1

UNIVERSITATEA “BABEŞ BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

CATEDRA DE ISTORIE MEDIE ŞI ISTORIOGRAFIE INSTITUTUL DE ISTORIE ORALĂ

A I O

ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ORALĂ

I (1998)

PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ CLUJ NAPOCA

1999

2

AIO ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ORALĂ

COLEGIUL DE REDACŢIE

DORU RADOSAV - coordonator ALMIRA ENUŢĂ

IULIA POP FLORIN CIOŞAN CORNEL JURJU

VALENTIN ORGA IONUŢ COSTEA

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor aparţine autorilor INSTITUTUL DE ISTORIE ORALĂ - CLUJ-NAPOCA Piaţa UNIRII, Nr.11 / tel./fax 0040-64-198391 e-mail: iohcluj@bcu.utcluj.ro COPERTA: arhitect TIBERIU TRENEA ________________________________________________________ © 1999 PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

3

SUMAR

Pompiliu TEODOR - Cuvânt înainte / Foreword 7 Doru RADOSAV - Nota redacţiei / Editorial 10 Florin CIOŞAN - Institutul de Istorie Orală din Cluj -Napoca. Actualitate şi perspectivă / Oral History Institute from Cluj Napoca. Present and Future 11 Biografie şi memorie Doru RADOSAV - Biografie şi istorie (sec. XX). Moş Ivănescu din Rusca / Biography and History: Old Man Ivănescu from Rusca 37 Irina NICOLAU, Carmen HULUŢĂ - O arhivă de istorii orale. Addenda la un concurs / An Oral History Archive. Addenda To A Challange 72 Gabriel ANDREESCU - Mărturia unui disident. / The Testimony of A Disident. 84 Viaţă socială - viaţă privată Cornel JURJU - Românii pe frontul de est. Războiul între moarte, viaţă şi captivitate / The Romanians On The Eastern Front. War Between Life,Ddeath and Captivity 95 Valentin ORGA - Sărbătoarea pierdută. Conotaţii ale agresiunii comuniste în satul tradiţional românesc. / A Lost Celebration. Connotations Of The Communist Oppresion Against Traditional Life 118 Remus ANGHEL - Poveste cu ţigani maghiari / Storys About Hungarian Gipsies 135

4

Elena BĂRBULESCU - Femeia şi avortul în perioda 1966-1989 / Women and Abortion During. 1966-1989 177 Constantin BĂRBULESCU - Imaginarul corpului uman. Aspecte metodologice / The Imaginary of The Human body. Methodological aspects 194 Rezistenţa armată anticomunistă Claudiu ŞULAR - Mişcarea de rezistenţă anticomunistă a “grupului Alexandru Podea” din Negrileşti / “Alexandru Podea’s “ A Group of Resistance Against Communism In Negrileşti-Bistriţa 215 Radu HRINIUC - Rezistenţă naţională armată anticomunistă. Profil de partizan – Gheorghe Paşca / Săliştea de Sus – Maramureş The Rezistance Movement Against Communism In Maramureş. The Partizan profile-Gheorghe Paşca 237 Cosmin BUDEANCĂ - O înscenare judiciară regizată de Securitatea hunedoreană. Organizaţia “Garda albă“ / “White Guard” Organization - A Judicial Frame-Up Made by Security in Hunedoara 259 Memorie şi colectivizare

Ionuţ COSTEA - Procesul colectivizării şi memorie generaţională. Studiu de istorie orală / Collectivization And Generational Memory

An Oral History Approach 289 Florin CIOŞAN - Colectivizarea agriculturii. Studiu de caz (localităţile Teaca şi Ocniţa, jud. Bistriţa-Năsăud). Cercetare de istorie orală. / The Agriculture Colectivization. A Case Study (Teaca and Ocniţa Vilages, Bistriţa Năsăud District). An Oral History Research 298 Nicolae LUCA - Procesul colectivizării în Şpălnaca între 1949-1962 / The Process Of Collectivization in Şpălnaca (Alba) During 1949-1962 Concerning Oral Resources 337

5

Petre DIN - Colectivizarea la Sânpetru de Câmpie / Collectivization in Sânpetru de Câmpie 353 Represiune şi persecuţie Lucreţia SCURTU - Religie şi prigoană. Măsuri opresive asupra elitei preoţeşti şi a credincioşilor greco-catolici din comuna Feldru (Bistriţa), în timpul persecuţiei comuniste, 1948-1989 / Religion and Persecution. A brief Look On The Hardships The Catholic Preachers and Believers From Feldru (Bistriţa Năsăud) Were Confronted With (1948-1989) 365 Maria AVRAM - Strategii clandestine în practica religioasă greco-catolică din comuna Maieru, judeţul Bistriţa Năsăud, în timpul persecuţiei comuniste (1948-1989) / Secret Strategies for Catholic Religion in Maieru (Bistriţa Năsăud) During The Communist System (1948-1989) 375 Almira ENUŢĂ - Fenomenul Piteşti. Represiune extremă în variantă românească / The Phenomenon of Piteşti. Extreme Oppression from Romanian Point of View 386 Repere metodologice în Istoria Orală Daniel PENNELL - Mission, issues, and approach in oral history. A review essay 431 Ioana BOCA - Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet / The Oral History Archive of “Sighet Memorial” 438 Mariana CONOVICI - Consideraţii privind transcrierea, editarea şi indexarea interviurilor / Counsideration About Interviews' Transcript & Editing 445 Recenzii - Note de lectură

6

Die Deportatiion von Siebenbűrger Sachsen in die Sowjetunion: 1945-1949, vol. I-III, Kőln, Weimar, Wien, Bőhlau Verlag, 1995. (R. Ionescu) - 457 Gail Kligman, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania, University of California Press, Berkeley, Los Angeles, 1998. (E.Bărbulescu) - 459 International Yearbook of Oral History and Life Stories volumul II: Between Generations Family Models, Myths and Memories, Oxford University Press. (C.Jurju) - 460 Doina Magheţi, Spiru Blănaru. Portret din fragmente salvate, Editura Marineasa, Timişoara, 1998. (C.Jurju) - 461 Drumuri în întuneric, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998. (R.Hriniuc) - 463 Amintiri în dialog. Memorii, Matei Călinescu, Ion Vianu; Editura Polirom, Iaşi, 1998, ediţia a II-a (R.Hriniuc) - 464 Smaranda Vultur, Istorie trăită - Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord, Timişoara, 1997, 398 p. (A.Enuţă) - 465 Mihai Rădulescu, Istoria literaturii române de detenţie, vol.II: Mărturisirea colaborării, Editura Ramida, Bucureşti, 1998, 334p. (A.Enuţă) - 467 Ruxandra Cesereanu, Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, 290 p. (A.Enuţă) - 470 E un început în tot sfârşitul..., coordonator Mariana Conovici, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti, 1998, 462 p. (I.Costea) - 472 Helmut Berner, Doru Radosav, Und keiner weiss warum. Donbas. Eine deportierte Geschichte, Ravensburg, 1996, 228 p. (I.Costea) - 474 Alessandro Portelli, The Battle of Valle Giulia: Oral History and the Art of Dialogue, The University of Wisconsin Press, 1997, 354 p. (I.Costea) - 476

7

CUVÂNT ÎNAINTE

Organizarea unui institut de istorie orală la Universitatea Babeş-Bolyai exprimă dinamica unei instituţii care şi-a propus un proces de renovaţie interioară şi de conectare sistematică la cercetarea ştiinţifică actuală. În această ambianţă era firesc ca istoriografia să-şi caute noi căi în cunoaşterea istorică, aflată în proces de regândire a propriilor demersuri. Or, în condiţiile în care ritmul istoric s-a accelerat astfel că astăzi devine mai curând ieri decât altădată, cum remarca Arthur Schlesinger jr., reconstituirea faptelor istorice contemporane sau chiar imediate impun apelul la o diversitate de surse, unele nonclasice sau, pur şi simplu, nonscrise. Mai mult, istoria ultimelor decenii sau a regimurilor totalitare, a celui comunist, solicită, dincolo de orice indoială, adiacent surselor documentare sau narative scrise, apelul la resursele participanţilor care pot aduce informaţii despre o istorie trăita. În acest sens, istoria instaurării regimului comunist, a etapelor parcurse, constituirea noii puteri, colectivizarea, naţionalizarea, deportările, arestările şi închisorile, fenomenul urbanizării, viaţa ecleziastică şi religioasă, problemele de ordin etnic, constituirea burgheziei roşii, a unei noi “elite” reprezintă, alături de probleme de mentalitate, ca frica comunităţilor, subiecte ale investigaţiei

8

istoriei orale. Cu deosebire este importantă rezistenţa multiformă la comunism, determinaţiile ei nu lipsite de complexitate, sunt astăzi teme devenite predilecte în acest tip de cercetare. Ideea unui atare institut în Clujul universitar se datorează profesorului Doru Radosav, de la Catedra de istorie medie şi istoriografie care cu ani în urmă, a iniţiat reconstituirea deportării şvabilor din zona Satu Mare în fosta URSS. Cartea a fost publicata în limba română şi într-o versiune germană, fiind o reconstituire pe temeiul anchetelor orale. Lucrarea s-a învrednicit de aprecieri, deschizând o preocupare ce s-a fixat într-o direcţie de studiu prin cercetarea istoriei orale în învăţământul istoric. Rezultatele iniţierii metodologice, prin cursuri şi seminarii, adiacent anchetelor pe teren au dus la cele dintâi elaborate materializate în lucrări de licenţă şi la constituirea unui nucleu de viitori cercetători. Astăzi Institutul de Istorie Orală, de pe lângă Catedra de istorie medie şi istoriografie reprezintă o realitate prin activitatea pe care o desfăşoară pe teren, prin campanii sistematice organizate potrivit unui plan de cercetare. Institutul este conectat la planul de cercetare al Catedrei, participă la un grant finanţat de Banca Mondiala şi la efectuarea unor cercetări colective şi individuale. Amintim, în această ordine de idei, dotarea institutului cu aparatura necesară, proces în desfăşurare la nivelul resurselor existente. Ideea publicării unui Anuar al Institutului de istorie orală este urmarea firească a muncii desfăşurate până în momentul de faţă, fapt ce atestă primele rezultate ale echipei de cercetători angajaţi sau ale unor persoane care gravitează în jurul instituţiei. Fără să încercăm o prezentare

9

pe autori şi titluri ne mărginim să semnalăm diversitatea tematică, în care problemelor de metodologie specifice istoriei orale i se asociază o serie de contribuţii care acoperă un evantai cuprinzător în care se regăsesc aspecte ale destinului omului pe frontul de Est, ale trăirilor religioase, tema colectivizării, a înscenărilor juridice etc. Ceea ce ni se pare însă important pentru viitor este orientarea spre problemele metodologice, de organizarea cercetării, de definire a domeniului. Or, credem că lecţia lui Henri Berr, potrivit căruia ştiinţa presupune şi organizare, constituie un îndemn pentru o reflexie necesară. Nu am putea să încheiem fără să semnalăm legăturile intelectuale stabilite cu Indiana University, cu profesorii David Ranssel şi Maria Bucur, cu Albert von Goudoever de la Universitatea din Utrecht, cu alte centre de istorie orală din Polonia etc. Aceste relaţii nu fac decât să mărturisească progresul pe care l-a făcut o tânără instituţie de cercetare într-un domeniu încărcat de promisiuni. Anuarul pe care îl prezentăm este o dovadă despre potenţialul existent şi o promisiune a unei viitoare activităţi chemată să valorifice aspecte importante ale istoriei contemporane.

prof.univ.dr. POMPILIU TEODOR , Membru corespondent al Academiei Române, Şeful Catedrei de Istorie Medie şi Istoriografie

10

NOTA REDACŢIEI Primul număr al Anuarului Institutului de Istorie Orală din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca este o tentativă îndrăzneaţă de a valorifica editorial cercetări într-un domeniu nou al discursului istoriografic din România şi anume istoria orală. Sursele orale, ca istorie trăită, pot fi complementare sau alternative la sursele istorice clasice. Studiile publicate în acest anuar sunt rezultatul unor cercetări colective, individuale şi disertaţii de masterat, toate fiind sub semnul începutului de drum, la care s-au adăugat cercetări elaborate de autori consacraţi în acest domeniu. Titlul anuarului, “AIO”, este un acronim, o transcriere convenţională de iniţiale (Anuar de Istorie Orală), iar pe de altă parte el împrumută un verb latin ce semnifică oralitatea: “aio” = a afirma, a spune. În acest anturaj semantic anuarul nu-şi ascunde intenţia şi de a se afirma.

Prof.univ.dr. DORU RADOSAV, Directorul Institutului de Istorie Orală

24

ORAL HISTORY INSTITUTE FROM CLUJ NAPOCA. PRESENT AND FUTURE

The concernings for Oral History at Babeş-Bolyai University (at the Faculty of History) began in 1993-1994 academic year when, having the direct support of professor Doru Radosav, Gabriela Otescu prepared her BA thesis, The Movement of Resistance Against Communism in Banat Mountains, using the interview as a research method. The success of this new method of historical research opened new ways to other students for their BA or MA thesis: Crina Bodea, The Attitude and Behaviour of Catholic Priests During the Communisy System ( Concerning Oral research method), (BA 1995); Dorin Dărăban, The Attitude of Deported “Şvabi” From Satu Mare County in the Ex-Soviet Union Camps (from Oral History perspective), (BA 1995); Ottilia Brezovski, The Hungarian Elite in Romania During the Communist Regime (BA 1997); Florin Cioşan, The Collectivization of Agriculture. A Method of Communist Oppression. An Oral History Point of View (MA 1997). According to these preoccupations, in March 1997, took place in Cluj an International Oral History Debate, The Communist Regime in Romania in The Memory of Witnesses, with the participations of professors and students from History Department of Babeş-Bolyai University and professor Albert Goudoower from Utrecht University. This meeting underlined the importance of the correct using of Oral History methodology. In fact, this was the first debate in Oral History in Romania, so in June 1997, having the great support of the Rector, professor Andrei Marga, The Oral History Institute was founded within the History Department of Babeş-Bolyai University. Immediately after this success began a fruitful cooperation to Bloomingthon University (Indiana). On this occassion professors David Runssel, Barbara Truesdell, Maria Bucur şi Timothy Borden came in Romania. At the seminar were also invited professors Marsha Siefert and Alfred Rieber from Central - European University Budapest. All of them lectured on Oral History methodology, disscusing on the method of interview.

25

This seminar was a very precious one because books on Oral History methodology were very few in Cluj. The same year a researching project was financed by National Training Department, which had to be carried on three years. The aims of this project called The Movement of Resistance Against Communism in Romania (1945-1989). As an Oral History Research were to reveal all the sizes of the communist phenomenon: its spread from temporal and spacial point of view, participants, consequences, oppression etc. The researching team of the Oral History Institute is composed of four researchers; there is a tight cooperation between them and historians from archives, museums, libraries and also students and MAs from the Faculty of History. All of them work together to make good interviews, but the archives and data base are completed by the Oral History researchers. The project we talked about is centered upon two directions: 1) - the first and the most important includes the work of interviews; 2) - the second deals with organizing the audio archive and creating the data base containing information about narrator and the theme of each interview; Now about the interviews; it is important to reveal, in few words, the methodology and strategies of research. The goal of the investigator is to identify the activity of a group of people and the geographical coordinates they acted. Even before this, the researchers have to study press articles and archives, that is written sources. After this preliminaries they pass on to identify the living witnesses, especially those who really had participated to the events. Then the questionnaire is prepared; all the researchers have to agree to the questions. This questionnaire is only a guide -but an important one- so it may also contain some other questions according to the very interview; the narrator can also tell some about his/her personal life, his/her activities which are not so related to the subject of the interview. The questionnaire is formed on the following: 1) - Personal data: name, Christian name, address, birth, religion, nationality, training, job, siblings, political activities, political affinity before 1946; 2) - His/her activity in the mountains: - a) the motivation

26

- b) strategies, forms of activity, geographical coordinates, relationships to other group of resistance - c) relationships to authorities (administration etc.) - d) relationships to the villagers: cooperation, betrayal etc. - e) the everyday activities of the group: the fights, the flee, shelter building, routes, nourishment - f) important moments of the group: death, the comings and goings of the members - g) the religious activity - h) the leaders and how they are selected. 3) - The consequences of the resistance upon individuals and his/her relatives: - a) the detention (arrest, trial, prison) - b) the persecutions of the family - c) life after detention: - jobs - how they felt the communist regime - the relationships to communist authorities - relationships with villagers 4) - After 1989: feelings, relationships to the new authorities, political affinity 5) - Conclusions of a lifetime: fatality, voluntarism, living the life. Each record-keeping sheets for every interview is discussed between the members of the research group for it is very important to be well completed. Here is a model for a record-keeping sheet: 1- name, address 2- date of birth 3- nationality 4- religion 5- training 6- job 7- theme/ abstract 8- key words 9- name index 10- date of interview 11- name of interviewer The interviews are carried out by a team or a single researcher. A team (two persons) is necessary when a fellow-worker is

27

at his/her first interview, to initiate himself/herself with the methodology of the interview. At the end of a day every member of the team relate to the others his/her achievements. Our attention is focused on the living witnesses; they are the ones who can give us proper information about the resistance phenomenon, but also valuable aspects of life like: the social life within the group, relationships between the leader and the others religious aspects of the group, betrayals and forms of punishment etc. In the same time, relatives are a very important source of information because they can tell about the attitude of the villager towards those who had left, how they kept in touch, the attitude of the authorities etc. Another category of subjects could be those who were less implicated in the action of resistance; they can give information about how they reacted (if any could do that) against the resistance group. A classification of eye-witnesses can be made according to different criteria: age (we agreed to interview witnesses of two ages to see how they kept in memory the facts), social level and training (according to this virtual difference we can realise if there is any difference in their testimonies reffering to the same fact), religion and nationality (if it is necessary). The second direction of this project deals with organizing audio archive and creating data base. The audio archive consists of recorded cassettes during the research camp; these are classified depending on theme (resistance against communism, collectivization, the Second World War etc.). In the same time the recorded testimonies are transcribed and computerized; we also have in mind to record them on CDs. Creating data base is a very important step because PROCITE allows us to find any data in a very simple way. Actually, data base gives information about all witnesses, according to nationality, religion, training, key-words, theme etc. In the nearest future data base will be connnected to INTERNET system, offering everybody interested the possibility to get all information. Nevertheless, audio archives and data base could be a starting point for interdisciplinary researches involving history, sociology, folklore, anthropology. Coming back to the project of the Oral History Institute, it is important to state that it goes on yearly, each stage being established on time. In 1997 researches were carried on in Rodnei Mountains,

28

where having the great support of the Museum of Bistriţa-Năsăud, the activities of “Garda albă“ and “Şuşman” groups were studied. The same year began the activity of consolidation the archive and data base. In 1998 the researches were carried out in Apuseni Mountains (“Şuşman” group) and carried on for “Capotă-Dejeu” and “Potra-Gheorghiu” groups. The campaigns continued in Banatului Mountains (“Spiru Blănaru” and “Colonel Uţă“ groups) and Zarandului Mountains (“Gligor Cantemir” and “Ion Bogdan” groups).Those two campaigns benefited by the great help of “Banatului Montan” Museum-Reşiţa (for the campaign in Banatului Moutains) and the Museum of Arad (for the campaign in Zarandului Mountains). Researches were also begun in Maramureş (“Paşca” group) and in Făgăraş Mountains (“Ioan Gavrilă Ogoranu” group). In the same time the researchers were working on to complete the oral archive and data base. The year of 1999 began with the publication of the Year Book, the first book published by the Oral History Institute, containing studies of the researchers and fellow-workers. We also take into consideration for this year to publish a monograph about the resistance movement in Apuseni Mountains; for next years we have in mind to publish -once a year- a monograph containing studies about resistance movement in different districts of Romania. This year we shall continue the campaigns to carry out the researches about resistance in Maramureş, Făgăraş Mountains and also Bucovina and Vrancea Mountains. Also oral archive and data base will be completed. As a goal, this project tries to establish the general characteristics of Romanian resistance movement against communism from Oral History point of view, so that this phenomenon to be viewed in its proper dimensions within the history of Romanian communism. Another aim of the researchers is to edit monographs of some districts where the armed resistance was ample. In 2000 a book containing documents revealing the armed resistance against communism in the memory of the eye-witnesses will be edited. This book will contain all the interviews on this theme and a starting point for editing text-books for school and synthesis of Romanian history during the communist system. Beside team researching, members and

29

fellow-workers of the Oral History Institute have their own researches; here are some of them: 1. Zsolt Akosi, The Political Jail In Sighet From Employees And Natives Point Of View (MA project 1999); 2. Maria Avram, The Religious Life In Maieru ( Bistriţa-Năsăud) After 1989 (MA prroject 1999); 3. Elena Bărbulescu,Woman and Abortion During 1966-1989 (MA 1998); 4. Ottilia Brezovski, “The Hungarian Left”In Transilvania. 1944-1989 (MA 1998); 5. Marius Brânduşan, Romanian And Hungarian Cultural Relationships in Satu Mare District After 1989 (MA project 1999); 6. Cosmin Budeancă, A Judicial Frame-Up Directed By Security From Hunedoara - The “White Guard” Organization(MA 1998); 7. Marius Cartiş, The Perception of General Ion Antonescu and The Romanian Legionary Movement (MA project 1999); 8. Veronica Dudnic, The Famine in Basarabia During 1946-1947 (MA project 1999); 9. Almira Enuţă, Piteşti Phenomenon. Extreme Oppression From Romanian Point of View ( MA 1998); 10. Radu Hriniuc, The Armed Resistance Movement Against Communism In Maramureş. The Group From Săliştea de Sus-Dragomireşti (BA 1998); Image of America in Romanian’s Community from USA (MA project 1999); 11. Cornel Jurju, The Romanians On The East Front, 1941-1944 (MA 1998); 12. Zsolt Kapolnasi- The Colectivization In Dăneşti Village (Harghita) (MA project 1999); 13. Nicolae Luca, The Process of Colectivization In Şpălnaca During 1949-1962 (MA 1998); 14. Josef Milotai, Movements Against Communism In Bihor County Under The Impact of Hungarian Revolution From 1956 (MA 1998); 15. Rodel Rujan, Colectivization In Mândruloc And Cicir Villages, Arad District (MA project 1999); 16. Lucreţia Scurtu, The Religious Life In Feldru (Bistriţa-Năsăud) After 1989 (MA project 1999);

30

17. Claudiu Şular, The Resistance Movement Against Communism. Alexandru Podea’s Group From Negrileşti (MA 1998); 18. Levente Szabo, Colectivization In Braşov District ( Racoş, Mateiaş, Dobca Villages) (MA project 1999); 19. Florin Tomoioagă- Prison In The Ex-Soviet Union (MA 1998). The Oral History Institute is connected to the researching project of History Department of “Babeş-Bolyai” University. This project is financed by the “World Bank” and it is entitled: “Majority and Minority in Central and Eastern Europe. Political, Social, Cultural and Spiritual Alteration”. During three years (1998-2000), the project is asking the Oral History Institute at the end and approch concerning the rezistance against communism in Romania, according to the Oral History methodology. The activity of the Oral History Institute has an important contribution to the educational developing of “Babeş-Bolyai” University, for the research team is compozed not only of researchers but also of MAs from the Faculty of History. The research is -in this way- completed by training MAs in the Oral History Department initiated in 1997-1998 academic year. This department is the only one -of this kind- in Romania. The Institute offers to students and MAs the opportunity of practical researches. The initiation of Master in Oral History draws the appearance of new disciplines in the University curriculum and the development of some disciplines proper so far only to sociology or ethnology. The structure of curriculum for Master in Oral History: First semester: 1. Romanian and Universal Contemporary History -course (2h) and seminar (1h); prof.Vasile Vesa 2. Oral History. Concept and Historiography. Methodology -course (2h) and seminar (2h); prof. Doru Radosav 3. Oral Interview. Techniques -course (2h) and seminar (2h); prof. Petru Iluţ 4. The Techniques of Publishing Oral Sources -course (1h) and seminar (1h); prof. Ioan Cuceu -Second semester: 1. Romanian and Universal Contemporary History -course (2h) and seminar (1h); prof. Vasile Vesa

31

2. Oral History. Concept and Historiography. Methodology -course (2h) and seminar (2h); prof. Doru Radosav 3. Oral Archive. Techniques of Organization and Index -course (2h) and seminar (4h); prof. Doru Radosav A great achievement of the Oral History Institute is represented by researchers’ participation on scientific sessions and seminars in order to promote this kind of historical research. In 1997 beside the session that took place in March in Cluj, the researchers and fellow-workers participated on a” (July 14, seminar organized by the Museum of Bistriţa-Năsăud, entitled The Resistance Against Communism In Romania 1997); here are some of the papers presented at the seminar: History and Memory (Prof. Doru Radosav), The Resistance Against Colectivization In Bistriţa-Năsăud District (Florin Cioşan), The Armed Rezistance Against Communism In Maramureş (Radu Hriniuc), The Rezistance Against Communism In Satu-Mare District (Claudiu Porumbăceanu), The Election of 1946 In Bistriţa-Năsăud District (Dorel Vidican), The Hungarian Nobility Elite From Romania During The Communist Regime (Ottilia Brezovski), A Lost Celebration. Connotations Of The Communist Oppresure Against Traditional Life (Valentin Orga). In July 1998, when the research campaign in Banatului Mountains was finished the team participated at a round-table entitled Oral History-A Method For Reconstitution The Resistance Against Communism In Reşiţa (Teregova, Caraş-Severin district, July 12, 1998). This event was organized by the Museum of Reşiţa. We were invited at a round-table to debate this new research method for the study of recent history and also to talk about the results of the campaign researches. The same month, at the end of the campaign research in Zarandului Mountains, researchers from Oral History Institute Cluj, the Transilvanian Museum Of Ethnography, from the Folklore Institute and from the Museum of Arad participated at the symposium Interdisciplinarity In Contemporary Research (Gurahonţ, Arad district, July 22, 1998) under the auspicies of the Museum of Arad. Here are some of the papers presented on this occasion: Oral History In Cluj-Present Researches and Projects (Florin Cioşan), Oral History and Interdisciplinarity (Ionuţ Costea), A Few Words About Oral Research Methods Concerning the Resistance Against Communism In Zarandului Mountains (Cornel Jurju).

32

In October 1998 a researching team of Oral History Institute Cluj participated at the International Symposium Memory. Communication. Identity (Timişoara, October 8-11, 1998), under the care of the Foudation For An Open Society-Timişoara and Oral History and Cultural Anthropology Group “The Third Europe”-Timişoara. Professor Doru Radosav (Oral History-A New View on The Past), Florin Cioşan (The Armed Resistance Against Communism In Romania. A Researching Project Of Oral History Institute Cluj), Almira Enuţă (A Romanian View On Repression. Piteşti Phenomenon. An Oral History Approach), Ionuţ Costea (Colectivization And Generational Memory. Preliminaries to Oral History Researches) lectured on this occasion. Zalău was the town that housed the symposium Family And Society (November 20-21, 1998), under the auspicies of the Culture Department Sălaj and Historians Association From Transilvania And Banat. Cornel Jurju (Family And The Resistance Against Communism) and Almira Enuţă (Subjectivity, Oracy, Genuineness In Oral History. A Witness:Ileana Lazea From Hodiş) lectured on this occasion. Another important aim of the Oral History Institute’s activity is to get in touch with different institutions interested in Oral History. Although the Institute has a relative short activity, as the Institute was found in 1997, we have relationships with Museums of Arad, Bistriţa-Năsăud, Reşiţa. We offered them copies of different interviews realized in researching campaigns, studies and articles on Oral History to publish them in magazines; we also hope to keep on communicating. As for foreign relationships the connection to Bloomington University Indiana initiated in 1997 is still going on. According to this agreement, University of Bloomington sent us handbooks for Oral History methodology and a lot of other books. Also, Elena Bărbulescu (March 1998), Radu Hriniuc (October-December 1998) and Daniell Panell got scholarships. In the summer of 1998 we initiated a relationship to Karta Institute from Poland, so Oral History Institute Cluj contributed to The Dictionary Of Disidence In Central And Eastern Europe with the chapter about Romania. This dictionary will be published this year. This is the actual stage of researching achievements and projects of Oral History Institute Cluj. The perspectives are but

33

encouraging according to achievements: the quantity and quality of the interviews and, nevertheless, the experience. The topics varies from a totalitarian society to a democratic one, from minority’s part to majority’s attitude; from economic and social structures to political attitude. We are waiting for MAs in Oral History colaboration, to whom we offer a theoretical and practical framework for their training. All of these are nothing but a challenge we accept so the future achievements will certify the usefulness of Oral History in researching present history. Here is the organization of The Oral History Institute Cluj: Headmaster: prof. Doru Radosav Researching-assistants: Florin Cioşan Almira Enuţă Cornel Jurju Valentin Orga Documentarist: Iulia Pop

FLORIN CIOŞAN

36

BIOGRAFIE

ŞI

ISTORIE

71

în faţa “marii treceri” pe care o reclamă la 94 de ani, nu înainte de a-şi fi depus mărturia propriei vieţi.

DORU RADOSAV

BIOGRAPHY AND HISTORY: OLD MAN IVĂNESCU FROM RUSCA

Life story is one of the most usual method in Oral History by which individual destinies are emphasized in the context of macrohistory and also the way he/she perceived the history during the life. Ion Ivănescu, a 94 years old villager from Rusca, Banat (in the South-Western part of Romania) is by far not only a witness but "l'homme memoire". He put down his own memories in the context of community he lived in a diary written during 50 years; then he related his life story, at 94, in a biographical interview. The story of his life related about his own destiny and also his family's and the destiny of the community he lives in, a destiny which is specific to the peasants world in the Romanian society of this century. There are three important moments that influenced his life: the First World War, the Second World War and the drama of the communist system in Romania. The most interesting aspects of Ion Ivănescu's life are related to his opinion about the events he had lived. First of all the author tried to reconstitute the impact of the great historic and political events upon Ion Ivănescu's life, the way he participated to them and the activeness and passiveness concerning these events. The story of his life is received as a aspecific villager mentality, characterized by invariable and slow rhythms but revealing the most important moments in everyone's life: childhood, youth,

72

adultness and old age. His life story can be received as a right measure of how the history was lived by the world of children.

82

pe cămătar. Cu abilitate l-a adus la tribunal, şi ipoteca a fost anulată în anul 1924. Notă (la anexa 1): Dacă parcurgeţi cei doi arbori genealogici, pe lângă nume cunoscute - Tudor Vianu, Ionel Vianu, François Pamfil - întâlneşti o sumedenie de nume tăcute care ascund cine ştie ce “poveste”. De pildă, mătuşa Eliza, fata cea mai mare a lui Nicolae Seceleanu, rămâne văduvă încă de tânără. Părinţii, ca s-o consoleze, o trimit într-un voiaj la Paris. Acolo îl întâlneşte pe Brâncuşi. Îi comandă un monument funerar pentru soţul defunct. Pentru “tante Eliza”, mai bine spus pentru soţul ei plecat prea devreme dintre cei vii, Brâncuşi realizează în 1907 ansamblul funerar compus din statuia “Rugăciune” şi bustul lui Petre Stănescu. Monumentul s-a aflat o vreme în cimitirul din Buzău.

IRINA NICOLAU CARMEN HULUŢĂ

AN ORAL HISTORY ARCHIVE. ADDENDA TO A

CHALLANGE In November 1996, “Furnica” Cultural Group, having the support of “Dilema” magazine, initiated a contest of autobiographies. At this challange participated 16 people between 23 and 98, having different preocupations. It was the starting point to promote method of investigation, not sufficiently known, based on individual memory capable of revealing another version of a fact or event. It is considered that such a method could prevent certain drawbacks in a usual investigation: directed interview, mental effort etc. Beside these, autobiography by mail offers to the subject the freedom of thinking, far from inhibition, the life story is at his/her own choice. The story that had been selected was given by the eldest participant to the contest, a fragment from two manuscripts from 1994

83

and also the transcript of a registered interview given by subject’s daughter in 1996. Nicolae D. Marinescu is 98 years old; he was born on March 31, 1899. His ancestors were shepards and he is the fourth child having 8 brothers and sisters. He became a teacher, than inspector. When the communist regime was set up, he is demoted as a teacher at the outskirts of Buzău. He participated at the first and also the Second World War. Now retired, he remembered his own life, as it is.

91

stînga pe vechiul meu drum. L-am lăsat. (Îi recunoşteam aşa de uşor încît îmi păreau nişte ageamii. I-am descoperit imediat cînd au reînceput să mă urmărească după Revoluţie.) Am luat-o pe cealaltă latură a parcului. Am ajuns la bancă, m-am aşezat punîndu-mi geanta alături. În parc apăruse un obiect nou: nu departe, spre colţul unui mic restaurant se afla o dubă. O ferestruică îngustă, în partea de sus a dubei, era acoperită numai pe jumătate de o perdea neagră. În parc nu se mai vedea nimeni. Pe o margine a lui patrula pentru prima oară un miliţian. Era ora două iar mesagerul meu întîrzia. Nu simţeam nici o grabă. În jur pace, pentru cîteva luni era, poate, ultima întîlnire. Pentru că mă obişnuisem ca lucrurile să curgă fără incidente, sau din alte motive necunoscute nici mie, maşina din faţă, cu destinaţie evidentă, nu îmi inspira nici un fel de nelinişte. Două şi jumătate, când figura cunoscută (diplomatul, îmi cereau să declar la anchetă) a apărut la orizont. Mi-am aplecat încet capul spre stînga, am deschis fermoarul de la geanta în care ţineam plicul, m-am ridicat în picioare şi, făcînd primii paşi, mi-am îndreptat privirea înainte. La 3-4 metri în faţa mea ajunseseră, aproape alergînd, patru bărbaţi. "Ei, dumneata vii cu noi!" strigă cel din centru, uriaş, şi în timp ce altul îmi pescuia din aer geanta, purtătorul de cătuşe îmi prinse mîna la spate. Mi-am aplecat ochii pe pietrişul alb al aleii şi mi-am spus în gînd, tulburat: a început.

GABRIEL ANDREESCU

THE TESTIMONY OF A DISIDENT

The author created with this study a panorama of his own disidence in the second part of the ‘80s.The starting point of this contesting attitude was considered to be the Romanian communist regime; the act of refuzing compromize (having deep roots within the family training), “samiszdat” literature (Orwell, Saharov), appointments with an old friend of his, Teodor Vulcan, having the same preocupations, are just few turning points of his disidence.

92

Gabriel Andreescu’s activity has been severely watched by Security because of his goings abroad, materialized by sending critical texts against Romanian communism; next stage was his arrest and investigations. The remake of his own disidence is only a step of the large Romanian movement of disidence. For instance, the author observed the fragility of Romanian disidence, incapable of coordinating in order to surpass a solitary activity. On his opinion, this lack had consequences especially after 1989: “The absence of the oppozition, having its own mentality and strategies is considered to be the main reason why the first stage of the Revolution of December 1989 failed. The whole evolution could have been different if this kind of a symbol against communism had joined us from the very moment of driving away Ceauşescu”.

94

VIAŢĂ SOCIALĂ

VIAŢĂ PRIVATĂ

116

9. Aurel Olteanu - Născut în 17 noiembrie 1917; a absolvit Facultatea de Drept din Cluj Napoca; profesia: avocat. A plecat pe front în 1942, luând parte la ofensiva germană de la Stalingrad. La data realizării interviului, în 1997, avea domiciliul stabil în Cluj Napoca. 10. Nicolae Oprea - Născut în 1921; profesia: muncitor. A luat parte la operaţiunile militare din Crimeea şi Caucaz. La data realizării interviului, în 1997, avea domiciliul stabil în oraşul Ocna Mureş, jud. Alba. 11. Ioan Pop - Născut în 17 ianuarie 1912; după război a rămas în armată, devenind ofiţer în urma unei şcoli absolvite la Craiova. A plecat pe front în 1942, participând la operaţiunile din Crimeea şi din Caucaz. După 23 august 1944 a rămas ofiţer activ participând la campania din Vest. La data realizării interviului, în 1997, avea domiciliul stabil în Cluj Napoca. 12. Eugen Ungur - Născut în 10 august 1914; profesia: funcţionar în domeniul finanţelor publice. A plecat pe front în 1943, participând la operaţiunile din Crimeea. A fost luat prizonier, revenind în ţară cu Divizia Tudor Vladimirescu. La data realizării interviului, în 1997, avea domiciliul stabil în Cluj Napoca.

CORNEL JURJU

THE ROMANIANS ON THE EASTERN FRONT. WAR

BETWEEN LIFE, DEATH AND CAPTIVITY By its immensity and amplitude the World War II generated nowadays a special interest for those who read historical literature and also for those who write historical literature. Untill 1989 because of the political pressure, historical books limited the presence of Romania during the war to the period between August 23, 1944 - May 9, 1945 when Romania was in the ally forces. Only after 1945 the

117

researchers realised how important was the Romanian contribution against the ex-Soviet Union Army which, as a matter of fact, was a forbidden subject before 1989. Unfortunately, before 1989 and also after this year, the investigation about the presence of Romania during the war were a little bit stereotype. For instance, some researches were based on some ”classic“ facts as: war tactics, struggles, generals, finnancial aspects, diplomacy and so on. Also, the informational sources used were, most of them, written documents. Beyond all these, war ment a lot also for individuals; it changed destinies, was the starting point for life experiences. This study tries to reveal how war really changed lives, to bring to light some unknown aspects. According to these the author stood out feelings and attitudes of those involved in the war. The fact is that war has a huge impact upon mentalities and social psychology. This approach is based upon physical and mental compulsions suffered by the Romanian soldiers during World War II: fear of death, of being in prison etc. and also the manner in which they endured all these punishments. According to the facts, we tried to prove that life in the war managed to win despite of anything. To reconstruct the reality during the war we appealed to oral sources, which -- unfortunately -- are not wellknown both to historians and common people. Oral interviews is the main source our approach is based on and the intervievees are survivors in the World War II. About 11 veterans from Cluj county ( peasants, workers, intellectuals - from villages and towns accepted to reveal to the reader some of the cruel realities they lived during the war so that all of us could make an immage of what really war means.

133

Din nefericire, aşa cum sublinia M.Niţescu, ruinarea gospodăriei ţărăneşti a însemnat atât desfiinţarea ţărănimii ca o clasă socială, cât şi anularea ei ca tip uman cu identitate morală şi spirituală proprie, transformând-o într-o masă amorfă de lucrători agricoli, cu o fizionomie morală incertă.44

44 M.Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucureşti, 1995, p. 370.

Listă de informatori: Bot Gheorghe, n.1931 în Tihău, învăţător în Tihău, director al şcolii din localitate şi al căminului cultural, instructor cultural, domiciliat în Tihău, pensionar - interviu realizat în februarie 1996; Fonoteca Muzeului de Istorie şi Artă Zalău Burian Vasile, n.1951 în Chendrea, domiciliat în Chechiş, învătător în Gâlgău Almaşului. A fost instructor şi director de Cămin cultural în Gâlgău Almaşului, iar după 1980 a fost director al Căminelor culturale din comuna Bălan Răcăşan Ioan, n.1924, în Chechiş (jud.Sălaj), domiciliat în Chechiş - interviu realizat în ianuarie 1999; Arhiva Institutului de Istorie Orală -UBB Cluj Napoca Surducan Isai, n.1906 în Chechiş, domiciliat în Chechiş - interviu realizat în ianuarie 1999; A.I.I.O - UBB Cluj Napoca Varga Vasile, n.1938, în Chendrea, absolvent al Şcolii Normale din Cluj, în 1957 învăţător în Gâlgău Almaşului, domiciliat în Gâlgău Almaşului - interviu realizat în ianuarie 1999; A.I.I.O. - UBB Cluj Napoca

VALENTIN ORGA

A LOST CELEBRATION. CONNOTATIONS OF THE COMMUNIST OPPRESSION

AGAINST TRADITIONAL LIFE

134

The process of agriculture collectivization ment an attack against the village determing changes in its inner structure and also outside. As a consequence, a lot of customs and beliefs were forbidden, others were almost forgotten for new economic realities gave no more a practical support for those kind of manifestation. This study reveals this kind of fact met in the villages near Bălan, especially in Chechiş and Gâlgăul Almaşului (Sălaj). Here they used to celebrate some customs specific to agriculture: “The King of Sowing” or “King’s Beat”, “The Wreath” and “Claca” or “Haba” (a mutual help between villagers to finish whatever they have to work). When the process of collectivization began those events were forgotten. After the collectivization was finished, in 1962, those celebration were regarded as useless. As the National Festival “Praising Romania” was initiated, some of the customs were recuperated and turned to good account just for the sake of the show. the most interesting event is “The King of Sowing” which was reminded to the audience by a group from Tihău (Sălaj). Being a specific agricultural custom, it was not specific only to that district, where the most important occupation was pottery. Unfortunately it was regarded as being so. This big mistake was due to the fact that the National Festival “Praising Romania” gave less attention to the cultural treasure of Romania.

174

18.Poutignac P.& Streiff-Fenard J. Theories des Ethnicite, Paris, Presses Universitaire de France, 1995.

19.”Rromathan, Revista de studii despre rromi”, nr. 1,2, Bucureşti, 1997, coord. Puiu Lăţea, Vasile Ionescu

20.Verdery,Katherine, The unmaking of an ethnic collectivity: Transylvania’s Germans, American Ethnologist, nr. 1/1985, p. 62-83.

21.Weber, M. Economie et Societe, Paris, Plon, 1971, p. 416 22.Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord), Dicţionarul de Sociologie,

Bucureşti, 1993, ed. Babel, p. 223, 23.Zamfir, C, Zamfir Elena (coord), Ţiganii - între ignorare şi îngrijorare, Bucureşti, Editura Alternative, 1993

REMUS ANGHEL

STORY ABOUT HUNGARIAN GIPSIES This paper tries to reveal the evolution of the Gipsy community in one of the multicultural villages of Covasna district, Zăbala. This investigation went through especially on the last eight years, when a lot of changes appeared in this community, from social and economic point of view. The research methods are the same as in sociology and ethnography: social biography, motivated or non motivated interviews. Due to the lack of communication with the Gipsy community the author appeals to interviews realized with Romanians and Hungarians. Beside these sources of information the author appeals also to observers. The aim of this paper-work is social, economic and also anthropological analysis. To prevent the act of demytologizing, the interviews will be always an indisputable argument. Concerning social structure there are some marks that were spoted even before 1989: “the institutions” of “Bulibaşa” (the big chief), “team chief” and of family. Because of the changes after

175

December 1989, the first two will be little by little dispatched, while family is consolidated due to economic reasons. That is why family is considered to be rather an economic entity than a cultural and social one. There is also a sort of “disunion” concerning the Gipsy community: rich Hungarian Gipsies, living down-town and poor Hungarian Gipsies, living on the hills. We have to state that a Hungarian Gipsy must not be confounded with a Gipsy pure and simple, that is having a “Rrom” origin. Hungarian Gipsies will adopt the language, habits, way of living and so on from Hungarians; briefly, “Rrom” and Hungarian Gipsy are two different living persons. The distinct evolution of those distinct groups of Hungarian Gipsies had as a back-ground the existance of two different family structures from demographic point of view: one fighting for surviving, the other fighting for getting rich. As a consequence to different strategies of adapting, the first reaction of exclusion is changing, attitudes and habits vary defending rich Hungarian Gipsies. As a conclusion the appearance of those two Gipsy communities after 1989 was due to economic reasons implying two reasons for living and also the act of living between Romanians and Hungarians.

192

“Erau familii aşa în care soţu’ nu-l interesează, să se simtă el bine, să ştiţi că sunt aşa, deci asta, totul... depinde de caracter.” (V.F.)

* Multe din aceste femei cred că alte femei au fost lăsate să moară. În răspunsurile lor se menţionează cuvântul avort în legătură cu moarte, precum şi în conjuncţie cu cele de doctor, spital, Miliţie, Procuratură. Spre sfârşitul unuia dintre interviuri, femeia căreia îi luam interviul mi-a spus cu un oftat: “Şi atunci, vedeţi, erau oameni buni şi comunişti, comunişti care nu vedeau altceva.” (E.D.) Repetiţia este pentru această femeie un superlativ. Un superlativ pentru ce a însemnat pentru ea şi nu numai, această perioadă ceauşistă.

ELENA BĂRBULESCU

WOMEN AND ABORTION DURING 1966-1989 The author of this paper wants to present some powerful experiences that occurred during Ceauşescu’s era. The paper is based on Oral History interviews, taken by author during the Spring of 1997 in two neighbourhoods from Cluj-Napoca, one of the five big cities of Romania. The interviews were taken from women of the same age, coming from the same walk-of-life, and all were born in rural areas. First, an emphasis is put upon the political climate that led to the Decrees, the way they were sustained by sociologists, doctors, psychologists, even writers, as the general ideas was that a woman without - at least one - a baby is mentally and physically an infirm.

193

Secondly, the author points out the contraceptive methods by dividing them into medical and natural ones, showing at the same time what the informants think about them. Further on, the abortive methods are divided in the same way, and continued by the experiences those women were forced to pass through and the symbols that come out of them. The author analyzes the interviews, the way people talk and the clichees and stereotypes, as also the facts, thoughts and circumstances that led to the bitter conclusion: “And then, you know, there were good people and communists, communists!”.

211

5. Despre ce se spune că miroase ca un vânt? (murăturile stricate) 6. Este considerat ruşinos să tragi vânturi? 7. Se spune că bărbaţii au la fel de des vânturi ca şi femeile? 8. Când mănânci mult, îţi vine din stomac un aer; cum i se zice pe aici acestuia? 9. Ce este râgâitul? 10. Este ruşinos să râgâi?

CONSTANTIN BĂRBULESCU

THE IMAGINARY OF THE HUMAN BODY. METHODOLOGICAL ASPECTS

The author tries to study the anatomical and physiological representations associated to the human body, in the traditional culture but these do not have relevance as compared to the scientific point of view. In achieving this goal, the author uses mainly two types of sources: oral and written. The most important are, of course, - as it is about traditional culture - the oral ones, based on interviews. A third step is to give historical dimension to these representations. Among the written sources the author mentions: the ethnografical ones (the spelling, the legend, the riddles, proverbs and sayings, lyrical poetry); the lingvistic; medical sources. The researches were made in two villages: from Transylvania (Râşca) and respectively, Oltenia (Corlăţel). The author elaborated the questionnaire during the research but having before an ideative plan. It was elaborated on sequences, according to the problematic in question and paying great attention to the terms used by the community that had been interviewed so the interview became a flexible tool in doing fieldresearches.

214

REZITENŢA ARMATĂ

ANTICOMUNISTĂ

234

- studii: 7 clase - profesia: tinichigiu, agricultor - ocupaţia: pensionar agricultor - domiciliul actual: Ciceu Giurgeşti - data interviului: 28 mai 1998 Dr. Dobre Mircea: - profesia: medic - ocupaţia: pensionar - domiciliul: Cluj-Napoca - data interviului: 29 mai 1998 Borlan Alexandru: - data naşterii: 14 mai 1922 - naţionalitatea: română - religia: ortodoxă - studii: - - ocupaţia: agricultor, pensionar - profesia: agricultor - domiciliul actual: Ciceu-Giurgeşti - data interviului: 28 mai 1998

CLAUDIU ŞULAR

“ALEXANDRU PODEA’S “

A GROUP OF RESISTANCE AGAINST COMMUNISM IN NEGRILEŞTI-BISTRIŢA

Imposed by the ex-Soviet Union, the Groza government was in minority, against the majority of Romanians who were against Russians and communists. To make up for the lack of support in the country, the new government adopted some laws in order to

235

consolidate its position and also against the opposition. After the election, in November 19, 1946, terror was very organized and ample. They said that thousands of people “disappeared” some in prisons, other in the mountains, where they consolidated groups of resistance against communism. In Negrileşti, a village of interference of Bistriţa-Năsăud, Maramureş and Cluj counties existed - at that time - a movement against communism; one of the most active group in this movement was the so-called “Alexandru Podea” ’s group. Resistance has begun even before the election; the inhabitants of this part of the country were separated in two: some of them were against communism, others agreed to it. The embezzlement of the election in 1946 released the crisis between the two groups. This moment was viewed first as a conflict of interests then a political one. Having the support of Security and Miliţia the communist group seemed to succeed in destroying the other group, especially Alexandru Podea’s family (Ioan Podea, the ex-mayor and his son, Alexandru Podea, born in 1922) by using terror and physical and moral intimidation. A second stage of this movement of resistance began in May, 1949, when Alexandru Podea escaped from Security prison in Dej. At that moment began a movement of resistance against communism; the peopleacting were fugitives having in mind to “drive away the time untill something is changing” (Alexandru Podea). Beside Podea’s group (for instance Drăgşan brothers in Negrileşti), in the forrests of the border of Negrileşti, Spermezeu and Dobric (in Bistriţa-Năsăud county) and also in Dămăcuşeni, Suciu Dumbrăveni, Rohia (Maramureş county) there were other fugitives (about twelve people). Even if they knew each other, unfortunately, the movement was not a unitary one. All of them were against communism and they waited for something to change but avoiding terrorism and aggresion against the civilians and military forces. They tried hard to avoid meeting other people - first of all - in order to be alive, because they were permanently followed. The feature of resistance of this movement was underlined also by the way in which Alexandru Podea’s group was destroyed in

236

October-November 1950, the inquiry they were submitted to and, nevertheless, the prison.

285

8. Ioan Petica - născut la 27 septembrie 1916, absolvent al Şcolii Medii Tehnice. Este arestat la 24 iunie 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. La 24 iunie 1964 este eliberat de la colonia Luciu-Jarzeni din Delta Dunării. La data interviului (1 februarie 1998) locuia în Orăştie.

COSMIN BUDEANCĂ

WHITE GUARD ORGANIZATION-A JUDICIAL FRAME-UP MADE BY SECURITY

IN HUNEDOARA This approach tries to reveal to the readers a judicial frame-up directed in 1958 by Security in Hunedoara together with communist authorities in order to eliminate any virtual opponent of the regime. The sources author had in mind were-most of them-oral interviews; beside them, archive documents-some of them unique-were also very helpful. In 1958 took place in Deva (Hunedoara) a trial against 73 people accused of armed insurrection. The “hero” of this frame-up was Ioan Nistor, a technician at Iron Works Hunedoara who at the time he was arrested had serious psychic problems, being in hospital several times. Together with him 72 people were arrested; those hardly knew him. Several months Security investigated them and after moral and physical pressures those poor had to admit they were guilty of some unreal blames. The trial took place about three days in Christmas Eve 1958 and all the 73 arrested were separated in three groups. they were condemned to death (some of them), or to prison (five or more years). All the fortune they had gathered in their lives had been confiscated. The study follows the events from the beginning (first people arrested) to the liberation of the survivors, underlining investigations, trials, prison, sufferings (arrested and their families) and the results of the imprisonment.

MEMORIE ŞI

COLECTIVIZARE

297

Comparând, după aceste sumare remarci, cele două perspective, pe lângă o populare a mărturiilor cu detalii diferite se poate remarca şi o schimbare de accent la nivelul orizontului simbolic. Detaşarea de geografia rurală conduce spre definirea unei noi identităţi chiar dacă încă în rândul primei generaţii urbanizate amprentele citadine se acomodează cu atitudini şi mentalităţi specifice arealului rural.

IONUŢ COSTEA

COLLECTIVIZATION AND GENERATIONAL MEMORY AN ORAL HISTORY APPROACH

The research we are going to carry on is limited to a case study, from geographical point of view it has to be underlined the events during the agricultural collectivization in Şpălnaca (Alba), 1900-1920. From methodologic point of view the interviews were directed to obtain testimonies from two generation of the same family (husband\wife, son\daughter) first generation born between 1900-1920, the second between 1940-1950. Comparing the two perspectives, beside different details of the testimonies one could realize changes at the symbolic level. the separation from rural geography leads to the defining of a new identity although from the very first generation the urban traces are noticed in the attitudes and mentalities of the rural world.

11. Gheorghilaş, Alexandru. Domiciliat în Teaca; născut în anul 1923; naţionalitatea română; religia ortodoxă; studii: 3 clase; muncitor. Data realizării interviului: aprlie 1997. 12. Guther, Alexandru. Domiciliat în Teaca; născut în anul 1913; naţionalitatea maghiară; religia reformată; studii: 7 clase; agricultor. Data interviului: aprilie 1997. 13. Hajdu, Adalbert. Domiciliat în Teaca; născut în anul 1929; naţionalitatea maghiară; religia romano-catolică; studii: 7 clase; morar. Data realizării interviului: februarie 1997. 14. Reu, Maria. Domiciliată în Teaca; născută în anul 1917; naţionalitatea română; religia ortodoxă; studii: 7 clase; telefonistă. Data realizării interviului: februarie 1997. 15. Rusu, Ana. Domiciliată în Teaca; născută în anul 1921; naţionalitatea română; religia ortodoxă; studii: 7 clase; asistentă medicală. Data realizării interviului: februarie 1997. 16. Sava, Ioan. Domiciliat în Ocniţa; născut în anul 1930; naţionalitatea română; religia adventistă; studii: 6 clase; agricultor. Data realizării interviului: mai 1997. 17. Wratsch, Ioan. Domiciliat în Teaca; născut în anul 1942; naţionalitatea germană; religia evanghelică; studii: 7 clase; agricultor. Data realizării interviului: mai 1997.

FLORIN CIOŞAN

THE AGRICULTURE COLECTIVIZATION. A CASE STUDY (TEACA AND OCNIŢA VILLAGES, BISTRIŢA

NĂSĂUD DISTRICT). AN ORAL HISTORY RESEARCH

The paper reveals the collectivization in two villages, Teaca and Ocniţa (Bistriţa). Our aim was not necessarily to remake the real process, but to reveal the villagers’ attitude towards the communist regime according to which agriculture had to be “collectivized”; for this reason we used as a reaserching method the interview. We also used traditional sources as press articles, archives, studies. The paper follows the evolution of collectivization in those two villages, taking into account the social and economic realities and also religious and ethnic points of view; it is also important their influence upon the methods used by authorities for the requirement of new structures; we had in mind the consequences upon the villagers. The study covers the years between 1949 and 1962, according a special view on the period between 1957-1962, when the villagers had a rough time. There are also signals for the first years after the Second World War in order to reveal the individual’s or collective attitude towards the communist regime. Our attempt used as a work-instrument the method of individual interview having a certain theme and some questions previously established; other questions are established according to each interview. We appealed to sixteen informers, taking into consideration religion, studies, gender, fortune and so on. After a short introduction regarding the settlement of the communist system in rural world, the study is taking into consideration the problem of collectivization from legislative point of view and also all consequences: shares, taxes, oppressive laws and so on. The paper continues with the stages of collectivization: associations, collective housekeeping etc. exactly how they were remined of by the villagers. According to the leaders’ strategies the methods used for villagers involvement in collectivization had the following steps: explaining, threat and beat or arrest in order to force somebody to join collectivization. Although the methods and strategies were the same in the two villages, the evolution of the colectivization was absolutely different. So, the signs of collectivization appeared first in Ocniţa then in Teaca due to ethnical, religious, social and economic points of view. Unlike Teaca, Ocniţa is a homogeneous village from the points of view mentioned formerly. That is why the villagers from Teaca are more vulnerable to collectivization that managed to convince some of

the families from Teaca of its “utility”. Those from Ocniţa resisted to threat because of their solidarity; unfortunately they were forced by Miliţia and Security. The study comes to an end with a short analysis of the Oral sources used, taking into consideration the witnesses attitude toward the techniques (the interview), the quality of the memories according to studies, job, function in administrative structure and so on.

352

THE PROCESS OF COLLECTIVIZATION IN ŞPĂLNACA (ALBA) DURING 1949-1962 CONCERNING

ORAL RESOURCES

The paper was carried out in 1997, as an individual study. This subject (collectivization and its preliminaries in this Transylvanian village) was based on personal and scientific reasons. This attempt to reconstitute the development of this process took also care of the local traditions. We tried to give an objective view upon any changes in peasants’ mentality, their remembrances and feelings, as a result of tradition’ s impact upon cruel realities suggested by the communist system. By using oral sources we tried to protect them also; collectivization in Şpălnaca is presented “step-by-step“ in order to bring to light its consequences upon witnesses, how they felt this process. Nevertheless, a comparative view between oral sources and traditional ones (archives, old newspapers etc.) is absolutely necessary to have in mind. The paper took into account the influences of this process upon local authorities (Church, Townhall, school) and of course, how the inhabitants felt those influences. The interview as an oral method is based on eight witnesses, having different occupations (farmers, workers, teachers etc.). Because this paper was carried out not only to show the historical movements between 1949-1962, but to emphasize their impact upon mankind. That is why we appeal most to survivors as the most suitable judges of the history of that time. To come to an end, this approach (collectivization in small villages, which were, as a matter of fact, ruined and almost vanished) is not only a common historical one, but also fascinating, according to

353

consequences. Narrators said the next generations has the honour and duty to develop comparative studies in order to give an accurate point of view, concerning connections between oral and traditional sources, so that the truth should be revealed.

zonă. Frontiera dintre ceea ce sunt ei şi imaginea lor la “ceilalţi” este fluctuantă, nu poate fi trasată cu precizie, putând fi oricând consideraţi fie purtători ai binelui fie ai răului. Apelul la întrebarea justificativă, cine am fost noi, nu cumva am fost instrumentele “răului”, cel puţin nu a reieşit din discuţie. Sunt nişte oameni cu conştiinţa împăcată. Există la fiecare om un spaţiu sacru inseparabil de suflet, inexprimabil şi inviolabil. Se pare că ne-am izbit de el, fără a încerca să-l răscolim, să-l lămurim. Un lucru e sigur. Ţara nu mai are ţărani, la rândul lor nici ţăranii nu mai au ţară, ci doar un domiciliu în mediul rural.15

The second part of it deals with the very process of collectivization in the village of SânPetru de Câmpie. For a better image of this phenomenon, which is a part of an immediate history and a local one, we took into consideration two interviews, inserted in this study; the interviewees are Ioan Banu, born in 1927, a party secretary in the village during the collectivization and his wife, Mărioara Banu, born in 1930, a teacher. Although our interviewees were implicated in a communist administration and educational system they tried to “purify” collectivization and relate about a history they survived; on the one hand they tried to rebuild the image of a bearable collectivization, on the other they noted the existance of some abuses. They related about them in a very abstract terms: “Collectivization involved a lot of things, it was like a swan song for

PETRE DIN

COLLECTIVIZATION IN SÂNPETRU DE CÂMPIE

The introduction of this study deals with a general framework of collectivization in Romania, containing a chronology, methods and strategies used by the communists for the abolishment of the private properties in the country.

15 Victor Frunză, op. cit., p. 419.

more of us. Nobody did want to join it but the poor, to whom they gave a lot from the land confiscated from landlords.” The study also mentions some of the most interesting methods and strategies the Party militants used for the “future success” of collectivization. This interviews came to reveal some cliches of oficial historiography. The handbook for twelfth form, edited in 1994, related about collectivization in these terms: ”The zeal of the forces led to a compelled movement of the villages from Banat to Bărăgan in 1948 and also to trials for 80 000 villagers, (according to Gheorghe Gheorghiu-Dej)”. This is about a biassed look on the process of collectivization because those villages were not moved just like that, but in the name of “the communist fight” and having a perfect plan to destroy all the opponents.

364

REPRESIUNE ŞI

PERSECUŢIE

373

LUCREŢIA SCURTU

RELIGION AND PERSECUTION. A BRIEF LOOK ON THE HARDSHIPS

THE CATHOLIC PREACHERS AND BELIEVERS FROM FELDRU ( BN ) WERE CONFRONTED

WITH ( 1948-1989 ) Before 1948 the Catholic community from Feldru ( BN ) was very appreciated. Since then a lot of changes came so that this Catholic parish had to be abolished by all means. Using all the strategies, the priest had to be transfered to Orthodoxism, not only theoretically (the fact was a “piece-of-cake” for communist authorities) but also practical (which was not very easy). The priest and believers tried hard to maintain their confession. But the problem was how? The first risk - and a permanent one - was that you could have been arrested every moment. Father Traian Buzilă refuzed to transfere to Orthodoxism and he was arrested. The State Security destroyed a lot of religious objects and confiscated also lots of religious books. They tried to intimidate Father’s family; his wife, after a lot of threats, was dismissed from school where she was teaching. They were afraid the children could be trained in Catholic tradition. The priest’s children became a real danger because, they said, they could continue to spread the Catholic religion. So, they were forced to leave school and continue their training elsewhere. From time to time, family members were called to Security to be verified. Home searches did not cease; they tried to find out if books and cult objects for Catholic religion still existed. Step by step

374

icons and cult objects for Catholic religion were replaced and the walls were painted in Orthodox style. Unfortunately, the Catholic religion lost its proper characteristics. Some of the books and objects were rescued by the Catholic believers. Now these can be admired in the new Catholic Church from Feldru. The Catholic priests continued to celebrate Holy Liturgies, but secretely. Father Eugen Sârbu is cought by “Miliţia” during the religious service because he was told on. Unfortunately, some people really gave infomation about Catholic Liturgy. Though, the Catholic priest and believers did not give up; those who transferred to Orthodoxism were members of the Communist Party or civil servants. The conclusion of our paper is that three major factors contributed to the demolishment of the Catholic Church: the Communist Party, Security system and Romanian Orthodox Church. After 1989 the Communist Party and Security were removed; the third factor, Romanian Orthodox Church has to repair the great mistake, now or in the near future.

384

greco-catolci, pe care i-a iubit atât de mult”; iar soţia sa afirmă că: “Decedatul meu soţ a murit în anul 1981 ca un adevărat creştin catolic ce-a suferit multe persecuţii din partea regimului comunist, putând cu greu a ocupa un loc de muncă“.44

44 Declaraţiile Lucreţiei Borş şi a Aristinei Bazga, domiciliul în com. Maieru.

Studiul de faţă prin datele culese şi prezentate în paginile sale, vine să arate o dată în plus faptul că activitatea B.R.U. nu s-a întrerupt, chiar dacă biserica oficial a fost desfiinţată, ea a continuat să activeze în clandestinitate. Este evident faptul că în perioada 1948-1989 în com. Maieru a existat o comunitate greco-catolică care a desfăşurat o bogată activitate religioasă şi a refuzat încadrarea în Biserica Ortodoxă, participând la Sf.Liturghie în Biserica Romano-Catolică din Rodna şi Năsăud, unde au primit Sacramentul Pocăinţei şi al Sf. Euharistii. Aceste persoane erau acuzate că “sunt unguri şi că vând ţara la unguri, iar aceasta din cauză că mergeau şi se rugau în Biserica Romano-Catolică. Această comunitate a existat şi s-a dezvoltat mulţumită activităţii celor doi preoţi Sabin D., Iustin I. (călugăr O.S.B.M.) şi a celor trei intelectuali din com. Maieru care au îmbrăţişat preoţia în perioada de persecuţie a B.R.U. Aceşti preoţi au riscat şi au muncit mult pentru credincioşii greco-catolici din com. Maieru iar rezultatele au fost evidente în anul 1989, când se aflau peste 10 surori baziliene şi zeci de credincioşi care au rămas fideli religiei greco-catolice. Biserica Greco-Catolică din com. Maieru, asemeni B.R.U. din întreaga ţară a reuşit să supravieţuiască regimului comunist, fiind o fortăreaţă greco-catolică importantă în Dieceza de Cluj-Gherla.

MARIA AVRAM

SECRET STRATEGIES FOR CATHOLIC RELIGION IN MAIERU (BISTRIŢA NĂSĂUD) DURING THE COMMUNIST

SYSTEM (1948-1989)

385

This paper tries to reconstitute the secret strategies for Catholic religion in Maieru (BN) during the communist regime. According to the declaration of the living witnesses, one can draw the conclusion that the Catholic Church still functioned, even illegally. Oficially this institution was abolished by the 358/1948 Decree. Fortunately the Catholic priest Iuliu Pop was set free from prison, but only after his brother signed a paper by which he was transfered to Orthodoxism. Devoted to Catholic cult, Iuliu Pop continued to celebrate the Holy Liturgy. The news is spread quickly and the priest had been observed by authorities. He never gave up and when there were strangers in the church, the specific Catholic parts of the Holy Liturgy were only thought of, not pronounced. After a period of time when his activity was watched, in 1960 due to the fact that Iuliu Pop did not gave up Catholicism, he was dismissed and forced to leave Maieru. After 1960 the Catholic Liturgy continued to be celebrated not inside the church but in villagers houses, who had risked, in fact, everything for the priest, catholic monks and believers. The house of nun Lucia Coruţiu became in a short time a place for praying; priests and monks came here in secret to preach. However, all of them - priests and believers - risked everything to keep the secret of Catholic Liturgy and the sacred value of Euharistia. From the confessions of Ilişca Adronesi, Father Augustin and others one could realize the way in which Catholic believers had continued their religious life in their own way, outside the Holy Church: “when we gathered to pray we covered the windows with a lot of blankets, so none could see any light, we locked up the doors and the gate and the Liturgy took place with a very slow voice. The believers came one by one, dressed as if they went to work, so nobody could suspect anything.” By all risks, the missionary monks Iustin Sabău and Sabin Dâncuş tried to gather a lot of young people to train and pray together. In 1979, at Dej, His Holiness Dragomir of Maramureş set free from prison and in a very secret way ordained Emil Bazga, Augustin Partene, Ioan Vranău; they continued to preach clandestinely in

386

Maieru and its neighbourhood. During this time, about ten girls joined the Bazilian Order. Despise all hardships, during the communist system, the Catholic church of Maieru managed to survive especially due to the strong belief in God.

426

Milosz, Czeslaw, La pensée captive, Gallimard, Paris, 1988. Miturile comunismului românesc, sub direcţia lui Lucian Boia,

Nemira, Bucureşti, 1998. Nyberg, Lars, The enectement effect. Studies of A Memory Phenomenon, University of UMEA, 1993. Ornea, Zigu; Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996. Radosav, Doru; Donbas. O istorie deportată, Ravensburg, 1994. Raleigh Yow, Valerie; Recording Oral History. A Practical Guide for Social Scientist, Sage Publications, 1994. Revel, J-F; Revirimentul democraþiei, Bucureşti, Humanitas, 1995. Rousset, David; L'Univers concentrationnaire, Edition du Pavois,

1946. Seldon, Anthony & Pappworth, Joanna; By Word of Mouth.Elite Oral History, Press Cambridge, 1993. Thompson, Paul; The Voice of the Past. Oral History, Oxford

University Press, 1988. Todorov, Tzvetan; Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în

sec. XX, Humanitas, 1996. Vega, Francisco; Istoria Gărzii de Fier,1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Humanitas, Bucureşti, 1995. Volovici, Leon; Ideologia naţionalistă şi problema legionară în România anilor '30, Humanitas, Bucureşti, 1995. Vultur, Smaranda; Istorie trăită-istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.

ALMIRA ENUŢĂ

THE PHENOMENON OF PITEŞTI. EXTREME OPPRESSION FROM ROMANIAN POINT OF VIEW

In a totalitarian state, having an illegal judicial system and also against democracy, the institution of jail received political conotations. The political prisoners will be treated different from other categories of prisoners. They were bad treated to extermination. The study deals with this kind of punishment the communist

427

system appealed to, by the help of specific Oral History methods. In order to restrict the area we took into account only one prison for the specific methods of extermination. The prison of Piteşti is regarded as a “students jail” since 1948, when the prisoners had been separated according to their training. The students were treated using new methods to defeat their physical and moral resisttance; those methods were extremely harsh and known as the “phenomenon of new training”. These methods will be “exported” to other jails as Gherla, Târgşor, Târgu-Ocna, Canal and so on, where also oher categories of prisoners will “benefit” of them: pupils, workers, intellectuals. To give up details, that is torments and exploiters because there are lots of studies concerning them, we were interested in this phenomenon as a individual memory depicted from a collective one. From methodological point of view we appeal to a half directed questionnaire, offering the possibility to receive ample answer. Due to this kind of interview and according to the relationship interviewer-interviewee, the directed dialogue became a biographical monologue. The existance of some symbolic images or common feelings helped us to structure the information as follows: the temptation to confess, subjective perceptions of an unusual phenomenon, the religious dimension, stages of initiation, individual vs. community, characteristics of memories. In addition to the novelty of documents received, the mechanism of sellection the memories, the interviewee’s subjectivity and the temptation to morality even to mythicism are considered to be more genuine.

437

REPERE METODOLOGICE

ÎN ISTORIA ORALĂ

431

MISSION, ISSUES, AND APPROACH IN ORAL HISTORY A REVIEW ESSAY

The historiography of the communist period in Eastern Europe is both rich in its consideration and analysis of the power-political dynamics of the epoch and at the same time comparatively shallow in its treatment of the communist experience as lived by the peoples of the region. Part of this paradox is related to the nature of the historical discipline, rooted as it is in the interpretation of documented fact. Another factor concerns the relative absence of a documentary record of personal experience under communism. This lacunae is a function of both the inability and the reluctance to actively record that experience under conditions in which the state defined and monopolized the public discourse. Since 1989, the historiography has profited greatly from the emergence of a post-communist discourse in which the elucidation of the Altagsgeschichte under state socialism has both enriched our understanding of the communist experien and has empowered post-socialist societies to break with their pasts. Oral history is one of the approaches that has enabled historians to consider the heretofore inaccessible histories of the powerless in Eastern Europe. Moreover, oral history provides a means by whicÐch personal experience can be used to help establish the broader historical context of which that experience is a product. This paper considers the what and why of oral history by critically examining three collections of essays in the field: Oral History: An Interdisciplinary Anthology1 by David K. Dunaway and Willa K. Baum, Michael Frisch’s A Shared Authority: Essays on the Craft and Meaning of Oral and Public History2 and Memory and History: Essays on Recalling and Interpreting Experienc3

1 David K. Dunaway and Willa K. Baum, eds., Oral History: An Interdisciplinary Anthology, London: Alta Mira Press, 1996. 2 Michael Frisch, A Shared Authority: Essays on the Craft and Meaning of Oral and Public History. Albany: State University of New York Press, 1990. 3 Jaclyn Jeffrey and Glenace Edwall, Memory and History: Essays on Recalling and Interpreting Experience. Lanham,Maryland: University Press of America, 1994

by Jaclyn

432

Jeffrey and Glenace Edwall. More precisely, it seeks to provide a working definition of what constitutes oral history as a source along with its purposes. In addition, it considers the issues of reliability, verifiability and objectivity. Willa K. Baum defines oral history as a tape recorded interview or interviews in question-and-answer format conducted by an interviewer who has some knowledge of the subject to be discussed. The interviewee is knowledgeable, someone who knows that about which he or she speaks from personal participation or observation, although sometimes a second hand account is permissible. The interview concerns a subject or subjects of historical interest. Finally, the interview or interviews are eventually made accessible in tape and/or transcript form to a broad spectrum of researchers.4

One of the fundamental debates within the oral history field concerns who is best able to render a voice to the voiceless and place that testimony in a broader historical context. This contention revolves around the key difference between an oral historian and a historian who does oral history. Exponents of the former argue, as does Baum, that genuine oral history is conducted by researchers with the intention that their work will be archived and made available for future researchers. While that effort is certainly not without value, Louis

Baum’s working definition has value as an orienting paradigm for what oral history is. However, this definition is also very problematic. Baum observes that “more is better” regarding the interviewer’s knowledge of the subject being discussed. However, oral history’s validity as a source lies precisely in its ability to shed light on those areas of a historical topic about which other primary and secondary sources are silent. In this sense, an interviewer’s thorough knowledge of at least the secondary sources concerning the topic under consideration is absolutely essential. This familiarity is indispensable if the interviewer is to be able to distinguish between what constitutes genuine personal experience on the one hand, and vicarious knowledge gleaned by the interviewee from his or her own exposure to the secondary, and perhaps primary, sources on the other.

4Willa K. Baum, The Expanding Role of the Librarian in Oral History, in Dunaway and Baum, p.324.

433

Starr argues that oral history should not serve as an enterprise unto itself, but rather as one more means of cross reference for the historian. Starr raises a counterclaim to Baum that the only reason for doing oral history interviewing is as part of one’s own research and that the oral historian’s simple quest for information gathering should not be the purpose of an interview. Rather, the interview’s utility lies precisely in the formulation of a highly focused set of questions designed to elicit facts which the historian can use in his or her work,5 facts otherwise inaccessible from other sources. A high degree of familiarity with the subject is an absolute prerequisite for knowing what kinds of questions to ask. Indeed, Friedlander maintains that it is important before the interview to establish a thorough familiarity with the documentary materials relevant to an interviewee’s experience. Moreover, the interviewer must be prepared with several strategies of questioning along with a battery of questions derived from a thorough understanding of the subject.6

Barbara Tuchman suggests that oral history as “verbal interviews” conducted by her or other historians have constituted some of her best sources. However, she also berates the oral history profession for its lack of selectivity, a situation in which, she contends, a few veins of gold are being preserved alongside a vast mass of trash.

In this respect, oral history constitutes a final medium of research after a historian’s thorough exposure to the secondary and other primary sources.

7

The critical response with which historians often greet oral history is related to the extent to which oral history marks a departure

Part of this reality may be related to what other observers have suggested is the oral history profession’s tendency to mistake the tape recorder for a vacuum cleaner. Indeed, much of this criticism is based on the assumption that oral history serves an essentially supplementary function, providing historians with an additional source, not available elsewhere in another form, to access in the process of crafting the historical discourse.

5Louis Starr, Orral History, in Dunaway and Baum, p.73. 6Peter Friedlander, Theory, Method, and Oral History, in Dunaway and Baum, p.158. 7 Barbara Tuchman, Distinguisching the Signifiant from the Insignifiant, in Dunaway and Baum, pp.94-98.

434

from the traditional, document-rooted source base which distinguishes history from other disciplines. Voltaire maintained that all history was at first oral. However, disciplines gradually separated as each chose a particular method as its foundation. For historians, that methodology came to revolve around the document, for sociologists around the interview, for anthropologists around the field journey.8 Louis Starr argues that the difficulty in persuading historians of the validity of oral history as a source lies in the medium’s inherent subjective and partisan qualities,9

Alessandro Portelli observes that Italian historiography has long been dominated by an assumption that archival, institutional, written sources are endowed with a degree of objectivity which makes them more reliable than oral sources. The latter, it was argued, were subject to the vagaries of memory, subjectivity and assumption and that all precautions had to be taken to innoculate documentary evidence against the subjectivity of oral sources. However, Portelli argues that oral sources reveal not only what happened, but also the history of what the event meant

removed as it is from the formal documentary record on which the historical discourse is constructed. However, this accusation is not one to which more historiographically traditional documentary sources are necessarily immune. Unlike folklore, which uses field research to reify the character of everyday life, the formal archival documentary record which serves as the reservoir from which traditional history generally draws constitutes elitelore in many respects. This kind of information has largely been crafted, preserved and utilized by elites for very specific purposes of their own. Documentary evidence must therefore be evaluated no less critically than oral history or any other source. That critical review is essential to glean the subjectivity that inevitably enters into the construction and compilation of the documentary record. Moreover, the critical researcher must then assess the value of the documentation in light of the possible motives of both its author and also of the source from which it comes.

10

8 Paul Thomson, The Development of Oral Historyy in Britain, in Dunaway and Baum, p.352. 9 Starr, p.55. 10 Alessandro Portelli, Oral History in Italy, in Dunaway and Baum, p.399.

to the participants and observers by

435

allowing the researcher to place individual experience within a larger historical context. The utility of specific oral sources is also dependent on their reliability and validity. Reliability can be defined as the consistency with which an individual will tell the same story about the same event on a number of different occasions. Validity refers to the degree of conformity between reports of a certain event and the event itself as reported by other primary source material.11 Although a source may be reliable, its validity may be questionable. Sometimes belief and the perception of reality can be more powerful than factual reality itself. As Lynwood Montell has observed, even if an event is historically false, it can be psychologically true12

This psychological reality can be especially problematic when confronted by the functional realities of human memory, according to which brief, completed activities may be more reliably recalled than those continuously present over long periods of time.

for the individual.

13 This observation may constitute nothing more than a re-working of the unoriginal hypothesis that the exceptional leaves a more powerful impression than the mundane and is therefore more easily and consistently recalled. However, it also raises the issue that powerful impressions are difficult to dispel even when confronted by a factual reality which is inconsistent with an individual’s psychological one. As Portelli observes, what informants believe is itself a historical fact, the fact that they believe it, as much as what really happened.14

11 Alice M. and Howard S. Hoffman, Reliability and Validity in Oral History: The Case for Memory, in Jeffrey and Edwal, p.109. 12 Lynwood Montell, Preface to the Saga of Coe Ridge, in Dunaway and Baum, p.183. 13 William Cutler III, Accuracy in Oral History Interviewing, in Dunaway and Baum, p.100. 14 Paul Thompson, Believe It or Not: Rethinking the Historical Interpretation of Memory, in Jeffrey and Edwall, p.8.

Oral sources are particularly vulnerable to self-serving con-struction and self-promotion which can and often does creep into such accounts depending on the recollective capacities and the intentions of the interviewee. Moreover, the informer’s memory can be distorted through exaggeration or embellishment by the way he or she wants to

436

remember him or herself.15 Oral sources must therefore be subjected to the same rigorous review as any other, documentary or otherwise. The critical researcher cannot simply embrace the oral account offered either because it is exceptionally novel or on the assumption that the interviewee’s insight automatically endows his or her account with transcending authority. Although an account may be reliable, its validity must be established in terms of its consistency with a host of other source media. It cannot be accepted as if its meaning were already self-evident.16

The success of the ambitious effort to reify ever-elusive historical “truth” through the critical use of oral history depends on the interviewer’s own ability to glean the truthfulness of an informant’s response. Allan Nevins contends that a truthful record from an interviewee depends both on self-knowledge and a reasonable degree of candor.

17

Much of the breakthrough process depends directly on the working relationship brokered between interviewer and interviewee. The agency of the interviewer is the dynamic which influences perhaps more than any other the integrity of a given oral history source. An initial impediment to the reliability of an interview can be the interviewee’s sense of what the interviewer wants to hear rather than the truth of the former’s own experience.

Many people never attain self-knowledge because they constantly dramatize and deceive themselves as to their real motives and actions. Although they may relate their recollections candidly, the skillful interviewer must be sufficiently well informed about both the subject matter and the background of his informant in order to breakthrough the latter’s conscious or sub-conscious subjectivity.

18

The power of the interviewer lies in an informant’s perception of him or her as a person of authority, an acceptance which invests the interviewer with great suggestive power. However, balance in approach must be maintained lest an aggressive interviewer alienate

15 Elizabeth F. Loftus, Dialogue I, in Jejjrey and Edwall, p.62. 16 Frich, p.22. 17 Allan Nevins, Oral History: How and Why It Was Born, in Dunaway and Baum, p.37. 18 Elizabeth F. Loftus, Tricked by Memory, in Jejjrey and Edwall.

437

the informant by demonstrating too much knowledge.19

Many oral historians regard their field’s mission to be the empowerment of the voiceless who have been left out of the discourse, whose experience is no less eloquent and no less instructive than that of the powerful subjects of the elitelore from which so much of the historiography has been crafted. Michael Frisch has offered an insightful critique of Vietnam: A Television History,

Such a strategy helps to preserve the interviewee’s own power of confidence that he or she harbors valuable information of which the interviewer is presently ignorant and eager to obtain.

20

19 Frich, Dialogue I, in Jejjrey and Edwall, p.68. 20 Michael Frisch, Oral History, Documentary, and the Mystification of Power: A Critique of Vietnam: A Television History, pp.159-178.

essentially the first documentary series produced for general public consumption relying mainly on primary oral testimony. Frisch argues that the series is problematic because it ascribes greater validity to powerful decision makers’ interpretations of the meaning of this or that historical event whereas the perspectives of peasants and soldiers are given much less authority. Moreover, he contends that the program lacks interpretive equilibrium because “those who were there” are at best prisoners of the very frameworks which need to be reconsidered and placed in perspective and at worst self-serving apologists for their own past actions. The very choice of an informant and a critical treatment of his or her testimony is thereby the most critical component in oral history. In it lies the validation of both oral history’s methodology and the challenging power it offers to the historical discourse. It is precisely this power which renders to oral history a great potential to help reify the communist experience from the perspective of those who lived it, whose voices have yet to be accorded their rightful authority.

DANIEL PENNELL

442

IOANA BOCA

THE ORAL HISTORY ARCHIVE OF “SIGHET MEMORIAL”

The Memorial of Communism Victims and of Resistance in Sighet was inaugurated in June 20, 1997. This project was initiated in 1993 when Ana Blandiana presented this initiative to the Council of Europe. Established in April 1994, “Academia Civică“ Foudation took this project taking for its carrrying out. The role of the Memorial consisting of Museum of the Communism Victims and an International Center for studies concerning communism is to reconstitute the collective memory of a people to whom - during 50 years - the history was falsified. Since 1994 the Memorial is under the auspicies of the Council of Europe, and it is included in the first three European Memorials. Its center is inside the political prison in Sighet; the choise was not accidental. Although in Romanian gulag, there are more terrible prisons, this one is symbolic because it is the first political jail of Romanian stalinism; here during inter-war period the political, cultural and spiritual Romanian elite was exterminated. Those who initiated this project had a double aim: on the one hand, the Memorial has to be a Museum where the tourists and not only could go through the whole Romanian totalitarian universe and also to know all the details of the Romanian resistance against communism during 1945-1989. They had also in mind to initiate a Center for studying the communism experiences in different parts of Central and Eastern Europe. For these, The Foundation “Alianţa Civică“ initiated a program of Oral History, trying to retrieve the experience of the communism victims, to offer another point of view different of the documents. In order to realise the interviews in Oral History, in 1994 within the “Academia Civică“ Foundation, an Oral History

443

Department was initiated in order to complete the audio archive of the Memorial, by recording the interviews of these who survived the Romanian gulag. The methodology was established by the help of Romulus Rusan, the one who initiated the departament and Robert Perks, the manager of National Sound Archive in London. In this departament work students and BAs in History, Sociology, Jurnalistics but also those interested in helping to find out what still remained of a disappearing generation. For a better knowledge of the problems appearing during the interview and finding the better solutions, “Academia Civică“ Foundation suggested to organise Oral History workshops where to be invited Oral History fellow-workers and everyone interested. Till now two workshops took place in Vaslui (March 1996) and Mangalia (September 1997). “Academia Civică“ Foundation trys to get in touch with other Oral History department in the country and abroad, such as Karta Foundation in Warsaw. Oral History interviews are taking place having a methodology, according to which the interviewers try to retrieve the events and what the interviewee thinks about them. So we try to offer the documents not only to historians, but to sociologists or other researchers. The questionnaires are based on two kinds of questions for the interviewer. Here are some of the researching-themes of the Communist Victims Memorial: political parties and leaders’ trials, decrease in administration, police, army, education, justice, the collectivisation, nationalization and illegal confiscations, the consequences of the second World War, Romanian prisoners in the ex-Soviet Union, deported persons in 1945, 1949, 1951, 1952, religions and political persecutions against intellectuals, organizations against communism, the armed rezistance against communism, Romanian gulag, the sistem of jails, students movement, Romanian exil and so on. The interviewees are not only political prisoners, but also kindred or other persons who - even they were not in prison - had to suffer because of the communist regime. Of course, the first step is to interview the political prisons if we are thinking of their age. The Oral History archive of “Academia Civică“ Foundation contains about 1600 hours of interviews from 2500 interviewees (the difference between the number of interviewees and hours of interview

444

can be explained by the fact that some interviews are short and some are not individual but collective; this is the case of the interviews on collectivization). To these interviews 20 hours of videorecording can be added. We also get in touch with TV posts that realized features reports on resistance against communism to give us copies. Each interview has a card containing data of the interviewees, the theme, index of names, localities, the names of those died in prisons, a summary of the interview, the name of the interviewer. When it is processed each interview get an inventary number. The number of the cassette and the name of the interviewee are essential to find out the interview we are looking for. If an interview takes longer, it is necessary to be added to each cassette another number ( I,II,III etc.). If one cassette containes two interviews, to each interview it is necessary to be added a letter (A or B) according to the cassette’s side. The cards of interviews are very useful because they help to a first research of the archive. Those three elements of the card are very necessary because in this way we are aware of everyone imprisoned or those surviving. Each cassette archived is also registred according to the interviewer, interviewee, cassette index, theme of the interview. We also have a key-element indicating the geographical teritory where the interview was realized, jails location etc. So there are already 33 districts including Bucharest, Basarabia and the Northern part of Bucovina where we realized interviews; some of the interviewee are now living abroad. We initiate a project for creating and developing the data base of the Memorial and recording on CDs the documents; so it would be easier for the researcher to find anything interesting. The documents in the Oral History archive are already used for a lot of studies. The archive is also useful for the students and everyone interested. For the audience visiting the Memorial, in every cell they could find a CD-player and a CD containing all the information about that cell. Those recorded abstracts are part of the documents of the archive. We already managed to record six CDs presented a year ago on the occasion of The Sixth Symposium “Academia civică“ Foundation organized in Sighet.

454

plicticoasă, este de foarte mare importanţă în constituirea şi, mai apoi, cunoaşterea colecţiilor. Chiar dacă este vorba de proiecte individuale, interviurile ar trebui să urmeze acelaşi drum. Folosirea documentelor de istorie orală în cercetarea istorică depinde într-o oarecare măsură şi de transcrierea, editarea şi indexarea interviurilor.

MARIANA CONOVICI

COUNSIDERATION ABOUT INTERVIEWS' TRANSCRIPT &

EDITING This study is a methodology about transcription and editing texts and also about organization the data base. The author took into consideration every steps in organising an oral archive and also its use. Yet, different methods of organising an oral archive and constitution the data base are matters of debate. The author considered that an interview should be complete transcribed because of the perisability of the audio cassettes; it is also mentioned that this work should be done by specialists in linguistic. Another problem is how the interview should be used by researchers: transcribed or recorded, taking into consideration the authenticity of the interview; the work of transcription is rather a matter of interpreting done by the one who do it. On the other hand working with an recorded is an expensive work for most of the historians; only researchers in sociology, ethnology and music ask for recorded interview not transcribed. The study launched the idea of responsability in interviewing and transcription. This presumed a correct attitude to the interviewée and also the interview itself (what kind of question we ask, how we put them and so on). These steps are to be taken into consideration in an Oral History project, for the efficient usage of the documents depends on how we have them.

456

RECENZII NOTE DE LECTURĂ

457

Die Deportatiion von Siebenbűrger Sachsen in die Sowjetunion: 1945-1949, vol. I-III, Kőln, Weimar, Wien, Bőhlau Verlag, 1995. Primul volum, având 788 de pagini, conţine sub titlul Deportarea ca fapt istoric studii asupra contextului istoric şi politic şi asupra genezei deportării sub aspect administrativ ca şi o reconstituire amănunţită a deportării. După prezentarea temei cercetării, a metodelor şi metodologiilor folosite, capitolul al doilea începe cu reconstituirea contextului deportării saşilor transilvăneni în Uniunea Sovietică cu o privire retrospectivă asupra "altor deportări" din anii ‘40 cercetate de Georg Kneer. Deportarea din România este doar o secvenţă foarte mică din deportările din anii ‘40 dinspre vest spre est sau, în măsură mult mai mare, de la vest spre est, ca de exemplu deportările pentru muncă forţată din Germania nazistă (în august 1944 în Germania nazistă se găseau 7,5 milioane de muncitori silnici străini) sau cele spre Uniunea Sovietică ca reparaţii de război. În lucrarea Documentaţie asupra alungării germanilor din Europa Centrală şi de Est se spune că 360 000 de civili germani au fost deportaţi la muncă în Uniunea Sovietică din care 80 000 au fost etnici germani din România, din care 30 000 saşi transilvăneni. Această deportare este privită ca reconstrucţie de după război. În capitolul trei sub titlul "Saşii transilvăneni ca grupare etnică"-tratat de Armin Nassehi-se analizează identitatea socială şi culturală a saşilor transilvăneni ca grupare etnică. Saşii transilvăneni ca şi întregul grup de etnici germani nu au fost întâmplător duşi la muncă forţată. Criteriul de alegere pentru recrutarea acestora a fost apartenenţa lor la minoritatea germană. Aceşti oameni, însă, cu toate că şi-au păstrat identitatea etnică, în primul rând ei nu au aparţinut niciodată Germaniei şi, în al doilea rând, erau cetăţeni români. Este interesant de cercetat cum s-a comportat minoritatea germană în timpul anilor ‘40 vis-à-vis de naţionalismul german. În capitolul al patrulea, Armin Nassehi reconstituie evenimentul politic-administrativ al deportării. Sigur este că deportarea a avut loc la ordinul Uniunii Sovietice, virtual în numele Comisiei de Control a Aliaţilor pentru România. În acest capitol se încearcă clarificarea rolului pe care l-au avut în deportarea germanilor aliaţii vestici şi înainte de orice conducerea României. Pentru a nu se ajunge la interpretări fabulatorii asupra acestui rol, cartea nu face interpretări, ci pune la dispoziţie izvoare de documentare scoase din arhivele de stat din Washington, Londra, Bucureşti, Berna, Bonn, Stockholm. Următoarele două capitole conţin reconstituirea deportării în sine. Capitolul al cincilea conţine o statistică a deportării saşilor din toate punctele de vedere. Statisticile conţin cine, unde a fost deportat, cât de mult a durat

458

deportarea, ce fel de munci, de către cine au trebuit să fie făcute, câte persoane au murit, exista o legătură între apartenenţa regională şi socială şi moarte? Capitolul al şaselea aparţine istoriei orale şi sunt incluse jurnale de zi, scrisori, interviuri, povestiri, poezii şi fotografii. Toate aceste reflecţii sociologice ale amintirilor duc spre o refacere cât mai detailată a celor întâmplate atunci, începând de la recrutare, transport, munca în lagăre, boală şi moarte, până la reîntoarcere. Ambele capitole sunt scrise de Renate Weber Schlenther. La sfârşitul capitolului sunt 10 hărţi desenate de Paul Orban din Kronstadt (Braşov). Excursul asupra Ucrainei şi Uralului unde au fost deportaţi o parte din saşii transilvăneni a fost realizat de Georg Kneer. Capitolul al şaptelea, şi ultimul din volumul întâi, se ocupă cu Iniţiative asupra readucerii deportaţilor în contextul istoriei contemporane. Aici se tratează destabilizarea saşilor transilvăneni prin amestecarea lor în nazism şi încercarea de a fi reconstituiţi ca grupare etnică în spaţiul politic şi bisericesc după întoarcerea armelor României în august 1944. Ţelul principal al acestui capitol este reconstituirea eforturilor făcute de diverse părţi şi, în special, de biserica evanghelică română de a readuce deportaţii din Uniunea Sovietică. Acest capitol îl are ca autor pe Georg Weber. Volumul al doilea, care cuprinde 626 de pagini sub titlul Deportarea ca întâmplări biografice şi teme literare conţine trăiri şi experienţe individuale. Este format din două lucrări de sine stătătoare aparţinând a două discipline ştiinţifice diferite, prima un studiu sociologic "Deportarea ca întâmplare biografică. O cercetare biografico-analitică" tratată de Armin Nassehi şi a doua o cercetare ştiinţifică literară, De la sacrificaţi şi faptuitori. Scrieri autobiografice asupra deportării redactată de Oliver Sill. Materialul cercetat în ambele studii reprezintă reflexii biografice asupra întâmplărilor din deportare. Studiului sociologic i-au fost supuse interviurile narativ biografice făcute cu foştii deportaţi. În cazul cercetării ştiinţifice-literare au fost folosite povestiri şi romane autobiografice publicate ca şi jurnale de zi scrise în lagăr referitoare la deportare. Partea a doua este de fapt o analiză a operelor literare autobiografice care reflectă în primul rând "consecinţele deportării asupra raporturilor foştilor deportaţi cu lumea şi cu ei înşişi în prezent" În volumul trei, sunt prezentate 1 076 surse şi imagini asupra deportării, fiind redactat de Renate şi Georg Weber în colaborare cu Oliver Sill. Acesta reprezintă baza de date a studiului. Acest volum cuprinde o imagine vie şi diferenţiată a procedeelor politico-administrative care au mijlocit deportarea. Toate textele oficiale colectate din arhivele româneşti, engleze, franceze, ruseşti şi suedeze au fost traduse în germană. Sunt prezentate extrase din jurnalele de zi ale deportaţilor, 117 scrisori şi cărţi poştale care au fost scrise în lagăr, extrase din 21 de rapoarte asupra

459

deportării ca şi o mare parte din poeziile, fotografiile şi desenele foştilor deportaţi. Unul din scopurile acestei lucrări a fost să aducă în faţa cititorilor materialele, în bună parte secrete, asupra deportării.

Raluca Ionescu Gail Kligman, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania, University of California Press, Berkeley, Los Angeles, 1998. Cartea sociologului Gail Kligman, este o carte inedită în peisajul cultural românesc, din nefericire, ea nefiind încă tradusă în limba română, accesul la lectură este destul de limitat. Apărută la Berkeley, Los Angeles, în iunie 1998, cartea este rezultatul unei “lungi faceri”, după cum declară însăşi autoarea. Structurată pe 8 capitole, fiecare ocupându-se de un aspect al problemei politicii pro-nataliste, cartea pleacă de la situarea problemei în contex mondial, trecând apoi la cazul concret al României şi încheind cu exemplul pe care acesta îl oferă Statelor Unite. Autoarea face o etnografie a statului şi una a politicii reproductive, punând în discuţie problema etatizării, a omogenizării, a eradicării diferenţei sociale. Cartea pune în discuţie de fapt, în mod profesional, aspecte, realităţi care se cunosc doar la nivel verbal, lucruri ştiute, şocante, dar care până la această carte, n-au fost decât obiectul unor eseuri sau articole de ziar. Gail Kligman acordă o importanţă deosebită politicului, modului şi canalelor prin care acesta s-a insinuat în viaţa socială şi mai puţin este interesată de trăirile proprii persoanelor care au trecut prin acele experienţe, de universul propriu, de miturile, fricile, riturile dezvoltate datorită acestor experienţe traumatizante. Desigur, ancheta folosită este mai mult cea structurală, în care accentul se pune mai ales pe fapte, pe evenimente, interviurile creditând imaginea generală şi chiar oficială referitoare la acest subiect. Întreaga carte pune câteva accente, stabilind astfel situaţii reale, dar totodată triste: a) economicul afectează viaţa intimă; b) statul intervine (a intervenit) - fără a avea dreptul - în viaţa intimă ducând astfel la transformarea ei în viaţa publică şi ducând astfel la consecinţe extrem de grave (cazul României);

460

c) corpul devine instrument de aşa-zisă “transcendere” ideologică, politică, chiar spirituală. Există în aceasta o paralelă, destul de reuşită, de altfel, între Partidul Comunist şi Biserica Catolică, ambele fiind societăţi ierarhice, dominate de bărbaţi, căutând o creştere numerică. Sunt menţionate de asemenea şi consecinţele dezastruoase ale unei astfel de politici: mortalitatea maternă şi infantilă, infanticidul, adopţia legală sau ilegală. O altă consecinţă şi mai perfidă a fost dedublarea, mascând ruptura între eul adevărat şi eul fals, oamenii manipulând şi în acelaşi timp lăsându-se manipulaţi de sistem. Am putea spune că autoarea explorează dinamica duplicităţii şi complicităţii printr-o analiză a politicii reproducerii sociale şi biologice în România lui Ceauşescu. Concret, pe capitole, subiectul cărţii s-ar prezenta astfel: Capitolul 1 - prezintă contextul cultural, naţional, internaţional al acestei politicii reproductive. Capitolele 2,3,4 - arată cum era reglată sfera publică, legile, decretele care puneau în practică voinţa politică şi stabileau cadrul pentru instituţionalizarea intereselor politice şi a relaţiilor de putere. Totodată, autoarea consideră necesar a prezenta şi multiplicitatea tehnicilor de supraveghere angajate de, şi împotriva unei reţele de birocraţi. Capitolul 5 - face analiza propagandei pro-nataliste în care rolul cel mai mare îl avea dezinformarea. Capitolele 6,7 - se referă la experienţe de viaţă privind această politică, consecinţele demografice, SIDA, abandonul, adopţia etc.

Elena Bărbulescu International Yearbook of Oral History and Life Stories volumul II: Between Generations Family Models, Myths and Memories, Oxford University Press. Precedat de Memory and Totalitarism, volumul de faţă, apărut în 1993 sub coordonarea lui Daniel Bertaux şi Paul Thompson, cuprinde un număr de 13 studii la care se mai adaugă articole de revistă şi recenzii. Studiile adunate în acest volum explorează problematica familiei, în special comunicarea intergeneraţională pe traseele genealogiei de familie, în funcţie de coordonate de timp şi spaţiu extrem de variabile. Astfel, în diferite formule tematico-metodologice, în paginile anuarului pot fi regăsite familiile:

461

columbiană, braziliană, cipriotă, bulgară, chineză, evreiască sau familia austriacă în perioada nazistă. Pentru a fi mai concreţi, credem că ar fi utilă enumerarea câtorva dintre subiectele aflate în atenţia acestor studii: căsătoria, divorţul şi statutul femeii în societatea chineză; memoria sclavajului în familiile de culoare din Sao Paulo la un secol după desfiinţarea sclaviei; nazismul şi recepţionarea lui în mediile minorilor şi adolescenţilor din Austria perioadei interbelice; rolul religiei, familiei şi industriei în procesul transmiterii valorilor (cazul femeilor din industria textilă din Antioquia-Columbia); comunicarea intergeneraţională în cazul a trei comunităţi evreieşti din Amsterdam, Antwerp şi Astadt etc. O referinţă aparte ar merita făcută în ceea ce priveşte studiului introductiv al acestui volum, studiu semnat de Daniel Bertaux şi Paul Thompson şi în care este realizată o pertinentă analiză teoretică asupra rolului pe care familia îl are în comunicarea intergeneraţională, precum şi asupra canalelor pe care se propagă un astfel de flux informaţional cu rol esenţial în costrucţia identităţii individuale şi de grup. Este, de asemenea, interesant să precizăm că elucidarea acestui spectru tematic, plasat în sfera istoriei imediate, este realizată prin intermediul anchetei orale, diferenţiată ca dimensiune în funcţie de trăsăturile subiectului expus investigaţiei. Volumul al doilea din seria International Yearbook of Oral History este remarcabil prin contribuţia internaţională pe care o reuneşte, constituindu-se, în acelaşi timp, într-un temeinic îndreptar tematic şi metodologic pe terenul istoriei orale.

Cornel Jurju Doina Magheţi, Spiru Blănaru. Portret din fragmente salvate, Editura Marineasa, Timişoara, 1998. După 1989, istoriografia din România şi-a sporit în mod progresiv interesul pentru zonele, să le spunem obscure ale comunismului românesc, încercând să le clarifice în special prin intermediul memorialisticii dar şi al unor studii de istorie propriu-zise. Din acest spectru problematic extins şi încă, insolvabil din punct de vedere istoriografic, atenţia istoricilor români s-a orientat cu predilecţie către universul concentraţional din România din perioada comunistă, către fenomenul deportărilor şi acela al rezistenţei anticomuniste din munţii României.

462

Într-un astfel de curent istoriografic se plasează şi cartea Doinei Magheţi care încearcă să restituie istoriei cunoscute biografia avocatului Spiru Blănaru, personalitate, am putea spune de referinţă în geografia rezistenţei anticomuniste din România. Spiru Blănaru, membru al Mişcării Legionare, originar din Moldova dar cu domiciliul stabil în Domaşnea, a fost lider al unui grup de rezistenţă cu acelaşi nume şi care a activat pe parcursul anilor 1948-1949 în prejma localităţilor Teregova şi Domaşnea din actualul judeţ Caraş Severin. În calitate de lider al unuia dintre cele mai dinamice gupuri de rezistenţă anticomunistă din România, avocatul Spiru Blănaru a fost prins, în urma unei trădări în martie 1949 în localitatea Feneş, fiind apoi condamnat la moarte şi executat împreună cu alţi membri ai grupului său. Agitată, dar în acelaşi timp promiţătoare, biografia lui Spiru Blănaru, secţionată arbitrar în numele unei dreptăţi populare inventate nu este reconstituită între limitele unui studiu de istorie elaborat prin valorificarea unei metodologii bine precizate, ci prin intermediul unei colecţii de mărturii orale sau documente scrise. Cartea cuprinde un număr de 18 mărturii orale scurte ca dimensiune şi concentrate asupra câtorva aspecte din activitatea “prestată“ de Spiru Blănaru în contul rezistenţei anticomuniste din România: activitatea lui Spiru Blănaru în cadrul grupului de la Teregova, perioada detenţiei în Penitenciarul de la Timişoara şi momentul execuţiei. Între acestea se remarcă mărturiile obţinute de la Maria Blănaru (soţia lui Spiru Blănaru); Anişoara Horescu (sora Mariei Blănaru care a făcut parte în mod efectiv din Grupul Spiru Blănaru); Petru Duicu (membru al Grupului col.Uţă, dar care l-a cunoscut pe Spiru Blănaru); Filon Verca (legionar, prieten apropiat al lui Spiru Blănaru care a reuşit să plece în occident cândva în anii 1948-1949); Gheorghe Nedelcu (gardian al Penitenciarului Timişoara în perioada în care aici se afla Spiru Blănaru) etc. Sub aspect calitativ mărturiile au adesea un caracter sumar şi cuprind în mod implicit anumite scăpări. În schimb, aceleaşi mărturii pun accent pe judecăţile de valoare ale martorilor sau pe exprimările emoţionale ale acestora şi care au o mai redusă relevanţă istorică. Secţiunea documentelor scrise include rapoarte elaborate în structurile Ministerului Afacerilor Interne, procesul verbal de la execuţia condamnaţilor la moarte din cadrul Grupului Spiru Blănaru, precum şi câteva fragmente din presa vremii care oglindesc viziunea oficială asupra grupului de la Teregova. În ultima parte, cartea mai cuprinde un număr de 12 scrisori trimise de Spiru Blănaru soţiei sale în perioada 1946-1947, când se afla la Iaşi pentru continuarea studiilor de drept. Aceste scrisori, provenite foarte probabil din arhiva personală a Mariei Blănaru, oferă referinţe semnificative asupra

463

personalităţii şi temperamentului lui Spiru Blănaru, incluzând în acelaşi timp imagini caracterizate de un realism dramatic, inspirate din Iaşul primilor ani postbelici. Chiar dacă este construită prin juxtapunerea unui număr de documente orale şi scrise, lucrarea Doinei Maghieţi îndeplineşte calitatea unei lecturi captivante, înglobând în plus un considerabil aport documentar, necesar cunoaşterii biografiei lui Spiru Blănaru şi al grupului de rezistenţă de la Teregova.

Cornel Jurju Drumuri în întuneric, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998. Apărută sub egida Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici - Filiala Mehedinţi - şi publicată sub îngrijirea Fundaţiei Academia Civică, Drumuri în întuneric vine în continuarea Jurnalului de Mehedinţi (1994), ce s-a dorit a fi un elogiu adus grupului de Rezistenţă Anticomunistă condus de Nicolae Trocan. Dumitru Andreca publică această carte din dorinţa de a completa o altă pagină a istoriei sistemului concentraţionar românesc, ce s-a răsfrânt şi asupra “destinelor mehedinţene”. Folosind metodologia istoriei orale, Dumitru Andreca încearcă o reconstituire a acestui fenomen, bazată pe mărturiile foştilor deţinuţi politici, din perioada 1945-1964. Cartea este structurată în trei părţi; prima parte Drumuri în întuneric (rememorări) prezintă 13 interviuri ce punctează gradual dezvoltarea şi instituţionalizarea sistemului de opresiune politică, generat de instaurarea noului regim de “democraţie populară“. Martorii acestor evenimente au fost în marea lor majoritate elevi ai liceului “Traian” din Caraş-Severin, care au cunoscut ororile aparatului represiv în diferite centre de “reeducare”, datorate unor acţiuni de rezistenţă intelectuală faţă de noul regim totalitar. Partea a doua a cărţii, intitulată Legendele nu mor niciodată, cuprinde trei interviuri ce vin să completeze imaginea rezistenţei anticomuniste, prezentând în acelaşi timp o percepţie asupra doctrinei comuniste cât şi o paralelă între gulagul sovietic şi spaţiul concentraţional românesc. În ultima parte - Addenda - Dumitru Andreca completează cu documente incriminatoare mărturiile înregistrate, care vin să sublinieze încă o dată natura şi mijloacele de opresiune. Ca un bilanţ, în final, autorul prezintă o listă-document a deţinuţilor politici din Mehedinţi, cuprinzând

464

condamnarea cu care au fost încadraţi, anii de închisoare executaţi, ajungând la trista cifră de 1570 de ani de condamnare pentru 295 de persoane. Citându-l pe Dumitru Andreca, lansăm în final invitaţia la lectură:” Această carte s-a vrut a fi un monument al memoriei umane strivită de diabolica maşinărie roşie, cât şi un proces al comunismului abătut asupra României anilor 1945-1989. Lista martorilor acuzatori ar fi putut atinge dimensiuni impresionante. Socotim, însă, că şi cei care nu au apărut în acest memorial al opresiunii comuniste în Mehedinţi, sunt încorporaţi în el, “rememorările” lor constituind dovezi ale atrocităţilor comise în acea perioadă. Nutrim speranţa că cei care le ascultă sau le citesc, vor face tot ce le stă în putinţă pentru ca aceste regimuri criminale să nu mai existe nicicând în istoria acestui neam !”

Radu Hriniuc Amintiri în dialog. Memorii Matei Călinescu, Ion Vianu; Editura Polirom, Iaşi, 1998, Ediţia a-II-a Născută din nevoia de dialog, comunicare şi refuz al tăcerii fatale, a ambiguităţii, Amintiri în dialog este o carte de memorii întreţesute sau un dialog autobiografic, a cărui idee s-a născut în primăvara anului 1991, în corespondenţa dintre Matei Călinescu şi Ion Vianu. În 1995, autorii Amintirilor în dialog (scrise între 1991-1992 şi publicate în 1994) s-au gândit să continue corespondenţa lor memorialistică pentru a povesti, mai în amănunt, anii lor de exil. Noul volum urma să se intituleze Scrisori despre exil, însă rezultatul a fost o a doua ediţie a Amintirilor în dialog, completată cu două capitole devenite epilog -- “Itaca” de Matei Călinescu şi “Itaca, Sciţia?”de Ion Vianu -- şi alte adaosuri printre care scrisoarea lui Ion Vianu, intitulată “ Cel ce nu s-a predat “, adaosuri care au ca punct de plecare mărturii recente despre ultimii ani de viaţă ai celui căruia îi este dedicată cartea : Miron Chiraleu. Cartea este structurată pe zece capitole, dintre care amintesc : Copilăria unui psihiatru (Ion Vianu), Arcadia (Matei Călinescu), Desidenţă şi exil (Ion Vianu), Ani tulburi (Matei Călinescu), - un epilog şi o addendă care cuprinde printre altele o scrisoare a lui Ion Vianu către Paul Goma. Cititorii acestor duble memorii vor găsi în ele puţine amănunte din viaţa intimă a autorilor. Intenţia acestora a fost de a reconstitui împrejurările

465

personale şi sociale - împotriva cărora - s-au format şi au trăit în România comunistă, mai mult ca pe nişte teme de meditaţie decăt ca pe nişte evocări autobigrafice. Paginile Amintirilor în dialog, încearcă să aducă puţină lumină asupra uneia din perioadele cele mai sumbre şi mai greu de înţeles, din istoria României.

Radu Hriniuc Smaranda Vultur, Istorie trăită - Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord, Timişoara, 1997, 398 pagini. Încă din titlu este sugerată zona în care investigaţia ştiinţifică urmează a se desfăşura, undeva la întretăierea în contemporaneitate a istoriei şi lingvisticii, prin dimensiunea narativă a “istoriei povestite”. Autoarea abordează un eveniment istoric, precum deportarea în Bărăgan (1951-1956), recurgând la o analiză dinspre semantică şi semiologie şi mai puţin dinspre istorie, bazându-se în întreprinderea sa pe o categorie de documente, generoasă ca şi cantitate de informaţie şi inedit - documentele orale - conţinând mărturisiri ale foştilor deportaţi în Bărăgan. Studiul este circumscris multidisciplinarităţii, antrenând discursuri specifice istoriei, sociologiei, antropologiei, etnologiei, naratologiei, şi lingvisticii. De formaţie filolog, doctorandă la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, pe un subiect de antropologie istorică, Smaranda Vultur sondează, fără a epuiza, valenţele interpretative oferite de o analiză intertextuală a materialului cules în mai multe campanii desfăşurate începând cu anul 1991. În “Argument”, autoarea o prezintă ca pe o carte de mărturii. Noi opinăm că este mai mult de atât, studiul introductiv ce însoţeşte selecţia de mărturii prezentându-se ca o analiză foarte bine argumentată teoretic a unor demersuri interpretative noi în spaţiul românesc. Este un pretext pentru o hermeneutică a oralităţii transpuse în formă narativă şi, în acelaşi timp, este şi un document cu valoare de instrument de lucru. Interesantă este descoperirea dimensiunii axiologice prin povestire. Povestitorul, povestind, se redescoperă pe sine şi rememorează sensul comunităţii în care se găseşte. Mărturia urmează multiple planuri în care se dezvoltă şi dezvoltă o poveste proprie, diferitele momente incluse fiind autonome ca semnificaţie dar dependente în configurarea unui destin uman

466

distinct. Mărturia este, astfel, o poveste a deportării dar şi o poveste a vieţii naratorului. Citirea textului nu poate fi liniară datorită întrepătrunderii planurilor posibile de recompunere a trecutului. Există o continuă alunecare între cele trei componente care îl configurează: spaţiul comunitar, spaţiul individual şi cel mitic. Povestirea, care nu este o construcţie “inocentă“, cunoaşte un proces de investire în plan simbolic care conferă conotaţii semnificante în text. Atitudinea de raportare la exemplaritatea mitului îşi găseşte corelativul în surprinderea existenţei unor scheme arhetipale, grefate memoriei colective. Situaţiile exemplare, eroice sau de criză se împlinesc într-o prezentare conformă categoriei basmului, cu numeroasele sale soluţii recuperatorii. Noutatea propusă pentru modul de operare cu documentul oral porneşte de la urmărirea traseelor paralele conţinute în structura narativă a povestirii. Autoarea foloseşte un sistem juxtapus de indici, o catalogare urmărind traseul deportării, ca prim nivel de structurare a textului, în timp ce un al doilea set de indici corespunde nivelurilor discursive considerate mai importante (discursurile despre solidaritate, identitate, alteritate ...). Aceşti indici sunt semnalaţi pe marginea textului, urmărirea lor atentă dezvăluind configuraţii diferite pentru evenimente trăite comunitar, aportul personal ordonator stabilind vecinătăţile semantice în povestire, ca şi desfăşurătorul acesteia. Mărturiile propriu-zise dau consistenţă volumului, însumând 333 de pagini şi sunt însoţite de o selecţie de fotografii obţinute de la persoanele deportate sau familiile acestora. Povestea destinului deportaţilor se întregeşte astfel, autoarea “speculând” (în sensul pozitiv al termenului), pentru a conferi autenticitate sporită demersului său recuperator, gradul de sugestivitate şi impresionare afectivă al acestui remember vizual. Considerăm ca o tehnică necesară în realizarea unei monografii sociale (din perspectivă etnografică sau istorică) îmbinarea tuturor tipurilor de documente, de la documentele oficiale, scrise, cele fotografice, până la cele înregistrate şi păstrate pe suport audio şi video. Fragmentele de mărturii sunt inaugurate de un motto cu valoare aforistică, aparţinând povestitorului însuşi şi de o scurtă schiţă biografică a acestuia. Glasul distinct şi specific al fiecăruia se defineşte prin stereotipiile de limbaj, amprentele lingvistice socio-profesionale, orizontul cultural-educaţional în care s-a format şi a vieţuit, unele dintre ele evidenţiindu-se prin înţelepciunea dată de încercările vieţii sau un talent literar înnăscut. În cazul Mariei Măilă, scrisorile trimise din Bărăgan către cei de acasă se circumscriu genului liric, produsul lor fiind o mini-epopee a deportării, concentrând cele mai importante momente ale acesteia. Dacă preambulul ştiinţific se adresează în special cercetătorilor şi celor interesaţi de studiul

467

oralităţii, transcrierile mărturiilor oferă o lectură deosebită şi incitantă nu numai pentru istorici sau filologi, ci pentru oricine, iniţiat sau nu, care se va opri asupra acestui volum.

Almira Enuţă Mihai Rădulescu, Istoria literaturii române de detenţie, vol. II: Mărturisirea colaborării, Editura Ramida, Bucureşti, 1998, 334 pagini. Ne propunem, pentru a conferi o continuitate prezentării ce va urma, să aruncăm o scurtă privire şi asupra primului volum al acestei Istorii...,(Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducării, Editura Ramida, Bucureşti, 1998), în care sunt detaliate atât motivaţia, cât şi principiile teoretice ce vor structura demersul lui Mihai Rădulescu. Autorul, el însuşi scriitor prolific şi “neiertător” cu amintirea trecutului comunist (vezi apariţiile semnate M. Rădulescu la Editura Ramida), fiind unul din contemporanii noştri pentru care gulagul românesc nu este doar o evidenţă asumată teoretic şi posterior manifestării sale, ci o realitate trăită, îşi propune realizarea unui proiect ambiţios şi binevenit, de altfel, al unei ample opere de sinteză, privind literatura memorialistică românească de detenţie. Deşi, pentru unii este mai degrabă o pseudo-literatură, viciată de istoricitatea ei intrinsecă, Mihai Rădulescu porneşte de la premisa ca pot fi decelate trăsături specifice scriiturii literare, chiar dacă, în cazul anumitor texte, acestea se află in nuce şi nu sunt recunoscute ca atare de către autori. Aceştia, încă din preambul, îşi declină lipsa de talent literar şi îşi afirmă dorinţa de a fi doar cronicari fideli ai trecutului, în sensul consemnării punctuale şi obiective a unor evenimente la care au luat parte direct - de unde revendicarea autenticităţii şi obiectivităţii - dar contextualizate istoric. În analiza pe care o face, M. Rădulescu are în vedere, la un prim nivel, personalitatea literară a autorilor; unii debutanţi în ale condeiului şi inhibaţi de interiorizata neîncredere, alţii versaţi în arta limbajului şi comunicării scriptice. Semnificativă, ca marcă stilistică a acestui gen literar, care se manifestă voluntar sau - mai des - involuntar la majoritatea scriitorilor, este dimensiunea oralităţii, “o oralitate preponderentă şi definitivă“ (p. 13, vol. I), provocată de un mod specific de exprimare - timorat-oral - impus ani îndelungaţi autorilor respectivi (pp.13-16). Oralitatea, însă, nu exclude - uneori, dimpotrivă - virtuţile literare şi împlinirea estetică a scrierilor, pe care autorul îşi propune să le evidenţieze chiar şi acolo unde sunt mai puţin evidente sau întâmplătoare, motivându-şi moral atitudinea (vezi p. 13, vol. I). Intervine, astfel, raportarea la valoarea

468

etică-documentară a mărturiilor (autorul consideră, chiar, noua literatură memorialistică a detenţiei ca “cea mai importantă literatură didactică elaborată vreodată în istoria omenirii”) care îi prevalează celei artistice, autorul dublându-şi demersul filologic cu analiza de conţinut a textelor, în sensul recuperării adevărului resuscitat de memoria mărturisitorilor. De aceea, volumele acestei Istorii... se doresc a fi un studiu - implicit - al universului concentraţionar (în manifestările sale bine delimitate temporal şi spaţial). De altfel, Istoria ... este gândită ca o serie de volume organizate tematic, în funcţie de anumite momente sau aspecte ce ţin de manifestările gulagului românesc, realizând în acelaşi timp şi o tipologizare generală şi orientativă a categoriilor narative subiacente memorialisticii şi literaturii inspirate de fenomenul detenţiei politice româneşti: memorialistica propriu-zisă, pseudo-ficţiunea, ficţiunea, eseul istoric, memorialistica orală (vezi vol. I şi II). Subiectul primului volum l-a constituit fenomenul “reeducării”, autorul considerându-l, probabil, emblematic pentru performanţele sistemului represiv comunist şi, în acelaşi timp, bogat documentat de producţia memorialistică, dovedind impactul avut asupra conştiinţei supravieţuitorilor săi, ale căror “depoziţii” conturează un spaţiu al memoriei colective, deja consacrat, şi un loc comun al suferinţei transfigurante. Apărut în 1998, volumul omite câteva contribuţii tipărite anterior, reuşind, însă, să ofere o imagine destul de completă a ceea ce a reprezentat (şi ca experienţă individuală) Piteştiul; desele apeluri la text, din care extrage citate însemnate, oferind informaţie dar şi reperele stilistice specifice fiecărui autor (de autobiografie sau ficţiune). Cel de-al doilea volum, intitulat Mărturisirea colaborării, propune un subiect puţin neaşteptat pentru cei obişnuiţi cu punerea accentului pe neabdicarea morală a celei mai mari părţi a foştilor deţinuţi politici, comentatori rezervaţi ai laturii mai puţin eroice a celor ajunşi la limita rezistenţei. Gama motivaţională (vezi p. 12, vol. II), care incită şi direcţionează demersul analitic al autorului, este amplă şi, aşa cum o recunoaşte cu onestitate, profund umană. O caracteristică a acestei categorii de scrieri este aceea că se pune accent, nu atât pe nedreptatea trăită comunitar în închisoare - generatoare de compromis -, cât pe propria abdicare. Recunoaşterea colaborării este dublată de necesitatea autoprezentării justificatoare. Din acest punct de vedere, textele sunt “autoportrete, mai mult sau mai puţin realizate”. De altfel, tema autoportretului va figura ca cel de-al doilea reper în selecţia materialului

469

prezentat în volum, gândit ca o primă parte a unei secţiuni ce va mai cuprinde scrieri în care se realizează portrete, deci analiză asupra celorlalţi. Tonalitatea autorului este, pe alocuri, pronunţat moralizatoare şi dovedeşte o disponibilitate spre iertare care are, credem, şi o conotaţie mai adâncă, de esenţă creştină, ce ţine de structură şi profilul său profund religios. De altfel, M. Rădulescu descoperă şi insistă asupra aspectului purificării pe care mărturisirea colaborării îl are asupra celor care îşi acceptă păcatul, povestirea având rol de spovedanie. Deşi autorul păstrează structura hotărâtă în primul volum, este mai slab demersul de tip comparativ literar-documentar, pe care şi-l propunea; în cel de faţă, prezentarea mai mult descriptivă a textelor este însoţită de judecăţi de valoare destul de convenţionale, pierdute uneori printre fragmentele prea lungi citate. Cu toate că nu doreşte să facă un rechizitoriu moral, ci să se păstreze în zona semnalării şi impunerii în circuit literar a virtuţilor stilistice ale lucrărilor menţionate, nu se distinge o analiză de substanţă a materialelor. Spre deosebire de primul volum, acesta este ilustrat de un număr mai restrâns al mărturiilor selecţionate, fiind destul de eterogene ca tematică (largă), aceasta, bineînţeles, şi din cauza evitării unui subiect delicat, puţini având curajul să-şi recunoască public colaborarea (cei şase autori prezentaţi sunt: Dumitru-Laurenţiu-Viorel Brana, Ioan Popescu Loredan, Dumitru Lungu, Belu Zilber, Andrei Şerbulescu, Horia Grămescu şi Alexandru Paleologu - în volumul de convorbiri cu Stelian Tănase, Sfidarea memoriei). Una din calităţile volumului de faţă este tocmai recuperarea acestor texte, care au valoarea, indiferent de cea literar/artistică sau documentară, a sincerităţii profilactice, nu numai pentru autori, ci şi pentru societatea românească, în care aceste experienţe au avut loc. Considerăm că Memoria colaborării (şi Istoria..., în general) este un instrument de lucru indispensabil pentru cei care studiază fenomenul detenţiei politice româneşti, pentru reperele bibliografice pe care le oferă şi un punct de vedere de care se va ţine cont în realizarea altor sinteze sau lucrări referitoare la literatura memorialistică şi a celei de detenţie, în special.

Almira Enuţă

Ruxandra Cesereanu, Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, 290 pagini. Volumul pe care îl prezentăm este, mai presus de toate - şi sumar spus -, o repertoriere cultă, etic-estetică, a memorialisticii de detenţie şi a literaturii inspirate de fenomenul Gulagului. Preluăm această diferenţiere

470

(etic/estetic), între categoriile valorice cu care operează, de la autoarea însăşi, care îşi dezvoltă analiza în două direcţii, una circumscrisă criticii literare propriu-zise, cea de-a doua ocupându-se de componenta umană, deci supusă criteriilor unei abordări mai degrabă sociologice. Nu se doreşte o analiză exhaustivă, de aceea nu vor fi parcurşi toţi autorii-mărturisitori. De altfel, literatura memorialistică de detenţie apare practic ca inepuizabilă şi imposibil de cuprins într-un studiu de dimensiuni normale şi cu apetit pentru analiză, nu numai pentru sinteză. Deşi, prin subtitlu, eseul este circumscris spaţiului românesc autoarea consideră necesară o incursiune şi în spaţiul sovietic al Gulagului. Acesta reprezintă modelul teoretico-metodologic, ca şi model de abordare a universului concentraţionar - în expresia lui literară, prototipală, Gulagul lui Soljeniţîn - dar şi ca prototip al unui tip carceral şi de represiune instituţionalizată, prezent în ambele spaţii, prin transgresare a modelului iradiant sovietic. Reperele temporale, în care se încadrează analiza, corespund maximului terorii - anii 1917-1956 pentru URSS şi anii 1945-1964 pentru România - perioadele staliniste pure, ca ideologie şi political-practice, în ambele ţări. Citirea acestei cărţi-eseu nu este nici una simplă şi nici comodă, în sensul unei desfătări a spiritului cu rigurozitatea şi fineţea analizei, nici cu erudiţia şi selecţia avizată pe care o operează autoarea, pentru că însăşi substanţa ei repugnă blazării spiritului comun. Incomodează şi nelinişteşte prin obligativitatea de a sonda o zonă “colcăitor-mizeră“ şi dezumanizată, subteran-simetrică cu lumea “de sus”, lume (fals)solară prin opoziţie schematică la lumea întunecată, în care mizeria fizică cunoaşte o reconversie într-o mizerie morală alienantă, în aceeaşi măsură, pentru cei reîntorşi din călătoria lor ad inferos. Autoarea nu se opreşte la o selecţie a categoriilor artistico-estetice/etice şi nici la decuparea suferinţei dintr-o structură narativă ce poartă - nu se poate altfel - amprenta literaturizării şi contrafacerii artistice a realităţii. Este radiografiat un univers romanesc, circumscris realului, în care sugestiile transfigurării metaforice (venind din zona parabolei şi antiutopiei) se completează cu puseurile realităţii, voalate subiectiv de memorie, dar într-o măsură egală cu esenţializarea lor pozitivă (în sensul salvării unor informaţii obiective). Sunt trasate coordonatele, deseori fluctuante, ale “unei etici a detenţiei”, aşa cum aceasta se prefigurează în memorialistica de detenţie, autoarea luându-şi rezervele necesare în ceea ce priveşte vicierea autenticităţii , voită sau nu, a informaţiilor şi judecăţilor de valoare, cu care autorii îşi reconstruiesc trecutul.

471

Una dintre problemele, pe care le ridică eseul, este încadrarea acestui gen de literatură, cea memorialistică de detenţie, şi importanţa documentară a acesteia, în plus faţă de valorile estetice pe care le presupune. Deşi nu în termeni foarte categorici, Ruxandra Cesereanu revendică memorialistica, supusă analizei, dinspre literatură, contestând, într-o anumită măsură, o dimensiune istorică reală şi relevantă, atâta vreme cât efectele literaturizării sunt destul de pronunţate, iar efectele distorsionante ale memoriei obnubilează realitatea trăită. Consideraţiile d-nei Cesereanu privind avatarurile memoriei sunt, fără îndoială, juste dar nu suntem întru totul de acord că “obiective în absolut” nu ar putea fi decât documentele de epocă (de genul proceselor verbale ale anchetelor, documentelor oficiale de încarcerare sau certificatelor de deces, în cazul în care acestea nu sunt falsificate de oficialităţi - cum precizează autoarea -, deoarece, în acest caz, nu excepţiile fac regula). Credem că aceste relatări, profund subiective, ale unor evenimente lapidar consemnate de către documentele oficiale, sunt, în egală măsură, material istoric “de primă mână“ şi că pot fi abordate “istoric”. Este drept că analiza istorică, în acest caz, recurge şi la sociologie, psihologie sau studiul mentalităţilor, fixându-şi alte obiective decât stricta surprindere a evenimenţialului. Cartea d-nei Cesereanu este, deşi nu şi-o propune programatic, tocmai dovada că această literatură este o “istorie trăită“ şi reactualizată prin actul rememorării. Când realizează tipologia deţinuţilor politici (cruciaţi, amorali etc) sau a reprezentanţilor represiunii, folosind scrierile memorialistice, autoarea prezintă, tipuri umane reale iar nu personaje litarare. Studiul sociologic extins omologhează nu un spaţiu fictiv, ci unul istoric. Toate referinţele făcute asupra materialului analizat încadrează evenimentele într-un context real, dincolo de proiecţia lor în imagistica literară, prinzându-le într-o reţea de decriptare simbolică, bogat argumentată de paralelele la miturile consacrate ale culturii universale. Deşi materialul abordat ar putea predispune la o apropiere reverenţioasă, autoarea are meritul de a răspunde “provocării” universului livresc - corespunzător celui concentraţionar, real - cu o atitudine critică tranşantă şi riguros susţinută prin analiza literară. Amendamentele noastre nu se constituie în observaţii punctuale ale întregii problematici ridicate, care este mult mai diversă, ci sunt mai degrabă nişte fugare note de lectură. ... Este o carte laborioasă şi fascinantă în acelaşi timp.

Almira Enuţă

472

E un început în tot sfârşitul..., coordonator Mariana Conovici, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucuresti, 1998, 462p. Efortul de a înţelege timpul pe care-l trăim, evenimentele majore la care am luat parte, aparţine unei proiecţii identitare proprie fiecărei epoci şi generaţii. Modalitatea prin care căutăm să reflectăm la astfel de evenimente distinge la nivel orizontal diverse aprehensiuni ale sensibilităţii umane. Din acest evantai de preocupări ale omului, memorii, creaţii artistice etc., se disting, ca fiind cele mai orgolioase, în măsura în care îşi propun o reconstituire “adevărată” a evenimentelor, scrierile istorice. Fluiditatea reprezentărilor despre trecut, atât la nivel orizontal cât şi vertical, este proporţională cu gradul de controversă care aureolează evenimentul. Când este vorba de un eveniment de turnură în evoluţia unei ţări, atunci întrebările se multiplică exponenţial iar răspunsurile se nuanţează în ritmuri debordante. Un astfel de eveniment este decembrie ‘89 în istoria românilor. A fost un fapt împartăşit la nivelul întregii ţări şi chiar mondializat prin intermediul televiziunii şi radioului. S-au scris, în anii ce-au urmat, cărţi, s-au propus diverse scenarii în interpretarea derulării evenimentelor, şi cu toate acestea inefabilul domină orizontul. Volumul E un început în tot sfârşitul..., e o apropiere de trecutul imediat, într-o încercare de asanare a unui spaţiu al memoriei, asaltat de “analize contradictorii [...] în care gustul pentru senzaţional face pact cu scepticismul exagerat”. Cartea este asumată de către autori ca un volum de documente, în care arhiva orală, cu o pondere majoră, este suplinită de actul clasic, documentul scris, pentru a oferi cititorului, şi istoricului deopotrivă, o informţie cât mai nuanţată, în termenii autorilor “în real folos celor ce speră într-o cuprinzătoare înţelegere a revoluţiei române din decembrie 1989”. Documentele scrise, ce compun volumul, provin din Arhiva Serviciului de Informaţii, şi “depeşele” agenţiilor internaţionale de presă aflate în posesia Departamentului documentar al postului de radio Europa Liberă, iar cele orale (propriu-zis sonore) sunt adunate din arhivele mai multor posturi de radio (Ankara, Radio Szeged, Vocea Americii, BBC, Europa Liberă, Radio Budapesta, Radio Bucureşti şi posturile teritoriale de la Cluj şi Timişoara). Efortul de a grupa toate aceste înregistrări cu privire la evenimentele din decembrie ‘89 este consacrat la nivel instituţional prin funcţionarea în cadrul Radiodifuziunii Române a unui Departament de Istorie Orală începând cu 1993.

473

Din punct de vedere cronologic lucrarea se limitează la perioada 20 noiembrie-25 decembrie, cu o focalizare pe evenimentele dintre 17-25 decembrie. Aceste limite sunt marcate de fapte majore, pe de o parte, Congresul al XIV-lea al PCR, “când Ceauşescu putea fi înlăturat pe cale paşnică şi “executarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu”. (p. 14) Structurarea volumului este una tematică, autorii oferind nu doar o ordonare a documentelor, ci operând şi o “selecţie” a acestora. Avem afirmată, astfel, opţiunea interpretativă, prin care evenimentul este livrat intermediat cititorului. Adoptând această atitudine, ceea ce ni se propune prin volumul de faţă este, în fapt, o lectură controlată asupra evenimentelor din decembrie ‘89. Recompunerea trecutului istoric dintr-o astfel de perspectivă, pe direcţii de investigare, marchează un efort de înţelegere şi interpretare, care nu înseamnă elucidarea interogaţiilor, ci impunerea unora noi. Acest efort de direcţionare a materialului documentar este secondat de unul de selecţie, oportun din perspectiva condiţiei cărţii, dar nu suficient explicat sub raportul criteriilor care guvernează această operaţie. În acelaşi timp, prezenţa unui index de nume, ar fi oferit cititorului un aparat auxiliar util şi necesar unui volum documentar. Se remarcă, prin prezenţa acestei cărţi, o intenţie recuperativă a trecutului imediat la nivelul unui discurs clasic, din punctul de vedere al angajamentului istoricului, inovaţia cantonându-se în punerea în valoare a unor surse non-clasice, sursele orale. Paradoxal, însă, nu avem de a face cu o istorie orală, dimensiunea cronologică a documentului recuperând doar o ipostază, cea a evenimentului, lipsind timpul povestirii.

Ionuţ Costea Helmut Berner, Doru Radosav, Und keiner weiss warum. Donbas. Eine deportierte Geschichte, Ravensburg, 1996, 228p. Fenomenul deportării saşilor şi şvabilor, într-un cuvânt, a etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marchează o prefaţă la Gulagul comunist ce se va dezvolta în spaţiul Estului totalitar; acest preludiu de “istorie dureroasă” capătă o relevanţă sugestivă într-o mărturie a unuia dintre supravieţuitorii deportării care-şi înscrie naraţiunea/amintire sub semnul evaluării unui fenomen general, socotind că deportarea este “umbra Gulagului negru” (Im Schatten des schwarzen Gulag). Apropierea de un subiect de istorie contemporană cu o anvergură de “istorie tragică” depăşeşte, în reconstituirea celor doi cercetători, perspectiva,

474

de multe ori, searbădă a documentelor arhivistice, a cifrelor seci, ilustrative pentru surprinderea amplorii acţiunii deportării, dar mai puţin dispuse spre relevarea trăirilor şi tensiunilor umane. Dintr-o altă perspectivă, cartea recuperează un spaţiu al trecutului ocultat într-o anumită istoriografie, fiind, şi numai din acest motiv, o explorare extensivă a domeniului cercetărilor de istorie. Este, de asemenea, important de semnalat că lucrarea lui Helmut Berner şi Doru Radosav, din punct de vedere metodologic apelează atât la sursele arhivistice, care constituie cadrul de abordare istoriografică, cât, mai ales, la resursele proprii istoriei orale, în lumina cărora investigaţia îşi trasează liniile de forţă. Putem considera acest nivel al cercetării intensive, marcând o solicitare în sprijinul analizei printr-o augumentare a surselor tradiţionale cu relatările unor martori-participanţi. In acest sens, istoria privată recuperată prin naraţiunile individuale grupate în volumul de faţă, se acomodează istoriei publice, constituită în segmentul actelor normative care ghidează de la nivelul instituţional desfăşurarea evenimentelor. Având în vedere aceste repere se poate remarca deschiderea inovatoare pe care cartea celor doi cercetători o realizează pentru istoriografia românească aplecată asupra trecutului imediat, chiar dacă lucrarea este prezentată într-o limbă de circulaţie. Renovarea metodologică este în mod explicit asumată de cei doi autori, cercetarea pe care o intreprind, însumând o contribuţie de istorie orală. Dincolo de aceste remarci necesare pentru o evaluare atentă a demersului lui Helmut Berner şi Doru Radosav, în contextul istoriografiei româneşti contemporane, se poate observa o minuţioasă reconstituire a unui fenomen care marchează profund destinele umane. Apropierea de o atare istorie nu poate să-şi găsească resorturile decât, pe lângă o motivaţie profesională firească, într-o aprehensiune sentimentală, declarată dintru început de cercetători. Cartea este însumarea unui proiect discutat între cei doi istorici în 1987 şi reluat apoi într-un mediu ştiinţific şi social-politic deschis, prielnic acestui subiect. Investigaţiile de istorie orală cuprind într-o reprezentare geografică zona de N-V a Transilvaniei, mai precis regiunile sătmărene şi bihorene. Construirea volumului evidenţiază dorinţa autorilor de-a surprinde o istorie “prin cei mici”. După o prefaţă în care H. Berner încearcă să creioneze şi să explice dimensiunile şi mecanismele deportării în contextul sfârşitului războiului, urmează o secţiune reprezentativă de altfel, ce grupează mărturiile supravieţuitorilor deportării. Prin acest grupaj autorii îşi propun mai puţin o perspectivă analitică, ci mai ales oferirea unor informaţii şi surprinderea caracterului emoţional care le însoţeşte. (p.8) La fel, cei doi cercetători, remarcă faptul că femeile sunt mai interesante ca “informatoare”, cu detalii mai numeroase, în timp ce bărbaţii sunt rezervaţi, cu mai multă detaşare faţă de cele întâmplate. Se remarcă dintre mărturiile culese, prin amănuntele ce le

475

surprinde şi puterea de evocare, însemnările lui Ladislau Ruff din Oradea, scrise în mod special pentru acest volum (Im Schatten der schwarzen Gulag), cât şi jurnalul Annei Gosner, redactat în zilele deportării (Mit heissen Hunger, wundem Mund). Acest dosar al deportării se continua cu contribuţia lui Doru Radosav, care reprezintă partea analitică a volumului, bine ancorată în dimensiunea istoriografică şi metodologică, la ceea ce înseamnă istoria imediată şi utilizarea surselor orale. Elaborarea discursului istoriografic are în atenţie câteva segmente asupra cărora martorii insistă cu predilecţie: ridicarea de către soldaţii rusi, drumul spre URSS, viaţa în lagăr şi întoarcerea acasă. Se stabileşte prin derularea acestor episoade un anumit scenariu al deportării situat la nivelul povestirii supravieţuitorilor în orizontul împacării cu un destin tragic, marcat de foamete, muncă silnică, tiranie, dar care pune în evidenţă, de asemenea, puterea, curajul şi voinţa de a trai a celor ce au fost chemaţi să plătească doar pentru că purtau un nume german (“Noi îi strângem pe germani şi voi purtaţi un nume german.”). (p.37) In faţa acestei realităţi, care ar putea părea decupată dintr-o piesă din teatrul absurdului, interogaţia martorului nu înseamnă o revoltă, ci mai degrabă exprimarea unei neputinţe, “Was konnten wir tun?”, iar raspunsul întregeşte acest sentiment : “Multe sute de bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, ne-am întâlnit în clădirea prefecturii, precum şi eu şi fratele meu ne-am anunţat acolo.”(p.37) Sugestivă este, în această chestiune, şi însemnarea din 10 ianuarie 1945 a Annei Gosner, de unde reiese că singurul sprijin al deportaţilor rămânea Dumnezeu: “Astăzi a fost aici episcopul Jochann Scheffler. El a vorbit foarte frumos cu noi. A spus că nu poate decât să se roage pentru noi. Apoi ne-a dat câte o icoană (Heiligenbild). Pe dosul acestei imagini pe care o păstrez până astăzi, am scris: “Alţii au mai mult de lucru decât mine, alţii sunt mai obosiţi decât mine, mult mai trişti ca mine, dar ei nu arată nimic.” Un leitmotiv din acel timp ce preceda drumul spre URSS, plastic redat de acelaşi jurnal, se regăseşte în expresia: “Wir haben kaum noch Platz.” (Noi avem cu greu încă loc.) (p.95) Privită astfel, cartea nu reprezintă o revanşă, ci o “istorie mărturisită“ în termenii unei magistra vitae. Pe lângă aceste mărturii şi analiza realizată de profesorul D. Radosav, lucrarea prezintă şi listele celor deportaţi, adăugând în final un dosar ilustrativ cu fotografii reprezentând viaţa din lagăr. Din această perspectivă, cartea celor doi cercetători se întregeşte, pe lângă relatările orale sau scrise ale martorilor participanţi, oferind şi o reprezentare imagistică a deportării. Dorindu-se în primul rând un corpus de mărturii, cartea nu abrogă nici dimensiunea interpretativă, ceea ce conferă un suport orientativ pentru lectură. Trebuie să amintim, în final, că traducerea mărturiilor din dialectul

476

şvăbesc, din limba maghiară şi română în limba germană, a fost realizată cu multă iscusinţă de către Helmut Brener. Insemnând o inovaţie sub raportul câmpului de cercetare, deportarea etnicilor germani, în spaţiul unei istorii locale, N-V Transilvaniei, cartea propune şi o nouă deschidere privind metodologia cercetării, în sensul asumării unui discurs de istorie orală.

Ionuţ Costea Alessandro Portelli, The Battle of Valle Giulia: Oral History and the Art of Dialogue, The University of Wisconsin Press, 1997, 354p. Volumul profesorului de literatură americană a Universităţii din Roma propune o analiză profundă din perspectiva istoricului a dialogului, reprezentărilor, naraţiunii, într-o conexiune interdisciplinară, apelând la teorii din lingvistică şi teoria literaturii, şi nu în ultimul rând, recurgând la inovaţiile oferite de antropologia contemporană. Oferta lui A. Portelli se ilustrează într-o ipostază teoretică, dar aduce în discuţie şi câteva studii, încercând analiza unor evenimente din perspectiva istoriei orale. Prima parte a cărţii se compune dintr-o analiză metodologică concentrată pe practica, experienţa şi metodele de cercetare în istoria orală (Despre practica istoriei orale). Următoarele două secţiuni regrupează după un criteriu tematic contribuţii de istorie orală, investigând pe de o parte naraţiunile supravieţuitorilor războiului (Wars), iar pe de altă parte, sondează mărturiile participanţilor la mişcările sociale ale tinerilor (Movements). Intr-o primă instanţă, se poate sesiza în abordarea lui A. Portelli o oarecare precauţie, discuţia fiind pornită printr-o amplă definire şi demonstraţie a segmentului de cunoaştere istorică pe care cercetatorul îl surprinde prin istoria orală. Această atitudine se motivează fie într-o circumspecţie de ordin subiectiv, autorul încercând să înlăture handicapul resimţit prin faptul că principala sa specialitate este literatura şi nu istoria, fie dintr-o cauză obiectivă, istoria orală întâmpinând încă o importantă rezistenţă în perimetrul cercetării instituţionalizate, academice. Proiectându-se dinspre aceste repere lucrarea se regrupează obsesiv în jurul temei raportului individului cu lumea în care trăieşte, efortul acestuia de a se înţelege şi regăsi pe sine. Din această perspectivă autorul sondează spaţiul identitar la nivelul individului şi al colectivităţilor, încercând delimitarea unor comportamente care îşi au resursele în natura fiinţei umane, dar şi ca o inducţie contextuală. Viziunea concentrică, însumatoare a istoriilor se probează încă din definiţia pe care o formulează istoriei orale. Astfel, “Sarcina şi tema istoriei orale - arta de a

477

trata individualul în context social şi istoric - este de a explora distanţa şi legăturile (dintre individual şi contextul socio-istoric - n.n.), să caute memoria în spaţiile private, închise, ale casei şi bucătăriei, şi fără a violenta acest spaţiu <...> a-l pune în legătură cu “istoria” şi a rechema istoria să-i asculte pe ei (indivizi - n.n.).” (p. VIII) Definirea istoriei orale se desprinde ca un avans al cercetătorului în spaţiul privat, ascuns în genere ochiului, dar în aceeaşi măsură este susţinut efortul de integrare/evaluare într-un context socio-istoric în relaţie cu care mărturia-naraţiune individuală capătă relevanţă. Se remarcă o perspectivă de surprindere a trecutului într-o dublă dimensiune, o dată sub formula unei istorii private iar a doua oară în termenii istoriei publice. Raportul astfel delimitat este o proiecţie în planul evaluării trecutului a relaţiei mai generale dintre individ şi instituţie. Naraţiunea-mărturie exprimă o atitudine, martorul încercând să-şi dobândească locul în cadrul istorie publice. Interogaţia sub semnul căreia se dezvoltă discursul cercetatorului se întâlneşte la începutul cărţii: “Care este locul nostru în istorie şi care este locul istoriei în vieţile noastre?” Intrebarea marcheză o criză a conştiinţei istorice pe care omul contemporan o trăieşte, dar deopotrivă aduce în discuţie, indirect de data asta, o redimensionare necesară a ştiinţei istorice din zilele noastre. Ilustrativ apare exemplul-provocare, folosit de A.Portelli în debutul unui studiu, constituit dintr-un fragment din mărturia unui italian: “Am fost tânăr fascist. Nu pot ascunde asta. Dacă asta este istorie, noi trebuie să povestim aşa cum a fost.” Sintagma care încheie rândurile citate, “like it was”, nu se referă la evenimentele istorice, remarcă cercetătorul, ci la o evoluţie personală, nu vizează direct istoria, ci locul său în aceasta. (p. 161) In acest sens, momentele limită ale existenţei (războaiele, mişcările tinerilor) permit explorarea structurii fiinţei umane oscilând între starea de precivilizaţie şi civilizaţie. Astfel, războiul este înţeles prin naraţiuni şi memorii ca cel mai dramatic punct de intersecţie între personal şi public, biografie şi istorie. Ca o condiţie limită a umanităţii, războiul, prezent în diferite ipostaze, ca o înfruntare cu natura reprezentată de jungla vietnameză sau ca o experienţă de refugiu - devine o metaforă pentru “condiţia de non-civilizaţie sau precivilizaţie, luminând îndeaproape ceea ce natura umană este capabilă să facă. (p. IX) Victime şi călăi, sau eroi peste timp, se întâlnesc în prezent neînţelegând ceea ce s-a întâmplat. Pe de-o parte victimele: “Cum au putut ei să ne facă lucrul ăsta nouă?”; iar pe de altă parte călăii: “Cum am putut noi să facem lucrul ăsta? Ce am devenit noi?” Dincolo de excitarea unor sentimente şi meditaţii întrebările marchează din punctul de vedere al cercetării istorice diferenţa dintre doi timpi, după cum precizează A. Portelli, cel al întâmplărilor (evenimentelor) şi un timp al povestirii, un timp al istoriei şi unul al discursului: “Războiul ca eveniment şi istoria orală ca

478

discurs <...> spaţiul unde nararea biografiilor se întâlneşte cu naraţiunea colectivă a istoriei.” (p. 161) Fixarea distincţiei cronologice dintre eveniment şi naraţiune exprimă pe de altă parte o opţiune metodologică, cercetătorul plasându-şi investigaţiile în contextul achiziţiilor istoriografice, mărturiile argumentând principalele direcţii reliefate de precedente contribuţii. Analizând mărturiile unor participanţi la lupta de la Poggio Bustone, din 10 martie 1944 dintre partizani şi fascişti, remarca: “Aceste naraţiuni, deci, oferă o interpretare a bătăliei care este în liniile istoriografiei contemporane. Acurateţea istorică, peste toate, este acompaniată de o dimensiune imaginară care dezvoltă performanţe spre epic şi mit.” (p. 131-132) Ca urmare, Rezistenţa italiană se regăseşte în perimetrul descrierii lui Claudio Pavone, ca o intersecţie a trei războaie, războiul patriotic (“patriotic war” - deoarece Tandurri - şeful fasciştilor - este “trădătorul italienilor” în timp ce partizanii luptau pentru libertatea Italiei), războiul/lupta de clasă (“class war” - fapt rezultat implicit prin identitatea martorilor, muncitori) şi război civil (“civil war” - virulenţa atacurilor şi intensitatea luptelor: “Aceşti martori, observă autorul, n-au nici un dubiu: Rezistenţa n-a fost o cină de gală. A fost un război, cu tot ce înseamnă un război...”). (p. 128-131) In aceeaşi direcţie a raportului eveniment/mărturie A. Portelli surprinde pe urmele lui Giovanni Contini, în cazul rememorării masacrului din 29 iunie 1944, de la Civitella Val di Chiana, prezenţa unei “memorii divizate” (divided memory). Se precizează, astfel, o memorie oficială care comemorează masacrul ca pe un moment eroic al Rezistenţei şi asimilează victimele cu martiri ce au luptat pentru libertate; există, de asemenea, o memorie creată şi păstrată de supravieţuitori ce se focalizează exclusiv pe eveniment din punct de vedere personal, ei blamându-i pe partizani pentru acţiunea lor iresponsabilă (uciderea a trei soldaţi germani), care a condus la reacţia dură, răzbunătoare, a germanilor (împuşcarea a peste 200 de civili). (p. 141) Intr-un alt plan, opţiunea metodologică a autorului provoacă o chestionare a relaţiilor stabilite între sursa orală şi cercetător; a vorbi despre un timp trăit, remarcă A. Portelli, naşte o dublă interogaţie, prima la nivelul intervievatului, a subiectului (“Ce-am făcut în război sau în mişcarea de Rezistenţă?”) şi alta pentru istoric, cu o funcţie evaluativă (“Ce fac şi cum, interogându-le istoria?”). Impunerea acestor repere îl determină pe autor să considere că “Fiecare interviu este o experienţă înainte de a deveni text.” (p. X). Această remarcă este în măsură să delimiteze travaliul cercetătorului istoriei orale surprinzând particularitatea noii deschideri istoriografice. Solicitând cercetătorilor, prin urmare, intrarea nemijlocită în relaţie cu sursa orală autorul foloseşte în alt caz, studiind naraţiunile participanţilor la

479

războiul din Vietnam, materiale colecţionate prin investigarea altor cercetători, abdicând de la un principiu teoretic formulat cu fermitate în prefaţa cărţii. Analiza pe care o întreprinde în acest caz este, însă, una plină de sugestii, folosindu-se de interpretarea lui Philippe Lejeune asupra autobiografiei. Interesat de modul în care interacţionează biografia cu istoria, identitatea individuală cu cea instituţională, A. Portelli operează cu o investigare a naraţiunilor veteranilor de război din Vietnam din punctul de vedere al persoanei pronumelui sub care se refugiază povestitorul de-a lungul episoadelor relatate. Eu (înrolare, întoarcere), tu (trecerea de la cetăţean la soldat), ei (armata în ipostaza de instituţie guvernamentală), noi (armata ca o comunitate de bărbaţi) definesc identitatea sau o criză a acesteia, stabilind tensiuni la nivelul raportării individului la instituţie, moduri de conciliere a acestor tensiuni. (p. 164-165) Depăşind aceste sumare remarci, cartea lui A. Portelli constituie de acum un reper solid în demersurile istoriei orale, eforturile sale teoretice remarcându-se ca o încercare de definire a raportului dintre istoria orală şi istorie, a metodologiei cercetării în această nouă direcţie de investigare istorică. Nu în ultimul rând, prin studiile de caz grupate în acest volum, lucrarea câştigă în relevanţă, punând în evidenţă abilitatea şi inteligenţa investigaţiei alături de supleţea şi trăinicia argumentărilor.

Ionuţ Costea