost create în anul 1948

organele de securitate ale statului.

Un rol deosebit în viaţa statului îl are şi Consiliul de Miniştri - organ suprem al

puterii executive şi administrative, care avea rolul de a înfăptui politica internă şi

externă a PCR, asigura executarea legilor, conducea, coordona şi controla activitatea

ministerelor şi a celorlalte organe ale puterii de stat. Consiliul de Miniştri ca organ

colectiv şi fiecare membru al său răspundea în faţă MAN pentru întreaga activitate

desfăşurată.

Cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost după 1945 dr. Petru

Groza. în anul 1952, când acesta a devenit preşedintele Prezidiului MAN, a fost „ales"

preşedinte al Consiliului de Miniştri Gheorghe Gheoghiu-Dej, care era şi prim-

secretar al PMR (PCR). Din 1955, MAN l-a ales pe Chivu Stoica, iar din 1961, pe Ion

Gheorghe Maurer, care a deţinut funcţia până în 1974.

„Multe din greşelile noastre ne-au fost impuse, s-a ascuns adevărul înţelegerilor de la

Yalta; ni s-a promis repudierea lor, am crezut în înţelepciunea, moralitatea şi abilitatea

conducătorilor Occidentului în faţa pericolului rusesc. Ne-am înşelat şi am fost

înşelaţi" (Istoricul exilat N. Baciu în „Istoria Românilor" de Titu Geogescu). „Din

Stettin la Baltica, la Triest pe Adriatica o cortină de fier a căzut asupra continentului",

declara, încă din 1946, preşedintele SUA, Truman. „Cortina de fier", tragica realitate

a Europei postbelice, s-a menţinut de nepătruns, timp de un sfert de veac, pentru a

trebui, ulterior, încă pe atâta timp pentru a fi, treptat, demontată.

„Fenomenul Piteşti", prin care victima era transformată în călău, deţinutul era torturat

de către un alt deţinut şi individul dezumanizat, «stil» ce a fost extins şi la închisorile

de la Gherla, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, la Canal, monstruozităţi diabolice ale

securităţii conduse de Nikolski care dorea lichidarea rezistenţei morale a tinerilor

deţinuţi politici, în special studenţi, slujindu-se de un grup (nucleu) de deţinuţi, un

comando având în frunte pe Eugen Ţurcanu. în 1952, Ministerul de Interne a decis să

interzică asemenea practici şi a trimis în judecată şi condamnat la moarte grupul

Ţurcanu.

Moartea lui Stalin în martie 1953 a fost urmată de o scurtă destindere. Noul lider de la

Kremlin, N. S. Hruşciov a acceptat o anumită libertate de mişcare a liderilor ţărilor

satelite. La congresul al XX-lea al PCUS (feb. 1956) el a criticat cultul personalităţii

lui Stalin. Cu toate acestea Hruşciov a decis ca Armata Roşie să înfrângă revoluţia din

Ungaria (oct, 1956). în acest context extrem de complex, Gheorghe Gheoghiu-Dej a

iniţiat unele măsuri pozitive: desfiinţarea sistemului de cote obligatorii, eliberarea

unor deţinuţi politici, a dat dreptul unor deportaţi politici să se întoarcă în localităţile

lor de origine.

In relaţiile cu URSSS, Dej a reuşit să obţină, la 24 mai 1958, o victorie

importantă: acordul de la Moscova privind retragerea definitivă din ţară a trupelor

Armatei Roşii. Oarecum paradoxal, acest act a fost urmat de un nou val de arestări

politice, fiind condamnaţi scriitorii: Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Ion Caraion,

Edgar Papu etc. Din 1960, dm ordinul lui Dej au fost emise mai multe decrete de

graţiere, culminând cu cel din 1964 când au fost eliberaţi din închisori ultimii 10. 000

de deţinuţi politici. Această hotărâre a fost adoptată pe fondul unei evidente detaşări

faţă de linia Moscovei, reflectată pregnant în Declaraţia PMR din aprilie 1964.

România, ţară membră a CAER şi a Tratatului de la Varşovia, aflată în faţa

perspectivelor de a-şi pierde identitatea economică şi independenţa (lideri ca Ion

Gherghe Maurer şi Al Bârlădeanu au obiectat la integrarea socialistă europeană a

României). Rezultatele vor fi modeste, dar ele învederau o anumită dispunere a

forţelor interne, o stare de spirit a populaţiei peste care nu se putea trece uşor.

„Planul Valev", conceput în anii 1962-1963, preconiza „adâncirea integrării" statelor

socialiste est-europene, odată cu transformarea unor importante atribute ale

suveranităţii lor naţionale către un forum internaţional patronat de Moscova. Unul

dmtre „argumentele" necesităţii acestei „confrerii" supranaţionale îl reprezintă

imperativul unirii eforturilor statelor socialiste, spre a lua de către Europa occidentală

spre consolidarea „Pieţei Comune".

Declaraţia din aprilie 1964 a respins cu hotărâre orice acţiuni sau tendinţe de

încălcare a independenţei naţionale, de ştirbire a integrităţii teritoriale, pronunţându-se

împotriva formelor şi practicilor care aduceau atingere atributelor fundamentale ale

suveranităţii statului. Se respingea categoric existenţa unui centru unic conducător al

statelor socialiste. România arăta că „orice ştirbire sau încălcare a lor nu poate decât

să creeze surse de neînţelegeri şi diversiuni". „Fenomenul românesc" se manifesta

într-o perioadă când se accentua „schisma chineză" în „lagărul socialist".

Confruntarea chino- sovietică a adus Bucureştiul în postura de mediator, România

câştigând astfel o relativă libertate de mişcare în direcţia unui „ socialism

independent".

Constituţia din august 1965 votată de MAN consacra trăsăturile fundamentale

ale orânduirii sociale şi de stat din ţara noastră: caracterul unitar al statului; deţinerea

suveranităţii, a întregii puteri de către întregul popor; proprietatea socialistă asupra

mijloacelor de producţie; rolul conducător al clasei muncitoare în viaţa întregii

societăţi; alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea; participarea activă a intelectualităţii

la munca desfăşurată de poporul nostru; egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor. Art. 3

stipula: „In Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare este Partidul

Comunist Român".

Moartea lui Dej la 19 martie 1965 a dus la desemnarea lui Nicolae Ceauşescu,

ca prim-secretar, la 22 martie 1965, apoi secretar general al partidului. Ales statutar la

Congresul al IX-lea al PCR, Nicolae Ceauşescu, timp de aproape 25 de ani va angaja

România pe un drum al „dezvoltării societăţii socialiste multilateral dezvoltate", în

totală disonanţă cu teza „ţară în curs de dezvoltare". Cutezanţa sa, mai ales după

„Primăvara de la Praga", a dus la câştigarea unui sprijin popular al maselor şi simpatia

unor lideri occidentali. „Epoca Nicolae Ceauşescu" se conturează în tot acest timp,

atingând apogeul în anii '80, ea reprezentând monopolizarea puterii de către clanul

prezidenţial (devenit preşedinte de stat după 1974) şi punerea tuturor mijloacelor de

propagandă în mâinile „conducătorului iubit", executarea cu servilism şi obedienţă a

tuturor indicaţiilor şi hotărârilor, unele chiar aberante, ale secretarului general.

Aparatul de partid, şcolit la Academia „Ştefan Gheorghiu", creatorul revoluţionarilor

de profesie, activiştii şi-au stabilit ca principal obiectiv idolatrizarea cuplului Nicolae

şi Elena Ceauşescu.

Regimul totalitar comunist a făcut ca viaţa personală să se afle sub controlul

statului care îşi asuma rolul nu numai de a stabili unităţile economice, activităţile de

producţie, dar şi modul de organizare a timpului liber (munci agricole, manifestaţii

procomumste etc.), dar şi a vieţii intime. Cu deosebire în anii '50-'60 viaţa cotidiană a

românilor a fost extrem de dificilă. Cu ajutorul aparatului de represiune hiperdezvoltat

s-a reuşit ca poporul să fie înregimentat şi uniformizat ideologic. înregimentarea

începea cu preşcolarii în organizaţia „Şoimii patriei", cei de la ciclul primar şi

gimnazial deveneau „pionieri", iar liceenii se înscriau în UTC; studenţii erau membrii

Asociaţiei Studenţilor Comunişti, unii deveneau membri PCR sau ai Frontului

Democraţiei şi Unităţii Socialiste.

In mediul rural munca se desfăşura în CAP-uri şi IAS-uri, fără tragere de

inimă, cu câştiguri modeste şi cu greul pe elevi, muncitori şi funcţionari, ţăranii fiind

aproape dispăruţi ca vârstă şi preocupare.

La oraşe, oamenii lucrau în 2-3 schimburi pentru îndeplinirea planului anual şi

cincinal, după deviza „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".

Pe străzi, în comune şi oraşe, la fiecare loc de muncă, în fiecare sală de festivităţi erau

lozincile de o „inestimabilă valoare" a lui Nicolae Ceauşescu sau sloganuri cu:

„Partidul, Ceauşescu, România", „Partidul, Ceauşescu, Pace", „Trăiască PCR centru!

vital al întregii naţiuni" etc.

Ignorarea legilor evoluţiei istorice, ignorarea stării de spirit a întregului popor,

ignorarea şi marginalizarea intelectualităţii, a culturii şi învăţământului, scăderea

drastică a nivelului de trai şi a dreptului la informaţii, la accesul la cultură şi libertatea

de opinie şi de exprimare, încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor (de altfel stipulate în mare parte în Constituţia României,

dar nerespectate), fanatismul islamic în identificarea tuturor realizărilor poporului

român cu cuplul prezidenţial, complicitatea tacită şi expresă a clicii înconjurătoare, a

întregului aparat de partid şi de stat, identificarea dintre „partid şi stat", dintre „lege şi

hotărâri de partid", somnul instituţiilor statului în faţa prăpastiei ce-i separa pe cei din

„vârful piramidei" de realităţile zilnice, propaganda deşănţată şi paranoică, cultul

personalităţii ce se accentua şi atinsese paranoia cu cât situaţia generală a ţării se

degrada, sunt fapte de istorie şi de justiţie ce au generat o puternică stare de

nemulţumire în rândurile întregii populaţii.

În mod cert, între conducătorii regimului comunist şi poporul român se crease

o prăpastie, care va genera revolta şi evenimentele din Decembrie 1989.

Titular de disciplină, Lect. univ. dr. MADESCU LIONELA

Date post:	15-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	10 times
Download:	0 times

Universitatea Spiru Haret · istoria dreptului românesc prezintă interdependențe cu științele...

Documents