1
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE
ȘCOALA DOCTORALĂ SFÂNTUL NICODIM
DOMENIUL: TEOLOGIE
DISCIPLINA: MISIOLOGIE ȘI ECUMENISM
CONCEPTUALIZARE ȘI INCULTURAȚIE ÎN TEOLOGIA
ORTODOXĂ ACTUALĂ
TEZĂ DE DOCTORAT
COORDONATOR
ARHD. CONF. UNIV. DR. CĂLINA GELU
DOCTORAND
PR. MARIAN GROZOIU
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
2020
2
Subsemnatul, Pr. GROZOIU MARIAN, doctorand înmatriculat în anul 2015, în
domeniul TEOLOGIE, cu referire la teza de doctorat CONCEPTUALIZARE ȘI
INCULTURAȚIE ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ ACTUALĂ, îndrumat în cercetarea
științifică de ARHD. CONF. UNIV. DR. CĂLINA GELU, prezint următorul rezumat:
Inculturaţia, ca model de încreştinare, evanghelizare şi re-evanghelizare este un concept
și un procedeu misionar ce presupune întâlnirea dintre Evanghelie şi cultură sau culturi, luând
în calcul toate aspectele ce decurg din această coeziune, ca de exemplu, cunoașterea Sfintei
Scripturi şi a Sfintei Tradiții, pregătirea personalului misionar, cunoașterea temeinică a culturii
care face obiectul revelării adevărurilor creștine, învățarea limbii, a tradițiilor, a obiceiurilor şi
a tuturor caracteristicilor sociale, economice şi religioase ce proiectează şi definește cultura în
discuție.
Scopul și argumentarea temei
„Conceptualizare și inculturație în teologia ortodoxă actuală” este subiectul pe care l-
am abordat în această cerectare istorico-analitică din domeniul teologiei misiologice. Despre
această temă nu s-a scris foarte mult în rândul profesorilor de misiologie şi a teologilor din ţara
noastră, întrucât ea reprezintă o dezbatere relativ-recentă în cadrul spiritualității și a culturii
ortodoxe. În vederea realizării acestui demers științific ne-am propus să evidențiem
promovarea metodei inculturaţiei, care nu este una nouă în esenţă, ci ea însoţeşte procesul
evanghelizării pe toată perioada istoriei creştinismului. Doar termenul de „inculturaţie” este
relativ nou, şi este interesant procesul impunerii, modul înţelegerii, al acceptării sau
neacceptării lui în contextul teologiei misionare.
În mod concret, inculturaţia înseamnă prezentarea lui Dumnezeu omului, şi exprimă
consecințele şi beneficiile ce se realizează din această relație, revelație şi împărtășire. În acest
sens, cultura joacă un rol vital și esențial în acest demers misionar, pedagogic și spiritual-
experiențial. Ceea ce îi este imperios necesar și benefic fiecărei culturi este acceptarea lucrării
iconomice a lui Dumnezeu, adică a lui Hristos-Cuvântul întrupat și prezent în fiecare dintre
ele, încă de la creația lumii sau de la începutul lor ca structuri comunitare umane. Prin revelația
naturală Hristos lucrează prin logoii Săi sau prin rațiunile sădite în aceste culturi pentru a-și
face cunoscută puterea și dumnezeirea Sa. Datorită Întrupării Logosului divin în persoana
3
istorică a lui Iisus Hristos în cultura iudaică, revelația și iconmia mântuitoare a devenit mai
clară și mai deslușită prin intermediul învățăturilor, actelor și a prezenței Sale în lume, pe care
le-a inculturat într-o Evanghelie destinată să fie „culturalizată” spre răscumpărarea tuturor
oamenilor. Numai din această perspectivă, inculturația invită oamenii și societățile lor la
primirea directă a unei revelații supranaturale și suficientă cunoașterii despre Dumnezeu, la o
lucrare de creștere și îmbogățire spirituală a acestora și la o schimbare totală a modului de
viețuire și conduită. Astfel, inculturația caută să transpună credința creștină în ethosul
comunitar al fiecărei culturi, iar aceasta să devină un mod de viață pentru toți oamenii. Fără
îndoială, particularitățile unei culturi, elementele, valorile și tradițiile sale proprii și pozitive nu
vor fi afectate sau ignorate de mesajul evanghelic, ci din contră, îmbogățite și destinate să
îndeplinească adevăratele scopuri și direcții autentice, în vederea desăvârșirii și mântuirii
oamenilor.
Stadiul cercetării
În cadrul cercetării noastre ne-am propus să evidențiem rolul inculturaţiei ca proces
misionar şi să arătăm că analizele, metodele şi practicile de evanghelizare dezvoltate de
teologia occidentală în legătură cu acest procedeu pot fi adaptate fără probleme la misiunea
Bisericii Ortodoxe, în special la cea din România. Generalizarea teologiei inculturației și
aplicabilitatea ei cu succes în misiunile înteprinse de Bisericile din Apus în diverse părți ale
lumii a atras a atenţia cercurilor de teologi și misionari ortodocși de pretutindeni, constatându-
se o deschidere şi o preocupare fără precedent pentru promovarea şi implementarea acestei noi
metode de propovăduire și reactualizare a noțiunilor și a experiențelor legate de aspectul
credinței prin Evanghelie.
Luând în considerare faptul că cele mai importante confesiuni creștine își au propriile
lor modalități de convertire și activitate misionară, pe care le-au dezvoltat și aplicat cu succes
de-alungul timpului și în anumite contexte (favorabile sau nefavorabile) sau în diverse culturi
ale lumii, inculturația (atât ca noțiune, cât și ca proces) adună, analizează și elaborează cele
mai potrivite căi de proliferare ale Evangheliei și de păstrare și trăire a adevărurilor revelate.
Din acest punct de vedere, Ortodoxia își pune la dispoziție întregul ei depozit doctrinar și
efectiv misionar în slujba omului și al afirmării credinței celei adevărate, dar în același
timp,datorită inculturației, ea se inspiră, adoptă sau întrebuințează acele direcții misionare
corecte și eficace, rezultate din practica evanghelică a celorlalte confesiuni. În acest cadru oferit
de inculturație, Biserica noastră își împărtășește valorile sale dobândite și debordează un
ecumenism sincer și deschis spre dialog, înțelegere și acceptare a celorlalți, căutând să pună în
4
evidență aspectele, calitățile și elementele pozitive ale mărturisirii creștine și nu însușirile
negative care dezbină sau despart.
Subiectul inculturației fiind de actualitate s-a regăsit în câteva studii și reviste de
specialitate din țara noastră, fiind tratat mai mult ca un concept general, sinonim sau derivat al
termenului de „misiune”. Nicio abordare de până acum nu a prezentat principiile teologice de
fundamentare și de relaționare ale inculturației în acțiunea de difuzare și conservare a credinței
creștine în culturile recipiente și nici nu au fost prezentate metodologiile și formele specifice
ale procesului de care ne ocupăm. Din această perspectivă, lucrarea de față urmărește
prezentarea generală și înțelegerea inculturației în toate cele trei mari confesiuni, însă accentul
cercetării noastre cade pe identificarea specificității metodologiilor implicate în istoria
poporului nostru, și mai ales, pe cele ale contextului de după 1989 până în prezent. Ca atare,
studiul nostru încearcă să aducă elemente importante, originale și inedite, asupra cunoașterii
subiectului inculturației în teologia românească și asupra aplicabilității ei în practica
misionarismului creștin universal.
Introducerea conceptului de inculturație în teologia noastră de către distinșii teologi
români Dumitru Popescu și Ion Bria ne-au încurajat să aprofundăm și să descoperim
principalele beneficii, oportunități și întrebuințări în acțiunile pastorale și misionare ale
Bisericii Ortodoxe din România.
Obiectul inculturației fiind cultura, studiile teologice asupra acestui domeniu în limba
română au fost pe larg abordate și dezvoltate. Însă, lipsa surselor teologice sau misionare în
legătură cu conceptul sau procesul inculturației ortodoxe din țara noastră ne-a determinat să
cecetăm intens diferite cărți, studii sau articole ale unor autori străini, care ne-au inspirat în
mod lămuritor și constructiv prin analizele lor asupra acestui procedeu. Datorită lor,
considerăm că am atins o mare parte din noțiunile și problematicile inculturației și am putut
direcționa cercetarea noastră înspre o cunoaștere, o evaluare și o dezvoltare benefică
domeniilor teologiei, și mai ales, înspre dinamica importanței misiunii și pastorației Bisericii
din România.
Metodologii de lucru
Din punct de vedere ale metodologiei de lucru în editarea și cercetarea subiectului
prezent am urmat principiile expunerii istorice, al investigării și examinării analitice și al
abordării sintetice, încercând să combinăm într-o manieră complementară și originală toate
aceste procedee științifice pentru a sublinia și promova importanța teologică a procesului de
inculturație în misiunea de evanghelizare. Având în vedere vastitatea și complexitatea
5
domeniului de cercetare, precum și generalizarea lui în teologiile catolice și protestante am
considerat că este necesar să surprindem acele abordări sau poziționări conforme cu învățăturile
de credință ortodoxe.
Sursele
Sursele sau materialele care au stat la baza cercetării noastre au fost constituite din
studii, articole, cărți, izvoare, disertații, jurnale și editoriale din presa teologică, interviuri sau
accesări ale unor site-uri religioase și confesionale, existente pe internet. Cele mai multe dintre
ele ne-au survenit ca urmare a participării noastre succesive (în perioada de vară a anilor 2016,
2017, 2018) la Colocviile Doctorale ale Institutului Evanghelic din Osijek (Croația) și la
Conferințele misionare (The Central and Eastern European Association for Mission Studies-
CEEAMS) la care am fost prezenți ca membri înscriși, din 2016 până în prezent. În cadrul
acestui Institut am beneficiat de numărul imens de volume, cărți și reviste (peste 130.000, în
limba engleză, franceză croată, italiană, germană sau chiar română) pe care le administrează
Biblioteca Seminarului din Osijek (ETS). Pentru îmbogățirea cunoștiințelor noastre legate de
subiectul dezbătut, am mai folosit și sursele considerabile ale Bibliotecii Județene „Teodor și
Aristia Aman” din Craiova, ale Bibliotecii Facultății de Teologie-Craiova, cât și pe cele din
colecția proprie.
Cadrul general al lucrării
Lucrarea este structurată în 7 capitole, precedate de o introducere și urmate de
concluziile generale și de o vastă bibliografie compusă din autori străini și autohtoni.
În primul capitol am căutat să fundamentăm teologic înțelegerea procesului de
inculturație pe care ne-am propus să-l prezentăm argumentat în raport cu paradigmele actelor
iconomiei mântuitoare realizate de cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi-Iisus Hristos-
Logosul înnomenit și venit în cultura noastră umană pentru a o răscumpăra și salva. Din acest
punct de vedere, Hristos devine atât subiectul inculturației, cât și obiectul acesteia. El a
participat și a „semănat” în creație și în umanitate rațiunile sale revelatoare, iar culturile și
oamenii au căutat prin civilizație și înțelepciune să perceapă și să înțeleagă scopul lor și al Celui
ce a ordonat viața și sensul existenței. Din cauza păcatului în lume și al instaurării unor
comportamente și atitudini inadecvate, imorale în raport cu divinitatea și cu conduita
ontologică umană, majoritatea comunităților și societăților de viață au impregnat revelația
autentică de „negura iluminării” excentrice și egoiste despre Dumnezeu, ajungând în ipostazele
6
necunoașterii și ale depărtării (aproape) totale față de El. Din acest considerent, Iisus Hristos
vine și își oferă dragostea și ajutorul Său pentru „luminarea” și izbăvirea tuturor oamenilor și
a culturilor din robia morții și a osândei, aducându-Se pe Sine Însuși Jertfă de ispășire pentru
nedreptățile tuturor, iar Evanghelia Sa ca „medicament” al corectării și viețuirii autentice. Nu
putea lipsi din această operă eliberatoare și mântuitoare Duhul Mângâietor, trimis de Fiul în
lume(Ioan 14,26), pentru a actualiza și restaura iubirea, unitatea și credința răscumpărătoare în
culturi și între oameni, și în raportul acestora vizavi de Dumnezeu. Duhul Sfânt inițiază
Biserica comunitară văzută prin actul de la Cincizecime, pe care o „culturalizează” în diferite
medii și locuri, datorită prezenței și acceptării convertirii primilor creștini, care făceau parte
„din toate neamurile de sub cer”(Fapte cap. 2, v.5 și v. 9-10). Astfel, cultura devine o
componentă expresă și importantă a Evangheliei și a Bisericii, întrucât misionarii „marii
trimiteri”(Matei 28, 19-20) interacționează sau lucrează direct în ea, luând contact cu practicile
uzuale de existență ale oamenilor, cu tradiția, religia, arta ori civilizația istorică a societății
în discuție.
Din punct de vedere sociologic și antropologic, am prezentat cultura ca domeniu al
activității umane, aducând în atenție câteva clasificări primare sau tipuri culturale primitive
sau civilizate, continuând apoi cu evaluarea sistemelor unanim-acceptate de cercetătorii în
domeniu a modelelor premodernismului, modernismului, postmodernismului sau
paramodernismului din contextele apropiate ale zilelor noastre.
Prin inculturație se transmite întreg sistemul valorilor de credinţă, obiceiurile sau
comportamentele de viețuire și experiență, de la un grup cultural(încreștinat deja) către altul(în
devenire). Scopul inculturației este acela al mântuirii sau desăvârșirii culturilor, adică al
oamenilor ce le compun și doresc să se realizeze ontologic și spiritual.
Ceea ce trebuie avut în vedere în activitatea inculturației este faptul că propovăduirea
și misiunea de a face cunoscută Evanghelia într-o cultură, este un proces cultural. Din acest
punct de vedere, subiecții destinați primirii creștinismului fac parte dintr-un sistem cultural cu
arealul lor geografic propriu, cu istoria, tradițiile sau tabieturile împământenite în comunitatea
definită de aceștia. Totodată, inculturația presupune o prezentare a Evangheliei într-o cultură
unde vom întâlni nenumărate elemente sincretiste, ceea ce va face ca înțelesul credinței să nu
fie prezentat într-o formă deplină sau într-o stare autentică pură.
Inculturația respectă orice cultură și activează pentru îmbunătățirea calității și realizării
etice a acestora. Cultura este casa inculturației. Fără cultură nu ar exista acest proces misionar.
7
În capitolul al doilea ne-am raportat în mod direct asupra titlului lucrării
„Conceptualizare și inculturație în teologia ortodoxă actuală”, căutând expres să examinăm
modelul procesului misionar de inculturație, mai întâi, ca un concept teoretic, lexical și teologic
cu toate sensurile și ramificațiile istorice și contextuale care au presupus înțelegerea misiunii
până la dezvoltarea și întrebuințarea lui până astăzi, și apoi, ca un model practic care inspiră
formele de misiune, propovăduire, evanghelizare sau pastorație în rândul culturilor și al
oamenilor.
Până la definirea şi stabilirea inculturaţiei a fost necesar un îndelungat proces de creare
şi recunoaştere a unor termeni specifici, care să evidenţieze cu exactitate rolul şi formele
mesajului evanghelic şi al misiunii creştine în raporturile iniţiate şi desfăşurate, vizavi de
culturile şi tradiţiile umane. Este important să precizăm că scopul evanghelizării şi al
răspândirii credinţei a depins indubitabil de realizarea cât mai obiectivă a misiunii. Iniţiatorii
autorizaţi ai misiunilor creştine au întrebuinţat şi au adoptat diverşi termeni specifici limbii şi
culturilor din care făceau parte sau anumite concepte din limbile naţiunilor cărora li se adresa
Evanghelia. Cert este faptul că, subiecţii propovăduirii creştine au folosit aceşti termeni tocmai
pentru a defini mai bine misiunea şi activitatea lor.
Nevoia unei perfecționări metodologice şi crearea unui cadru formal al predicării
credinţei au constituit preocupările permanente ale activiştilor misionari, încă din perioada
Bisericii primare. Intenţiile lor au fost cât se poate de clare: răspândirea sau vestirea cât mai
obiectivă, mai rapidă şi mai eficientă a Evangheliei în teritoriile şi culturile lumii.
Mesajul învăţăturii despre Hristos trebuia transmis într-un mod cât mai clar şi cât mai
simplu, pentru a fi uşor de înţeles şi pentru a se adapta la nevoile sufleteşti ale ascultătorilor.
Modalitatea de transmitere s-a făcut prin intermediul învăţăturilor, mărturiilor, predicilor,
cuvântărilor, parenezelor, exegezelor, etc, prin care se urmărea atragerea şi convertirea
păgânilor şi a celor fără de credinţă la înţelegerea şi urmarea Evangheliei mântuitoare.
Dezvoltările din domeniul misiunii a cuprins multe aspecte şi ele s-au datorat acestor
inițiative evanghelice care au ajutat la promovarea şi răspândirea a nenumărate abordări
misionare, atât la nivel conceptual, cât şi la nivel practic sau al experienţelor directe din terenul
convertirii şi al mărturisirii creştine.
Astfel, potrivit scopului nostru, conceptualizarea inculturației a apărut ca o analiză de
identificare graduală a termenilor misionari primari și general-acceptați, sau ca o acțiune de
constatare analitică sau hermeneutică a celor derivați, transformați, evoluați sau mai noi,
potrivit întrebuințărilor conforme misiunilor dezvoltate de cele mai importante confesiuni
creștine(ortodocși, catolici, sau protestanți). Prin această prezentare de sinteză a termenilor
8
acțiunii și activității misionare, am dorit să evidențiem carcteristicile și implicațiile evidente
ale inculturației și formele identice misionare care se suprapun și transpar din înțelegerea și
alăturarea lor la acest proces. Totodată, fiecare dintre termenii afiliați misiunii se referă la o
dimensiune particulară a acțiunii, în această relație dintre Evanghelie și Cultură. Spre exemplu,
termenii clasici ai misiunii (propovăduire, mărturie, învățare, predicare) sunt caracteristici
teologiei istorice și denotă prezentarea directă și conștiincioasă a învățăturii și a credinței
Bisericii în întreaga lume, fără a implica neapărat un sistem sau un proces holistic de cunoaștere
al culturilor. Pe când termenii mai noi ai dezvoltării inculturației și evanghelizării (aculturare,
enculturare, acomodare, indigenizare, contextualizare, interculturare), oferă o importanță mai
însemnată culturilor și valorilor acestora, articulând posibilitatea afirmării lor locale și a
interpretării unui conținut teologic și dogmatic, inedit și originar. Totuși, printre carențele
periculoase remarcate din implementarea acestor concepte procesuale evoluate s-au sesizat
unele aspecte legate de sincretism, de exacerbare a unui multiculturalism sau pluralism cultural
discreditar sau de implicare a credinței în zonele „liberale” și „seculare” ale preocupărilor
politice, economice și geostrategice.
Ortodoxia acceptă termenul și procesul unei inculturații sănătose, în cadrul specific și
delimitat al culturilor, respectând valorile și elementele benefice cunoașterii evanghelice ale
acestora, încercând să prezinte Adevărul într-o formă cât mai autorizată și mai precisă în raport
cu Revelația, pentru a conduce societățile și civilizațiile la transformarea, îmbogățirea și la
răscumpărarea sau mântuirea lor.
O conceptualizare a inculturaţiei şi o înţelegere a termenilor legaţi de propovăduirea
creştină este necesară, întrucât acest proces înmagazinează şi însumează totalitatea conceptelor
şi a metodelor de evanghelizare, şi în acelaşi timp, acest demers ne ajută să cunoaştem mai bine
procesul de răspândire şi permanentizare a Evangheliei Împărăţiei.
În capitolul III am urmărit prezentarea istorică a misiunilor catolice de la apariția
ordinului monahal benedectin până în epoca modernă, analizând, apoi, hotărârile și
implicațiille metodologice în materie de catehizare și evanghelizare, emise de Conciliul I și II
Vatican. În această expunere contextuală a activităților de convertire la catolicism am remarcat
inițiativele itinerate desfășurate de călugării benedectini, franciscani, dominicani și iezuiți,
deschiderea și interesul lor misionar față de culturi și popoare, precum și elaborarea punctuală
și potrivită a etapelor de acomodare și indigenizare a credinței. În acest sens, amintim de
preocuparea misiologică și de dezvoltarea unor colegii misionare catolice, încă din perioada
secolului al XIII-lea.
9
Etapele cruciadelor și ale inchiziției marchează o scădere a prestigiului și a încrederii
în instituția eclesială apuseană, însă tot grupurile monahale sunt cele care câștigă încrederea
oamenilor și cele care devin principalul instrument al misiunii, al reformării Bisericii, al
exprimării și manifestărilor culturale și al principiilor de dezvoltare a societății europene.
În timpul marilor descoperiri și după reforma protestantă din secolul al XVI-lea,
misiunea catolică se caracterizează prin impunerea și asocierea credinței sale la tipul
colonialist sau imperialist în lumea popoarelor ocupate de cuceritorii apuseni în regiunile
Americii Latine, Asiei sau Africii. Totodată, măsurile de uniformizare a ritului romanic și
introducerea limbii latine în cult, precum și interzicerea unor abordări inculturative a
activităților de convertire pe suspiciunea devierii de la normal au îngreunat și redus numărul
misiunilor catolice. Deși au fost înregistrate unele succese răsunătoare misionare prin folosirea
unor studii și practici de evanghelizare reinterpretativă a culturilor prin analogie și simbolism,
prin adoptarea îmbrăcăminții și a portului indigen, prin traducerea Scripturii și a cărților de cult
în limba autohtonilor ce urmau sa fie convertiți, cei mai importanți reprezentanți ai convertirii
catolice (Francis Xavier, Alexandro Valignano, Matteo Rici, Roberto de Nobili sau Gonçalo
da Silveira) au fost opriți și judecați de superiorii lor pentru aceste metode considerate
„neconforme” și „neadecvate”. În felul acesta, înteprinderile misionare și modalitățile inițiale
ale inculturației au fost sistate sau întrerupte, iar în perioada iluministă Biserica a preferat să
adopte poziția incapsulării și a confruntării directe cu ideologiile raționaliste și seculariste ale
modernismului, care contestau și acuzau catolicismul de cele mai grave orori ale istoriei și de
nesustenabilitatea adevărurilor sale în fața legilor concrete ale existenței și gândirii.
Abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Biserica își reconsideră
poziția sa față de culturile moderne și încearcă să-și găsească și să-și afirme rolul ei în
dezvoltarea capacităților umane ale bunăstării și spiritului comunitar. Astfel, la Conciliile I și
II Vatican, catolicismul propune susținerea oamenilor de pretutindeni în afirmarea propriei
conștiințe, spre cele mai bune alegeri ale vieții și credinței, încurajează dialogul între culturi și
religii, pacea, comuniunea, drepturile oamenilor, dezvoltarea socială și apărarea mediului și a
societăților vulnerabile de exploatare și injustiție. Potrivit acestor doleanțe, e limpede că
misunea Bisericii romano-catolice s-a orientat spre acceptarea, înțelegerea și convertirea
culturilor.
Documentele de la Vatican II rămân o sursă folositoare şi de referinţă în afirmarea şi
prezentarea valorilor creştine şi a bogăţiilor spirituale ale Bisericii faţă de structura
modernismului. Asumarea erorilor din trecut ale catolicismului, deschiderea faţă de sistemele
de gândire sau ideologice ale lumii secularizante, identificarea şi încercarea de rezolvare a
10
problemelor legate de globalism, migraţie sau ecologie sunt doar câteva aspecte ale încercării
Bisericii din Apus de a-şi forma o nouă direcţie misionară şi de a aborda provocările societăţii
umane. Din acest moment, culturile umane cu toate carateristicile lor au devenit „o țintă” a
evanghelizării, prin noile metode elaborate și fundamentate de diferite organisme în domeniu,
sprijinite de papalitate. Prin instituționalizarea sa în întreaga Biserică romano-catolică, procesul
de inculturație a fost creditat și încredințat misionarilor să dezvolte raporturi de reciprocitate
dialogică între Evanghelie și culturi și să formeze noi oportunități de expimare și mărturisire a
credinței. În prezent, conceptul inculturației este accepat de majoritatea teologilor catolici din
Asia, Africa, America Latină și o parte din America de Nord, în timp ce în Europa și în celelalte
regiuni de rit romanic, majoritatea misionarilor întrebuințează termenul de contextualizare.
Teologiile și elaborările metodologice ulterioare Conciliului II Vatican au promovat
procesul inculturației, al contextualizării și al pluralismului cultural în relația dintre Biserică și
celelalte societăți umane.
În capitolul IV, reluăm aceiași prezentare istorică a misiunilor, însă, de data aceasta a
confesiunii protestante. Începând cu secolul al XVI-lea, opozanții catolicismului, sprijiniți de
unele cercuri politice și de stat din Europa centrală și de Vest își arogă denumirea de
protestanți, legitimând o nouă credință re-formată, fundamentată pe adevărurile și interpretarea
expresă a Sfintei Scripturi (sola Scriptura) și pe o pretinsă conduită de manifestare a
experiențelor spirituale continuatoare modelului Bisericii primare. Cele mai importante
personaje ale reformei, Martin Luther și Jean Calvin, formează două denominațiuni puternice
și zeloase (luteranii și reformații), construite după genul și ambiția acestora, în spiritul unor
viziuni liberale asupra credinței (sola fidae) și asupra justificării oprei de mântuire, care, în
opinia lor, nu este un act al omului, ci o lucrare expresă (sola gratia) a lui Dumnezeu.
Din această perspectivă, misiunea protestantă inițială devine „misiunea celor aleși”,
desfășurată prin susținere financiară din partea comunității sau a Statului, de către grupuri
organizate itinerante și voluntare, fiecare membru îndeplinind activități specifice învățării,
practicării și răspândirii credinței. Datorită școlilor și universităților(academiilor) de prestigiu
apusene (Wittemberg, Leipzig, Heidelberg, Geneva, iar mai târziu Halle sau Cambridge) la
care au studiat cei mai renumiți reprezentanți ai protestantismului, activitățile misionare au
devenit mai elaborate și mai metodologice, iar scrierile lor reproduse și distribuite prin
intermediul tiparului abia inventat, au contribuit la acceptarea pe scară largă a acestor
denominațiuni reformatoare, în țări precum Germania, Franța, Olanda, Belgia, Scoția, Anglia,
Cehia, Austria, Ungaria și Transilvania.
11
Secolele XVII și XVIII se caracterizează prin misiuni alăturate doleanțelor politice de
colonizare și imperialism ale țărilor și puterilor în care protestantismul a fost acceptat, toate
aceste inițiative (de propagatio) pornind către toată lumea, din cele mai importante puncte
maritime ale Europei. Tot în această perioadă apar „societățile misionare”, după modelul
instituției înființate de reformatul John Eliot (1604-1690), numită Society for the Propagation
of Gospel (Societatea pentru răspândirea Evangheliei). Principala metodă a acestor organizații
a fost aceea a „extragerii” credincioșilor din mediul sau din cultura lor pentru a li se inocula
noile învățături. Mai târziu, John Wesley, Francis Asbury sau William Carey direcționează
„societățile” lor spre o misiune a adaptării mesajului creștin la culturile indigene, în special, la
problemele legate de sărăcie, nedreptate socială, analfabetism sau abolirea sclaviei.
În secolul XIX, societățile misionare continuă să dezvolte noi principii de activitate
practică de evanghelizare, însă intenția lor este să formeze Biserici locale indigene conduse de
pastori autohtoni și guvernate potrivit celor trei caracteristici (three selfs), inventate de Henry
Venn și Rufus Anderson: autofinanţarea(self-supporting), autoguvernarea(self-govering) şi
auto propagarea sau răspândirea(self-propagating).
Tot în secolul XIX, se încearcă crearea unui front comun al tuturor protestanților în
materie de credință și misiune, din care va rezulta apariția cultului sau denominațiunii
evangheliste. Întrunirile periodice de pe parcursul acestui secol, precum și cele din secolul
XX(Edinbourgh-1910, New York-1921, Ierusalim-1928, Madras-1938, Whitby-1947) au
condus la apariția Consiliului Mondial al Bisericilor(WCC), care a avut loc în anul 1948, la
Amsterdam. Cele mai importante reuniuni și dezbateri ale evangheliștilor s-au ținut la
Lausanne(Elveția) în 1974 și la Cape Town(Australia) în 2010, unde s-au alcătuit actele
normative ale credinței evanghelice și principalele obiectivele ale convertirii și ale activităților
sociale. Printre cei mai renumiți promotori și susținători ai cultului evanghelic se numără
Harold John Ockenga și Billy Graham, cel din urmă sponsorizând nenumărate inițiative
misionare și făcând „lobby” pentru introducerea termenului de „contextualizare” în întreaga
suflare protestantă.
În finalul capitolului, am prezentat câteva procedee analitice și în concordanță cu
procesul inculturației, elaborate de unii dintre cei mai reprezentativi protestanți: Eugene Nida,
Paul Tilich și Karl Barth.
Potrivit analizei noastre, în legătură teologia și misiologia protestantă, menționăm că
termenul inculturației este folosit și acceptat în mod analog și într-o relație apropiată cu cel de
contextualizare. Analizând manifestările protestante în ceea ce privește inițiativele misionare,
în vederea reperării unor elemente ale inculturației am constatat numărul mare al metodelor de
12
abordare pe terenul evanghelizării, acestea contribuind semnificativ la bogăția terminologiei și
a modalităților practice ale misiologiei teologice. Spre exemplu, publicațiile lui Luther(tratatele
sale dogmatice, broșurile, predicile, „Micul catehism” sau traducerea Noului Testament în
limba germană), sau scrierile lui Calvin cu privire la reformatarea noii Biserici și la organizarea
ei(„Instituţiile religiei creştine” sau „Hotărârile bisericeşti”) constituie surse apreciabile și
inedite ale raportării Evangheliei la cultura indigenă și ne propune să depingem nenumărate
modele ale implementării acestui creștinim confesional, contextual și excentric. De asemenea,
„societățile misionare”protestante au dezvoltat principiile indigenizării/contextualizării și ale
activităților sociale voluntare în toată lumea, contribuind la cea mai prolifică activitate de
convertire la creștinsim, din perioada epocii moderne și postmoderne.
Începând cu capitolul V până la finalul lucrării, abordarea studiului nostru asupra
procesului inculturației va fi dezbătut numai din punct de vedere ortodox, încercând să
identificăm elementele și metodele speciale și proprii misiunii răsăritene. Aici vom recurge la
aceleași principii teologice de fundamentare a inculturației, mult mai elaborate și mult mai
detaliate în formă și conținut, datorită înțelegerilor și dezvoltărilor învățăturilor dogmatice și a
celor pedagogico-pastorale și misionare, păstrate și transmise într-o formă nealterată și
autentică. Totodată, vom sublinia aspectele misionare care decurg din analiza și diseminarea
unor principii și termeni pe care Ortodoxia îi prețuiește și le acordă o importanță deosebită în
teologia sa.
Pentru Ortodoxie, cultura este inculturarea lui Dumnezeu în creație și împărtășirea Sa
iubitoare către toate făpturile. Cultivarea Universului de către Dumnezeu, cu toate existențele
sale reprezintă paradigma lucrării oamenilor în culturile lor proprii. Numai în sensul acesta
înțelegem porunca dată de Atotputernic, protopărinților noștri de a lucra „pământul” și de a le
destina un scop al ascultării, înțelegerii și iubirii față El (Facere I , 28-29). Prin urmare, această
instituire a culturii umane o face Dumnezeu prin așezarea lui Adam și al Evei în creația Sa,
având ca obiectiv, ca ei să-și dezvolte capacitățile lor raționale și spirituale prin contemplarea
darurilor și ale existențelor pe care El le-a făcut, și tot ei, să se perfecționeze potrivit
„asemănării” Sale, în iubire și în sfințenie. În această operă, păcatul protopărinților a intervenit
negativ și a diminuat semnificativ șansele desăvârșirii lor, iar în această dimensiune a vieții
coruptibile a apărut consecința morții.
În istoria formării și dezvoltării comunităților umane, antiteza dintre ascultare și
neasculatre produce iubirea sau răzvrătirea oamenilor și a culturilor lor față de legea lui
Dumnezeu. Ca răspuns, Dumnezeu se revelează sau își descoperă tainele existenței Sale și
13
scopul autentic al vieții umane numai în măsura unei dechideri spre conlucrare și împlinire a
poruncilor divine.
În mod concret, inculturația Mântuitorului Hristos într-o cultură umană specifică se
produce prin actul Întrupării și devenirii Sale personale istorice, de cetățean iudeu. Planul Său
este ca El să incultureze Evanghelia Sa acestei culturi, iar mai departe, să o extindă la toate
neamurile. Astfel, prin Întruparea Sa, Iisus revelează iubirea Sfintei Treimi în umanitate și
face posibilă răscumpărarea și mântuirea tuturor, prin Jertfa sa de pe Cruce, pe care o
inculturează ca fundament al credinței, al împăcării cu Dumnezeu-Tatăl și al salvării lor.
Culturile primesc Vestea cea bună prin misiunea apostolilor și ucenicilor Domnului și prin
ajutorul Duhului Sfânt (Fapte 1, 8), împământenind propriile lor Biserici istorice și culturale,
cele care continuă „timpul mesianic” și „timpul de răscumpărare” al tuturor oamenilor din
aceste societăți umane. Ca atare, Hristos face posibilă transcendența Evangheliei în culturi prin
transcendența Bisericii, iar inculturația devine o modalitate pedagogică și practică,
indispensabilă actualizării, conservării și dezvoltării adevărurilor de credință din aceste
structuri locale. Prin urmare, împământarea Evangheliei este o acțiune divino-umană.
Inculturația ortodoxă are avantajul că dirijează misiunea Bisericii într-o dimensiune
internă și una externă și circumscrie ori ordonează valorile culturale și dogmele credinței
potrivit principiului soteriologic, eclesiologic și eshatologic.
Din punct de vedere al specificității slujirii și al activității misiunii Bisericii, în
Ortodoxie, subiecții inculturației se ghidează după normele practice ale înfăptuirii și ajutorării
aproapelui, prin diakonia carității față de cei săraci și oprimați, prin leitourghia prezenței
umane și contemplării acestei dimensiuni cerești a Împărăției și prin martyria jertfelniciei față
de păcat și față de deșertăciunile lumii. Aplicarea acestor principii lucrătoare în viața
credincioșilor necesită o disponibilitate jertfelnică a misionarilor și au ca scop efectul de
theosis, adică transformarea, desăvârșirea și unirea cu Dumnezeu a destinatarilor inculturației.
În finalul capitolului am prezentat principalele resurse ale inculturației ortodoxe
furnizate de depozitul bogat al Sfintei Tradiții, arătând că acestea, deși sunt clasice și general-
valabile în teologia și misiunea răsăriteană ele nu și-au pierdut originalitatea și dinamismul
lucrării misionare. Pedagogia misionară și cea pastorală a Bisericii Ortodoxe au urmărit
dintotdeauna călăuzirea necredincioșilor pe calea Adevărului și aducerea tuturor oamenilor la
cunoașterea și la experiența comuniunii cu Dumnezeu. În scopul acesta, Biserica și-a evaluat
resursele și capacitățile de proliferare ale activităților de convertire, inițiind o serie de principii
esențiale ale evanghelizării ortodoxe din dorința de a atrage câți mai mulți oameni la credință
și de a crea comunități euharistice locale puternice. De asemenea, considerația și prețuirea
14
Părinților față de oamenii culturilor și conștientizarea imperativă a mântuirii lor a condus la
necesitatea traducerilor Sfintei Scripturi, a textelor liturgice și a scrierilor mai vechi ale
învățaților și teologilor renumiți, la folosirea și aprecierea mijloacelor artei și a valorilor
esteticii, în vederea îmbogățirii limbajului, a conduitei, a exercitării cultice și a experiențelor
spirituale ale celor inculturați. Procedeul inculturaţiei a venit într-ajutorul misiunii Bisericii şi
a căutat să reactualizeze, să anime şi să reafirme poziţia importantă pe care aceasta o are în
rolul mântuirii. Chiar dacă termenul este dezvoltat pe larg în teologia catolică sau în cea
protestantă, Ortodoxia nu duce lipsă de metodele sau sursele sale specifice, care să accentueze
și să pună în valoare misiunea sa în rândul diferitelor societăți și culturi. Din cele expuse, am
putut constata că inculturația nu este doar un „brand” al esteticizării misiunii sau un proces
izolat și neproductiv al acesteia, ci ea implică sau angajează toate acele resurse tradiționale sau
indigene consacrate sau formate de-alungul întregii istorii a Bisericii, elemente ce pot aduce
noutatea și dinamismul viețuirii autentice umane dimpreună cu Dumnezeu.
În capitolul VI este necesară o analiză istorică a procesului inculturației pentru a
identifica principalele metode și direcții ale misiunii ortodoxe de-a lungul existenței sale.
Creștinismul este istoric, dacă ne raportăm la evenimentele pregătitoare și succesive ale
iconomiei mântuirii, la prezența reală și la faptele consemnate de Evanghelii ale Mântuitorului
Hristos-întemeietorul acestei religii. Născut din veci din Tatăl și întrupat prin rânduiala Duhului
Sfânt în istorie și în cultura iudaică prin Fecioara Maria, în localitatea Betleemului din Galileea,
Iisus se inițiază în planul Său divin de mântuire al oamenilor aducând noua Sa învățătură, care
constituie „Vestea cea Bună” a răscumpărării și a salvării tuturor de sub robia morții și a
păcatului. Prin forța de persuasiune a cuvântărilor Sale pline de curaj și de înțelepciune, prin
demonstrarea puterii sale dumnezeiești ce a fost articulată de minunile Sale extraordinare, prin
exemplul Său de dăruire, pătimire și jertfelnicie pe Cruce, prin Învierea și Înălțarea Sa la cer,
Iisus Hristos a dovedit în mod convingător dragostea și purtarea Sa de grijă față de întreaga
umanitate căzută, pe care a dus-o și a ridicat-o pe culmile cele mai înalte ale desăvârșirii,
salvându-o și dându-i coordonatele precise ale răscumpărării ei. Evanghelia Sa este „o carte
vie”, despre Persoana Sa în comuniune cu Tatăl și cu Sfântul Duh, despre iubire și compasiune,
despre smerenie și corectitudine, despre rugăciune și împlinirea poruncilor divine, despre
slujire și putere dumnezeiască, ori despre viețuirea lui Dumnezeu alături de oameni.
Începând cu Biserica primară, misiunea prezentării Evangheliei(kerygmei) se
caracterizează prin acțiunile itinerante ale apostolilor și ucenicilor Domnului, dincolo de
granițele regiunii și culturii iudaice. Forma de prezentare inițială a credinței este prin predică
15
și cuvântare orală, iar locurile alese de subiecții inculturației din aceată perioadă sunt satele,
orașele, cetățile, piețele, târgurile, aeropagul sau casele particulare ale unor credincioși.
Una dintre cele mai reușite activități misionare este cea a Sfântului Apostol Pavel, cel
care reușește în călătoriile sale să convertească un număr însemnat de oameni, adăugând genul
și cunoștințele sale intelectuale în slujba proliferării Evangheliei și adaptând conținutul sau
mesajul acesteia la înțelegerile și nevoile sufletești ale ascultătorilor săi. Atuurile distinsului
Apostol în inculturație au constat în raportarea noțiunilor de credință la cultura elenistică
existentă și la sesizarea accesului liber de propovăduire în granițele imperiului roman.
Creștinismul din epoca primară reușește să-și confirme poziția sa în istorie și din cauza
contextului de aspecte negative ale culturilor decăzute și imorale care promovau avortul,
infanticidul, abandonarea copiilor, discriminarea femeilor sau a oamenilor de altă culoare,
desfrâul, homosexualitatea, pedofilia, sclavia, luptele de gladiatori, crima sau sinuciderea (în
forma stoică, ca act de curaj).
După o îndelungată perioadă a persecuțiilor îndreptate împotriva Bisericii, drepturile și
libertățile exprimării religioase a creștinilor din Imeriul Roman sunt recunoscute prin Edictul
de la Milan(313) și valorificate prin raporturile de colaborare și „simfonie” dintre instituția
eclesială cu Statul. Din această perioadă și până la destrămarea Imperiului(1453) cele mai
multe demersuri misionare sunt susținute și încurajate de Stat. Doar mănăstirile și viețuitorii
anahoretici, în anumite contexte și pe alocuri, își arogă dreptul de a se detașa de aceste activități
de convertire instituționalizate, implicându-se în mod direct în propovăduirea evanghelică și
devenind modele autentice ale trăirii creștine. Datorită lor și mănăstirilor în care trăiesc,
paradoxul inculturației se produce printr-o inversare minunată a polilor misiunii, care, în
această situație, se desfășoară dinspre exterior spre interior, adică adeziunea personală a
oamenilor și a credincioșilor este motivată de dorința și venirea(prezența) lor din proprie
inițiativă de a-i cunoaște și de a le urma exemplul acestor reprezentanți devotați din aceste
centre spirituale.
Mai mult, mănăstirile au păstrat foarte multe izvoare, texte evanghelice sau manuscrise,
cărți sau colecții, rugăciuni și slujbe, contribuind la conservarea și exprimarea credinței și la
dezvoltarea culturală și spirituală a Ortodoxiei. În fața pericolelor invaziilor sau ale
campaniilor de ocupație otomană, vetrele monahale au apărat cu dârzenie învățăturile și
convingerile ortodoxe, purtând povara supraviețuirii și a rezistenței, chiar dacă în multe cazuri
a fost vorba de acte martirice și de distrugeri ale locașurilor sfinte.
În contextul extinderii musulmane, misiunile ortodoxe înteprinse de Sfinții Chiril și
Metodie în provinciile moravienilor, sârbilor, bulgarilor și rușilor au consfințit o reușită
16
providențială pentru teritoriile din Balcani și din sud-estul Europei. Succesul „apostolilor
slavilor” în aceste regiuni s-a datorat unei inculturații de excepție și originală, prin adoptarea
limbii indigene în cult și prin traducerile în dialectul slavon al Sfintei Scripturi și a celor mai
importante cărți de slujbă.
Primele misiuni moderne ale ortodoxiei sunt consemnate în dreptul Bisericilor Rusiei
și Greciei, iar în contextul actual cele realizate de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului
și de Patriarhia Alexandriei. Deși propovăduirea evanghelică ortodoxă nu a înregistrat misiuni
notabile sau răsunătoare, totuși, este îmbucurătoare prezența și implcarea bisericilor răsăritene
importante în cadrul culturilor din diverse părți ale lumii, existând premise optimiste în acest
domeniu. Din punct de vedre al inculturației, metodele de încreștinare au fost diverse și inedite,
adaptate contextului în care se regăseau societățile cărora le era adresată credința.
Din punct de vedere al misiologiei, merită amintit faptul că primul teoretician al
misiunilor ortodoxe din perioada modernă a fost călugărul rus Macarie Gloukharev(1792-
1847), că prima societate de misiune (Orthodox Missionary Society )a fost înființată în 1870
de Episcopul Inocent al Kamchatkăi, că primul Centru Misionar Inter-Ortodox, cu sediul la
Atena s-a înființat în 1961, sub conducerea lui Anastasios Yannoulatos sau că pentru prima
dată, termenul de inculturație a fost introdus în ortodoxie de profesorul de istorie a Religiilor
Elias Voulgarakis(1927-1999).
În finalul acestui capitol, ne-am raportat la istoria poporului român care este, aproape,
echivalentă și complementară cu istoria creștinismului de sorginte apostolică de la noi din țară,
și importantă pentru cunoașterea făuririi și organizării statale și religioase a neamului nostru.
Inculturația românească poartă pecetea propovăduirii directe a Sfântului Apostol
Andrei și a Sfântului Apostol Filip, fiind un proces de durată și impunându-se cu succes prin
raportarea Evangheliei la vechea credință monoteistă a dacilor și la nemurirea sufletului, la
elementele pozitive ale folclorului, tradițiilor și valorilor arhaice din care au rezultat
nenumărate forme cultural-religioase în concordanță cu morala și spiritul creștin.
Ortodoxia românească oferă inculturației, nenumărate forme și direcții ale activităților
misionare și pastorale desfășurate de-alungul istoriei sale, de cele mai multe ori, elaborate și
aplicate în vremuri apăsătoare și tulburi pentru existența și continuitatea poporului nostru.
Imaginea generală a dinamicilor inculturative din istoria Bisericii noastre este legată de
aspectul rezistenței și apărării credinței, împotriva atacurilor externe a popoarelor migratoare,
a forțelor imperialiste și războinice, a ideologiilor extremiste, și nu în ultimul rând, a
prozelitismului dirijat de confesiunile apsusene. Totodată, din misiunea istorică a ortodoxiei
17
din țara noastră nu se poate uita aspectul social și ajutorarea celor din nevoi, a sărmanilor, a
celor lipsiți și oropsiți, a văduvelor, orfanilor, bătrânilor, bolnavilor sau străinilor.
După 1989 acțiunile inculturative s-au înmulțit și diversificat datorită oportunităților
nenumărate și libertății oferite de sistemul democratic pentru cetățeni, instituții și Biserică.
Căderea comunismului a adus o altă formă de guvernământ în țara noastră care a permis
deschiderea către o structură politică de conducere direcționată spre ideologiile și viziunile
democratice, după modelul țărilor civilizate din Occident. Consecințele acestei schimbări s-au
resimțit și regăsit în libertatea relațiilor dintre oameni sau instituții, în adoptarea unor sisteme
economice de tip capitalist-liberaliste, în acordarea dreptului la opnie și la libera circulație și
în creearea de noi cadre legislative pentru diferite aspecte ale desfășurării vieții sociale,
culturale și religioase ale cetățenilor români.
În contextul actual, cele mai importante lucrări ale misiunii noastre sunt dirijate înspre
omul contemporan, pentru salvarea lui din indolența credinței și a pericolelor seculariste, înspre
relațiile ecumenice, în vedrea găsirii unei voci comune și puternice în afirmarea Evangheliei
către toate neamurile, și înspre construcția temeinică a încrederii în instituția Bisericii, care
trebuie apreciată la valoarea reală, ca sursă a Revelației, a vieții și a mântuirii.
În capitolul VII, ne raportăm analitic la acele constante ideologice, culturale sau
sociale pe care le întâlnește procesul inculturației în exercitarea și modalitatea sa de adaptare
și potrivire a mesajului creștin în diferite culturi ale lumii. În fapt, pluralul adjectivului feminin
de „constantă”, adică „constante”, este împrumutat și inspirat din titlul lucrării exponențiale,
„Constans in Context”(Constante în context) a renumitului misiolog catolic Stephen Bevans,
cel care face o analiză istorică aplicată asupra misiunii creștine, a termenului și procesului de
contextualizare.
Intenția noastră în acest capitol este să prezentăm inculturația ca un concept distinct,
statornic și eficient, atunci când ea se intersectează cu diferite variabile ale societății. Unele
dintre aceste caracteristici s-au concretizat datorită logicii raționale și a materializării
dezvoltărilor tehnologice, altele s-au înfățișat și desprins din manifestările conduitei umane, a
interacțiunilor și socializărilor. Când acestea au venit în contact cu credința, Biserica și
misionarii le-au evaluat și au căutat să admită sau să respingă efectele(pozitive sau negative)
generate de aceste specificități culturale. Biserica Ortodoxă a consemnat și a analizat contextul
dezvoltărilor rapide ale tehnologiei și ale științei, ale celor două războaie mondiale, ale
migrației, ale crizei economice, ale războiului rece, ale maxist-comunismului și a altor
evenimente istorice sau calamități naturale care au marcat desfășurarea vieții și a spiritualității
18
umane. În acest răstimp, Bisericile locale ale Răsăritului și-au fundamentat teologiile și
acțiunile lor pe relația dintre om și Dumnezeu, privită în această paradigmă a Sfintei Treimi, a
colaborării și a iubirii manifestate de Persoanele Divine. Cu ajutorul teologiei trinitare,
ortodoxia a înțeles această perspectivă de apreciere a persoanelor umane și coexistența
armonioasă pe care o oferă cadrul comunității de iubire(koinonia agapes).
Printre constantele identificate de noi în misiunea răsăriteană am amintit despre
diaspora ortodoxă și rolul său în păstrarea și inculturarea directă a Evangheliei printre străini;
despre problemele naționalismului cu care se confruntă diverse țări ortodoxe, preferând o
atitudine de incapsulare spirituală și obediență față de Statele lor; despre secularism și
globalizare, în care componenta religioasă este scoasă din orice context uman; despre
ecumenism și regăsirea unității Bisericii; despre criza ecologică și implicarea creștinilor în
protecția mediului înconjurător; despre dialogul dintre teologie și știință, în lumina unei
convergențe a răspunsurilor despre existențe, viață și Dumnezeu; sau despre inculturația
economică, care trebuie făcută în baza principiului moralității și a eticii creștine, excluzându-
se situațiile crizelor economice, nebunia îmbogățirii peste măsură și aviditatea de putere.
Un rol deosebit îl acordăm inculturației tinerilor, oferindu-le perspectiva dezvoltării
personale și a educării creștine prin diverse acțiuni interacive și implicate, desfășurate în
colaborare de factorii învățării: familia, Biserica și Statul.
În finalul ultimului capitol, prezentăm un caz interesant și special al inculturației
ortodoxe românești în rândul rromilor. Biserica Ortodoxă a desfășurat mai multe acțiuni
misionare și sociale în vederea ajutorării acestei etnii să depășească problemele de sărăcie
sau pe cele ale discriminării, încurajându-i să își caute locuri de muncă pentru a se integra și a
fi responsabili și folositori pentru societatea românească.
Din punct de vedere teologic, multiculturalismul promovează diversitatea culturală,
care poate fi folosită în mod pozitiv, în vederea identificării elementelor şi a valorilor culturale
specifice bisericilor locale, permițând toleranța şi înțelegerea mai ușoară a unor moduri de
viață şi a comportamentelor umane religioase şi sociale din diferite comunități etnice, şi nu
numai. Pentru acceptarea și includerea acestor elemente și moduri de conduită ale minorităților
susținute de multiculturalism, trebuie ca ele însele să țină cont de specificitatea culturală și
spirituală a credințelor majoritare, poziționându-se într-o zonă a respectului și a dialogului, fără
să lezeze și să afecteze drepturile și fundamentele doctrinare ale acestora. Altfel, în sens
negativ, prin promovarea diversității elementelor imorale și deșănțate ale unor minorități(de
tipul LGBT, feminism, ideologia gender, etc.), care contravin învățăturii și moralei creștine,
multiculturalismul trebuie respins.
19
Din punct de vedere al posibilităților de manifestare a credinței, Biserica le-a construit
locașuri speciale și le-a hirotonit preoți din etnia acestora, le-a tradus prima carte de rugăciuni
în limba rromani sau le-a distribuit CD-uri cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur în limba
ţigănească. În acest context, misiunea ortodoxă „ia parte” la procesul de educație și schimbare
a comportamentelor minorității rrome, ajutându-i spiritual și material să depășească greutățile
sărăciei, să treacă mai ușor peste barierele discriminării și să-i îndrume spre diferite activități
ocupaționale, unde să-și regăsească simțul utilității și responsabilității în societatea
românească.
Biserica trebuie să-și arate deschiderea și iubirea față de această etnie, și, după modelul
comuniunii de iubire trinitară să imite paradigmele diverisității și unicității Finței divine și a
Persoanelor. Predarea Evangheliei și a caracteristicilor creștine ortodoxe în mijlocul
comunității rrome are ca scop adăugarea acestei etnii în rândul Bisericii celei „Una, Sfântă,
Sobornicească și Apostolească”.
Inculturaţia este un proces autentic de relaționare şi de recunoaștere a valorii persoanei
umane. Inculturaţia trece peste prejudecățile, de genul discriminărilor nefericite pe care le
suferă adeseori etnia rromă. În ultimă instanță, inculturația înseamnă prezentarea Evangheliei,
a Veștii celei Bune şi privește relația acesteia cu cultura. Convertirea rromilor la credință
înseamnă îmbunătățirea calității vieții acestora şi o conștientizare a relației lor cu Dumnezeu.
În concluziile finale am reluat și subliniat importanța inculturației în domeniul
misionar, considerând că acest proces înmagazinează toate activitățile creștine istorico-
contextuale, menite să ajute agenții propovăduirii creștine în cunoașterea, utilizarea și
implementarea celor mai potrivite căi, pentru acceptarea Evangheliei în orice cultură sau
tradiție umană. Așa cum am putut observa în cercetarea noastră, inculturația este un termen
care include procesul activ al unei relații dinamice între Evanghelie și cultura în care se
„împământenește” credința creștină. Paradigmele Logosului lui Dumnezeu în creație și a
întrupării Sale în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos în cultura și în istoria noastră, ne oferă
înțelegerile încorporării Bisericii răscumpărării, în tradițiile locale sau în culturile deschise
primirii și acceptării lui Dumnezeu. Mesajul inculturației nu este altul decât acela de a întrupa
Persoana și învățăturile Mântuitorului Hristos în sufletele și în viața oamenilor. Aceste culturi
își oferă formele, expresiile și valorile lor pozitive, îmbogățind conținutul credinței, iar
Evanghelia transformă și autentifică etosul cultural printr-o schimbare a comportamentelor și
a înțelegerilor despre viață și Divinitate, direcționate spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.
20
Inculturația este destinată tuturor culturilor, pentru că Hristos nu și-a împărtășit
Evanghelia Sa numai în cadrul culturii iudaice în care s-a născut și a crescut, ci prin
manifestările și acțiunile sale consemnate de Evangheliști, am putut constata că a mers și în
alte provincii culturale, apoi, tot El a poruncit ucenicilor și apostolilor Săi ca învățătura Sa să
fie prezentată în toată lumea. De aceea, trebuie eliminată teama că inculturația este o teologie
și o modalitate de a crea o „supereligie sincretistă” și urmărește interesele unor noi mișcări
ideologice(multiculturalismul, pluralismul) sau politice( globalismul).
Fiind un termen catolic, inculturația a fost privită cu o anumită rezervă în cercurile
teologice ortodoxe. Însă, un rol important în adoptarea acestui concept le-a revenit misiologilor
răsăriteni prezenți în adunările ecumenice, cei care au analizat și descris implicațiile benefice
ale acestui proces din perspectiva misiunii. Ei au înțeles că orice metodă de proclamare și
convertire a Evangheliei într-o cultură, chiar dacă este elaborată sau distribuită cu succes de
una dintre cele trei formațiuni creștine(catolici, protestanți, ortodocși), ea poate fi folosită și
întrebuințată și de celelalte. Ca atare, inculturația înmagazinează toate aceste practici ale
misiunii, oferindu-le misionarilor resurse nenumărate și utile în acțiunea de evanghelizare, re-
evanghelizare, pastorație și catehizare a culturilor și Bisericilor locale.