Date post: | 20-Oct-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | sony100777 |
View: | 184 times |
Download: | 10 times |
1
Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a
taxelor judiciare de timbru
dr. Gheorghe-Liviu Zidaru
Judecător – Tribunalul București
Formator la Institutul Național al Magistraturii
Nota autorului: O primă formă a prezentului studiu a fost publicată în Revista Română
de Drept Privat nr. 3/2013, în cursul lunii august 2013. Mulțumesc editurii Universul Juridic
pentru permisiunea de a-l publica și în format electronic.
1. Preliminarii
Noul Cod de procedură civilă („NCPC”) se aplică doar cererilor de chemare în judecată
introduse după intrarea sa în vigoare, după cum rezultă din prevederile art. 3 din Legea nr.
76/2012 privind punerea în aplicare a Noului Cod.
Ca urmare, practicienii nu s-au confruntat concomitent cu aplicarea tuturor dispozițiilor
Noului Cod, ci îndeosebi cu acele norme care privesc legala învestire a instanței și cercetarea
procesului, respectiv dezbaterilor în fața primei instanțe. O atenție deosebită a fost acordată în
acest context instituției regularizării cererii de chemare în judecată, prev. de art. 200 NCPC, care
a ocazionat anumite interpretări divergente cu privire la obligativitatea procedurii de
regularizare, sfera verificărilor impuse de lege, respectiv cu privire la sancțiunea aplicabilă
pentru lipsa unora din elementele obligatorii prescrise de art. 194 NCPC, care reglementează
cuprinsul cererii de chemare în judecată.
De asemenea, o seamă de probleme rezultă din interferența procedurii de regularizare și,
îndeosebi, a termenului de cel mult 10 zile acordat reclamantului pentru remedierea lipsurilor
constatate cu ocazia verificării cererii de chemare în judecată cu posibilitatea aceluiași reclamant
de a formula, după caz, cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite de instanță,
respectiv cerere de ajutor public judiciar.
2
Această din urmă problemă, inițial nereglementată în cuprinsul Legii nr. 76/2012, își
găsește acum o rezolvare în cuprinsul recentei OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de
timbru.1
În cele ce urmează, vom întreprinde o scurtă analiză a câtorva chestiuni cu privire la
procedura regularizării cererii de chemare în judecată (2), respectiv cu privire la interferența noii
reglementări a taxelor judiciare de timbru cu unele dispoziții cuprinse în NCPC (3), pentru ca în
final să formulăm câteva concluzii (4).
2. Observații privind regularizarea cererii de chemare în judecată
2.1. Procedura regularizării cererii de chemare în judecată nu este cu totul nouă, art. 200
NCPC fiind succesorul dispozițiilor art. 114 C.pr.civ. Acest text de lege instituia o procedură
similară, el fiind însă foarte rar aplicat în practică. De aceea, atenția deosebită acordată art. 200
NCPC și, mai ales, aplicarea sa foarte exigentă în practica judiciară pot surprinde, cel puțin la
prima vedere.
Se pot identifica însă mai multe motive pentru care procedura prev. de art. 114 C.pr.civ.
nu a dobândit relevanță practică, în vreme ce procedura regularizării prev. de art. 200 NCPC a
dobândit deja o importanță semnificativă pentru procedura de judecată în primă instanță.
Întâi, deși art. 114 alin.(1) și (2) C.pr.civ. erau formulate într-o manieră imperativă,
procedura regularizării a fost considerată facultativă în jurisprudență, cu consecința uzitării ei
foarte rare.
Aceasta, întrucât la data modificării art. 114 C.pr.civ. prin OUG nr. 138/2000 pentru
modificarea și completarea Codului de procedură civilă2 (intrată în vigoare la 2.05.2001),
cererile de chemare în judecată erau primite la registratură de judecătorul de serviciu, care se
rezuma la o verificare sumară a cererii – îndeosebi din motive de timp, în cursul programului cu
publicul fiind primite foarte multe cereri – și dispunea măsurile strict necesare pentru primul
1 Publicată în M.Of. nr. 392/29.06.2013. Pentru o prezentare de ansamblu, a se vedea studiul pertinent al
lui T.C. Briciu, „Unele aspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile
introduse la instanțele judecătorești”, publicat pe www.juridice.ro (la data de 16.08.2013). 2 Publicată în M.Of. nr. 479/2.10.2000.
3
termen de judecată, de regulă, citarea pârâtului cu copie de pe cerere și înscrisuri și cu mențiunea
obligativității întâmpinării, respectiv citarea reclamantului, în măsura în care acesta nu dobândise
termen în cunoștință la depunerea cererii. Verificarea sumară, adesea strict administrativă a
cererii introductive era asociată ideii că măsurile necesare pentru complinirea lipsurilor vor fi
luate de completul de judecată, la primul termen, faza scrisă fiind redusă la o simplă comunicare
a cererii și a înscrisurilor atașate către pârât, precum și la depunerea întâmpinării de către acesta.
Ulterior, ca urmare a modificărilor succesive aduse Legii de organizare judiciară și
Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, termenul de judecată a fost
stabilit de către programul informatic ECRIS, odată cu repartizarea aleatorie a dosarului nou
format către un complet de judecată. Cu toate că s-a recunoscut judecătorului cauzei prerogativa
de a dispune măsurile impuse de lege în dosarele ce i-au fost repartizate, la momentul primirii
dosarelor de la registratură, cauza avea deja un termen de judecată stabilit. Majoritatea
instanțelor au considerat, în aceste condiții, că textul art. 114 C.pr.civ. este practic inaplicabil,
câtă vreme etapa termenului „administrativ” părea, implicit, depășită.
Trebuie însă observat că programul informatic stabilea un termen, fără a (putea) stabili că
respectivul termen este un termen de regularizare a cererii, conform art. 114 alin.(2) C.pr.civ.,
respectiv un termen de judecată, conform art. 1141 C.pr.civ. Ca urmare, judecătorul era liber să
considere termenul stabilit automat ca fiind un termen acordat potrivit art. 114 C.pr.civ., ceea ce
însă era posibil numai dacă termenul era scurt [„cererea se va înregistra și se va acorda
reclamantului un termen scurt”, dispunea art. 114 alin.(2) C.pr.civ.], iar nu dacă termenul acordat
în sistem informatic era lung sau chiar foarte lung (mai multe luni, un an). Chiar și în aceste din
urmă cazuri, sistemul informatic permitea stabilirea adițională a unui termen mai scurt decât cel
stabilit pentru judecată, termen pentru care i s-ar fi pus în vedere reclamantului obligația de a
completa ori modifica cererea, sub sancțiunea suspendării, potrivit art. 114 alin.(4) C.pr.civ..
Comunicarea cererii întregite pârâtului ar fi avut loc doar în măsura în care reclamantul și-ar fi
îndeplinit obligațiile stabilite de instanță la primirea cererii, pentru termenul stabilit aleatoriu de
programul informatic. Această practică a rămas însă una mai degrabă izolată.
Inconvenientul major al art. 114 C.pr.civ. era însă sancțiunea improprie, a suspendării
judecății. În condițiile în care, prin ipoteză, regularizarea avea loc pentru că cererea nu
îndeplinirea condițiile impuse de art. 112 C.pr.civ., ori de alte texte care reglementau cuprinsul
4
cererii introductive de instanță în diferite materii, sancțiunea aplicabilă ar fi trebuit să fie
anularea cererii, soluție care ar fi fost în consonanță cu dispozițiile art. 105 alin.(2) și ale art. 133
C.pr.civ. În cazurile în care s-ar fi dispus, totuși, suspendarea, reclamantul avea posibilitatea de a
formula recurs la instanța ierarhic superioară, criticând nelegala suspendare a judecății (art. 2441
C.pr.civ.), și chiar dacă încheierea de suspendare ar fi devenit irevocabilă, cauza rămânea pe
rolul instanței, eventual în așteptarea împlinirii termenului de perimare. Așadar, reclamantul
dispunea de un termen foarte lung pentru complinirea lipsurilor constatate la primirea cererii, în
condițiile în care, dacă s-ar fi stabilit direct termen de judecată (cum se proceda în
cvasitotalitatea cazurilor), s-ar fi putut anula cererea de chemare în judecată informă, potrivit
dreptului comun. În condițiile art. art. 133 alin.(1) și art. 105 alin.(2) C.pr.civ., vătămarea se
prezuma doar pentru neindicarea elementelor prevăzute expres sub sancțiunea nulității, respectiv
numele părților, obiectul cererii și semnătura. S-a arătat însă în mod just că nulitatea poate
interveni și pentru lipsa altor mențiuni, dacă se demonstrează vătămarea.3
2.2. Situația este evident diferită în ce privește regularizarea cererii de chemare în
judecată, potrivit NCPC. În primul rând, repartizarea aleatorie privește doar completul de
judecată, fără ca termenele să mai fie prestabilite de sistemul informatic [art. 199 alin.(2) NCPC].
Judecătorul este liber să ia măsurile prevăzute de lege pentru pregătirea judecății, cea mai
importantă fiind tocmai verificarea cererii de chemare în judecată și, dacă este cazul,
regularizarea acesteia [art. 200 alin.(1) și (2) NCPC]. Pe de altă parte, finalitatea acestei
proceduri este cu totul diferită, întrucât, pe de-o parte, obiectul verificărilor este mai bine
circumstanțiat de lege, iar pe de altă parte, dacă lipsurile constatate nu au fost complinite, cererea
se anulează [art. 200 alin.(3)], cu consecința dezînvestirii completului de judecată de cererea
informă.
Dincolo de aceste aspecte de ordin tehnic, rigoarea sporită cu care practica judiciară
aplică prevederile art. 200 NCPC nu poate surprinde, cel puțin ca tendință. Este rezonabilă
presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, legiuitorul a vrut să impună o
disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul
vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia. Se constată în special că
3 A se vedea V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol. II, Ed. Național,
București, 1997, p. 33.
5
Noul Cod reglementează într-o manieră mult mai riguroasă conținutul cererii de chemare în
judecată (art. 194), ori nu se poate presupune că legiuitorul a voit ca anumite elemente ale cererii
să aibă un caracter facultativ pentru reclamant.
Pe de altă parte, atenția specială acordată de legiuitor regularizării cererii, amploarea
verificărilor impuse și sancțiunea impusă în cazul neîndeplinirii obligațiilor stabilite potrivit legii
conduce de asemenea la concluzia că legea nouă impune multă rigoare în ce privește cererea
introductivă de instanță, atât pentru a permite buna desfășurare a judecății, într-un termen optim
și previzibil (cf. art. 6 NCPC) – totodată, incompatibil cu tergiversarea pricinii prin acordarea
unor termene repetate pentru a se face „precizări” pe care reclamantul le datora dintru început –
cât și pentru a permite pârâtului să-și pregătească apărarea, în deplină cunoștință de cauză cu
privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele pe care reclamantul înțelege să le solicite
în concret. În această ordine de idei, art. 14 alin.(2) NCPC dispune, cu titlu de principiu, că
părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței,
după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și
mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată
organiza apărarea. Această dispoziție nu constituie o simplă declarație programatică, ci o soluție
de principiu, care orientează interpretarea normelor referitoare la regularizarea cererii de
chemare în judecată și la procedura prealabilă scrisă – desigur, și a celor referitoare la asigurarea
contradictorialității în timpul judecății.
Pe de altă parte însă, trebuie semnalat că art. 200 NCPC nu a apărut „din neant”, el
constituind o formă perfecționată a dispozițiilor (cu precădere ignorate ale) art. 114 C.pr.civ.
1865, îndeosebi în ce privește sfera verificărilor și sancțiunea instituită. În acord cu principiile
generale, lipsurile formale ale cererii atrag anularea acesteia. Referirea la principiile generale în
acest context nu este întâmplătoare. Există tendința de a interpreta dispozițiile art. 200 NCPC ca
reprezentând o derogare de la regimul de drept comun al nulității, cu toate că de fapt acest text
nu face altceva decât o aplicare a regulilor generale ale nulității în materia cererii de chemare în
judecată, înlăturând sancțiunea improprie a suspendării. Pentru justa interpretare și aplicare a
textelor referitoare la regularizare trebuie avute în vedere geneza textelor referitoare la procedura
regularizării precum și intenția reală a legiuitorului, care nu a fost aceea de a deroga prin art. 200
NCPC de la restul principiilor și dispozițiilor cuprinse în Noul Cod.
6
2.3. În raport de cele ce preced, dar și față de ansamblul dispozițiilor art. 200 NCPC,
considerăm că procedura regularizării este una obligatorie, iar nu facultativă. Astfel, judecătorul
nu dispune de o putere de apreciere discreționară în ce privește uzitarea procedurii prev. de art.
200 NCPC. Credem, bunăoară, că încalcă dispozițiile art. 200 NCPC instanța care decide în mod
sistematic să nu uzeze de procedura regularizării și să pună în vedere reclamantului să
complinească lipsurile cererii până la primul termen de judecată, stabilit conform art. 201 NCPC,
deoarece în această manieră este golită de conținut și de utilitate procedura prealabilă scrisă,
reglementată de acest din urmă articol, iar pârâtului nu i se permite să formuleze decât o parte
din apărările utile cauzei, cu precădere cele de ordin formal.4
Nu se poate susține că procedura are caracter facultativ, întrucât nu ar exista o sancțiune
pentru încălcarea dispozițiilor art. 200 NCPC. Este adevărat că omisiunea de a face aplicarea
acestui text de lege nu poate atrage în mod nemijlocit anularea ori casarea hotărârii de către
instanța de control judiciar, însă acest argument nu este hotărâtor. Spre exemplu, nici dispozițiile
art. 131 NCPC nu instituie o sancțiune expresă, însă este incontestabil că instanța este obligată
să-și verifice competența la primul termen la care părțile sunt legal citate.
Pe de altă parte, în măsura în care pretenția formulată este neclară, iar instanța nu
lămurește obiectul și cauza cererii, spre a putea da calificarea juridică exactă, există un risc sporit
ca hotărârea să fie pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare al
pârâtului, ori să fie nelegală din alte motive. În aceste condiții, anularea ori, după caz,
schimbarea sau casarea hotărârii vor interveni pentru încălcarea altor reguli imperative ale
procesului civil.
4 Spre exemplu, dacă obiectul cererii este neclar, iar motivarea în fapt, lacunară, pârâtul nu se va putea
apăra și va solicita precizări prin întâmpinarea depusă în condițiile art. 201 alin.(1) NCPC. În măsura în
care reclamantul își va întregi cererea la primul termen la care este legal citat [cf. art. 204 alin.(1) NCPC],
cererea modificată trebuie comunicată pârâtului, acestuia acordându-i-se un nou termen pentru depunerea
întâmpinării; prin analogie cu dispozițiile art. 201 alin.(1) NCPC, acest termen nu ar trebui să fie mai
scurt de 25 de zile (sub rezerva cauzelor urgente). Luând în considerare și împrejurarea că întâmpinarea
trebuie depusă cu 10 zile înaintea termenului de judecată, iar acest termen se calculează la rândul său pe
zile libere, instanța ar trebui să acorde un termen de 40 de zile pentru a complini, astfel, lipsurile fazei
scrise desfășurate inițial. Pierderea de timp este evidentă.
7
Credem însă că nu orice lipsuri formale ale cereri de chemare în judecată atrag automat
incidența procedurii regularizării. Judecătorul are un drept de apreciere asupra cazurilor în care
este necesar să recurgă la această procedură, având în vedere gravitatea lipsurilor constatate și
vocația acestora de a impieta asupra bunei desfășurări a judecății ori asupra dreptului de apărare
al pârâtului. Spre exemplu, în măsura în care o cerere altminteri corect formulată nu cuprinde
contul bancar al reclamantului persoană juridică, ori codul numeric personal al reclamantului
persoană fizică, procedura regularizării ar putea fi considerată superfluă, urmând ca acest
element să fie indicat pe parcursul judecății.
Un criteriu adițional pentru o apreciere justă asupra necesității de a regulariza cererea ar
fi și caracterul urgent al cererii, decurgând din prevederile legale ori din împrejurările concrete
ale cauzei. Dacă cererea de ordonanță președințială prezintă o urgență specială, de natură a
reclama soluționarea ei într-un interval cât mai scurt, apare improprie decizia de a regulariza
cererea pentru lipsuri mai puțin semnificative, precum omisiunea indicării CNP-ului
reclamantului.5
2.4. În ce privește categoria cererilor introductive de instanță cărora li se aplică procedura
regularizării, toate cererile judecate potrivit procedurii contencioase, inclusiv cele urgente,
precum și, în principiu, cererile judecate potrivit procedurii necontencioase sunt supuse
regularizării, potrivit art. 200 NCPC.6 Contrariul poate fi dedus numai dintr-o dispoziție legală
expresă, conform căreia textul menționat nu se aplică, ori din alte prevederi legale din care 5 Am putea generaliza, întrebându-ne dacă nu cumva în cazul cererilor cu caracter urgent, miza litigiului
pentru părți și necesitatea soluționării grabnice a acestuia ar trebui să primeze față de necesitatea
complinirii unor lipsuri mai puțin grave, care nu sunt de natură a afecta – cel puțin nu în mod iminent,
nemijlocit – buna desfășurare a judecății și finalitatea procedurii prealabile scrise. Dacă răspunsul oferit
este afirmativ, ar urma ca procedura regularizării să nu fie parcursă, iar aceste lipsuri să fie complinite la
primul termen de judecată ori, în cazuri temeinic justificate, la un moment ulterior. 6 Pentru o analiză detaliată și pertinentă, a se vedea A. A. Chiș, „Procedura prealabilă a medierii și
regularizarea cererii de chemare în judecată în lumina noului Cod de procedură civilă”, în RRDA nr.
4/2003, pp. 47 – 51. În sensul arătat în text, a se vedea și D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC
Comentariu pe articole”, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 480; Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M.
Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, vol. I (art. 1 – 526), Ed. Universul
Juridic, București, 2013, p. 570 (lucrare citată, în continuare, „Noul Cod...”).
8
rezultă incompatibilitatea procedurii respective cu regularizarea prealabilă a actului de sesizare a
instanței.
Simpla împrejurare că anumite cereri cu caracter contencios sunt supuse unor proceduri
speciale nu poate conduce la concluzia inaplicabilității art. 200 NCPC, întrucât normele speciale,
pentru aspectele pe care nu le reglementează, se completează cu cele generale, în măsura în care
acestea din urmă sunt compatibile cu cele dintâi. Nicio incompatibilitate nu poate fi însă decelată
între procedurile speciale și regularizare, câtă vreme rațiunile acesteia (buna desfășurare a
judecății, printr-o circumscriere riguroasă a obiectului sesizării, și respectarea dreptului la
apărare al pârâtului) se regăsesc și în cazul acestor proceduri.
În cazul procedurilor urgente, s-ar putea obiecta că termenul de 10 zile la care se referă
art. 200 alin.(2) ar fi excesiv de lung. Însă, acest termen este intervalul maxim acordat
reclamantului pentru a complini lipsurile cererii sale; în cazul unor cereri urgente, reclamantul ar
trebui să fie primul interesat pentru a se conforma cerințelor legii, fiind perfect posibil să-și
îndeplinească obligațiile imediat după ce primește comunicarea instanței. Desigur, în acest caz,
instanța ar fi ținută să ia de îndată măsurile necesare pentru comunicarea cererii către pârât, fără
a aștepta împlinirea termenului de 10 zile. În schimb, instanța nu poate scurta din proprie
inițiativă termenul de 10 zile, întrucât legea conferă reclamantului dreptul de a-și regulariza
cererea înăuntrul acestui interval, socotit rezonabil,7 fără a fi prevăzută posibilitatea reducerii
sale [spre deosebire, spre exemplu, de art. 201 alin.(6) NCPC].
7 În anumite cazuri de excepție termenul de 10 zile s-ar putea dovedi insuficient, spre exemplu, atunci
când reclamantul introduce cererea de chemare în judecată rapid, pentru a nu pierde un termen de
decădere, fără a fi în măsură să depună toate înscrisurile cerute de lege (de exemplu, avocatul care îl
reprezintă pe reclamantul domiciliat în străinătate formulează o contestație supusă unui termen de
decădere, deși nu a putut primi în timp util procura ad litem). În cazuri temeinic justificate nu excludem
posibilitatea de a admite cererea de repunere în termenul de 10 zile, potrivit art. 186 NCPC. Această
cerere ar trebui formulată odată cu cererea de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii,
întrucât, prin ipoteză, dacă reclamantul depune înscrisurile necesare după expirarea termenului de 10 zile,
dar înainte de anularea cererii, anularea nu mai poate fi dispusă. A se vedea infra, pct. 2.7.
9
După cum am arătat însă în cele ce preced, caracterul urgent al unei proceduri, ori
instituirea unui termen maxim de soluționare a unei cereri8 pot fi luate în considerare de
judecător, atunci când apreciază dacă procedura regularizării este necesară în cazul unor lipsuri
mai puțin semnificative, ori dacă este preferabil să procedeze direct conform art. 201 NCPC,
urmând ca eventualele lipsuri să fie îndreptate până la primul termen de judecată.
În ce privește procedura necontencioasă, credem că nu se poate porni de la premisa
inaplicabilității dispozițiilor art. 200 NCPC, întrucât, pe de-o parte, art. 536 alin.(1) trimite la
dispozițiile procedurii contencioase, care se aplică și în procedura necontencioasă, dacă sunt
compatibile cu aceasta din urmă, iar pe de altă parte, compatibilitatea trebuie examinată de la caz
la caz, în funcție de specificul cererii necontencioase la care ne referim.
Este real că unul din scopurile urmărite prin procedura regularizării, respectiv acela de a
permite celui chemat în judecată să formuleze apărări, ar putea lipsi în acele proceduri
necontencioase care nu implică decât citarea petentului ori care se soluționează fără citare. În
aceste cazuri, instanța ar putea aprecia superfluă procedura regularizării, mai ales dacă cererea
are un caracter simplu – bunăoară, ne este greu să concepem regularizarea unei cereri de
recomunicare, ori de eliberare a unei cauțiuni. De asemenea, credem că în procedura încuviințării
executării silite dispozițiile referitoare la regularizare nu sunt aplicabile, având în vedere atât
împrejurarea că cererea se soluționează fără citare, cât și dispozițiile imperative ale art. 665
alin.(2), conform cărora cererea trebuie soluționată în termen de 7 zile „de la înregistrarea
acesteia la judecătorie”.
Pe de altă parte însă, caracterul necontencios al cererii nu exclude de plano regularizarea,
întrucât și în procedura necontencioasă este necesar ca obiectul sesizării să fie clar, iar
eventualele cerințe legale speciale privind conținutul anumitor cereri să fie respectate.9 Vedem
așadar aplicabilă procedura regularizării îndeosebi în acele proceduri necontencioase cu caracter
8 Spre exemplu, art. 1.022 alin.(1) NCPC prevede că ordonanța de plată trebuie soluționată în termen de
45 de zile de la introducerea cererii, dacă debitorul nu contestă creanța prin întâmpinare. Însă, din
interpretarea art. 1.022 alin.(2) rezultă că timpul necesar regularizării cererii, fiind imputabil
reclamantului, nu intră în calculul termenului de 45 de zile. 9 Într-un sens parțial diferit, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., p. 51.
10
mai complex, care implică unele mențiuni speciale ale cererii de chemare în judecată sau
atașarea anumitor înscrisuri, precum în cazul cererilor formulate potrivit procedurii speciale a
înscrierii drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii (art. 1.049 și urm. NCPC).10
2.5. În schimb, achiesăm la opinia potrivit căreia procedura regularizării nu este
aplicabilă decât cererii introductivă de instanță, ea fiind menită să prevină comunicarea unei
cereri informe ori netimbrate către pârât, care s-ar vedea pus în situația de a face cheltuieli care s-
ar dovedi ulterior inutile, în condițiile în care în final cererea ar fi anulată.
În sprijinul acestei soluții în literatura de specialitate au fost enunțate mai multe
argumente pertinente.11
Cel mai important dintre acestea ne pare a fi împrejurarea că cererile incidentale pot fi
formulate, uneori, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, ori chiar până la
închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe. Astfel, dacă întâmpinarea nu este obligatorie,
cererea reconvențională [art. 209 alin.(4)],12 cererea de chemare în garanție [art. 73 alin.(4)],
chemarea în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate,
aceleași drepturi ca și reclamantul [art. 68 alin.(3)], respectiv arătarea titularului dreptului pot fi
formulate de pârât la primul termen la care părțile sunt legal citate.
Totodată, modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută la primul termen la
care reclamantul este legal citat [art. 204 alin.(1)], iar cu acordul expres al tuturor celorlalte părți,
chiar într-un stadiu ulterior al procesului [art. 204 alin.(3)], regularizarea cererii adiționale astfel
formulate conform dispozițiilor art. 200 NCPC fiind exclusă.
În fine, reclamantul (ori intervenientul principal) poate formula cererea de chemare în
garanție, ori cererea de chemare în judecată a altei persoane până la terminarea cercetării
10 În sensul aplicabilității dispozițiilor referitoare la regularizare în cazul acestei proceduri, precum și a
altor proceduri necontencioase, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., pp. 51 – 52. 11 A se vedea pe larg D.N.Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, pp. 484 –
485; în același sens, Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 571. 12 Pentru argumente în sens contrar, care ar justifica regularizarea cererii reconvenționale, a se vedea A.A.
Chiș, op.cit., p. 50.
11
procesului în fața primei instanțe [art. 68 alin.(2), art. 73 alin.(2)], iar intervenția voluntară
principală13 poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în fond [art. 62 alin.(2)].
Dincolo de incompatibilitatea procedurii regularizării – care se desfășoară în camera de
consiliu, fără citare, ori doar cu citarea titularului cererii introductive de instanță – cu regulile
aplicabile judecății (și discutării admiterii în principiu a unor cereri incidentale), dacă se acceptă
regularizarea cererilor incidentale, încheierea de anulare va avea un regim juridic distinct, după
cum cererea a fost formulată în etapa prealabilă scrisă, caz în care ar fi supusă în mod separat
cererii de reexaminare la alt complet al aceleiași instanțe, ori după cum a fost formulată în cursul
judecății, caz în care ar fi supusă apelului la instanța superioară, odată cu fondul [ori, dacă se
acceptă ideea că o cerere informă ar putea fi respinsă ca inadmisibilă în cadrul verificării
admisibilității în principiu, separat cu apel, în condițiile arătate de art. 64 alin.(4) NCPC14]. Ori
această diferență de regim juridic ni se pare greu de primit.
Pe de altă parte, credem că opțiunea legiuitorului, de a face trimitere în cuprinsul art. 209
alin.(5) doar la art. 201, iar nu și la art. 200 NCPC nu trebuie socotită întâmplătoare, aplicarea
procedurii regularizării și în cazul altor cereri decât cererea introductivă de instanță nefiind
urmărită de legiuitor, ori scopul avut în vedere la elaborarea normei trebuie avut în vedere de
interpret.
2.6. Cele mai importante chestiuni din punct de vedere practic sunt întrebările de a ști
care sunt elementele supuse verificării și în cazul cărora dintre acestea neîndeplinirea
obligațiilor stabilite de lege atrage sancțiunea nulității.
Răspunsul la prima întrebare este simplu, deoarece art. 200 alin.(1) impune completului
de judecată să verifice „dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute la
art. 194 – 197”, fiind vorba despre toate aceste cerințe, în lipsa oricăror distincții sau nuanțări
13 Nu ne referim în acest context la intervenția accesorie, aceasta având natura unei simple apărări, ceea ce
explică posibilitatea de a fi formulată inclusiv în căile de atac. 14 Credem însă că o cerere informă ar trebui anulată chiar înainte de discutarea admiterii în principiu,
printr-o încheiere supusă căii de atac odată cu fondul, potrivit dreptului comun, întrucât încuviințarea în
principiu presupune o seamă de verificări care nu pot fi făcute în cazul în care cererea incidentală nu
respectă (cel puțin) dispozițiile art. 196 alin.(1) NCPC, nefiind, bunăoară, motivată în fapt.
12
prevăzute de lege. Bunăoară, trebuie verificat dacă cererea și înscrisurile atașate acesteia au fost
depuse în numărul legal de exemplare, respectiv dacă s-a plătit taxa de timbru prevăzută de lege.
În schimb, în mod evident nu formează obiectul verificărilor în procedura regularizării
parcurgerea producerii prealabile impuse de o normă legală imperativă, precum în materia
contenciosului administrativ (cf. art. 7 – 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ), ori a procedurii ordonanței de plată [art. 1.014 și art. 1.016 alin.(2) NCPC].
Sancțiunea inadmisibilității, atrasă de omisiunea reclamantului de a parcurge o procedură
prealabilă impusă în mod obligatoriu de lege, poate fi invocată doar de către pârât, prin
întâmpinare [art. 193 alin.(2)15], ceea ce implică în mod logic depășirea procedurii regularizării și
15 Achiesăm la opinia conform căreia în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, excepția
inadmisibilității poate fi ridicată și la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
Sub un alt aspect, învederăm că simplul fapt că o normă juridică specială – indiferent dacă este situată în
Cod ori în alt act normativ – instituie sancțiunea expresă a inadmisibilității [precum, bunăoară, art. 1.016
alin.(2) NCPC] nu înseamnă nicidecum că excepția inadmisibilității ar putea fi invocată de instanță din
oficiu, întrucât este de principiu că o normă specială se completează cu norma generală în ce privește
aspectele pe care nu le reglementează. Instituind sancțiunea expresă a inadmisibilității în cuprinsul art.
1.016 alin.(2) NCPC, legiuitorul a voit doar să clarifice care sunt consecințele juridice ale omisiunii de a-l
soma pe debitor, anterior introducerii cererii de emitere a ordonanței de plată, iar nicidecum să deroge de
la art. 193 alin.(2) NCPC, care instituie regula în materie; în măsura în care ar intenționa ca neparcurgerea
unei proceduri prealabile obligatorii să poată fi invocată din oficiu de instanță, legiuitorul ar trebui să
dispună expres aceasta [cum a procedat, spre exemplu, în cuprinsul art. 193 alin.(3), al cărui conținut nu
lasă loc de interpretare - și aceasta independent de împrejurarea că soluția cuprinsă în acest text este
curioasă, întrucât verificarea unor evidențe constituie mai degrabă un procedeu probatoriu decât o
veritabilă procedură prealabilă, și nejustificată, întrucât nu se vede de ce obligativitatea verificării
evidențelor succesorale este stabilită printr-o normă de ordine publică, în vreme ce procedura prealabilă în
materia contenciosului administrativ este reglementată printr-o normă de ordine privată, a cărei
nerespectare poate fi invocată doar de pârât]. Cu alte cuvinte, una este sancțiunea, alta este regimul de
invocare a neregularității și de aplicare a sancțiunii, acesta din urmă fiind stabilit de art. 193 NCPC. În
același sens, cu privire la procedura prealabilă de informare cu privire la mediere, a se vedea Al. Suciu,
„Unele considerații privind sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată în caz de
neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea”, în
13
comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, în condițiile art. 201 NCPC. Ca atare,
instanța poate cel mult să atragă atenția reclamantului asupra necesității depunerii dovezii de
parcurgere a procedurii prealabile, dar nu poate regulariza și cu atât mai puțin anula cererea doar
pentru inexistența acestei dovezi.
În ce privește a doua întrebare, apreciem că principial sancțiunea anulării cererii poate
interveni în cazul neîndeplinirii oricărei cerințe dintre cele la care se referă art. 194 – 197 NCPC,
iar nu doar în cazul cerințelor la care se referă art. 196 alin.(1) NCPC.
Acest punct de vedere poate fi chestionat, întrucât art. 196 alin.(1) NCPC sancționează
expres cu nulitatea acele cereri care nu cuprind numele ori denumirea părții, obiectul cererii,
motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții ori a reprezentantului acesteia, iar partea finală
a acestui text trimite direct la art. 200 NCPC. Înseamnă aceasta că legiuitorul a voit să permită
judecătorului să anuleze cererea doar în cazul lipsurilor la care se referă art. 196 alin.(1)?
Dacă se adoptă această interpretare,16 ne întrebăm care mai este sensul obligației de a
verifica toate elementele prevăzute de art. 194 – 197 NCPC și de a pune în vedere reclamantului
complinirea lor, câtă vreme pentru omisiunea majorității elementelor prevăzute de aceste texte de
lege nu s-ar putea aplica nicio sancțiune în procedura regularizării! Pe de altă parte, credem că
art. 201 alin.(1) și (2) trebuie interpretate în mod coroborat, sensul art. 200 alin.(2) fiind acela că
neîndeplinirea oricărei cerințe dintre cele verificate potrivit alin.(1) poate atrage sancțiunea
anulării, dacă aceasta a fost anterior învederată reclamantului, dându-i-se ocazia să remedieze
lipsurile cererii sale17.
RRDP nr. 2/2013, p. 199. Pentru critica justificată a obligativității de a participa la ședința de informare
privind medierea, sub sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a se vedea Gh. Florea, în
V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, pp. 553 – 554. 16 A se vedea pentru acest punct de vedere, e.g., M. Ursuța, „Scurte considerații cu privire la elementele
obligatorii ale cererii de chemare în judecată în NCPC”, disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data
de 16.09.2013). 17 Așadar, nu s-ar putea anula cererea de chemare în judecată pentru alte aspecte decât lipsurile
comunicate în scris reclamantului, pentru că în caz contrar s-ar încălca în mod grav principiile
contradictorialității și al dreptului la apărare, reclamantul fiind privat de ocazia de a remedia
14
Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat mai exigent cuprinsul cererii de chemare în
judecată (art. 194 NCPC), ori nu se poate presupune că același legiuitor a privit o seamă de
elemente importante ale cererii – anume cele care nu se încadrează în dispozițiile art. 196 alin.(1)
– ca fiind simple elemente accesorii și în cele din urmă facultative, de vreme ce nerespectarea lor
nu poate atrage nicio sancțiune eficace.
În al doilea rând, elemente precum indicarea valorii obiectului cererii, atunci când
criteriul valoric prezintă relevanță pentru determinarea competenței după valoare și a taxei de
timbru ori indicarea dovezilor propuse, dar și depunerea cererii în numărul legal de exemplare18
sunt indispensabile pentru buna desfășurare a procesului, fiind necesar ca nerespectarea lor să
atragă sancțiunea nulității, în condițiile art. 200 NCPC. După cum vom vedea, această soluție
rezultă, în privința taxelor judiciare de timbru, din dispozițiile OUG nr. 80/2013.
Desigur, împrejurarea că art. 196 alin.(1) NCPC prevede în mod expres care sunt
elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată, fără de care aceasta poate fi anulată în
orice stadiu al procesului, implică în mod necesar ideea unei „ierarhizări” a importanței
neregularitățile constatate. Ca urmare, într-o atare ipoteză (anularea cererii pentru alte neregularități decât
cele comunicate reclamantului), cererea de reexaminare ar trebui admisă, urmând ca procedura
regularizării să fie reluată. A se vedea, în sensul necesității de a se comunica neregularitățile constatate,
dar și în sensul că nerespectarea dispozițiilor art. 194 – 197 atrage, în condițiile legii, anularea cererii de
chemare în judecată, și Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 570. 18 Considerăm că dispozițiile art. 195 NCPC, care privesc anume cererea de chemare în judecată, sunt
speciale și derogatorii față de prevederile art. 149 alin.(3) NCPC, aplicabile oricărei cereri adresate
instanței, din care rezultă că instanța poate – dacă sunt create condițiile organizatorice și financiare
necesare, ceea ce în prezent nu este cazul – să îndeplinească din oficiu ori să pună în sarcina oricăreia
dintre părți obligația de a depune cererea în numărul de exemplare prevăzut de art. 149 alin.(1) NCPC.
Această dispoziție constituie un temei legal pentru acele situații în care instanța poate efectiv să
complinească o lipsă punctuală – e.g., au fost depuse 7 exemplare de pe motivele de apel, în loc de 9, iar
amânarea judecății nu este o soluție adecvată față de urgența pricinii – , însă nu are nicidecum ca scop să
exonereze părțile de obligațiile ce le revin potrivit legii, mizând pe împrejurarea că aceste obligații vor fi
îndeplinite de instanță. În acest sens, trebuie menționat că grefierii sunt o resursă umană cu o înaltă
calificare, al căror timp nu poate fi irosit cu activități de fotocopiere, pentru a nu mai vorbi despre
insuficiența și starea precară a fotocopiatoarelor.
15
cerințelor instituite de art. 194 și urm. NCPC19. Dacă în cazul cerințelor prev. de art. 196 alin.(1)
sancțiunea nulității nu comportă nicio explicație specială, în cazul celorlalte cerințe, deși trebuie
pornit de la premisa că neîndeplinirea lor poate atrage anularea, judecătorul cauzei trebuie să
analizeze în ce măsură în concret acea mențiune era necesară pentru buna desfășurare a cauzei și
în ce măsură lipsurile au o gravitate suficientă pentru a justifica anularea cererii în procedura
regularizării.20
Cu alte cuvinte, anularea cererii nu intervine implacabil, pentru orice lipsuri formale ale
cererii de chemare în judecată. Fiind o sancțiune de natură să îngrădească, fie și temporar,
accesul reclamantului la justiție, care este o componentă a dreptului constituțional și
convențional la un proces echitabil [art. 21 alin.(3) din Constituție, art. 6 par.1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului], această sancțiune trebuie să fie proporțională cu motivele care
o justifică. Ideea de proporționalitate între ingerința într-un drept fundamental și motivul de
interes public care o justifică trebuie să devină una firească, de natură a orienta interpretarea și
aplicarea cotidiană a normelor procesuale. De aici ideea deja enunțată, care doar aparent nu are
19 Interpretarea contrară, care dă relevanță exclusiv dispozițiilor art. 200 alin.(1) NCPC, care nu distinge
între diferitele lipsuri formale ale cererii, ar face ca art. 196 alin.(1) să fie lipsit de orice efect și de orice
utilitate, ori, după cum se știe, o normă juridică trebuie interpretată în sensul în care să producă efecte
juridice, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect. În plus, după cum vom arăta și în cele ce
urmează, o normă juridică nu poate fi interpretată niciodată în mod izolat, fără a avea în vedere
conexiunea ei cu alte principii și norme ale Codului; cu alte cuvinte, interpretarea trebuie să fie
sistematică și teleologică, iar nu izolată și mecanică. Mai adăugăm că art. 200 alin.(2) nu constituie o
normă „specială” față de art. 196 NCPC, câtă vreme ambele articole privesc cererea de chemare în
judecată, având aceeași sferă de aplicare. Ele trebuie așadar corelate, inclusiv în cadrul procedurii de
regularizare. În sens contrar, a se vedea G. Lefter, „Regularizarea cererii de chemare în judecată –
principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim și previzibil”, studiu
disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 15.11.2013). 20 Nu spunem că această analiză ar trebui să se regăsească într-o motivare aprofundată a încheierii de
anulare, ci în primul rând că ea trebuie să fie inerentă raționamentului judiciar însuși. Ea se poate reflecta
într-o manieră succintă în motivarea încheierii de anulare, fiind suficient să se constate că judecătorul a
luat în considerare și a făcut aplicarea principiului proporționalității.
16
un suport legal, conform căreia nu orice viciu formal, ci un viciu de o anumită gravitate ar trebui
să atragă anularea cererii.21
Tendința practicii judiciare, de a impune o „ștachetă ridicată”, verificând cu rigurozitate
elementele prev. de art. 194 – 197 NCPC ni se pare principial corectă și de apărat, având în
vedere că adoptarea unui nou Cod de procedură civilă este momentul în care se poate crea
deprinderea sănătoasă a aplicării integrale și nedistorsionate a unor dispoziții legale obligatorii
(!). Este preferabil ca îndeosebi avocații să se adapteze cerințelor Noului Cod, mai degrabă decât
să formuleze proteste, ori să exercite presiuni pentru neaplicarea dispozițiilor referitoare la
regularizarea cererii. Totuși, cel puțin în parte aceste reacții negative sunt justificate de unele
excese care decurg tocmai din ignorarea ideii de proporționalitate, ori, uneori, chiar din
încălcarea dispozițiilor legale.22
Fără a ignora scopul legitim urmărit de legiuitor prin introducerea mențiunii obligatorii a
codului numeric personal al reclamantului [în ce-l privește pe cel aparținând pârâtului, nu ar
trebui să existe probleme, de vreme ce acesta urmează a fi indicat doar dacă este cunoscut de
reclamant, potrivit art. 194 lit.a) NCPC23], ori prin obligativitatea certificării tuturor înscrisurilor
21 În sens contrar, a se vedea V. Bozeșan, „Limitele de apreciere în soluționarea cererii de reexaminare –
art. 200 alin.(6) NCPC”, studiu disponibil pe www.juridice.ro; de asemenea, G. Lefter, op.cit. Tezele
tranșante ale acestui autor nu pot fi primite, întrucât ele ignoră cerința interpretării sistematice și
teleologice a dispozițiilor art. 200 NCPC. Acestea nu pot fi absolutizate și detașate din contextul
principiilor fundamentale ale procesului civil și al celorlalte dispoziții din Cod. Dacă este real că instanța
nu este în drept să chestioneze motivele care au determinat legiuitorul să instituie o anumită cerință de
formă, cu scopul de a le pune la îndoială, este însă absolut necesar ca instanța să aibă în vedere scopul
urmărit de legiuitor la edictarea dispoziției legale respective, pentru a aplica textul de așa manieră încât să
răspundă acestui scop, iar nu într-o manieră excesiv de formalistă și de rigidă, care nu ține cont de intenția
reală a legiuitorului. 22 Pentru a ne referi doar la două situații mai frapante, anularea cererii de chemare în judecată pentru
nedepunerea dovezii de parcurgere a unei proceduri prealabile ori anularea cererii ca urmare a
nedepunerii răspunsului la întâmpinare (!) constituie încălcări flagrante ale legii. 23 În ce privește art. 148 alin.(1) teza a II-a NCPC, la care art. 194 lit.a) face trimitere, neindicarea adresei
de e-mail, a numărului de telefon sau fax nu poate atrage anularea cererii, întrucât acestea vor fi indicate
numai „dacă este cazul”, respectiv dacă partea deține asemenea mijloace de comunicare și dorește să le
17
depuse pentru conformitate cu originalul, credem că aceste lipsuri nu justifică, singure, anularea
cererii în procedura regularizării, chiar dacă nu au fost complinite în termenul fixat de instanță.
De asemenea, dacă în multe cazuri valoarea obiectului cererii și indicarea modului de
calcul a acesteia, cu depunerea înscrisurilor corespunzătoare [art. 194 lit.c)] este necesară pentru
determinarea competenței materiale și a taxei de timbru, în acele situații în care o atare necesitate
nu există – bunăoară, cererea este de competența unei anumite instanțe, indiferent de valoare, iar
taxa de timbru este fixă ori cererea este scutită de taxă de timbru – ar fi excesiv de formal și după
părerea noastră chiar greșit să se impună reclamantului în condițiile art. 200 NCPC să indice,
totuși, această valoare, chiar dacă ea nu prezintă importanță pentru buna desfășurare a procesului.
Cu alte cuvinte, nu argumentul formal, potrivit căruia legea nu distinge, este cel potrivit
în acest context, ci argumentul teleologic, conform căruia trebuie avut în vedere scopul pentru
care a fost instituită regularizarea cererii, urmând ca dacă acest scop nu se regăsește în concret,
regularizarea să nu fie efectuată. În acest sens, reamintim că, în ce ne privește, judecătorul
dispune de un incontestabil drept de apreciere asupra chestiunii de a ști în ce măsură lipsurile
formale sunt suficient de grave pentru a parcurge regularizarea ori dacă poate trece la
comunicarea cererii, potrivit art. 201 NCPC.
În aceeași ordine de idei, credem că lipsa motivelor de drept nu justifică anularea cererii,
în condițiile în care ar reclamantul putea să nu fie în măsură să indice textele de lege aplicabile
pretenŃiei sale (nu trebuie uitat că în România asistența juridică nu este obligatorie în fața primei
instanțe!), iar instanŃa este Ńinută să califice juridic cererea, prin raportare la obiectul său şi la
motivele de fapt pe care se sprijină, şi să dea eficienŃă normelor de drept aplicabile [iura novit
curia, cf. art. 22 alin.(1) şi (4) NCPC].24
folosească, ceea ce în cazul unei persoane fizice nu poate fi, totuși, presupus. Situația ar putea fi diferită în
cazul unei instituții publice. 24 În sens asemănător (lipsa motivelor de drept poate fi complinită în cadrul procedurii regularizării, însă
dacă expunerea faptelor este suficientă pentru a rezulta incidența unei norme juridice, instanța ar trebui să
încadreze în drept faptele litigioase), a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul
Cod...”, p. 558; în sens contrar (lipsa motivelor de drept atrage anularea cererii), a se vedea D.N.
Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 463, cu precizarea că, pentru autoare,
18
În ce privește lipsa totală a motivelor de drept din cuprinsul cererii de chemare în
judecată, din cuprinsul art. 22 alin.(4), care permite expres judecătorului fie să dea, fie să
restabilească calificarea juridică exactă, rezultă în mod evident că textul are în vedere, în primul
rând, situația în care reclamantul nu a indicat niciun motiv de drept și nu a efectuat o calificare
juridică a pretenției sale și a situației de fapt pe care se întemeiază. În această situație, instanța
este obligată să pună în discuție la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate
calificarea juridică a cererii și să dea ea însăși respectiva calificare, dacă reclamantul, bunăoară
neasistat juridic, nu este în măsură să formuleze o precizare pertinentă în această privință. Ca
urmare, este greșit să se spună că în această ipoteză cererea va fi anulată, întrucât astfel
dispozițiile art. 22 alin.(4) teza I NCPC ar fi de plano negate, aplicarea lor practică fiind
imposibilă (de vreme ce o cerere fără temei juridic ar fi anulată în procedura regularizării, nu s-ar
ajunge niciodată la situația în care instanța va da ea însăși calificarea juridică cererii deduse
judecății). Desigur, poate fi readus în discuție argumentul eronat că art. 200 NCPC derogă de la
tot restul Codului, lăsând toate principiile și dispozițiile acestuia fără aplicare, însă o atare soluție
este atât de absurdă, încât rezultă în mod limpede necesitatea interpretării sistematice, teleologice
și, am adăuga noi, rezonabile a dispozițiilor art. 200 NCPC, care nu trebuie rupte din context.25
motivarea în drept înseamnă explicarea obiectului acțiunii, din perspectiva dreptului substanțial și a celui
procesual, iar nu indicarea textelor de lege aplicabile, care vor fi stabilite de instanță, aceasta având
posibilitatea de a stabili corecta încadrare a faptelor (ibidem, p. 460). 25 Într-un sens parțial diferit, a se vedea G. Lefter, op.cit. Autorul consideră că indicarea unui text de lege
sau a unui principiu de drept ar fi absolut necesară pentru a evita sancțiunea anulării, pronunțată în
condițiile art. 200 NCPC, însă concede că textul de lege indicat ar putea să nu aibă nicio legătură cu
situația de fapt pe care se întemeiază cererea, întrucât punerea în discuție a calificării juridice corecte
excede fazei de regularizare. Ultima aserțiune este incontestabilă, însă atunci ne întrebăm care mai este
motivul legitim, rațional pentru a-i impune reclamantului să indice, totuși, un temei de drept, câtă vreme
acesta ar putea fi unul aleatoriu, iar nu unul edificator cu privire la adevărata natura juridică a acțiunii. Și
în acest context, autorul absolutizează dispozițiile art. 200 NCPC și argumentul ubi lex..., fără a face
corelațiile necesare cu alte texte din cod, îndeosebi art. 22 alin.(1), (4) și (5) NCPC, care afirmă în termeni
categorici dreptul și totodată obligația instanței de a da calificarea juridică corectă cererii, chiar în pofida
opoziției reclamantului care insistă în temeiul și calificarea greșite date inițial, sub singura rezervă a
acordului expres la care se referă art. 22 alin.(5).
19
Pe de altă parte, judecătorul nu poate alege soluția facilă de a-l obliga pe reclamant să
indice anumite texte de lege, pentru a se raporta ulterior doar la acestea, constatându-le
(eventual) inaplicabile și să respingă cererea pentru acest considerent. O asemenea manieră de a
proceda, întâlnită din păcate în practica judiciară, nu ține cont de principiul elementar potrivit
căreia instanța este îndreptățită și obligată să cunoască și să dea eficiență normelor juridice
aplicabile, indiferent de textele de lege invocate de părți (iura novit curia). Mai mult, art. 22
alin.(4) și (5) NCPC clarifică o chestiune controversată în reglementarea anterioară, statuând că –
sub rezerva acordului expres la care se referă alin.(5) – judecătorul nu este ținut nici de
calificarea juridică dată de titularul cererii, chiar dacă acesta insistă asupra ei, fiind în drept să
dea calificarea juridică corectă, desigur cu prealabila punere în discuție a acestei chestiuni. Toate
acestea exced în mod evident procedurii de regularizare.
În ce privește dovezile, achiesăm principial la distincția deja propusă în doctrină,26
potrivit căreia neindicarea oricărei dovezi ori folosirea unei formule care echivalează cu
neindicarea probelor („orice probe utile cauzei”) justifică anularea cererii, întrucât reclamantul
încalcă obligațiile impuse de art. 14 alin.(2) NCPC, iar pârâtul este lipsit de posibilitatea de a
formula apărări pertinente față de pretențiile formulate – această posibilitate implică și
cunoașterea și discutarea probelor pe care se întemeiază partea adversă. Se tinde astfel la
De asemenea, este încă o dată ignorat în mod esențial art. 196 alin.(1) NCPC, care erijează
motivarea în fapt printre elementele esențiale ale cererii, în vreme ce motivarea în drept, nu. După cum s-
a observat deja în doctrină, Noul Cod accentuează, cu subtilitate, ponderea elementului factual în
structura noțiunii de cauză a cererii de chemare în judecată, element care este unul esențial și imutabil, în
vreme ce elementul de drept este unul accesoriu – putând lipsi, de vreme ce instanța poate da ea
calificarea juridică, ceea ce evident nu se poate face în procedura de regularizare! - și mutabil, supus
recalificării de către instanță, cu prealabila punere în discuție a acestei chestiuni [a se vedea în acest sens
Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 428]. Ori, în opinia pe care o
combatem se ignoră această schimbare fundamentală de optică a legiuitorului, cu reverberații ample în ce
privește rolul instanței, principiul contradictorialității, noțiunea de cauză a cererii de chemare în judecată
și chiar întinderea autorității lucrului judecat și se afirmă, dimpotrivă, că importanța motivării în drept s-a
accentuat, autorul citat raportându-se doar la dispozițiile art. 200 NCPC. 26 În acest sens, G. Boroi, prelegere susținută la Institutul Național al Magistraturii cu privire la Noul Cod
de procedură civilă (21.03.2013), înregistrare disponibilă pe http://www.inm-lex.ro/NCPC/index.html.
20
eludarea fazei scrise și la surprinderea adversarului, ceea ce contravine noii reglementări.
Trebuie însă observat că nu poate fi exclusă ipoteza în care reclamantul nu propune nicio probă
pentru simplul motiv că nu dispune de niciun mijloc de probă, acționându-l pe pârât în judecată
în speranța că acesta va achiesa la pretențiile formulate, recunoscând temeinicia acestora. Oricât
de temerară ar putea părea o asemenea strategie procesuală, ea nu poate fi cenzurată pe tărâmul
regularității formale a cererii, reclamantul asumându-și riscul respingerii cererii, ca neîntemeiate
(iar nu a anulării acesteia în procedura regularizării, care ar fi vădit nelegală, dacă din cuprinsul
cererii rezultă că reclamantul nu are probe de administrat). Pe de altă parte, în literatura de
specialitate s-a arătat cu temei că există situații în care sarcina probei este inversată, incumbând
pârâtului, situație care nu poate fi ignorată cu ocazia verificării și regularizării cererii
introductive.27 De asemenea, nu corespunde unei aplicări corecte a dispozițiilor art. 200 NCC
anularea cererii pe motiv că nu s-a indicat teza probatorie, această chestiune urmând a fi
discutată în cadrul cercetării procesului.
Dacă însă a fost solicitată fie și o probă în condiții de regularitate procesuală, cererea
ulterioară de încuviințare a unei noi probe va fi evaluată din perspectiva dispozițiilor art. 254
NCPC, sancțiunea pentru propunerea tardivă a probelor fiind decăderea. Așadar, instanța nu ar
putea să impună reclamantului în faza regularizării să depună la dosar anumite dovezi (sub
rezerva celor impuse chiar de dispozițiile art. 194 NCPC, precum certificatul fiscal ori extrasul
de carte funciară, în cazul imobilelor), ci doar cu ocazia fixării termenului de judecată, potrivit
art. 203 NCPC. După cum s-a observat în mod just, instanța încalcă dispozițiile legale dacă
impune reclamantului să depună la dosar anumite înscrisuri (cu excepția celor a căror necesitate
rezultă din cuprinsul art. 194 NCPC – n.n.), întrucât etapa regularizării are ca scop verificarea
formală a cererii introductive de instanță și nu trebuie să se substituie cercetării judecătorești28
(ori să anticipeze etapa încuviințării sau ordonării din oficiu a probelor). Ca urmare, nu prin
rezoluția de regularizare [art. 200 alin.(2) NCPC] se poate impune reclamantului să depună la
dosar înscrisuri care servesc soluționării cauzei, dar nu sunt menționate expres de textele
referitoare la cererea de chemare în judecată, ci cel mai devreme prin rezoluția de fixare a
27 A se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 563. 28 A se vedea M. Ursuța, op.cit.
21
termenului de judecată, prevăzută de art. 203 NCPC, și aceasta sub rezerva dezbaterilor purtate
asupra admisibilității și concludenței probei la primul termen de judecată.
De asemenea, ni se par de neacceptat soluțiile de anulare a cererii de chemare în judecată,
în condițiile art. 200 alin.(3) NCPC, pe motiv că reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, fără a
enunța în chiar cuprinsul cererii ce înscrisuri au fost depuse, o asemenea cerință (de enumerare a
înscrisurilor atașate cererii) neavând niciun suport legal. Totodată, deși achiesăm la ideea că
elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată, precum obiectul acesteia și identitatea
celui chemat în judecată, trebuie să rezulte chiar din cuprinsul acestei cereri și nu al înscrisurilor
anexate, apreciem că nici această soluție nu trebuie absolutizată, câtă vreme identificarea
elementelor care lipsesc din cuprinsul cererii propriu-zise se impune cu puterea evidenței în
unele cazuri, neridicând nicio dificultate pentru judecător. Astfel, dacă se formulează plângere
contravențională împotriva unui proces-verbal corect identificat, neindicarea expresă a
intimatului nu ar trebui să atragă anularea cererii, dacă identitatea acestuia rezultă din cuprinsul
procesului-verbal anexat.29 De asemenea, nu ar putea interveni anularea cererii de chemare în
judecată pentru neindicarea CNP-ului reclamantului, dacă o copie de pe cartea de identitate a
reclamantului a fost anexată cererii.30 Însă, salvgardarea cererii în aceste condiții are caracter
excepțional și nu se poate considera că judecătorul are obligația sistematică de a parcurge toate
înscrisurile atașate cererii pentru a deduce din cuprinsul lor elementele formale care nu au fost
indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, deși art. 194 NCPC obligă la aceasta.
Contrar unei opinii exprimate recent în literatura de specialitate,31 credem că judecătorul
care soluționează cererea de reexaminare este la rândul său în drept să aprecieze dacă cerința
neîndeplinită era suficient de gravă – respectiv de natură să impieteze asupra bunei desfășurări a
procesului și asupra posibilității pârâtului de a se apăra – pentru a justifica sancțiunea anulării
cererii. Așadar, judecătorul cererii de reexaminare poate reevalua proporționalitatea sancțiunii și 29 În sens contrar, a se vedea G. Lefter, op.cit. 30 S-a arătat că în acest caz ar trebui să intervină nulitatea, întrucât există posibilitatea ca reclamantul să fie citat la
domiciliul său, menționat în cartea de identitate, cu toate că acesta dorește să fie citat în altă parte (în acest sens, G.
Lefter, op.cit.). Însă, reclamantul nu poate pretinde să fie citat la un domiciliu efectiv, ori ales pentru comunicarea
actelor de procedură pe care nu l-a indicat, procedura de citare fiind valabil îndeplinită la domiciliul care rezultă din
evidențele serviciului public competent (cf. în acest sens art. 91 NCC) și din actele dosarului. 31 A se vedea V. Bozeșan, op.cit.
22
poate reveni asupra măsurii anulării, dacă aceasta pare excesivă. În măsura în care cerința care a
determinat anularea este prevăzută de art. 194 – 197, s-a făcut o aplicare corectă a acestora (a se
vedea nuanțările propuse în cele ce preced, de exemplu în privința valorii obiectului cererii, a
motivelor de drept și a dovezilor), iar lipsurile au fost comunicate reclamantului, judecătorul
cererii de reexaminare ar trebui să admită această cerere doar dacă anularea este obiectiv
disproporționată, iar nu pentru simplul fapt că el însuși înclină spre o aplicare mai puțin strictă a
textelor de lege în materie.32
Mai mult, dacă judecătorul, verificând cererea, a pus în vedere reclamantului, sub
sancțiunea anulării, să remedieze mai multe lipsuri ale cererii, iar reclamantul remediază o parte
dintre acestea, subzistând lipsuri cu caracter puțin grav (de exemplu, unele înscrisuri nu au fost
certificate pentru conformitate cu originalul, nu a fost indicat CNP-ul reclamantului), instanța
este în drept să aprecieze că aceste lipsuri nu justifică anularea, nefiind „ținută” să anuleze ori de
câte ori constată că obligațiile stabilite nu au fost îndeplinite integral. Desigur, într-o atare
situație, opțiunea de a nu anula cererea (ci de a dispune prin rezoluție comunicarea cererii către
pârât, conform art. 201 NCPC) trebuie explorată cu o anumită precauție, doar în situația în care
reclamantul și-a îndeplinit o parte relevantă a obligațiilor impuse, iar cele rămase nu justifică, în
sine, anularea cererii, lipsa lor nefiind de natură să împiedice în mod substanțial buna desfășurare
a procesului.
Deși toate cele de mai sus introduc o serie de nuanțări care pot fi găsite criticabile de
adepții ambelor soluții „extreme”, raționamentul propus este unul destul de simplu.
Se pornește de la premisa obligativității tuturor mențiunilor prev. de art. 194 – 197
NCPC.33 Apoi, din coroborarea cu alte texte ale Codului rezultă totuși că lipsa unor elemente nu
atrage sancțiunea anulării, fie pentru că instanța este obligată să califice juridic cererea (iura
32 Într-un sens parțial diferit, dar cu sublinierea diferenței de optică dintre judecătorul cauzei, pe de-o
parte, și judecătorul cererii de reexaminare, pe de altă parte, a se vedea V. Bozeșan, op.cit. 33 Formează obiectul verificărilor impuse de art. 200 NCPC și existența altor mențiuni impuse de norme
speciale, aplicabile anumitor cereri de chemare în judecată. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, în G.
Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 482.
23
novit curia), fie pentru că intervin alte sancțiuni prevăzute de lege, precum decăderea, fie pentru
că în concret acestea nu sunt necesare în cauza respectivă.
De aici rezultă în mod firesc ideea interpretării teleologice a textelor privitoare la
regularizarea cererii de chemare în judecată și a aplicării lor doar acolo unde se regăsește
rațiunea urmărită prin adoptarea lor (ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex), precum și ideea de
proporționalitate a sancțiunii cu gravitatea lipsurilor constatate, impusă de principiile generale
ale statului de drept, ca și, în mod specific, de accesul la justiție, ca aspect inerent al dreptului la
un proces echitabil. Elementul de apreciere care decurge de aici este inerent oricărei activități
judiciare și nu poate fi calificat drept arbitrar. Facultatea judecătorului de a modera, de a nuanța,
de a aplica legea deopotrivă exigent și într-o manieră rezonabilă trebuie cultivată de judecători și
facilitată de lege. Doar în mod aparent o soluție normativă tranșantă, lipsită de nuanțe (se
anulează întotdeauna pentru x și nu se anulează niciodată pentru y) este de natură să asigure
certitudinea juridică, pentru că legiuitorul nu poate prevedea niciodată complexitatea tuturor
situațiilor ivite în practica judiciară, iar o soluție rigidă se poate dovedi inadecvată în multe
cazuri.
În acest context, este de menționat că o aplicare excesiv de rigidă, formalistă a textelor de
lege referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată generează riscul unei modificări
legislative care ar determina un regres semnificativ, implicând cel puțin în parte întoarcerea la
situația anterioară, caracterizată de o aplicare laxă a cerințelor referitoare la sesizarea instanței.
Contrar aparenței, un asemenea deznodământ ar fi cel puțin la fel de dăunător pentru buna
administrare a justiției ca tendința actuală a unor instanțe de a complica și de a formaliza excesiv
procedura prev. de art. 200 NCPC. Învederăm de asemenea că, în ce ne privește, textul de lege
aici discutat este constituțional, față de scopul legitim urmărit (buna înfăptuire a justiției, într-un
termen optim și previzibil, respectarea dreptului la apărare al pârâtului, exercitarea cu bună-
credință a drepturilor procesuale) însă că aplicarea sa incorectă poate duce, în cazuri concrete, la
încălcarea dreptului constituțional și convențional la un proces echitabil, în măsura în care textul
este aplicat mecanic și rigid, într-o manieră excesiv de formalistă și care nu ține seama de
proporționalitatea care trebuie să existe între lipsurile formale constatate și gravitatea sancțiunii
anulării cererii.
24
2.7. Din punct de vedere procedural, încheierea de anulare a cererii informe se va
pronunța fără citarea părților, soluție care rezultă atât din interpretarea sistematică a art. 200
NCPC – reclamantul va fi citat doar la soluționarea cererii de reexaminare, conform art. 200
alin.(6) – cât și din coroborarea art. 200 alin.(3) cu dispozițiile art. 532 alin.(1) teza a II-a NCPC,
care instituie regula citării facultative în materie necontencioasă.34 Ori, în ce ne privește, înainte
de comunicarea cererii către pârât procedura nu se află încă într-o fază contencioasă, aplicarea
cel puțin corespunzătoare a regulilor specifice procedurii necontencioase fiind o soluție legală.35
Chiar dacă procedura regularizării se află în „anticamera” procedurii contencioase propriu-zise,
subliniem că aceasta nu are caracter „administrativ”, ci un vădit caracter jurisdicțional,36 întrucât
ea implică verificarea actului de procedură prin raportare la regulile de drept aplicabile, instanța
fiind ținută să se pronunțe asupra regularității formale a învestirii sale, ca și asupra numeroaselor
incidente care pot interveni cu privire la timbraj, prin încheieri motivate, susceptibile de
definitivare în urma exercitării căii de atac prevăzute de lege. Regăsim aici trăsăturile definitorii
ale actului jurisdicțional, respectiv aplicarea legii la o situație de fapt determinată,
contradictorialitatea (fie și restrânsă, concretizată într-o manieră specifice acestei faze de debut a
procesului) și pronunțarea unei hotărâri motivate asupra chestiunii supuse judecății.
Achiesăm de asemenea la opinia potrivit căreia dacă reclamantul își îndeplinește
obligațiile după împlinirea termenului de 10 zile prev. de art. 200 alin.(2), dar înainte de
pronunțarea încheierii la care se referă art. 200 alin.(3), anularea cererii nu mai poate fi dispusă,
întrucât cauza de nulitate a dispărut înainte ca instanța să se pronunțe asupra excepției de nulitate
[art. 177 alin.(3)]. Mai mult, apreciem că și în lipsa acestui text de lege soluția s-ar fi impus: de
34 A se vedea și A.A. Chiș, op.cit.,, p. 53; Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul
Cod...”, p. 571. 35 Practica judiciară a adoptat de altfel pe temeiul art. 532 alin.(1) teza a II-a NCPC o soluție punctuală pe
care o socotim judicioasă, anume citarea reclamantului care din cauza vârstei, pregătirii ori altor
circumstanțe nu ar fi în măsură să înțeleagă obligațiile comunicate în scris de instanță și să se conformeze
acestora, pentru a i se învedera verbal care sunt elementele ce trebuie îndreptate. Deși această soluție nu
se încadrează în litera Codului, nu excludem aplicarea ei, cu titlu de excepție, pentru a da un conținut real
dialogului dintre instanță și un reclamant aflat într-o situație dintre cele exemplificate anterior, în etapa
regularizării.
36 În sens contrar, G. Lefter, op.cit.
25
vreme ce scopul urmărit, adică regularizarea cererii, a fost atins, anularea contravine legii și
constituie o soluție strict formală, care nu poate fi considerată a urmări un scop legitim.
Este lipsită de temei teza potrivit căreia prin dispozițiile art. 200 alin.(6) NCPC,
legiuitorul a voit să deroge de la prevederile cuprinse în art. 177 alin.(3). Art. 200 alin.(6) are ca
scop să prevină interpretarea potrivit căreia complinirea lipsurilor ar fi posibilă și în etapa
soluționării cererii de reexaminare, interpretare care ar fi deschis calea abuzului de drept și a
deresponsabilizării reclamantului. Finalitatea textului este doar aceea de a evidenția că
regularizarea trebuie să intervină până la data la care instanța verifică cererea, nicidecum ulterior;
pentru a avea garanția că cererea nu va fi anulată, reclamantul trebuie să-și îndeplinească
obligațiile în termenul de 10 zile fixat de lege; dacă însă reclamantul depune completările
solicitate, fie și după expirarea termenului, însă înainte ca instanța să procedeze la o nouă
verificare, scopul procedurii de regularizare este atins, iar anularea este un gest strict formal și
dăunător, întrucât nu se poate susține că reclamantul a tergiversat judecata, de vreme ce și-a
îndeplinit totuși obligațiile înainte ca dosarul să ajungă la judecător; respectarea termenului de 10
zile nu poate fi erijată în scop de sine stătător, care primează față de orice alte aspecte; anularea îl
expune pe reclamant pierderii de timp și de bani [cf. art. 45 lit.d) din OUG nr. 80/2013] și
multiplică volumul de lucru al instanței, cererea urmând a fi introdusă din nou pe rolul său. Mai
mult, este eronată afirmația că prin dispozițiile art. 200 NCPC legiuitorul ar fi voit să deroge de
la regimul de drept comun al nulității actelor de procedură,37 aserțiune care se întemeiază, din
nou, pe tendința de a conferi un caracter autonom și cuprinzător unui singur text de lege, deși
este de principiu că norma specială, prin care se instituie sancțiunea nulității într-un caz concret,
se completează pentru toate aspectele pe care nu le reglementează cu normele generale, în speță,
cu cele care reglementează instituția nulității actelor de procedură.
Alta este însă situația în cazul în care reclamantul își îndeplinește obligațiile după
împlinirea termenului de 10 zile și după ce s-a dispus anularea cererii; în acest caz, cererea de
reexaminare trebuie respinsă, întrucât prin ipoteză anularea s-a dispus corect, iar regularizarea nu
a avut loc înăuntrul termenului prevăzut de lege, încheierea atacată fiind legală.38
37 În acest sens, G. Lefter, op.cit. 38 A se vedea și V. Bozeșan, op.cit.
26
2.8. Dacă reclamantul renunță la judecată înainte de comunicarea cererii de chemare în
judecată către pârât, apreciem justă opinia conform căreia în acest caz, instanța va stabili un
termen de judecată în camera de consiliu, cu citarea doar a reclamantului, urmând să ia act prin
încheiere de renunțarea la judecată.39 Această soluție rezultă și din interpretarea a contrario a
dispozițiilor art. 406 alin.(3) NCPC, interpretare care impune concluzia că se poate renunța la
judecată și înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, ori această
comunicare este precedată de regularizarea cererii introductive. În tot cazul, nu se vede de ce
instanța ar încunoștința pârâtul despre introducerea unei cereri de chemare în judecată la care
reclamantul a renunțat – dacă totuși se apreciază necesar să se ia act de renunțarea la judecată la
termenul de judecată stabilit, ar fi necesar ca pârâtul să fie citat cu mențiunea că reclamantul a
renunțat la judecată, pentru a nu-l determina pe pârât să facă cheltuieli inutile, care nu ar putea fi
acoperite, față de prevederile art. 406 alin.(3).
2.9. O chestiune de mare interes practic este reprezentată de efectul anulării cererii de
chemare în judecată asupra întreruperii prescripției ori, după caz, a termenului de decădere,
intervenită odată cu introducerea cererii. Se păstrează acest efect întreruptiv sau, ca urmare a
anulării cererii, el este înlăturat cu efect retroactiv? Îndeosebi în cazul termenelor de decădere,
care sunt adesea scurte, înlăturarea cu efect retroactiv a întreruperii termenului ar avea ca efect
pierderea accesului la justiție al reclamantului, ceea ce ar reprezenta o consecință foarte drastică.
În această materie sunt însă incidente prevederile judicioase ale art. 2.539 alin.(2) NCPC,
conform cărora prescripția nu este întreruptă (...) dacă cererea de chemare în judecată a fost
anulată; „cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de (...)
anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin
cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie
admisă.” Așa fiind, în măsura în care în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a anulării
39 În acest sens, D.N. Theohari, prelegere susținută în cadrul conferinței cu privire la probleme practice
ivite în aplicarea NCPC, Univ. N. Titulescu, București, 7 – 8.06.2013.
27
cererii este introdusă o nouă cerere, cu același conținut, care este de data aceasta admisă,40
efectul întreruptiv de prescripție al cererii inițiale se păstrează.41
Aceeași soluție se aplică și termenelor de decădere, de vreme ce art. 2.548 alin.(3) NCC
dispune că „de asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în
justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare
ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind
aplicabile în mod corespunzător.” Printre dispozițiile referitoare la întreruperea prescripției se
numără și art. 2.539 alin.(2) teza a II-a NCC.42 Pe de altă parte, aplicarea corespunzătoare a
acestei dispoziții înseamnă că după anularea primei cereri reclamantul nu dispune de un termen
de 6 luni pentru introducerea noii cereri – ceea ce ar fi un beneficiu nejustificat, dacă termenul
inițial de decădere era de 15 zile, ori de 30 de zile – ci de un nou termen cu aceeași lungime ca
termenul inițial. În acest sens, trebuie subliniat că ori de câte ori legiuitorul prevede că o anumită
dispoziție legală se aplică în mod corespunzător, aceasta nu se aplică ad litteram, ci cu adaptările
necesare la instituția juridică asupra căreia își extinde aplicarea.
2.10. O chestiune controversată în practica judiciară recentă este chestiunea de a ști dacă
instanța necompetentă este ținută să parcurgă procedura de verificare și de regularizare a cererii
de chemare în judecată prev. de art. 200 NCPC.
Această chestiune amintește de disputa cunoscută cu privire la ordinea de soluționare a
excepțiilor de necompetență, respectiv de netimbrare.43
40 Dacă însă și a doua cerere ar fi anulată, potrivit art. 200 alin.(3) NCPC, întreruperea prescripției la data
primei cereri este înlăturată cu efect retroactiv. În acest caz însă, a doua cerere va întrerupe la rândul său
prescripția, cu consecința că dacă (o eventuală) a treia cerere este formulată înăuntrul termenului de 6 luni
prevăzut de lege, prescripția va fi considerată întreruptă de la data introducerii celei de-a doua cereri. 41 A se vedea și V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, „Impactul Noului Cod Civil asupra unor instituŃii
de drept procesual civil”, în RRDP nr. 1/2012, pp. 99 – 100. 42 În acest sens, D.N. Theohari, prelegere susținută în cadrul conferinței cu privire la probleme practice
ivite în aplicarea NCPC, Univ. N. Titulescu, București, 7 – 8.06.2013. 43 Pentru amănunte, a se vedea Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, pp.
386 – 387.
28
Sub imperiul Noului Cod, pentru soluționarea acestei vechi dileme trebuie avut în vedere
că lipsurile formale ale cererii de chemare în judecată, precum și neîndeplinirea obligației de
plată a taxei judiciare de timbru, impun judecătorului cauzei să stabilească un termen pentru
regularizarea cererii de chemare în judecată [art. 200 alin.(1) și (2)]; în măsura în care obligațiile
stabilite – inclusiv acelea referitoare la plata taxei de timbru – nu sunt îndeplinite, cererea va fi
anulată, prin încheiere pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților. În acest stadiu al
procedurii, instanța nu are posibilitatea de a-și verifica competența. Rezultă prin urmare că, în
noua reglementare, excepția nulității cererii de chemare în judecată, inclusiv în considerarea
netimbrării, are prioritate față de verificarea competenței.44 Reclamantul nu ar putea invoca pe
calea cererii de reexaminare că instanța sesizată nu este competentă, ci doar că anularea a fost
dispusă eronat, întrucât fie pretinsele neregularități nu erau reale, fie acestea au fost înlăturate în
termenul acordat în acest scop [art. 200 alin.(4) și (6) NCPC45].
Din art. 131 NCPC, care obligă la verificarea competenței la primul termen la care părțile
sunt legal citate, rezultă că excepŃia nelegalei citări are prioritate faŃă de excepŃia necompetenŃei,
întrucât judecătorul nu ar putea hotărî asupra acesteia din urmă, dacă nu sunt legal citate toate
părŃile; în strânsă legătură cu aceasta, dacă se pune problema existenŃei imunităŃii de jurisdicŃie,
această chestiune are de asemenea prioritate, tocmai pentru a putea stabili dacă partea respectivă
poate fi citată sau nu; de asemenea, dacă partea fără capacitate de exerciŃiu, ori cu capacitate de
exerciŃiu restrânsă nu are reprezentant legal, instanŃa nu ar putea statua asupra unor incidente
procesuale înainte de a desemna un curator special, în condiŃiile art. 58 NCPC, care impune
desemnarea unui curator dintre avocaŃii desemnaŃi în acest scop de barou pentru fiecare instanŃă
judecătorească), ori până când instanŃa de tutelă va numi un tutore, în condiŃiile legii.
SoluŃionând aceste incidente, instanŃa nu face propriu-zis o judecată, ci asigură cadrul procesual
44 Este firesc ca excepŃia nulităŃii cererii de chemare în judecată să primeze faŃă de excepŃia
necompetenŃei. Spre exemplu, dacă reclamantul nu indică obiectul cererii, ori valoarea acestuia, sau
cererea nu conŃine o expunere oricât de sumară a motivelor de fapt pe care se întemeiază, instanŃa nu
poate determina regulile de competenŃă aplicabile, impunându-se anularea cererii, în condiŃiile art. 196
alin.(1) NCPC și ale art. 200 alin.(3) NCPC. 45 Nu credem că ipoteza anulării eronate a cererii de chemare în judecată se referă la necompetența
instanței sesizate, ci doar la maniera în care instanța a aplicat dispozițiile art. 194 și urm. NCPC. În sensul
susținut de noi, a se vedea, mai recent, G. Lefter, op.cit.
29
necesar pentru exerciŃiul corespunzător al drepturilor procesuale recunoscute de lege părŃilor
(îndeosebi dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, în condiții de regularitate
procesuală).
Așadar, soluționarea excepției de necompetență implică o activitate de judecată care, în
concepția Codului, impusă de o succesiune firească a lucrurilor, este subsecventă regularizării
lipsurilor formale ale cererii de chemare în judecată. Apoi, excepția nu poate fi soluționată decât
după citarea pârâtului, citare care ar fi strict formală și lipsită de orice semnificație, dacă
pârâtului nu i s-ar comunica și cererea de chemare în judecată și copie de pe înscrisurile atașate;
odată comunicată cererea, o regularizare subsecventă, în fața instanței competente, apare ca
tardivă și, în tot cazul, dacă cererea este în cele din urmă anulată (ca netimbrată sau ca informă),
pârâtul a angajat cheltuieli inutile pentru angajarea unui apărător sau pentru prezentarea la
termenul de judecată.
Ca urmare, discutarea prioritară a necompetenței, înainte ca lipsurile formale cu privire la
cuprinsul cererii de chemare în judecată și cu privire la timbraj să fie înlăturate, răstoarnă logica
reglementării și nu constituie o aplicare corectă a dispozițiilor Noului Cod.
O singură rezervă se poate însă face cu privire la situația în care reclamantul sesizează o
instanță care nu are competența funcțională de a judeca în primă instanță, precum Înalta Curte de
Casație și Justiție ori, sub rezerva competenței speciale în materie de contencios administrativ,
curtea de apel. În aceste cazuri, credem că instanța este în drept să fixeze un termen doar în
vederea discutării necompetenței (scop în care pârâtul va fi citat cu copie de pe cerere și
înscrisuri), urmând ca regularizarea propriu-zisă să fie efectuată, dacă (mai) este cazul, de către
instanța competentă.
Soluția pe care o susținem, anume parcurgerea cu prioritate a procedurii de regularizare,
rezultă fără echivoc și din dispozițiile art. 33 alin.(2), respectiv ale art. 39 alin.(2) din OUG nr.
80/2013, din care rezultă, în esență, că cererea va fi comunicată pârâtului doar după rezolvarea
tuturor incidentelor referitoare la timbraj și după legala timbrare a cererii de chemare în
judecată.46
46 A se vedea pentru amănunte infra, pct. 3.1.
30
2.11. O altă problemă ivită în practica recentă este specificul „regularizării” impuse
completului de apel sau de recurs de dispozițiile art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/201347, care au
„dublat” în mod neoportun și neinspirat dispozițiile relevante ale NCPC.
Pentru soluționarea acestei chestiuni, trebuie pornit de la dispozițiile (corecte ale) art. 471
alin.(3) NCPC,48 conform cărora „în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile
prevăzute de lege, președintele instanței [este vorba despre instanța a cărei hotărâre se atacă,
după cum rezultă din art. 471 alin.(1) și (8) – s.n. L.Z.] sau persoana desemnată de aceasta care
primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice
cererea de îndată, dacă este prezent și este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin
poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face
înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta
apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va
acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să
depună completarea sau modificarea cererii (s.n. – L.Z.)”.
Pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/2013, observăm că
prin prevederile art. 471 alin.(3) NCPC legiuitorul nu a urmărit, în niciun caz, să permită
judecătorului care pune în vedere apelantului să completeze sau să modifice cererea să anuleze o
eventuală cerere de apel informă, în primul rând pentru că acest judecător este un judecător de la
prima instanță, a cărei hotărâre se atacă. Ori, asupra validității cererii de apel poate statua numai
instanța de control judiciar, nefiind admisibil ca instanța a cărei hotărâre se atacă să anuleze
cererea de apel (împrejurarea că în dreptul comparat sunt cunoscute și alte soluții nu prezintă
relevanță în acest context).
47 Potrivit art. XX alin.(2), în cazul in care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege,
completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris,
apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va
face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Art. XVII alin. (3) prevede că această dispoziție
legală se aplică în mod corespunzător și în recurs. 48 Cu privire la acest text de lege, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul
Cod...”, pp. 1067 – 1070.
31
Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să modifice acest mecanism în trăsăturile sale esențiale,
ci numai să amâne – de altfel, în mod nejustificat – aplicarea dispozițiilor conform cărora
pregătirea dosarului pentru soluționarea căii de atac de reformare se face la instanța a cărei
hotărâre se atacă. Așadar, putem concluziona că nu corespunde voinței legiuitorului ca cererea de
apel informă să fie anulată în procedura regularizării, o atare anulare fiind posibilă numai în
cursul dezbaterilor în fața instanței de apel ori, după caz, în cadrul procedurii de filtrare în recurs
(dacă acesta este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Pe de altă parte, dacă examinăm cu atenție dispozițiile art. 470 NCPC, referitoare la
conținutul cererii de apel, observăm că cerințele de indicare a motivelor de fapt și de drept pe
care se întemeiază apelul, respectiv a probelor invocate în susținerea apelului sunt prevăzute sub
sancțiunea decăderii [art. 470 alin.(3)]; în lipsa unei precizări similare celei din vechea
reglementare, potrivit căreia motivele și probele puteau fi indicate până la prima zi de înfățișare
în fața instanței de apel, se impune concluzia că motivarea apelului și indicarea probelor trebuie
să aibă loc înăuntrul termenului de apel, însă nicidecum mai devreme. Ca urmare, dacă apelantul
declară apel în a III-a zi de la comunicarea hotărârii, soluția de a-i pune în vedere să motiveze
apelul și să indice probele în termen de 10 zile de la primirea comunicării [art. XX alin.(2) din
Legea nr. 2/2013] constituie o soluție nelegală, întrucât Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să
deroge de la dispozițiile art. 470 NCPC, ci numai de la prevederile referitoare la pregătirea
dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă (art. XIII din
Legea nr. 2/2013). Mai mult, ar fi flagrant nelegală anularea apelului pentru neîndeplinirea
acestor cerințe, câtă vreme art. 470 NCPC, text special în materia apelului, prevede o sancțiune
specială, anume decăderea. Soluția anulării este de altfel de neprimit și pentru că vine în vădită
contradicție cu dispozițiile legale care consacră efectul devolutiv al apelului, întrucât apelul
nemotivat și prin care nu se solicită dovezi noi, departe de a fi nul, provoacă o devoluțiune totală,
în limitele celor invocate la prima instanță [art. 476 alin.(2) și art. 478 alin.(2) NCPC].
Așadar, în apel, aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 200 alin.(3) NCPC nu este
posibilă. Soluția este limpede și în lumina dispozițiilor art. 471 NCPC: apelantul beneficiază de
întreg termenul de apel și, în condițiile legii, chiar de o extensie a acestui termen cu 5 zile pentru
a se conforma dispozițiilor art. 470 NCPC; în măsura în care cererea de apel nu cuprinde, în
final, toate elementele prevăzute de lege, intervine sancțiunea anulării sau, după caz, a decăderii,
32
după distincțiile prev. de art. 470 alin.(3) NCPC, însă oricare dintre aceste sancțiuni poate fi
aplicată doar de către instanța de apel, la termenul de judecată.
În condițiile în care art. XX alin.(2) din Legea nr. 2/2013 prevede, în mod inexplicabil, un
termen invariabil de 10 zile pentru complinirea „lipsurilor” cererii de apel, singura interpretare
care asigură concilierea acestui text cu dispozițiile art. 470 NCPC este că aceste lipsuri pot privi
doar elementele prev. de art. 470 alin.(1) lit.a) și b), anume datele de identificare ale părților și
indicarea hotărârii atacate.49 În ce privește plata taxei judiciare de timbru, aceasta poate fi
complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel, iar în
privința semnăturii, art. 470 alin.(3) face trimitere expresă la dispozițiile art. 196 alin.(2), fiind
așadar posibilă semnarea cererii până la primul termen de judecată în fața instanței de apel. Însă,
de cele mai multe ori datele de identificare ale părților se vor regăsi în dosar, ceea ce
demonstrează inutilitatea dispozițiilor art. XX alin.(2), precum și faptul că în apel există doar un
rudiment de regularizare, căruia nu-i poate fi asociat în niciun caz mecanismul sancționator prev.
de art. 200 alin. (3) NCPC.
În cazul recursului, inadecvarea dispozițiilor art. XX alin.(2) și ale art. XVII alin.(3) din
Legea nr. 2/2013 este la fel de evidentă, întrucât dacă recursul nu îndeplinește cerințele de formă,
el se anulează în procedura de filtrare a recursurilor, potrivit art. 493 alin.(5) NCPC, dispoziție
specială și derogatorie care înlătură, din nou, orice posibilitate de aplicare a dispozițiilor art. 200
alin.(3) NCPC. Ca urmare, și în recurs, anularea cererii de recurs informe nu intervine în
procedura de regularizare, ci în procedura filtrului (dacă instanța de recurs este Înalta Curte de
Casație și Justiție), ori în ședință publică, la termenul acordat (dacă instanța de recurs este un
tribunal sau o curte de apel).
49 După cum spuneam, s-ar încălca drepturile procesuale ale apelantului dacă i s-ar impune să motiveze
apelul și să indice probele „în termen de 10 zile de la primirea comunicării”, deși termenul de apel rămas
este mai lung – pentru a nu mai vorbi de ipoteza în care apelantul alege să nu motiveze apelul și să se
prevaleze doar de probele administrate la prima instanță! – după cum s-ar conferi acestuia un beneficiu
nejustificat, dacă deși împlinirea termenului de apel era iminentă la data depunerii cererii incomplete,
apelantul ar beneficia de un nou „termen de 10 zile de la primirea comunicării” pentru a face completările
necesare.
33
De lege ferenda, se impune abrogarea grabnică a dispozițiilor art. XV alin.(2) din Legea
nr. 2/2013, urmând a fi aplicate prevederile art. 471 NCPC, cu unica diferență că, în cazul
proceselor începute înainte de 1 ianuarie 2016, pregătirea dosarului se face de către instanța de
control judiciar.
3. Recent, a fost adoptată OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Fosta
reglementare devenise inadecvată în raport de succesivele modificări aduse legislației civile și
procesual-civile, îndeosebi ca urmare a intrării în vigoare a NCC și a NCPC. Din acest punct de
vedere, ordonanța conține numeroase soluții novatoare. În cele ce urmează, vom aborda
corelarea dispozițiilor noului act normativ cu dispozițiile NCPC referitoare la regularizarea
cererii de chemare în judecată și la stabilirea competenței după criteriul valoric.
3.1. Înainte de adoptarea OUG nr. 80/2013 s-a pus problema efectelor cererii de
reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite de instanță, respectiv a cererii de ajutor public
judiciar asupra termenului de 10 zile, acordat reclamantului pentru regularizarea cererii, potrivit
art. 200 alin.(3) NCPC. S-au avansat soluțiile suspendării, respectiv chiar a întreruperii
termenului menționat, niciuna dintre acestea nefiind însă consacrată de un text de lege.
Întrucât problema rămâne de interes practic, față de regulile de drept tranzitoriu anterior
discutate (din care rezultă că OUG nr. 80/2013 este aplicabilă doar cererilor de chemare în
judecată înregistrate la instanță după intrarea sa în vigoare, iar nu și proceselor deja începute, și
aceasta chiar dacă verificarea timbrajului și regularizarea cererii nu au avut încă loc), apreciem
că efectul cererilor anterior menționate este acela de întrerupere a termenului de 10 zile acordat
reclamantului pentru regularizarea cererii; după comunicarea încheierii de respingere a cererii de
reexaminare, ori, după caz, a încheierii de soluționare a cererii de ajutor public judiciar sau a
încheierii prin care s-a soluționat cererea de reexaminare împotriva modului de soluționare a
cererii de ajutor public judiciar curge un nou termen de 10 zile, înăuntrul căruia reclamantul are
posibilitatea de a se conforma dispozițiilor instanței.50 Această soluție a fost de altfel expres
consacrată de legiuitor în materia termenului de apel și de recurs, prin art. 13 din OUG nr.
51/2008 privind ajutorul public judiciar, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012
50 În același sens, a se vedea D.N. Theohari, în în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p.
484.
34
pentru punerea în aplicare a NCPC, însă dintr-o scăpare nu a fost reglementată o soluție similară
și pentru termenul de regularizare a cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013, „împotriva modului de stabilire a taxei
judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanŃă, în termen
de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata
taxei judiciare de timbru.”
În condițiile alin.(2), „cererea se soluŃionează în camera de consiliu de un alt complet,
fără citarea părŃilor, prin încheiere definitivă. DispoziŃiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de
procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de
chemare în judecată. InstanŃa va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată, în
condiŃiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai după soluŃionarea cererii de
reexaminare.”
De asemenea, potrivit art. 33 alin.(2) din ordonanță, „dacă cererea de chemare în judecată
este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiŃiile art.
200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligaŃia de a timbra cererea în cuantumul
stabilit de instanŃă şi de a transmite instanŃei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen
de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanŃei. Prin aceeaşi comunicare instanŃa îi pune
în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiŃiile legii, cerere de acordare a
facilităŃilor la plata taxei judiciare de timbru,51 în termen de 5 zile de la primirea comunicării.
DispoziŃiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce
priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. InstanŃa însă nu va
proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condiŃiile art. 201 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, decât după soluŃionarea cererii de acordare a facilităŃilor la plata taxei judiciare
de timbru.”
Din aceste texte de lege rezultă următoarele idei:
51 Facilitățile la plata taxei judiciare de timbru acordate persoanelor juridice sunt reglementate de art. 42
alin.(2) și de art. 43 din OUG nr. 80/2013. Desigur, art. 33 alin.(2) are un sens larg, referindu-se și la
ajutorul public judiciar acordat persoanelor fizice.
35
1) Atât cererea de reexaminare a taxei de timbru, cât și cererea de ajutor public judiciar
nu prelungesc termenul de 10 zile acordat reclamantului pentru complinirea lipsurilor cererii de
chemare în judecată, altele decât cele referitoare la timbraj. Dacă, spre exemplu, reclamantul nu a
semnat cererea și nu a depus numărul legal de exemplare de pe aceasta și nu remediază aceste
omisiuni în termenul de 10 zile de la comunicarea lor, cererea va fi anulată, chiar dacă o
eventuală cerere de ajutor public judiciar nu a fost încă soluționată – aceasta va fi respinsă, prin
încheierea de anulare, ca rămasă fără obiect.
2) Pe de altă parte însă, până la soluționarea cererilor anterior menționate nu este posibilă
anularea cererii introductive de instanță pentru neîndeplinirea obligațiilor referitoare la timbraj.
Chiar dacă textele legale nu prevăd expres, în măsura în care în urma reexaminării taxei de
timbru, ori a soluționării definitive a cererii de ajutor public judiciar, reclamantul nu a fost scutit
integral de plata taxei, însă a îndreptat celelalte lipsuri ale cererii, acesta va fi citat cu mențiunea
obligației de a plăti taxa de timbru, acordându-i se un nou termen de 10 zile în acest scop.52
Așa fiind, efectul cererilor de reexaminare, respectiv de ajutor public judiciar este similar
unei întreruperi a termenului de 10 zile, însă numai în ce privește îndeplinirea obligației de plată
a taxei judiciare de timbru.
3) În toate cazurile, se va proceda la comunicarea cererii către pârât doar după
soluționarea cererilor la care facem referire și, deși textele nu prevăd expres, numai după plata
taxei judiciare de timbru rămase în sarcina reclamantului. În cazul în care obligația de plată a
taxei nu este îndeplinită, cererea va fi anulată, prin încheiere pronunțată în condițiile art. 200
alin.(3) NCPC. Soluția se impune, deoarece taxele de timbru se plătesc anticipat [art. 33 alin.(1)
din OUG nr. 80/2013] și nu este judicios ca pârâtului să-i fie comunicată o cerere care va fi
anulată, în final, ca netimbrată, fiind astfel expus riscului de a face unele cheltuieli de judecată
inutile. De aceea, credem că nu ar fi corect procedeul în care s-ar pune în vedere reclamantului
obligația de plată a taxei de timbru doar pentru primul termen de judecată. Noile reglementări
implică ideea că nu se trece la comunicarea cererii către pârât, a fortiori nici la stabilirea
termenului de judecată până ce se plătește taxa datorată (sub rezerva unei eventuale eșalonări).
52 A se vedea, în acest sens, și T.C. Briciu, op.cit.
36
4) Din ansamblul reglementării rezultă că reclamantul poate formula cerere de ajutor
public judiciar pentru plata taxei de timbru doar în etapa regularizării, întrucât dacă a plătit taxa,
formularea ulterioară a unei astfel de cereri ar fi lipsită de obiect, iar dacă nu este în măsură să
plătească taxa comunicată după primirea cererii, trebuie să formuleze cerere de ajutor public
judiciar în termen de 5 zile de la primirea comunicării taxei datorate și a celorlalte lipsuri ale
cererii introductive, dacă este cazul [art. 33 alin.(2) din OUG nr. 80/2013 și art. 200 alin.(2)
NCPC].
5) Dacă reclamantul nu a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a
taxei judiciare de timbru, în condițiile art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013, el nu mai poate
critica existența și cuantumul obligației de timbraj stabilite în sarcina sa pe calea cererii de
reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii sale (pentru netimbrare și, eventual, pentru
alte lipsuri). Credem că această soluție se impune, întrucât art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013
prevede un termen de decădere de 3 zile de la comunicarea inițială a taxei datorate, în vreme ce
termenul de 15 zile pentru formularea cererii de reexaminare curge de la data comunicării
încheierii de anulare [art. 200 alin.(5) NCPC].53
6) Clarificându-se o controversă mai veche, legiuitorul a prevăzut în art. 39 alin.(1) din
OUG nr. 80/2013 că doar reclamantul poate formula cerere de reexaminare împotriva modului
de stabilire a taxei de timbru.
Anterior, credem că cererea de reexaminare putea fi formulată și de pârât, acesta fiind
interesat ca în sarcina reclamantului să fie stabilită taxa corectă, pentru ca, după caz, neplata
taxei datorate potrivit legii să ducă la anularea cererii ori pentru a se evita ca reclamantul să
plătească o taxă prea mare, ceea ce în final ar fi sporit cheltuielile de judecată datorate de pârât,
dacă acesta ar fi căzut în pretenții. Această soluție nu mai poate fi reținută. Însă, pentru
argumentele expuse, credem că pârâtul poate critica pe calea apelului – ori, după caz, a
recursului, dacă hotărârea nu este susceptibilă de apel – nelegala stabilire a taxei de timbru,
întrucât după ce a căzut în pretenții interesul său nu mai este doar unul ipotetic, preventiv, ci este
născut și actual (cf. art. 33 NCPC). În tot cazul, nu poate fi primită varianta în care pârâtul nu are
53 În sens contrar, se pare, C.V. Radu, „Cererea de reexaminare. Corelații între OUG nr. 80/2013 privind
taxele judiciare de timbru și NCPC”, studiu disponibil pe www.juridice.ro.
37
nicio posibilitate de a contesta taxa datorată de reclamant, deși aceasta finalmente produce
consecințe patrimoniale în ce-l privește, întrucât s-ar încălca dreptul de acces la justiție, sub
aspectul dreptului de a fi ascultat efectiv cu privire la o contestație reală și serioasă asupra
drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (cf. art. 6 par.1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului).
3.2. Am arătat cu altă ocazie54 că valoarea obiectului litigiului, stabilită în condițiile art.
98 alin.(1) și (3) – potrivit valorii indicate în cererea reclamantului, iar în caz de contestație, în
temeiul înscrisurilor prezentate și explicațiilor date de părți, fiind exclus probatoriul de altă
natură, îndeosebi expertizele prețuitoare – va fi avută în vedere și pentru stabilirea taxei judiciare
de timbru, atunci când aceasta se calculează la valoare. Numai din punct de vedere teoretic se
poate distinge între valoarea stabilită în vederea determinării competenței și valoarea stabilită în
vederea timbrajului. Din punct de vedere logic și practic, acestea trebuie să coincidă, nefiind
admisibil ca instanța să stabilească taxa de timbru la o valoare superioară celei avute în vedere
pentru determinarea competenței.
Cu alte cuvinte, dispozițiile cu privire la determinarea competenței după valoarea cererii
introductive de instanță sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în materia timbrajului.
Concluzia care se impunea, chiar anterior OUG nr. 80/2013, era că pe temeiul art. 83 lit.k) din
Legea nr. 76/2012 trebuiau considerate abrogate prevederile art. 5 alin.(2) din normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, care impuneau, în caz de contestație asupra
valorii obiectului litigiului, efectuarea unei expertize de specialitate.
Această teză este confirmată de legiuitor, fiind totodată instituită o reglementare
complementară în ce privește drepturile reale imobiliare.
Potrivit art. 31 alin.(2) din OUG nr. 80/2013, „în cazul taxelor calculate în funcŃie de
valoarea obiectului cererii, valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea
prevăzută în acŃiune sau în cerere. Dacă valoarea este contestată sau apreciată de instanŃă ca vădit
derizorie, evaluarea se face în condiŃiile art. 98 alin. (3) din Codul de procedură civilă.”
54 A se vedea pe larg Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 295 – 298.
38
În condițiile art. 31 alin.(3), „în cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt
drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în funcŃie de valoarea impozabilă a
bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanŃă ca vădit
derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile
orientative ale proprietăŃilor imobiliare.”
Așadar, noua reglementare exclude varianta efectuării unei expertize pentru a determina
valoarea la care se face taxarea și face trimitere la reglementările NCPC pentru determinarea
valorii obiectului cererii. Legiuitorul noului Cod a urmărit să limiteze probațiunea asupra valorii
obiectului litigiului, dând preeminență principiului disponibilității [i.e. valorii indicate de
reclamant, conform art. 98 alin.(1)], respectiv impunând o probațiune limitată la înscrisuri [art.
98 alin.(3)], fiind totodată instituite criterii complementare pentru determinarea competenței în
situații mai frecvent ivite în practică (art. 99 și urm. NCPC). Acest scop al legii noi ar fi însă
periclitat, iar noua reglementare golită de conținut, dacă s-ar administra probe costisitoare și care
cer timp, doar pentru determinarea bazei de impunere a taxei de timbru.
În cazul cererilor având ca obiect un drept real imobiliar, legiuitorul nu s-a raportat
exclusiv la valoarea impozabilă, astfel cum o face în cuprinsul art. 104 NCPC, pentru
determinarea competenței materiale. Fiind de notorietate că în prezent55 aceste valori sunt uneori
derizorii, s-a prevăzut că taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând
valorile orientative ale proprietăŃilor imobiliare, dacă valoarea impozabilă este contestată de părți
ori de instanță din oficiu, dacă aceasta din urmă constată caracterul vădit derizoriu al valorii
impozabile.56 Credem că textul trebuie interpretat în sensul în care simpla contestare a valorii
impozabile de către părți nu este suficientă, ci mai trebuie ca instanța să aprecieze această
contestație ca fiind fondată, găsind ea însăși că valoarea impozabilă are un caracter aparent
derizoriu. O interpretare literală a textului, întemeiată în mod simplist pe utilizarea conjuncției
„sau”, ar face dispozițiile legale referitoare la utilizarea valorii impozabile drept criteriul
55 Desigur, soluția adoptată de art. 104 NCPC este una principial corectă, ea nefiind adoptată în
considerarea unor realități imediate, ci pentru o aplicare îndelungată, ori este de presupus că pe termen
mediu valorile impozabile vor reflecta cu acuratețe din ce în ce mai mare valoarea de circulație a
imobilelor. 56 Pentru critica pertinentă a soluției legiuitorului, a se vedea T.C. Briciu, op.cit.
39
principal de stabilire a taxei de timbru în materie imobiliară inaplicabile, ori legea trebuie
interpretată în sensul în care să producă efecte; pe de altă parte, s-ar îngrădi în mod nepermis
puterea de apreciere a judecătorului, care este îndreptățit să rețină valoarea impozabilă ca fiind
cea verosimilă ori, dimpotrivă, să se raporteze la valoarea rezultată din grilele notariale.
Dacă totuși instanța se raportează, în condițiile legii, valoarea determinată potrivit grilelor
notariale, ne putem întreba dacă aceasta va sta și la baza determinării instanței competente.
Pentru răspunsul negativ pledează argumentul potrivit căruia soluția subsidiară de raportare la
grilele notariale, având rațiuni fiscale, este aplicabilă exclusiv taxei de timbru. Răspunsul
afirmativ ar fi întemeiat pe împrejurarea nu există o justificare temeinică pentru a stabili două
valori distincte, una pentru determinarea competenței și alta pentru stabilirea timbrajului, iar pe
de altă parte, inclusiv competența după materie trebuie stabilită prin raportare la o valoare
verosimilă a imobilului, iar nu prin raportare la o valoare considerată de instanță însăși ca vădit
derizorie. În ce ne privește, optăm pentru această din urmă interpretare.
Însă, invocarea excepției de necompetență materială trebuie să se facă cu respectarea
dispozițiilor art. 130 alin.(2), respectiv ale art. 131 NCPC: numai la primul termen la care părțile
sunt legal citate ori, în mod excepțional, dacă la acest termen se pune în discuție caracterul vădit
derizoriu al valorii impozabile și determinarea pe baza grilei notariale, la unicul termen acordat
pentru completarea probațiunii [art. 131 alin.(2)] este posibilă invocarea excepției necompetenței
materiale. Dacă stabilirea valorii pe temeiul grilei notariale are loc la un moment procesual
ulterior, aceasta va rămâne fără consecințe în ce privește competența instanței învestite, fiind
avută în vedere doar pentru stabilirea taxei de timbru.
3.3. În condițiile art. 58 alin.(1) și (2) NCPC, instanța desemnează pentru persoana fizică
lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă un curator special, fie
până la numirea reprezentantului ori, după caz, a ocrotitorului legal, fie în cazul în care între
incapabil și aceștia din urmă ar exista un conflict de interese. Totodată, curatorul special este
numit când o persoană juridică sau o entitate fără personalitate juridică dintre cele prev. de art.
56 alin.(2), chemate în judecată, nu are reprezentant.
40
Potrivit alin.(3), „numirea acestor curatori se face de instanța care judecă procesul, dintre
avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță judecătorească.57
Curatorul special are toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.”
În ce privește plata, alin.(4) prevede că „remunerarea provizorie a curatorului astfel numit
se fixează de instanță, prin încheiere, stabilindu-se totodată și modalitatea de plată. La cererea
curatorului, dată cu încetarea calității sale, ținându-se seama de activitatea desfășurată,
remunerația va putea fi majorată.”
De asemenea, în condițiile art. 167 NCPC, în cazul citării prin publicitate a pârâtului,
instanța va numi un avocat dintre avocații baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri
pentru reprezentarea intereselor pârâtului. De vreme ce art. 167 alin.(3) trimite la art. 58, se naște
întrebarea dacă această trimitere este făcută strict cu privire la modalitatea de desemnare ori dacă
ea trebuie înțeleasă că numirea curatorului special se va dispune numai în cazul persoanelor
fizice. În ce ne privește, optăm pentru această din urmă variantă, persoanele fizice fiind cele
îndreptățite la o protecție adițională, în vreme ce o persoană juridică, ce figurează cu un anumit
sediu într-un registru public accesibil tuturor, ar trebui să aibă reprezentarea consecințelor
juridice ale unei înregistrări inexacte, asumându-și inclusiv citarea legală la sediul înregistrat, dar
necorespunzător realității. Relevante în acest sens sunt și prevederile art. 229 NCC.
Mai mult, argumentul esențial în sprijinul acestei soluții – numai în cazul citării
persoanelor fizice prin publicitate se desemnează un curator special – este împrejurarea că art.
167 alin.(1) NCPC se referă doar la „domiciliul”, iar nu la „sediul” pârâtului, iar terminologia nu
poate fi socotită întâmplătoare, de vreme ce atunci când a vrut să se refere la sediu, legiuitorul a
menționat distinct acest element de identificare a persoanei juridice (cf., între multe alte exemple,
art. 107, art. 158, art. 164 alin.(1) lit.c), art. 425 alin.(1) lit.c) NCPC).
Noul Cod nu arată însă cui îi incumbă obligația de plată a curatorului special, ceea ce a
dat deja naștere unor dificultăți în practica judiciară.
57 Din acest text rezultă suficient de limpede că instanța numește persoana care va îndeplini funcția de
curator iar nu baroul, la cererea instanței. Baroul doar alcătuiește lista persoanelor susceptibile de a fi
numite curator special.
41
Pentru a rezolva această chestiune, au fost inserate unele dispoziții în cuprinsul OUG nr.
80/2013, pe care le vom analiza pe scurt în cele ce urmează.58
De vreme ce numirea curatorului special se face pentru protejarea intereselor legitime ale
părții incapabile ori citate prin publicitate, art. 48 alin.(1) prevede că avansarea remuneraŃiei
curatorului special numit de instanŃă în condiŃiile art. 58 şi 167 din Codul de procedură civilă
este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului.
În cazul părții citate prin publicitate, care nu participă la proces și este de presupus că nici
nu are cunoștință efectivă de acesta, numirea curatorului apare, în principiu,59 ca o necesitate,
pentru a asigura premisele unei minime apărări a intereselor sale; cu toate acestea, în asemenea
situații partea ale cărei interese sunt ocrotite nu poate avansa remunerația cuvenită curatorului
special. Pentru a nu se ajunge la un blocaj, art. 48 alin.(2) prevede că „instanŃa poate stabili, prin
încheierea prevăzută de art. 58 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ca avansarea remuneraŃiei
curatorului să se facă de cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuării
procesului.” Credem că deși această ipoteză este reglementată ca o excepție de la regulă, ea va fi
foarte frecventă în practică. Această situație naște însă întrebarea delicată dacă nu ar exista fie și
numai aparența unui conflict de interese, de vreme ce curatorul special este numit să apere
interesele unei părți, însă este remunerat din sumele avansate de cealaltă parte. Cu toate acestea,
soluția este una pragmatică.
Indiferent dacă remunerația a fost avansată de partea ocrotită ori de partea adversă, art. 48
alin.(3) dispune că „sumele avansate cu titlu de remuneraŃie a curatorului special se includ în
cheltuielile de judecată şi vor fi puse în sarcina părŃii care pierde procesul.” De vreme ce
remunerația a fost stabilită de instanță, nu întrevedem posibilitatea aplicării corespunzătoare a
58 A se vedea și T.C. Briciu, op.cit. 59 Se ridică problema de a ști dacă numirea curatorului este obligatorie și în procedura cererilor cu valoare
redusă, ori a ordonanței de plată, sau chiar în procedura de drept comun, dacă valoarea obiectului
litigiului este modică (e.g., obligarea la plata sumei de 100 lei). Deși în principiu dispozițiile referitoare la
numirea curatorului sunt aplicabile, nu excludem ca, în mod excepțional, instanța să decidă motivat că
numirea curatorului nu se impune față de miza ori complexitatea foarte redusă a litigiului. În acest fel se
evită împovărarea părții care ar cădea în pretenții cu suportarea unor cheltuieli de judecată adiționale, a
căror utilitate ar putea părea discutabilă.
42
dispozițiilor art. 451 alin.(1) NCPC, în sensul diminuării sumelor puse în sarcina părții căzute în
pretenții.
Potrivit art. 49 alin.(1), „în mod excepŃional, în cazuri urgente, care nu suferă amânare şi
dacă nici nu sunt îndeplinite condiŃiile pentru a proceda potrivit alin. (2), instanŃa va încuviinŃa
avansarea remuneraŃiei cuvenite curatorului special din bugetul statului. Sumele avansate din
bugetul statului cu titlu de remuneraŃie pentru curatorul special constituie cheltuieli judiciare şi
vor fi puse în sarcina părŃii care pierde procesul.” Alin.(2) dispune că „obligaŃia de plată a
cheltuielilor judiciare către stat constituie creanŃă fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând
obligaŃia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi
se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”
În fine, potrivit art. 49 alin.(3), dacă partea ocrotită prin numirea curatorului a pierdut
procesul şi este lipsită de venituri sau face parte dintr-o categorie pentru care legea prevede
acordarea asistenŃei juridice gratuite, sumele avansate din bugetul statului rămân în sarcina
acestuia.
Cu reticență, legiuitorul a instituit finalmente și posibilitatea ca remunerația curatorului
special să fie suportată din bugetul de stat, „în mod excepțional, în cazuri urgente, dacă nu sunt
îndeplinite condițiile pentru a proceda potrivit alin.(2)” – adică, spre exemplu, când reclamantul
este o instituție publică ori o altă persoană ce nu dispune de fondurile necesare remunerării
curatorului părții adverse. Această „supapă” este utilă mai ales în cazul proceselor urgente, când
nu este admisibil ca remunerarea curatorului special să constituie un aspect de natură să întârzie
judecata.
În raport de art. 49 alin.(2), instanța va menționa din oficiu în dispozitivul hotărârii prin
care se dezînvestește obligația de plată a sumelor avansate de stat cu acest titlu, în sarcina părții
care a pierdut procesul.
4. În concluzie, apreciem că procedura regularizării cererii introductive de instanță,
instituită de art. 200 NCPC, constituie un element util pentru a asigura de la bun început
respectarea condițiilor necesare unei bune desfășurări a judecății, dreptului la apărare al pârâtului
și unei depline contradictorialități.
43
În ce ne privește, tendința de a aplica în mod riguros noile reglementări este justificată,
fiind rezonabilă presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, care prevede
exigențe sporite pentru părți și instanță, în vederea asigurării unei bune desfășurări a actului de
justiție și a soluționării cererilor într-un termen optim si previzibil, legiuitorul a vrut să impună o
disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul
vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia. Fără ca noile texte să fie cu
totul „noi”, ele constituie adesea o reluare, o clarificare și, eventual, o accentuare a vechii
reglementări, care ajunsese să fie nesocotită ori relativizată în practica judiciară, atât de
judecători, cât și de avocați.
Din păcate, uneori pot fi constatate unele abordări prea formaliste ori soluții nelegale,
decurgând din greșita înțelegere și din necorelarea dispozițiilor Noului Cod; credem însă că
aceste chestiuni se vor regla, atât datorită moderației și echilibrului specifice funcției judiciare,
dar și ca urmare a dezbaterilor purtate în doctrină cu privire la noile instituții procedurale.
În această ordine de idei, trebuie avute în vedere scopul urmărit de legiuitor, ansamblul
reglementărilor cuprinse în NCPC precum și dreptul de acces la justiție, ca o componentă
esențială a dreptului la un proces echitabil, din care rezultă necesitatea proporționalității
sancțiunii anulării cererii cu gravitatea lipsurilor constatate și cu ansamblul circumstanțelor
cauzei.
În ce privește noua lege a taxelor de timbru, aceasta este de natură să aducă clarificări atât
cu privire la corelația cererilor de reexaminare a taxei judiciare de timbru și a cererii de ajutor
public judiciar cu procedura regularizării.
În mod binevenit, s-a eliminat aparenta nepotrivire existentă între art. 98 alin.(3) NCPC și
art. 5 alin.(2) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 (spunem aparentă,
întrucât acestea trebuie socotite implicit abrogate prin Legea nr. 76/2012 și prin OUG nr.
80/2013, în tot ceea ce este contrar noilor reglementări cu forță juridică superioară), statuându-se
că determinarea valorii obiectului în vederea taxării se va face potrivit dispozițiilor NCPC; doar
în materie imobiliară este instituit un criteriu complementar, care implică însă tot o probațiune
sumară, respectiv valoarea rezultată din grilele notariale în materie.
44
Deși sediul materiei poate părea impropriu, legiuitorul a folosit totodată „ocazia”
adoptării OUG nr. 80/2013 pentru a da o reglementare obligației de plată a remunerației
curatorului special numit potrivit art. 58 și art. 167 NCPC.