TRATAT DE DREPT PROCESUAL CIVIL - beckshop.ro fileTratat de drept procesual civil 4 Numărul mare de...

Ioan Leş

TRATAT DE DREPT PROCESUAL CIVIL

Ediţia 5

Supliment gratuit

Modificările şi completările aduse actualului Cod de procedură civilă prin

Legea pentru accelerarea proceselor, nr. 202/2010 „Mica Reformă”

Supliment gratuit „Mica Reformă”

3

Modificările şi completările aduse actualului Cod de procedură civilă prin Legea

pentru accelerarea proceselor1)

§1. Precizări prealabile

Apariţia unei noi reglementări procesuale, la numai câteva luni după adop-tarea Noului Cod de procedură civilă, ne obligă să formulăm câteva consideraţii analitice şi critice asupra modificărilor şi completărilor aduse legislaţiei procesual-civile actuale.

Demersul nostru este destinat să actualizeze abordările cuprinse în cea de-a V-a ediţie a Tratatului de drept procesual civil, ediţie apărută prin grija presti-gioasei Edituri C.H. Beck, în anul 2010. Actualizarea Tratatului este necesară doar în considerarea apariţiei Legii nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor.

Titlul actului normativ menţionat sugerează o reformă cu totul spectaculoasă în materie procesual-civilă. Realitatea este, în opinia noastră, una diferită. Care sunt semnificaţiile acestei noi reglementări? Era ea necesară în perioada în care de-abia a fost adoptat NCPC? Care sunt raporturile dintre noua reglementare şi actualul Cod de procedură civilă? Care sunt semnificaţiile noi legi în raport cu NCPC?

La aceste întrebări vom încerca să răspundem în cele ce urmează. Nu avem în vedere un răspuns „definitiv şi irevocabil”. Ştiinţa, mai ales cea juridică, este refractară la rezolvări cu „putere de lucru judecat”. Progresul este întotdeauna posibil şi demn de a fi căutat cu perseverenţă, dar şi cu consecvenţă şi luciditate. Marea dramă a dreptului românesc este aceea a căutărilor fără limite, fără consecvenţă, legiuitorul adoptând când un model nord-american, când unul european de tip francez, realizând astfel, pas cu pas, una din cele mai puternice „industrii legislative” pe care le-a avut România de-a lungul istoriei sale. „Raportarea” foarte frecventă a unor noi şi noi „reforme” nu soluţionează pro-blemele reale ale justiţiei româneşti. Marile reforme nu se realizează numai în plan legislativ, deşi un asemenea element este esenţial. Ele presupun şi eforturi bugetare considerabile, dar şi o mai exigentă şi imparţială implicare a oamenilor care slujesc justiţia în actul de dreptate socială.

Complicarea „mecanismelor” procedurale şi frecventele modificări legisla-tive vor contribui nu la realizarea dezideratului urmărit, ci tocmai la subminarea lui şi mai ales la fragilizarea posibilităţilor de înţelegere a unei legislaţii care nu este destinată numai superspecialiştilor.

1) O parte din prezentul studiu a fost publicat şi în Revista Dreptul nr. 1/2011.

Tratat de drept procesual civil

4

Numărul mare de absolvenţi ai facultăţilor de drept din România, în total dezacord cu cerinţele social-economice ale societăţii, a făcut ca rezultatele obţinute de aceştia la examenele de admitere în profesie să fie, de la un an la altul, tot mai modeste. Or, tocmai absolvenţii facultăţilor de drept vor fi cei chemaţi să pună în aplicare noile reglementări procesuale şi mai ales NCPC. „Abundenţa” legislativă fragilizează şi procesul de temeinică pregătire profesio-nală a specialiştilor în domeniu.

Adoptarea NCPC trebuia să reprezinte o mare reformă în materie procesuală, iar o atare perspectivă este încă reală, întrucât el conţine, fără îndoială, multe reglementări progresiste şi eficiente. Avem însă sentimentul că „reforma” realizată prin Legea nr. 202/2010 este departe de a contribui la consolidarea prestigiului NCPC.

§2. Mica reformă şi Noul Cod de procedură civilă

„Mica reformă”, cum mai este denumită noua reglementare privitoare la unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor – Legea nr. 202/2010 – aduce însemnate modificări Codului de procedură civilă în vigoare. Majoritatea modificărilor legislative sunt destinate să devanseze punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Întrebarea legitimă care se poate pune este una legată de utilitatea unei ase-menea intervenţii legislative, întrucât NCPC a fost deja adoptat. Este însă posibil ca punerea în aplicare, printr-o lege distinctă, a NCPC să implice un timp mai îndelungat. Într-o asemenea perspectivă o atare intervenţie legislativă ar putea fi reputată ca legitimă şi, deopotrivă, utilă. Totuşi, este de remarcat că art. 1110 alin. (2) NCPC obligă Guvernul să supună Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a acestuia, în termen de 6 luni de la data publicării sale. Acest termen a fost deja epuizat, iar semnele legate de efectiva punere în aplicare a noului cod sunt relativ timide. Nădăjduim însă că NCPC nu va avea soarta altor proiecte întocmite, în secolul trecut, în această materie.

Formarea unei comisii speciale de redactare a Proiectului de lege pentru punerea în aplicare a NCPC ne sugerează intenţia autorităţilor guvernamentale de a interveni, prin modificări legislative, asupra noii noastre reglementări pro-cesuale. Un asemenea procedeu, în opinia noastră, este discutabil. Ar fi un procedeu aproape inedit şi care nu poate reflecta decât inconsecvenţe serioase şi dăunătoare în procesul de adoptare a unor codificări esenţiale pentru destinul societăţii româneşti. Amendarea unor norme procedurale, înainte de intrarea lor în vigoare, dovedeşte mai degrabă incapacitatea de a realiza o mare reformă. O atare abordare sugerează şi existenţa unor soluţii discutabile promovate cu prilejul adoptării NCPC. În mod evident, nicio reglementare juridică nu poate beneficia de atributul perfecţiunii. Iar o atare aserţiune este valabilă şi în materie procedurală. O lege de anvergura unui cod ar trebui modificată, dacă acest lucru


5

s-ar impune, numai după un anumit timp de la intrarea sa în vigoare – patru sau cinci ani –, întrucât doar în procesul de aplicare a legii putem depista mai bine calităţile şi lipsurile unei legislaţiuni.

În materie procedurală am asistat în ultimul deceniu la modificări legislative importante şi repetate. Ar fi fost cazul ca adoptarea NCPC să ne ofere perspec-tivele unei solide stabilităţi legislative în materie procesual civilă, domeniu care în mod tradiţional s-a bucurat de o mai mare consecvenţă.

„Mica reformă” păcătuieşte şi prin faptul că nu devansează doar aplicarea noii codificări, ceea ce astfel cum am remarcat nu trebuie considerat neapărat ca o eroare fundamentală, ci mai ales prin faptul că el cuprinde şi unele soluţii diferite în materii reglementate de NCPC. Nu credem că aceste „inovaţii” legislative sunt destinate să aibă un timp limitat de aplicaţiune, adică până la intrarea în vigoare a NCPC. Aşa fiind, în mod aproape inevitabil, NCPC va suferi modificări corespunzătoare în sensul adaptării lui la soluţiile promovate prin „mica reformă”.

În studiul de faţă nu ne-am propus o analiză extrem de detaliată a tuturor modificărilor aduse Codului de procedură civilă actual prin Legea privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Vom formula unele reflecţii însă asupra celor mai semnificative modificări şi completări legislative.

§3. Modificări privind judecata în faţa instanţei de fond

3.1. Modificări privind competenţa

Prima modificare vizează introducerea la art. 1 C.proc.civ. a unui nou punct, pct. 11, cu următorul cuprins:

„11. În primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv”.

Soluţia promovată prin Legea privind „mica reformă” este aproape inedită în sistemul actual al Codului de procedură civilă, prin faptul că se introduce cate-goria hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă şi ultimă instanţă. Textul instituie o derogare de la principiul consacrat în art. 1 pct. 1 C.proc.civ şi în conformitate cu care judecătoriile sunt instanţe de drept comun în materie civilă, iar hotărârile lor se pronunţă în primă instanţă.

Într-adevăr, dispoziţiile actuale ale art. 1-3 C.proc.civ. nu fac referire decât la categoria hotărârilor pronunţate în primă instanţă, nu şi la aceea a hotărârilor pronunţate „în primă şi ultimă instanţă”. Cu toate acestea, pe cale de interpre-tare, doctrina noastră a făcut referire şi la această categorie de hotărâri judecă-toreşti (a se vedea pentru amănunte V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti 2005, p. 335). În doctrina noastră mai veche s-a remarcat cu privire la această categorie de hotărâri că „numai în mod excepţional judecătoriile hotărăsc în ultimă instanţă”


6

(V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p. 337). Aceasta este şi situaţia reglementată prin dispoziţiile legale comentate.

În mod tradiţional prin folosirea sintagmei „în primă şi ultimă instanţă” s-a urmărit doar suprimarea căii ordinare de atac a apelului, nu şi pe aceea a recursului. Totuşi, legiuitorul nu s-a îndreptat înspre această soluţie legislativă. Semantic, trebuie să recunoaştem că formula folosită de legiuitor poate sugera excluderea tuturor căilor de atac, cel puţin a celor de reformare.

Totuşi, remarcăm că potrivit art. 299 alin. (11) C.proc.civ. – introdus în cod prin Legea nr. 202/2010 – „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 1 pct. 11.” Aşadar, interpretarea potrivit căreia legiui-torul ar fi urmărit, prin introducerea în Codul de procedură civilă a art. 11, să suprime numai calea ordinară de atac a apelului este exclusă.

Ne îngăduim însă să apreciem că ar fi fost mai raţională o soluţie similară celei promovate de NCPC în cadrul procedurii privitoare la soluţionarea cere-rilor de valoare redusă. Într-adevăr, potrivit art. 1018 alin. (1) NCPC, hotărârea pronunţată în această materie de judecătorie este supusă „numai apelului la tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare”. Ar fi fost firesc, pentru o armonizare corespunzătoare a acestor dispoziţii legale, ca soluţia promovată de art. 1018 alin. (1) NCPC să fie promovată şi prin Legea privind „mica reformă”. Oricum după intrarea în vigoare a NCPC părţile vor avea posibilitatea de a alege între recursul la procedura de soluţionare a cererilor de valoare redusă şi procedura de drept comun instituită prin art. 11 C.proc.civ. [art. 1012 alin. (1) NCPC], dacă această din urmă soluţie va fi păstrată în forma actuală.

Renunţarea la calea de atac a apelului şi recursului ar putea fi considerată în viitor ca excesivă. Aşa fiind, un control de constituţionalitate promovat din iniţiativa uneia din părţi nu poate fi exclus în viitor şi el s-ar putea fundamenta chiar pe dispoziţiile art. 129 din Constituţia României. Reamintim că potrivit acestei dispoziţii constituţionale: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. În practica instanţei constituţionale s-a considerat că principiul dublului grad de jurisdicţie nu este de ordin constituţional, legiuitorul având posibilitatea de a suprima una din căile de atac reglementate de lege (a se vedea, de exemplu, Curtea Constituţională, Plen. decizia nr. 1/1994; Curtea Constituţională, decizia nr. 522/2005; Curtea Constituţională, decizia nr. 440/2005; Curtea Constituţio-nală, decizia nr. 522/2005; Curtea Constituţională, decizia nr. 129/2006, apud I. Leş, Comentariile Codului de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2007, ediţia 3, p. 758 şi 762. A se vedea, de ase-menea, V.M. Ciobanu, în Constituţia României. Comentariu pe articole, lucrare coordonată de I. Muraru şi E.S. Tănăsescu, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 1247-1248). Soluţia a fost promovată de instanţa supremă şi în perioada inter-belică (a se vedea în acest sens şi V.M. Ciobanu, op. cit., p. 335-336). În aceeaşi perioadă s-a considerat că hotărârile pronunţate în primă şi ultimă instanţă –


7

nesupuse apelului – sunt susceptibile numai de recurs (V.G. Cădere, op. cit., p. 409; P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Partea III, vol. IV, Bucureşti 1943, p. 10. A se vedea cu privire la clasificarea hotărârilor în: hotărâri pronunţate în primă instanţă, hotărâri pronunţate în ultimă instanţă şi hotărâri pronunţate în primă şi ultimă instanţă: I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ediţia 2, Bucureşti, 2007, p. 65; S. Spinei, Recursul în procesul civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 49-50). Totuşi, astfel cum am remarcat deja, această interpretare nu mai poate fi promovată şi sub imperiul noilor reglementări procesuale.

În privinţa acestor noi dispoziţii de competenţă trebuie subliniat, cu insis-tenţă, că ele vizează doar cererile privind „creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv”. Nu prezintă relevanţă natura sau izvorul creanţei, astfel că sunt vizate de text toate cererile având ca obiect sume de bani ce nu depăşesc plafonul valoric menţionat, atât în materie civilă, cât şi comercială.

Prin art. 1 pct. 22 din Legea privind „mica reformă” art. 159 a primit o redac-tare parţial diferită de cea actuală. Potrivit noului text: „Necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică:

1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de compe-tenţa instanţelor judecătoreşti;

2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de compe-tenţa unei instanţe de alt grad;

3. în cazul încălcării competenţei exclusive, când procesul este de compe-tenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată”. Care sunt inovaţiile acestui text? Ele sunt numai de ordin formal sau au şi un

caracter substanţial? Înainte de a răspunde la propria noastră întrebare câteva precizări preliminare sunt inevitabile. Mai întâi, constatăm cu multă uşurinţă că textul reprezintă o reproducere fidelă a art. 125 NCPC. Împrejurarea confirmă aserţiunea noastră privitoare la dorinţa principală a autorilor de a valorifica unele din noile reglementări procesuale înainte de intrarea în vigoare a NCPC.

A doua observaţie vizează faptul că modificările propuse a fi aduse actua-lului cod nu sunt esenţiale. Ele sunt mai mult de ordin doctrinar, fapt materia-lizat doar în folosirea sintagmelor de „competenţă generală”, de „competenţă materială” şi de „competenţă materială exclusivă”. Folosirea acestor concepte în jurisprudenţă şi, mai ales, în doctrină este de domeniul alfabetului juridic procesual.

Singura „inovaţie” care ar putea fi identificată în noua reglementare, dacă am dori să insistăm asupra acestui subiect, este cea cuprinsă în ultimul alineat al textului anterior reprodus şi care precizează că toate celelalte cazuri de necom-petenţă sunt de „ordine privată”. Numai că această soluţie era incidentă oricum şi în reglementarea anterioară „micii reforme”, ea fiind dedusă atât din regle-


8

mentarea limitativă a cazurilor de necompetenţă de ordine publică, cât şi din coroborarea art. 159 cu art. 19 C.proc.civ.

Unele inovaţii reale sunt cuprinse în art. 1591 C.proc.civ., text introdus prin art. 1 pct. 23 din Legea privind „mica reformă”. Potrivit acestui text: „Necom-petenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.

Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

La prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.

Verificarea competenţei potrivit art. 4 nu împiedică formularea excepţiilor de necompetenţă în cazurile şi condiţiile prevăzute la alin. (1)-(3), asupra cărora judecătorul se va pronunţa în condiţiile legii”.

Înainte de prezentarea notabilelor inovaţii aduse prin „mica reformă” este necesar să precizăm că textul comentat diferă parţial de cel cuprins în art. 126 NCPC. Diferenţierile sunt importante şi vom încerca să le înfăţişăm succint în continuare. În primul rând, constatăm că textul de mai sus are o redactare mai bine sistematizată în planul logicii juridice, întrucât se referă mai întâi la regimul juridic al necompetenţei generale; în schimb, în NCPC această problemă este supusă reglementării din art. 126 alin. (2), respectiv după ce alineatul (1) se referă la necompetenţa materială şi teritorială.

În al doilea rând, reglementarea propusă prin „mica reformă” vine să aducă un corectiv celui de-al treilea alineat al art. 126 NCPC, în sensul că invocarea necompetenţei de ordine privată poate fi făcută prin întâmpinare sau „când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare”. Un asemenea corectiv este, fără îndoială, util, căci mai există situaţii în sistemul legislaţiei actuale când depunerea întâmpinării nu este obligatorie. Firească este şi folosirea sintagmei de prima zi de înfăţişare, în sistemul legislaţiei actuale, întrucât NCPC nu mai cunoaşte, din păcate, acest concept procedural.

„Inovaţiile” cele mai interesante ale textului reprodus mai sus vizează regimul juridic al necompetenţei. „Mica reformă” a promovat o diferenţiere de regim juridic nu doar între necompetenţa de ordine publică şi cea de ordine privată, ci a determinat deosebiri importante chiar în cadrul necompetenţei de ordine publică. Într-adevăr, necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată „în orice stare a pricinii”. Această sintagmă este susceptibilă de interpretări diferite, respectiv în sensul că vizează doar etapa judecăţii în faţa


9

primei instanţe sau şi în faza instanţelor de control judiciar. În lumina legislaţiei actuale, este evident că excepţia de necompetenţă generală poate fi invocată atât pe calea apelului, cât şi a recursului. Aceeaşi soluţie este promovată şi de NCPC [art. 482 alin. (1) pct. 3].

În schimb, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată numai in limine litis, respectiv „la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului”. Aceasta înseamnă că de data aceasta necompetenţa absolută se acoperă dacă nu a fost invocată până la prima zi de înfăţişare. Totuşi este de remarcat că şi de data aceasta nerespectarea normelor de competenţă se integrează în motivul de recurs prevăzut de art. 482 alin. (1) pct. 3 NCPC.

Notăm însă o deosebire de redactare a art. 1591 C.proc.civ., text introdus prin Legea privitoare la „mica reformă”, în raport cu art. 126 alin. (1) NCPC. Acest din urmă text permite invocarea excepţiei de necompetenţă materială şi teri-torială de ordine publică in limine litis, dar „nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe”. Deosebirea dintre sintagmele folosite în legea privind „mica reformă” şi în NCPC nu este, în opinia noastră, una de esenţă. Ambele formule semnifică momentul procesual al finalizării cercetării judecătoreşti şi al trecerii la dezbaterea fondului. Prin urmare, excepţia la care ne referim poate fi invocată până, cel mai târziu, la finalizarea cercetării judiciare, respectiv înainte de antamarea fondului.

Diferenţierea de regim juridic între excepţia de necompetenţă de ordine publică în cele două situaţii analizate – a necompetenţei generale şi a necom-petenţei materiale şi teritoriale de ordine publică – este greu de înţeles din punctul nostru de vedere. Ea este, în opinia noastră, artificială şi chiar incomprehensibilă sub aspect strict juridic. Aceasta deoarece încălcarea normelor absolute, fie ea generală, fie materială sau teritorială este deosebit de gravă, iar instituirea unor grade de gravitate deosebite este greu de imaginat. Am argumenta, în această privinţă, că cel puţin în cazul nerespectării normelor de competenţă materială sunt afectate reguli care ţin nu doar de consecvenţa unor principii strict procedurale, ci şi de respectul datorat structurilor şi ierarhiei sistemului judiciar. Altminteri, prin nesocotirea unor asemenea norme se poate ajunge la situaţia în care o cauză să fie soluţionată în fond de o instanţă superioară în locul celei competente, împre-jurare în care partea ar putea fi privată de o cale de atac sau chiar de ambele căi de atac de reformare – apel şi recurs – ceea ce nouă ni se pare inadmisibil. Noi credem că ar fi firesc ca şi excepţia de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică să poată fi invocată în aceleaşi condiţii ca şi excepţia de necom-petenţă generală. Înţelegem dorinţa legiuitorului „reformator” de a garanta celeritatea procedurii judiciare, dar ni se pare că uneori sacrifică principii tradi-ţionale şi esenţiale ale procedurii judiciare. În schimb, nu arareori acelaşi legiuitor tinde la instituirea unor formalisme inutile care nu servesc tocmai ideii de celeritate pe care o clamează cu multă insistenţă.


10

Un exemplu în sensul ideii de mai sus poate fi ilustrat chiar prin prevederile cuprinse în art. 1591 alin. (4) C.proc.civ. Textul instituie obligaţia judecătorului de a verifica şi a stabili, la prima zi de înfăţişare, din oficiu, dacă instanţa sesi-zată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina „consem-nând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate”. O asemenea obligaţie a judecătorului este implicată şi în prezent de principiul rolului activ al judecătorului, dar, într-o anumită măsură, şi de dispoziţiile art. 158 alin. (1) C.proc.civ. Considerăm, însă, că partea finală a textului consacră o formalitate inutilă şi de natură a birocratiza şi mai mult activitatea judecătorului. Legislaţia noastră procesuală nu a ridicat, până la data adoptării Legii nr. 202/2010, probleme deosebite în această privinţă. Aşadar „mica reformă” ne obligă la o nouă motivare a unei încheieri judecătoreşti. Pe de altă parte, art. 158 alin. (1) C.proc.civ. impune obligaţia judecătorului de a determina instanţa competentă doar în cazul în care „se pune în discuţie competenţa acesteia”. Armonia dintre textul introdus în codul actual prin „mica reformă” şi art. 158 alin. (1) C.proc.civ. este departe de a fi convingătoare.

„Inovaţia” menţionată nu este însă consacrată în NCPC. Iată o nouă împre-jurare care va determina, dacă „inovaţia” nu este temporară, o modificare cores-punzătoare a NCPC.

Legea nr. 202/2010 modifică şi dispoziţiile art. 20 pct. 2 C.proc.civ., precizând că există conflict de competenţă şi atunci „când două sau mai multe instanţe s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină”. Textul tinde să păstreze soluţia promovată de Codul de procedură civilă în vigoare, iar nu să „susţină” principiul promovat de art. 128 pct. 2 NCPC. Acest din urmă text consacră regula potrivit căreia există conflict de competenţă şi atunci „când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente”.

În aceste condiţii, ne aflăm în prezenţa unei alte situaţii procesuale asupra căreia legiuitorul „reformator” urmăreşte să revină asupra soluţiei promovate de NCPC. Textul introdus în codul actual nu mai impune condiţia ca hotărârile pronunţate de instanţele care se declară necompetente să fi rămas irevocabile. Soluţia este totuşi conformă cu noile prevederi ale art. 158 alin. (3) C.proc.civ., text potrivit căruia hotărârea de declinare a competenţei „nu este supusă niciunei căi de atac”.

În materia strămutării procesului civil, Legea nr. 202/2010 introduce un nou articol în art. 402, cu următorul cuprins:

„Strămutarea pricinii nu poate fi cerută din nou, pentru acelaşi motiv, în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia.

Cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1) este inadmisibilă”.


11

Primul alineat al acestui text este similar, din punct de vedere al conţinutului, cu cel consacrat de art. 141 NCPC. Este adevărat că acesta din urmă nu cuprinde, în mod expres, sintagma „acelaşi motiv”. Din examinarea textului este evident însă că NCPC vizează inadmisibilitatea unei cereri noi de strămutare a procesului civil pentru acelaşi motiv. Cel de-al doilea text, deşi nu are un corespondent în NCPC, cuprinde o soluţie firească, incidentă şi anterior, întrucât admisibilitatea unei a doua cereri bazate pe acelaşi motiv era oricum paralizată prin mecanismul puterii lucrului judecat.

3.2. Modificări privind cererile şi actele de procedură

O primă dispoziţie procedurală în această materie se referă la conţinutul cererilor care se adresează instanţelor judecătoreşti. Legea nr. 202/2010 stabi-leşte următorul conţinut al art. 82 alin. (1) C.proc.civ:

„Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul, obiectul cererii şi semnătura. De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, şi datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax, adresa de poştă electronică sau altele asemenea”.

Textul are o redactare diferită şi în parte ameliorată în raport cu fostul art. 82 alin. (1) C.proc.civ. Avem în vedere îndeosebi datele de identificare a părţilor, precum şi referirea la mijloacele moderne de comunicare.

Sesizăm şi de data aceasta dorinţa foarte semnificativă a legiuitorului „reformator” de a inova în raport chiar cu NCPC şi înainte de intrarea acestuia în vigoare. Avem în vedere că textul reprodus mai sus nu se mai referă la unele din elementele abia statornicite în art. 143 alin. (1) NCPC, respectiv la motivele cererii şi la indicarea valorii pretenţiei, atunci când este cazul. Noi considerăm totuşi că aceste elemente s-ar fi cuvenit a fi promovate şi prin Legea nr. 202/2010. Aşadar, ne aflăm şi de data aceasta în situaţia unei „mici reforme” legislative, care nu se va identifica integral cu soluţia promovată de NCPC.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată, Legea nr. 202/2010 nu aduce modificări în legătură cu elementele acesteia în raport cu dispoziţiile actuale ale art. 112 C.proc.civ., ci, paradoxal, în raport cu prevederile art. 189 alin. (1) lit. a) NCPC. Practic, prin Legea nr. 202/2010 se revine aproape în totalitatea la redactarea actuală a art. 112 pct. 1 C.proc.civ. Singura deosebire notabilă vizează referirea legii privind „mica reformă” la prenumele părţilor, actuala redactare necuprinzând această menţiune. Acesta pare să fie principalul motiv al „spectaculoasei” modificări legislative impuse prin „mica reformă”. Ne întrebăm dacă pentru un asemenea motiv se impunea o atât de „spectaculoasă” reformă legislativă. Întrebarea este legitimă, mai ales, dacă ne raportăm la faptul


12

că NCPC nu este în vigoare, iar dispoziţiile art. 112 pct.1 vor fi active până la punerea în aplicare a NCPC. O justificare ar putea fi găsită, poate, doar în precizarea conform căreia sunt incidente dispoziţiile art. 82 alin. (1) teza a II-a privitoare la indicarea mijloacelor de comunicare utilizate de părţi.

Aşa cum am mai subliniat, este posibil ca autorii „micii reforme” să impună o nouă viziune asupra unora din prevederile NCPC, printre care şi la cele la care ne referim în contextual de faţă. Or, din acest punct de vedere dispoziţiile art. 189 lit. a) din NCPC dispun de o redactare corespunzătoare, în opinia noastră, care a ţinut seama şi de unele semnificative critici doctrinare. Reamin-tim că accentele critice au vizat arătarea de reclamant a codului numeric per-sonal, a codului unic de înregistrare ori a codului de identificare fiscală, a numă-rului de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului. Or, NCPC dispune că aceste elemente trebuie precizate doar „dacă părţile posedă ori li s-a atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, dacă acestea sunt cunoscute de reclamant”. În ce ne priveşte, apreciem că renunţarea la aceste precizări reprezintă o eroare. Ea este, fără îndoială, rezultatul unei dorinţe „moderne” de a „inova” ori „reforma” cu orice preţ, chiar cu preţul renunţării la unele soluţii raţionale şi pertinente.

„Mica reformă” aduce unele modificări şi art. 115 C.proc.civ., text ce enunţă elementele pe care trebuie să le cuprindă întâmpinarea. De data aceasta modificările au ca scop actualizarea textului în raport cu prevederile art. 200 NCPC. Totuşi, constatăm şi renunţarea la unele dintre elementele prevăzute în art. 200 NCPC, cum este cazul codului numeric personal. De asemenea era binevenită precizarea făcută de art. 200 NCPC privitoare la faptul că indicarea menţiunilor precizate de el sunt necesare doar dacă nu au fost inserate în cererea de chemare în judecată.

Legea nr. 202/2010 introduce în actualul Cod de procedură civilă şi dispoziţii privitoare la comunicarea directă a actelor de procedură între avocaţii sau con-silierii juridici ai părţilor. În acest scop se introduce în cod art. 861 cu următorul conţinut:

„După sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările sau alte acte se pot comunica direct între aceştia. În acest caz, cel care primeşte actul va atesta primirea şi va consemna data primirii pe însuşi exemplarul care se va depune la instanţă, de îndată, sub sancţiunea neluării în seamă. Dovada comunicării actelor poate fi făcută şi prin orice alt înscris depus la dosarul cauzei prin care se atestă, sub semnătură, primirea fie-cărui act de procedură care a fost comunicat”. Textul are ca scop, şi de data aceasta, activarea dispoziţiilor art. 164 NCPC, text care are un conţinut ase-mănător, dar nu identic. Totuşi, este de remarcat că art. 861 C.proc.civ. preci-zează şi sancţiunea nerespectării dispoziţiilor privitoare la comunicarea actelor între avocaţi sau consilieri juridici: sancţiunea „neluării în seamă” a primirii


13

actului. De asemenea, noua reglementare cuprinde şi o mai bună formulare privitoare la posibilitatea justificării depunerii înscrisului „prin orice alt înscris depus la dosarul cauzei”.

Utile sunt şi precizările făcute de art. 862 C.proc.civ. – text introdus în C.proc.civ. prin Legea nr. 202/2010 – în legătură cu accesul instanţei de judecată la datele şi informaţiile necesare pentru comunicarea actelor de procedură şi deţinute de autorităţi şi instituţii publice. Acelaşi text impune şi obligaţii corespunzătoare pentru autorităţile şi instituţiile publice, anume în sensul de a lua măsuri pentru accesul instanţei la bazele de date electronice şi la sistemele de informare prevăzute de text.

„Mica reformă” ne oferă o dispoziţie interesantă şi în materia nulităţii determinate de necompetenţa instanţei de judecată. Reproducerea textului în discuţie este utilă. În acest sens se modifică art. 105 alin. (1) C.proc.civ. după cum urmează:

„Actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege”. În forma anterioară, art. 105 alin. (1) se limita la precizarea potrivit căreia: „Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”. Nulitatea determinată de necompetenţa instanţei opera şi în trecut în condiţiile determinate de lege. De aceea, modificarea intervenită, în opinia noastră, are aceleaşi valenţe „reformatoare” ca şi alte prevederi legale la care ne-am referit deja.

3.3. Alte modificări privitoare la judecata în faţa instanţei de fond

O modificare importantă este cea privitoare la procedura de împăcare a părţilor. NCPC a ridicat împăcarea părţilor la rangul unui principiu fundamental, lucru perfect explicabil într-un sistem procesual democratic în care judecata nu reprezintă un scop în sine, iar împăcarea părţilor este benefică părţilor litigante. Ea este de natură să contribuie şi la descongestionarea instanţelor de un număr tot mai mare de cauze. Din păcate şi în dreptul modern fenomenele de supraaglomerare a instanţelor judecătoreşti tind să se perpetueze şi să constituie un fenomen endemic al justiţiei. Aşa fiind, preocupările legiuitorului în această direcţie sunt pe deplin explicabile.

Legea nr. 202/2010 modifică art. 131 C.proc.civ., conferindu-i următorul conţinut, diferit, în mare măsură, atât de cel anterior, cât şi de cel preconizat de art. 21 din NCPC:

„În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dispoziţiile art. 1321 alin. (2) sunt aplicabile.

În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la


14

avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea nu este obligatorie pentru părţi.

Dacă, în condiţiile alin. (1) şi (2), părţile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 271-273 sunt aplicabile”.

Obligaţia judecătorului de a încerca împăcarea părţilor a fost consacrată şi în forma anterioară a art. 131 C.proc.civ. Numai că în concepţia vechiului cod această obligaţie funcţiona numai în faţa primei instanţe. Menţionăm că şi NCPC cuprinde o normă similară celei statuate în art. 131 alin. (1), astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.

Dispoziţiile înscrise în alineatul (2) al textului comentat sunt inedite în raport cu reglementarea anterioară, dar ele inovează în mod semnificativ şi faţă de prevederile art. 21 alin. (1) NCPC.

Recursul la mediere este, în concepţia legii, un drept al părţilor şi prin urmare această modalitate alternativă de soluţionare nu poate fi impusă de instanţa de judecată. NCPC impune însă în sarcina judecătorului obligaţia de a recomanda medierea. Concluzia poate fi desprinsă din modul de redactare a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) NCPC. Noua reglementare introdusă prin Legea nr. 202/2010 nu mai are o redactare imperativă în privinţa îndrumării părţilor de a recurge la mediere. Dimpotrivă, din formula folosită de art. 131 alin. (2) C.proc.civ. rezultă că judecătorul are doar facultatea de a recomanda medierea. Soluţia este inspi-rată din art. 5 §1 din Directiva 2008/52 CE, text care proclamă principiul potrivit căruia „o instanţă la care a fost introdusă o acţiune poate, atunci când este cazul şi având în vedere toate circumstanţele cazului respectiv, să invite părţile să recurgă la mediere pentru soluţionarea litigiului”.

Spiritul Directivei menţionate nu poate fi altul decât acela de a nu permite instanţelor judecătoreşti să adopte măsuri prin care să impună părţilor medierea. Asemenea directive întotdeauna reprezintă standarde minimale. Obligaţia instanţei de a recomanda medierea nu este totuna cu obligaţia părţilor de a urma o asemenea recomandare. De aceea ne întrebăm dacă noua soluţie este şi cea mai inspirată. Aceasta deoarece din întreaga economie a textului comentat rezultă, cu evidenţă, că judecătorul are o foarte mare libertate de a aprecia dacă este sau nu cazul de a recomanda medierea. Or, din prevederile art. 131 alin. (1) C.proc.civ. rezultă că judecătorul este obligat să încerce împăcarea părţilor în tot cursul procesului. De aceea, noi credem că ar fi fost mai potrivit să se păstreze şi obligaţia judecătorului de a recomanda medierea. O atare soluţie nu distonează, în opinia noastră, nici cu prevederile legii speciale.

Într-adevăr, potrivit art. 7 din Legea nr. 192/2006: „Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să


15

recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele”. Această redactare a textului a fost conferită foarte recent, respectiv în urma modificării Legii nr. 192/2006 prin Legea nr. 370/2009.

O observaţie particulară vizează faptul că judecătorul poate recomanda medierea „în orice fază a judecăţii”. Formula folosită este diferită de cea prevăzută de textul comentat pentru împăcarea părţilor, care poate fi realizată „în tot cursul procesului”. Cum textul nu distinge între fazele posibile ale unei judecăţi în primă instanţă sau în faţa unei instanţe de control judiciar, noi credem că nu este cazul să identificăm deosebiri semnificative între cele două sintagme. Socotim însă că medierea, care se realizează de către un terţ, ar fi fost mai potrivit să fie recomandată doar în faţa instanţelor de fond.

În fine, novatoare şi în raport de NCPC sunt prevederile legale privitoare la invitarea părţilor de a participa la „o şedinţă de informare cu privire la avantajele” medierii. Textul sugerează „organizarea” unei şedinţe speciale, destinate informării părţilor cu privire la avantajele medierii. Formula folosită de NCPC era îndestulătoare, în opinia noastră, şi ea implica doar o minimă infor-mare a părţilor cu privire la recomandarea de a recurge la mediere „potrivit legii speciale”. O informare din partea instanţei, în cadrul unei şedinţe speciale, ar putea fi considerată excesivă, în sensul că ea tinde să-l transforme pe judecător în mediator. Introducerea unui formalism exagerat este contrară dezideratului, atât de clamat de „reformişti”, de soluţionare cu celeritate a proceselor.

Menţionăm şi faptul că neprezentarea părţii la şedinţa de informare constituie abatere şi poate fi sancţionată cu amendă, conform art. 108 alin. (1) pct. 1 lit. f), text introdus în cod prin Legea nr. 202/2010. Abaterea este condiţionată, astfel cum ne sugerează textul, de acceptarea părţii de a se prezenta la şedinţa de informare. Dacă părţile sunt libere să accepte medierea, nu vedem de ce partea trebuie să fie sancţionată pentru neparticiparea la şedinţa de mediere, chiar dacă a acceptat iniţial. Este o sancţiune care nouă ni se pare excesivă, chiar dacă ea este o simplă amendă judiciară.

Legea nr. 202/2010 a promovat modificări interesante şi în privinţa procedurii prealabile. Drept urmare, noul conţinut al art. 109 C.proc.civ. este următorul:

„Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.

Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii proce-durii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil şi de lege. În acest caz, neîndeplinirea


16

procedurii prealabile poate fi invocată nu numai de către pârât, ci şi de către instanţă, din oficiu”.

Precizăm că primele două alineate se regăsesc, în termeni aproape identici, şi în fostul art. 109 C.proc.civ. Noua reglementare statorniceşte însă şi sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii procedurii prealabile şi condiţiile de invocare ale decăderii. Din acest punct de vedere nu identificăm nuanţe nici faţă de reglementarea cuprinsă în art. 188 alin. (1) şi (2) NCPC.

Observăm însă că art. 109 alin. (1) are o redactare diferită de cea folosită în NCPC. Revenirea la soluţia anterioară nu ni se pare justificată. Într-adevăr, art. 30 alin. (1) NCPC dispune că: „Oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente”. Or, formula folosită de NCPC este mult mai cuprinzătoare decât cea evocată de art. 109 alin. (1) C.proc.civ., în sensul că ea vizează nu doar acele situaţii în care o persoană poate pretinde un drept, ci şi acelea în care ea urmăreşte luarea unei măsuri conservatorii, menţinerea unei stări de fapt, asigurarea unei probe, constatarea inexistenţei unui drept etc. De asemenea, folosirea conceptului de pretenţie ni se pare mai adecvată pentru că evită considerarea dreptului ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii în justiţie.

Foarte novatoare şi semnificative sunt însă prevederile cuprinse în ultimul alineat al textului comentat şi care, de data aceasta, se află în perfectă armonie cu prevederile art. 188 alin. (3) NCPC. Interesul unei bune administrări a justiţiei în procesele succesorale justifică stabilirea unui cadru juridic care să permită instanţei să se informeze asupra evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil şi de lege. De aceea, este firesc ca reclamantul să fie obligat, în cadrul unei proceduri prealabile, să depună la dosar o încheiere emisă de notarul public cu privire la evidenţele succesorale prevăzute de Codul civil şi de lege. Menţionăm, cu titlu de exemplu, că declaraţia autentică de acceptare, precum şi cea de renunţare, se înscriu în registrele naţionale notariale (art. 1109 şi art. 1120 din Noul Cod civil). De asemenea, Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a instituit obligativitatea înfiinţării unor registre speciale, cum sunt cele privitoare la registrul naţional de evidenţă a succesiunilor, registrul naţional de evidenţă a testamentelor autentice şi registrul naţional de evidenţă a opţiunilor succesorale (art. 561-564).

Realizarea procedurii prealabile este indispensabilă, pentru că realizarea ei poate contribui la evitarea unor duble sau chiar multiple înregistrări a unor cauze succesorale, respectiv atât la instanţe, cât şi la biroul notarului sau notarilor publici.

Legea privind „mica reformă” a manifestat un interes particular pentru acce-lerarea judecăţilor, acesta fiind de altfel chiar şi titlul legii. O circumstanţiere a acestei preocupări se reflectă şi în prevederile art. 1321 introdus în codul actual prin Legea nr. 202/2010. Cele mai semnificative prevederi sunt cele statuate în


17

primul alineat al textului menţionat, potrivit cărora: „Pentru judecarea proce-sului, instanţa, ţinând seama de împrejurări, fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta. Când consideră necesar, instanţa va putea fixa şi termene mai înde-lungate. Dispoziţiile art. 153 sunt aplicabile”.

Prevederile legale reproduse mai sus sunt extrem de generoase şi sunt destinate a contribui la accelerarea judecării proceselor. Acest deziderat poate fi realizat doar dacă instanţele vor proceda cu multă circumspecţie pentru a realiza un echilibru în situaţia părţilor şi pentru a nu sacrifica drepturile legitime ale acestora. Spunem acest lucru întrucât o aplicare greşită a textului poate genera prejudicii grave părţilor, aruncând peste bord principiile care guvernează cali-tatea actului de justiţie.

Remarcăm totuşi că acordarea unor termene scurte nu este obligatorie pentru judecător, acesta având posibilitatea de a dispune „ţinând seama de împrejurări”. Din modul de redactare a textului se degajă faptul că principiul promovat de noua reglementare este acela al acordării unor termene scurte. De aceea, în cea de-a doua teză a textului se precizează că pot fi stabilite şi termene mai îndelun-gate atunci când instanţa „consideră necesar”.

Textul citat nu instituie nicio sancţiune expresă privitoare la nerespectarea de către judecător a dispoziţiilor pe care le consacră. Avem în vedere, mai cu seamă, o sancţiune strict procedurală. Este însă adevărat că nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor constituie abatere disciplinară [art. 99 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor].

Poate ar fi fost recomandabil ca legiuitorul să stabilească termene maxime până la care să fie soluţionate anumite categorii de litigii: litigii de muncă, civile, litigii de contencios administrative, litigii de dreptul familiei, etc. Este un procedeu folosit şi în alte legislaţii (a se vedea, de pildă, art. 34 C.proc.civ. argentinian. Cu titlu de exemplu, menţionăm că textul menţionat obligă ca în procedura de drept comun sentinţa să fie pronunţată în termen de cel mult 40 sau 60 de zile, după cum este vorba de un singur judecător sau de o instanţă colegială, iar în procedurile sumare termenul este de 30, respectiv de 50 de zile. A se vedea, de asemenea, pentru exemplificări, V. Lozneanu, A. Savin, Scurtă incursiune asupra principiului celerităţii în concepţia Noului Cod de procedură civilă, în International Scientific Session: „Internal Affairs and Justice in the Process in the European Integration and Globalization”, 3rd Edition, Pro Universitaria, Police Academy ”Alexandru Ioan Cuza”, Bucharest 13th-14th of May 2010, p. 47).

Dispoziţiile art. 1321 C.proc.civ., în forma impusă de „mica reformă”, conţin şi alte prevederi importante destinate aceleiaşi finalităţi: soluţionarea cu cele-ritate a procesului. Astfel, judecătorii sunt obligaţi să dispună efectuarea verifi-cărilor privind efectuarea procedurii de citare şi comunicare pentru fiecare termen. Dispoziţia nu poate fi reputată totuşi a fi una cu caracter inedit. Textul


18

mai precizează că instanţa poate dispune şi înştiinţarea părţilor prin mijloace moderne de comunicare (fax, poştă electronică etc.). În fine, instanţa poate stabili pentru părţi şi alţi participanţi îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea dovezilor sau orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei.

NCPC a adus importante inovaţii în privinţa sistemului probatoriu. Pentru prima dată în sistemul procedurii civile, probele sunt reglementate în mod unitar, renunţându-se la soluţia anterioară în care Codul de procedură civilă reglementa numai aspectele privitoare la administrarea probelor, iar cele pri-vitoare la admisibilitatea lor era de resortul codului civil. Intervenţiile legislative în această materie sunt mult mai ample. Menţionăm doar reglementarea mijloa-celor materiale de probă, a înscrisurilor pe suport informatic şi a înscrisurilor electronice.

Legea nr. 202/2010 nu a adus corective majore în materie de probaţiune nici cu referire la actualul Cod de procedură civilă şi nici în privinţa NCPC. În privinţa mijloacelor de probă reţinem o singură intervenţie a legiuitorului în materie de expertiză. Astfel, în urma adoptării acestui act normativ, art. 201 C.proc.civ. va avea următorul conţinut: „Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe, după care va putea convoca o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului să se pronunţe cu privire la costul estimativ al lucrării ce urmează a fi efectuată, cât şi cu privire la durata de timp necesară efectuării expertizei. Poziţia părţilor, res-pectiv a părţii care a solicitat proba va fi consemnată în încheiere. În funcţie de poziţia expertului, a părţilor, respectiv a părţii care a solicitat proba, instanţa va fixa termenul de depunere a raportului de expertiză şi condiţiile de plată a cheltuielilor necesare efectuării expertizei. Dispoziţiile art. 213 alin. (2) sunt aplicabile”.

Principalul element nou în materie de expertiză vizează convocarea exper-tului într-o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului să se pronunţe cu privire la costul estimativ al lucrării ce urmează să fie efectuată, cât şi cu privire la durata de timp necesară efectuării expertizei. O analiză aprofundată a acestui text impune unele clarificări inevitabile.

Prima constatare vizează faptul că legea nu se referă la invitarea expertului în cadrul unei şedinţe de judecată, ci la o audiere în camera de consiliu. O atare constatare ar putea sugera ideea că audierea se face fără citarea părţilor. Textul în continuare se referă la necesitatea consemnării în încheiere a poziţiei părţilor şi a părţii care a solicitat proba. Deopotrivă, se mai precizează în text, în continuarea acestei idei, că în funcţie de poziţia expertului şi a părţilor instanţa va fixa termenul de depunere a raportului de expertiză. Prin urmare, audierea va avea loc după prealabilă citare a părţilor şi cu respectarea principiului contradic-torialităţii.


19

A doua constatare majoră este aceea că din formula folosită de text rezultă că audierea expertului nu este obligatorie. În mod obişnuit, instanţele fixau onorariul de expert prin apreciere ţinând seama de complexitatea cauzei şi timpul necesar pentru efectuarea lucrării. Atât în sistemul actual al Codului de procedură civilă, cât şi în cel al NCPC, la cererea expertului, onorariul poate fi majorat în mod corespunzător.

Utilitatea soluţiei promovate prin Legea nr. 202/2010 nu poate fi contestată din punct de vedere practic. Totuşi, socotim că această soluţie are mai mult un caracter dilatoriu, devreme ce legea are în vedere o „audiere” cu citarea părţilor, după numirea, prin încheiere a expertului (experţilor).

În aceste condiţii se poate vorbi despre o audiere specială cu un obiectiv limitat: discutarea cuantumului onorariului şi stabilirea termenului de efectuare a expertizei. Or, o atare reglementare conduce la amânarea inutilă a judecăţii, efectul său dilatoriu fiind evident. În opinia noastră ne aflăm în prezenţa unei reglementări inutile, care demonstrează fragilitatea unor soluţii şi, mai cu seamă, faptul că unele dintre acestea nu contribuie la accelerarea judecăţilor, adică tocmai la realizarea scopului propus de Legea nr. 202/2010. Inutilitatea regle-mentării reiese şi din faptul că Legea nr. 202/2010 a lăsat neatinse dispoziţiile art. 213 alin. (2) C.proc.civ. care le conferă experţilor dreptul de a solicita majorarea onorariului. Prin urmare, în viziunea actuală a legiuitorului instanţa poate convoca expertul şi părţile la o audiere, iar expertul poate solicita ulterior majorarea onorariului stabilit iniţial.

3.4. Procedura de îndreptare şi completare a hotărârilor

Legea nr. 202/2010 aduce un corectiv important în privinţa procedurii de îndreptare, lămurire, completare şi înlăturare a dispoziţiilor potrivnice, în sensul că aceste operaţiuni nu pot fi cerute „pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281-2822” (art. 2822a C.proc.civ.). Prin urmare, este înlăturat, prin această prevedere procedurală, orice drept de opţiune al părţilor între mijloacele procedurale consacrate de textele la care ne referim şi apel sau recurs.

§4. Modificări privind judecata în faţa instanţei de apel

Prima intervenţie legislativă din materia apelului vizează obiectul acestei căi ordinare de atac. În fapt, art. 2821 C.proc.civ. a fost completat doar prin introducerea în text şi a „cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale”. Prin urmare, calea apelului este suprimată şi în privinţa acestor cereri.

Interesant de menţionat este faptul că o dispoziţie similară celei înscrise în art. 2821 C.proc.civ. nu întâlnim în NCPC, în materia apelului. Ea se regăseşte însă în materia recursului, NCPC suprimând calea recursului în marea majoritate


20

a cazurilor în care judecătoriile au competenţă de primă instanţă [art. 477 alin. (2) NCPC]. NCPC a exclus calea recursului şi în unele cauze de competenţa de primă instanţă a tribunalului. Ne referim la cererile în materie de proprietate intelectuală şi la conflictele de muncă [art. 477 alin. (2) NCPC].

Completarea actualului Cod de procedură civilă a vizat, astfel cum am remarcat deja, numai cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale”. Acest lucru demonstrează lipsa de consecvenţă a legiuitorului reformator, în sensul că într-o bună logică juridică litigiilor din aceeaşi categorie (de competenţa de primă instanţă a tribunalelor) ar fi trebui să aibă acelaşi regim juridic sub aspectul suprimării căii de atac a apelului (cel puţin până la intrarea în vigoare a NCPC, care suprimă recursul cu privire la unele din aceste cauze).

Modificări semnificative au fost aduse prin „mica reformă” şi în privinţa soluţiilor pronunţate de instanţa de apel. În noua sa redactare, art. 297 C.proc.civ. are următorul conţinut:

„În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în prima instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea adminis-trării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Soluţiile promovate de textul citat sunt inspirate din art. 474 alin. (3) NCPC, în pofida unor diferenţieri de redactare. Articolul 474 alin. (3) NCPC benefi-ciază însă de o mai bună conciziune. Se pare că legiuitorul reformator a fost preocupat şi de aspectul cantitativ al noilor reglementări pe care le-a preconizat. Cu toate acestea, astfel cum vom remarca, legiuitorul nu a preluat toate soluţiile promovate de NCPC, în art. 474.

Principala noutate a textului vizează faptul că în cele două ipoteze deter-minate de el – soluţionarea procesului fără cercetarea fondului şi soluţionarea procesului în lipsa părţii care nu a fost legal citată – nu se mai poate dispune după anularea hotărârii atacate trimiterea automată a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. Principiul consacrat de noua reglementare, precum şi de NCPC, este, în situaţiile menţionate, evocarea fondului chiar de către instanţa de


21

apel. În acest fel se urmăreşte accelerarea procedurii judiciare în faza apelului şi evitarea trimiterii cauzei spre rejudecare (a se vedea, pentru amănunte cu privire la justificarea acestei soluţii şi prin prisma jurisprudenţei europene, Gh.L. Zidaru, Noua reglementare a apelului în Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă, în „Curierul judiciar”, Supliment, nr. 9/2009, p. 24-25).

De la principiul enunţat, noua reglementare exceptează situaţiile în care s-a solicitat de către părţi casarea cu trimitere. Articolul 297 C.proc.civ., în redactarea dată prin Legea nr. 202/2010, spre deosebire de NCPC, se referă distinct la cele două ipoteze evocate mai sus. Prima ipoteză vizează situaţia în care prima instanţă nu a judecat fondul cauzei, ipoteză în care se va dispune casarea cu trimitere „dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare”. Formularea prezintă însă o anumită ambiguitate determinată de o redactare ambivalentă. Ea sugerează, prin folosirea pluralului, că cererea trebuie formulată de ambele părţi pentru a se putea dispune casarea cu trimitere. Partea finală a textului se referă însă la solicitarea expresă a luării unei asemenea măsuri „prin cererea de apel ori prin întâmpinare”, ceea ce ne sugerează contrariul.

În doctrină s-a considerat că textul în discuţie este incident în ipoteza în care „cel puţin una din părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare”. Totuşi în continuare acelaşi autor remarcă că soluţia casării cu trimitere este „logică şi necesară, întrucât dacă ambele părţi consimt ca fondul cauzei să fie soluţionat de instanţa de apel, din raţiuni ce vizează celeritatea procesului şi reducerea costurilor, nu se mai justifică rejudecarea cauzei de către prima instanţă, din considerentul că părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie” (Gh.L. Zidaru, Noua reglementare a apelului în Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă, în „Curierul judiciar”, Supliment, nr. 9/2009, p. 24-25).

Am reprodus această opinie şi în considerarea faptului că ea este deosebit de semnificativă şi sub aspectul justificării soluţiei la care s-a oprit legiuitorul, de sacrificare, în ultimă instanţă, a beneficiului celor două grade de jurisdicţie în favoarea celerităţii.

Remarcăm că opinia mai sus menţionată se justifica datorită faptului că Proiectul, ca de altfel şi NCPC, se refereau într-un singur text la cele două situa-ţii vizate de reglementarea indusă prin Legea nr. 202/2010. În opinia noastră, casarea cu trimitere în prima ipoteză – nejudecarea fondului – este posibilă doar dacă ambele părţi au solicitat în mod expres casarea cu trimitere. Această soluţie se impune, în opinia noastră, în pofida redactării ambivalente a textului. Raţiu-nile reglementării, prin prisma interesului părţilor, pledează pentru interpretarea pe care o promovăm. Or, renunţarea la un grad de jurisdicţie îl privează de un ansamblu de prerogative procesuale ce puteau fi utilizate în faţa instanţei de fond nu numai pe apelant, ci deopotrivă şi pe intimat, care, adeseori, este interesat în obţinerea unei casări cu trimitere. Opinia noastră este susţinută şi de faptul că legiuitorul a reglementat cele două situaţii de excepţie în mod distinct.


22

A doua ipoteză – judecarea procesului în lipsa părţii nelegal citate – cuprinde aceeaşi soluţie de casare cu trimitere, care este însă incidentă în cazul în care „partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel”. Drept urmare, faţă de redactarea clară a textului în discuţie, trebuie să conchidem că de data aceasta casarea cu trimitere poate fi solicitată numai de către apelant, adică tocmai de partea care nu a fost legal citată la judecarea cauzei în fond.

În ambele ipoteze, analizate succint în cele ce au precedat, casarea cu trimi-tere se poate dispune o singură dată. Soluţia este impusă de acelaşi deziderat al celerităţii şi de necesitatea, semnalată şi de instanţa europeană de la Strassbourg, de evitare a retrimiterilor succesive, care pot conduce la prelungirea nejustificată a proceselor.

O dispoziţie salutară este cea prevăzută în partea finală a textului comentat şi care consacră obligativitatea pentru judecătorii fondului a dezlegărilor date de către instanţa de apel. Este o aplicare şi în materia apelului a principiului consacrat, în materie de recurs, de art. 315 alin. (1) C.proc.civ. O atare regle-mentare este de esenţa controlului judiciar (a se vedea pentru recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1444/2007, în „Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii” pe anul 2007, p. 404), care este greu de conceput în lipsa unor mijloace procesuale destinate a impune respectarea deciziilor promovate de instanţele superioare.

§5. Modificări în materia judecăţii în instanţa de recurs

Cea mai semnificativă dispoziţie procedurală în materie de recurs, care a fost introdusă în codul actual prin Legea nr. 202/2002, vizează limitarea casărilor cu trimitere. În acest scop, a fost introdus în actualul Cod de procedură civilă, la art. 312 un nou alineat, alin. (6), cu următorul conţinut:

„Casarea cu trimitere poate fi dispusă o singur dată în cursul procesului pentru cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, pentru cazul în care judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, respectiv pentru cazul casării pentru lipsă de competenţă. În cazul în care, după casarea cu trimitere potrivit alin. (5) sau (6), intervine o nouă casare în aceeaşi cauză, tribunalele şi curţile de apel vor rejudeca în fond cauza, dispoziţiile alin. (4) fiind aplicabile”.

Soluţiile pronunţate în materie de recurs diferă parţial de cele promovate în materie de apel, astfel cum uşor se poate constata. În primul rând, legea se referă la toate cele trei situaţii în care principial se poate dispune casarea cu trimitere. În al doilea rând, recursul fiind o cale extraordinară de atac, legea nu mai consacră principiul evocării fondului în cele trei situaţii, ci admite casarea cu trimitere, dar numai o singură dată.


23

Reglementarea dată prin Legea privind „mica reformă” inovează şi în raport cu prevederile art. 492 NCPC, care nu instituie regula potrivit căreia casare cu trimitere se poate dispune o singură dată.

Noua reglementare introduce în Codul de procedură civilă şi unele clarificări utile. Astfel, prin introducerea la art. 315 a unui nou alineat, alin. (31), se precizează că: „În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”. Soluţia este de natură să evite orice controversă cu privire la admisibilitatea administrării unor probe noi după casarea unei hotărâri judecătoreşti. Ea este incidentă independent de întinderea casării, respectiv dacă ne aflăm în prezenţa unei casări totale sau doar în prezenţa unei casări parţiale (A se vedea I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 776). Mai remarcăm în legătură cu această prevedere procedurală că ea reproduce întrutotul prevederile art. 495 alin. (4) NCPC. Prin urmare, şi de data aceasta „mica reformă” nu a făcut altceva decât să devanseze aplicarea în timp a NCPC.

Reamintim că în materia recursului legiuitorul a suprimat această cale de atac şi în litigiile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la de 2.000 de lei inclusiv, care au fost date în competenţa de primă şi ultimă instanţă a judecătoriilor.

O intervenţie legislativă interesantă este cea privitoare la motivul de recurs întemeiat pe încălcarea normelor de competenţă. În acest sens, prin Legea nr. 202/2010, art. 304 pct. 3 a primit următorul conţinut: „când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Textul este apropiat celui consacrat în art. 482 alin. (1) pct. 3 NCPC. Spre deosebire de NCPC, textul comentat adaugă şi condiţia invocării în condiţiile legii a situaţiei de necompetenţă.

În raport cu reglementarea anterioară „micii reforme”, textul actual se referă numai la nesocotirea normelor de ordine publică privitoare la competenţă. Aceasta înseamnă însă că necompetenţa relativă nu mai poate fi invocată în instanţa de recurs. Este o soluţie novatoare şi determinată de acelaşi imperativ major al accelerării judecăţilor. Ea este justificată de unii autori şi prin faptul că este „greu de admis ca încălcarea unor norme de competenţă de ordine privată (instituite preponderent în interesul părţilor) să ducă la desfiinţarea hotărârilor pronunţate în două grade de jurisdicţie” (Gh. L. Zidaru, Noua reglementare a recursului în Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă, în „Curierul judiciar”, Supliment nr. 10/2009, p. 24). Motivarea, trebuie să recunoaştem, nu este lipsită de substanţă, dar pot exista situaţii care să exceadă o asemenea motivare, mai ales în considerarea legislaţiei în vigoare.

Folosim acest prilej pentru a sublinia existenţa în NCPC a unei norme cu totul particulare în materie de recurs şi care este în concordanţă cu imperativul soluţionării cu celeritate a cauzelor civile. Într-adevăr, potrivit art. 482 alin. (2) NCPC, motivele de recurs „nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi


24

invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invo-cate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”. Textul impune o restrângere semnificativă a dreptului de exercitare a recursului în materie civilă, accentuând în acest fel caracterul extraordinar al recursului.

O atare restrângere demonstrează încă odată enormele dificultăţi implicate de identificarea unui organism procesual optim şi eficient, dar mai ales de amena-jarea unui sistem judiciar în cadrul căruia atribuţiile judiciare să fie distribuite în mod raţional. În atare condiţii, dezideratul de uniformizare a jurisprudenţei şi de evitare a procesului de „federalizare a justiţiei”, la care s-a mai referit un pres-tigios procedurist, nu va fi lipsit de asperităţi.

§6. Modificări în materia recursului în interesul legii

Prima modificare şi completare a art. 329 C.proc.civ. vizează subiectele recursului în interesul legii. Noul text – art. 329 C.proc.civ. – adaugă subiectelor actuale şi Colegiul de conducere al Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatul Poporului. Astfel cum am subliniat şi cu un alt prilej (I. Leş, Asigurarea unei jurisprudenţe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, în „Curierul judiciar” nr. 11/2008, p. 28), considerăm pe deplin justificată o atare extindere a legitimării procesuale active în cazul supus analizei de faţă. Mai cu seamă în cazul instanţei supreme conferirea legitimării procesuale la nivelul Colegiului de conducere al instanţei supreme este convingătoare şi firească, căci acesta este, adeseori, cel mai în măsură să constate existenţa unei jurisprudenţe neunitare.

Benefică este extinderea legitimării procesuale active şi la nivelul Avocatului Poporului, al cărui prestigiu poate fi în acest fel consolidat, acesta având la dis-poziţie un mijloc procedural eficient de promovare a valorilor democratice ale societăţii. Un atare mijloc procedural, deşi nu contribuie, în mod direct, la apă-rarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, poate fi util procesului de consolidare a unităţii de jurisprudenţă.

Am remarca şi faptul că art. 329, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, are o redactare identică cu cea prevăzută de art. 508 NCPC. Noua redactare a textului comentat cuprinde şi o nuanţă care ne oferă o altă perspectivă asupra instituţiei. În vechea reglementare se făcea referire la dreptul procurorului general şi al colegiilor de conducere a curţilor de apel de a cere instanţei supreme să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Noua reglementare, ca şi NCPC, vizează obligaţia subiectelor cărora li se recunoaşte legitimare procesuală activă de a sesiza instanţa supremă.

Desigur că s-ar putea pune în discuţie raţionalitatea unei extinderi atât de semnificative a legitimării procesuale în materia recursului în interesul legii. O atare discuţie se poate pune azi cu mai multă acuitate, respectiv după ce s-a


25

recunoscut şi Colegiului de conducere al instanţei supreme calitate procesuală activă. Cu alte cuvinte, întrebarea legitimă, în aceste condiţii, este aceea de a şti dacă se mai justifică recunoaşterea calităţii procesuale active în favoarea cole-giilor de conducere ale curţilor de apel. În ce ne priveşte, apreciem că în condi-ţiile în care legea „vorbeşte” despre obligaţia de sesizare a instanţei supreme, o atare abordare trebuia abandonată. Ea se justifica în cazul în care s-ar fi menţinut formula anterioară privitoare la dreptul de a sesiza instanţa supremă cu un recurs în interesul legii. Pe de altă parte, mai trebuie observat că această obligaţie este lipsită de orice sancţiune.

Legea nr. 202/2010 a introdus în codul actual şi alte dispoziţii importante materializate în art. 3305-3307. Primul text, inspirat de NCPC, precizează că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii”. Soluţia este firească şi ea a fost promovată şi până în prezent de jurisprudenţă, astfel că nu implică un comentariu deosebit.

Cel de-al doilea text – art. 3296 C.proc.civ. – ne oferă noutăţi deosebite în privinţa compunerii completului ce urmează să judece recursul în interesul legii. Potrivit primului alineat al textului invocat, recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţie din cadrul acesteia, precum şi un număr de 20 judecători, din care 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele, respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este însă posibil ca uneori problema ce formează obiectul recursului în interesul legii să prezinte interes pentru două sau mai multe secţii ale instanţei supreme. În acest caz, preşedintele sau, după caz, vicepreşedintele instanţei supreme „va stabili numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului prevăzut la alin. (1), celelalte secţii urmând să fie reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi alineat” (art. 3306 C.proc.civ.).

Ne îngăduim să apreciem că noua reglementare a fost determinată de dificultăţile practice de întrunire a Secţiilor Unite ale instanţei supreme şi care aveau competenţa de a se pronunţa asupra recursurilor în interesul legii. Noua compunere a completului competent a se pronunţa asupra recursului în interesul legii reprezintă, fără îndoială, o structură mult mai flexibilă decât cea anterioară. Ea are însă dezavantajul de a nu fi la fel de reprezentativă ca Secţiile Unite. Iar această aserţiune este evidentă dacă ne gândim la faptul că membrii completului de judecată însărcinaţi cu soluţionarea recursului în interesul legii nu reprezintă nici cel puţin o pătrime din total judecătorilor instanţei supreme. Reamintim, în acest context, că instanţa noastră supremă este una dintre cele mai mari (în


26

privinţa numărului membrilor care o compun) instanţe superioare din Europa şi nu numai, iar raportat la populaţie poate fi considerată ca o campioană greu de egalat. Ar fi dezirabil ca noile reglementări procesuale, mai ales NCPC, să conducă la o descongestionare a activităţii instanţei supreme.

Legea nr. 202/2010 a promovat soluţii noi şi în privinţa procedurii de solu-ţionare a recursului în interesul legii. Interesante sunt din acest punct de vedere dispoziţiile legale privitoare la posibilitatea numirii unui raportor pentru întoc-mirea proiectului de decizie. Raportorul este numit de preşedintele completului, dintre judecătorii secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti. În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului. Menţionăm că art. 510 alin. (4) NCPC prevede numirea a trei jude-cători pentru întocmirea unui raport asupra recursului în interesul legii.

În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra problemelor de drept soluţionate diferit. Este o soluţie inedită în dreptul nostru procesual. Ea este consacrată şi în art. 510 alin. (5) NCPC. În forma iniţială, Proiectul Codului de procedură civilă cuprindea o redactare din care rezulta obligativitatea consultării unor specialişti recunoscuţi. Din actuala formulă legală rezultă că legea nu impune consultarea specialiştilor, preşedintele completului având posibilitatea de a aprecia în această privinţă.

În opinia noastră, consultarea unor prestigioşi specialişti în domeniu poate contribui la o fundamentare solidă şi convingătoare a deciziilor pronunţate în cadrul recursurilor în interesul legii. Din formula folosită de lege se degajă concluzia că este avută în vedere consultarea unor specialişti cu pregătire juridică. Problema ce se poate pune, şi pe care am invocat-o şi cu un alt prilej (a se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Asigurarea unei jurisprudenţe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, p. 29), este aceea de a cunoaşte dacă aceşti specialişti pot proveni din orice domeniu al dreptului. Prin urmare, persoana desemnată poate fi un cercetător, cadru didactic universitar, notar, executor judecătoresc, etc. De principiu, nu putem exclude nici desemnarea unui magistrat, deşi în această privinţă ar putea fi formulate unele obiecţiuni pertinente. Important este însă ca persoana desemnată să se bucure de un prestigiu profesional deosebit, adică, în termenii legii, să fie considerată ca un specialist în domeniu.

Legea determină şi elementele pe care trebuie să le cuprindă raportul: solu-ţiile date problemei de drept şi argumentele pe care se întemeiază, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie. Textul care se referă la aceste elemente este, în opinia noastră, foarte bine elaborat, întrucât include toate acele elemente ce pot contribui la adoptarea unei decizii convingătoare şi judicioase.


27

De remarcat că judecătorul raportor (respectiv raportori) va întocmi şi „proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii” [art. 3306 alin. (6) C.proc.civ.]. Precizăm că legea statuează, în mod expres, că „raportorii nu sunt incompatibili”. Soluţia este firească, pentru că nu ne aflăm în prezenţa unei căi de atac ce produce efecte utile pentru părţi.

Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei [art. 3306 alin. (10) C.proc.civ.]. Ar fi fost util ca legiuitorul să stabi-lească şi un termen pentru exercitarea recursului în interesul legii, care ar trebui să curgă de la data ultimei decizii judiciare.

Dispoziţiile cuprinse în art. 3307 C.proc.civ. nu ne oferă soluţii noi, în raport cu cele existente anterior sau cu cele statuate în NCPC. Astfel, în ceea ce priveşte efectele deciziei pronunţate sunt reiterate practic prevederile fostului art. 329 alin. (3) C.proc.civ. Se precizează însă că dezlegarea dată problemelor de drept judecate „este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”. De asemenea, noua reglementare mai impune motivarea deciziei în termen de 30 zile de la pronunţare şi publicarea ei în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial. Aceste din urmă soluţii sunt preluate practic din art. 511 NCPC.

§7. Modificări privitoare la executarea silită

O primă modificare importantă în materia executării silite priveşte extinderea competenţei teritoriale a executorilor judecătoreşti. Principiul consacrat de art. 373 alin. (1) C.proc.civ., în redactarea dată prin Legea nr. 202/2010, este acela potrivit căruia „hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se facă executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către execu-torul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea”. Prin urmare, noua reglementare, din raţiuni practice, a fost extinsă de la nivelul circumscripţiei unei judecătorii la nivelul circumscripţiei curţii de apel. Soluţia este de natură să prevină şi unele disfuncţionalităţi ce ar putea fi determinate de existenţa unui număr redus de executori judecătoreşti în circumscripţia unor judecătorii. De asemenea, soluţia este utilă şi în cazul urmăririi unor bunuri mobile care pot fi deplasate cu uşurinţă dintr-o circumscripţie teritorială în alta.

Acelaşi text, în alineatul (2), instituie şi o competenţă alternativă în ipoteza în care bunurile, mobile sau imobile, se află în circumscripţia mai multor curţi de apel. În acest caz este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă respectiva curte de apel. Precizăm că art. 642 NCPC cuprinde norme mult detaliate cu privire la competenţa teritorială a executorului judecătoresc, care este circumscrisă tot la nivelul curţilor de apel.

Legea introduce şi un nou alineat în art. 373 – alin. (3) –, text ce determină atribuţiile instanţei de executare. Potrivit acestui text, instanţa de executare


28

„soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, judecă contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe”. Aceste prevederi nu au un caracter cu totul inedit. Astfel, este de observat că potrivit art. 400 alin. (1) contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare. De asemenea, incidentele ivite în cursul executării se soluţionau tot în urma exercitării unei contestaţii la executare. Textul nou ne oferă însă o mai bună sistematizare a materiei. El reproduce în fapt prevederile art. 641 alin. (2) NCPC.

Prin Legea privind „mica reformă” au fost aduse modificări şi completări importante art. 3731 C.proc.civ. Textul preia, în parte doar, dispoziţiile cuprinse în NCPC în legătură cu procedura de încuviinţare a executării silite. El cuprinde însă şi unele inovaţii pe care le vom reţine în continuare.

Şi în concepţia noii reglementări, la fel ca şi în cea a NCPC, cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, însoţită de titlul execu-toriu. Acesta este obligat să solicite în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, instanţei de executare, încuviinţarea executării silite (3 zile potrivit NCPC). La rândul său, instanţa de executare încuviinţează urmărirea „printr-o singură încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 7 zile de la data înregistrării cererii de încuviinţare a executării silite” (3 zile potrivit NCPC).

Pentru nerespectarea termenelor menţionate de către executorul judecătoresc, respectiv de către judecător, legea nu prevede nicio sancţiune procedurală, cu excepţia celei implicate de considerarea faptei ca o abatere disciplinară. De aceea, termenele menţionate au mai degrabă natura unor termene de recoman-dare. Respectarea lor ar putea întâmpina uneori dificultăţi din cauza supraaglo-merării judecătorilor. În acelaşi timp, sperăm ca „mesajul” legii să fie receptat corespunzător de instanţe, spre a înlătura şi acele situaţii care s-au mai întâlnit în practică şi care conduceau la soluţionarea cu întârziere a cererilor de încuviin-ţare a executării silite. Oricum, în opinia noastră, încuviinţarea executării chiar de către executorul judecătoresc ar fi constituit o soluţie mai raţională şi s-ar fi cuvenit a fi păstrată. Nu înţelegem să reiterăm în întregime argumentele invocate cu un alt prilej, limitându-ne să subliniem că orice neregularitate procedurală comisă de executor, inclusiv cea privitoare la încuviinţare, poate fi contestată în faţa instanţei de executare (a se vedea I. Leş, Pe marginea unei decizii de neconstituţionalitate, în „Revista română de executare silită”, nr. 2/2009, p. 81-93. A se vedea, de asemenea: V.M. Ciobanu, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în „Revista română de drept privat” nr. 3/2009, p. 84-93; C.L. Popescu, notă la decizia nr. 458 din 31 martie 2009 a Curţii Constituţionale, în „Curierul judiciar” nr. 5/2009, p. 265-267; E. Hurubă, Consideraţii privitoare la necesi-tatea încuviinţării de către instanţă a începerii executării silite şi unele note critice la Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, în „Revista


29

română de executare silită”, nr. 1/2009, p. 40-54; A. Tabacu, notă la decizia nr. 458/2009 a Curţii Constituţionale, în „Pandectele române” nr. 5/2009, p. 102-112). Ne limităm să apreciem că acesta este un exemplu clasic de forma-lism care putea fi înlăturat, fiind inutil atât timp cât ne aflăm, în principiu, în prezenţa unei decizii judiciare definitive şi irevocabile, învestită cu formula executorie prevăzută de lege.

O dispoziţie cu totul raţională şi benefică pentru economia şi eficienţa execu-tării este cea consacrată în art. 3731 alin. (3) C.proc.civ. Potrivit acestui text: „În temeiul încheierii prin care se admite cererea de încuviinţare a executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu în oricare dintre formele prevăzute de lege, dispoziţiile art. 3711 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător. Încuviinţarea executării silite este de drept valabilă şi pentru titlurile executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate”.

Textul reprodus mai sus înlătură orice controversă practică cu privire la dreptul şi îndatorirea organului de executare de a proceda, în baza aceleiaşi încheieri de încuviinţare, la urmărirea debitorului în oricare dintre formele prevăzute de lege. În practică s-au întâlnit situaţii în care formele de executare silită au fost anulate de instanţe datorită faptului că executorul judecătoresc, după ce a constatat imposibilitatea de urmărire printr-o anumită formă de executare, a recurs la o altă modalitate prevăzută de lege (de pildă, s-a renunţat la urmărirea bunurilor mobile şi s-a recurs la poprire).

O a doua regulă importantă pe care o statuează textul citat este aceea că încuviinţarea executării este valabilă de drept şi pentru titlurile executorii ce se vor emite de executor în cursul procedurii de urmărire silită, cum sunt cele privitoare la cheltuielile de executare [art. 3717 alin. (4) C.proc.civ.] sau la sumele datorate de fostul adjudecatar şi stabilite de executor prin pro-cesul-verbal de licitaţie (art. 513 C.proc.civ.). În fine, mai menţionăm că dispo-ziţiile legale analizate se regăsesc întrutotul şi în art. 656 alin. (4) NCPC.

Noua reglementare determină limitativ şi situaţiile în care instanţa de executare este îndreptăţită să respingă cererea de încuviinţare a executării silite. Dispoziţia este destinată să înlăture orice posibilitate de abuz din partea instan-ţelor judecătoreşti. Potrivit art. 3731 alin. (4) C.proc.civ., respingerea cererii de încuviinţare se poate pronunţa în una din următoarele situaţii:

„1.cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;

2. titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării silite;

3. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; 4. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare

silită: 5. există alte impedimente prevăzute de lege”.


30

Textul citat păstrează, în esenţă, regimul actual al încheierii pronunţate de instanţa de executare asupra cererii de încuviinţare şi proclamă principiul rolului activ al executorului judecătoresc.

În materia executării silite o dispoziţie novatoare este cea privitoare la perioada în care se poate dispune executarea unei hotărâri de evacuare. Soluţia este prevăzută în art. 5781 C.proc.civ., text introdus în cod prin Legea privind „mica reformă”. Potrivit acestui text:

„Nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la 1 decembrie şi până la 1 martie a anului următor decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nu au la dis-poziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată.

Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă, şi nici celor care au fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică”.

Condiţiile şi excepţiile statuate în textul citat sunt pe deplin justificate, astfel că nu insistăm, în mod deosebit, asupra acestora. Soluţia legislativă analizată este raţională şi exprimă umanismul unei societăţi democratice care nu poate ignora dificultăţile majore în care se pot afla unele persoane în condiţiile în care s-ar putea obţine evacuarea lor în timpul sezonului de iarnă. Această soluţie a fost inspirată din legislaţia franceză; ea a fost introdusă prin aşa-numita lege Aubry din 29 iulie 1998 (legea interzice orice măsură de evacuare, cu titlu de principiu, în perioada 1 noiembrie - 1 martie a anului următor).

§8. Modificări şi completări în materia procedurii de divorţ

Prin Legea privind „mica reformă” art. 6131 C.proc.civ. a fost modificat doar parţial. Şi de data aceasta intervenţia legislativă este spectaculoasă mai cu seamă în raport cu prevederile statuate în materie de NCPC. În esenţă, primele două alineate ale textului menţionat au rămas neschimbate. Deosebirea constă doar în faptul că, potrivit noii modificări, după ce preşedintele verifică existenţa consimţământului soţilor, fixează direct termenul de judecată în şedinţă publică.

Precizăm că potrivit art. 918 NCPC cererea de divorţ, întemeiată pe acordul soţilor, poate fi semnată şi de un mandatar comun cu procură autentică, iar dacă mandatarul este avocat, el certifică semnătura, potrivit legii. Noua reglementare se îndepărtează de această opţiune.

Noua reglementare introduce în cod şi un text nou, art. 6141 cu următorul conţinut:

„În faţa instanţei de fond, aceasta va stărui pentru soluţionarea divorţului prin înţelegerea părţilor.


31

În cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avan-tajele medierii. Mediatorul nu poate solicita plata onorariului pentru informarea părţilor. După informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea divor-ţului prin mediere.

Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părţile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de informare.

Prevederile alin. (2) şi (3) nu sunt aplicabile în cazul în care părţile au încercat soluţionarea divorţului prin mediere anterior introducerii acţiunii”.

Căsătoria este o instituţie fundamentală a oricărei societăţi. De aceea ni se pare explicabilă preocuparea legiuitorului pentru găsirea unor soluţii care să conducă, atunci când acest lucru este posibil, la împăcarea soţilor şi la salvarea căsătoriei. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în textul citat ni se par raţionale şi deosebit de utile.

Remarcăm însă caracterul particular al dispoziţiilor privitoare la mediere, care nu au un corespondent nici în NCPC. Observăm însă că prevederile legale privitoare la mediere au un caracter particular şi faţă de cele din dreptul comun. Astfel cum am remarcat deja, potrivit art. 131 alin. (2) C.proc.civ., judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Or, potrivit textului aici comentat, dacă părţile acceptă medierea, ele se vor prezenta la mediator „în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii”. Lipsa de armonizare între cele două texte este evidentă. Dacă s-ar fi dorit o diferenţiere, noi credem că ea ar fi trebui să fie făcută în sens contrar, adică şedinţa de informare în faţa judecătorului să fi fost statuată tocmai în materie de divorţ, iar nu în dreptul comun.

§9. Modificări şi completări în materia procedurii privind soluţionarea cererilor în materie comercială

Modificările aduse procedurii de soluţionare a litigiilor comerciale sunt şi ele surprinzătoare. Aceasta deoarece NCPC nu mai consacră o asemenea procedură specială (a se vedea, cu privire la justificarea acestei soluţii, V. Belegante, D.A. Ghinoiu, Succintă prezentare a sistemului şi soluţiilor legislative preconizate de Proiectul noului cod de procedură civilă, în „Dreptul” nr. 1/2010, p. 21). Modi-ficările intervenite în materie nu sunt totuşi numeroase. Cea mai semnificativă intervenţie legislativă este cea privitoare la introducerea medierii ca o cale alternativă de soluţionarea a litigiilor în materie comercială. În acest sens, art. 7201 C.proc.civ. statuează că: „În procesele şi cererile în materie comer-cială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conci-liere directă”.


32

Prin urmare, în materie comercială alături de concilierea directă legea con-sacră posibilitatea reclamantului de a recurge şi la mediere (a se vedea, pentru motivele ce au determinat renunţarea la procedura de soluţionare a litigiilor în materie comercială, inclusiv datorită caracterului dilatoriu al concilierii, V. Belegante, D.A. Ghinoiu, loc. cit., p. 21-22). Recursul la cele două căi proce-durale – concilierea şi medierea – sunt prealabile introducerii cererii de chemare în judecată, împrejurare ce rezultă cu prisosinţă din prevederile textului citat. Această împrejurare nu exclude dreptul judecătorului de a recomanda medierea, posibilitate statuată în mod expres în art. 7207 C.proc.civ., astfel cum el a fost modificat prin Legea nr. 202/2010. Informarea asupra avantajelor medierii va fi făcută de mediator, la fel ca şi în cadrul procedurii de divorţ, dispoziţiile art. 7207 alin. (2)-(4) şi ale art. 6141 alin. (2)-(4) C.proc.civ. fiind asemănătoare. În aceste condiţii, suntem îndreptăţi să apreciem că neîndeplinirea obligaţiei reclamantului de a recurge la mediere, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, nu mai poate conduce la respingerea acţiunii ca inadmisibilă, ea fiind suplinită de recomandarea făcută de judecător.

De asemenea, legiuitorul a mai stabilit şi în această materie principiul potrivit căruia judecata, chiar şi asupra fondului, poate continua în şedinţă publică sau în camera de consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte, succesive, date în cunoştinţa părţilor. În fine, ca o dispoziţie utilă menţionăm şi pe aceea potrivit căreia termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios se suspendă pe durata procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la începerea ei”.

Date post:	09-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	16 times
Download:	0 times

TRATAT DE DREPT PROCESUAL CIVIL - beckshop.ro fileTratat de drept procesual civil 4 Numărul mare de...

Documents