Rudolf Steiner

TREPTELE CUNOAŞTERII SUPERIOARE

GA 12

Traducere de FLORIN SECOȘAN

Rudolf Steiner,Die Stufen der höheren ErkenntnisRudolf Steiner Verlag, Dornach/Elveţia, 1993

Toate drepturile pentru traducerea în limba românăsunt rezervate Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC GOLDBucurești 2011

COLECȚIA INIȚIERI

Coordonatorul colecției: biolog dr. PETRE PAPACOSTEARedactor: MARIA STANCIUTehnoredactor: MIHAELA TUDORCoperta: DIANA TATU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STEINER, RUDOLFTreptele cunoașterii superioare / Rudolf Steiner; trad.: Florin Secoșan - București: Univers Enciclopedic Gold, 2011

ISBN 978-606-8162-99-7

I. Secoșan, Florin (trad.)

141.333

GRUPUL EDITORIAL UNIVERS ENCICLOPEDIC GOLDStr. Luigi Cazzavillan nr. 17, sector 1, BucureştiTel.: 021.317.88.38; Fax: 021.317.88.42 e-mail: difuzare@universenciclopedic.ro www.universenciclopedic.ro

Societatea antroposofică din RomâniaStrada Vișinilor nr. 17, sector 2, BucureștiTel.: 021 323 20 57www.antroposofie.roemail: romantrop@yahoo.com

ISBN : 978-606-8162-99-7

COPERTA IV

Treptele cunoaşterii superioare conţine câteva dintre instrucţiunile esoterice timpurii ale lui Steiner, dezvăluind felul în care el a devenit un pionier al dezvoltării interioare moderne şi al activităţii spirituale. Cititorul este condus cu multă grijă de la „modul material de cunoaştere” obişnuit, bazat pe simţuri, către nivelurile superioare ale cunoaşterii, pe care autorul le numeşte Imaginaţie, Inspiraţie şi Intuiție.

Acest compendiu vine în sprijinul celor care doresc să abordeze antroposofia din perspectiva unei căi de cunoaştere, în special cei care au studiat deja Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?

CUPRINS

Treptele adevărului (biolog dr. Petre Papacostea)

În legătură cu publicarea conferinţelor lui Rudolf Steiner

Prefaţă (Maria Steiner)

Din Prefaţa la ediţia a cincea a cărţii Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?

Treptele cunoaşterii superioare

Imaginația

Inspiraţia

Inspiraţie şi intuiţie

Din Postfaţa Mariei Steiner

Note

TREPTELE ADEVĂRULUI

Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat de austriacul Rudolf Steiner (1861–1925), personalitate complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod consecvent şi interactiv atât mistica înaltă bazată pe experienţe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate în lumea spirituală, cât şi gândirea riguros ştiinţifică despre spirit, prin opoziţie cu tendinţele materialismului dominant în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea. Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în Univers, ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: „Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este materia“.

Pentru a sintetiza conţinutul de idei al antroposofiei sau ştiinţei despre spirit vom porni de la un principiu de bază formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice realitate spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în lumea materială“. Întreaga evoluţie, mai întâi biologică şi apoi social-istorică, a umanităţii este o ilustrare vie a

acestui principiu. Cunoaşterea directă a resorturilor spirituale ale umanităţii, ca şi cunoaşterea exterioară a materiei, se obţine numai prin eforturi susţinute de perfecţionare a structurilor noastre sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apţi şi demni de dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului cu lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în deschiderea căilor cunoaşterii de sine, fapt necesar pentru evoluţia viitoare a omenirii. Atât cunoaşterea de sine cât şi înţelegerea coerentă a lumii interioare şi a ambianţei telurice şi cosmice se pot dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, întrucât logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare astfel ca o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi problematică terestră, având sarcina realizării sintezei superioare a acestora.

În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care ne dă posibilitatea înţelegerii raţiunii de a fi a structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii sensibile, precum şi a înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu este o fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei „secte religioase“, cum încearcă să denigreze unele scrieri mişcarea antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de valorificare concretă a forţelor de iubire aduse de Hristos pe Pământ, atât de necesară într-o perioadă în care dezbinarea între oameni se manifestă în toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui R. Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.

Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat soluţii valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice lumii actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a omului (antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii şi urmaşii săi au elaborat principiile şi metodele terapeutice ale medicinii antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat naştere unui impuls original în arhitectură etc. Putem conchide că antroposofia este totodată o cale de cunoaştere obiectivă, o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este prelungirea în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a Logosului care a acţionat de la începutul existenţei Universului.

Mişcarea antroposofică, care s-a separat din mişcarea teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod eronat sau abuziv este asociată cu alte curente şi organizaţii actuale. Ea deschide perspective luminoase educaţiei pentru libertate, iubirii dintre oameni şi colaborării cu natura, iar spiritualitatea românească, constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor imperative ale mileniului III.

biolog dr. PETRE PAPACOSTEA

GA 12

DIN PREFAŢA LA EDIŢIA A CINCEA A CĂRŢIICUM SE DOBÂNDESC CUNOŞTINŢE DESPRE LUMILE SUPERIOARE ?

Când am scris articolele care compun această carte a trebuit să vorbesc despre unele lucruri altfel decât în prezent şi pentru motivul că, în acea vreme, nu mă puteam referi la conţinutul a ceea ce am publicat despre cunoaşterea lumilor superioare în ultimii zece ani, aşa cum o pot face astăzi, după ce aceste cărţi au fost publicate. În cărţile mele Ştiinţa ocultă, Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, O cale spre cunoaşterea de sine şi mai ales în Pragul lumii spirituale [Nota 4], precum şi în alte scrieri ale mele sunt descrise procese spirituale la care această carte a trebuit să facă trimitere încă acum zece ani, însă cu alţi termeni decât aceia care astăzi par potriviţi. Despre multe lucruri care nu erau descrise încă în această carte a trebuit să spun atunci că pot fi aflate prin „comunicări verbale”. Astăzi însă sunt date publicităţii multe din cele la care făceam atunci aluzie. Nu este exclus ca tocmai aceste aluzii să fi contribuit la faptul că unii cititori şi-au format păreri greşite. Omul ar putea acorda o importanţă mult mai mare decât trebuie raportului personal dintre discipol şi un învățător spiritual. Sper că în această nouă ediţie am reuşit să accentuez mai bine, prin felul în are am descris anumite detalii, faptul că pentru oamenii care caută o disciplină spirituală adecvată condiţiilor spirituale din prezent este mult mai important raportul nemijlocit cu lumea spirituală obiectivă decât raportul cu personalitatea unui învăţător. În disciplina spirituală, învăţătorul va avea din ce în ce mai mult un rol de asistent, aşa cum îl are, conform noilor concepţii, profesorul, în oricare ramură a ştiinţei. Cred că am insistat îndeajuns asupra faptului că autoritatea învățătorului şi încrederea în el nu trebuie să joace, în disciplina spirituală, alt rol decât acela pe care-l joacă în celelalte domenii ale ştiinţei sau ale vieţii. Mi se pare deosebit de important să se formuleze o idee mult mai clară tocmai asupra raportului dintre cercetătorul spiritual şi oamenii care arată un interes pentru rezultatele cercetărilor sale. Cred că am îmbunătățit astfel cartea în locurile în care acum, după aceşti zece ani, am fost în stare să descopăr necesitatea unor îndreptări.

La această primă parte se va adăuga o a doua. Ea va cuprinde alte amănunte privind structura sufletească care îl conduce pe om la vieţuirea lumilor superioare.

TREPTELE CUNOAŞTERII SUPERIOARE

În cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, drumul către cunoaşterea superioară a fost urmat până la întâlnirea cu cei doi „păzitori ai Pragului”. Acum va fi descrisă relaţia sufletului cu diferitele lumi, pe măsură ce trece prin treptele succesive ale cunoaşterii. Ceea ce va fi prezentat în continuare s-ar putea numi „învăţătura despre ştiinţa ocultă”.

Înainte să păşească pe calea cunoaşterii superioare, omul stăpâneşte numai prima din cele patru trepte ale cunoaşterii. Această treaptă îi este proprie în viaţa obişnuită din interiorul lumii simţurilor. Chiar şi în ceea ce este numit ştiinţă avem de-a face doar cu această primă treaptă a cunoaşterii, pentru că ştiinţa doar elaborează cunoaşterea obişnuită, mai detaliat şi într-un mod disciplinat. Ea înarmează simţurile cu instrumente – microscop, telescop etc. – pentru a vedea mai bine ceea ce simţurile neînarmate nu percep. Totuşi, această treaptă a cunoaşterii rămâne aceeaşi, indiferent că se văd lucruri de dimensiuni mari cu ochiul obişnuit sau se observă obiecte de dimensiuni mici şi fenomene cu ajutorul unui microscop. De asemenea, în aplicarea gândirii la fapte şi lucruri, ştiinţa rămâne în domeniul vieţii de zi cu

zi. Omul clasifică obiectele, le descrie şi le compară, caută să-şi formeze o imagine despre diversitatea lor etc. Cel mai exigent savant nu face în această privinţă altceva decât să rafineze până la artă metoda observaţiei vieţii cotidiene. Cunoaşterea devine mai cuprinzătoare, mai complicată şi mai logică, dar nu trece la un alt mod de cunoaştere.

În ştiinţa ocultă, această primă treaptă a cunoaşterii este numită „modul material de cunoaştere”. Ea este urmată de trei trepte superioare. La acestea se adaugă altele. Aceste trepte de cunoaştere vor trebui să fie descrise înainte de a trece la prezentarea „căii cunoaşterii”. Dacă acceptăm metoda obişnuită de cunoaştere, de înțelegere prin simţuri, ca fiind prima treaptă, trebuie să deosebim următoarele patru feluri de cunoaştere:

1. Cunoaşterea senzorială;

2. Cunoaşterea imaginativă;

3. Cunoaşterea inspirată, care ar putea fi numită „cunoaşterea de tip volițional”;

4. Cunoaşterea intuitivă.

Aceste trepte vor fi analizate aici. La început trebuie să fie clarificat cu ce avem de-a face în aceste diferite moduri de cunoaştere. În cunoaşterea senzorială obişnuită trebuie avute în vedere patru elemente:

Obiectul, care face o impresie asupra simţurilor;Imaginea pe care şi-o formează fiinţa umană despre obiect; Conceptul, prin care omul ajunge la o concepere spirituală a unui obiect sau a unui eveniment;Eul, care îşi formează pe baza impresiei imaginea şi conceptul corespunzătoare obiectului.

Înainte ca omul să-şi facă o imagine, o reprezentare, trebuie să existe un obiect care o determină. Pe acesta el nu îl formează, îl percepe. Şi pe baza acestui obiect se naşte imaginea. Atâta vreme cât ne uităm la obiect avem de-a face cu obiectul însuşi. În momentul în care ne întoarcem privirea de la el rămânem doar cu imaginea. Obiectul este părăsit, iar imaginea rămâne în memorie. Nu se poate însă rămâne la stadiul de a construi doar imagini. Trebuie să se treacă mai departe, la concepte. Distincţia dintre imagine şi concept este absolut necesară, dacă e să ne exprimăm exact. Să presupunem că cineva vede un obiect de formă rotundă. Apoi îşi întoarce privirea şi reţine imaginea cercului în memorie. Deocamdată nu are conceptul cercului. Acest concept se poate obţine când se spune: „Un cerc este o figură în care toate punctele sunt egal depărtate de un centru. Înţelegerea unui lucru este dobândită numai atunci când a fost format conceptul lui. Există tot felul de cercuri – mici, mari, roşii, albastre etc. – dar există numai un singur concept de cerc. Toate aceste lucruri vor fi aprofundate; deocamdată este de ajuns să schiţăm ceea ce este necesar pentru a caracteriza cele patru trepte de cunoaştere. – Cel de-al patrulea element care trebuie luat în considerare în cunoaşterea materială este Eul. În el este realizată uniunea dintre imagini şi concepte. Eul păstrează imaginile în memorie. Altfel n-ar fi posibilă o viaţă interioară continuă. Imaginea lucrurilor ar rămâne la îndemână atât timp cât lucrurile însele ar acţiona asupra sufletului. Viaţa interioară depinde însă de legarea percepţiilor între ele. Eul se poate orienta în

lume pentru că în prezenţa anumitor obiecte apar imaginile obiectelor similare de ieri. Să conştientizăm cât de imposibilă ar fi viaţa sufletului dacă imaginea unui lucru ar putea fi păstrată doar atât timp cât obiectul însuşi ar fi prezent. – Şi în privinţa conceptelor tot Eul este cel care formează unitatea. El asociază conceptele sale şi obţine în acest mod o vedere de ansamblu, adică o înţelegere a lumii. Această conexiune se petrece în judecaţi. O fiinţă care ar avea doar concepte incoerente nu şi-ar găsi drumul în lume. Întreaga activitate a omului depinde de capacitatea sa de a asocia concepte – adică de „judecata sa”.

„Cunoaşterea materială” se bazează pe faptul că omul primeşte prin simţurile sale o impresie despre lucruri şi procese ale lumii exterioare. El are capacitatea de a simţi, are sensibilitate.

Impresia primită „din afară” va fi numită senzaţie. În cunoaşterea senzorial-materială se iau în considerare cele patru elemente: senzaţia, imaginea, conceptul, Eul. – Pe următoarea treaptă de cunoaştere impresia făcută asupra simţurilor exterioare, senzaţia, dispare. Nu mai există un obiect senzorial. Din elementele cu care este obişnuit omul în cunoaşterea obişnuită rămân doar trei: imaginea, conceptul şi Eul.

La un om sănătos, cunoaşterea obişnuită nu creează nicio imagine şi niciun concept când nu există un obiect sensibil exterior. Eul rămâne astfel inactiv. Oricine îşi formează imagini cărora ar trebui să le corespundă obiecte ale simţurilor, dar care nu există în realitate, trăieşte în fantezie. – Dar elevul ocult dobândeşte această facultate de a forma imagini chiar şi acolo unde nu există obiecte ale simţurilor. Altceva trebuie să ia locul obiectelor exterioare. El trebuie să fie în stare să formeze imagini, deşi niciun obiect nu îi atinge simţurile. Atunci trebuie ca altceva să ia la el locul senzaţiei. Acest altceva este imaginaţia. În acest stadiu, imaginile îi apar elevului ocult în acelaşi fel în care un obiect exterior ar face o impresie asupra lui; ele sunt tot atât de vii şi adevărate ca şi imaginile senzoriale, totuşi ele nu vin din fizic, ci din „sufletesc” şi „spiritual”. Simţurile rămân complet inactive. – Este evident că elevul trebuie să dobândească întâi această facultate de a forma imagini pline de conţinut, în absenţa impresiilor senzoriale. Asta se realizează prin meditaţie şi prin exerciţii care au fost descrise în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Omul limitat la lumea simţurilor trăieşte numai în perimetrul unei lumi de imagini care au pătruns în el prin intermediul simţurilor. Omul imaginativ are o astfel de lume de imagini care conţin fluxul unei lumi superioare. Este necesar un antrenament atent pentru a distinge iluzia de realitate în această lume de imagini. Când asemenea imagini intră pentru prima dată în sufletul unui om, el tinde să spună: „Ah! Acest lucru este fantezist, o simplă revărsare a vieţii mele de reprezentare.” Asta este de interes deoarece omul asociază în prezent termenului real doar ceea ce îi este dat pe baza sigură a dovezilor simţurilor, fără niciun efort din partea sa. Trebuie să se obişnuiască întâi să accepte ca fiind lucruri reale cele ce provin dintr-o altă parte. În această privinţă, nicio prudenţă nu e prea mare, ca el să nu devină un visător. Capacitatea de a distinge ceea ce este „real” de ceea ce este „iluzie” în aceste regiuni înalte poate veni doar din experienţă, iar această experienţă trebuie făcută de unul singur într-o viaţă interioară liniştită şi răbdătoare. Omul trebuie să fie pregătit pentru cele mai neplăcute farse pe care i le poate juca iluzia. Există posibilitatea ca imaginile să se nască din iluziile simţurilor exterioare sau ale vieţii anormale. Toate aceste posibilități trebuie înlăturate. Trebuie să se înlăture complet sursele de fantastic; numai aşa se poate ajunge la imaginaţie.

În acest punct va fi clar că lumea în care s-a intrat în acest fel nu este numai la fel de reală ca lumea simţurilor, ci cu mult mai reală.

În al treilea stadiu al cunoaşterii imaginile nu mai apar. Omul are de-a face acum numai cu conceptul şi Eul. În timp ce în al doilea stadiu eşti încă înconjurat de o lume de imagini amintind de momentul în care o memorie vie stârneşte instantaneu în faţa sufletului impresii din lumea exterioară fără a avea, de fapt, asemenea impresii, în al treilea stadiu nici măcar asemenea imagini nu mai sunt prezente. Omul trăieşte pe de-a-ntregul într-o lume spirituală pură. Cineva obişnuit să se ţină strict de simţuri va fi tentat să creadă că această lume ar fi una palidă şi fantomatică. Dar nu acesta este cazul. Nici lumea de imagini a celui de-al doilea stadiu nu are nimic palid sau cu caracter de umbră. Aşa arată imaginile care rămân în memorie după ce obiectele exterioare nu mai sunt acolo. Imaginile imaginaţiei au o vivacitate şi o bogăţie de conţinut cu care imaginile-umbră ale lumii senzoriale, din memorie, şi chiar strălucitoarea şi efemera lume fizică însăşi nu se pot compara. Aceasta, de asemenea, nu este decât o umbră comparativ cu tărâmul imaginaţiei. – Şi acum să vedem lumea celui de-al treilea stadiu al cunoaşterii! Nimic din lumea senzorială nu poate nici măcar sugera bogăţia şi abundenţa acestei lumi. Ceea ce a fost senzaţia în primul stadiu de cunoaştere, imaginaţia în cel de-al doilea, aici devine inspiraţie. Inspirația dă impresiile, iar Eul formează conceptele. Dacă ceva din domeniul simţurilor ar putea fi comparat cu această lume a inspiraţiei, acesta ar fi sunetul redat nouă de simţul auditiv. Dar acum nu este vorba de sunetele muzicii pământeşti, ci de sunete pur spirituale. Începe a se auzi ceea ce se întâmplă în interiorul lucrurilor. Piatra, planta etc. devin „cuvinte spirituale”. Lumea, ea însăşi, începe să exprime sufletului esenţa sa adevărată. Sună grotesc, dar este literalmente adevărat că în acest stadiu al cunoaşterii „se aude spiritual creşterea ierbii”. Forma cristalului este percepută ca sunet; deschiderea florii vorbeşte omului. Omul inspirat este în stare să vestească natura interioară a lucrurilor; totul reînvie în faţa sufletului său, ca din amorţire, într-un fel nou. El vorbeşte o limbă care izvorăşte dintr-o altă lume şi numai ea poate să determine ca lumea de zi cu zi să fie inteligibilă.

În cele din urmă, în cel de-al patrulea stadiu de cunoaştere încetează şi inspiraţia. Dintre elementele observate în cunoaşterea obişnuită doar Eul rămâne de luat în considerare. Atingerea acestui stadiu de către cel ce studiază ocultismul este marcată de o experienţă interioară cu totul precisă. Această experienţă se manifestă în sentimentul că el nu mai stă în afara lucrurilor şi evenimentelor pe care le recunoaşte, ci este în interiorul lor. Imaginile nu sunt obiectul însuşi, ci doar îl exprimă. De asemenea, inspiraţia nu produce obiectul, ci doar vorbeşte despre el. Dar ceea ce trăieşte acum în suflet este obiectul însuşi. Eul s-a revărsat peste toate fiinţele; a fuzionat cu ele. Viaţa lucrurilor în suflet este acum intuiţia. Când se spune că prin intuiţie omul se „strecoară în toate lucrurile”, este literalmente adevărat. – În viaţa obişnuită, omul are doar o singură intuiţie, cea a Eului, pentru că Eul nu poate fi perceput în niciun fel din afară; poate fi experimentat doar în viaţa interioară. O simplă apreciere va face clar acest lucru. Este o apreciere care nu a fost făcută de psihologi cu suficientă exactitate. Oricât de lipsit de semnificaţie ar părea acest lucru, el este de cea mai mare importanţă. Un obiect din lumea exterioară poate fi numit de toţi oamenii cu acelaşi nume. O tablă poate fi numită de toţi tablă; o lalea poate fi numită de toţi lalea; domnul Müller poate fi numit de toţi domnul Müller. Există însă un cuvânt pe care fiecare şi-l poate adresa numai sie însuşi. Acest cuvânt este „eu”. Nicio altă persoană nu mă poate numi „eu”. Pentru oricine altcineva sunt un „tu”. În acelaşi fel, oricine altcineva este un „tu” pentru mine.

Numai eu îmi pot spune „eu” mie însumi. Asta pentru că fiecare om trăieşte în Eul său şi nu în afara lui. În acelaşi fel stau lucrurile în cunoaşterea intuitivă. În cunoaşterea intuitivă se trăieşte în toate lucrurile. Perceprea Eului este prototipul cunoaşterii intuitive. Astfel, pentru a pătrunde în toate lucrurile trebuie să se păşească în afara Sinelui. Trebuie să devii liber de Sine ca să te poţi contopi cu Eul unei alte fiinţe.

Meditaţia şi concentrarea sunt mijloacele sigure prin care se poate atinge acest stadiu de cunoaştere cât şi cele anterioare. Desigur, ele trebuie practicate cu linişte şi răbdare. Cine crede că se poate ridica în lumile superioare în mod forţat, se înşală. Cine se lasă înşelat de o asemenea credință s-ar aştepta ca realitățile lumilor superioare să-l întâmpine în acelaşi fel ca acelea ale lumii senzoriale. Pe cât de bogate şi pline de viață sunt lumile la care se poate ridica omul, pe atât de delicate şi subtile sunt ele, în timp ce lumea simţurilor este grosolană şi aspră. Cel mai important lucru este că trebuie să ne obişnuim să considerăm ca fiind „real” ceva total diferit de ceea ce este numit astfel în domeniul simţurilor. Acest lucru nu este uşor de făcut. De aceea, mulţi dintre cei care par dispuşi să urmeze calea ocultă dau înapoi speriaţi la primii paşi. Cineva s-ar aştepta să întâlnească lucruri ca mesele şi scaunele şi în loc de aceasta găseşte „spirite”. Dar de vreme ce spiritele nu sunt ca scaunele şi mesele, ele îi par a fi închipuiri. De aceasta este vinovată numai neobişnuința. Trebuie să se dobândească mai întâi sentimentul corect pentru lumea spirituală; şi atunci nu numai că se va percepe, dar se va şi recunoaşte ceea ce este spiritual. O mare parte a antrenamentului ocult se referă la această recunoaştere şi evaluare corectă a spiritualului.

Pentru a ajunge la înţelegerea cunoaşterii imaginative trebuie să fie observată mai întâi starea de somn. Câtă vreme nu a atins o stare mai înaltă decât cunoaşterea senzorial-materială, deşi sufletul trăieşte cu adevărat în timpul somnului, omul este incapabil de percepție în lumea în care trăieşte în timpul somnului. El e ca orbul aflat în lumea materială. Orbul trăieşte în lumea luminii şi culorilor, dar nu le percepe. – În timpul somnului, sufletul s-a retras din organele de simț, din ochi, din urechi, din activitatea obişnuită a creierului. Nu primeşte impresii prin simțuri. Ce face totuşi el în timpul somnului? Trebuie să se realizeze faptul că în starea de veghe sufletul este continuu activ. El preia impresiile simţurilor şi lucrează asupra lor. Aceasta este activitatea lui. Această activitate încetează în timpul somnului. Dar activitatea sufletului nu este oprită. În timp ce doarme, el lucrează asupra propriului corp, care este uzat de activitatea diurnă. Asta se exprimă prin oboseală. În timpul somnului, sufletul se ocupă de propriul corp, pregătindu-l de a fi din nou apt pentru munca în stare de veghe din următoarea zi. Vedem din aceasta cât de important este un somn bun pentru bunăstarea corpului. În consecinţă, omul care nu doarme suficient împiedică sufletul să facă această muncă de reparație asupra corpului său. – Consecinţa este că trupul se deteriorează. Forţele cu care sufletul lucrează asupra corpului în timpul somnului sunt asemănătoare cu cele cu care este activ în timpul stării de veghe. Dar în cazul din urmă ele sunt aplicate pentru absorbirea impresiilor simţurilor exterioare şi prelucrarea lor.

Când apare în om cunoaşterea imaginativă, o parte din forţele direcţionate asupra corpului în timpul somnului trebuie angajate în alt fel. Prin aceste forțe sunt formate organele de simţ spirituale, care oferă posibilitatea nu numai de a trăi într-o lume superioară, dar şi de a o percepe. Astfel, în timpul somnului, sufletul nu mai lucrează doar asupra corpului, ci şi asupra lui însuşi. Această muncă rezultă din meditație şi concentrare, precum şi din alte exerciții. Am afirmat adesea, în scrierile mele despre cunoaşterea superioară, că indicațiile speciale pentru asemenea exerciţii sunt transmise de la om la om. Nimeni nu ar

trebui să facă asemenea exerciţii de unul singur. Pentru că numai cel care are experiență în acest domeniu poate aprecia ce efecte au pentru cel al cărui suflet nu mai lucrează asupra corpului ci foloseşte această muncă într-un mod superior.

Meditaţia, concentrarea şi alte exerciţii determină retragerea sufletului pentru o vreme din legătura sa cu organele de simț. Atunci el este cufundat în sine însuşi. Activitatea sa este îndreptată spre interior. În primele stadii ale afundării în sine, activitatea sa internă diferă într-o mică măsură de cea de toate zilele. În activitatea sa lăuntrică, pentru a fi sigur, el trebuie să facă uz de aceleaşi reprezentări, sentimente şi senzaţii ca cele pe care le are şi în viaţa cotidiană. Cu cât sufletul se obişnuieşte să fie, într-o oarecare măsură, „orb şi surd” la mediul material, cu cât trăieşte mai mult în sine însuşi, cu atât mai apt devine el pentru realizări lăuntrice. Ceea ce realizează el prin absorbirea în lumea lăuntrică rodeşte înainte de toate în starea de somn. Când, noaptea, sufletul este eliberat din corp, ceea ce a fost stimulat în el prin exercițiile din timpul zilei continuă să lucreze. În el iau formă organe prin care intră în legătură cu o ambianță superioară, exact aşa cum prin organele de simț exterioare se legase cu lumea exterioară. Din întunericul ambianței nocturne apar elemente de lumină ale lumii superioare. La început această relaţie este gingaşă şi intimă. Trebuie avut în vedere că pentru un lung răstimp de la trezire lumina zilei va trage imediat un văl dens peste experiențele nopţii. Amintirea că a avut loc o percepţie în timpul nopții apare doar încet şi gradual. Pentru că elevul nu învaţă uşor să fie atent la formațiunile delicate ale sufletului său, care în cursul dezvoltării sale încep să se amestece cu experienţele grosolane ale vieții senzoriale zilnice. La început, asemenea formaţiuni ale sufletului îi apar a fi ca ceea ce este numit în mod obişnuit impresii întâmplătoare. Importrant este faptul că el învaţă să distingă ceea ce este datorat lumii obişnuite de ceea ce, prin propria sa natură, se prezintă ca o manifestare a lumilor superioare. El trebuie să dobândească acest discernământ într-o viaţă de sentiment liniştită şi introspectivă. Este necesar, la început, să dezvolte un simț al valorii şi semnificaţiei acestor formaţiuni intime ale sufletului care se amestecă cu viaţa de zi cu zi ca şi când ar fi „impresii întâmplătoare”, dar care sunt cu adevărat amintiri ale contactelor nocturne cu o lume spirituală. De îndată ce aceste lucruri sunt tratate într-un mod brut şi li se aplică unitatea de măsură a lumii senzoriale, ele se destramă.

Este evident din cele menţionate înainte că prin activitatea într-o lume spirituală sufletul trebuie să renunţe la o parte din atenţia acordată corpului lui cu atâta grijă în mod obişnuit. Într-o anumită măsură, el lasă corpul de sine stătător, şi ca urmare acesta are nevoie de un substitut pentru ceea ce a făcut sufletul pentru el până atunci. Dacă nu obţine un asemenea substitut apare pericolul de a cădea pradă unor forţe nocive, pentru că omul este în mod continuu subiectul influențelor mediului său. De fapt, el trăieşte numai prin influențele acestui mediu. Printre acestea sunt luate, în primul rând, în considerare cele ale regnurilor naturii vizibile. Omul însuşi aparţine acestei naturi vizibile. Dacă nu ar fi regnurile mineral, vegetal şi animal şi nici alte fiinţe umane în jurul lui, el nu ar putea trăi. Dacă un individ ar putea fi imaginat ca fiind îndepărtat de Pământ şi ridicat în spaţiul înconjurător, el ar trebui să dispară instantaneu ca ființă fizică, aşa cum mâna s-ar veşteji dacă ar fi tăiată din corp. Pe cât ar fi de mare iluzia dacă o mână umană ar crede că poate exista fără corp, tot atât de puternică ar fi decepţia unui om care ar susţine că poate exista ca ființă fizică fără regnurile mineral, vegetal şi animal şi fără alți oameni. – Dar pe lângă sus-menţionatele regnuri există alte trei, care în general scapă observaţiei omului. Acestea sunt cele trei regnuri elementare. Într-un anumit sens, ele sunt inferioare regnului mineral. Există ființe care

nu se condensează într-o formă minerală, dar ele nu sunt mai puţin prezente şi îşi exercită influența asupra omului. (Mai multe informaţii privind aceste regnuri elementare se vor găsi în cartea mea Memoria cosmică [Nota 5] şi, de asemenea, în remarcile despre ele din cartea mea Teosofie.) Omul este astfel expus influențelor regnurilor naturii, care într-un anumit sens trebuie să fie numite invizibile. Acum, când sufletul lucrează asupra corpului, o parte considerabilă a activităţii sale constă în regularizarea influenţelor regnurilor elementare într-un asemenea mod încât ele sunt benefice pentru el. – În momentul în care sufletul îşi retrage o parte a activităţii sale din corp, forţe nocive din regnurile elementare pot să pună stăpânire pe el. Acest lucru poate constitui un pericol pentru dezvoltarea superioară. De aceea trebuie avut grijă ca partea din suflet care îşi retrage activitatea din corp să fie accesibilă doar influenţelor bune ale lumii elementare. – Dacă această grijă ar fi desconsiderată, omul obişnuit s-ar deteriora într-o anumită măsură şi fizic şi moral, în ciuda accesului câştigat la lumile superioare. În timp ce sufletul locuieşte în regiunile superioare, forţe dăunătoare se strecoară în corpul fizic dens şi în corpul eteric. Acesta este motivul pentru care anumite deficienţe care înainte de dezvoltarea superioară fuseseră ţinute în frâu de puterile echilibratoare ale sufletului ar putea să apară acum. Oameni care mai înainte aveau o bună natură morală ar putea, în asemenea circumstanţe, când intră în lumile superioare, să manifeste tot felul de înclinaţii inferioare, egoism, necinste, răzbunare, mânie şi altele. – Nimeni n-ar trebui să se lase cuprins de teamă şi să renunţe la ridicarea în lumile spirituale, dar trebuie să ia măsuri de precauţie pentru a preveni asemenea lucruri. Natura inferioară a omului trebuie fortificată şi făcută inaccesibilă pentru influenţele periculoase ale forţelor elementare. Aceasta se poate realiza prin cultivarea conştientă a anumitor virtuţi [Nota 6], care sunt prezentate în toate scrierile despre dezvoltarea spirituală. Dar aici avem motivul pentru care trebuie avută grijă de ele. Trebuie să avem grijă de următoarele:

Înainte de orice, în toate lucrurile, omul trebuie, într-o maniera deplin conştientă, să urmărească durabilul, să distingă nepieritorul de trecător şi să-şi îndrepte atenţia asupra lui. În toate lucrurile şi fiinţele omul poate presupune sau discerne ceva ce rămâne după ce aparenţele dispar. Dacă văd o plantă, o observ întâi aşa cum se prezintă ea simţurilor. Nimeni nu ar trebui să neglijeze să facă asta, pentru că cel căruia nu i-a devenit familiar aspectul perisabil nu va sesiza eternul din lucruri. Cei care se tem continuu că fixându-şi atenţia asupra spiritualului nepieritor îşi vor pierde prospeţimea şi naturaleţea vieţii nu ştiu cu adevărat cu ce au de-a face. Dar când mă uit la o plantă în acest fel poate să-mi devină clar că în ea există un impuls viu, nepieritor, care va reapărea în noua plantă atunci când planta prezentă a dispărut de mult. O asemenea raportare faţă de lucruri trebuie să fie adoptată în întreaga dispoziţie de viaţă. – Apoi inima trebuie să se oprească asupra a ceea ce este valoros şi autentic şi care trebuie apreciat mult mai mult decât cele trecătoare şi nesemnificative. – În toate sentimentele şi acţiunile, valoarea oricărui lucru singular trebuie să fie păstrată în faţa ochilor în contextul întregului. În al treilea rând, ar trebui dezvoltate şase calităţi: controlul gândurilor, controlul acţiunilor, răbdarea, imparţialitatea, încrederea în lumea înconjurătoare şi echilibrul interior. Controlul gândurilor poate fi obţinut dacă se face efortul de a se combate acea beţie de gânduri şi sentimente care apare şi dispare mereu în oamenii obişnuiţi. În viaţa de zi cu zi, omul nu este stăpânul gândurilor sale; el este condus de ele. În mod firesc, nu poate fi altfel pentru că viaţa conduce omul şi, dintr-un motiv practic, el trebuie să cedeze. În viaţa obişnuită nu poate fi altfel. Dar dacă vrei să te ridici într-o lume superioară, trebuie să fie create cel puţin scurte perioade în care să fii stăpânul gândurilor şi sentimentelor tale. În completă

libertate, în centrul sufletului, acolo unde de obicei reprezentările sunt impuse din afară trebuie să se aşeze un gând. Apoi se încearcă să se dea deoparte toate gândurile şi sentimentele deranjante şi să se lege de primul gând numai ceea ce tu însuţi vrei, ca fiind potrivit. Asemenea exerciţii lucrează în mod benefic asupra sufletului şi, prin aceasta, asupra corpului. Ele aduc corpul într-un asemenea echilibru încât este protejat de influenţele vătămătoare, când sufletul nu acţionează direct asupra lui. – Controlul acţiunilor constă într-o regularizare asemănătoare a lor prin libertate interioară. Un bun început este făcut când ne hotărâm să facem ceva cu regularitate, ceva ce nu este impus de viaţa obişnuită. În al doilea caz, omul este întradevăr condus spre acţiune din afară. Dar cea mai mică acţiune întreprinsă din cea mai lăuntrică iniţiativă realizează mai mult, în direcţia indicată, decât toate presiunile vieţii exterioare. – Trebuie să ne ţinem departe de orice trecere de la „a fi în al nouălea cer şi a fi trist de moarte” [Nota 7]. Omul este purtat încoace şi încolo de tot felul de dispoziţii. Plăcerile îl fac vesel; durerea îl întristează. Aceasta îşi are justificarea sa. Dar acela care caută calea către cunoaşterea superioară trebuie să fie în stare să modereze atât bucuria cât şi tristeţea. El trebuie să devină stabil. Trebuie să se lase influenţat cu moderaţie de impresiile plăcute precum şi de experienţele dureroase; el trebuie să treacă cu demnitate prin amândouă. Nu trebuie să fie niciodată nici descurajat nici tulburat. Aceasta nu produce insensibilitate, ci aduce omul la punctul de echilibru stabil între valurile vieţii care se înalţă şi se retrag în jurul său. El se are pe sine mereu sub control.

O altă calitate importantă este simţul pentru pozitiv. Acesta poate fi dezvoltat de cel care are ochi şi pentru calităţile bune, frumoase şi eficiente ale lucrurilor şi nu în primul rând pentru ceea ce este condamnabil, urât şi contradictoriu. În lirica persană există o minunată legendă despre Christos [Nota 8], care ilustrează înţelesul acestei trăsături. Un câine mort stă întins la marginea drumului. Printre trecători se află Christos. Toţi ceilalţi întorc capul de la apariţia respingătoare; numai Christos se opreşte şi vorbeşte admirativ despre frumoşii dinţi ai animalului. Este posibil să ne uităm la lucruri în acest fel, iar acela care caută cu sinceritate poate găsi în toate lucrurile, chiar şi în cel mai respingător, ceva demn de recunoaştere. Valoarea lucrurilor nu se află în ceea ce le lipseşte, ci în ceea ce ele au. – Mai departe este important să se dezvolte calitatea imparţialităţii. Fiecare fiinţă umană a trecut prin propriile sale experienţe şi şi-a format din ele un set fix de opinii, în conformitate cu care ea îşi dirijează viaţa. Aşa cum, pe de o parte, conformitatea cu experienţa este necesară, este de asemenea important ca acela care trece prin dezvoltarea spirituală să rămână întotdeauna deschis pentru toate lucrurile noi şi necunoscute cu care se confruntă. El va fi cât se poate de precaut cu judecăţi ca „Asta este imposibil”, „Asta nu se poate”. Orice opinie şi-ar fi format pe baza experienţelor precedente, el trebuie să fie gata să se lase convins de noul care îl întâmpină. Dragostea de propria opinie trebuie să dispară. – Când au fost dobândite cele cinci calităţi, cea de-a şasea este, de fapt, echilibrul interior, armonia dintre forţele spirituale. Omul trebuie să găsească în el însuşi ceva ca un centru de greutate care îi dă fermitate şi siguranţă în faţa tuturor lucrurilor care l-ar împinge încoace şi încolo în viaţă. Împărtăşirea cu toată viaţa înconjurătoare nu trebuie să fie scurtcircuitată, ci trebuie permis ca totul să lucreze asupra lui. Nu fuga de faptele vieţii care te trag în toate direcţiile este atitudinea corectă, ci mai degrabă dăruirea deplină de sine, păstrând totuşi echilibrul interior şi armonia.

În cele din urmă, trebuie să fie luată în considerare de către căutător voinţa către libertate. Acela care găseşte în el însuşi suportul şi baza a tot ceea ce împlineşte, are deja acest atribut. Este dificil să se

reuşească, datorită echilibrului necesar între deschiderea simţurilor către tot ceea ce este măreţ şi bun şi respingerea simultană a fiecărei constrângeri. Este atât de uşor să se spună că influenţa din afară este incompatibilă cu libertatea. Esenţial este ca cele două să fie reconciliate în suflet. Când cineva îmi spune ceva iar eu accept sub constrângerea autorităţii, sunt neliber! Dar nu sunt mai puţin neliber dacă mă închid faţă de binele pe care l-aş putea primi în acest fel, pentru că atunci cele mai rele elemente din sufletul meu acţionează ca o constrângere asupra mea. Libertatea nu înseamnă numai că sunt liber de constrângerea unei autorităţi exterioare, ci mai presus de orice că nu sunt sclavul niciunei prejudecăţi, opinii, senzaţii sau sentiment. Calea cea dreapta nu este supunerea oarbă faţă de tot ceea ce este primit, ci înseamnă să ne lăsam stimulaţi de ceea ce primim receptând-o imparţial, aşa încât s-o putem recunoaşte în mod liber. O autoritate exterioară nu ar trebui să exercite mai multă influenţă decât să facă pe cineva să spună: Mă fac pe mine însumi liber doar urmând binele din ea – adică însuşindu-mi-o. O autoritate bazată pe cunoaştere ocultă nu va exercita autoritate în alt mod decât acesta. Ea dă ceea ce are de dat nu pentru a câştiga pentru sine putere asupra celui ce primeşte, ci doar pentru ca prin darul pe care îl poate primi acesta să devină mai bogat şi mai liber.

Semnificaţia sus-menţionatelor calităţi a fost deja indicată în discuţia despre „florile de lotus” [Nota 9], în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Acolo era arătată relaţia lor cu dezvoltarea florii de lotus cu 12 petale din regiunea inimii şi cu curenţii corpului eteric conectaţi cu ea. Din ceea ce a fost spus este evident că aceste calităţi au în principal sarcina de a face ca acele forţe de care a beneficiat înainte corpul fizic în timpul somnului să-i devină de prisos căutătorului, sarcină care acum, din cauza dezvoltării sale, trebuie retrasă treptat. Sub asemenea influenţe se dezvoltă cunoaşterea imaginativă.

IMAGINAŢIA

Este imposibil să se facă un progres real în procesul pătrunderii în lumile spirituale fără a trece prin stadiul cunoaşterii imaginative. Aceasta nu înseamnă că în timpul antrenamentului ocult omul este obligat să rămână pentru un anume răstimp la stadiul imaginativ, ca şi când ar fi o clasă care trebuie absolvită. În anumite circumstanţe, acest lucru ar putea fi necesar, dar în niciun caz ca regulă generală. Depinde în întregime de ceea ce a trăit discipolul înaintea intrării pe calea antrenamentului ocult. În cursul discuţiilor se va arăta că mediul spiritual al discipolului ocult este important în această privinţă şi faptul că, depinzând de orientarea sa faţă de acest mediu spiritual, au fost instituite diverse metode pentru a păşi pe calea cunoaşterii.

Poate fi de cea mai mare importanţă să se ştie ce urmează, când cineva se pregăteşte să treacă prin antrenamentul ocult, pentru a reuşi pe „drumul către cunoaşterea superioară”.

Adesea, cel care se străduie să ajungă la o dezvoltare superioară spune: Doresc să mă perfecţionez în plan spiritual, doresc să dezvolt „omul superior” din mine, dar nu am niciun interes pentru manifestările „lumii astrale”. Asta e de înţeles când se iau în considerare descrierile lumii astrale găsite în cărţi care tratează asemenea subiecte. Fenomenele şi entităţile despre care se vorbeşte în aceste cărţi provoacă oamenilor tot felul de neajunsuri. Se spune că sub influenţa unor asemenea entităţi un om poate să

sufere modificări în rău ale dispoziţiei sale morale şi ale sănătăţii mentale. Trebuie făcut cunoscut cititorului că zidul care desparte „calea bună de cea rea” este de grosimea „unei pânze de păianjen” şi că plonjarea în abisuri adânci, căderea în cea mai totală depravare sunt foarte posibile. – Este pur şi simplu imposibil să se contrazică asemenea afirmaţii. Totuşi, în multe cazuri, punctul de plecare pe calea ocultă nu este nicidecum corect. Singurul punct de vedere rezonabil este acela care spune că nimeni nu trebuie reţinut de a urma calea cunoaşterii superioare din cauza pericolelor, dar că trebuie luate măsuri stricte de precauţie pentru a preveni aceste pericole. Se poate întâmpla ca acela care cere să fie călăuzit de un maestru ocult să fie sfătuit să amâne antrenamentul pentru un timp şi să treacă mai întâi prin nişte experienţe ale vieţii obişnuite sau să înveţe lucruri care pot fi asimilate în lumea fizică. Va fi atunci sarcina învățătorului ocult să dea căutătorului instrucţiunile potrivite pentru acumularea unei asemenea experienţe şi învățarea unor asemenea lucruri. Se va vedea că învăţătorul ocult procedează de obicei în acest mod. Dacă studentul este suficient de atent la ceea ce i se întâmplă după ce a venit în contact cu învăţătorul ocult, va fi în stare să observe multe lucruri. El va vedea că de aici încolo totul se petrece ca „din întâmplare” şi că poate observa lucruri la care nu ar fi avut acces fără această legătură cu învăţătorul ocult. Dacă studentul nu observă asta şi devine nerăbdător, este pentru că nu a acordat suficientă atenţie la ceea ce i s-a întâmplat. Influenţa învăţătorului asupra studentului nu se va produce prin „trucuri magice” vizibile în mod clar. Această influență este mai degrabă o chestiune intimă, iar acela care şi-ar explora natura şi esenţa fără a fi atins înainte un anumit stadiu al cunoaşterii oculte va greşi. Studentul îşi face un deserviciu dacă devine neliniştit în timpul perioadei de aşteptare. Progresul lui va fi încetinit dacă începe prea devreme antrenamentul pe care îl aşteaptă cu nerăbdare.

Dacă studentul acceptă acest timp de aşteptare sau alte sfaturi corecte date de către învăţătorul ocult, el va fi pregătit să facă faţa încercărilor şi pericolelor care îl întâmpină când ajunge la stadiul imaginației. – Acest stadiu este inevitabil. Cel care caută comunicarea cu lumile superioare fără a trece prin acest stadiu este condamnat să bâjbâie prin întuneric. Fără imaginaţie se poate dobândi o anume idee despre această lume superioară, fără ea se poate atinge şi o stare de uniune cu „Dumnezeul său” sau cu „Sinea superioară”, dar nu se poate ajunge la o adevărată şi luminoasă cunoaştere în deplină conştienţă. De aceea toate discuţiile despre faptul că obişnuirea cu „lumile spirituale inferioare” (cea astrală şi cea devachanică) nu este necesară, că singurul lucru deplin necesar pentru om este să trezească pe „Dumnezeul din el” nu este altceva decât iluzie. – Nu ar trebui să ne amestecăm în străduinţele celui care este satisfăcut cu această abordare, iar ocultistul nu se va amesteca în acest fel. Adevăratul ocultism nu are de-a face cu asemenea străduinţe. Nu pretinde nimănui să devină un învăţăcel. Dar celui care caută disciplina, ea îi va trezi nu numai o percepţie palidă despre el însuşi ca „divin”, ci va încerca să-i deschidă ochii spirituali către ceea ce există cu adevărat în lumile superioare.

Sinea divină este prezentă în fiecare om. Există în fiecare fiinţă creată. În piatră, în plantă şi animal, Sinea divină este, de asemenea, prezentă şi activă. Dar nu contează atât să simţi şi să ştii asta în general, cât să intri într-o legătura vie cu manifestările Sinei divine. Aşa cum cineva poate repeta la nesfârşit că această lume conţine Sinea divină acoperită de un văl, fără să ştie, de aceea, nimic despre lumea fizică, tot astfel şi acela care caută „lumea divină a spiritelor” în generalităţi neclare nu ştie nimic despre lumile superioare. Ar trebui să deschidă ochii şi să privească revelaţia Divinităţii în lucrurile lumii fizice, în piatră, în plantă şi nu să-şi imagineze toate acestea doar ca „aparenţe” în spatele cărora este cumva

„ascunsă” adevărata formă a lui Dumnezeu. Nu, Dumnezeu se revelează pe Sine în creaţiile Sale şi oricine Îl cunoaşte pe Dumnezeu trebuie să înveţe să înțeleagă adevărata esenţă a acestor creaţii. De aceea, dacă se doreşte să se cunoască „divinul”, trebuie să se înveţe să se privească ce se întâmplă cu adevărat şi trăieşte în lumile superioare. Conştienţa că Dumnezeul-om locuieşte în sine poate cel mult oferi un început. Dar acest început vieţuit în mod corect reprezintă o adevărată ridicare în lumile superioare. Acest lucru este însă posibil numai pentru acela în care au fost dezvoltate „simţurile spirituale”. Orice altă concepţie se naşte din preceptul „Voi rămâne aşa cum sunt şi voi dobândi numai ceea ce este posibil să dobândesc în acest fel”. Dar punctul de vedere al ocultistului este să devină un alt om, pentru a vedea şi a vieţui altceva decât lucrurile obişnuite.

Din acest motiv este necesară cunoaşterea imaginativă. S-a spus deja că acest stadiu al imaginaţiei nu trebuie să fie conceput ca o clasă care trebuie trecută. Este de înțeles că, în mod special în viaţa de zi cu zi actuală, există persoane care prezintă condiţii preliminare ce permit învăţătorului ocult să dezvolte în ele cunoaşterea inspirată şi intuitivă, simultan sau aproape simultan cu cea imaginativă. Dar nu trebuie înleles că ar putea fi cineva scutit de trecerea prin stadiul imaginativ.

Cauza pericolului inerent cunoaşterii imaginative a fost indicată în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Cauza e aceea că la intrarea în această lume fiinţa umană pierde într-un anumit sens pământul de sub picioare. Pare că sursa siguranţei în lumea fizică este pentru moment complet pierdută. Când se percepe ceva din lumea fizică se pune întrebarea: De unde vine această percepţie? Asta se face de cele mai multe ori în mod inconştient. Dar nu se conştientizează că obiectele de afară, din spaţiu, sunt cauzele percepţiilor. Culorile, sunetele, mirosurile ies din aceste obiecte. Culorile nu ar putea fi văzute plutind liber în spaţiu şi nici sunetele nu ar putea fi auzite fără a apărea conştienţa despre obiectele cărora le aparţin aceste culori şi calităţi şi de la care vin aceste tonuri. Conştienţa că obiectele şi entităţile cauzează percepţii fizice le dă lor, şi prin asta însuşi omului, siguranţa şi echilibrul. Oricine are percepţii fără cauze exterioare este considerat anormal şi morbid. Asemenea percepţii fără cauze sunt numite iluzii, halucinaţii, viziuni.

La început, văzută din afară, întreaga lume imaginativă constă din asemenea halucinaţii, viziuni şi iluzii. Am indicat, în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, cum, prin antrenament ocult, sunt create artificial asemenea viziuni etc. Prin concentrarea conştienţei asupra unei seminţe sau a unei plante care moare, anumite forme, care la început nu sunt altceva decât halucinaţii, sunt conjurate să apară în faţa sufletului. „Formațiunea flăcării” despre care se vorbeşte că apare în suflet prin observarea unei plante este considerată, privită din punct de vedere exterior, ca o halucinaţie. La fel se întâmplă în antrenamentul ocult, când se intră în lumea imaginativă. Ceea ce a fost considerat ca ieşind din lucrurile aflate „afară, în spaţiu”, sau „agăţându-se de ele” – culori, sunete, mirosuri etc. – pluteşte acum liber în spaţiu. Percepţiile se desprind de toate lucrurile exterioare şi înoată liber în spaţiu, sau zboară în jur. Și totuşi este cunoscut cu acurateţe că lucrurile din faţa noastră nu au produs aceste percepţii, ci mai degrabă că ele sunt induse de fiinţa umană. Aşa încât se crede că s-a pierdut terenul de sub picioare. În viaţa obişnuită, în lumea fizică trebuie să ne ferim de acele imagini interioare care nu provin de la lucruri şi care sunt fără temei sau fundaţie. Dar în provocarea cunoaşterii imaginative este esenţial să avem culori, sunete, mirosuri etc. complet libere de toate lucrurile, „plutind liber în spaţiu”.

Următorul pas către cunoaşterea imaginativă este de a găsi un nou fundament pentru imaginile care sunt în derivă. Asta trebuie să se întâmple în cealaltă lume, care e acum pe cale de a se revela. Noi lucruri şi noi entităţi iau în posesie aceste imagini interioare. În lumea fizică, de exemplu, culoarea albastră stă pe o albăstrea. Nici în lumea imaginativă nu trebuie să rămână „plutind liber”. Curge oarecum spre o fiinţă şi, pe când la început plutea în derivă, devine acum expresia unei fiinţe. Ceva spune prin ea că observatorul percepe în lumea imaginativă, aşa încât aceste imagini liber-plutitoare se adună în jurul unor anumite centre. Devine clar că prin ele ne vorbesc fiinţe. Aşa cum în lumea fizică există lucruri corporale şi fiinţe de care culorile, sunetele, mirosurile etc. sunt ataşate sau din care derivă, tot astfel fiinţele spirituale vorbesc prin ele. Aceste „fiinţe spirituale” plutesc întotdeauna în jurul fiinţelor umane. Dar nu se pot revela dacă nu le este oferită ocazia. Le este dată această posibilitate când cineva lasă sunetele, culorile etc. să apară înaintea sufletului chiar dacă nu sunt legate de niciun obiect material.

Aceste „fapte şi entităţi spirituale” sunt diferite de obiectele şi entităţile lumii fizice. În vorbirea obişnuită nu este uşor să se găsească o expresie care să descrie chiar şi vag această diferenţă. Eventual problema poate fi cel mai bine abordată spunând că în lumea imaginativă totul vorbeşte omului, ca şi când ea ar fi în mod direct inteligentă, în timp ce în lumea fizică inteligenţa poate să se reveleze ocolit, prin corporalitate. Faptul că mediul obiectelor exterioare lipseşte şi că spiritualul trăieşte direct şi complet în aceste tonuri, culori etc. liber-plutitoare produce mobilitatea şi libertatea în lumea imaginativă.

Pericolul care ameninţă omul în această lume constă în faptul că el percepe manifestările entităţilor spirituale dar nu entităţile spirituale însele. Aşa stau lucrurile atâta vreme cât el rămâne în lumea imaginativă şi nu se ridică în lumea spirituală. Numai inspiraţia şi intuiţia îl pot conduce treptat în această lume. – Dacă învăţătorul ocult nu l-ar introduce pe elev în tărâmul imaginaţiei, lumea spirituală ar avea pentru el doar o existenţă de umbră. Plenitudinea imaginilor care trebuie să se reveleze când cineva intră cu adevărat în această lume ar fi pierdută. Acesta este motivul pentru care studentul ocult are nevoie de un „ghid”.

Pentru student lumea imaginativă este la început doar o lume a imaginilor căreia, în cele mai multe cazuri, nu-i cunoaşte înţelesul. Dar învăţătorul ocult ştie căror lucruri şi entităţi le aparţin aceste imagini într-o lume superioară. Dacă studentul are încredere în el, ştie că i se vor dezvălui mai târziu conexiuni pe care nu le poate întrevedea. În lumea fizică, obiectele din spaţiu erau ele însele ghizi. El era în postura de a verifica corectitudinea reprezentărilor sale. Realitatea corporală este „stânca” de care trebuie să se sfărâme toate halucinaţiile şi iluziile. Această stâncă dispare într-un abis când se intră în lumea imaginativă. De aceea învăţătorul trebuie să joace rolul unei alte „stânci”. Din ceea ce este el în stare să ofere, studentul trebuie să simtă realitatea lumii noi. De aici rezultă ce mare încredere trebuie să aibă el în învăţător, în orice educaţie ocultă care îşi merită numele. Când nu mai poate crede în învăţător, în această lume superioară, este ca şi cum ar fi în lumea fizică, dacă aici i s-ar lua brusc toate lucrurile pe care şi-a clădit credinţa în realitatea percepţiilor sale.

În afară de acest fapt mai există ceva prin care omul ar putea fi aruncat în confuzie dacă ar intra în lumea imaginativă fără călăuzire. Discipolul trebuie să înveţe să se deosebească pe sine de toate celelalte

entităţi spirituale, să se cunoască pe sine însuşi. În viaţa fizică, omul are sentimente, dorinţe, pasiuni, reprezentări etc. Fireşte, toate acestea sunt prilejuite de lucruri şi fiinţe ale lumii exterioare, dar omul ştie foarte clar că ele formează lumea sa interioară şi le deosebeşte de obiectele lumii exterioare ca ceva care se petrece în sufletul său. Dar de îndată ce simţul imaginativ este trezit, uşurinţa diferenţierii încetează complet. Propriile sale sentimente, reprezentări şi păreri păşesc literalmente în afara sa şi se transformă în formă, culoare şi sunet. El stă în faţa lor cum stătea înainte în faţa obiectelor şi fiinţelor străine din lumea fizică. Este de înțeles că confuzia poate deveni completă dacă reamintim ceea ce s-a spus în capitolul „Unele efecte ale iniţierii”, din cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Este descris modul în care lumea imaginativă apare observatorului. Totul apare inversat, ca într-o imagine reflectată. Ceea ce emană din om pare că se apropie de el din afară. O dorinţă pe care o nutreşte se schimbă într-o formă, de exemplu, în forma unui animal care arată fantastic, sau într-o entitate asemănătoare cu o fiinţă umană. Acestea par a-l asalta, par a-l ataca sau par a-l impulsiona să facă un anumit lucru. Aşa că se poate întâmpla ca omul să pară a fi înconjurat de o lume complet fantastică, uneori fermecătoare şi seducătoare, alteori oribilă, de forme ademenitoare. În realitate, acestea nu sunt altceva decât gândurile, dorinţele şi poftele transformate în imagini. – Ar fi o mare eroare să se creadă că deosebirea dintre Sinea transformată din imagini, pe de o parte, şi lumea spirituală, pe de altă parte, s-ar putea face uşor. La început este aproape imposibil pentru discipol să facă aceasta distincţie, pentru că o imagine identică ar putea veni de la o entitate spirituală care vorbeşte oamenilor sau de la ceva din interiorul sufletului, iar dacă dezvoltarea este în mod nejustificat grăbită în acest moment, există pericolul de a nu ajunge niciodată să se facă deosebirea între ele într-o manieră corectă. Regula de aur în această privinţă este precauția. – Acum confuzia va fi încă şi mai mare, deoarece dorinţele sufletului se îmbracă ele însele în imagini cu totul opuse faţă de adevărata lor realitate. Să admitem că, de exemplu, vanitatea se îmbracă în acest fel. Poate apărea ca o formă fermecătoare, promiţând cele mai minunate lucruri, dacă ordinele ei sunt duse la îndeplinire. Declaraţiile ei par să stabilească ţeluri nobile, care merită efortul; însă dacă sunt urmate se plonjează în ruină morală şi în alte tipuri de ruină. Reciproc, o însuşire bună a sufletului se poate înveli într-un veşmânt antipatic. În acest punct numai o persoană care nu e susceptibilă de a avea slăbiciuni în drumul spre scopul corect este neclintită în faţa unor imagini seducătoare ale propriului suflet. – Din cele spuse, se înțelege cât de necesară este conducerea unui învăţător care, cu un simţ sigur, face discipolul atent în deosebirea dintre ceea ce este fantasmă şi ceea ce este adevăr. Nu trebuie să se creadă că învăţătorul trebuie să stea mereu în spatele elevului. A fi spațial împreună cu învăţătorului nu este absolut deloc lucrul care contează întotdeauna pentru elev. Desigur, există momente când o astfel de reuniune în spațiu este de dorit, și de asemenea unele în care este absolut necesară. Dar pe de altă parte învăţătorul găseşte și mijloacele de a rămâne în legătură cu elevul chiar şi când spațial este departe. Și în plus intră în considerare faptul că unele lucruri care se petrec între învăţător şi elev în acest domeniu la o reuniune, poate continua să aibă efect luni de zile, poate chiar ani. Dar există un lucru care trebuie cu siguranță să distrugă legătura necesară dintre învăţător şi elev. Aceasta intervine atunci când elevul îşi pierde încrederea în învăţător. – Și este rău în special dacă legătura de încredere este ruptă înainte ca elevul să fi învățat să facă distincţie între reflexiile iluzorii ale propriului suflet şi adevărata realitate.

S-ar putea să se spună că dacă se stabileşte în acest fel o legătură prea puternică cu învăţătorul discipolul îşi pierde libertatea şi independenţa; el se lasă cu totul în mâinile învățătorului său. Dar nu

aceasta este situaţia. Metodele de educaţie ocultă diferă în ceea ce priveşte dependenţa de învăţător [Nota 10]. Această dependenţă poate fi mai mare sau mai mică. Este mai mare în metoda folosită de ocultiştii orientali (chiar şi astăzi este aşa) şi este mai mica în aşa-numita iniţiere creştină. Dispariţia sa completă s-a semnalat în secolul al XIV-lea în aşa-numitele şcoli oculte rosicruciene. În abordarea rosicruciană învăţătorul nu poate fi desființat, asta nu este posibil. Dar încetează cu adevărat orice dependenţă de el. Cum este posibil acest lucru se va vedea din prezentările ce urmează. Se va descrie exact prin ce diferă cele trei „căi de cunoaştere”: cea orientală, cea creştină şi cea rosicruciană. La ultima nu există nimic care să deranjeze simţul omului modern pentru libertate. Se va descrie cum o persoană, ca elev ocult, chiar şi în Europa prezentului, poate merge nu pe calea rosicruciană ci pe cea orientală sau pe cea veche, creştină, deşi cea rosicruciană actualmente este cea mai naturală. Un om poate merge pe această cale fără să-şi pună în pericol creştinismul său, chiar dacă presupune despre sine că se află pe culmea concepţiei ştiinţifice moderne despre lume.

Un altul ar avea, probabil, nevoie de o explicaţie. Cineva s-ar putea simţi tentat să întrebe dacă elevul n-ar putea să fie cruţat de deziluziile propriului său suflet. Dacă s-ar întâmpla asta, el nu ar dobândi niciodată discernământul atât de necesar pentru sine. Pentru că nu poate surprinde prin niciun alt mijloc natura specifică lumii imaginative decât prin observaţia propriului său suflet. La început, omul cunoaşte viaţa interioară a sufletului său doar dintr-o perspectivă. El este cufundat în sufletul său, şi asta este exact ceea ce trebuie să învețe elevul ocult – nu doar să se uite la lucruri din afară, ci să le observe ca şi când ar fi în interiorul lor. Dacă propria sa lume de gânduri o întâlneşte ca pe ceva străin, atunci el învață, prin aceasta, să observe un lucru pe care îl cunoscuse înainte dintr-o perspectivă şi din cealaltă perspectivă.Trebuie să-şi devină sieşi primul exemplu al unei astfel de cunoaşteri. Aici, în lumea fizică, el este obişnuit cu ceva foarte diferit. El se uită la lucruri numai din afară, dar se experimentează pe sine numai dinăuntru. Atâta vreme cât rămâne în lumea fizică, el nu poate vedea niciodată dincolo de suprafaţa lucrurilor, nu poate ieşi în afara lui însuşi, „să se furişeze în afara pielii sale”, ca să se poată observa pe sine din afară. Aceasta observaţie obiectivă de sine este literalmente prima sa obligaţie în educaţia ocultă, care îl ajută să privească dincolo de suprafaţa faptelor şi fiinţelor exterioare.

INSPIRAŢIA

Din descrierea imaginaţiei a devenit evident modul în care prin ea elevul ocult părăseşte terenul vieţuirilor exterioare ale simţurilor. Acest aspect este mult amplificat în cazul inspiraței. La aceasta reprezentarea (formarea de imagini) este bazată mult mai puţin pe ceea ce se poate numi un impuls extern. Omul trebuie să găsească înăuntrul său puterea de a-şi face reprezentări despre ceva. El trebuie să fie lăuntric activ într-un grad mult mai înalt decât în cazul cunoaşterii exterioare. Acolo el se dăruieşte impresiilor exterioare, iar acestea determină reprezentările sale. Tipul acesta de dăruire încetează când se ajunge la inspiraţie. Niciun ochi nu poate oferi culori, nicio ureche nu poate oferi sunete etc. Întregul conţinut al reprezentărilor trebuie să fie format, aşa-zicând, prin propria activitate lăuntrică, prin procese pur sufletesc-spirituale, iar manifestarea lumii superioare trebuie să se impregneze în ceea ce a creat omul prin propria sa activitate lăuntrică. Într-o asemenea descriere a lumii cunoaşterii superioare pare că există o contradicţie stranie. Individul trebuie să fie, într-un anumit mod, creatorul propriilor sale

reprezentări; totuşi ele nu trebuie să fie propria lui creaţie, ci prin ele trebuie să fie exprimate procesele lumii superioare, aşa cum procesele lumii inferioare sunt exprimate prin percepţiile ochilor, urechilor etc. Contradicţia este însă inevitabilă, pentru că elevul ocult trebuie să dobândească pe calea inspiraţiei, prin propria sa activitate lăuntrică, un rezultat care în viaţa exterioară este impus din afară. – De ce nu o iau razna, în viaţa obişnuită, imaginile care reprezintă lumea exterioară? Pentru că omul trebuie să-şi construiască imaginile conform cu obiectele exterioare. Orice arbitrar al Eului se diminuează pentru că obiectele hotărăsc: Noi suntem asta sau asta. Obiectele însele ne spun cum trebuie ele gândite; Eul nu are nimic de spus despre asta. Cine nu se adaptează obiectelor are gânduri eronate şi va deveni curând conştient de cât de puţin succes ar avea cu ele în lume. Această atitudine necesară a oamenilor faţă de lucrurile lumii exterioare în cunoaştere, poate fi desemnată prin expresia „altruist”. Omul trebuie să se comporte dezinteresat faţă de lucruri. Iar lumea exterioară este instructorul său în acest altruism. Ea îi îndepărtează toate iluziile, toate noţiunile fantastice, toate judecăţile ilogice, toată subiectivitatea, prin faptul că ea pur şi simplu îi aşează în faţa simţurilor imaginea lor corectă.

Dacă omul vrea să se pregătească pentru inspiraţie, el trebuie să-şi dezvolte interiorul său aşa încât altruismul să-i fie propriu, chiar dacă nimic din afară nu-l constrânge în acest sens. El trebuie să învețe să creeze lăuntric, dar în aşa fel încât Eul său să nu joace niciun rol în activitatea sa creativă. Dificultăţile care apar în procesul dobândirii unui asemenea caracter altruist devin cu atât mai vizibile cu cât se acordă mai multă importanță tipului de forţe sufleteşti care sunt necesare pentru inspiraţie. – Cele trei forţe fundamentale ale vieţii sufletului sunt: reprezentarea, simţirea şi voinţa. În cunoaşterea senzorială cotidiană, reprezentările sunt stimulate de obiectele exterioare şi prin aceste reprezentări impulsionate din afară îşi obţin orientarea, simţirea şi voinţa. De exemplu, omul vede un obiect; acesta îi procură plăcere şi, în consecinţă, el doreşte lucrul respectiv. Plăcerea este înrădăcinată în sentiment, şi prin plăcere apare voinţa, aşa cum sentimentul şi-a primit pecetea de la gândire. Dar fundamentul gândirii, sentimentului şi voinţei este obiectul exterior. – Un alt exemplu ar fi următorul. Un om este martorul unui eveniment. Acesta îl sperie, şi fuge. Şi în acest caz întâmplările exterioare sunt cauza iniţială; ele sunt percepute prin simţuri, devin reprezentări, apare sentimentul de frică; şi rezultatul – exprimat prin fugă – este voinţa. În inspiraţie lipseşte orice obiect exterior. Simţurile nu mai intră în joc pentru percepţie. De aceea ele nu mai dau naştere la reprezentări. Din această cauză nu mai este exercitată nicio influenţă asupra sentimentelor şi voinţei. – Şi totuşi, exact din acestea, ca dintr-un substrat-mamă, iau naştere şi se dezvoltă reprezentările în inspiraţie. Dacă substratul-mamă este sănătos, vor rezulta reprezentări adevărate; dacă e nesănătos vor apărea erori şi iluzii.

Pe cât e de sigur faptul că inspiraţiile, care îşi au originea în sentimente şi voinţa sănătoase, pot fi revelaţii ale lumii superioare, tot astfel anumite erori, amăgiri şi noţiuni fantastice privitoare la o lume superioară izvorăsc din sentimente şi voinţă confuze.

De aceea antrenamentul ocult are sarcina de a indica cum poate omul să facă productive pentru inspiraţie sentimentele şi impulsurile sale de voinţă. Ca în toate chestiunile de antrenament ocult, se simte nevoia unei regularizări şi structurări intime a vieţii sufleteşti. Înainte de toate trebuie să fie dezvoltate sentimente cunoscute într-o mică măsură în viaţa obişnuită. Printre cele mai importante este sensibilitatea la „adevăr” şi „falsitate”, la „corect” şi „fals”. Sigur, şi omul obişnuit are sentimente similare, dar ele trebuie dezvoltate de elevul ocult într-o măsură mult mai mare. Să presupunem că

cineva a făcut o eroare logică. Un altul vede această greşeală şi o corectează. Rolul judecaţii şi al intelectului este foarte mare într-o asemenea corecţie, iar cel al sentimentului de plăcere asociat cu corectitudinea şi cel de neplăcere asociat cu incorectitudinea este slab. Desigur asta nu înseamnă că plăcerea corectitudinii şi neplăcerea incorectitudinii nu există. Dar intensitatea cu care se manfiestă ele în viaţa obişnuită trebuie să fie crescută în antrenamentul ocult. Elevul ocult trebuie să-şi îndrepte atenţia asupra vieţii sale sufleteşti şi să o aducă la nivelul la care o eroare logică devine o sursă de durere pentru el, cu nimic mai puţin chinuitoare decât durerea fizică, şi reciproc, pentru ca „corectitudinea” să-i provoace o adevărată bucurie şi satisfacţie. Astfel, acolo unde cineva îşi pune în mişcare doar intelectul, puterea sa de judecată, elevul ocult trebuie să înveţe să trăiască întreaga gamă de emoţii, de la supărare la entuziasm, de la tensiune dezolantă la încântarea de a poseda adevărul. De fapt, el trebuie să învețe să simtă un fel de ură împotriva a ceea ce omul „normal” experimentează într-un mod rece şi moderat ca fiind „incorect”; trebuie să simtă în el însuşi o dragoste faţă de adevăr care să aibă un caracter personal; la fel de personal, de cald, ca ceea ce simte îndrăgostitul faţă de fiinţa iubită. – Se vorbeşte mult în cercurile noastre „culturale” despre „dragostea de adevăr”, totuşi ceea ce se înțelege prin asta nu poate fi comparat cu ceea ce elevul ocult trebuie să experimenteze prin munca lăuntrică liniştită. Ca un test, el trebuie să-şi pună în faţă un lucru „adevărat” şi un lucru „fals” şi să li se dedice nu numai pentru a-şi antrena puterea de judecată pentru un discernământ treaz între „adevărat” şi „fals”, ci şi pentru a câştiga o relaţie personală cu toate acestea. – Este de înțeles că la începutul unui asemenea antrenament omul poate cădea în ceea ce se numeşte „suprasensibilitate”. O judecată incorectă, o inconsistenţă etc. pot să-i cauzeze o durere aproape insuportabilă. – Din această cauză, acestui aspect trebuie să i se acorde atenţie în timpul antrenamentului. Altfel pot rezulta cu adevărat mari pericole pentru echilibrul elevului. Dacă se urmăreşte obţinerea unui caracter stabil, furtunile pot apărea în suflet, dar omul poate să aibă puterea de a se conduce pe sine către lumea exterioară cu o înfățişare şi comportare armonioase. În cazul în care elevul ocult este pus în opoziţie cu lumea exterioară astfel încât o găseşte de nesuportat sau doreşte să fugă de ea, se săvârşeşte o greşeală. Lumea sentimentelor superioare nu trebuie să se dezvolte în detrimentul unei activităţi şi munci echilibrate în lumea exterioară; de aceea, înălțării lăuntrice a vieţii de sentiment trebuie să-i corespundă o întărire a forţei de rezistenţă la impresiile exterioare. De aceea, antrenamentul ocult avertizează omul să nu practice niciodată exerciţiile pentru dezvoltarea lumii sentimentelor fără a dezvolta în acelaşi timp sentimentul toleranţei. El trebuie în același timp să poată simți în sine cea mai vie durere, atunci când, de exemplu, cineva are o opinie incorectă, şi să poată fi pe deplin tolerant faţă de persoana în cauză, pentru că în suflet este la fel de viu gândul: acest om trebuie să judece așa, şi judecata lui trebuie să fie socotită ca un fapt. – Este drept ca interiorul ocultistului se va transforma tot mai mult într-o viaţă dublă. Procese tot mai complexe se petrec în sufletul său, în pelerinajul său prin viaţă, şi o a doua lume a sa devine mereu mai independente față de ceea ce oferă lumea exterioară. Dar exact această viaţă dublă va deveni cea rodnică pentru autentica practică a vieţii. Ceea ce rezultă din asta este promptitudine a judecații, precizie în privința deciziilor. În timp ce cel care stă departe de o asemenea şcolire trebuie să treacă printr-un lung şir de gânduri, purtat încoace şi încolo între hotărâre şi perplexitate, ocultistul va trece rapid în revistă situaţii de viaţă şi va discerne relaţii ascunse privirii obişnuite. Ocultistul are nevoie adesea de multă răbdare pentru a se sincroniza cu ritmul lent de înțelegere al altei persoane, în timp ce la el această înțelegere are loc cu iuţeala săgeţii.

Până acum am vorbit numai despre calităţile care trebuie dezvoltate în viaţa de sentiment pentru ca inspiraţia să se poată naşte. Următoarea întrebare este: Cum devin sentimentele fertile, aşa încât să poată da naştere din ele însele unor reprezentări adevărate aparţinând lumii inspiraţiei? Dacă cineva doreşte să înțeleagă ceea ce are de oferit ştiinţa spiritului ca răspuns la această întrebare, este necesar să ştie faptul că viaţa sufletească a omului are întotdeauna un anumit tezaur de sentimente care depăşesc sfera a ceea ce este stimulat de percepţiile senzoriale. Omul simte parcă mai mult decât este obligat să simtă prin lucruri. Numai că în viaţa obişnuită acest surplus este angajat într-o direcţie pe care antrenamentul ocult trebuie să-l transforme în altceva. Luaţi, spre exemplu, sentimentul anxietăţii sau fricii. Poate fi uşor observat că adesea frica sau anxietatea sunt mai mari decât le-ar justifica evenimentul exterior. Imaginaţi-vă că elevul ocult lucrează asupra lui însuşi cu scopul de a nu simţi mai multă frică şi anxietate decât este justificat de evenimentele externe. O anumită cantitate de frică sau anxietate determină o cheltuială de forţă sufletească. Studentul îşi conservă această forţă sufletească când îşi interzice frica sau anxietatea, şi aceasta îi rămâne pentru alte scopuri. Dacă repetă des asemenea experienţe, el îşi va construi un tezaur interior din forţele sufleteşti continuu economisite, iar elevul ocult va afla curând că din asemenea economii vor apărea germenii acelor imagini care vor da expresie revelaţiilor unei vieţi superioare. Asemenea lucruri nu pot fi „dovedite” în mod obişnuit; elevul ocult poate fi sfătuit să facă un lucru sau altul, şi dacă se va conforma va vedea că apar rezultate infailibile.

O examinare superficială a ceea ce am spus acum ar putea să facă să pară ca fiind o contradicţie faptul că, pe de o parte, este impulsionată o îmbogăţire a lumii sentimentelor, în timp ce prin ceea ce altminteri trezeşte numai judecata raţională trebuie să fie stimulate numai sentimente de plăcere şi durere, iar pe de altă parte, se vorbeşte de economisirea sentimentelor. Această contradicţie dispare imediat dacă ne gândim că economisirile trebuie făcute numai în cazul sentimentelor născute de simţurile exterioare. Ceea ce este conservat apare ca o îmbogățire a experienţei spirituale; sentimentele conservate în lumea percepţiilor senzoriale nu devin numai libere în altă sferă, ci se dovedesc şi creative. – Ele creează materialul pentru reprezentările în care se revelează lumea spirituală.

Dar nu s-ar ajunge prea departe dacă ne-am opri la economii ca cele indicate mai sus. Pentru rezultate mai bune este nevoie de mai mult. Sufletului trebuie să-i fie adăugat un tezaur de forţă creatoare de sentiment cu mult mai mare decât este posibil pe această cale. Ca test, un om trebuie să se expună anumitor impresii exterioare, apoi să-şi interzică complet sentimentele care apar ca rezultat în mod „normal”. De exemplu, trebuie să stai în faţa unui eveniment care, „în mod normal”, excită sufletul şi să îţi interzici cu totul această excitaţie. Acest lucru poate fi realizat sau prin confruntarea cu o asemenea experienţă sau prin reprezentare. Metoda imaginativă este chiar mai bună pentru un antrenament ocult fertil. Întrucât elevul este iniţiat în imaginaţie, fie înainte de pregătirea sa pentru inspiraţie, fie simultan cu ea, el ar trebui să fie apt de a aşeza imaginativ în faţa sufletului său o întâmplare cu aceeaşi forţă ca şi când aceasta ar avea loc cu adevărat. – Dacă în cursul unei îndelungate munci interioare elevul se expune mereu unor asemenea lucruri şi procese şi îşi interzice să aibă sentimente „normale”, în sufletul său va fi creat solul-mamă pentru inspiraţie. – Intercalăm aici observaţia că cel care descrie un asemenea antrenament pentru inspiraţie poate aprecia pe deplin posibilele obiecţii împotriva unei asemenea descrieri din punctul de vedere al culturii actuale. Nu numai că pot fi făcute obiecţii, dar oamenii pot să

zâmbească cu aroganţă şi să spună: „Inspirația nu poate fi prezentată pedant; este darul natural al geniului.” Într-adevăr, din punctul de vedere al culturii moderne ar putea părea aproape comic să se vorbească de un proces despre care această cultură nu admite nicio explicaţie; dar această cultură nu este conştientă de cât de puţin este ea în stare să-şi gândească până la capăt propriile procese de gândire. Cel care ar atribui unui adept al acestei culturi faptul că el poate să creadă că vreun animal superior dezvoltat nu a evoluat treptat, ci a apărut dintr-odată, ar afla că o persoană cultă în sensul modern nu ar crede într-un asemenea „miracol”. Un asemenea miracol ar fi o „superstiţie”. În sfera vieţii sufleteşti, cineva cu o educaţie modernă este el însuşi victima unei crase superstiţii întru totul în stilul propriilor opinii. El nu va recunoaşte că un suflet superior a evoluat, nu a putut apărea dintr-odată, ca un dar al naturii. Desigur, din punct de vedere exterior, multe genii par a fi fost născute dintr-odată, „din nimic”, într-un fel misterios; dar pare aşa numai pentru superstiţia materialistă; ocultistul ştie că evaluarea unui geniu ca fiind născut din nimic este rezultatul pregătirii sale pentru inspiraţie într-o viaţă trecută trăită pe Pământ. – În sfera teoretică, superstiţia materialistă este dăunătoare, dar este încă şi mai dăunătoare în sfera practică aflată aici în discuţie. Cel care presupune că geniul trebuie să cadă din cer în viitor nu se va sinchisi cu privire la acest „nonsens ocult” sau „misticism fantastic” care vorbeşte despre pregătirea inspiraţiei. În acest mod, superstiţia materialiştilor împiedică adevăratul progres al umanităţii. Nu vede ce facultăţi latente sunt dezvoltate în om. În realitate, chiar aceia care se numesc pe sine progresişti şi liber-cugetători sunt adesea inamicii adevăratului progres. Dar asta nu este decât o remarcă intercalară, care este necesară ținând seama de relaţia ştiinţei oculte cu formarea actuală a omului.

Puterile sufleteşti care prin refuzul descris mai înainte al sentimentelor „normale” se înmagazinează ca tezaur în interiorul elevului, s-ar transforma neîndoielnic în inspiraţii, chiar și fără ca altceva să le vină în ajutor. Și elevul ocult ar vieţui cum în sufletul său apar reprezentări adevărate care înfăţişează trăiri în lumile superioare. Treaba ar începe cu cele mai simple experienţe ale proceselor suprasensibile, şi încet s-ar dezvălui mai complicate şi mai înalte, dacă elevul continuă să trăiască lăuntric în direcţia indicată. – Dar în realitate un asemenea antrenament ocult ar fi astăzi total nepractic şi prin urmare nu e aplicat nicăieri, unde se efectuează o muncă serioasă. Anume, dacă elevul ar dori să dezvolte în acest fel „din el însuşi” tot ceea ce poate da inspiraţia, el ar ajunge cu siguranță să scoată afară din sine tot ceea ce a fost spus aici, de exemplu despre natura omului, viaţa omului după moarte, evoluţia umanităţii şi planetelor etc. Însă un asemenea elev ar avea nevoie de un timp nemăsurat de mare pentru a realiza asta. Ar fi ca şi când, de exemplu, cineva ar vrea să conceapă din sine însuşi întreaga geometrie fără a lua în considerare tot ceea ce oameni dinaintea lui au realizat deja în acest domeniu. Desigur, în teorie este întru totul posibil. Dar în practică ar fi o nebunie. Nici în ştiinţa ocultă nu se procedează așa, ci printr-un învăţător se transmit acele lucruri care au fost dobândite pentru umanitate prin predecesori inspiraţi. Această transmitere trebuie să ofere în prezent baza pentru inspiraţia proprie. Ceea ce este oferit astăzi în literatura corespunzătoare şi în conferinţe în domeniul ştiinţei oculte poate într-adevăr să constituie o bază pentru inspiraţie. Există, de exemplu, învăţături despre diverse părţi componente de bază ale omului (corp fizic, corp eteric, corp astral etc.), cunoaşterea privitoare la viaţa după moarte până la o nouă încarnare, apoi de exemplu tot ceea ce a fost editat sub titlul Din Cronica Akasha. Cu privire la inspiraţie, trebuie reţinut că ea este necesară pentru descoperirea şi vieţuirea personală a adevărurilor superioare, dar nu pentru a le înțelege. Ceea ce este comunicat sub titlul Din Cronica Akasha nu poate fi

descoperit pentru prima dată fără inspiraţie. Dar apoi când ceilalți oamenii o recepționează prin comunicare, o pot înţelege prin judecata logică obişnuită. Nimeni n-ar trebui să pretindă că acolo sunt afirmate lucruri care nu se pot înţelege logic fără inspiraţie. Oamenii le găsesc de neînțeles, nu pentru că nu sunt inspiraţi, ci pentru că nu vor să reflecteze suficient asupra lor. – Dacă omul întreține asemenea adevăruri primite prin comunicare, atunci ele trezesc în suflet inspiraţia prin propria lor forță. Dacă vrei să devii părtaş la o astfel de inspiraţie, trebuie să cauți să nu receptezi această cunoaştere într-un mod searbăd şi rece rațional, ci să te laşi transpus prin înaltul avânt al ideilor în toate posibilele vieţuiri afective. Și cum să nu se poată acest lucru? Poate simţirea să rămână insensibilă când lași să-ți treacă prin față în spirit evenimente cosmice copleşitoare – cum s-a dezvoltat Pământul din Lună, Soare şi Saturn, sau când pătrunzi cu privirea prin adâncimi infinite ale naturii umane printr-o cunoaştere a corpurilor eteric şi astral ale omului etc.? S-ar putea spune: destul de rău pentru o persoană care poate vieţui în mod prozaic asemenea edificii de gânduri. Pentru că, dacă el nu le-ar vieţui într-un mod prozaic, ci le-ar vieţui pe toate prin tensiunile şi relaxările afective posibile, prin intensificările, prin toate crizele, tot progresul şi regresul, toate catastrofele şi prevestirile, atunci ar pregăti în sine solul-mamă pentru inspiraţia insăși. Firește, viaţa în sentiment necesară faţă de asemenea comunicări dintr-o lume superioară poate fi dezvoltată numai făcând exerciţii de felul celor indicate mai sus. Cel ce îşi îndreaptă toate forţele sale de simţire către lumea simţurilor, va vedea descrierile din lumea superioară drept „concepte aride”, „o teorie cenuşie”. El nu va fi niciodată în stare să înţeleagă de ce altuia i se încălzeşte inima când află comunicările ştiinţei oculte în timp ce el însuşi rămâne rece în inima sa. El va spune chiar: „Dar asta e toată doar pentru rațiune; asta este pentru intelect; eu aş dori ceva pentru simțire.” Dar nu îşi spune că este propria lui vină dacă inima îi rămâne rece.

Mulți încă subestimează mereu puterea a ceea ce deja se află ascuns în doar aceste comunicări din lumea superioară. Și în legătură cu asta ei supraestimează tot felul de alte exerciţii şi proceduri. La ce îmi este de folos, spun ei, să învăț de la alţii cum arată lumile superioare? Vreau să privesc eu singur în acestea. Unor asemenea persoane le lipseşte răbdarea să se adâncească tot mereu și mereu în asemenea relatări din lumile superioare. Dacă ar face astfel, ar vedea ce forţe însuflețitoare au aceste „simple istorisiri” şi cum cu adevărat propria inspiraţie este stimulată atunci când primești prin comunicări inspiraţiile altora. – Desigur, la „studiu” vor trebui să se adauge şi alte exerciţii, dacă elevul doreşte să progreseze rapid în experimentarea lumilor superioare; dar nimeni nu ar trebui să subestimeze marea importanţă a „studiului”. În orice caz, nu poate fi dată nimănui speranța că va obţine rezultate rapide prin oarecari exerciţii, dacă nu s-a obişnuit, în acelaşi timp, să se cufunde fără încetare în comunicările pur narative care sunt făcute de învăţători competenţi, despre evenimentele şi fiinţele lumilor superioare. – Prin faptul că asemenea comunicări sunt prezentate în literatură, în conferinţe etc. şi că sunt date şi primele indicalii despre exerciţiile care conduc la cunoaşterea lumilor superioare (ca, de exemplu, cele prezentate în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?), a devenit posibil să învăţăm ceva despre ceea ce mai demult a fost comunicat doar în şcoli oculte păzite strict. Aşa cum a fost frecvent menționat, o astfel de publicare decurge din condiţiile din timpul şi trebuie să se facă. Însă trebuie pe de altă parte subliniat mereu și faptul că prin aceasta s-a facilitat într-adevăr însușirea cunoaşterii oculte, dar ghidarea sigură de către un învăţător ocult experimentat totuși nu poate fi încă complet înlocuită.

Cunoaşterea prin inspirație conduce oamenii la experimentarea proceselor din lumile invizibile, cum ar fi evoluţia omului şi aceea a Pământului şi a întrupărilor sale planetare. Dar, când în aceste lumi superioare nu numai procesele, ci şi fiinţele ajung să fie luate în considerare, este necesară intuiţia ca mod de cunoaştere. Ceea ce se petrece prin asemenea fiinţe este recunoscut în imagine prin imaginaţie, în legi şi relaţii prin inspiraţie; dacă vrem să ajungem faţă în faţă cu înseşi fiinţele este necesară intuiţia. – Despre modul în care se integrează inspiraţia în lumea imaginaţiilor, despre modul cum ea le penetrează pe acestea ca fiind o „muzică spirituală”, devenind astfel mijloc de expresie pentru fiinţele care pot fi cunoscute prin intuiţie, vom vorbi mai târziu. Atunci vom aborda şi intuiţia. Aici vom menţiona doar că ceea ce este numit „intuiţie” în ştiinţa ocultă nu are nimic de-a face cu folosirea cuvântului „intuiţie” în limbajul popular curent. Prin această se înţelege o idee mai mult sau mai puţin sigură, spre deosebire de o cunoştinţă raţională, la care se ajunge logic prin intelect şi raţionament. În ştiința ocultă, intuiţia nu este ceva vag şi nesigur, ci un mod înalt de cunoaştere, pătruns de cea mai luminoasă claritate şi de cea mai neîndoielnică certitudine.

INSPIRAŢIE ŞI INTUIŢIE

Aşa cum imaginaţia poate fi numită văz spiritual, tot aşa inspiraţia poate fi numită un auz spiritual. Desigur, prin „auz” se înţelege o percepție încă şi mai îndepărtată de auzul senzorial din lumea fizică decât este „văzul” din lumea imaginativă (astrală) de văzul cu ochii fizici. Despre lumina şi fenomenele de culoare ale lumii imaginative se poate spune că ele ar fi ca şi cum suprafeţele radiante şi culorile obiectelor senzoriale s-ar desprinde de aceste obiecte şi ar pluti liber în spațiu. Dar asta dă numai o idee aproximativă, pentru că „spaţiul” în lumea imaginativă nu este ca cel din lumea fizică. Cine îşi imaginează că are în faţa sa imagini colorate imaginative atunci când vede formaţiuni colorate care plutesc liber în dimensiunea obişnuită a spaţiului se află în eroare. Dar formarea unor asemenea reprezentări colorate este, totuşi, calea către viaţa imaginativă. Oricine încearcă să pună o floare în faţa ochilor minţii şi apoi separă din această imagine tot ceea ce nu este culoare, aşa încât o imagine a suprafeţei colorate se separă de floare, şi este suspendată înaintea sufletului său, poate treptat, prin asemenea exerciţii, să ajungă la imaginaţie. Imaginea însăşi nu este încă o asemenea imaginaţie, dar este mai mult sau mai puţin sugestia preliminară a fanteziei. Imaginaţiunea, adică vieţuirea astrală adevărată, există atunci când nu numai culoarea este ridicată din impresia senzorială, ci când şi spaţiul tridimensional s-a pierdut complet. Că aceasta este realitatea poate fi confirmat numai de un anumit sentiment. Acest sentiment este descris prin a spune că nu te mai simţi „în afară” ci „înăuntrul” imaginii colorate şi că ai conştienţa că participi la naşterea ei. Dacă acest sentiment nu este prezent, dacă rămâi în faţa lucrului ca în faţa unei imagini colorate legată de simţuri, nu ai de-a face cu o imaginaţiune reală ci cu ceva fantezist. Cu aceasta nu ar trebui să se spună că asemenea imagini ale fanteziei sunt întru totul lipsite de valoare. Ele pot fi, de fapt, copii eterice – ca umbrele – ale unor fapte astrale reale. Ca atare, ele au valoarea lor în antrenamentul ştiinţific-ocult. Ele pot forma o punte către vieţuirile astrale (imaginative) adevărate. – Un anume pericol stă ascuns în observare numai dacă observatorul nu aplică în totalitate raţiunea sa umană sănătoasă la această graniţă dintre sensibil şi suprasensibil. Nu trebuie să ne aşteptăm să poată fi dată cuiva o regulă generală după care el să poată face distincţie între iluzie, halucinaţie, fantezie şi realitate în acest domeniu de graniţă. O asemenea regulă generală ar fi, desigur, confortabilă. Confortul

este însă un cuvânt pe care elevul ocult ar trebui să-l elimine din vocabularul său. – Poate fi spus doar că acela care dobândeşte discernământul în acest domeniu trebuie să-l folosească deja în viaţa obişnuită a lumii fizice. Cine nu îşi ia măsuri, în viaţa de zi cu zi, să gândească exact şi clar va cădea victimă tuturor iluziilor posibile în urcuşul lui spre lumile superioare. Trebuie să luăm în considerare cât de multe capcane oferă viaţa de zi cu zi judecăţii sănătoase. Cât de des se întâmplă ca oamenii să nu vadă clar ceea ce există, ci mai degrabă ceea ce râvnesc să vadă! În cât de multe cazuri oamenii cred ceva nu pentru că l-au înţeles temeinic, ci pentru că le este plăcut să creadă. Sau câtor rătăciri nu se dedau deoarece nu judecă temeinic, ci îşi formează prea repede o părere. Toate aceste motive de înşelăciune din viaţa obişnuită ar putea fi multiplicate nedefinit. Ce farse sunt jucate judecăţii sănătoase de sentimentele părtinitoare, de patimi etc. Dacă asemenea erori de judecată sunt deranjante şi adeseori distrugătoare în viaţa obişnuită, ele reprezintă cel mai mare pericol pentru experienţa suprasensibilă. Nu poate fi oferită elevului nicio regulă generală pentru ghidarea în lumile superioare, dincolo de sfatul de a face tot ceea ce este posibil pentru puterea sa de discernământ şi pentru judecata sa sănătoasă şi independentă.

Atunci când observatorul lumilor superioare ajunge să ştie ce înseamnă cu adevărat imaginaţia, el dobândeşte convingerea că imaginile lumii astrale nu sunt numai imagini ci comunicări ale fiinţelor spirituale. El ajunge să ştie că aceste imagini se raportează la spirit şi suflet aşa cum culorile senzoriale se raportează la lucruri sau fiinţe. Ca detaliu, va avea, desigur, multe de învăţat. El trebuie să învețe să deosebească formaţiunile colorate care sunt opace de acelea care sunt transparente şi, prin natura lor, clare şi radiante. De fapt, el va percepe formaţiuni care par să producă continuu lumina colorată din ele însele, şi de aceea nu sunt pe deplin iluminate şi transparente, ci radiază veşnic lumina dinăuntru. El va raporta formaţiunile opace la fiinţele inferioare, cele străbătute de lumină la entităţile intermediare; imaginile lăuntric radiante vor fi pentru el comunicări ale fiinţelor spirituale superioare.

Dacă am vrea să obţinem adevărul despre lumea imaginativă, ar trebui să nu ne formăm o concepţie limitată despre văzul spiritual, pentru că în acea lume nu există doar lumină şi percepţie de culoare, comparabile cu experienţele vizuale ale lumii fizice, ci şi impresii de căldură şi răceală, de gust şi miros, şi încă alte asemenea impresii ale „simțurilor” imaginative, pentru care lumea fizică nu oferă nicio asemănare. Impresiile de căldură şi răceală sunt, în lumea imaginativă, revelaţii ale voinţei şi intenţiei din partea fiinţelor sufleteşti şi spirituale. Dacă asemenea fiinţe doresc binele sau răul devine clar într-un anume efect de căldură sau frig. Fiinţele astrale pot fi, de asemenea, „gustate” şi „mirosite”. – Numai ceea ce constituie în sensul actual elementul fizic al timbrului şi sunetului lipseşte aproape cu desăvârşire din lumea imaginativă reală. În privinţa asta, acolo domneşte liniştea absolută. În loc de aceasta, pentru observatorul spiritual care progresează este oferit ceva destul de diferit, comparabil cu timbrul şi sunetul, cu muzica şi vorbirea din lumea simţurilor. Acest element apare atunci când este făcut să tacă orice ton şi sunet din lumea fizica exterioară; atunci când chiar şi cel mai slab ecou sufletesc din această sferă ajunge la tăcere. Apare apoi pentru observator ceea ce poate fi numit o înţelegere a semnificaţiei vieţuirilor imaginative. Dacă ar fi să comparăm ceea ce este experimentat acum cu ceva din lumea fizică, am putea să ne apropiem de ceva care nu există deloc în lumea asta. Haideţi să ne reprezentăm că am putea să percepem gândurile şi sentimentele unui om fără să-i auzim cuvintele cu urechea fizică; o asemenea percepţie ar fi comparabilă cu acea înţelegere nemijlocită a elementului

imaginativ pe care o desemnăm ca fiind „auz” în sensul spiritual. Ceea ce vorbeşte sunt impresiile de culoare şi lumină. În aprindere şi stingere, în metamorfozele de culoare ale imaginilor sunt revelate armonii şi dezacorduri care dezvăluie sentimentele, reprezentările şi viaţa de gândire a fiinţelor sufleteşti şi spirituale. Aşa cum tonul devine vorbire în omul fizic atunci când gândul este întipărit în el, tot aşa armoniile şi dizarmoniile lumii spirituale se transformă în manifestări care sunt chiar gânduri fiinţiale. În afară de aceasta, în acea lume trebuie să se „facă întuneric”, dacă e ca gândul să fie revelat în nemijlocirea lui. Aici vieţuirea este următoarea: culorile luminoase – roşu, galben şi portocaliu – sunt văzute cum se sting, şi este perceput cum lumea superioară se întunecă trecând prin albastru şi violet; în acelaşi timp, este trăită o creştere a energiei voliţionale interioare. Este vieţuită libertatea deplină în raport cu spaţiul şi timpul; există sentimentul de a fi în mişcare. Sunt vieţuite anumite linii şi forme. Acestea nu sunt vieţuite ca şi când ar fi desenate în vreo întindere spaţială, ci mai degrabă ca şi când fiecare curbă, fiecare formă este urmărită de Eu într-o mişcare continuă. De fapt, Eul este resimţit ca fiind proiectantul şi totodată ca materialul cu care se desenează. Fiecare direcţie liniară, fiecare schimbare de poziţie, este în acelaşi timp o vieţuire a acestui Eu. Afli că Eul este recunoscut ca fiind întreţesut cu lumea forţelor creatoare. Legile lumii nu mai sunt percepute de Eu ca ceva exterior, ci ca o adevărată ţesătură miraculoasă la care se lucrează. – Ştiinţa ocultă schiţează tot felul de desene simbolice şi imagini. Atunci când acestea corespund în realitate faptelor şi nu sunt doar figuri inventate, ele se bazează pe vieţuiri ale observatorului în lumile superioare, care trebuie văzute aşa cum sunt descrise mai sus.

În acest fel este aşezată lumea inspiraţiei în lumea imaginativă. Când imaginaţiunile încep să îşi dezvăluie observatorului înţelesurile în „vorbirea tăcută”, atunci lumea inspiraţiei se deschide înăuntrul lumii imaginative.

Fizicul este o manifestare a acelei lumi în care pătrunde observatorul în acest fel. Orice lucru al lumii fizice care este accesibil simţurilor şi raţiunii înguste reprezintă doar partea exterioară. Pentru a cita un singur exemplu, planta, aşa cum este ea observată cu simţurile fizice şi cu intelectul fizic, nu reprezintă întreaga fiinţă a plantei. Cine cunoaşte numai această plantă se aseamănă cu o fiinţă care ar putea fi în stare să perceapă unghia unui om, dar percepţia omului însuşi i-ar fi inaccesibilă. Dar structura şi entitatea unghiei sunt de înţeles numai dacă sunt raportate la întreaga entitate a omului. Planta este comprehensibilă numai când se ştie ce îi aparţine, în acelaşi fel în care se raportează întreaga natură umană la unghia omului. Dar ceea ce aparţine plantei nu poate fi găsit în lumea fizică. Mai întâi, la baza plantei se află ceva care poate fi dezvăluit numai prin imaginaţie în lumea astrală şi care va fi revelat numai prin inspiraţie în lumea spiritului. – Astfel, planta ca organism fizic este revelaţia unei fiinţe care poate fi înţeleasă prin imaginaţie şi inspiraţie.

Din cele spuse este clar cum se deschide pentru observatorul lumilor superioare o cale care îşi are începutul în lumea fizică. Şi anume, el poate pleca de la lumea fizică şi să se ridice de la manifestările ei la entităţile superioare aflate la baza lor. Dacă porneşte de la regnul animal, el poate să se ridice în acest fel la lumea imaginativă; dacă pleacă de la lumea plantelor, observaţia spirituală îl va conduce prin imaginaţie în lumea inspiraţiei. Dacă este urmată această cale, vor fi descoperite curând entităţi şi fapte, în lumile imaginativă şi în cea a inspiraţiei, care nu sunt deloc revelate în lumea fizică. De aceea nu trebuie crezut că în acest fel se face cunoştinţă numai cu acele fiinţe ale lumilor superioare care au

manifestare în lumea fizică. Oricine a intrat măcar o dată în lumea imaginativă ajunge să cunoască o multitudine de fiinţe şi fenomene despre care observatorul a ceea ce este doar fizic nu are nici cea mai mică bănuială.

Oricum, mai există şi o altă cale. Ea nu-şi are începutul în lumea fizică, cea care îl face pe om clarvăzător în mod direct în regiunile superioare ale existenţei. Pentru multe persoane această metodă poate avea mai multă putere de atracţie decât cea indicată mai sus. Dar pentru condiţiile noastre de viaţă numai ascensiunea din lumea fizică ar trebui aleasă. Aceasta îi cere observatorului renunţarea la sine, care este necesară când el trebuie să examineze, înainte de toate, lumea fizică din jurul lui şi să acumuleze cunoştinţe şi în mod special experienţe. În orice caz, este cea mai bună metodă, potrivită cu condiţiile culturale ale epocii prezente. Cealaltă cale presupune achiziţia preliminară a unor calităţi sufleteşti extrem de dificil de obţinut în condiţiile de viaţă moderne. Chiar dacă asemenea calităţi sunt subliniate în scrieri competente, totuşi cei mai mulţi oameni nu au niciun fel de idee, sau cel mult una inadecvată, despre gradul până la care trebuie dobândite aceste calităţi (de exemplu, altruismul şi iubirea devotată) pentru atingerea lumilor superioare fără a pleca de la terenul solid al lumii fizice. Dacă cineva s-ar trezi în lumile superioare fără a fi atins gradul cerut al calităţilor sufleteşti respective, urmarea ar fi o cumplită suferință. Totuşi nu trebuie crezut că cel care porneşte de la lumea fizică şi experienţele ei este scutit de a dobândi însuşirile sufleteşti caracterizate mai sus. A crede asta ar fi, de asemenea, o eroare cu consecinţe grave. Dar un asemenea start permite dobândirea graduală a acestor calităţi în măsura şi, mai presus de toate, în formă posibilă în condiţiile actuale de viaţă.

Un alt lucru trebuie luat în considerare în această privinţă. Dacă începutul este făcut, în mod indicat, din lumea fizică, se păstrează o legătură vie cu lumea fizică, în ciuda ascensiunii în lumile superioare. Continuă să existe o înţelegere completă a ceea ce se întâmplă în această lume, şi deplină putere de a acţiona în ea. Într-adevăr, această înţelegere şi forţă de a lucra cresc chiar prin cunoaşterea lumilor superioare. În fiecare domeniu al vieţii, chiar şi în ceea ce pare a fi practic în modul cel mai prozaic, cunoscătorul lumilor superioare va lucra mai bine şi mai util decât necunoscătorul, cu condiţia ca el să fi păstrat legătura vie cu lumea fizică.

Dar cel care se trezeşte în sferele superioare ale existenţei fără a porni de la lumea fizică, este foarte uşor înstrăinat de viaţă; el devine un pustnic care se confruntă cu contemporanii săi fără înţelegere sau simpatie. Se întâmplă, adeseori, tocmai ca oameni cu o dezvoltare incompletă în aceasta privinţa – desigur, nu aceia cu dezvoltare perfectă – să se uite cu un oarecare dispreţ la experienţele lumii fizice şi să se simtă prea nobili pentru acestea etc. În loc ca participarea lor la lume să se amplifice, asemenea oameni devin naturi dure, închistate şi egoiste în sensul spiritual. Tentaţia către toate acestea nu este deloc slabă, iar aceia care se străduie pentru ascensiunea în lumile superioare ar trebui să acorde atenţie unor asemenea aspecte.

De la inspiraţie observatorul spiritual se poate ridica la intuiţie. În maniera de a se exprima a ştiinţei oculte, acest cuvânt înseamnă în multe privinţe exact opusul a ceea ce este adesea înțeles în viaţa obişnuită. În viața obişnuită se vorbeşte despre intuiţie atunci când se are în vedere o idee simţită neclar ca fiind adevărată, căreia încă îi lipseşte determinarea conceptuală clară. În aceasta se vede mai mult un treaptă premergătoare cunoaşterii, decât cunoaşterea însăşi. O astfel de „idee” corespunzătoare poate

– conform cu acea definiție – să lămurească ca în lumina unui fulger un mare adevăr; dar ea are valoare de cunoaştere abia când este stabilită prin judecăţi conceptuale. Uneori se desemnează ca intuiţie ceva „simțit” ca adevărat de către cineva, de care este pe deplin convins, dar pe care nu vrea să-l împovăreze cu judecăţi raţionale. Oamenii care se apropie de cunoaşterea spiritual-ştiinţifică spun chiar adesea: Acest lucru mi-a fost întotdeauna clar „intuitiv”. Toate astea trebuie să fie lăsate deoparte complet, dacă vrem să avem în vedere termenul „intuiţie” în adevărata sa semnificaţie intenţionată aici. În această întrebuințare a termenului, intuiţia nu este o cunoaştere care, cu privire la claritate, rămâne în urma cunoaşterii intelectuale, ci una care o depăşeşte cu mult.

În inspiraţie vieţuirile lumilor superioare îşi exprimă înțelesul lor. Observatorul trăieşte în însușirile şi acţiunile fiinţelor acestor lumi superioare. Dacă el urmăreşte, aşa cum s-a descris mai sus, cu Eul său o direcţie liniară sau forma unei figuri, ştie că nu se află în interiorul fiinţei respective ci înăuntrul calităţilor şi funcţiilor sale. El a experimentat, într-adevăr, deja în cunoaşterea imaginativă, sentimentul de a nu fi în afara ci înăuntrul imaginilor colorate, dar ştie nu mai puţin clar că aceste imagini colorate nu sunt independente prin ele însele, ci calităţile unor asemenea fiinţe. În inspiraţie, el este conştient de modul în care devine una cu faptele acestor fiinţe, cu manifestările voinţei lor. În intuiţie, pentru prima dată, el fuzionează propria lui sine cu înseşi fiinţele care sunt închise în sine. Asta se poate întâmpla în mod corect numai dacă ieşirea are loc nu prin ştergerea, ci prin completa menţinere a propriei entităţi. Orice „pierdere de sine” într-o altă fiinţă este periculoasă. De aceea numai un Eu consolidat în sine însuşi până la un grad înalt poate să plonjeze fără pericol într-o altă fiinţă. – Ceva a fost cuprins intuitiv numai dacă a apărut sentimentul că se exprimă în el o fiinţă de aceeaşi natură şi coerenţă interioară ca propriul Eu. Cine examinează o piatră cu simţurile sale exterioare şi caută să-i înţeleagă particularităţile cu intelectul său şi prin resursele ştiinţifice obişnuite ajunge să cunoască numai aspectul exterior al pietrei. În calitate de observator spiritual, el trece la cunoaşterea imaginativă şi inspirată. Prin inspiraţie el poate ajunge la un alt sentiment. Acesta poate fi caracterizat printr-o comparaţie. Să presupunem că cineva vede un om pe stradă. La început omul face o impresie trecătoare asupra observatorului. Mai târziu, acesta face cunoştinţă cu el; apoi vine momentul în care îi devine un asemenea prieten, încât sufletul se deschide către suflet. Experienţa prin care, astfel, cade vălul sufletului şi un Eu se confruntă cu altul este comparabilă cu aceea prin care observatorului spiritual piatra îi apare doar ca fiind o manifestare exterioară, şi el avansează la ceva de care aparţine piatra, aşa cum unghia aparţine corpului uman, şi pe care îl vieţuieşte ca un Eu asemenea cu propriul său Eu.

Acel tip de cunoaştere care conduce la cea mai lăuntrică natură a fiinţelor este atins abia în intuiţie. În discuţia despre inspiraţie s-a menţionat transformarea prin care trebuie să treacă constituţia lăuntrică a sufletului observatorului spiritual, dacă acesta doreşte să ajungă la acest mod de cunoaştere. În legătură cu asta s-a afirmat că, de exemplu, o concluzie incorectă îşi extinde efectele nu numai asupra intelectului, ci şi asupra naturii sensibile, căreia îi produce suferinţă şi durere, iar observatorul trebuie să cultive în mod sistematic asemenea experienţe. Desigur, atâta vreme cât această durere izvorăşte din simpatiile şi antipatiile Eului şi din atitudini partizane, nu se poate vorbi despre o pregătire pentru inspiraţie. O asemenea implicare a sufletului este încă foarte îndepărtată de participarea pe care Eul trebuie s-o aibă la adevărul pur – ca adevăr – dacă vrea să ajungă la scopul propus. Nu poate fi subliniat suficient de pregnant că toate formele de interes care prevalează în viaţa obişnuită ca plăcere şi durere

în relaţie cu adevărul şi eroarea trebuie aduse mai întâi la tăcere, iar apoi trebuie să apară un cu totul alt tip de interes, lipsit de egoism, dacă trebuie să se întâmple ceva pentru cunoaşterea prin inspiraţie. Există un număr nelimitat de alte lucruri care trebuie adăugate la asta. Şi cu cât observatorul spiritual se rafinează mai mult cu privire la ceea ce i-a servit deja pentru inspiraţie, cu atât mai bine echipat va fi el pentru a aborda intuiţia.

Despre instrucţiunile corespunzătoare pe care le dă ştiinţa ocultă pentru intuiţie va fi vorba în abordările următoare.

DIN POSTFAŢA MARIEI STEINER (1931)

Rudolf Steiner a dezvoltat aici construcţiile ideatice neduse până la capăt în alte lucrări. El însuşi consideră cele prezentate ca fiind un fel de continuare a scrierilor O cale spre cunoaşterea de sine a omului şi Pragul lumii spirituale. Cosmologie, religie şi folosofie [Nota 11], ca o intensificare a forţei de descriere plină de lumină a proceselor cunoaşterii meditative; la fel şi cărticica Despre viaţa sufletului [Nota 12]. Punctul culminant în ceea ce priveşte formularea cunoştinţelor suprasensibile Rudolf Steiner l-a atins în ultimul său an de viaţă când ne-a lăsat ca pe un testament ale sale Teze antroposofice pentru Societatea antroposofică şi ale sale Scrisori către membri care au apărut acum cu titlul Misteriul lui Michael [Nota 13]. Ele sunt încheierea şi încununarea operei începute aici, dedicate educaţiei esoterice a conştienţei umanităţii. Cel pentru care este încă prea greu să străbată singur acest domeniu, acela să citească şi să vieţuiască expunerile adânc pătrunzătoare ale lui Carl Unger din lucrarea sa Din graiul sufletului conştienței [Nota 14]. El va obţine un câştig niciodată suficient de preţuit. Aceste scrisori, pe care Unger le-a conceput mai întâi pentru un cerc de membri, apoi pentru revista „Anthroposophie” şi care au apărut reunite într-un volum după moartea sa, sunt prelucrarea cea mai vie a materialului plin de forţă, care transformă procese ale cunoaşterii în procese de viaţă. Aici s-a împlinit într-un suflet ceea ce Rudolf Steiner voia să trezească în elevii săi: gândirea a devenit din nou viaţă. Graiul sufletului conştienţei găseşte calea spre cuvântul pierdut, pe care Rudolf Steiner l-a smuls procesului morţii şi l-a redat umanităţii.