+ All Categories
Home > Documents > Tribunalele international penale ad-hoc

Tribunalele international penale ad-hoc

Date post: 06-Aug-2015
Category:
Upload: vera-ursu
View: 586 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
57
1. Introducere Dreptul penal internaţional a cunoscut pînă în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenţii internaţionale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind şi dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenţii cu caracter pur penal de incriminare şi sancţionare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale. În plan jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puţine. În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continuă să fie realizată, cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadru naţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat. Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracţiuni şi să-i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămînă nepedepsiţi, ele exercitînd în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ. Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de către instanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comune legislaţiei penale a statelor civilizate. În baza convenţiilor internaţionale care asigură protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cu caracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora. Astfel, Convenţiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenţiei I, art. 50 al Convenţiei a II-a, art. 105-108 şi 129 ale Convenţiei a III-a şi art. 146 al Convenţiei a IV-a), Protocolul I adiţional la aceste convenţii , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca şi Convenţia de la Geneva din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impun statelor semnatare, între altele, trei categorii de obligaţii: de a incrimina în legislaţia naţională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancţiona persoanele care comit infracţiuni de această natură şi de a asigura anumite garanţii de ordin procedural pentru inculpaţi referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor. Încercările comunităţii internaţionale de a atrage la răspundere penală persoanele vinovate de comiterea celor mai grave infracţiuni internaţionale, manifestate în dezlănţuirea războiului de agresine, au fost întreprinse încă de după primul război mondial, prin dispoziţiile
Transcript
Page 1: Tribunalele international penale ad-hoc

1. Introducere

Dreptul penal internaţional a cunoscut pînă în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenţii internaţionale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind şi dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenţii cu caracter pur penal de incriminare şi sancţionare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.

  În plan jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puţine.

 În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continuă să fie realizată, cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadru naţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat.

Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracţiuni şi să-i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămînă nepedepsiţi, ele exercitînd în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ. Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de către instanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comune legislaţiei penale  a statelor civilizate. În baza convenţiilor internaţionale care asigură protecţia  umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cu caracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora. Astfel, Convenţiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenţiei I, art. 50 al Convenţiei a II-a, art. 105-108 şi 129 ale Convenţiei a III-a şi art. 146 al Convenţiei a IV-a), Protocolul I adiţional la aceste convenţii , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca şi Convenţia de la Geneva din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impun statelor semnatare, între altele, trei categorii de obligaţii: de a incrimina în legislaţia naţională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancţiona persoanele care comit infracţiuni de această natură şi de a asigura anumite garanţii de ordin procedural pentru inculpaţi referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.

Încercările comunităţii internaţionale de a atrage la răspundere penală persoanele vinovate de comiterea celor mai grave infracţiuni internaţionale, manifestate în dezlănţuirea războiului de agresine, au fost întreprinse încă de după primul război mondial, prin dispoziţiile Tratatului de la Versailles.

Cu începerea celui de-al doilea Război Mondial şi îndeosebi după atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice ideea pedepsirii criminalilor de război, ce au dezlănţuit acest război şi-au găsit reflectare în numeroase acte juridice internaţionale.

3.

Page 2: Tribunalele international penale ad-hoc

2. Tribunalul Internaţional de la Nurnberg.

Deja în notele Ministerului Afacerilor Externe al URSS din 25 noiembrie 1941 şi 27 aprilie 1942, iar apoi în „Declaraţia Guvernului Sovietic despre acţiunile ocupanţilor hitlerişti şi complicilor lor pentru crimele comise de ei în ţările ocupante ale Europei” din 14 octombrie 1942 era expusă necesitatea creării unui tribunal internaţional special. Iar în Declaraţia colectivă a guvernelor din 12 ţări de la 18 decembrie 1942 „Despre nimicirea populaţiei evreieşti întreprinsă de autorităţile hitleriste în Europa” se spunea că Uniunea Sovietică şi alte ţări din nou confirmă obligaţia lor solemnă de a asigura împreună cu toate Naţiunile Unite, ca persoanele responsabile de aceste crime să nu evite pedeapsa cu moartea şi de a accelera acţiunile practice necesare pentru atingerea scopului enunţat.

Aceeaşi strategie se confirmă şi în declaraţia din decembrie 1943 a guvernelor URSS, SUA, şi Marii Britanii despre responsabilitatea hitleriştilor pentru cruzimile săvîrşite, care se determină cercul persoanelor pasibile pedepsirii – ofiţerii şi soldaţii germani, precum şi membrii partidului nazist care sunt responsabili de atrocităţi şi crime şi care au luat parte în mod voluntar la îndeplinirea lor. Aceştia din urmă urmau să fie trimişi în locul unde au săvîrşit faptele lor abominbile pentru a fi judecaţi şi pedespiţi conform legilor din aceste ţări, iar marii criminali ale căror crime sunt fără localizare geografică precisă, să fie pedepsiţi potrivit unei decizii comune a guvernelor aliate.

În baza acestei declaraţii, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi Guvernele Statelor Unite ale Americii au încheiat la Londra, în August 1945 „Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor Europene ale Axei”, prin care au luat hotărîrea instituirii unui Tribunal militar internaţional care să judece criminalii de război ale căror crime sunt fără localizare geografică. Acordul cuprinde în anexă Statutul Tribunalului, în care au stabilit regulile de constituire, jurisdicţie şi de funcţionare ale acestuia.

Potrivit statutului său, Tribunalul Militar Internaţional, care şi-a stabilit drept mediu oraşul Nurnberg din Germania ocupată, era compus din patru membri şi patru supleanţi , reprezentînd pe cela patru mari puteri învingătoare.

Preşedinţia acestuia fiind asigurată pe rînd de către unul dintre judecători, iar hotărîrile fiind luate cu majoritatea membrilor săi, în caz de egalitate prevalînd votul preşedintelui. Pentru hotărîrea de condamnare era necesar votul a cel puţin trei judecători.

Potrivit Statutului (art.5) în caz de necesitate, determinată de numărul proceselor de judecată, se putea înfiinţa şi alte tribunale, cu compoziţie,

4.

Page 3: Tribunalele international penale ad-hoc

competenţă şi procedură identice cu cele prevăzute în Statut. Competenţa contencioasă ratione materiae Tribunalului prevăzute în art. 6 din Statut, se referă la:

1. Crime contra păcii: ordonarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea unui război de agresiune sau unui război cu încălcarea tratatelor sau acordurilor internaţionale, sau participarea la un complot pentru îndeplinirea oricărei din aceste acte ;

2. Crime de război: încălcarea legilor şi obiceiurilor războiului, în cadrul cărora erau incluse cu caracter exemplificator asasinatul, tratamente inumane, şi deportarea pentru muncă forţată sau în orice alt scop al populaţiile civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau tratamentele inumane ale prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea ostaticilor, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea lor nejustificată de necesităţi militare;

3. Crimele contra umanităţii: asasinatul, exterminarea, deportarea şi orice alt act inuman comisă împotriva oricărei popualţii civile, înainte sau în timpul războaielor, ca şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuţii indiferent dacă constituie sau nu o încălcare a dreptului intern al ţării unde s-au produs, au fost comise ca urmare a comiterii oricărei crime aflate în competenţa Tribunalului sau în legătură cu o asemenea crimă.

În legătură cu competenţa ratione personae, Statutul aduce unele precizări importante referitoare la marii criminali de război. Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionînd în contul ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membri ai unei organizaţii, oricare din crimele internaţionale.

Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii oricăreia dintre crimele prevăzute de Statut erau răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte persoane în executarea planurilor respective, situaţia lor fiind evident, aceea de instigatori sau complici după caz. Astfel faptul că asemenea persoane sunt şefi de stat sau înalţi funcţionari nu constituie nici o scuză absolutorie, nici un motiv de diminuare a pedepsei, iar împrejurările că acuzatul ar fi acţionat conform instrucţiunilor guvernului său ori a unui superior erarhic, nu îl exonerează de răspundere, putînd fi însă, considerată un motiv de atenuare a pedepsei, dacă Tribunalul ar aprecia că aceasta ar fi în interesul justiţiei.

În cazul în care în cadrul unui proces se constată că un inculpat vinovat de o

5.

Page 4: Tribunalele international penale ad-hoc

anumită faptă face parte dintr-un grup sau o organizaţie, Tribunalul este abilitat(art.9) să declare că gruparea sau organizaţia respectivă sunt criminale. În virtutea acestui temei Gestapo-ul, SS-ul şi conducerea Partidului Nazist German au fost declarate criminale. O asemenia declaraţie îndreptăţesc autorităţile competente ale fiecăruia dintre statele fondatoare ale Tribunalului să defere tribunalelor militare naţionale pe oricare din membrii organizaţiei sau grupului declarat ca avînd caracter criminal în virtutea simplei lor afilieri la o asemeina organizaţie sau grup, al căror caracter criminal se consideră declarat şi nu poate fi suspus contestaţiei.

Tribunalul era împuternicit să judece pe acuzaţii şi în contumacie, indiferent că aceştia nu au fost descoperiţi sau nu se prezintă, dacă consideră că judecarea lor nu este in interesul justiţiei.

În conformitate cu Statut se creează o Comisie de instrucţie şi urmărire a marilor criminali de război. Întru realizarea acestor scopuri, fiecare ţară semnatară a Acordului şi Statutului desemna acuzatorul principal (astfel, din partea Uniunii Sovietice – Roman A. Rudenko, din partea Statelor Unite – Robert H. Jackson, din partea Franţei – Francios de Menthon, şi din partea Marii Britanii – Sir Hartlez Shauwcross). Ultimii în calitate de membri ai Comisiei funcţionau pentru realizarea următoarelor obiective (art. 14 şi 15): coordonarea planului individual de lucru a fiecăruia din acuzatori şi personalului lor, determinarea finală a persoanelor supuse judecăţii Tribunalului; elaborarea de recomandări Tribunalului asupra proiectului regulamentului activităţii sale.

Acuzatorii principali aveau următoarele sarcini: adunarea, cercetarea şi prezentarea pînă sau în timpul procesului a tuturor probelor necesare; pregătirea actului de acuzare pentru întărirea lui de către Comisia pentru instrucţiune şi urmărire a marilor criminali de război; efectuarea interogatoriului prealabil a martorilor şi a inculpaţilor; apariţia în calitate de acuzatori la judecată şi altele.

Statutul prevedea în art. 16 garanţiile fundamentale pentru ca acuzaţii să fie judecaţi în cadrul unui proces echitabil, precum şi reguli de procedură amănunţite, care să fie urmate de Tribunal în timpul procesului, inspirate din regulile fundamentale judiciare şi procedurale în vigoare la acea dată în cadrul procesului penal în legislaţia statelor care au constituit Tribunalul. Hotărîrea Tribunalui prin care se constată vinovăţia inculpatului sau acesta era achitat de orice acuzaţii rămînea, potrivit art.26 din Statut, definitivă şi nesusceptibilă de revizuire şi trebuia să fie motivată.

6.

Page 5: Tribunalele international penale ad-hoc

Tribunalul putea să pronunţe în caz de constatare a vinovăţiei pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă pe care o consideră justă, avînd şi dreptul de a ordona confiscarea oricăror bunuri furate de către condamnat, care erau remise Consiliului de Control al Aliaţilor din Germania (art.27 şi 28).

Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al Aliaţilor, care avea şi dreptul de a modifica sau de a reduce pedepsele aplicate, fără a le agrava (art.29). Potrivit Statutului primul proces trebuia să aibă loc la Nurnberg.

Dezbaterile au început la 20 noiembrie 1945. Celor ce aveau să ia loc pe banca acuzaţilor nu le veanea a crede că ar fi putut exista pe lume un tribunal care să-i poată condamna. Cert era faptul, că acum răspunderea pentru gravele crime comise împotriva umanităţii nu mai putea fi eludată. Încă din timpul instrucţiei judiciare se adunase o adevărată „Himalaie” de hîrţoage. Sute de tone de documente descoperite de genişti prin cele mai bizare locuri, îndeosebi în minele de sare părăsite, se adunau, completînd o neobişnuită faţă a birocratismului fascist. În total au avut loc 403 şedinţe de judecată publice a Tribunalului, care au cercetat peste trei mii de documente autentice, interogaţi fiind cc. 200 de martori.

Actul de acuzare, încheiat la 6 octombrie 1956, din care 120 mii de nume indicate în Registrul Central al Suspecţilor, nu viza decît 22 de nume, şi acestea aparţineau capului Reichului fascist, cărora li se imputa organizarea şi participarea la conspiraţia împotriva păcii şi la săvîrşirea de crime împotriva umanităţii. Astfel, au fost condamnate la moarte 12 persoane, la muncă silnică pe viaţă 4 persoane, iar la închisoare între 10 şi 20 de ani alte 4 persoane, 3 inculpaţi fiind achitaţi

În plus, erau declaraţi culpabile instituţii şi organizaţii ca Guvernul Reichului, conducerea politică a Partidului Nazist, Gestapo-ul, S.S.-ul, S.D.-ul, S.A. –ul şi Comandamentul General al Wrhrmachtului.

Astfel, răspunderea internaţională a persoanei fizice şi principiile definitorii ale acesteia au fost confirmate prin sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg. Această sentinţă susţine adevărul precum că numai prin pedepsirea persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunilor internaţionale, se poate garanta respectarea dreptului internaţional.

Prin urmare, se prezumă moralmente posibilitatea oricărei persoane fizice de a opta pentru un anumit comportament în cadrul societăţii internaţionale, fapt proporţional pasibilităţii atragerii la răspunderea internaţională penală pentru faptele sale.

7.

Page 6: Tribunalele international penale ad-hoc

3.Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio.

Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut şi ca Tribunalul de la Tokio, a fost înfiinţat în condiţii istorice similare cu cele ale Tribunalului de la Nurnberg.

Constituirea unui asemenia tribunal a fost preconizată în „Declaraţia de la Postdam” din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China, care cuprindeau condiţiile de capitulare a Japoniei, la care a aderat la 8 august 1945, odată cu intrarea sa în război contra acestei ţări, şi fosta Uniune Sovietică. Declaraţia a fost acceptată de Japonia la 1 septembrie 1945, după înfrîngerea sa.

În baza declaraţiei din 1945, Comandamentul suprem al forţelor aliate din Extremul Orient a aprobat la 19 ianuarie 1946 „Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient”, pentru a pedepsi cu promptitudine pe marii criminali de război din această parte a lumii, în fapt pe militarii japonezi care au declanşat şi purtat războiul de agresiune împotriva ţărilor învingătoare.

În constituirea şi funcţionarea Tribunalului un rol important la jucat Comandantul suprem al forţelor aliate din aprobarea Cartei Tribunalului şi a preşedintelui Tribunalului, care îndeplinea funcţii legate de numirea preşedintelui Consiliului care îndeplinea funcţiile de executare, modificare, atenuare a pedepselor pronunţate, realiza de fapt supravegherea asupra întregi activităţi a Tribunalului.

Carta Tribunalului de la Tokio cuprindea, în liniile sale generale, principii şi reglementări asemănătoare cu cele din Statutul Tribunalului de la Nurnberg, cu unele deosebiti, încă.

Particulară ne apare organizarea şi compentenţa Tribunalului de la Tokio. Tribunalul era compus din cel puţin 6 judecători (art.2 şi 4).

Compentenţa ratione personae a Tribunalului se limita la persoanele învinuite a fi comis crime grave, nefiind abilitat să declare criminale anumite grupuri sau organizaţii, ca în cazul celui de la Nurnberg.

Competenţa ratione materiae cuprindea crimele contra păcii, crimele de război şi crimele contra umanităţii, într-o formulare asemănătoare celei din Statutul Tribunalului de la Nurnberg cu menţiunea că, în ce priveşte crimele contra păcii, agresiunea se pedepsea indiferent dacă a existat sau nu o declaraţie de război. Crimele de război sunt definite sumar ca încălcări ale legilor şi obiceiurilor

8.

Page 7: Tribunalele international penale ad-hoc

războiului, iar printre crimele contra umanităţii nu figurează şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase.

Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele privind responsabilitatea acuzaţilor sau pedepsele pe care Tribunalul le putea aplica sunt similare celor din Statutul Tribunalului de la Nurnberg. Carta nu cuprindea menţiuni despre caracterul definitiv sau revizuibil al hotărîrii, dar nu indica nici că ar fi posibilă vreo cale de atac împotriva hotărîrilor de condamnare pronunţate la Tribunal, hotărîrea fiind executorie la ordinul Comandantului suprem al forţelor aliate, singurul pentru care se prevedea dreptul de a modifica (art.17).

Procesul a fost marcat de cele 818 şedinţe de judecată desfăşurate în public şi altele 131 petrecute în camera de deliberări, pe parcursul cărora, tribunalul a examinat 4336 probe scrise şi 1198 de depoziţii ale martorilor (dintre care 419 fiind ascultate nemijlocit de Tribunal). Inculpaţilor le-a fost asigurată posibilitatea de a se apăra în instanţă, de a prezenta probe, de a participa la interogări, fiind asistaţi de cîte 3-4 avocaţi. Într-un final vinovăţia tuturor inculpaţilor a fost confirmată.

Materialele procesului au demascat adevăratele scopuri urmărite de „noua ordine” japoneză în Asia de Est, precum şi intenţiile expansioniste ale imperialiştilor japonezi. În special s-a făcut lumină în privinţa perioadei cuprinse între anii 1928 şi 1945, perioadă în care politica externă şi internă a Japoniei era îndreptată spre pregătirea şi declanşarea războaielor de agresiune. În detaliu a fost studiată chestiunea acţiunilor de agresiune împotriva U.R.S.S., s-a examinat războiul de cotropire purtat de Japonia împotriva Chinei (război în care cu o cruzime de neconceput armata japoneză a jefuit şi a exterminat populaţia chineză). În acelaşi timp, nu au rămas în afara examinării atacurile armatei japoneze întreprinse împotriva bazei militare americane Pearl Harbour, împotriva Hong Kongului şi Singapurului.

Tribunalul militar de la Tokio şi-a încheiat lucrările la 12 noiembrie 1948, condamnînd la moarte 7 persoane (Doihara Kenji, Hirota Koki, Itagaki Seishiro, Kimura Heitaro, Matsui Iwane, Muto Akira, Tojo Hideki au fost executaţi prin spînzurare în închisoarea din Sugamo la 23 decembrie 1948), la închisoare pe viaţă – 16 persoane, iar altele 2 – la pedepse privative de libertate pe termen fix.

Asemenia procesului de la Nurnberg, procesul de la Tokio a influenţat vădit evoluţia normelor şi principiilor dreptului internaţional în legătură cu răspunderea pentru infracţiunile internaţionale comise.

9.

Page 8: Tribunalele international penale ad-hoc

4. Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugislavie.

Ororile săvîrşite în conflictul armat izbucnit pe teritoriul fostei Iugoslavii, gravele încălcări ale dreptului internaţional umanitar au determinat Organizaţia Naţiunilor Unite să ia iniţiativa studierii aspectelor juridice şi de altă natură pe care le-ar ridica constituirea unui tribunal internaţional ad-hoc pentru judecarea infracţiunilor grave săvîrşite de combatanţi prin încălcarea regulilor de purtare a războiului.

Ca punct de plecare găsim Rezoluţia 764 din 13 iulie 1992 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care se atrăgea atenţia că toate părţile aflate în conflict trebuie să se conformeze obligaţiilor asumate potrivit dreptului internaţional umanitar şi că persoanele care comit sau ordonă comiterea încălcărilor Convenţiilor de la Geneva sunt direct răspunzătoare în mod individual pentru aceste încălcări.

Consiliul de Securitate a hotărît înfiinţarea unui tribunal internaţional în baza raportului Secretarului General al ONU, care conţinea analiza datelor furnizate din Iugoslavia asupra încălcărilor grave din febrarie 1993. De asemenia, Secretarul General era rugat să prezinte propuneri concrete şi adecvate pentru îndeplinirea rapidă şi efectivă a acestei hotărîri ţinînd seama inclusiv de sugestiile prezentate de statele-membre ale ONU. Studiile efectuate de Secretarul General pentru crearea unui asemenia tribunal au evidenţiat existenţa unor probleme deosebit de complexe de o natură variată. O primă problemă a constituit-o însăşi baza juridică pentru constituirea unui tribunal special şi anume dacă un asemenia organism judiciar ar putea fi creat printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, organ eminamente politic, fără atribuţii legate de problemele jurisdicţionale. În al doilea rînd, era necesar de a pregăti o comisie specială în vederea pregătirii unui astfel de proiect de constituire.

Calea normală din punct de vedere juridic pentru constituirea tribunalului trebuia să fie una convenţională: cea a încheierii unui tratat între state, care să fie în prealabil negociat de un for internaţional adecvat (Adunarea Generală a ONU sau o conferinţă internaţională special convocată), apoi supus semnării şi ratificării. Acest parcurs firesc ar fi avut avantajul unei abordări şi examinări detaliate a tuturor problemelor ce se ridică în legătura cu stabilitatea tribunalului şi ar fi permis statelor participante să-şi exercite voinţa lor suverană, în special, dacă ele doresc sau nu să devină părţi la tratat. În practica relaţiilor internaţionale de pînă acum s-a dovedit însă că toate încercările de acest fel au fost sortite eşecului sau

10.

Page 9: Tribunalele international penale ad-hoc

amînării sine die.Astfel, în raportul întocmit de Secretarul General al ONU în fiinţarea

tribunalului internaţional ad-hoc printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate se justifică cu următoarele argumente:

a) Încălcări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale;

b) Răspunderea individuală a celor care au săvîrşit crime asupra căreia Consiliul de Securitate a avertizat în repetate rînduri în legătură cu situaţia din fosta Iugoslavie;

c) Stabilirea unui tribunal internaţional ar contribui la îndeplinirrea scopului de a pune capăt unor asemenea crime (rol preventiv), la luarea unor măsuri efective pentru aducerea în faţa justiţiei a persoanelor răspunzătoare (rol punitiv) şi ar contribui la restabilirea şi menţinerea păcii;

d) Instituirea tribunalului s-ar încadra în categoriile măsurilor bazate pe aplicarea forţei în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU;

e) Tribunalul internaţional, avînd caracter judiciar, ar trebui să-şi exercite atribuţiile independent de consideraţii politice, fără a se afla sub controlul Consiliului de Securitate cu privire la îndeplinirea funcţiilor sale judiciare;

f) Consiliul de Securitate nu creează pentru tribunalul internaţional norme de drept material pe care să le aplice, acelea fiind cele din dreptul internaţional penal.

În act s-au ridicat şi alte probleme, cum ar fi cea a caracterului selectiv al tribunalului ad-hoc, întrucît s-au comis crime la fel de atroce ca în fosta Iugoslavie şi alte ţări în care au avut loc conflicte armate, sau privind legea aplicabilă pentru că Protocolul al II-lea de la Geneva din 1977 referitor la conflictele armate interne nu cuprinde menţiuni exprese referitoare la pedepsirea autorilor crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii. Pe de altă parte, însă era evident că întîrzierea constituirii mecanismului judiciar ar fi dus la compromiterea acestuia, iar rămînerea în continuare nepedepsite a crimelor săvîrşite ar aduce deservicii mari implimentării normelor dreptului umanitar şi ar încuraja asemenea fapte pe viitor.

În cunoştinţa tuturor acestor aspecte, Consiliul de Securitate a aprobat propunerea Secretarului General al ONU şi prin Rezoluţia 827 din 25 mai 1993, a decis „stabilirea unui tribunal internaţional pentru scopul unic de a pedepsi persoane vinovate de încălcări grave ale dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce urmează a fi stabilită de

11.

Page 10: Tribunalele international penale ad-hoc

Consiliul de Securitate la restabilirea păcii” şi a adoptat statutul acestuia. În privinţa profilului care s-a atenţionat a i se da tribunalului trebuia:

- Să constituie o jurisdicţie internaţională (prin modul său de înfiinţare şi de compunere şi prin competenţa sa) şi universală (pentru ca aceste crime a căror pedepsire urma să se realizeze, frapează conştiiţa umanităţii în totalitatea sa);

- Să ofere cele mai mari garanţii de imparţialitate, la respectarea în totalitate a dreptului la apărare şi a luării în considerare, în modul cuvenit a victimelor;

- Să nu constituie o nouă birocraţie internaţională, fără legătură cu realitatea, pentru că s-ar pierde orice efect de descurajare a intervenţiei sale.

Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie a fost consituit ca un organ subsidiar al Consiliului de Securitate, temeiul art. 29 din Carta ONU.Potrivit iniţialelor prevederi ale Statutului, Tribunalul Internaţional, al cărui sediu este stabilit la Haga, era compus din 11 judecători, aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu dreptul de a fi realeşi de Adunarea Generală a ONU, la propunerea Consiliului de Securitate de pe o listă de 22-23 persoane, întocmită de Secretarul General pe baza nominalizării de către statele interesate, care pot prezenta cîte doi candidaţi de naţionalitate diferită, conform unor criterii care să garanteze competenţa şi obiectivitatea acestora. Cei 11 judecători sunt reprezentaţi în două Camere de Primă Instanţă a cîte trei judecători şi o Cameră de Apel de cinci judecători. Judecătorii trebuie să fie persoane de înaltă moralitate, imparţialitate şi integritate, să posede calificativele cerute în ţările lor pentru a fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare.

Conform recentelor modificări, se ajunge actualmente la o componenţă numerică de 16 judecători permanenţi resortisanţi ai statelor interesate şi un maxim în acelaşi timp de 9 judecători ad litem independenţi, reprezentînd aceleaşi state interesate.

Procedura alegerii judecătorilor permanenţi este reglementată de art.13 bis din Statutul Tribunalului sunt aleşi de Adunarea Generală a ONU de pe o listă prezentată de către Consiliul de Securitate, conform următoarei proceduri. Secretarul Genral invită statele interesate să prezinte candidaturile. Pe parcursul a 60 de zile de la sesizare, fiecare stat poate prezenta candidaturile a maxim două persoane de naţionalitate diferită ce reunesc condiţiile enunţate în art.13 din Statut (de a fi persoane cu înalte calităţi morale, caracterizate prin imparţialitate şi integritate, care deţin calificarea necesară pentru a fi numiţi în statele respective în

12.

Page 11: Tribunalele international penale ad-hoc

cele mai înalte instanţe judiciare, aceştia trebuind să aibă o experienţă relevantă ca judecător în domeniile dreptului penal şi dreptului internaţional, în special în dreptul internaţional umanitar şi cel vizînd drepturile omului), în acelaşi timp să nu fie de aceeaşi naţionalitate cu vreun judecător al Camerei de Apel sau al unuia ce a fost ales în calitate de judecător permanent al Tribunalului Internaţional Penal pentru Ruanda. Secretarul General transmite candidaturile Consiliului de Securitate. În baza acestor canditdaturi Consiliul de Securitate întocmeşte o listă din minim 28 şi maxim 42 de candidaţi, asigurînd reprezentarea adecvată a principalelor sisteme juridice din lume. Preşedintele Consiliului de Securitate transmite lista candidaţilor Preşedintelui Adunării Generale. Adunarea alege de pe această listă 14 judecători permanenţi, conform voturilor primite de candidaţi din partea statelor interesate. În situaţia cînd doi candidaţi de aceeaşi naţionalitate au obţinut majoritatea necesară, ales va fi acel cu vot majoritar.

Dacă postul unui judecător permanent ales sau numit în conformitate cu prevederile acestui articol devine vacant la una din Camerele Tribunalului, Secretarul General, în urma consultării Preşedintelui Consiliului de Securitate şi al Adunării Generale, numeşte o persoană ce întruneşte condiţiile indicate de art.13 din Statut pentru postul respectiv pentru perioada rămasă a mandatului.

Judecătorii permanenţi, astfel aleşi pe o perioadă de patru ani, sunt angajaţi în condiţii similare cu cele ale judecătorilor de la Curtea Internaţională de Justiţie şi sunt pasibili realegerii. Alegerea şi desemnarea judecătorilor ad litem este reglementată de prevederile art. 13 ter din Statut. Astfel, în condiţii similare fiecare stat poate prezenta candidaturile a maxim patru persoane ce reunesc condiţiile enunţate în art.13 din Statut, ţinînd cont de importanţa unei reprezentări echitabile a judecătorilor de ambele sexe. Conform candidaturilor prezentate de Secretarul General, Consiliul de Securitate întocmeşte o listă din 54 de candidaţi minim, acoperind necesitatea unei reprezentări adecvate a principalelor sisteme juridice din lume şi păstrînd realizarea unei reprezentări echitabile geografice. Preşedintele Adunării Generale alege de pe această listă 27 de judecători ad litem pe un mandat de patru ani fără posibilitatea de realegere. Un judecător ad litem poate servi Tribunalului în urmă desemnării sale de către Scretarul General la propunerea Preşedintelui Tribunalului în vederea asistării la unul sau mai multe procese specifice pentru o perioadă totală mai mică de trei ani.

Potrivit art.13 quater alin.1 din Statut, judecătorii ad litem beneficiază mutatis mutandis de aceleaşi condiţii de angajare, împuterniciri (sub rezerva alin. 2 din articol), imunităţi, scutiri şi facilităţi ca şi judecătorii permanenţi ai Tribunalului Internaţional. În acelaşi timp, judecătorii ad litem se pot pronunţa la

13.

Page 12: Tribunalele international penale ad-hoc

faza audierii prealabile în alte procese decît cele în care au fost desemnaţi să judece.

Judecătorii ad litem pe parcursul perioadei alfării „în serviciu” nu pot fi aleşi în calitate de Preşedintele Tribunalului sau al unei Camere de Primă Instanţă şi nici participa la alegerea Regulamentului de lucru al Tribunalului, de a participa la examinarea unui act acuzatoriu conform art. 19 din Statut, de a participa la consultările desfăşurate de către Preşedintele Tribunalului vizînd subiectul numirii judecătorilor sau la examinarea unei cereri de graţiere sau comutare a pedepsei.

Judecătorii sunt reprezentaţi în trei Camere de Prima Instanţă şi o Cameră de Apel. Trei judecători permanenţi şi maxim şase judecători ad litem sunt membri a fiecărei Camere de Prima Insanţă. Fiecare Cameră de Primă Insanţă în cadrul căreia au fost reprezentaţi judecătorii ad litem poate fi sub-divizată pe secţiuni a cîte trei judecători (cu umătoarea competenţă: unul permanent şi doi ad litem sau doi permanenţi şi unul ad litem). Camera de Primă Instanţă poate fi alcătuită maxim de trei secţiuni. Judecătorii permanenţi ai Camerelor de Primă Insanţă îşi aleg din rîndurile lor cîte un preşedinte.

Camera de Apel se constituia din şapte judecători permanenţi: cinci din rîndul judecătorilor permanenţi ai Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie şi doi din rîndul celor 11 judecători permanenţi ai Tribunalului Internaţional pentru Ruanda.

Aceşti şapte judecători în acelaşi timp constituie Camera de Apel al Tribunalului Internaţional pentru Ruanda. Apelul este examinat de 5 judecători.

Preşedintele Tribunalului este ales de către judecătorii permanenţi ai acestuia din propriile rînduri. Acesta este în acelaşi timp membru şi preşedinte al Camerei de Apel.

Preşedinte al Tribunalului pentru Fosta Iugoslavie este Fausto Pocar (Italia), vice-preşedinte – Kevin Parker (Australia), judecători-preşedinţi ai Camerelor de Prima Instanţă sunt: Patricia Lipton Robison (Jamaica), Carmen A. Agius (Malta), Allphonsus Martinus Maria Orie (Olanda); judecători – Mohamed Shahabudden (Guyana), Mehmet Gunez (Turcia), Liu Daqun (China), Andresia Vaz (Senegal), Theodor Meron (Statele Unite ale Americii), Wolfgang Schomburg (Germania), O-Gon Kwon (Coreea de Sud), Jean-Clode Antonetti (Franţa), Iain Bonomz (Marea Britanie), Chritine Van Den Wzngaert (Belgia), Bakone Justice Moloto (Republica Sud Africană); judecătorii ad-litem – Krister Thelin (Suedia), Janet M. Nosworthz (Jamaica), Frank Hoepfel (Australia), Arap Prandler (Ungaria), Stefan Trechsel (Elvetia), Antoine Kesia-Mbe Mindua (Republica Democrată Congo), Ali Nawaz Chowhan (Pakistan), Tsvetana Kamenova (Bulgaria), Kimberlz Prost (Canada),

14.

Page 13: Tribunalele international penale ad-hoc

Ole Bjorn Stole (Norvegia), Frederik Harhoff (Danemarca), Flavia Lattanzi (Italia).

Procurorul Tribunalului este numit de Consiliul de Secutitate la propunerea Secretarului General al ONU Pentru o perioadă de 4 ani, fiind ajutat de personalul necesar numit la propunerea sa de Secretarul General. Condiţiile de angajare a acestuia sunt similare celor înaintate pentru postul de Secretar General – adjunct al ONU (art.16).

DL Serge Brammertz desemnat la 1 ianuarie 2008, este actualul procuror, fiind ajutat de dl David Tolbert (Statele Unite ale Americii) în funcţie din 30 august 2004.

Grefa sau Secretariatul Tribunalului deţine responsabilităţi administrative şi juridice (la nivel de servicii de suport juridic), inclusiv se obligă a traduce documentele şi şedinţele judiciare. Responsabilităţile juridice ale Grefei constau în organizarea audierilor, păstrarea arhivei, în promovarea programului de asistenţă juridică inculpaţilor indigeni, în acordarea asistenţei şi protecţiei martorilor şi în administrarea Unităţii de Detenţie.

Grefa este consdusă de un Secretar (condiţii de angajare ale căruia coincid cu cele ale Secretarului General al ONU) ajutat de un adjunct. Secretarul de rînd cu Preşedintele Tribunalului deţine funcţii diplomatice şi răspunde de toate corespondeţa pentru şi de la Tribunal. Actualmente Secretar al Tribunalului este dl Hans Hlthuis (Olanda), în funcţie din 1 ianuarie 2001, iar Secretar-adjunct este John Hocking. Potrivit datelor statistice, la 1 febrarie 2007, numărul total al personalului Tribunalului constituia 1144 membri, reprezentînd 81 de naţionalităţi.

Pentru a funcţiona, anual se alocă sume de bani, care formează bugetul Tribunalului. S-a început de la un buget de 276.000 dolari SUA în anul 1993, ca pentru perioada 2006-2007 să se aloce suma de 276.474.100 dolari SUA.

Competenţa retione personae a Tribunalului este limitată la persoanele fizice, autori, complici şi instigatori, care au comis încălcări grave ale dreptului internaţional, fără a se prevedea inculparea unor grupuri instituţionalizate (art.6-7)

Ratione materiae Tribunalului, potrivit Statutului, judecă următoarele categorii de fapte:

1. Încălcări grave ale Convenţiilor de la Genva din 1949 (art.2);2. Încălcările legilor şi obiceiurilor de război;3. Genocidul (art. 4)4. Crimele împotriva umanităţii, evident altele decît genocidul (art.5).

În ce priveşte categoria de încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din

15.

Page 14: Tribunalele international penale ad-hoc

1949, se prevede că Tribunalul Internaţional este abilitat să urmărească persoanele care comit sau dau ordin să se comită infracţiuni grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949, adica actele îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor, protejate în condiţiile dispoziţiilor acestora. În această categorie intră omuciderea cu intenţie, tortura sau tratamentul inuman, îndeosebi experienţele biologice, faptul de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a aduce atingeri grave integrităţii fizice sau sănătăţii, distrugerea sau însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţi militare şi efectuate pe o scară largă, într-un mod ilicit şi arbitrar, faptul de constrînge un prizonier de război sau civil să servească în forţele armate ale puterii inamice, faptul de a priva pe un prizonier sau pe un civil de dreptul său de a fi judecat în mod regulamentar şi imparţial, expulzarea sau transferul ilegal al unui civil sau deţinerea sa ilegală, luarea de civili ca ostatici.

Subliniem art.3 din Statut, care menţionează în mod expres că încălcările ale legilor şi obiceiurilor războiului recurgerea la mijloace şi metode de război interzise prin diferite instrumente internaţionale şi anume: întrebuinţarea armelor otrăvitoare şi a altor arme destinate să producă suferinţe inutile, distrugerea intenţionată a oraşelor şi satelor sau devastarea lor nejustificată de o necesitate militară, atacarea sau bombardarea prin orice mijloace a oraşelor neapărate, a satelor, a locuinţelor sau a clădirilor; ridicarea, distrugerea sau producerea daunelor instituţiilor destinate religiei, carităţii şi educaţiei, artelor şi ştiinţelor, monumentelor istorice şi lucrărilor de artă şi ştiinţă, jefuirea proprietaţii publice şi private. Se precizează că enumerarea încălcărilor de mai sus nu este exhaustivă.

Referitor la genocid, se prevede în Statut că Tribunalul are compentenţă de a urmări persoanele care au comis genocidul astfel cum este el definit în continuare. Drept urmare, se indică că prin genocid se înţelege unul din actele enumerate, comis în intenţia de a distruge, în tot sau în parte, un grup naţional etnic, rasial sau religios, uciderea de membri ai grupului; atingerea gravă adusă integrităţii fizice totală sau parţială; măsuri vizînd să împiedice naşterile în sînul grupului; transferul forţat de copii, dintr-un grup în altul. Se precizează, în continuare că vor fi pedepsite actele următoare: genocidul, înţelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă şi publică, la comiterea genocidului, tentativa şi complicitatea la genocid. Epurarea etnică nu figurează printre faptele vizate de Statut, dar aceasta nu cad sub incidenţa crimelor împotriva umanităţii, în măsura în care constituie asasinatul, exterminarea, supunerea în sclavie, expulzări de persoane, întemniţarea, tortura, violul, persecuţiile pentru raţiuni de ordin politic, rasial sau religios sau alte acte inumane.

Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie aplică

16.

Page 15: Tribunalele international penale ad-hoc

normele dreptului internaţional umanitar care fac parte neîndoielnic din dreptul internaţional cutumiar, pentru a nu se contesta anumite norme ale convenţiilor scrise la care unele state nu sunt părţi.

Procedura Tribunalului este publică, iar art.21 recunoaşte acuzatului toate garanţiile judiciare prevăzute de Pactul cu privire la drepturile civile şi politice din 1966.

Hotărîrile date de Camerele de Primă Instanţă sunt supuse recursului în faţa Camerei de Apel a Tribunalului, la sesizarea procurorului sau a condamnatului, numai peste eroare într-o problemă de drept şi eroare asupra faptelor stabilite. Camera de Apel poate confirma, casa sau revizui hotărîrea Camerelor de Primă Instanţă (art.25).

Inspirîndu-se din evoluţiile actuale ale reglementărilor internaţionale care tind a aboli pedeapsa cu moartea, Statutul nu prevede decît pedepse cu închisoarea, la individualizarea cuantumului pedepsei Tribunalului trebuind să recurgă la practica generală privind pedeapsa închisorii a tribunalelor locale de pe teritoriul Fostei Iugoslavii, deci la bormele aplicabile pe teritoriul unde s-au comis infracţiunile. Odata cu pedeapsa, Tribunalul este abilitat să decidă şi restituirea către proprietarii legitimi a oricăror bunuri şi valori dobîndite ilegal de către persoanele condamnate (art.24).

Pedeapsa închisorii se execută într-un stat desemnat de Tribunalul internaţional de pe o listă a statelor-membre ale ONU care au indicat Consiliului de Securitate voinţa lor de a accepta persoanele condamnate, potrivit regimului aplicat în statul respectiv (art.28). Totodată, statele-membre ale ONU sunt obligate să coopereze şi să acorde asistenţă juridică Tribunalului internaţional pentru identificarea şi cercetarea persoanelor vinovate, producerea de dovezi, expedierea documentelor şi îndeosebi pentru arestarea şi aducerea în faţa Tribunalului a persoanelor împotriva cărora s-a emis mandat de arestare sau de aducere (art.29).

E de menţionat că, în corespundere cu principiul general al dreptului penal „non bis in idem”, s-a indicat că persoana achitată de către Tribunal nu poate fi judecată pentru aceeaşi faptă de către tribunalele interne (naţionale).

Prin urmare, Statutul crea un cadru flexibil activităţii Tribunalului, pe care o identificăm ca fiind complexă datorită caracterului diferit şi controversat al cazurilor de examinare. Este vorba de o activitate îndenlungată în vederea acumulării de probe, înaintării învinuirii, arestării inculpaţilor şi desigur judecarea acestora.

Menţionăm că, de la începerea activităţii sale pînă în prezent, Tribunalul a condamnat 161 persoane pentru săvîrşirea unor încălcări grave a dreptului

17.

Page 16: Tribunalele international penale ad-hoc

internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii.Actualmente, în custodia Unităţii de Detenţie a Tribunalului se află 46 de

persoane, şi anume: Harabin Bala, Idriz Balaj, Ljubisa Beara, Vidoje Blagojevic, Ljubomir Borovcanin, Ljube Boskoski, Lahi Brahimaj, Miroslav Bralo, Radoslav, Vladimir Dordevic, Stanislav Galic, Ante Gotovina, Milan Gvero, Ramush Haradijan, Dragan Jokic, Momcilo Krajisnik, Vladimir Lazarevic, Milan Lukic, Sredoje Lukic, Sreten Lukic, Milan Martic, Vinki Martinovic, Radivoje Miletic, Dragomir Milosevic, Milan Milutinovic, Mile Mrksic, Mladen Naletilic, Drago Nikolic, Draguljob Ojdanic, Vinko Pandurevic, Nebojsa Pavkovic, Milivoj Petkcovic, Vujudin Popovic, Slobodan Praljak, Jandranko Prlic, Berislav Pusic, Nikola Sainovie, Vojislav Seselj, Veselin Sijvancanin, Bruno Stojie, Pavle Strungar, John Tarculovski, Zdravko Tolomir, Dragan Zelenovic. Sunt şapte persoane eliberate provizoriu .

Procedurile în faţa Tribunalului vizează 53 de persoane acuzate. În particular, Camera de Apel examinează apelurile formulate de dnii Enver Hadzihanovic, Sefer Halilovic, Momcilo Krajinsik, Amir Kubura, Milan Martic, Naser Oric, Pavle Strungar, Dragan Zelenovic. În acelaşi timp, 2 persoane au fost declarate vinovate şi condamnate în primă instanţă. O persoană a fost achitată de Camera de Primă Insanţă. În privinţa a 26 de persoane este în curs procedura judiciară. 12 persoane sunt în aşteptarea începerii procedurii judiciare şi 4 sunt date în căutare.

Din cei 52 de condamnaţi: 8 sunt în aşteptarea transferului, 26 au fost transferaţi. Potrivit art. 11 bis din Regulile de procedură şi de probe, au fost diferite jurisdicţiile naţionale 13 cazuri. Pînă în prezent au fost retrase actele de acuzare în privinţa a 20 de persoane şi au fost achitate altele 7.

Între timp, 7 persoane au decedat pînă a se începe procesul în privinţa lor, 3 persoane – în detenţie pe parcursul şi o persoană – în libertate provizorie după demararea procesului. Cazurile Tadic, Blasic, Erdemovie, Delie, Landrzo constitutie indubitabil pioneratul activităţii Tribunalului, însă deosebit de controversat şi complex prin examinarea sa a fost renumitul caz „Milosevic”. Mai bine de un deceniu s-au săvîrşit crime, nu s-au respectat drepturile şi libertăţile fireşti unui om, s-au încălcat normele şi standartele internaţionale.

Acuzaţia adusă fostului preşedinte iugoslav cuprindea atrocităţi comise în Kosovo în 1999, în Croaţia în perioada 1991-1992 şi genocidul din Bosnia în perioada 1992-1995. Toate aceste trei capitole acuzatorii au facut obiectul examinării în cadrul unui singur proces începînd cu 12 februarie 2002.

Arestat la 1 aprilie 2001, la Belgrad, de autorităţile locale (banal, reţinerea

18.

Page 17: Tribunalele international penale ad-hoc

are loc fiind învinuit de depăşirea atribuţiilor de serviciu), Slobodan Milosevic, a fost deferit Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie pe 29 iunie a aceluiaşi an. Pentru toate capitolele de acuzare a pledat „nevinovat”.

Potrivit rechizitoriului, în perioada 1 ianuarie – 20 iunie 1999 forţele armate ale FRI (Forţa Rapidă de Investigaţie) şi ale Serbiei, cu încurajarea sau suportul acuzatului, au acţionat în direcţia executării unei campanii de teroare şi violenţă asupra cetăţenilor albanezi din Kosovo. Operaţiile petrecute aveau ca obiectiv înlăturarea din teritoriu a unei semnificative părţi din populaţia albaneză din Kosovo, pentru a asigura controlul sîrb asupra provinciei. Rechizitoriul cuprindea descrierea unei serii de operaţiuni perfect planificate şi coordonate, care de rînd cu cele armate au fost operate în realizarea acestui obiectiv. Aproximativ 800 de mii albanezi civili din Kosovo au fost expulzaţi din provincie prin deportare forţată, distrugerea caselor lor, bombardarea de sate.

Cei ce supravieţuiau erau trimişi la graniţele statelor vecine. „În drum” mulţi au fost ucişi, abuzaţi şi au fost deposedaţi de bunurile şi actele de identitate proprii.

Procesul de judecată a început la 12 februarie 2002. În calitate de judecători au fost desemnaţi Richard Maz din Marea Britanie (Preşedinte), Patrick Robinson din Jamaica şi Ogon Kwon din Coreea de Sud, dna Carla del Ponte fiind acuzatorul principal în acest proces.

Acuzaţii înainte acestuia au fost formulate în legătură cu încălcările grave ale Conveţiilor de la Geneva din 1949, încălcările legilor şi obiceiurilor războaielor, crime de genocid, precum şi cu alte crime contra umanităţii.

Dezbaterile judiciare au început şi au continuat cu multiple audieri, interogări şi prezentarea de nenumărate probe materiale. Milosevic s-a făcut remarcat prin atacarea verbală a martorilor şi prin multiplele intimidări. Exemplificăm prin relatarea audierii martorului Halil Morina, agricultor kosovan ce a comunicat asistenţei din sală, în care se desfăşura procesul intentat fostului preşedinte sărb şi iugoslav, despre incursiunea devastatoare a forţelor sîrbe în satul său, pe 27 martie 1999, povestind despre soldaţii care au incendiat case, au ars de viu o femeie paralizată şi au distrus moscheea localităţii Landovice.

Morina (65 ani) a povestit că 75 la sută din cele 120 de case din localitate au fost complet distruse. „Casa mea a fost incendiată, nu mai aveam nici un animal, totul a fost transformat în cenuşă, a precizat bătrîna completînd:”un grup de soldaţi a venit şi a încărcat cadavrele într-o maşină”, după care au intrat în moschee, au început să tragă, apoi au amplasat o bombă. Am auzit o explozie, iar mineritul s-a prăbuşit. Zece minute mai tîrziu, soldaţii sîrbi au părăsit satul.”

Deloc impresionat, cînd i-a venit rîndul să interogheze martorul, Milosevic a

19.

Page 18: Tribunalele international penale ad-hoc

reluat atacul la adresa Alianţei Nord-Atlantice şi a combatanţilor Armatei de Eliberare a provinciei Kosovo, pe care i-a re-catalogat-o drept „agresori”.

Referindu-se la o afirmaţie a lui Mcina, potrivit căreia acesta a văzut, de pe un deal, satul Pirare arzînd, inculpatul-avocat l-a întrebat pe martor dacă ştie că, pe 25 martie, aviaţa aliată a distrus o staţie de benzină în respectiva localitate. După care, a continuat acuzaţiile la adresa membrilor gherilei albaneze: „Ce interes aveau să tragă în soldaţii sîrbi? Ştiaţi că i-au împuşcat după care i-au acoperit cu steaguri albaneze?”

Insistenţa cu care Milosevic repeta aceleaşi formule a generat intervenţia Preşedintelui completului de judecată, cae inter alia a insistat asupra faptului că Morira „a afirmat că în satul lor nu erau membri ai lui CK157. Dacă doriţi să demonstraţi contrariul, nu aveţi decît să aduceţi martorii dumnevoastră.”

Strategia în cauză, abordată cu o insistenţă feroce, îl identifica astfel pe Milosevic cu sintagma:”formulez acuzaţii, fără să aduc dovezi”.

Schimbări radicale în privinţa reuşitei Acuzării s-au petrecut cu începerea audierii martorilor pe dosarele ce vizau atrocităţile comise în Croaţia în perioada 1991-1992 şi genocidul din Bosnia în perioada 1992-1995.

Pe 15 şi 16 decembrie 2003 a fost audiat ca martor Generalul Weslez Clark (un eveniment semnificativ în vederea clarificării şi calificării acţiunilor întreprinse de Forţele Aliate pe aceste teritorii). La 17 decembrie 2003, s-a decis amînarea procesului pînă la 13 ianuarie 2004. Între timp, pe 16 iunie 2004, Camera Primei Instanţe încheie orice procedură în privinţa acuzatului. Lipsa unui verdict în cazul Milosevic a provocat reactii publice negative, undeva sfidătoare, faţă de activitatea Tribunalului, în special, procurorii fiind acuzaţi de felul cum au orchestrat acest caz, existînd „nejustificat” acuzaţiile la toată perioada războaielor ex iugoslave, în loc să ceară judecarea fiecărei cauze în parte. Prin urmare, în privinţa lui Milosevic s-ar fi putut pronunţa de mult o sentinţă, condamnarea acestuia legitimizînd acest Tribunal şi aducînd un sentiment de împăcare celor care au suferit atît de mult în Balcani. Însă n-a fost să fie aşa – la Haga procesul încheindu-se într-un mod nefericit şi fără rezultat.

Concluzionînd, menţionăm că Tribunalul Internaţional pentru pedepsirea crimelor săvîrşite în conflictul izbucnit pe teritoriul fostei Iugoslavii s-a contituit şi şi-a început lucrările prin studierea unui număr imens de dosare, eficienţa sa depinzînd, însă, de voinţa statelor-membre ale ONU de a coopera cu acesta şi, fără îndoială de felul cum va evalua conflictul fratricid din fosta Iugoslavie, mai ales în lumina ultimelor evenimente provocate şi iniţiate, de data asta de albanezi.

În pofida unor nereuşite, Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie, prin contituirea

20.

Page 19: Tribunalele international penale ad-hoc

şi funcţionarea sa a contribuit în mod esenţial la crearea şi dezvoltarea normelor dreptului internaţional procesual penal şi a celor care vizează organizarea jurisdicţiei internaţionale producînd astfel acea relaţie imediată între necesităţile actuale reale în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi activitatea manifestată de state întru soluţionarea problemelor de interes mondial. E remarcabil momentul legat de activitatea procesuală a Tribunaluli ca rezultat al concordanţei normelor în materie – conciliere a marilor sisteme de drept. Totodată, procedura tradiţională se face mai eficientă prin atenţia deosebită ce i se atribuie instanţei Drepturilor Omului. În fine, sub influenţa acestui Tribunal a căpătat o amplificare deosebită legislaţiei naţională în legătură cu cooperarea împotriva criminalităţii, asistenţa juridică interstatală în vederea pedepsirii persoanelor culpabile.

21.

Page 20: Tribunalele international penale ad-hoc

5. Tribunalul Internaţional pentru Ruanda

Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie a servit ca model pentru înfiinţarea ulterioară a unui alt tribunal pentru judecarea crimelor săvîrşite în perioada conflictului armat – Tribunalul Internaţional pentru Ruanda. Tribunalul menţionat, a cărui titulatură completă este Tribunalul Internaţional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte încălcări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi responsabili de genocid şi alte încălcări grave comise pe teritoriul statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994, a fost înfiinţat în baza prevederilor Capitolului VII din Carta ONU, prin rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate, în scopul de a restabili şi menţine pacea pe aceste teritorii.

Rezoluţia nu menţionează un sediu al Tribunalului, acesta urmînd a se stabili ulterior tot de către Consiliul de Securitate, însă precizează că un oficiu al Tribunalului este obligatoriu să funcţioneze pe teritoriul Ruandei. Ulterior, sediul Tribunalului s-a fixat la Arusha în Tanzania.

Tribunalul are o organizaţie şi principii de funcţionare similare cu cele ale Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie în ce priveşte atît competenţa statului judecător, cît şi cooperarea şi asitenţa judiciară datorată de state-membre ale ONU pentru identificarea, arestarea şi anchetarea persoanelor învinuite de săvîrşirea unor crime.

Totuşi, organizaţional menţionăm faptul existenţei a trei Camere de Primă Instanţă şi a unei Camere de Apel compuse din judecători de aleşi de pe o listă de candidaţi prezentaţi de statele-membre ale Naţiunilor Unite.

Nominalizările se fac ţinîndu-se cont de o reprezentare adecvată a principalelor sisteme juridice ale lumii. Judecătorii sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani, fiind reeligibili. Camerele de Primă Instanţă şi Camerele de Apel se compun din 16 judecători independenţi şi un maxim în acelaşi timp de 4 judecători ad litem independeţi, reprezentînd statele interesate. Este interzisă prezenţa a măcar doi judecători resorsitanţi ai unuia şi aceluiaşi stat. Fiecare Cameră de Primă Instanţă este compusă din trei judecători, iar Camera de Apel din 7 judecători, care este comună Tribunalului pentru Fosta Iugoslavie. Apelul este examinat în complet de 5 judecători.

În prezent, membri ai Camerei de Apel sunt: Preşedintele Camerei de Apel – judecătorul Fausto Pocar (Italia), judecătorii Mohamed Shabuddeen (Guana), Mehmet Gunez (Turcia), Liu Daqun (China), Andres Vaz (Senegal), Theodor

22.

Page 21: Tribunalele international penale ad-hoc

Meron (SUA), Wolfgang Schomburg (Germania). Cea dintîi Cameră de Primă Insanţă este alcătuită din judecătorul Erik Mese (Norvegia) – Preşedintele Tribunalului şi al Camerei respective, judecătorul Jai Ram Reddy (Figi), judecătorul Sergei Egorov (Federaţia Rusă).

Cea de-a doua Cameră de Primă Insanţă este compusă din Preşedintele Camerei – judecătorul William Sekule (Tanzania), judecătorii – Joseph Asoka Nihal de Silva (Sri Lnca), Arlette Ramaroson (Madagascar) şi judecătorii ad litem – Solomz Balungi Bossa (Uganda), Lee Gacuiga Muthogo (Kenia), Emille Francis Short (Gana), Taghrid Hikmet (Iordania) şi Seon Ki park (Coreea de Sud).

Cea de-a treia Cameră de Primă Insanţă este reprezentată de Preşedintele Camerei – judecătorul Khalida Rachid Khan (Pakistan), judecătorii – Charles Michael Dennis Bzron (Saint Kitts şi Nevis). Ides Monica Weiberg de Roca (Argentina) şi judecătorii ad litem – Florence Rita Arrez (Camerum), Gberdao Gustave Kam (Burkina Faso), Robert Fremr (Republica Cehă) şi Vagn Joensen (Danemarca).

Procurorul Tribunalului este dl Hassan Bubacar Jallow (Gambia, desemnat în fucnţie de Consiliul de Securitate ONU LA 15 SEPTEMBRIE 2003, Biroul procurorului este disclocat în Arusha Tranzania şi este divizat în două secţii:

1. De investigare, structurată pe echipe responsabile de colectarea probelor cu privire la indivizii implicaţi în crimele comise în Ruanda în 1994, ce cad sub jurisdicţia Tribunalului;

2. De acuzare, compusă din acuzatorii judiciari reponsabili de susţinerea învinuirii în judecată şi consilierii legali pentru ambele secţii.

Adiţional, o unitate de Informaţie şi Elementele de Probă se află în subordinea directă a Procurorului adjunct.Secretariatul răspunde de administrarea şi managementul Tribunalului, fiind condus de Secretar, reprezentînd Secretarul General al Naţiunilor Unite, care acordă servicii de asistenţă juridică Camerelor Tribunalului şi Acuzării. Secretariatul mai desfăşoară şi alte funcţii legale prevăzute în Regulile de procedură şi de probe ale Tribunalului şi este canalul pentru comunicare al instanţei. Secretariatul este compus din două subdiviziuni principale: subdiviziunea sevicii legale şi judecătoreşti şi subdiviziunea administrativă. Actualul Secretar al Tribunalului este dl Adam Dieng (Senegal), desemnat în funcţie pe 1 martie 2001 de Secretarul general al Naţiunilor Unite după o consultare prealabilă cu Preşedintele Tribunalului pentru Ruanda.

Peste 250 de membri ale Acuzării şi Apărării din difertite state ale Africii, Europei şi Americii au depus mărturire din diferite state ale Africii, Europei şi

23.

Page 22: Tribunalele international penale ad-hoc

Americii au depus mărturie în faţa Tribunalului. Un organism special - Secţia asistenţă victimelor şi martorilor – asigură siguranţa şi securitatea martorilor prin păstrarea anonimatului acestora şi acordarea suportului pe parcursul şi în perioada de după procese, inclusiv şi efectuarea unei eventuale relocalizări. Mulţi martori au fost deja relocalizaţi în interiorul şi în afara Ruandei.

Potrivit standardelor internaţionale, acuzatul este în drept să-şi aleagă avocatul (apărătorul). În situaţia în care persoanele acuzate nu-şi pot plăti avocaţii, Tribunalul este obligat să-i asigure cu aceştia. În acest caz, deţinutul alege de pe o listă de avocaţi calificaţi din toată lumea (la moment numărul acestora depăşeste 200 de reprezentanţi) care şi-au exprimat interesul în acordarea unui asemenia serviciu. Pînă în prezent, toţi deţinuţii au susţinut că sunt săraci. Avocaţii sunt de fapt „intermediarii” dintre Grefă şi persoana acuzată.

Funcţionarii Tribunalului (în număr de 1042), reprezentanţi ai 85 naţionalităţi) se bucură de imunitate diplomatică chiar le este permis să înceapă cercetarea din iniţiativă proprie sau potrivit informaţiei primite de la guverne, organele ONU, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale. Acest moment se explică prin faptul că Tribunalul nu dispune de un mecanism asemeni organelor justiţiei naţionale.

Ratione personae Tribunalul este abilitat să judece persoanele, indiferent de calitatea şi cetăţenia acestora, care au comis crime legate de războiul fratricid pe teritoriul Ruandei , iar pe de altă parte persoanele, cetăţeni ai statului ruandez, care au comis acte de genocid sau alte crime pe teritoriul statelor vecine Ruandei, în perioada conflictului armat indicată în titulatura acesteia (1ianuarie – 31 decembrie 1994).

Ratione materiae Tribunalului judecă trei categorii de fapte:

1. Genocid, definit în cuprinsul art. 2 într-o formulă similară celei din Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948;

2. Crimele împotriva umanităţii, constînd, potrivit art.3, în atacuri sistematice şi pe scară largă săvîrşite împotriva oricărei populaţii civile în baza unor considerente naţionale, politice, etnice, rasiale sau religioase, sub formă de ucidere, exterminare, aducere în stare de sclavie, deportare, lipsire de libertate, tortură, răpire, persecuţii pentru raţiuni politice, rasiale sau religioase şi alte asemenea acte inumane;

3. Crime de război, săvîrşite prin încălcarea art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi alte prevederi corespunzătoare, cuprinse în Protocolul II de la Geneva din 1977 referitoare la conflictele armate fără caracter

24.

Page 23: Tribunalele international penale ad-hoc

internaţional, avîndu-se în vedere că pe tot parcursul său conflictul armat din Ruanda s-a păstrat în limitele unui conflict intern.

Sub acest ultim aspect art.4 din Statut enumeră neexhaustiv competenţa Tribunalului asupra următoarelor crime de război: violenţe executate asupra vieţii, sănătăţii ori integrităţii fizice sau mintale ale unor persoane, în special, uciderile sau relele tratamente (torturi, mutilări sau orice formă de pedepse corporale), pedepse colective, luarea de ostatici, actele de terorism, ultragierea demnităţii corporale (umiliri, tratamente degradante, răpiri, prostituarea forţată etc.), jaful şi execuţiile fără o judecată prealabilă sau judecarea fără respectarea garanţiilor juridice corespunzătoare.

Statutul prevede o competenţă prevalentă a Tribunalului internaţional faţă de orice altă insanţă care ar judeca fapte de natura celor menţionate săvîrşite în limitele teritoriale stabilite, principiul non bis in idem aplicîndu-se în mod absolut în ce priveşte hotărîrile Tribunalului Internaţional şi în mod relativ pentru hotărîrile date de tribunalele naţionale, în sensul că persoanele judecate de acestea vor putea fi rejudecate de Tribunalul Internaţional dacă hotărîrile pronunţate în ceea ce priveşte se referă la fapte caracterizate ca fiind crime de drept comun, ori dacă judecata în faţa unui tribunal naţional nu a fost imparţială, a fost angajată doar cu scopul de a-l eschiva pe inclupat de la răspunderea internaţională penală sau nu s-a desfăşurat cu diligenţa necesară.

Sentinţa Tribunalului Internaţional poate fi atacată cu apel pentru erori de drept sau de fapt sau supusă revizuirii pentru motive specifice acestei căi de atac. În acest caz hotărîrea Camerei de Apel fiind definitivă.

Pedeapsa aplicată de Tribunal nu poate fi decît închisoarea pe termen determinat, a cărei limită se apreciază în raport cu practica generală privind pedepsele privative de libertate a tribunalelor din Ruanda, ea se execută pe teritoriul Ruandei sau al oricărui stat care şi-a exprimat voinţa de a accepta persoanele condamnate de către Tribunal. Graţierea sau comutarea pedepsei se poate face numai de către preşedintele Tribunalului, cu consultarea celorlalţi judecători, la propunerea autorităţilor statului pe teritoriul căruia aceasta se execută.

În mai 2005, Tribunalul Internaţional Penal pentru Ruanda, pronunţase 19 sentinţe în privinţa a 25 de acuzaţi, alte 25 sunt în proces de judecare. Primul proces în faţa Tribunalului a fost deschis în ianuarie 1997, după sosirea la Arusha a primului acuzat în mai 1996. Pe parcursul primului său mandat (mai 1995 – mai 1999); Tribunalul a emis şase sentinţe cu privire la şapte acuzaţi.

25.

Page 24: Tribunalele international penale ad-hoc

Toate aceste sentinţe au fost atacate în Camera de Apel a Tribunalului, cu excepţia sentinţei pronunţate în cazul „Ruggiu”. În prezent sentinţele sunt definitive.

Acuzarea şi respectiv, condamnarea lui Jean Kambanda au creat un precedent notoriu, acesta fiind primul conducător de guvern acuzat de genocid. În special, condamnarea acestuia a instituit adevărul că dreptul internaţional penal este aplicabil şi înaltelor autorităţi şi a servit ca precedent în înaintarea învinuirilor unor foşti lideri de state, precum Generalul Augusto Pinochet în Chile, Saddam Hussein în Irak, Preşedintele Chadului – Hissein Habre şi Slobodan Milosevic – Preşedintele Serbiei.

Pe parcursul celui de-al doilea mandat (mai 1999-mai 2003) Tribunalul a pronunţat 9 sentinţe cu privire la 14 acuzaţi.

Astfel, sentinţele pronunţate pînă în prezent vizează un Prim-ministru, patru miniştri, un prefect, cinci burgamişti, precum şi alte persoane ce au ocupat posturi înalte în perioada evenimentelor din 1994.

În perioada celui de-al treilea mandat (mai 2003 -2007) Tribunalul Internaţional penal pentru Ruanda a emis patru sentinţe în privinţa a 4 persoane.

Actualmente pe rol se află 7 procese de judecată în privinţa a 25 de acuzaţi, 17 acuzaţi sunt în aşteptarea începerii procesului de judecată, alţii 19 sunt daţi în căutare, iar 8 cazuri instrumentate urmează a fi încetate pe motiv de insuficienţă de probe. În acelaşi timp, menţionăm că Tribunalul i-a eliberat condiţionat pe două persoane. Prin urmare pînă în ziua de azi 70 de suspecţi au fost învinuiţi dintre care mai bine de 60 au fost arestaţi şi transferaţi în custodia Tribunalului. Camera de Apel a confirmat 8 condamnări şi o sentinţpă de achitare. Pentru apeluri sunt în plină desfăşurare, 7 procese de judecată sunt pe rol, incluzînd un număr de 25 de acuzaţi.

În continuare, în custodia Tribunaluilui se află miniştri ai guvernului interimar din 1994, precum şi comandanţi militari, superiori, oficiali guvernamentali centrali şi regionali de rang înalt, businessmeni prosperi, lideri religioşi, jurnalişti, intelectuali şi alte persoane influente. Notăm că arestările sunt efectuate cu asistenţa autorităţilor judiciare şi poliţeneşti în care sunt localizaţi suspecţii. Douăzeci şi două state, incluzînd cincisprezece state africane, au conlucrat cu Tribunalul în această direcţie. Altele au asistat Tribunalul prin facilitarea deplasării martorilor, prin acordarea de locuri în propriile închisori în vederea executării sentinţei persoanelor codamnate de Tribunal şi prin contribuţiile aduse Fondului de încredere. Bazîndu-se pe încrederea internaţională, în

26.

Page 25: Tribunalele international penale ad-hoc

organizarea şi administrarea sa, Tribunalul cunoaşte un înalt grad de suport şi asistenţă din partea comunităţii internaţionale, în special din partea Ruandei şi Tanzaniei (statele gazdă ale acestuia). Pe perioada de pînă la încheierea procesului de judecată, acuzaţii sunt deţinuţi într-o Unitate de denţie (Detention Facilitz), special constituită în cadrul închisorii tanzaniene din Arusha. Această unitate cu un înalt grad de securitate, conform ultimelor standarde internaţionale, este constituită şi administrată de Naţiunile Unite. Este în mod regulat inspectată, iar deţinuţii sunt vizitaţi de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, în vederea urmăririi asupra respectării înaltelor standarde.

Procesele de judecată sunt extrem de complexe din cauza necesităţii aducerii martorilor de pretutindeni şi prin cerinţa asigurării traducerii sin şi în cele două limbi oficiale ale Tribunalului (engleza şi franceza) şi Kinyarwanda (limba acuzaţilor şi majoritatea martorilor). Nu mai puţin de 800 de martori au fost pînă în prezent ascultaţi pe diferite cazuri. Majoritatea martorilor, din partea acuzării sau apărării, necesită măsuri de protecţie astfel încît să poată depune mărturii în anonimat şi de a fi protejaţi de riscul represaliilor. Astfel, Tribunalul a stabilit un sofisticat program de protecţie al martorilor, unic în Africa. Potrivit acestuia, martorii indiferent de localizare sunt aduşi pentru a depune mărturii şi apoi sunt reîntorşi în siguranţă, în caz de necesitate, fiind posibilă recolizarea acestora şi schimbarea identitaţii.

Sentinţele finale ale Camerelor Tribunalului de rînd cu alte decizii (mai mult de 1300) cu privire la importante chestiuni legale vizînd jurisdicţia, procedura şi evidenţa formează jurisprudenţa Tribunalului, care este deja folosită de către Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie şi de judecătoriile naţionale din întreaga lume. Aceasta în egală măsură a constituit un punct de plecare în activitatea Curţii Internaţionale Penale.

Spre exemplu sentinţa semnificativă „Akazesu” a „spart gheaţa” în definirea crimei de viol în dreptul internaţional şi prin susţinerea faptului că violul poate constitui genocid. Toată practica judiciară, procedurală, de evidenţă, schema protecţiei martorilor şi a celei de detenţie, a susţinerii aparatului apărării au servit ca bază pentru funcţionarea Curţii Internaţionale Penale şi a Curţii Speciale pentru Sierra Leone.

Tribunalul pentru Ruanda, prin activitatea sa, a făcut şi continuă să facă o substanţială contribuţie în înlocuirea culturii nepedepsite cu cea a răspunderii pentru faptele comise. Un nou climat al opiniei cu privire la eficacitatea dreptului internaţional umanitar a urmat ca rezultat al succesului practic vizibil al tribunalelor ad-hoc.

27.

Page 26: Tribunalele international penale ad-hoc

Tribunalul pentru Ruanda în activitatea sa a întîlnit o serie de probleme, ce-şi păstrează în continuare activitatea lor, legate de acceptarea sau neacceptarea de către state, în baza constituţiilor lor, a extrădării propriilor cetăţeni pentru a fi judecaţi de Tribunalul Internaţional sau pentru executarea în alte state a pedepselor, de măsurile privind stabilirea persoanelor vinovate şi cercetarea lor prealabilă, inclusiv de forţele poliţieneşti ce pot fi antrenate în această activitate, de raportul dintre Tribunalul Internaţional şi tribunalele interne, dintre legislaţia internaţională şi cea internă privitoare la faptele imputate, de faptul dacă Tribunalul va fi capabil să judece pe toţi criminalii. Aici evocăm cazul clasic Elizaphan Ntakirutimana (acuzat de comiterea crimei de genocid faţă de mii de civili Tutsi, în primăvara anului 1994 în Mugonero şi Ruanda) înaintată de Statele Unite ale Americii.

Dacă în Europa cooperarea dintre state şi Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie îşi găseşte o armonie relativă, în Africa acest scop nu este atins. Totuşi dezminţim enunţul, potrivit căruia activitatea Tribunalului pentru Ruanda a fost delcarată ca fiind necalificată şi neadecvată, are loc prestanţa unei ample colaborări multidisciplinare între comunitatea internaţională şi Tribunal, dezvoltarea perpetuă şi conformarea la standardele internaţionale existente.

Însuşi fostul Secretar General al Naţiunilor Unite Kofl Annan a susţinut activitatea Tribunalului:”Tribunalul pentru Ruanda a fost cea dintîi instanţă de drept internaţional ce a emis o hotărîre cu privire la crima de genocid. Această hotărîre constituie un testament în determinarea noastră colectivă de a înfrunta această hienică crimă într-un mod ce n-a mai fost abordat. Sunt sigur că vorbesc pentru întraga comunitate internaţională, cînd îmi exprim speranţa că această hotărîre va contribui la lungul proces de reconciliere naţională în Ruanda. Nu poate fi întremare fără pace, pace fără justiţie şi nu poate fi justiţie fără a respecta drepturile omului şi legea”.

28.

Page 27: Tribunalele international penale ad-hoc

6. Curtea Specială pentru Sierra Leone

Curtea Specială pentru Sienne Leone reprezenta o instituţie jurisdicţională independentă creată cu scopul de a urmări şi sancţiona pe cei ce sunt responsabili de comitarea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii pe teritoriul statului Sierra Leone după 30 noiembrie 1996, în perioada războiului civil din Sierra Leone.

Pe data de 12 iunie 2000, condus de dorinţa de a pune capăt violenţei şi masacrelor din teritoriu, preşedintele statului Sierra Leone, Ahmad Tejna Kabbah, printr-o scrisoare adresată Secretarului General al ONU, Kofi Annan, solicită comunităţii internaţionale să tragă la răspundere pe cei ce au comis crime în perioada de conflict. La 14 august 2000, Consiliul de Securitate al ONU adoptă Rezoluţia nr. 1315 prin care solicită Secretariatului General să înceapă negocieri cu guvernul din Sierra Leone privind crearea unei curţi speciale.

Astfel, în urma negocierilor purtate cu guvernul din Sierra Leone, pe 16 ianuarie 2002 a fost semnat la Freetownn, Acordul dintre ONU şi guvernul din Sierra Leone cu privire la înfiinţarea unei Curţi Speciale pentru Sierra Leone, care potrivit art.1 din Statut, va avea jurisdicţie asupra persoanelor care se fac responsabile în cel mai înalt grad de încălcările serioase ale dreptului internaţional umanitar şi a le dreptului din Sierra Leone comise pe teritoriul acestui stat începînd cu 30 noiembrie 1996, cuprinzînd liderii care prin comiterea unor asemenea crime, au pus în pericol procesul de restabilire şi implimentare a păcii în Sierra Leone. La o astfel de modalitate de înfiinţare a unui tribunal internaţional se recurge pentru prima dată în practica internaţională penală.

În conformitate cu prevedrile art. 8 din Statut, Curtea Specială are preeminenţă asupra curţilor naţionale din Sierra Leone. În această ordine de idei, la orice etapă a procesului, Curtea specială poate adresa curţii naţionale, printr-o cerere scrisă, deferirea cazului în propria compentenţă în concordanţă cu Statutul Curţii Speciale şi a Regulilor de procedură şi de probe.

Curtea se compune din trei organe independente – Camerele de Judecată, care constau din una sau mai multe Camere de Primă Instanţă şi Camera de Apel; Procurorul şi Grefa (art.11 din Statut).

Camerele de Judecată trebuie să fie formate din cel puţin opt şi cel mult unsprezece judecători independeţi, aleşi pe o perioadă de trei ani, reeligibili, care vor activa după cum urmează:

29.

Page 28: Tribunalele international penale ad-hoc

- trei judecători în cadrul Camerei de Primă Instanţă, dintre care un judecător urmează să fie desemnat de către guvernul din Sierra Leone, iar ceilalţi doi de către Secretarul General al ONU;

- cinci judecători în cadrul Camerei de Apel, dintre care doi judecători urmează să fie desemnaţi de către guvernul din Sierra Leone, şi trei de către Secretarul General al ONU, care au fost desemnaţi.

Judecătorii celor două camere vor alege preşedintele pentru fiecare cameră de judecată, cîte un preşedinte care va prezida camera de judecată respectivă. Preşedintele Camerei de Apel reprezintă şi Preşedintele Curţii Speciale. În prezent, Curtea se compune din 11 judecători, dintre care şase judecători intră în componenţa Camerei de Primă instanţă (patru judecători fiind numiţi de Naţiunile Unite şi doi de către guvernul din Sierra Leone), iar ceilalţi cinci constituie Camera de Apel (trei judecători fiind numiţi de Naţiunile Unite şi Unul de către guvernul local). Preşedintele Curţii Speciale pentru Sierra Leone a fost ales George Gelaga King.

Procurorul Curţii Speciale reprezintă un organ independent al Curţii şi este responsabil de urmărirea şi acuzarea persoanelor care se fac responsabile în cel mai înalt grad de încălcările serioase ale dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone comise pe teritoriul acestui stat începînd cu 30 noiembrie 1996. El este desemnat în funcţie de către Secretarul General al ONU pentru o perioadă de trei ani şi poate fi reales. Pentru realizarea eficientă a atribuţiilor sale, procurorul va asista în activitatea sa de către un vice-procuror originar sin Sierra Leone.

Atît judecătorii, cît şi Procurorul trebuie să-şi exercite funcţiile imparţial – ei nu pot solicita sau primi instrucţiunile din partea vreunui guvern sau la oricare altă sursă.

Grefa Curţii este compusă dintr-un grefier şi personalul grefei şi este responsabilă de buna adminsitrare a Curţii Speciale. Grefierul Curţii este desemnat de către Secretarul General al ONU, după ce consultă în prealabil Preşedintele Curţii Speciale, pe o perioadă de trei ani şi poate fi reales. Acesta este ales din rîndurile personalului naţiunilor Unite, fiind reprezentat de către Robin Vincent.

De asemenea, în cadrul Grefei funcţionează o Diviziune de Ajutor pentru Victime şi Martori, care în cooperare cu Biroul Procurorului va acorda asistenţă şi va stabili măsuri de protecţie şi siguranţă victimelor şi martorilor (art. 14 alin. 4 din Statut).

30.

Page 29: Tribunalele international penale ad-hoc

Competenţa ratione materiae a Curtii Speciale acoperă încălcările grave ale dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone. În acest sens, Statutul Curţii Speciale include crimele împotriva umanităţii – omorul; exerminarea; supunerea la sclavie; deportarea; întemniţarea; tortura; răpirea, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată şi orice altă formă de violenţă sexuală; persecutarea din motive de ordin politic, rasial, etnic sau religios; alte fapte inumane (art. 2 din Statut) – încălcări ale art. 3, comun Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor de război şi Protocolului Adiţional nr II din 8 iunie 1977 – atentarea la viaţa, sănătatea şi la integritatea fizică sau psihică a persoanei, mai ales omorul, tratamentele umilitoare şi degradante, răpirile, prostituţia forţată sau orice altă formă de tratament incident; jefuirea; condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, date de un tribunal legal constituit şi cu respecatrea garanţiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile; ameninţarea cu comiterea uneia din acţiunile enumerate (art.3 din Statut), alte încălcări serioase ale dreptului internaţional umanitar – fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva personalului, insalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care dreptul internal al conflictelor armate o garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil; recrutarea sau înrolarea copiilor sub vîrsta de 15 ani în forţele armate sau grupuri armate ori fapta de a-i face să participe activ la ostilităţi (art. 4 din Statut); şi alte infracţiuni reglementate de dreptul din Sierra Leone – abuzarea de fetiţe sub 13 ani sau între 13 şi 14 ani ori răpirea unor fete în scopuri amorale, avînd în vedere prevederile Actului de prevenire a tratamentului crud faţă de copii din 1926; incendierea caselor de locuit, a clădirlor publice, ţinînd cont de prevedrile Actului privind distrugerile grave din 1861 (art. 5 din Statut).

În ceea ce priveşte competenţa ratione personae a Curţii Speciale pentru Sienna Leone, Statutul stabileşte anumite precizări. În acest sens, conform art. 11 din Statut, Curtea va avea competenţa asupra persoanelor „care se fac responsabile în cel mai înalt grad” pentru comiterea faptelor incriminate de statut, incluzînd acei „lideri, care comiţînd aceste crime au pus în pericol procesul de restabilire şi implimentare a păcii în Sierra Leone”. Astfel, competenţa Curţii Speciale se limitează doar la cei ce se fac vinovaţi de comiterea feptelor incriminate de Statut.

Ca şi în cazul celorlalte tribunale ad hoc, Curtea Specială impune răspunderea penală individuală persoanelor vinovate şi statutează principiul irevelaţiei calităţii oficiale.

31.

Page 30: Tribunalele international penale ad-hoc

În acelaşi timp, Statutul prevede la art. 7 că tribunalul nu îşi va extinde jurisdicţia asupra persoanelor care nu au împlinit 15 ani la momentul presupusei comiteri a crimei. În cazul în care o persoană în vîrsta cuprinsă între 15 şi 18 ani va apărea în faţa Curţii aceasta va fi tratată într-un mod mai blînd avînd în vedere vîrsta fragedă a acesteia.

Competenţa ratione temporis a Curţii Speciale este limitată la faptele incriminate de Statut, comise în perioada care începe cu 30 noiembrie 1996 şi care continuă şi pînă în prezent (art.1 din Statut).

În ceea ce priveşte competenţa ratione loci a Curţii Speciale pentru Sierra Leone, conform prevederilor art.1 din Statut, acestea se extinde numai asupra teritoriului statului Sierra Leone, avînd în vedere scopul pentru care a fost constituită această jurisdicţie.

Unul din principiile de funcţionare de bază a Curţii Speciale este principiul non bis in idem, care stabileşte că nici o persoană nu poate fi judecată de o instanţă naţională pentru crimele pentru care a fost deja condamnată de Cătrea Specială. Totodată, Curtea Specială poate proceda la judecarea unei persoane care a fost deja condamnată de o instanţă naţională pentru faptele incriminate de Statutul Curţii speciale, dacă:

- Fapta incriminată a fost calificată ca o infracţiune ordinară

- Instanţa naţională nu a fost imparţială sau independentă în acţiunile sale, astfel încît s-a încercat de a exonera acuzatul de răspunderea internaţională penală.

În ceea ce priveşte pedepsele aplicate de Curtea Specială, Statul stabileşte ca pedeapsă principală în închisoarea pe un termen, care urmează a fi determinat pentru fiecare caz în parte, ţinînd cont de practica în domeniu a Tribunalului Internaţional Penal pentru Ruanda şi a curţii naţionale din Sierra Leone. Această pedeapsă nu va fi aplicată persoanelor de vîrsta fragedă. Ca pedeapsă complementară Curtea Specială poate stabili confiscarea proprietăţii.

Sentinţa Camerei de Primă Instanţă poate fi atacată cu apel. În cazul în care s-a descoperit un fapt nou care nu era cunoscut în momentul procesului şi care, dacă ar fi fost stabilit în timpul procesului, ar fi condus în mod verosimil la o hotărîre diferită, condamnatul sau procurorul poate sesiza Camera de Apel cu o cerere de revizuire a deciziei definitive.

Articolul 22 din Statutul Curţii Speciale reglementează condiţiile de executare a pedepselor. În acest sens, pedeapsa cu închisoarea va fi executată pe teritoriul statului Sierra Leone, însă, în cazul în care circumstanţele o cer, aceasta

32.

Page 31: Tribunalele international penale ad-hoc

poate fi executată pe teritoriul unui terţ, cu condiţia ca acel stat să fi încheiat un acord cu privire la executarea pedepselor cu Tribunalul Internaţional Penal pentru Ruanda sau cu Tribunalulu Internaţional Penal pentru Fosta Iugoslavie şi să fi depus pe lîngă Grefierul Curţii Speciale cererea de acceptare a persoanei condamnate. Curtea Specială poate încheia asemenea acorduri şi cu alte state. Condiţiile de detenţie sunt guvernate de legea naţională a statului de executare.

Aşadar, Curtea Specială pentru Sierra Leone răspunde întocmai exigenţelor timpului şi aşteptărilor comunităţii internaţionale şi, în special, a populaţiei civile din Sierra Leone. Pînă în prezent au fost înfăţişate pe banca acuzării a Curţii Speciale pentru crime de război, crime împotriva umanităţii precum şi, petru alte încălcări a dreptului internaţional umanitar, 11 persoane au fost găsiţi vinovaţi, fiecare în parte, pe 11 din cele 14 capete de acuzare. Aceştia au fost condamnaţi la 50 de ani de închisoare şi urmează să-şi exercite pedeapsa pe teritoriul unui stat european din considerente de securitate.

Un nou proces s-a declanşat la Curte pe data de 2 august 2007 în privinţa lui Moinina Fofana şi Allieu Kondewa, acuzaţi de omor, tratament inuman, jaf şi practicarea pedepselor colective, precum şi înrolarea copiilor sub vîrsta de 15 ani în forţele armate, în cazul lui Kondewa.

În acest sens, Curtea Specială pentru Sierra Leone reprezintă indubidabil manifestarea evoluţiei ideii de jurisdicţie internaţională ad-hoc.

Tribunalul pentru Ruanda, respectiv, de rînd cu cel pentru fosta Iugoslavie, şi într-o măsură mai mică, Curtea Specială pentru Sierra Leone, au stimulat infiinţarea Curţii Internaţionale Penale şi servesc ca precedent în activitatea acesteia.

33.

Page 32: Tribunalele international penale ad-hoc

7. Concluzii

Evenimentele petrecute în mai multe părţi ale lumii arată faptul că impunitatea a devenit o sursă pentru iniţierea conflictelor armate, deci un obstacol pentru restabilirea păcii. De aceea, eliminarea impunităţii nu este singurul obiectiv al justiţiei, ci şi promovarea idealurilor de pace şi de siguranţă în lume.

Pentru a răspunde la aceste situaţii, au fost create tribunalele penale ad-hoc.Aşa cum rezultă din activitatea tribunalelor ad-hoc, acestea au fost instituite

şi au funcţionat în condiţii istorice şi social-juridice speciale, fiind expresia unor crize pe care omenirea a gestionat-o cu mari dificultăţi. Structura, funcţionarea şi procedura utilizată de acestea au fost puternic influenţate de două elemente de natură total diferită: pe de o parte de experienţa rezultată din activitatea instanţelor precedente, respectiv Tribunalului Militar de la Nurnberg (cel de la Tokyo nefiind relevant în acest sens), iar pe de altă parte, de confruntarea dintre cele mai importante sisteme naţionale de drept penal existente în prezent în ţările democratice – sistemul de civil-law şi cel de common-law.

O mare parte din neajunsurile constatate în practica Tribunalului de la Nurnberg au fost îndreptate în activitatea tribunalelor ulterioare, care s-au dovedit mult mai garantiste, echidistante, echilibrate şi deci credibile. În ceea ce priveşte procedura, voinţa de a da satisfacţie ambelor sisteme, a dus în final la apariţia unui model original de procedură penală internaţională.

În acelaşi timp, mai multe aspecte privind constituirea şi funcţionarea acestora au demonstrat, în mod clar, necesitatea înfiinţării unei curţi penale internaţionale cu caracter permanent. Existenţa unei asemenea curţi constituie o puternică descurajare a gravelor încălcări ale normelor dreptului internaţional umanitar.

Tribunalele ad-hoc au fost create pentru a răspunde evenimentelor din acele regiuni. Organismele ad-hoc, avînd o jurisdicţie limitată, nu au avut ocazia să consfinţească o jurisprudenţă extinsă în raport cu multiplele conflicte care au avut loc în cadrul unei perioade lungi de timp. O curte permanentă poate însă sprijini dezvoltarea constantei în domenii precum, principiile generale ale legii penale, procedură şi pedepsire.

Conform Statutului de la Roma, competenţa Curţii este, de asemenea, limitată, în sensul că: ratione temporis– numai la situaţii desfăşurate după intrarea în vigoare a Statutului; ratione loci, după cum am observat;ratione materiae - pentru cele patru categorii de crime, una dintre acestea nefiind încă definită. Tortura, traficul internaţional de droguri şi terorismul nu intră în competenţa Curţii.

34.

Page 33: Tribunalele international penale ad-hoc

Cu toate acestea, Statutul de la Roma tinde să răspundă nevoii de a avea o justiţie eficientă, care să corecteze punctele slabe observate în activitatea Tribunalelor ad-hoc.

Dincolo de interesul juridic şi chiar istoric al cercetării acestor aspecte, este, fără îndoială, cel mai important, ca din originala experienţă a tribunalelor ad-hoc, să poată fi extrase şi utilizate cele mai bune aspecte necesare pentru asigurarea funcţionării reale şi eficiente a ceea ce urmează să devină în timp principalul instrument al justiţiei penale internaţionale în Mileniul al treilea – Curtea Penală Internaţională.

35.

Page 34: Tribunalele international penale ad-hoc

Bibliografie

1. Andronovici Constantin. “Drept internaţional public”. ED. Graphix. Iaşi, 1993;

2. Anghel Ion M., Anghel Viorel I. “Răspunderea penală în dreptul internaţional” Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

3.Creţu Vasile.”Drept internaţional public”. Ediţie revăzută şi adăugită. Ed. Fundaţiei România de mîine. Bucureşti 2002;

4. Creţu Vasile. “Drept internaţional penal”. Ed. “Tempus România”, Bucureşti, 1996;

5. Diaconu Dumitru. “Curtea Penală Internaţională: istorie şi realitate”, Bucureşti, ALLBECK, 1999;

6. Geamănu Grigore, “Drept internaţional penal şi infracţiunile internaţionale”. Editura Academiei. Bucureşti, 1977;

7. Marian Ana. “Ghid cu privire la cooperarea juridică internaţională”.

8. Sîrcu-Scobioară Diana. “Jurisdicţia internaţional penală”. Institutul de Istorie, Stat de Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, CEP USM, 2008;

9. Carta de la Londra, 8 august 1945;

10. Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici din 17 decembrie 1979;

11. Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1977;

12. Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor terosiste semnată la Washington la 2 februarie 1971;

13. Convenţia pentru instruirea unei Curţi penale internaţionale, semnată la Geneva la 16 noiembrie 1937;

14. Convenţia privind neaplicarea limitărilor statutare în cazul crimelor de război şi al crimelor împotriva umanităţii, 26 noiembrie 1968

15. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg, 1945

16. Statutul Curţii Penale Internaţionale pentru Rwanda, 1945.

17. Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma, 1998

36.


Recommended