+ All Categories
Home > Documents > Tranzactii Economice Internationale

Tranzactii Economice Internationale

Date post: 23-Jul-2015
Category:
Upload: popescu-laurentiu
View: 513 times
Download: 6 times
Share this document with a friend
149
SUPORT DE CURS ANUL III Semestrul 1 CLUJ-NAPOCA 2012
Transcript
Page 1: Tranzactii Economice Internationale

SUPORT DE CURS

ANUL III

Semestrul 1

CLUJ-NAPOCA2012

Page 2: Tranzactii Economice Internationale

1.1. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea la acest curs este nu este condiţionată de parcurgerea şi promovarea altor

discipline.

1.2.Descrierea cursului

Obiectivele disciplinei: Disciplina Tranzacţii economice internaţionale asigură

informarea şi pregătirea studenţilor de la toate specializările în problematica atât de complexă şi

dinamică a afacerilor economice internaţionale. Cursul începe cu analiza principalelor abordări

ale teoriei economice asupra afacerilor economice internaţionale, a relaţiilor dintre schimburile

externe şi creşterea economică precum şi a principalelor trăsături şi tendinţe ce caracterizează

comerţul mondial contemporan, în condiţiile unei analize detaliate a tipologiei politicilor

comerciale externe practicate de statele lumii. O componentă esenţială a cursului este studiul

riscurilor economice în condiţiile contemporane şi a principalelor tehnici şi metode de evitare sau

limitare a acestora.

Conţinutul disciplinei: O parte însemnată a cursului este consacrată problemelor

microeconomice, a particularităţilor şi mecanismelor de realizare a tranzacţiilor comerciale

externe începând de formele de organizare a schimburilor economice externe, continuând cu

tehnicile de informare asupra pieţei internaţionale şi partenerilor externi , cu negocierea şi mai

apoi cu elementele de conţinut şi clauzele contractelor comerciale (de vânzare) externă. În aceeaşi

manieră se abordează conţinutul operaţiunilor comerciale combinate (în contrapartidă), transferul

de tehnologie, leasingul si tehnica licitaţiilor şi tranzacţiilor de bursă şi activităţii la bursele de

mărfuri şi valori, punându-se accentul pe aspectele cu caracter practic nemijlocit.

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei: cunoaşterea mecanismelor de

realizare a tranzacţiilor internaţionale, cu particularităţile şi specificul lor, înţelegerea metodelor

de protejare împotriva riscurilor valutare şi de preţ, contractuale şi extracontractuale.

Metodele utilizate în cadrul predării, al seminarului sau al lucrărilor practice: prezentarea

celor mai importante grafice în sistem power point şi în sistem animat la curs, exemplificări din

operaţiuni comerciale reale, studii de caz , prezentarea unor materiale din manuale consacrate în

domeniul International Business, rezolvări de probleme.

1.3. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe două module de învăţare, fiecare din aceste module fiind la

rândul lui structurat pe cate cinci unităţi de curs care reprezintă teme distincte de studiu. La

2

Page 3: Tranzactii Economice Internationale

sfârşitul fiecărui modul sunt prezentate seturi de întrebări grilă aferente fiecărei teme de studiu ce

se constituie în exemple de lucrări de verificare.

Nivelul de înţelegere şi, implicit, utilitatea informatiilor pe care le regăsiţi în fiecare

modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veţi consulta

sursele bibliografice recomandate. Dealtfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare impune, cel

puţin, parcurgerea referinţelor obligatorii, menţionate la finele fiecărui modul. În situaţia în care

nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteti invitaţi să contactaţi tutorii

disciplinei.

1.4. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Asa cum am menţionat mai sus prezentul suport de curs este structurat pe două module.

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultatii), cât şi muncă individuală.

Consultaţiile, pentru care prezenta este facultativă, reprezintă un sprijin direct acordat

dumneavoastra din partea titularului si a tutorilor. Pe durata acestora vom recurge la prezentari

contrase a informatiilor nucleare aferente fiecarui modul dar mai cu seama vă vom oferi, folosind

mijloace auditive şi vizuale explicaţii alternative, răspunsuri directe la întrebările pe care ni le

veţi adresa. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta o veţi gestiona dumneavoastra si

se va concretiza in parcurgera tuturor materilelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrarilor de

verificare. Reperele de timp si implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare activitate (lucrări

de verificare, etc) sunt monitorizate de catre noi prin intermediul calendarului disciplinei.

Modalitatea de notare şi, respectiv, ponderea acestor activitati obligatorii, în nota finală vă sunt

precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare precum şi în cadrul fiecărui modul.

Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi reglementările

interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea

studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:

a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii faţă în

faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;

b. două lucrări de evaluare care vor fi rezolvate şi, respectiv trimise tutorilor în conformitate

cu precizările din calendarul disciplinei.

c. forumul de discuţii – acesta va fi monitorizat de echipa de tutori şi supervizat de titularul

disciplinei.

3

Page 4: Tranzactii Economice Internationale

1.5. Materiale bibliografice obligatorii

In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele biblografice

obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilite încât să ofere

posibilitatea adâncirii nivelului de analiză şi facilitatrea procesului de înţelegere a subiectelor

abordate.

1. Gheorghe Ciobanu (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Imprimeria

ARDEALUL Cluj Napoca 2004, ISBN 973-86547-8-5

2. Ioan Popa ( coord.), Tranzacţii de comerţ exterior, Bucureşti, Ed. Economică, 2002

3. Puiu, Alexandru, Tehnici de negociere, contractare şi derulare în afacerile economice

internaţionale, Ed. Tribuna Ec., 1997

4. Krugman, Paul; Obstfeld, Maurice, International Economics. Theory and Policy, 5th

Edition, Edison-Wesley Publishing Co., Reading, 2000

Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate de la Biblioteca

FSEGA din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”.

1.6. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclamă accesul studenţilor la următoarele resurse:

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date şi resursele electronice

suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line)

- imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)

- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)

- acces la echipamente de fotocopiere

1.7. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului VI, în care se studiaza disciplina de faţă, sunt programate 2

întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate soluţionarii, nemediate, a

oricaror nelamuriri de conţinut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se

recomandă lectura atentă a primului modul; la cea de a doua se discută cel de-al doilea modul şi

se realizeaza o secvenţă recapitulativă pentru pregatirea examenului final. De asemenea în cadrul

celor două întalniri studenţii au posibilitatea de solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru

rezolvarea anumitor lucrari de verificare, în cazul în care nu au reuşit singuri. Pentru a valorifica

4

Page 5: Tranzactii Economice Internationale

maximal timpul alocat celor două întalniri studenţii sunt atenţionaţi asupra necesităţii

suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel puţin a uneia dintre

sursele bibliografice de referinţă. Datele celor doua întâlniri sunt precizate în calendarul sintetic

al disciplinei, vezi anexa A. În acelaşi calendar se regăsesc şi termenele la care trebuie

transmise/depuse lucrarile de verificare aferente fiecărui modul.

1.8. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finala se va realiza pe bază unui examen scris desfasurat în sesiunea de la finele

semestrului III. Nota finală se compune din: a. punctajul obţinut la acest examen în proporţie de

60% (6puncte) b. aprecierea lucrărilor de evaluare pe parcurs – câte 20% (adică 2 puncte) fiecare

lucrare;

Modulul cuprinde cinci lucrări de verificare care vor fi transmise tutorelui la termenele

precizate în calendarul disciplinei. Aceste lucrări se regăsesc la sfârşitul fiecărui modul.

Instrucţiuni suplimentare privind modalităţile de elaborare, redactare, dar şi criteriile de notare ale

lucrărilor, vă vor fi furnizate de către titularul de curs sau tutori în cadrul întâlnirilor faţă în faţă.

Pentru predarea temelor se vor respecta cu stricteţe cerintele formatorilor. Orice abatere

de la acestea aduce după sine penalizari sau pierderea punctajului corespunzator acelei lucrări.

Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a notelor

acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. Dacă studentul

consideră că activitatea sa a fost subapreciată de catre evaluatori atunci poate solicita feedback

suplimentar prin contactarea titularului sau a tutorilor prin email.

1.9. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordrea notei minime sau,

in anumite condiţii, prin exmatriculare.

- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afisaj electronic.

- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea lor nu

va depaşi 48 de ore de la momentul depunerii.

5

Page 6: Tranzactii Economice Internationale

1.10. Studenţi cu dizabilităţi:

Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprima disponibilitatea, în limita constrângerilor

tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum şi

modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc) în funcţie de tipul dizabilităţii

cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor

cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.11. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o

planificare foarte riguroasa a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog,

mediate de reţeaua net, cu tutorii şi respectiv titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul şi

rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului

tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.

Modulul 1

SCHIMBURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE – PARTICULARITĂŢI,

ORGANIZARE ŞI REGLEMENTARE

Obiective urmărite

Modulul 1 al disciplinei Tranzacţii economice internaţionale îşi propune să familiarizeze

studenţii cu problematica extrem de complexă a relaţiilor economice internaţionale. În prima

parte a modulului se prezintă aspecte privind principalele teorii formulate asupra relaţiilor

economice internaţionale şi fundamentele acestora; principalii factori care determină participarea

economiilor la circuitul mondial contemporan şi trăsăturile fundamentale care caracterizează

comerţul mondial contemporan. Această prezentare teoretică are ca şi scop redarea unei viziuni

de ansamblu a comerţului mondial, din perspectiva teoriilor şi din perspectiva datelor empirice.

Practica relaţiilor economice internaţionale a demonstrat că ele se desfăşoară în condiţii de risc şi

incertitudine. Obiectivul nostru este de a reliefa necesitatea protejării împotriva riscurilor

comerciale, în special a riscurilor valutare şi de preţ prin utilizarea de metode şi tehnici

contractuale şi extracontractuale. Pentru evitarea riscurilor specifice relaţiilor internaţionale,

practica mondială a consacrat şi o serie de modalităţi de organizare a schimburilor externe.

Scopul nostru este să evidenţiem rolul principalelor categorii de intermediari în circuitul

economic mondial. O modalitate foarte eficientă de combatere a riscurilor specifice tranzacţiilor

internaţionale o constituie informarea cât mai corectă asupra pieţei şi partenerilor externi. O parte

6

Page 7: Tranzactii Economice Internationale

importantă a modulului este destinată înţelegerii metodologiei şi a tehnicilor de informare asupra

conjuncturii pieţelor externe, precum şi a procesului de negociere internaţională.

Obiectivul final al modulului 1 este de a asigura înţelegerea conţinutului şi mecanismelor

măsurilor întreprinse prin politica comercială externă a statului. Modulul prezintă principalele

tipuri şi instrumente ale politicilor comerciale, precum şi măsurile şi reglementările

promoţionale şi de stimulare ale schimburilor externe cu scopul de a reflecta necesitatea

implicării statului, într-o anumită măsură, în desfăşurarea optimă a relaţiilor economice externe.

Recomandări pentru studiu

Problematica relaţiilor economice internaţionale este una deosebit de complexă având în

vedere multitudinea şi diversitatea factorilor pe care îi presupune. Un prim pas în cunoaşterea

problemelor care vizează sfera relaţiilor economice internaţionale este identificarea lor. Modulul

1 al disciplinei urmăreşte surprinderea acestor probleme din perspectivă teoretică şi practică. Se

recomandă studenţilor, pe lângă consultarea manualului de Tranzacţii economice internaţionale,

folosirea intensă a surselor de informare disponibile pe Internet, respectiv a site-urilor elaborate

de Organizaţia Mondială a Comerţului şi de Fondul Monetar Internaţional*. Statisticile

internaţionale elaborate de UNCTAD† asigură înţelegerea principalelor trăsături ale comerţului

mondial. Studiul articolelor publicate în limba engleză în domeniul comerţului internaţional, în

revistele şi jurnalele de specialitate contribuie la o mai bună însuşire a cunoştinţelor specifice şi

a conceptelor de bază. Pentru a înţelege necesitatea protejării împotriva riscurilor valutare şi de

preţ şi pentru a aprofunda mai bine efectele măsurilor de politică comercială, am prezentat

aplicaţii specifice cu rezolvările aferente. Recomandăm studenţilor să urmărească modul de

rezolvare al problemelor şi să efectueze calcule proprii pentru a verifica modul în care s-a înţeles.

Totodată, recomandăm studenţilor efectuarea de stagii la firme care desfăşoară activităţi de

comerţ exterior, pentru a surprinde practic modul în care se organizează schimburile; modul în care se

urmăreşte estomparea riscurilor comerciale precum şi eficacitatea sau ineficacitatea măsurilor şi

reglementărilor din sfera relaţiilor economice externe.

Rezultate aşteptate

* www.wto.org; www.imf.org† www.unctad.org

7

Page 8: Tranzactii Economice Internationale

În urma consultării modulului 1 din cadrul disciplinei Tranzacţii economice

internaţionale, ne aşteptăm ca studenţii economişti să poată să conştientizeze pe deplin

dificultăţile cu care se confruntă o economie naţională, respectiv firmele din cadrul acesteia, în

momentul implicării lor în circuitul economic mondial. Expectaţiile noastre se adresează abilităţii

studenţilor de a putea face distincţie între noţiunile prezentate şi de a le utiliza cu pricepere ori de

câte ori sunt solicitaţi în acest sens. Prezentarea relaţiilor din perspectivă teoretică ajută studenţii

să urmărească fundamentele de bază ale teoriilor formulate de-a lungul timpului, asupra

comerţului internaţional. Ne aşteptăm ca studenţii să identifice aspectele comune ale acestor

teorii precum şi realizarea lor în practică. La ora actuală, multe firme care desfăşoară activităţi de

comerţ exterior se confruntă cu pierderi imense datorate omiterii includerii în prevederile

contractuale a metodelor de protecţie împotriva riscurilor, în special a riscului de preţ şi a riscului

valutar. Prezentarea acestor metode şi tehnici are ca scop facilitarea înţelegerii de către viitorii

economişti, a faptului că în activitatea contractuală, firmele trebuie să urmărească o gestionare cât

mai bună a disponibilităţilor lor valutare. Ori gestionarea corectă nu este posibilă decât prin

protejarea împotriva riscurilor care pot să apară, în special atunci când se încheie contracte

internaţionale. Aspectele pe care le-am prezentat privind informarea partenerilor externi şi

procesul negocierii internaţionale urmăresc familiarizarea studenţilor cu măsurile de precauţie

care trebuie luate de fiecare dată când se încheie un contract cu un partener extern. Ne aşteptăm

ca însuşirea cunoştinţelor specifice să fie un prim pas al studenţilor economişti în rezolvarea

problemelor cu care se confruntă firmele care sunt implicate în circuitul economic mondial.

8

Page 9: Tranzactii Economice Internationale

Unitatea de curs 1

Tema : Comerţul internaţional contemporan

În unitatea de curs 1, sunt expuse aspecte privind comerţul internaţional contemporan.

Astfel, în prima parte, sunt prezentate succint, din perspectiva premiselor istorice şi a rezultatelor

semnificative la care s-a ajuns, teoriile principale ale comerţului internaţional şi fundamentele pe

care se bazează. Problematica schimburilor internaţionale a fost abordată într-o primă fază de

mercantilism. Politica economică mercantilistă consta în esenţă în intervenţia masivă a statului în

economie prin protejarea activităţii comercianţilor autohtoni împotriva celor străini, pentru a

atrage investiţii şi a stimula exportul şi realizarea în acest fel a unei balanţe comerciale active.

De-a lungul timpului s-au pus mai multe întrebări privind câştigurile din comerţ, structura sau

modelul comerţului precum şi termenii comerţului. Pentru a răspunde la aceste întrebări,

exponenţii cei mai reprezentativi ai şcolii clasice engleze au fost primii care au depus eforturi

substanţiale concretizate în lucrări de specialitate. Dintre aceştia, amintim pe Adam Smith,

Robert Torrens, David Ricardo, John Stuart Mill. Adam Smith în lucrarea sa fundamentală Avuţia

Naţiunilor (1776) respinge tezele avansate de mercantilişti atât în ceea ce priveşte izvorul sau

sursa bogăţiei cât şi relativ la modelul explicativ al schimburilor internaţionale.

9

Page 10: Tranzactii Economice Internationale

Potrivit marelui clasic englez, eroarea principală a mercantiliştilor a fost aceea că nu au

făcut distincţia între bogăţie, care însuma stocul de bunuri consumabile şi durabile împreună cu

stocul resurselor naturale şi umane şi tezaur, ca stoc de metale preţioase. La baza teoriei sale

asupra comerţului internaţional se află ca premise esenţiale: teoria valorii - muncă (care afirmă că

munca este unicul factor de producţie şi că într-o economie închisă bunurile se schimbă în funcţie

de munca încorporată în producerea lor), ipoteza pieţei cu concurenţă pură şi perfectă precum şi

ipoteza deplinei mobilităţi internaţionale a muncii. Pornind de la premisa că două ţări dispun de

aceeaşi cantitate de muncă dar produc cele două mărfuri (necesare consumului) luate în studiu

(pânză şi grâu) cu consumuri diferite (de muncă, singurul factor de producţie considerat),

satisfacerea nevoilor se realizează la un anumit nivel în condiţii de autarhie şi la un alt nivel (mai

ridicat) odată cu deschiderea pieţelor (apariţia schimburilor externe). Explicaţia lui Adam Smith

se bazează pe câştigurile ce rezultă pentru fiecare partener din schimburile ce au la bază

diviziunea internaţională a muncii şi specializarea în producerea numai acelor bunuri la care

statele deţin avantaje absolute (produc mai ieftin în termeni de intrări de muncă/unitate de produs

finit). Potrivit concepţiei sale, Smith se declară împotriva oricărei imixtiuni în mecanismul intim

al pieţei pe care îl consideră autoreglator, în condiţiile în care o mână invizibilă asigură

canalizarea tuturor eforturilor individuale determinate de interese egoiste spre realizarea binelui

general. Astfel, situându-se din nou în opoziţie faţă de mercantilişti, Adam Smith dezavuează

orice formă de protecţionism, care ar minimiza potenţialul de câştig de pe urma comerţului

exterior.

Teoria avantajelor absolute nu şi-a mai găsit aplicabilitate decât în mod excepţional

deoarece situaţia cea mai frecventă în comerţul internaţional era aceea în care unul dintre

parteneri nu deţinea avantaj absolut la nici un produs dintre acelea care făceau obiectul

schimburilor. Din această cauză, a apărut necesitatea apelării la teoria costurilor comparative de

producţie şi a avantajelor reciproce, menită să explice cauzele şi consecinţele diviziunii

internaţionale a muncii. Noţiunea de cost comparativ a fost găsită la englezul Robert Torrens în

lucrarea Eseu asupra comerţului exterior cu cereale ( 1815) în care demonstrează că poate fi

avantajos schimbul internaţional chiar dacă mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine

cu costuri mai ridicate decât ar putea fi produse în ţara importatoare. Paternitatea teoriei este

atribuită, cu toate acestea, economistului David Ricardo, care în capitolul VII Despre comerţul

exterior al celebrei lucrări Despre principiile economiei politice şi impunerii abordează

alternativa, mult mai probabilă, potrivit căreia nu toţi partenerii deţin avantaje absolute în

producţia de bunuri şi va demonstra că avantajul absolut nu este indispensabil pentru un comerţ

profitabil. Potrivit lui Ricardo, cauza diviziunii internaţionale a muncii şi a comerţului

10

Page 11: Tranzactii Economice Internationale

internaţional o reprezintă consacrarea naturală a capitalului şi muncii activităţilor mai

avantajoase, criteriul alocării raţionale a resurselor productive îl reprezintă avantajul relativ, iar

rezultatele sunt reciproc avantajoase pentru parteneri.

David Ricardo a adoptat, la fel ca Adam Smith, o puternică poziţie de dezaprobare a

protecţionismului şi în favoarea liberului schimb, declarându-se împotriva celebrelor legi ale

cerealelor, care impuneau taxe vamale glisante la importul de cereale (cu cât scădea preţul în

străinătate, cu atât creştea taxa de import), constituind o eficientă barieră în calea aducerii grâului

ieftin în Anglia şi menţinând rente nejustificat de mari pentru proprietarii funciari în dauna

profiturilor întreprinzătorilor capitalişti. Concluzia la care ajunge Ricardo este aceea că singurul

efect al subvenţiilor şi taxelor este deturnarea unui capital de la utilizarea către care el ar fi

normal orientat. Alfred Marshall este autorul unui compromis între teoria subiectivă a valorii

(teoria valorii-utilitate) şi preţurilor şi teoria obiectivă (teoria valorii-muncă): pe termen scurt

explică preţurile mărfurilor în funcţie de utilitatea acestora, iar pe termen lung (ca tendinţă) în

funcţie de costul lor de producţie. În concepţia sa, avantajul în comerţul internaţional constă în

surplusul de cost pe care ar fi trebuit să-l cheltuiască o ţară dacă şi-ar fi produs singură marfa

importată, peste costul produselor exportate pentru a-şi procura marfa respectivă. Marginaliştii au

introdus prin teoria pură a comerţului internaţional o tehnicizare accentuată a investigaţiilor în

domeniul comerţului internaţional, examinând cu preponderenţă latura cantitativă a schimburilor,

încercând modelarea lor matematică şi exprimarea grafică prin curbe de indiferenţă şi au

subapreciat rolul banilor, ceea ce a condus la o “rupere” a teoriei pure de teoria monetară a

relaţiilor economice internaţionale. Teoriile dezvoltate de neoclasici au introdus două concepte

fundamentale şi anume : costurile de oportunitate crescătoare şi curbele de indiferenţă la consum

colective. Economiştii neoclasici au ridicat obiecţii serioase premisei ricardiene relative la

costurile de oportunitate constante: în primul rând aceasta contrazicea observaţia empirică că în

foarte multe ramuri de producţie se opera în condiţii de costuri crescătoare, iar în al doilea rând

costurile de oportunitate constante conduceau la specializarea absolută sau completă, care la

rândul ei nu corespundea vieţii economice reale.

De asemenea, luarea în considerare a cererii prin curbele de indiferenţă la consum remedia

lacuna lui Ricardo, care nu a fost în măsură să stabilească condiţiile echilibrului internaţional

deoarece modelul său considera doar oferta. Deşi discutabile ca şi concept, curbele de indiferenţă

colective (sau sociale) permit determinarea punctelor de echilibru potenţial, a punctului de echilibru

stabil al schimburilor internaţionale, iar rezultatele furnizate sunt calitativ similare cu cele obţinute

într-un mod mult mai laborios prin utilizarea unui model total dezagregat.

11

Page 12: Tranzactii Economice Internationale

Teoria contemporană asupra schimburilor economice internaţionale are o reprezentare

foarte importantă în modelul H.O.S. (Heckscher-Ohlin-Samuelson), care urmărea înnoirea şi

adaptarea teoriei neoclasice tradiţionale la realitatea interbelică. Modelul preia din teoria clasică (şi

implicit din varianta iniţială ricardiană) cel puţin patru elemente: conceptul de cost comparativ,

conceptul de avantaj relativ în comerţul internaţional, conceptul de avantaj reciproc pentru

partenerii comerciali şi politica externă a liberului schimb, respingând însă orice legătură a teoriei

comerţului internaţional cu teoria valorii bazată pe muncă.

Baza metodologică a modelului HOS reconstituie teoria echilibrului economic general,

având ca punct de plecare teoria subiectivist-marginalistă despre utilitatea şi productivitatea

marginală a bunurilor economice şi factorilor de producţie. Nici Ricardo şi nici Torrens nu au

răspuns la întrebarea referitoare la factorii esenţiali care determină avantajul comparativ. Potrivit

teoriilor lor, el depindea de diferenţele comparative ale productivităţii muncii (de fapt de

diferenţele de tehnologie) în ţările participante la schimburile internaţionale, fără însă a explica

care sunt bazele unor asemenea diferenţe.

Modelul Heckscher Ohlin foloseşte ipoteza ireversibilităţii intensităţii factorilor, potrivit

căreia intensitatea factorială a producţiei unui bun faţă de un altul, oricare ar fi remuneraţia

(productivitatea) factorilor este întotdeauna de acelaşi sens (mai mare consumatoare de capital

sau de muncă). Celelalte premise pe care se sprijină teoria se referă la: numărul de ţări, de factori

şi de bunuri luate în considerare ; randamentele de scară (considerate constante) ; tipul

specializării ; concurenţa pe pieţele factorilor şi bunurilor ; mobilitatea factorilor ; gusturile sau

preferinţele consumatorilor ; barierele în calea schimburilor ; costurile de transport. Fiecare

regiune este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii

relativ abundenţi acolo, de unde ar rezulta concluzia că, comerţul internaţional este un caz

particular al comerţului regional şi factorii de producţie sunt mobili nu doar în plan intern ci şi

internaţional. Creşterea preţurilor de vânzare în raport cu piaţa internă (ca urmare a specializării)

determină sporirea remuneraţiei factorului mai intensiv şi diminuarea remuneraţiei factorului mai

puţin intensive.

Se produce un efect de amplificare în măsura în care remuneraţia factorilor variază mai

puternic decât preţul produselor. Acest aspect este dezvoltat mai târziu de Rybczynski, care

demonstrează că o anumită creştere a unui factor de producţie antrenează, în preţuri constante,

creşterea producţiei de bunuri intensive în factorul respectiv, în detrimentul altor produse.

Teoriile tradiţionale asupra schimburilor şi specializării internaţionale s-au finalizat, la

începuturile anilor ‘50, prin mai multe tentative de verificare empirică (pe baza datelor statistice).

Cea mai cunoscută tentativă se datorează echipei de cercetători condusă de Wassily Leontief. În

12

Page 13: Tranzactii Economice Internationale

încercarea de a demonstra viabilitatea modelului H.O.S., în anul 1953 Leontief a conceput un test

bazat pe tabloul input-output al economiei americane în anul de referinţă 1947 şi pe datele

referitoare la compoziţia (intensivitatea) în factori a exporturilor pentru a elabora o estimare a

cantităţilor de capital şi muncă încorporate într-o cantitate reprezentativă de exporturi în valoare

de 1 milion $. Deoarece nu se afla în posesia a câte unui tablou input-output asemănător pentru

fiecare dintre ţările din care Statele Unite realizau importuri, Leontief a fost nevoit să calculeze,

bazându-se tot pe datele statistice americane, intensitatea factorială a producţiei naţionale

substituite de importuri reprezentative în valoare de 1 milion $. Paradoxul lui Leontief a generat o

vastă cantitate de studii teoretice şi cercetări empirice menite să-l explice şi să descrie mai exact

atuurile şi slăbiciunile modelului H.O.S. Unitatea de curs 1 prezintă în continuare principalele

explicaţii ale paradoxului lui Leontief. În urma explicaţiilor şi a încercărilor de verificare

empirică, specialiştii şi-au intensificat preocupările teoretice. Grefate pe modelul HOS, dar luând

în considerare inegalităţile dintre ţări în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare a forţelor de

producţie, teoriile de factură neotehnologică consideră că factorul determinant al comerţului

exterior este capacitatea de inovare în domeniul tehnicii şi tehnologiei. Din această idee de bază

derivă denumirea generică a acestor teorii drept teorii ale neotehnologiilor, dintre care cele mai

cunoscute sunt : teoria decalajului tehnologic sau scara tehnologică şi teoria ciclului de viaţă al

produsului. Una dintre primele analize având ca obiectiv explicarea schimburilor internaţionale

prin prisma evoluţiilor tehnologiilor a fost efectuată de Posner, care a pornit de la cercetarea

corelaţiei dintre exporturile unei ţări şi eforturile de cercetare anterioare acestora. Posner a

observat că noile produse şi noile tehnologii se dezvoltă în permanenţă. Ţările în care inovaţiile

se realizează mai întâi (adică ţările în care se fac cheltuieli mai mari de cercetare-dezvoltare) vor

deţine, o perioadă de timp, avantaje absolute asupra partenerilor lor, produsele respective fiind

exportabile. Hufbauer testează o teorie comparabilă asupra schimburilor cu produse aşa-zise

ştiinţifice, distingând două tipuri de schimburi : comerţul de ecart tehnologic şi comerţul bazat pe

costuri salariale scăzute.

Acest model a fost dezvoltat şi aprofundat mai apoi de Krugman, care a avut în vedere

două grupe de ţări : cele din “nord” şi cele din “sud”. Ţările din grupa “nord” sunt mai dinamice,

mai receptive la nou, aplică primele noile tehnologii, iar cele din grupa “sud” intră în posesia

acestor tehnologii abia după un anumit interval de timp

Punctul de plecare al teoriei ciclului de viaţă al produsului este ideea că avantajul relativ

nu este static, dat o dată pentru totdeauna, ci se poate modifica în timp, în funcţie de modificările

care pot interveni în acţiunile întreprinse pentru valorificarea respectivului produs pe piaţa

mondială şi de reacţiile pe care le au faţă de el concurenţii reali sau potenţiali.

13

Page 14: Tranzactii Economice Internationale

Primul dintre autorii care abordează ciclul de viaţă al produsului pentru a explica alte

coordonate ale schimburilor economice internaţionale este Raymond Vernon. In analiza efectuată

de Vernon se combină fazele ciclului de viaţă a produsului cu evoluţia prezenţei acestuia în

comerţul internaţional. Durata şi dimensiunea avantajului relativ, privit în mod dinamic, depind

de etapele pe care le parcurge un produs în decursul prezenţei lui pe piaţă.

În continuare, se analizează schimburile intraramura, care fac obiectul cercetărilor din

ultimele decenii. Schimburile internaţionale intraramură au fost analizate si prin prisma

caracteristicilor ofertei, în condiţiile concurenţei de tip oligopol sau monopol. Pe baza unei

simetrii perfecte între produsele luate în studiu s-au evaluat numai diferenţele de factură externă.

Se introduc noi concepte şi anume termenul schimburi prin specializare intraramură pe verticală,

concept care arată că un produs poate fi descompus în mai multe componente, fiecare dintre

acestea putând fi fabricate într-o anumită ţară, iar comercializare realizându-se de asemenea în

mai multe ţări. Datele statistice arată că mai bine de 40% din schimburile ce se realizează între

ţările dezvoltate sunt de acest tip. Pentru produsele finite sau intermediare care nu se realizează

prin acelaşi proces de producţie, dar care sunt puternic legate de schimburile cu produse

comparabile se realizează o specializare intraramură pe orizontală. Sunt prezentaţi indicatorii cu

ajutorul cărora se cuantifică schimburile intraramură şi anume indicatorul Balassa şi indicatorul

Loyd cu relaţiile lor de calcul, şi cu semnificaţiile notaţiilor. În încheierea primei secţiuni a

unităţii de curs 1 sunt prezentate pe scurt modelul matematicianului Augustin Cournot şi

aplicarea acestuia de către Brander şi Krugman. Cournot îşi ilustrează modelul pornind de la o

situaţie de duopol (modelul este uneori denumit modelul duopolistic Cournot), dar concluziile pot

fi generalizate pentru mai multe firme. Premisa centrală a modelului este aceea că fiecare

duopolist consideră cantitatea de produs oferită de celălalt ca fiind fixă şi independentă de

propriile decizii de producţie. Deşi în mod explicit fiecare firmă o ignoră pe cealaltă, echilibrul

final reflectă totuşi interdependenţa care există între ele. Aplicarea modelului Cournot asupra

schimburilor internaţionale a fost studiată de Brander şi Krugman. Studiul elaborat de ei porneşte

de la următoarele premise: se consideră doar două ţări, fiecare având doar câte o singură firmă ce

monopolizează producţia unui bun omogen pe plan mondial; la deschiderea schimburilor cele

două firme formează un tip special de “duopol”, încercând fiecare să exploateze piaţa externă ca

pe propria piaţă. Procesul de ajustare a cantităţilor furnizate de firme se încheie după ce ofertele

celor două firme se întâlnesc într-un punct de echilibru. Potrivit modelului Brander-Krugman are

loc deci un proces de dumping reciproc, producătorii fiind tentaţi să vândă mai ieftin pe piaţa

internaţională decât pe piaţa internă.

14

Page 15: Tranzactii Economice Internationale

În secţiunea 2 a primei unităţi de curs, sunt prezentaţi factorii care facilitează folosirea

schimburilor externe ca factor al creşterii economice. Acest obiectiv este extrem de important

pentru toate statele lumii deoarece: schimburile economice internaţionale trebuie să asigure

înzestrarea economiei naţionale cu factorii de producţie; participarea la schimburile economice

internaţionale trebuie să permită valorificarea (eficientă a) resurselor interne excedentare, sau

specializarea pentru export în ramurile în care ţara respectivă deţine avantajul comparativ;

participarea la circuitul economic mondial permite diversificarea ofertei interne de bunuri şi

servicii; racordarea economiei naţionale la fluxurile economice internaţionale permite lărgirea

seriilor de fabricaţie; participarea la circuitul economice mondial creează de asemenea un climat

favorabil în plan politic, militar, etnic, religios, cultural ; schimbul internaţional este “o cerere de

diferenţă: acolo unde totul este identic schimbul devine inutil". În continuare, sunt enumerate

principalele curente şi schimburi între diferitele blocuri comerciale respectiv curentul Nord-

Nord ; curentul Nord-Sud, curentul Sud-Sud ; curentul Est-Est ; curentul Est-Vest. Ca documente

specifice de cuantificare a tranzacţiilor comerciale, de importanţă majoră sunt balanţa de plăţi

externe şi balanţa comercială, ca parte componentă a balanţei de plăţi. Pentru măsurarea

echilibrului schimburilor şi pentru a se stabili dacă evoluţia schimburilor unei ţări cu o alta este

sau nu favorabilă, literatura de specialitate a introdus doi indicatori şi anume gradul de acoperire

şi indicele raportului de schimb. Sunt prezentaţi aceşti indicatori precum şi semnificaţia lor.

Exprimarea gradului de specializare a unei ţări se face cu ajutorul indicatorilor : coeficientul de

specializare şi coeficientul avantajelor comparative, care ajută la clarificarea situaţiei privind

avantajul în specializarea unei ţări într-un anumit produs.

În finalul unităţii de curs 1, este prezentată caracterizarea generală a comerţului mondial

contemporan. Sunt enumeraţi cei mai importanţi factori care au stat la baza dezvoltării comerţului

mondial postbelic şi anume : necesitatea lichidării, într-un timp cât mai scurt, a urmărilor celui

de-al doilea război mondial; consecinţele politice şi economice ale războiului; mutaţiile profunde

petrecute în raporturile dintre principalele forţe economice pe plan mondial; transformările

substanţiale în însuşi procesul diviziunii internaţionale a muncii; revoluţia ştiinţifică şi tehnică

contemporană; apariţia şi apoi accentuarea proceselor de integrare economică regională; tendinţa

de liberalizare treptată a schimburilor internaţionale; caracterul contradictoriu al măsurilor de

politică comercială practicat de multe state; creşterea capacităţii organismelor internaţionale cu

atribuţii în soluţionarea problemelor comerţului mondial (îndeosebi GATT/OMC) de a elabora

programe viabile, care să asigure echilibrul şi dezvoltarea; şocurile pe care le-a înregistrat

economia mondială (şocurile petroliere, ale nivelului dobânzilor, ale fluctuaţiei cursurilor

principalelor valute, “crahurile” de bursă, foarfecele preţurilor, datoria externă, etc.); dezvoltarea

15

Page 16: Tranzactii Economice Internationale

foarte puternică a transporturilor şi telecomunicaţiilor; extinderea şi diversificarea tehnicilor de

comercializare şi a celor de cooperare internaţională.

Ca urmare a acestor factori s-au conturat principalele trăsături ale comerţului mondial

contemporan : ritmul deosebit de rapid de creştere a schimburilor economice externe ; devansarea

ritmului de creştere a PIB, a producţiei industriale, şi a altor indicatori macroeconomici naţionali

de către comerţul exterior; ritmul de creştere a comerţului exterior, în special a importurilor a

devansat ritmul de creştere a lichidităţilor internaţionale ale statelor. O consultare a statisticilor

internaţionale a relevat faptul că orientarea geografică a schimburilor economice externe a

înregistrat modificări importante, atât pe grupe de ţări cât şi pe continente sau regiuni.

Unitatea de curs 1 se încheie cu o prezentare succintă a perspectivelor de evoluţie a

comerţului internaţional şi anume: se observă o integrare tot mai profundă a economiei mondiale,

respectiv interesul crescând al naţiunilor de a intra în circuitul economic mondial; se constată o

divergenţă foarte mare între tendinţele demografice din statele dezvoltate şi cele în curs de

dezvoltare; în ţările aflate în tranziţie se adoptă strategii fundamentale de creştere bazate pe

impulsionarea exporturilor; în ţările nou industrializate o perspectivă importantă o constituie

dereglementarea şi privatizarea unor sectoare considerate strategice iar ultima perspectivă o

constituie cea privind diminuarea substanţială a tensiunilor politico-militare dintre state.

Unitatea de curs 2

Tema : Riscurile în tranzacţiile comerciale internaţionale

În unitatea de curs 2 sunt prezentate aspecte privind conceptul de riscuri, respectiv

tipologia riscurilor; precum şi principalele metode şi tehnici contractuale şi extracontractuale de

acoperire împotriva riscurilor valutare şi de preţ.

Riscul este cauzator de rezultate nefavorabile, ce se pot materializa în cheltuieli

suplimentare, pierderi, imposibilitatea valorificării unui moment conjunctural favorabil, dar

incert. După natura lor, există riscuri cu conţinut economic - datorate, în principal, evoluţiei

contradictorii a pieţei mondiale, fluctuaţiilor care au loc în economie (riscul de preţ şi cel

valutar), sau nerespectării obligaţiilor contractuale de către una sau cealalta dintre părţile

semnatare ale contractului şi riscuri de altă natură – adică varietate de riscuri (de la riscul de

război sau de schimbare a regimului politic şi până la riscul unor calamităţi naturale). După

cauzele care determină producerea lor, riscurile pot fi: naturale - determină distrugerea totală sau

parţială a mărfurilor (exemplu: recoltele agricole), sau întârzierea efectuării transporturilor;

16

Page 17: Tranzactii Economice Internationale

politice - determină apariţia unor perioade de anarhie (vid legislativ), sau instabilitate, schimbări

fundamentale ale orientărilor în politicile comerciale; administrative - determină apariţia unui

climat de neîncredere, tendinţa de reducere a ponderii afacerilor de durată, prin dezvoltarea

excesivă a tranzacţiilor speculative, conjuncturale; de management - determină obţinerea unor

rezultate nesatisfăcătoare, prin degradarea imaginii firmei faţă de exterior, diminuarea profiturilor

realizate; contractuale - determină rezultate nefavorabile în ceea ce priveşte păstrarea sau

câştigarea parte-nerilor, cât şi sub aspect financiar (plata de penalităţi etc.); de preţ - determină

obţinerea unor rezultate financiare nefavorabile ; valutare - determină producerea, pentru una sau

cealaltă dintre părţile contractuale, unor pierderi financiare importante. După locul unde se

produc, riscurile pot fi: interne - se manifestă în cadrul naţional, sau în cadrul firmei angajate în

tranzacţii internaţionale şi internaţionale - se manifestă pe piaţa internaţională, în cadrul mediului

internaţional de afaceri, determinând apariţia unor consecinţe nefavorabile pentru importatori sau

exportatori.

Sub aspectul tranzacţiilor economice internaţionale, s-a dovedit necesară introducerea

conceptului de risc comercial, în scopul de a da o explicaţie cât mai precisă a elementelor şi

conceptelor ce pot interveni. În practica activităţilor de comerţ exterior pot să apară, printre altele,

următoarele tipuri de riscuri comerciale: riscul privind bonitatea partenerilor comerciali; riscul

privind negocierea neurmată de contractare ; riscul de scumpire a materiilor prime, materialelor şi

manoperei; riscul privind fluctuaţiile valutare ; riscul privind vânzările pe credit ; riscul privind

neîncasarea preţului, sau cel privind încasarea întârziată; riscul privind modificarea condiţiilor de

executare a contractelor comerciale internaţionale; riscul privind neplata preţului ; riscul de

neexecutare, executare tardivă, sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

În secţiunea 2 a prezentei unităţi de curs sunt prezentate principalele metode de protecţie

împotriva riscurilor, utilizabile în raport cu riscul valutar şi riscul de preţ. Pentru a fi folosite

aceste metode şi tehnici, este necesar ca ambii parteneri să fie de acord ca ele să fie înscrise ca şi

clauze contractuale. Riscul valutar nu intervine decât dacă între momentul încheierii contractului

şi cel al scadenţei există un interval de timp mai mare de 48 de ore şi numai pentru participanţii

care încasează sau plătesc în altă monedă decât cea naţională. În practica tranzacţiilor

internaţionale, s-a demonstrat că sunt foarte rare situaţiile în care plata se efectuează chiar în

momentul încheierii tranzacţiei. Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare atunci când, la

data încasării sumei (t1), valuta în care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mică

decât la momentul încheierii contractului (t0) (valuta s-a depreciat). Pentru importator (debitor),

riscul valutar apare atunci când, la data plăţii (t1), valuta în care s-a efectuat tranzacţia are o

putere de cumpărare mai mare (s-a apreciat) faţă de momentul încheierii contractului (t0).

17

Page 18: Tranzactii Economice Internationale

Principalele tehnici de diminuare a riscului valutar sunt: alegerea celei mai bune variante pentru

moneda plăţii; anticiparea sau întârzierea efectuării plăţii sau încasării prin fixarea scadenţei

plăţii şi introducerea unor marje asiguratorii în preţ , corelate cu prognozele pentru evoluţia

monedei plăţii ; realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implicate în

afacerea respectivă, urmărind sincronizarea încasărilor cu plăţile în aceeaşi valută; folosirea celor

mai adecvate clauze valutare respective clauza valutară, clauza coş valutar şi clauza monedă

internaţională şi ultima tehnică constă desfăşurarea corectă şi operativă a contractului comercial

internaţional. Specificul şi caracteristicile acestor clauze este redat succint. Decizia pentru

alegerea monedei plăţii situează pe poziţii esenţial diferite interesele exportatorului cu ale

importatorului : vânzătorul (exportatorul) este interesat să susţină ca plată să se efectueze în una

din valutele pentru care prognozele indică o tendinţă de apreciere iar cumpărătorul (importatorul),

la rîndul său, pentru a-şi proteja interesele, este motivat să susţină ca plata să se efectueze în una

din valutele pentru care prognozele indică o tendinţă de depreciere. Dacă se prefigurează o

tendinţă de apreciere a valutei plăţii, exportatorul va încerca să amâne, atît cât este posibil,

livrarea, pentru a beneficia astfel – în mod suplimentar- de încasarea unei sume într-o valută mai

“puternică”, după cum va grăbi livrarea respectivă, dacă moneda contractului manifestă o

tendinţă de depreciere.

La rîndul său, importatorul va încerca să întârzie cât mai mult posibil plata, atunci când

valuta manifestă o tendinţă de depreciere, sau să devanseze la maximum plata, dacă valuta se

apreciază. Includerea în preţul de ofertă a unei marje asiguratorii este practicată de mulţi

comercianţi, deoarece nu întotdeauna includerea unor clauze asiguratorii în contract (în urma

negocierii) îi fereşte în totalitate de influenţele negative directe sau propagate ale fluctuaţiilor

valutare. În alte situaţii, moneda în care urmează să se efectueze plata nu este cea dorită. Acestă

metodă de protecţie trebuie să aibă în vedere evoluţia preţurilor, inflaţia şi variaţiile nedorite ale

cursurilor valutare. Firmele care desfăşoară atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export

îşi pot limita riscul valutar prin compensarea plăţilor şi încasărilor (veniturilor şi cheltuielilor)

într-o anumită valută, riscul afectând doar soldul operaţiunilor efectuate în aceeaşi valută, sau

pentru intervalele de timp în care nu se pot sincroniza plăţile şi încasările.

Clauza valutară presupune legarea valutei în care se efectuează plata/încasarea (valuta

contractului) de una sau mai multe valute, având un curs (mai) stabil, sau de o monedă

internaţională (în cazul clauzelor DST şi EURO). Practic, aceasta înseamnă că, la momentul

semnării contractului (t0), se negociază şi stabilesc moneda( monedele) de referinţă, în raport cu

care se va proceda la cuantificarea evoluţiei cursului monedei plăţii la scadenţă(t 1). În practică se

poate utiliza una din următoarele variante ale caluzelor valutare : clauza valutară simplă care se

18

Page 19: Tranzactii Economice Internationale

bazează pe “legarea”(indexarea), prin cursurile lor reciproce, a monedei contractului de o altă

valută, etalon sau de referinţă ; clauza coş valutar care presupune ca moneda plăţii să fie

“indexată” de un grup de mai multe valute, ceea ce are ca efect compensarea evoluţiilor

contradictorii ale valutelor care compun coşul, reflectând, în acelaşi timp, mai real tendinţele

evoluţiei cursurilor valutare şi clauza monedă internaţională care constă în alegerea unor coşuri

valutare “oficiale”, al căror curs este stabilit de autorităţi monetare internaţionale (cum sunt F.M.I.

sau SME) cu o foarte bună reputaţie.

În ceea ce priveşte riscul de preţ, evitarea sau diminuarea acestuia se poate realiza prin

includerea în contract a unor clauze specifice, ceea ce contribuie la creşterea eficienţei financiare

a operaţiunii de comerţ exterior. Principalele clauze specifice, destinate diminuării sau evitării

acestui tip de risc sunt: clauza de actualizare a preţului; clauza generală CEE/ONU de recalculare

a obligaţiilor beneficiarului faţă de furnizor; clauza de consolidare a valorii (“buy-back”); clauza

de rectificare a preţului în funcţie de evoluţia sa pe piaţa reprezentativă a produsului.

Alături de aceste clauze, care au tehnici şi mecanisme specifice, mai rar se folosesc şi

altele, cum ar fi: includerea în preţ a marjei asiguratorii împotriva riscului de modificare a

preţului ; vânzarea mărfurilor cu plata imediat ; desfăşurarea corectă, operativă a obligaţiilor

contractuale etc.

Tehnicile şi metodele amintite anterior sunt tehnici contractuale, respectiv ele sunt incluse

în contract. Practica activităţii de comerţ exterior a impus existenţa unor tehnici extracontractuale

de diminuare a riscului valutar şi a riscului de preţ, respectiv hedging valutar şi hedging cu

marfă. Operaţinile de hedging valutar se realizează prin intermediul unei înţelegeri scrise a

firmei cu banca specializată, înţelegere care poate să conţină anumite condiţii de desfăşurare a

acestor operaţiuni. Hedgingul cu marfă constă în combinarea unei vânzări/cumpărări imediat

executabile - operaţiunea propriu-zisă cu marfă fizică - cu o operaţiune inversă, la termen,

respectiv executabilă la o dată viitoare - operaţiune executată printr-un contract la termen. Spre

exemplu, în cazul unei vânzări la termen, dacă preţul mărfii va creşte, exportatorul pierde în

prima operaţiune (livrarea iniţială), dar câştigă în cea de a doua (operaţiunea de hedging propriu-

zisă) şi invers. În tehnicile de acoperire extracontractuală a riscului valutar se înscriu operaţiunile

de arbitraj valutar. Ele vizează atât structura disponibilităţilor valutare de care dispune firma, cât

şi desfăşurarea, din punct de vedere valutar, a operaţiunilor de comerţ exterior. Astfel, tranzacţiile

pe piaţa valutară cuprind: acoperirea la vedere, prin operaţiuni la vedere şi acoperirea la termen,

prin operaţiuni la termen. Trăsătura de bază a tehnicii de acoperire la vedere este aceea că, într-

un interval de timp foarte scurt, deţinătorii unor disponibilităţi în valute aflate în pericol de a se

19

Page 20: Tranzactii Economice Internationale

deprecia obţin alte valute, mai bune, în curs de apreciere. Astfel, firma “scapă” de valutele “în

suferinţă”, procurând altele, denumite “valute de refugiu”.

Operaţiunile de acoperire la termen sunt foarte des utilizate pe plan internaţional, fiind

destinate diminuării sau evitării riscului valutar. Folosirea lor, de regulă, este posibilă numai

pentru tranzacţiile ale căror termene de finalizare nu depăşesc un an. Riscul valutar este diminuat

prin vânzarea sau cumpărarea la termen pe piaţa valutară a valutelor care provin din încasări, sau

a valutelor destinate plăţilor viitoare. Tranzacţiile respective se încheie în baza unui curs la

termen, iar între desfăşurarea contractului comercial şi efectuarea operaţiunilor la termen trebuie

să existe o legătură nemijlocită, o corelare riguroasă, îndeosebi în ceea ce priveşte scadenţele.

Pentru ilustrarea metodelor de acoperire contractuale şi extracontractuale împotriva riscului

valutar, respectiv a riscului de preţ, la sfărşitul unităţii de curs 2 sunt prezentate aplicaţii cu

rezolvările aferente.

Unitatea de curs 3

Tema: Sisteme de organizare a comerţului exterior

În evitarea riscurilor comerciale care pot să apară în activitatea de comerţ exterior, un rol

deosebit de important îl joacă măsurile întreprinse la nivel de stat privind organizarea

schimburilor externe. Unitatea de curs 3 începe cu prezentarea rolului statului în organizarea

schimburilor economice externe. Cea mai importantă atribuţie a statului în domeniul schimburilor

economice externe este reglementarea organizării şi desfăşurării fluxurilor economice cu

străinătatea. Statul se poate implica în realizarea schimburilor economice externe prin mijloace

directe sau indirecte. Gradul de implicare şi mijloacele utilizate în acest scop sunt foarte diferite

de la o ţară la alta. Astfel, prin monopolul statului asupra schimburilor externe, comerţul exterior,

în totalitatea sa, se realizează numai de către firmele de stat. În mod practic însă monopolul

statului asupra schimburilor externe nu dă cele mai bune rezultate deoarece conducerea acestor

unităţi de comerţ exterior nu poate beneficia de autonomia necesară valorificării cu operativitate a

situaţiilor conjuncturale favorabile de pe piaţa internaţională.

Cele mai multe state nu se implică decât parţial în realizarea schimburilor externe prin

firme proprii. În aceste ţări, comerţul de stat acoperă doar fluxurile comerciale esenţiale pentru

20

Page 21: Tranzactii Economice Internationale

economia respectivă: importul unor resurse naturale vitale, importul de tehnică şi tehnologii

necesare realizării unor programe naţionale de dezvoltare cât şi valorificarea, pe piaţa externă, a

resurselor excedentare ori a produselor ce prisosesc în raport cu cererea internă. Statul îşi

îndeplineşte însă misiunea de a orienta specializarea pentru export a producţiei naţionale în ra-

murile sau domeniile de activitate în care economia respectivă deţine avantaje comparative.

În secţiunea 2 a unităţii de curs sunt redate succint modalităţile de organizare a

schimburilor economice externe. Din punct de vedere organizatoric schimburile economice

externe pot fi realizate prin forme directe (integrale ori prin delegare sau reprezentare) respectiv

indirecte. Opţiunea pentru una din aceste soluţii este determinată de dimensiunile firmei, de

intensitatea legăturilor economice externe, de reglementările naţionale, de ramura de activitate şi

de alţi factori.

Întreprinderile mici şi mijlocii sau cele în care ponderea producţiei destinată exportului

este redusă, utilizează pentru comerţul exterior acelaşi compartiment pe care-l folosesc şi pentru

piaţa internă, în timp ce întreprinderile mari sau cele în care schimburile cu străinătatea deţin o

pondere ridicată, au structuri organizatorice şi funcţionale destinate în exclusivitate comerţului

exterior.

Exportul direct poate să fie organizat sub forma vânzării directe integrale, caz în care

între producătorul exportator şi utilizatorul final nu intervine nici în amonte (în ţara

exportatorului), nici în aval (în ţara în care se exportă) vreun intermediar. A doua formă de

organizare a exportului direct constă într-o vânzare directă prin delegare (sau reprezentare), caz în

care, în aval poate interveni un agent comercial, eventual unul sau mai mulţi subagenţi

reprezentanţi.

În cadrul primei forme de organizare, firmele industriale se ocupă nu numai de exportul

direct al produselor, dar şi de importul direct al materiilor prime şi al materialelor necesare.

Pentru efectuarea operaţiunilor de import se creează diferite unităţi de import sau secţii

funcţionale: pe ramuri, teritoriale, societăţi-filiale de import etc. În marile centre comerciale, unde

cumpărările de mărfuri au un caracter permanent, se folosesc reprezentanţe. Acestea sunt

compartimente organizate pe piaţa străină pentru procurarea mărfurilor locale direct de la

producător sau, uneori, de la firmele comerciale intermediare. Exporturile sau importurile directe

prin delegare se bazează pe utilizarea comercianţilor de intermediere care acţionează în numele,

pe contul şi riscul clientului. Folosirea comercianţilor de intermediere prezintă o serie de avantaje

şi anume : economia de mijloace financiare realizată de comitent ; dispunerea de către

comercianţii de intermediere de propria lor bază tehnico-materială: depozite, săli de expunere a

mărfurilor, ateliere de reparaţii, iar câteodată chiar de propriile lor magazine cu amănuntul.

21

Page 22: Tranzactii Economice Internationale

Firmele comerciale de intermediere îl eliberează pe exportator de numeroase griji legate de

realizarea livrării mărfii: formalităţi de expediere şi asigurare, lucrările de sortare şi ambalare,

reclamă şi adaptare la cerinţele pieţei locale. Capitalul firmelor comerciale intermediare poate fi

folosit pentru finanţarea tranzacţiilor. O mare importanţă o au relaţiile stabile şi strânse ale

intermediarilor cu băncile, firmele de transporturi şi expediţie, companiile de asigurări.

Realizarea desfacerii prin intermediul firmelor comerciale intermediare prezintă şi o serie

de neajunsuri şi anume: exportatorul este lipsit de contacte directe cu pieţele de desfacere şi

depinde în întregime de buna credinţă şi posibilităţile intermediarului comercial ; intermediarii

sunt verigi interpuse care duc la diminuarea beneficiilor exportatorilor ; firmele pierd mult timp şi

mijloace pentru descoperirea intermediarilor competenţi. În practica schimburilor internaţionale

se utilizează, serviciile mai multor categorii de intermediari: comisionari, dealeri, reprezentanţi.

Comisionarii sunt persoane fizice sau societăţi comerciale care participă la încheierea

operaţiunilor, în numele lor, dar pe contul altora. Comisionarul poate lucra concomitent şi pe cont

propriu. În funcţie de natura operaţiilor pe care le îndeplinesc, firmele comisionare pot fi

exportatoare şi importatoare. Firmele comisionare exportatoare (export commission houses) pot

acţiona pe contul vânzătorului sau pe cel al cumpărătorului. Printre firmele comisionare

exportatoare menţionăm casele de confirmare (confirming houses) care îşi asumă riscurile de

creditare a cumpărătorilor şi nu solicită de la aceştia dovezi privind posibilităţile de rambursare a

creditelor. Firmele comisionare importatoare (import commission housses) acţionează ca

reprezentanţi ai cumpărătorilor din ţara lor şi transmit, pe contul acestora, comenzile către

producătorii exportatori străini.

Contractul de comision cuprinde o serie de elemente dintre care pe cele mai importante

sunt: depozitul de comision sau de consignaţi; limita de preţ; cumpărări pe cont propriu;

comisionul; garanţia referitoare la stocul din depozit; delcrederea;  decontarea sumelor încasate

din valorificarea mărfii.

În cadrul celei de-a doua forme de organizare a exportului direct, reprezentanţii constituie

o categorie de intermediari care lucrează în numele şi pe contul altora. Aceşti intermediari nu

preiau riscurile inerente tranzacţiilor de comerţ exterior, funcţia lor fiind să reprezinte, temporar

sau continuu, interesele comitentului. Terminologia în definirea acestui tip de intermediar diferă

de la o zonă la alta. Durata mare în timp a relaţiilor dintre reprezentant şi comitent îl deosebeşte

pe acesta de broker şi de alte tipuri de intermediari, care nu au, ca regulă, împuterniciri, de lungă

durată, de a înfăptui operaţiuni de intermediere în tranzacţiile de comerţ exterior. Firmele agent

pot acţiona în ţara comitentului - ca agent de export, agent de import, sau într-o ţară străină - ca

agent de desfacere în străinătate sau agent de achiziţionare din străinătate. Agentul de desfacere

22

Page 23: Tranzactii Economice Internationale

în străinătate este împuternicit, adesea, de producător să vândă mărfurile acestuia în cadrul unui

teritoriu determinat. Firmele agent de achiziţionare din străinătate (buying agent) realizează

operaţii intermediare de achiziţionare a mărfurilor din străinătate pentru comitenţii lor, primind

pentru aceasta un comision.

Reuşita în colaborarea dintre un comitent şi un reprezentant este condiţionată, în mare

măsură, de contractul de reprezentare care se încheie între aceştia. Un reprezentant trebuie să

respecte nu numai dispoziţiile exprese ale contractului şi normele legale, dar să ţină cont şi de

uzanţele comerciale din ramura respectivă. În contractele de reprezentare se poate înscrie clauza

de exclusivitate, corespunzător căreia firma exportatoare se obligă să acorde unui singur agent

extern dreptul de a plasa produsele sale pe un anumit teritoriu iar în unele ţări acesta se numeşte

reprezentant general. De asemenea, se poate înscrie clauza prin care agentul reprezentant se

obligă să nu primească reprezentanţa unor articole similare de la alţi exportatori. Clauza poate fi

deci reciprocă, bilaterală, dacă ea leagă atât pe exportator, cât şi pe reprezentant sau unilaterală,

dacă numai unul dintre aceştia este legat în sensul anterior arătat.

Spre deosebire de agenţii reprezentanţi, brokerii nu intră în relaţii contractuale de durată

cu nici unul din cei doi parteneri, colaborarea având un caracter accidental. De obicei, brokerul

nu încheie personal contractul, ci după ce găseşte pentru vânzător un cumpărător sau invers, pe

baza consimţământului exprimat de fiecare, constată încheierea contractului. Pentru serviciile sale

el este remunerat cu un curtaj calculat printr-un anumit procentaj din valoarea contractului, sau pe

unitate cantitativă (tonă, bucată etc.). Este necesar să fie menţionată existenţa unor asociaţii

profesionale care reunesc brokerii după criteriul domeniului de activitate. Aceste asociaţii, întâl-

nite mai ales în Anglia, posedă capitaluri însemnate şi se bazează pe legături cu băncile,

finanţează tranzacţiile efectuate prin intermediul lor acordând credite cumpărătorilor şi avansuri

exportatorilor.

Cu toate că marile întreprinderi industriale au tendinţa de a recurge din ce în ce mai mult

la exportul şi importul direct, o mare parte a comerţului exterior a ţărilor dezvoltate este derulată

de întreprinderi comerciale specializate. În acest caz este vorba despre schimburile indirecte.

Acestea sunt realizate de către întreprinderile comerciale care achiziţionează mărfuri de pe piaţa

naţională sau din alte ţări şi le revând în străinătate. Ele încheie operaţiunile în nume şi pe cont

propriu, cu alte cuvinte cumpără şi revând marfa în numele, pe contul şi riscul lor, revenindu-le

profitul ce rezultă din diferenţa dintre preţul de achiziţionare şi cel de vânzare.

Există doua situaţii posibile de realizare a schimburilor indirecte şi anume : comerciantul

obţine mărfurile de la producător pe baza unui contract de vânzare-cumpărare, fără ca între ei să

existe o înţelegere prealabilă sau relaţia de cumpărare a mărfurilor se realizează în condiţiile unei

23

Page 24: Tranzactii Economice Internationale

înţelegeri prin care producătorul acordă exportatorului dreptul de vânzare pe termen lung. În acest

din urmă caz, înţelegerea se încheie prin contractul de cesionare care, la rândul său, poate fi

contract de cesionare obişnuită, în care producătorul exportator îşi rezervă dreptul de a vinde

mărfurile pe un teritoriu şi prin alte forme decât prin distribuitorul cu care a încheiat înţelegerea

sau contract de cesionare cu clauza de exclusivitate, în care caz, pe teritoriul respectiv, nu se pot

folosi alte reţele de comercializare decât cea asupra căreia s-a convenit.

Din punct de vedere al obiectului firmelor comerciale şi al formelor concrete de

organizare a procesului vânzării, se disting mai multe tipuri de unităţi comerciale şi anume : case

comerciale; firme exportatoare; firmele importatoare; firmele en gros; firmele en gros;

organizaţiile cooperatiste.

În desfăşurarea schimburilor indirecte, în cadrul societăţilor de intermediere un loc aparte

îl deţin companiile offshore cu rol de instrument financiar de planificare şi evitare a taxelor, de

creştere a profitabilităţii unei afaceri şi de coordonare a unei activităţi productive. companiile

offshore reprezintă firme înregistrate în anumite ţări sau jurisdicţii care au o legislaţie fiscală fie

fără impozite, fie cu impozite foarte reduse. De regulă, aceste jurisdicţii sunt cunoscute sub

numele de paradisuri fiscale (tax heaven). Pentru ca un teritoriu să fie considerat paradis fiscal

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi anume: fiscalitate redusă, birocraţie scăzută,

anonimitate, protecţia patrimoniului şi o infrastructură bine dezvoltată.

Unitatea de curs se încheie cu prezentarea schimburilor externe în România, respectiv cu o

analiză de ansamblu a activităţii de comerţ exterior în perioada de tranziţie. În perioada de

tranziţie, tendinţa principală spre care evoluează organizarea activităţii de comerţ exterior este

descentralizarea. Aceasta se manifestă prin mai multe etape distincte şi anume : o “demolare”

fără discernământ a întregului sistem organizatoric din activitatea de comerţ exterior “vechi”; o

descentralizare excesivă a funcţiei externe, fiecare unitate având exporturi sau importuri

înfiinţându-şi un compartiment propriu de comerţ exterior; refacerea cadrului legislativ mult

rămas în urma transformărilor din activitatea economică concretă; reorganizarea treptată a

activităţii băncilor, a pieţei valutare, a activităţii societăţilor de intermediere, şi a activităţii

firmelor producătoare şi comerciale.

Unitatea de curs 4

Tema : Informarea cu privire la piaţă şi la partenerii externi

24

Page 25: Tranzactii Economice Internationale

În domeniul relaţiilor economice internaţionale, mai mult decât în alte domenii, aspectele

"informaţionale" sunt adeseori mai importante decât aspectele "materiale" ale afacerilor .

Sistemul informaţional trebuie să permită urmărirea şi analiza zilnică a acoperirii necesarului cu

contracte externe, să permită urmărirea realizării la export a întregului fond de marfă contractat, a

livrărilor conform condiţiilor de calitate şi termenilor contractuali, urmărirea încasărilor în valută

etc.

Prima secţiune a unităţii de curs prezintă necesitatea şi importanţa studiilor de piaţă.

Studierea pieţelor externe îndeplineşte mai multe funcţii printre care: descrierea, evaluarea şi

explicarea evenimentelor, proceselor şi fenomenelor fiecărei pieţe, prevederea evoluţiei lor, care

depinde în mod hotărâtor de corectitudinea şi rezultatele cercetării. Cunoaşterea pieţei externe

presupune studierea acesteia în mai multe etape: stabilirea obiectivelor cercetării pieţei externe;

identificarea şi selectarea surselor de informaţii; selectarea metodelor de cercetare; culegerea

informaţiilor; prelucrarea informaţiilor; analiza şi interpretarea informaţiilor; redactarea studiului.

În continuare, sunt expuşi principalii indicatori conjuncturali care pot fi: indicatori avansaţi,

concomitenţi şi întârziaţi. Clasificarea respectivă se bazează pe legăturile temporare reflectate de

aceşti indicatori. Dacă se ţine seama de durata şi sensul diferit în care acţionează numeroşi

factori, atunci evoluţia oricărui fenomen al conjuncturii pieţei poate fi rezultatul influenţei unor

factori de durată, unor factori sezonieri sau a unor factori aleatori. Cunoaşterea factorilor

conjuncturali are importanţă pentru realizarea unor analize şi previziuni conjuncturale ştiinţifice

şi realiste. În principiu, cercetarea conjuncturii urmăreşte evoluţia pieţei pe termen scurt (lunar,

trimestrial, anual), dar ea se poate extinde pe perioade medii.

Caracteristicile conjuncturii impun ca studierea ei să se bazeze în primul rând pe date

statistice provenite din surse secundare de informaţii. Diversitatea metodelor concrete folosite în

abordarea conjuncturală a pieţelor internaţionale include corelări ale indicatorilor conjuncturali,

balanţe, analiza şi extrapolarea seriilor cronologice, anchete şi teste conjuncturale.

Principalii indicatori folosiţi pentru evaluarea dimensiunilor pieţei sunt : volumul,

potenţialul, capacitatea pieţei şi cota de piaţă. Volumul pieţei este un indicator care ilustrează

ansamblul bunurilor şi serviciilor vândute, achiziţionate sau consumate în mod efectiv sau

considerate astfel. Potenţialul pieţei reprezintă volumul probabil al pieţei; poate fi exprimat ca

potenţial total, potenţial de absorbţie şi de ofertă. Capacitatea pieţei reprezintă mărimea globală a

cererii sau ofertei teoretice de mărfuri, indiferent de condiţiile de comercializare; poate fi

determinată sub aspectul capacităţii de absorbţie, totală şi de import şi, respectiv sub aspectul

capacităţii de ofertă, totală şi pentru export. Cota de piaţă este partea dintr-o piaţă deţinută sau

25

Page 26: Tranzactii Economice Internationale

sperată a fi obţinută de către un exportator, calculată ca procente din volumul total al pieţei

respective şi în raport cu ceilalţi concurenţi.

Segmentarea pieţei este o necesitate obiectivă determinată de marea eterogenitate a

pieţelor externe şi de posibilităţile limitate ale oricăror exportatori sau importatori, ceea ce îi

obligă ca pentru a desfăşura o activitate eficientă, să cunoască părţile diverselor pieţe de interes

pentru ei.

Mijloacele de care dispune firma pentru activitatea pe pieţele externe sunt definite de

mixul de marketing. În cadrul acestuia produsul reprezintă axa centrală în jurul căreia se

construieşte politica de marketing a firmei. Selectarea şi introducerea în fabricaţie şi pe piaţa

externă a unor produse care să corespundă sub aspectul calităţii, al gradului de noutate şi al

prezentării pieţelor externe, reclamă o reconsiderare atentă a noţiunii de produs. El trebuie să fie

privit într-o optică nouă în care, alături de latura materială, este înglobată ambianţa care îl

înconjoară.

Informarea asupra pieţei şi programul de marketing internaţional trebuie să creeze

premisele pentru iniţierea legăturii dintre exportator şi importator.

Contactarea partenerului potenţial se poate realiza în cadrul acţiunilor promoţionale,

destinate să sporească gradul de informare al consumatorilor asupra particularităţilor ofertei

firmei respective. O parte foarte însemnată a activităţii de promovare şi de contactare a

partenerului extern revine corespondenţei comerciale. Componentele principale ale

corespondenţei comerciale consacrate acestor obiective sunt: cererea de ofertă şi oferta. Cererea

de ofertă reprezintă manifestarea de voinţă a unei firme (a unui importator) de a cumpăra o

marfă. Oferta, unul din documentele comerciale cele mai importante reprezintă propunerea

pentru încheierea unei tranzacţii. Se emite de furnizor sau poate fi un răspuns la o cerere de

ofertă.

Din perspectiva afacerilor internaţionale, negocierea poate fi definită ca un proces

organizat de comunicare între doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite, care urmărind

adaptarea progresivă a poziţiilor lor în scopul realizării unei înţelegeri reciproc acceptabile,

materializată în contractul extern. Reuşita negocierilor comerciale internaţionale presupune o

pregătire riguroasă a acestora, respectiv crearea premiselor pentru prezentarea poziţiilor părţilor,

comunicarea deschisă dintre parteneri şi finalizarea avantajoasă a tratativelor. În acest sens,

practica internaţională relevă câteva etape în pregătirea negocierilor: cunoaşterea pieţei externe, a

climatului general de afaceri şi identificarea partenerilor potenţiali; definirea obiectivelor proprii

în negocieri şi stabilirea legăturilor de afaceri. Unitatea de curs 4 prezintă în ultima parte

aspecte privind desfăşurarea tratativelor de negociere, respectiv tacticile şi cursele folosite în

26

Page 27: Tranzactii Economice Internationale

negocieri. Premisa esenţială a tratativelor o reprezintă menţinerea caracterului deschis al

comunicării, asigurarea unui climat de lucru, de cooperare între părţi. În tranzacţiile

internaţionale, deşi procesul negocierilor este finalizat prin comunicări scrise, comunicarea

verbală are un rol primordial atât din punctul de vedere al spaţiului pe care îl ocupă (etapa de

selecţie, tratativele propriu-zise, perioada de redactare a clauzelor contractuale, aspectele de

derulare, activitatea post-negociere etc.), cât şi din punctul de vedere al conţinutului. Un rol

important în menţinerea caracterului deschis al negocierilor revine disponibilităţii partenerilor la

concesii şi compromisuri în vederea realizării unui acord reciproc acceptabil.

Sunt des întâlnite situaţiile când un partener încearcă să preia iniţiativa în procesul de

negociere, să menţină conducerea discuţiilor căutând să dezechilibreze poziţia celeilalte părţi

determinând-o să facă o serie de concesii. Tehnica deţinerii controlului discuţiilor poate fi

realizată în activitatea curentă prin mai multe tehnici. Alte tehnici folosite în negocieri sunt:

pârghia timpului alocat pentru negociere; stratagema surprizei; stratagema faptului împlinit.

Cursele folosite în negocieri se caracterizează prin aceea că spre deosebire de cazurile anterioare,

când presiunea exercitată de partener din lipsă de răbdare sau experienţă, partenerul poate să cadă

în diferite capcane lansate pe parcursul negocierii. Dintre acestea, cele mai frecvente în procesul

negocierii sunt : tactica exploatării primului impuls; tactica folosirii extremelor; tactica

dezinformării; tactica de tip categoric; tactica pasageră.

Unitatea de curs 5

Tema : Sistemul politicilor comerciale externe

Ultima parte a modulului urmăreşte, prin prezenta temă, încadrarea aspectelor legate de

comerţul internaţional în atribuţiunile statului privind activitatea de comerţ exterior. În această

unitate de curs, se analizează sistemul de politici comerciale şi influenţa restricţiilor tarifare şi

netarifare, precum şi influenţa unuia din principalele organisme internaţionale şi anume

Organizaţia Mondială a Comerţului.

Politica comercială este una dintre componentele de bază ale politicii economice generale a

fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice externe. Politica comercială trebuie să

îndeplinească trei funcţii şi anume : funcţia de promovare, funcţia de protejare şi funcţia de realizare

a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi.

Pentru a caracteriza principalele tipuri de politică comercială s-au utilizat ca şi criterii

orientarea generală a schimburilor şi scopul principal urmărit prin politica comercială. Analiza,

după aceste criterii, reliefează trei tipuri principale de politici comerciale : autarhia, sau

27

Page 28: Tranzactii Economice Internationale

substituirea importurilor ca urmare a izolării economice; liberul schimb sau liberalizarea

schimburilor comerciale; protecţionismul şi neoprotecţionismul. Teoria lui David Ricardo,

prezentată în prima unitate de curs, a adus în discuţie politica de liber schimb şi avantajele care

decurg din aceasta. Modelele comerţului cu produse manufacturate, inclusiv comerţul intra-

ramură, au indicat modul în care schimburile bazate pe exploatarea economiilor de scară şi a

diferenţierii produselor pot satisface cererea pentru varietate, spori venitul real şi pot servi

ambelor părţi angajate, chiar în cazurile în care proporţiile factorilor şi preferinţele

consumatorilor sunt identice. În ceea ce priveşte protecţionismul şi neoprotecţionismul, teoria

economică a prezentat atât argumente pro cât şi argumente contra. Din cadrul argumentelor pro

amintim : argumentul existenţei unor industrii începătoare, al susţinerii unor industrii îmbătrânite,

argumentul redistribuirii interne a veniturilor între ramuri sau industrii, argumentul ocupării forţei

de muncă, argumentul apărării naţionale şi al comerţului strategic, argumentul tarifului optim.

Formele protecţionismului tind să fie foarte complexe şi uneori greu de depistat, fiind nu

de puţine ori “camuflate” sub aspectul altor măsuri de politică economică dar având de fapt

aceeaşi finalitate.

Înfăptuirea politicii comerciale se bazează pe utilizarea, într-o cât mai strânsă corelaţie a

unui sistem de pârghii şi instrumente, dintre cele mai diverse, publice sau cu caracter secret,

generale ori cu caracter particular, definite pe o lungă perioadă de timp sau cu titlu conjunctural.

Taxele vamale reprezintă cea mai veche modalitate de control a statului asupra relaţiilor

economice externe, aplicarea de taxe vamale echivalând cu o intervenţie indirectă a statului în

afacerile pe care agenţii economici indigeni le au cu parteneri din alte tari. Taxele vamale se

folosesc pe scară largă în sistemul reglementărilor de politică comercială contemporane deoarece

relaţiile de tip marfă-bani reacţionează foarte prompt la asemenea pârghii. După scopul impunerii

(sau nivelul impunerii) taxele vamale se împart în: taxe vamale cu caracter fiscal (cu nivel redus)

şi taxe vamale cu caracter protecţionist (cu nivel ridicat). După obiectul impunerii fiscale taxele

vamale pot fi: de import (percepute supra măfurilor importate), de export (percepute la exportul

de mărfuri) şi de tranzit (percepute în condiţiile tranzitării). Utilizarea taxelor vamale de import

(cele mai importante) produce asupra funcţionării economiei o serie de efecte pozitive, între care

cele mai importante sunt: protecţia vamală; folosirea taxelor vamale poate conduce la reducerea

importurilor şi stimularea producţiei indigene ; un regim vamal propriu permite adoptarea de

măsuri cu caracter sancţional faţă de acei parteneri comerciali care promovează o politică

discriminatorie; permite statului respectiv să participe la negocierile internaţionale şi să

beneficieze de consecinţele pozitive ale reducerilor tarifare reciproce ori de măsurile cu caracter

preferenţial; generează insă, pentru consumatori, pierderi importante ca urmare a fenomenului de

28

Page 29: Tranzactii Economice Internationale

creştere a preţurilor pe piaţa internă ceea ce determină şi o reducere generală a consumului. După

modul de percepere taxele vamale se grupează în: taxe vamale ad- valorem; taxe vamale

specifice şi taxe vamale mixte. Taxele vamale ad-valorem se percep asupra valorii (declarate) în

vamă a produselor şi se stabilesc în cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a

mărfurilor respective. Taxele vamale specifice se stabilesc în sumă fixă pe unitate fizică de marfă

importată sau exportată(bucată, tonă, m3 etc.) şi se stabilesc sub forma unei cifre (sume) absolute

în moneda ţării respective. Taxela vamale mixte se bazează pe două moduri de combinare a

utilizării taxelor vamale ad valorem cu specifice. Astfel, se pot utiliza taxele vamale ad valorem -

de regulă ca formă principală, pentru cele mai multe poziţii din lista vamală - combinat cu cele

specifice, care se percep doar la bunurile la care este necesar un grad de protecţie foarte ridicat.

Practica a consemnat şi varianta stabilirii atât de taxe vamale ad valorem cât şi de taxe specifice

pentru acelaşi produs, organul vamal fiind abilitat să aplice modul de percepere care asigură

protecţia cea mai ridicată.

Clasificarea după modul de fixare, structurează taxele vamale in: taxe vamale autonome,

taxe vamale convenţionale; taxe vamale autonomo - convenţionale; taxe vamale asimilate.

Taxele vamale autonome se instituie în mod independent, de către fiecare stat, pentru mărfurile

sau relaţiile comerciale cu anumite ţări, cu care nu sunt încă încheiate nici un fel de înţelegeri de

natură vamală. Taxele vamale convenţionale se percep asupra mărfurilor provenind din ţările care

îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Gruparea simultană a celor două categorii

de taxe redau taxele vamale autonomo-convenţionale. Taxele vamale asimilate se bazau pe

preluarea regimului vamal de la un alt stat, în prezent nu se mai practică.

După scopul urmărit taxele vamale se împart în: taxe vamale protecţioniste; taxe vamale

preferenţiale; taxe vamale de retorsiune. Taxele vamale protecţioniste urmăresc diminuarea

capacităţii concurenţiale a mărfurilor de import în raport cu produsele similare din producţia

indigenă, în beneficiul ramurilor proprii de producţie şi al balanţei comerciale. Taxele vamale

preferenţiale au - în raport cu celelalte taxe vamale - un nivel mai redus, fiind aplicate tuturor sau

numai anumitor mărfuri importate din anumite ţări în scopul de a stimula schimburile comerciale

cu ţările respective şi nu se extind asupra mărfurilor provenite din alte ţări. Taxele vamale de

retorsiune sunt componente ale regimului comercial sancţional; acestea se instituie - de regulă -

ca măsuri de răspuns la politicile comerciale discriminatorii sau neloiale practicate de unele state

sau firme partenere. Din categoria taxelor de retorsiune (dar având o dublă natură, atât tarifară cât

şi netarifară) mai cunoscute şi folosite sunt taxele antidumping şi cele compensatorii. Taxele

antidumping se percep asupra produselor de import în scopul de a anihila efectele dumpingului

comercial practicat de unii exportatori. Fiind o măsură de retorsiune, se aplică numai la acele

29

Page 30: Tranzactii Economice Internationale

produse la care strategia de penetrare pe piaţa internaţională este dumpingul (inclusiv cel

valutar).Taxele compensatorii se percep asupra mărfurilor de import care au beneficiat - în ţara de

origine - de subvenţii (sau prime de export, etc.) din partea bugetului de stat.

Tariful vamal cuprinde Nomenclatorul mărfurilor supuse impunerii vamale cât şi taxele

vamale aferente fiecărui produs sau grupa de produse. Ca regulă generală, sunt cuprinse în acest

catalog şi produsele scutite de impunerea vamală la importul lor pe teritoriul vamal al ţării

respective (sau la export). Tariful vamal simplu are o singura coloana de taxe vamale pentru toate

mărfurile, indiferent de provenienţa acestora. În prezent este folosit foarte rar (doar de unele ţări

în curs de dezvoltare cum ar fi Tunisia sau Etiopia) şi echivalează cu nediferenţierea pe parteneri

a regimului vamal. Tariful vamal compus cuprinde cel puţin două coloane de taxe vamale,

diferenţiate pe mărfuri în funcţie de provenienţa acestora. În mod practic, fiecare coloană de taxe

vamale fixează regimul vamal pentru o anumită ţară sau grup de ţări. Negocierile internaţionale,

având ca obiectiv reducerea discriminării vamale şi a nivelului protecţionist, au ca punct de

pornire tariful vamal al fiecărui stat. Concesiile tarifare au în vedere aplicarea unor reduceri

directe de taxe vamale la anumite mărfuri sau grupe de mărfuri, aplicabile pentru toate statele sau

doar pentru unele dintre acestea, sau consolidări de taxe vamale, adică menţinerea nivelului “de

bază” (cel de la negocieri) al taxelor pentru o perioadă de timp, ori neimpunerea de taxe vamale

la produsele la care nu au mai fost utilizate asemenea impozite.

În continuare, sunt prezentate, în unitatea de curs 5, principalele tipuri de blocuri

comerciale. Uniunea vamală se formează în situaţiile în care două sau mai multe state hotărăsc,

printr-un acord special, desfiinţarea barierelor comerciale (în primul rând a celor vamale) din

relaţiile reciproce şi instituirea unui regim vamal comun (unic) în relaţiile cu terţii. Fenomenul de

uniune vamală duce la apariţia fenomenelor de creare de comerţ în interiorul uniunii şi de

deturnare de comerţ dinspre uniune. Piaţa comună constituie o uniune vamală în care ţările

membre permit libera circulaţie a factorilor de producţie între ele (forţa de muncă şi capital) între

ele. Zonele de liber schimb reprezintă o altă formă de integrare vamală, mai puţin angajantă din

punct de vedere al instituţionalizării legaturilor dintre statele membre. Uniunea economică şi

monetară este situaţia în care ţările realizează unificarea politicilor economice, bugetare,

monetare şi sociale, alături de politici comerciale şi de politici de imigrare şi de emigrare a forţei

de muncă.

În schimburile comerciale internaţionale, pe lângă barierele tarifare, se întâlnesc o serie de

restricţii netarifare. Importanţa reglementărilor netarifare a înregistrat o creştere permanentă în

ultimii ani, ca urmare a eficienţei tot mai limitate a regimului vamal, a faptului că, în urma

negocierilor internaţionale, s-a ajuns treptat la o slăbire a protecţiei tarifare. Interesul pentru

30

Page 31: Tranzactii Economice Internationale

folosirea cu precădere chiar a restricţiilor netarifare în ansamblul reglementărilor de politică

comercială se datorează şi tendinţelor neoprotecţioniste ce se manifestă foarte puternic în ultimele

decenii. Pentru caracterizarea principalelor tipuri de restricţii netarifare se utilizează cea mai

răspândită clasificare a acestora (realizată de GATT). Instrumentele din aceasta categorie se pot

împărţi în: instrumente care produc efecte directe asupra volumului importurilor, mai frecvent

numite restricţii cantitative; instrumente ce influenţează preţurile mărfurilor importate; bariere ce

decurg din formalităţile vamale şi cele administrative, din normele tehnice, de calitate şi sanitare

cât şi din participarea statului la activitatea de comerţ exterior, numite în mod obişnuit măsuri de

protecţionism administrativ. Din categoria restricţiilor cantitative fac parte numeroase şi foarte

rafinate, soluţii practice de instituire a restricţiilor, printre care cel mai des utilizate sunt:

interdicţia sau prohibiţia ; contigentele sau cotele de import sau export ; licenţe de import-export ;

limitări voluntare la export ; extinderi voluntare ale exporturilor ; acordurile pentru

comercializarea ordonată. În cadrul restricţiilor ce determină limitarea importurilor prin

mecanismul preţurilor se includ : prelevările variabile; preţurile limită; ajustările fiscale la

frontieră şi restricţiile valutare.

În afara acestor instrumente, practica a consemnat folosirea unei game foarte variate de

soluţii care, la prima vedere, par simple cerinţe de ordin tehnic, sanitar, etc., dar care, în realitate

pot reprezenta bariere netarifare dintre cele mai eficiente. Cele mai frecvent folosite sunt

următoarele:determinarea valorii în vamă; documente şi formalităţi cerute la import ; participarea

statului la schimburile externe; limitarea importurilor prin reglementări tehnice.

Alături de preocupările pentru limitarea importurilor, s-au accentuat tot mai mult

eforturile pentru impulsionarea exporturilor. Funcţia de promovare a politicilor comerciale

dobândeşte la acest început de mileniu o importanţă covârşitoare. Instrumentele şi pârghiile

practice care se utilizează în sprijinul exportatorilor şi a produselor pentru export pot fi împărţite

în două categorii: măsuri de promovare şi măsuri de stimulare.

Măsurile de promovare a exporturilor au drept obiectiv orientarea interesului clienţilor

(externi), a cumpărătorilor potenţiali, pentru produsele naţionale, disponibile pentru export ori

care vor putea fi obţinute până la o anumita scadenţă. Dintre acestea cele mai importante sunt :

negocierea şi încheierea de acorduri comerciale internaţionale şi de plăţi; sprijinirea participării

firmelor naţionale la târguri sau expoziţii internaţionale; organizarea de agenţii şi reprezentanţe

comerciale in străinătate, a reţelei de consilieri şi ataşaţi comerciali permanenţi în cadrul

ambasadelor din străinătate; organizarea - în străinătate - a informării clienţilor externi, cât şi

prestarea unor servicii de consultanţă sau asistenţă de specialitate in favoarea acestora; asigurarea

unei publicităţi externe cât mai eficiente pentru a face cunoscute produsele destinate exportului,

31

Page 32: Tranzactii Economice Internationale

publicitate care pentru a convinge potenţialii clienţi să opteze pentru produsele respective, trebuie

să fie cât mai bine şi corect realizată; participarea la activitatea organismelor internaţionale şi la

diferite aranjamente multilaterale, menite sa faciliteze schimburile economice externe.

Fiecare din aceste instrumente are importanţa sa, primul loc deţinându-l acordurile

comerciale încheiate cu alte state. Conţinutul acordului comercial poate cuprinde (fără a fi

obligatorii) caluzele acordului precum şi prevederi particulare fiecărei înţelegeri.

Măsurile de stimulare a exporturilor au drept scop creşterea competitivităţii mărfurilor

destinate exportului şi sporirea gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor în

realizarea şi livrarea de produse la export. Aceste măsuri pot fi aplicate atât la scara

microeconomică cât şi la nivel macroeconomic. La nivel microeconomic măsurile care se

folosesc nu pot fi considerate decât componente indirecte ale politicii comerciale. Ele se bazează

pe soluţii şi practici care conduc la creşterea nivelului tehnic şi calitativ al producţiei pentru

export, la ridicarea competitivităţii acesteia, la reducerea costurilor, la creşterea productivităţii

muncii şi la stimularea personalului. La nivel macroeconomic se urmăreşte stimularea globală a

exporturilor, orientarea lor în plan geografic şi structural; aceste măsuri stimulative pot fi grupate

in următoarele categorii :măsuri de stimulare bugetară (subvenţii directe, subvenţii indirecte şi

prime de export); măsuri de stimulare fiscală (sistemul de drawback) ; măsuri de stimulare

financiar-bancară ( credite de export) şi măsuri de stimulare valutară ( primele în valută şi

deprecierea monedei naţionale).

Perioada contemporană se caracterizează prin tendinţa, tot mai pronunţată, de

instituţionalizare a reglementărilor de politică comercială prin codificarea anumitor domenii (cum

sunt relaţiile valutar-financiare sau cele de credit) şi statuarea unor norme - larg acceptabile -

după care trebuie să se conducă statele în relaţiile economice externe cât şi prin constituirea (sau

intensificarea activităţii) unor organisme sau organizaţii cu vocaţie internaţională, la activitatea

cărora participă un număr foarte mare de state. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General

Agreement on Tariffs and Trade - GATT) a fost principalul aranjament care a asigurat

materializarea caracterului multilateral al politicilor comerciale din perioada postbelică. La baza

întregii activităţi GATT au stat următoarele principii: nediscriminarea; reciprocitatea ; taxele

vamale trebuiau să fie principalul instrument de politică comercială ; neadmiterea concurenţei

neloiale; folosirea metodei consultărilor; transparenţa măsurilor de politică comercială.

Rezultatele activităţii GATT s-au materializat prin cele 8 runde de negocieri, dintre care cea mai

răsunătoare a fost Runda Uruguay. Actul final al rundei Uruguay (1994, Marrakech) a marcat

crearea Organizaţie Mondiale a Comerţului (OMC) care a început să funcţioneze din 1 ianuarie

1995 şi care înglobează GATT-ul în întregul său. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este

32

Page 33: Tranzactii Economice Internationale

o organizaţie internaţională independentă care reprezintă, alături de Fondul Monetar Internaţional

şi Banca Mondială unul dintre pilonii funcţionării economiei mondiale moderne. Există

numeroase avantaje care fac ca existenţa OMC să reprezinte o ameliorare a mediului economic

printer care : promovarea păcii, rezolvarea neînţelegerilor într-o manieră constructivă,

liberalizarea schimburilor; lărgirea gamei produselor etc .

Procesul de mondializare economică, antrenat şi susţinut de liberalizarea comerţului şi a

investiţiilor şi de armonizarea politicilor economice la nivel unilateral, regional şi multilateral

impune eforturi intense de aducere la zi a problematicii şi stadiului negocierilor specifice OMC.

Politicile comerciale şi economice ale majorităţii statelor (deşi având ritmuri diferite, grade de

intensitate proprii) sunt în continuare axate pe deschiderea economică spre exterior. Potrivit

acestor evoluţii se pot distinge anumite obiective ale sistemului comercial internaţional a căror

soluţionare se află în prezent pe agenda organizaţiei. Primul obiectiv constă în îndeplinirea

efectivă a programului de lucru “moştenit” de la Runda Uruguay (şi respectiv Conferinţa

ministerială de la Singapore) privind unele domenii esenţiale, cum ar fi: aderarea la OMC al unor

noi state, continuarea procesului de reformă în agricultură, finalizarea negocierilor asupra

comerţului cu anumite servicii, reexaminarea unui număr de acorduri derivate din negocierile

Rundei Uruguay. Cel de-al doilea obiectiv îl reprezintă compatibilizarea acordurilor comerciale

regionale cu regulile comerciale multilaterale, ceea ce semnifică faptul că principiile OMC

trebuie să se situeze la baza tuturor mecanismelor referitoare la schimburi prin eliminarea

diferenţelor între reglementările regionale referitoare de pildă la originea produselor, exceptări

ş.a.m.d. Ultimul obiectiv şi totodată cel cu incidenţa cea mai mare constă în analizarea noilor

domenii definite ca atare la Singapore şi examinarea modului în care deschiderea pentru

participare străină a canalelor investiţionale şi - în paralel - asigurarea unei manifestări efective,

neîngrădite a jocului concurenţial în vederea obţinerii maximului de beneficii pentru consumatori

pot influenţa măsurile de politică comercială şi pot amplifica efectele negocierilor multilaterale în

materie de schimburi.

În încheierea unităţii de curs 5 se prezintă aspecte legate de politica comercială a

României în anii tranziţiei. Printre măsurile comerciale promoţionale folosite de România în

această perioadă de tranziţie se numără: reînnoirea cadrului juridic internaţional de desfăşurare a

relaţiilor externe prin încheierea de acorduri comerciale şi de plăţi, de cooperare economică, de

evitare a dublei impuneri; participarea la/şi organizarea de târguri şi expoziţii internaţionale,

numărul participărilor fiind într-o permanentă creştere; reorganizarea sistemului Camerelor de

Comerţ şi Industrie şi transformarea acestora în adevărate centre de consultanţă pentru firmele

naţionale şi străine care doresc să intre în relaţii comerciale; reprezentarea comercială în

33

Page 34: Tranzactii Economice Internationale

străinătate; măsură deosebit de importantă, care asigură informarea agenţilor economici; privind

evoluţia pieţei interne şi internaţională; înfiinţarea şi dezvoltarea unui sistem informaţional care

să se constituie într-un instrument eficient şi flexibil al aplicării reformei în comerţul exterior;

constituirea Centrului Naţional de Comerţ Internaţional care are menirea să acorde asistenţă

tehnică de specialitate agenţilor economici în acţiunea de promovare a exporturilor; participarea

României la acorduri, convenţii şi organizaţii economico-financiare internaţionale. România este

membră GATT-OMC, UNCTAD, FMI, BIRD, BERD şi în această calitate, a contribuit şi va

contribui la îmbunătăţirea activităţii acestora, urmărind promovarea intereselor sale economice,

comerciale şi financiare.

Măsurile de stimulare efectivă a exporturilor se centrează pe scutirea sau restituirea TVA,

pe introducerea sistemului vamal draw-back, pe deschiderea unor noi surse de creditare-finanţare.

Rezumat

Modulul 1 al disciplinei Tranzacţii economice internaţionale prezintă aspecte privind

schimburile economice internaţionale. Unitatea de curs 1 reliefează principalele abordări ale

teoriei economice asupra schimburilor economice internaţionale ; relaţiile dintre schimburile

externe şi creşterea economică precum şi principalele trăsături ale comerţului mondial

contemporan. Toate teoriile formulate de-a lungul timpului au căutat să explice mecanismele

schimburilor internaţionale, să surprindă factorii care determină structura schimburilor

economice externe şi efectele produse de acestea asupra statelor participante. Astfel, sunt

prezentate fundamentele acestor teorii şi modul în care ele reuşesc să răspundă la întrebările

fundamentale ridicate de problema schimburilor economice internaţionale. Întrucât participarea

economiilor naţionale la schimburile economice externe reprezintă o condiţie şi o sursă

importantă pentru realizarea unei creşteri durabile, ea reprezintă un obiectiv important pentru

toate statele lumii. Sunt expuşi factorii care determină realzarea acestui obiectiv precum şi

documentele care cuantifică schimburile internaţionale ale unui stat. Pentru a se stabili dacă

evoluţia schimburilor unie ţări cu o alta este sau nu favorabilă, literatura de specialitate a introdus

indicatori ai raportului de schimb, a căror modalitate de calcul este prezentată în prima unitate de

34

Page 35: Tranzactii Economice Internationale

curs. Pe baza factorilor care influenţează evoluţia comerţului mondial, se conturează principalele

trăsături ale comerţului mondial contemporan. Ca o particularizare, unitatea de curs 1 se încheie

cu prezentarea trăsăturilor comerţului exterior al României în anii tranziţiei.

Unitatea de curs 2 se axează pe probleme privind riscurile economice care guvernează

schimburile economice externe şi pe principalele metode de evitare a lor. Mediul economic

internaţional este guvernat de risc şi incertitudine. Pentru a realiza tipologia riscurilor, s-au

utilizat mai multe criterii şi anume : natura lor, cauzele care le produc şi locul în care se produc.

Metodele şi tehnicile contractuale şi extracontractuale de protejare împotriva riscurilor vizează

riscul valutar şi riscul de preţ. Sunt prezentate aceste metode, cu accentuarea situaţiilor în care se

recomandă aplicarea lor. Aplicaţiile practice ajută la aprofundarea şi înţelegerea completă a

acestor metode şi tehnici.

Modulul se continuă cu unitatea de curs 3 care prezintă aspecte privind sistemele de

organizare ale comerţului exterior. În evitarea riscurilor comerciale care pot să apară în activitatea

de comerţ exterior, un rol deosebit de important îl joacă măsurile întreprinse la nivel de stat

privind organizarea schimburilor externe. Este expus rolul statului în organizarea schimburilor

economice externe şi mijloacele prin care el se poate implica. Modalităţile de organizare a

comerţului exterior sunt determinate de dimensiunile firmei, de intensitatea legăturilor economice

externe, de reglementările naţionale şi de alţi factori. Modulul prezintă ambele modalităţi de

organizare, şi anume schimburile economice directe şi indirecte, formele acestora, avantaje şi

dezavantaje şi comercianţii, respectiv societăţile de intermediere prin care se realizează. Ca o

particularizare, se prezintă succint organizarea schimburilor economice externe în România,

respectiv tendinţele principale care au marcat evoluţia comerţului exterior în perioada tranziţiei.

Sistemul relaţiilor economice internaţionale depinde în mod decisiv de sistemul

informaţional economic. Din acest motiv, modulul continuă, prin a aborda în unitatea de curs 4,

necesitatea informării cu privire la piaţă şi la partenerii externi, în momentul în care se încheie

contracte internaţionale. Studierea pieţei externe se realizează în mai multe etape, fiecare etapă

fiind prezentată succint. Situaţia conjuncturală se evidenţiază cu ajutorul unor indicatori care

ilustrează legături temporale Diversitatea metodelor concrete folosite în abordarea conjuncturală

a pieţelor internaţionale include corelări ale indicatorilor conjuncturali, balanţe, analiza şi

extrapolarea seriilor cronologice, anchete şi teste conjuncturale. Modulul analizează aceste

aspecte şi abordează conţinutul studiilor de piaţă prin prisma indicatorilor care permit evaluarea

cantitativă a dimensiunilor acesteia. Informarea asupra pieţei este strâns legată de programul de

marketing internaţional, astfel că este alocată o atenţie specială şi elementelor ce ţin de mixul de

marketing. În realizarea de contracte externe, firmele trebuie să cunoască modul în care se

35

Page 36: Tranzactii Economice Internationale

desfăşoară procesul negocierii. Sunt redate astfel, o parte din principiile, tehnicile şi cursele

folosite în negocieri.

Ultima parte a modulului, respectiv unitatea de curs 5, tratează aspecte privind sistemul

politicilor comerciale externe, care vizează sfera relaţiilor economice externe. Prin intermediul

politicii comerciale, statul realizează funcţia sa externă. Sunt redate principalele tipuri de politici

comerciale- autarhia, liberul schimb şi protecţionismul şi instrumentele politicilor comerciale,

respectiv instrumentele tarifare şi instrumentele netarifare. Aceste instrumente au rolul de a limita

importurile. Practica mondială a demonstrat că pe lângă aceste măsuri, sunt necesare măsuri şi

reglementări promoţionale şi de stimulare a exporturilor. Este realizată o prezentare sistematică a

rolului, principiilor şi influenţelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului în procesul de

modernizare a economiei mondiale.

În încheiere, se etalează aspectele privind politica comercială a României în tranziţia spre

economia de piaţă, respectiv funcţiile tarifului vamal de import şi condiţiile determinate de

strategia de dezvoltare naţională.

Teme de control

Unitatea de curs 1

1. Participarea economiilor naţionale la circuitul economic mondial: a. nu modifică

condiţiile economice interne; b. poate constitui un factor favorizant al creşterii economice

interne; c.nu mai reprezintă o prioritate datorită “noului protecţionism”; d.se poate

constitui într-o frână a dezvoltării economice sustenabile; e. duce la reducerea ratei

interne a creşterii economice.

2. Schimburile economice externe: a. permit valorificarea superioară a capacităţilor

productive interne; b. se justifică numai în relaţiile dintre state cu niveluri diferite de

dezvoltare; c. pot asigura completarea ofertei interne de bunuri de producţie şi consum; d.

nu favorizează creşterea calităţii ofertei interne de bunuri şi servicii; e. pot diminua gradul

de satisfacere a nevoilor de consum interne.

3. Participarea la fluxurile comerciale internaţionale: a. prezintă mai multe riscuri decât

avantaje pentru statele în curs de dezvoltare; b. poate duce la obţinerea unor economii de

scară pentru industriile exportatoare; c. constituie un obstacol în calea difuzării

36

Page 37: Tranzactii Economice Internationale

progresului tehnic, datorită riscurilor suplimentare care apar odată cu licenţierea; d. este o

necesitate obiectivă pentru orice economie naţională; e. este inutilă pentru economiile

mari.

4. Fluxurile comerciale: a. Nord – Nord reprezintă schimburi între ţările capitaliste

dezvoltate; b. Nord – Sud constituie o reminiscenţă a sistemului colonial care trebuie

abandonată, deoarece contribuie la pauperizarea statelor în curs de dezvoltare; c. Est –

Vest au cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimul deceniu; d. Sud – Sud nu pot contribui

la dezvoltarea economică a statelor sărace; e. Est – Est au crescut în amploare în ultimul

deceniu.

5. Gradul de acoperire al importurilor prin exporturi se calculează ca: a. produs între

valoarea producţiei interne şi valoarea importurilor unui stat; b. raport procentual între

valoarea importurilor în preţuri FOB şi valoarea exporturilor în preţuri CIF; c. diferenţă

între exporturile şi importurile unei ţări; d. raport procentual între valoarea exporturilor în

preţuri FOB şi valoarea importurilor în preţuri CIF; e. niciuna dintre formulele de mai sus.

6. Indicele raportului de schimb al unei ţări: a. se determină ca raport procentual între

indicele preţurilor importurilor şi indicele preţurilor exporturilor; b. se determină ca raport

procentual între indicele preţurilor exporturilor şi indicele preţurilor importurilor; c. poate

indica dacă schimburile comerciale au fost avantajoase sau nu; d. exprimă cantitatea de

exporturi necesară pentru a achita importurile; e. indică necesarul valutar pentru

finanţarea schimburilor externe.

7. Diviziunea internaţională a muncii şi specializarea economică: a. sunt procese care au

cunoscut de-a lungul timpului mutaţii de structură importante; b. sunt posibile numai în

cazul economiilor dezvoltate; c. sunt profitabile numai în cazul economiilor relativ mici; d.

sunt stabilite periodic, în cadrul unor consultări economice multilaterale; e. nu mai sunt

caracteristice economiilor moderne.

8. În perioada postbelică, schimburile comerciale internaţionale s-au aflat sub incidenţa a

numeroşi factori, printre care: a. eşecul organismelor internaţionale în a asigura

liberalizarea treptată a fluxurilor comerciale; b. liberalizarea treptată a schimburilor

comerciale; c. creşterea continuă a protecţionismului tarifar; d. diversificarea

tehnicilor de comercializare internaţională; e. niciunul din factorii de mai sus.

9. Comerţul mondial contemporan este caracterizat de : a. o creştere a proporţiei produselor

agricole în totalul schimburilor; b. o diminuare a ponderii sectorului terţiar în totalul

schimburilor; c. o scădere accentuată a contribuţiei statelor în curs de dezvoltare la

37

Page 38: Tranzactii Economice Internationale

exporturile de produse manufacturate; d. stagnarea nivelului valoric total al schimburilor

în ultimele decenii; e. un ritm ridicat de creştere în termeni reali şi valoric.

10. Ce fluxuri comerciale sunt favorizate de aprecierea monedei naţionale? a. exporturile pentru

că devin mai ieftine; b. exporturile pentru că aduc profituri mai mari; c. importurile

deoarece se ieftinesc; d. aprecierea monedei avantajează toate fluxurile comerciale externe;

e.toate răspunsurile de mai sus sunt greşite.

Unitatea de curs 2

1. Riscul economic reprezintă: a) o alternativă (cealaltă fiind şansa) a condiţiilor de

finalizare a unei afaceri comerciale; b) o metodă eficace de protecţie împotriva

fluctuaţiilor valutare; c) un mod de prevenire a deprecierii monedei naţionale în raport cu

alte monede; d) o tehnică folosită în operaţiunile la termen; e) o metodă de evaluare a

pieţei internaţionale.

2. După natura lor, riscurile pot să fie: a) riscuri naturale, politice, administrative, de

management, contractuale, de preţ şi valutare; b) naturale şi economice; c) cu conţinut

economic şi de altă natură; d) interne şi internaţionale; e) privind bonitatea agentului

economic, privind fluctuaţiile valutare, riscuri comerciale

3. În ce situaţie apare riscul valutar pentru un exportator (creditor)? a) atunci când, la data

încasării sumei, valuta în care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mare decât

la momentul încheierii contractului; b) atunci când, la data încasării sumei, preţul

internaţional al produsului comercializat prezintă variaţii foarte mari; c) atunci când, la

data încasării sumei, valuta în care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mică

decât la momentul încheierii contractului; d) numai în situaţia în care în contract se

menţionează posibilitatea utilizării acreditivului back to back; e) riscul valutar nu poate să

se manifeste pentru un exportator.

4. În ce situaţie apare riscul valutar pentru un importator (debitor)? a) atunci când, la data

încasării sumei, valuta în care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mică decât

la momentul încheierii contractului; b) în situaţia în care consolidarea valutară se

efectuează folosind moneda unei ţări terţe; c) când tranzacţia se încheie în mai puţin de 48

de ore; d) numai dacă se recurge la plata în produse rezultate; e) atunci când, la data

încasării sumei, valuta în care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mare decât

la momentul încheierii contractului;

38

Page 39: Tranzactii Economice Internationale

5. Clauza valutară presupune: a) fixarea unui preţ ferm, într-o valută convertibilă; b) evitarea

efectuării de plăţi în valută şi recurgerea la operaţiuni în regim de contrapartidă; c)

alegerea monedei de contract; d) legarea valutei în care se efectuează plata/încasarea de o

altă valută, de un “coş valutar”, sau de o monedă internaţională; e) toate variantele de

mai sus sunt corecte.

6. Relaţia de calcul a coeficientului de fluctuaţie, valabilă pentru valutele care cotează

indirect este: a) Kf = (C0/C1 – 1)x100; b) Kf = (C0/C1 +1)x100; c) Kf = (C1/C0 – 1)x100; d)

Kf = C0/C1 – 100; e) Kf = Kfi/(n – 100).

7. Pentru un exportator, riscul de preţ apare în situaţia în care: a) între intervalul dintre

contractare şi plată valuta plăţii a suferit o depreciere; b) în intervalul dintre momentul

contractării şi cel al încasării, a avut loc o creştere de preţ pe plan internaţional; c) preţul

produsului se determină pe baza clauzei privind alegerea monedei de contract; d) se

decide utilizarea clauzei coş valutar simplu, deoarece se alege o singură valută ca etalon;

e) toate răspunsurile de mai sus sunt corecte.

8. Operaţiunile la vedere sunt iniţiate, de regulă, în următoarele scopuri: a) obţinerea de

valută necesară unor plăţi internaţionale; b) respectarea principiilor O.M.C. privind

“transparenţa” relaţiilor comerciale; c) modificarea structurii disponibilităţilor în valută

potrivit unor criterii de optimizare; d) asigurarea legăturii între operaţiunile de hedging cu

marfă şi operaţiunile paralele; e) în cadrul clauzei de consolidare a valorii (“buy-back”).

9. Cum se realizează operaţiunile la termen complexe pe piaţa valutară? a) prin combinarea

unei operaţiuni propriu-zisă cu marfă fizică, cu o operaţiune executabilă printr-un contract

la termen; b) prin vânzarea fizică a unui produs simultan cu cumpărarea unui număr de

contracte la termen echivalente în unităţi fizice; c) prin efectuarea simultană a două

operaţiuni valutare: una de vânzare şi alta de cumpărare, la scadenţe diferite; d) prin

stabilirea unui termen de valabilitate a “coşului valutar” negociat; e) toate răspunsurile de

mai sus sunt greşite.

10. Care din următoarele elemente reprezintă tehnici contractuale de prevenire şi diminuare a

riscului valutar? a) operaţiunile la termen pe piaţa valutară; b) hedging-ul cu marfă; c)

utilizarea acreditivului irevocabil confirmat; d) introducerea unei marje asiguratorii în

preţ; e) anticiparea sau întârzierea efectuării plăţii sau încasării.

Unitatea de curs 3

39

Page 40: Tranzactii Economice Internationale

1. Implicarea statului în organizarea şi desfăşurarea schimburilor economice externe: a. este

specifică doar statelor cu economie centralizată; b. vizează urmărirea şi aprobarea fiecărei

tranzacţii internaţionale; c. vizează în principal definirea cadrului juridic şi

compatibilizarea reglementărilor interne cu uzanţele internaţionale; d. trebuie să

urmărească conservarea monopolului statului aspra comerţului exterior; e. diferă de la ţară

la ţară.

2. În ce constă avantajul principal al formelor directe de organizare a comerţului exterior? a.

creează posibilitatea sporirii impozitelor plătite de firmele exportatoare; b. se pot obţine

informaţii de calitate asupra pieţei şi preţurile cele mai avantajoase; c. se elimină

cheltuielile mari necesare întreţinerii aparatului propriu de comerţ exterior; d. se poate

spori gradul de adaptare a producţiei la cerinţele pieţei; e. toate răspunsurile sunt greşite.

3. Printre funcţiile specifice direcţiilor de export – import independente se numără: a.

prospectarea pieţei internaţionale; b. contactarea investitorilor externi; c. asigurarea

unui nivel tehnic corespunzător al producţiei; d. negocierea tranzacţiilor internaţionale; e.

prospectarea pieţei interne a bunurilor intermediare.

4. Comercianţii de intermediere acţionează: a. în nume propriu, dar pe contul şi riscul

clientului; b. în numele clientului, dar pe cont şi risc propriu; c. în numele şi pe contul

clientului, dar pe risc propriu; d. în numele asociaţiei profesionale pe care o reprezintă,

dar pe cont şi risc propriu; e. în numele, pe contul şi riscul clientului.

5. Apelarea la comercianţii de intermediere în cadrul schimburilor directe prin delegare

prezintă ca dezavantaje, următoarele: a. beneficiile comercianţilor pot fi afectate dacă nu

se acordă exclusivitatea; b. beneficiile exportatorilor sunt diminuate prin plata

comisionului; c. comercianţii de intermediere nu au contact cu alţi furnizori din amonte;

d. exportatorii sunt lipsiţi de contactul direct cu pieţele de desfacere; e. monopolizarea

pieţelor anumitor mărfuri de către firmele comerciale de intermediere.

6. Printre cele mai importante elemente ale contractului de comision, se pot menţiona: a.

comisionul; b. garanţia referitoare la stocul din depozit; c. localizarea depozitelor

comisionarului, în cazul în care acestea există; d. acordul furnizorilor din amonte, în cazul

clauzei de exclusivitate; e. delcrederea.

7. În cadrul contractului de comision, delcrederea reprezintă: a. garanţia referitoare la stocul

din depozitul comisionarului; b. o retribuire adiţională a comisionarului pentru preluarea

riscului valorificării pe credit a mărfurilor; c. comisionul cuvenit intermediarului; d. o

40

Page 41: Tranzactii Economice Internationale

sumă suportată de către comisionar; e. o economie realizată de către comitent, ca urmare a

vânzării pe credit.

8. Particularităţile principale ale contractului de reprezentare sau de agent faţă de contractele

altor intermediari sunt următoarele: a. brokerii acţionează în nume şi pe risc propriu; b.

reprezentanţii acţionează în nume şi pe risc propriu; c. reprezentanţii nu participă ca parte

la contractul de vânzare-cumpărare; d. între reprezentant şi comitent există de regulă

relaţii de durată; e. între reprezentant şi comitent nu există de regulă relaţii de durată.

9. Curtajul reprezintă: a. o cotă procentuală din valoarea contractului sau pe unitate

cantitativă, cuvenită brokerilor; b. o cotă procentuală din valoarea contractului sau pe

unitate cantitativă, cuvenită reprezentanţilor sau agenţilor; c. retribuţia curtierilor pentru

intermedierea contractelor de vânzare-cumpărare; d. plata suplimentară datorată

comitenţilor pentru creditele comerciale acordate; e. niciunul dintre răspunsurile de mai

sus.

10. Cesionarea poate îmbrăca următoarele forme: a. cesionare obişnuită, în care producătorul

îşi rezervă dreptul de a vinde şi prin alte reţele decât cele ale intermediarului; b. cesionare

autentică, în care producătorul autentic al bunului este unicul îndreptăţit să distribuie

mărfurile; c. cesionare deschisă sau închisă, după forma de comercializare; d. cesionare

simplă sau multiplă, după numărul intermediarilor; e. toate variantele de mai sus sunt

corecte.

Unitatea de curs 4

1. Care este finalitatea pe care urmăreşte un studiu de conjunctură? a. acumularea unui

volum cât mai mare de informaţii despre concurenţă; b. elaborarea strategiei produsului

pe piaţa respectivă; c. determinarea ciclului de viaţă al produsului; d. caracterizarea

perspectivelor evoluţiei pieţei respective; e.toate răspunsurile sunt corecte.

2. Având în vedere faptul că indicatorii conjuncturali relevă legături temporale, aceştia pot

fi: a. indicatori simpli şi complecşi; b. indicatori ai pieţei bunurilor de consum sau ai

pieţei bunurilor de folosinţă îndelungată; c. indicatori avansaţi, concomitenţi sau

întârziaţi; d. indicatori avansaţi şi indicatori mai puţin performanţi; e. indicatori statici şi

dinamici.

3. Indicatorii conjuncturali avansaţi: a. relevă evoluţia mai rapidă a unor componente ale

conjuncturii decât dinamica de ansamblu a acesteia; b. relevă evoluţia mai lentă a unor

41

Page 42: Tranzactii Economice Internationale

componente ale conjuncturii decât dinamica de ansamblu a acesteia; c. caracterizează cu

un grad mai ridicat de fidelitate evoluţia pieţei decât ceilalţi indicatori; d. pot fi utilizaţi

numai în domeniul construcţiilor sau lucrărilor cu o durată de finalizare relativ

îndelungată; e. ajung la un anumit nivel după ce conjunctura generală a depăşit nivelul

respectiv.

4. Starea conjuncturală generală a pieţei poate fi influenţată de un întreg ansamblu de factori,

care, din punct de vedere al duratei diferite în care acţionează, se pot împărţi în factori: a.

concomitenţi, avansaţi şi întârziaţi; b. de durată, ciclici şi aleatori; c. aleatori şi nealeatori;

d. simpli şi complecşi; e. direcţi şi indirecţi.

5. Printre metodele cele mai folosite de studiere a conjuncturii economice se numără: a.

corelarea indicatorilor; b. metoda bilanţurilor; c. ancheta de conjunctură; d. corelarea

balanţelor; e. niciuna dintre cele enumerate mai sus.

6. Potenţialul de import: a. se poate exprima prin numărul cumpărătorilor potenţiali ai unui

produs; b. se determină ca raport între volumul mediu probabil al importului şi preţul

mediu de import; c. se calculează ca produs între numărul importatorilor potenţiali,

volumul mediu probabil al importului şi preţul mediu de import; d. reprezintă o parte a

potenţialului de absorbţie al pieţei; e. include potenţialul de absorbţie al pieţei.

7. Capacitatea pieţei: a. reprezintă mărimea globală a cererii sau ofertei teoretice de mărfuri;

b. este inclusă în potenţialul pieţei; c. este inclusă în volumul pieţei; d. poate fi

determinată numai pentru importuri; e. relevă gradul de saturare al unei pieţe.

8. Segmentarea pieţelor externe se poate face în funcţie de: a. cota de piaţă a concurenţilor

principali; b. caracteristicile socio-economice ale ţintei; c. capacitatea de export a pieţei

ţintă; d. caracteristicile mărfii; e. toate criteriile de mai sus.

9. Printre efectele principale ale standardizării produselor se numără şi următoarele: a.

încurajează creativitatea şi inovarea; b. antrenează costuri de marketing suplimentare; c.

generează economii îndeosebi în fazele de producţie şi de marketing; d. face inutilă

segmentarea pieţelor; e. descurajează consumul de masă.

10. În cadrul negocierilor internaţionale, strategia “fără concesii”: a. este echivalentă

strategiei “win-win”; b. poate fi aplicată numai atunci când părţile participante la tratative

au puteri egale; c. poate fi aplicată mai ales atunci când părţile participante la tratative au

puteri inegale; d. este bazată pe identificarea intereselor comune ale părţilor; e. presupune

obţinerea unor concesii importante prin însumarea treptată a unor concesii mai mici.

42

Page 43: Tranzactii Economice Internationale

Unitatea de curs 5

1. Funcţiile de promovarea şi de protecţie sunt compatibile într-un sistem coerent de

reglementări comerciale? a. nu, pentru că nu se poate realiza - în mod simultan - atât

stimularea cît şi protecţia schimburilor externe; b. da, pentru că se aplică diferenţiat , de la

o ţară la alta; c. nu, pentru că ar produce discriminarea comercială a unor parteneri; d. da,

pentru că se aplică unor fluxuri comerciale distincte; e. nu, pentru că întreprinderile

indigene nu sunt avantajate de taxele vamale mari la importuri.

2. Efectul protecţionist al taxelor vamale se produce în situaţiile în care : a. gradul de

protecţie efectivă este mai mare decât protecţia nominală; b. nivelul protecţiei efective

încurajează importurile de produse de bază; c. costul total al importurilor depăşeşte preţul

produselor indigene similare; d. nivelul protecţiei nominale este mai mic de 100% pentru

a încuraja importurile; e. toate răspunsurile sunt corecte.

3. Taxele vamale de export se utilizează în scopul : a. descurajării importurilor de

completare ; b. protejării produselor indigene de concurenţa celor străine; c. reducerii

tentativelor de evaziune fiscală; d. pentru corelarea preţurilor produselor de import cu cele

indigene; e. toate răspunsurile de mai sus sunt: e1. corecte; e2. false;

4. Taxele vamale “ ad valorem” se utilizează mai frecvent decît cele “specifice”, deoarece: a.

taxele “ad valorem” se percep asupra importurilor; b. taxele “ad valorem” au efecte

protecţioniste mai puternice; c. taxele “ad valorem” permit realizarea de venituri sigure

pentru bugetul de stat; d. perceperea “ ad valorem” este mai simplă; e. toate răspunsurile de

mai sus sunt : e1. corecte; e2. false;

5. Taxele compensatorii se utilizează pentru : a. corelarea preţurilor produselor de export cu

cele ale pieţei mondiale; b. pentru descurajarea importurilor neperformante; c. pentru

anularea efectului subvenţiilor acordate în ţara de origine a mărfurilor; d. pentru

majorarea veniturilor bugetului local; e. folosirea taxelor compensatorii este interzisă prin

acorduri internaţionale.

6. Taxele antidumping se practică în scopul : a. eliminării tentativelor de evaziune fiscală; b.

sancţionării practicilor comerciale neloiale în domeniul preţurilor; c. descurajării

importurilor de produse “sensibile” d. sporirii competitivităţii produselor indigene; e.

toate răspunsurile de mai sus sunt corecte.

7. Tariful vamal asimilat se utilizează : a. în toate situaţiile în care legăturile comerciale

dintre două ţări sunt foarte puternice; b. pentru facilitarea integrării statului respectiv într-

o “zonă” comercială de mare interes; c. pentru a facilita asimilarea noilor tehnologii de

43

Page 44: Tranzactii Economice Internationale

fabricaţie; d. pentru a respecta unele norme internaţionale; e. toate răspunsurile de mai sus

sunt : e1. corecte; e2.false.

8. Crearea de fluxuri comerciale se produce: a. prin înlocuirea furnizorilor tradiţionali(mai

competitivi) ; b. prin realizarea de acorduri de cooperare în producţie; c. prin încurajarea

schimburilor cu ţările în curs de dezvoltare; d. prin renunţarea la taxele vamale de export;

e. prin înlocuirea furnizorilor mai puţin competitivi cu alţii mai performanţi.

9. Efectul de armonizare al taxelor vamale se obţine prin: a. folosirea metodei “liniare” de

reducere tarifară; b. alinierea la standardele internaţionale a formalităţilor vamale; c.

diminuarea diferenţelor mari între nivelurile taxelor vamale la acelaşi produs; d. folosirea

unui nivel foarte apropiat al taxelor vamale pentru acelaşi produs; e. formarea de uniuni

vamale.

10. Restricţiile netarifare sunt utilizate pentru: a. efectele protecţioniste mai sigure pe care le

produc; b. a compensa eficienţa mai scăzută a taxelor vamale; c. (că) oferă posibilităţi mai

largi de control asupra comerţului exterior; d. (că) asigura posibilitatea diferenţierii mai

“rafinate’ a politicii comerciale; e. toate răspunsurile de mai sus sunt : e1.corecte; e2.

false;

Bibliografia

1. Bari, Ioan, Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994

2. Bhagwati, Jagdish, VERs, Quid Pro Quo DFI and VIEs: Political-Economy-Theoretic

Analyses, International Economic Journal 1 (1987):1-14

1. Brander, J.A, Krugman P. - A Reciprocal Dumping Model of International Trade, Journal of

International Economics, 1983

2. Bye, Maurice, De Bernis, Gėrard Dastanne, Relations Economiques Internationales, Editions

Dalloz, Paris, 1987

3. Ciobanu, Gheorghe (coord.), Tranzacţii Economice Internaţionale, Universitatea “Babeş-

Bolyai” Cluj-Napoca, 2004, ISBN: 973-86547-8-5

4. Grubel, H.G., Lloyd., P.J., Intra-industry Trade, Mac Millan, London 1975

5. Işan, Vasile, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economica, 2004

6. Jacques, Henry , La theorie du commerce exterieur dans le temps historique, PUF, 1991

44

Page 45: Tranzactii Economice Internationale

7. Krugman, Paul, A Model of Inovation, Technology Transfer, and the World Distribution of

Income, Journal of Political Economy, 2 ,1979

8. Krugman , Paul, Obstfeld, International Economics, New York 1994

9. Lindert, Peter, Economie internationale, 8é edition, Paris, 1990

10. Marin, George, Puiu, Alexandru, (coordonatori), Dicţionar de relaţii economice

internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993,

11. Mănăilă, Adrian, Companiile offshore sau economia fiscală legală, Editura All Beck, 1999

12. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, ISBN: 973-590-

662-7

13. Posner, M., International Trade and Technical Change, Oxford Economic Papers, Oct.1961

p.323-341

14. Rainelli, Michel , Comerţul internaţional, Ed.Humanitas, 1992

15. Reich, Robert , Munca Naţiunilor, Ed.Paideia, Bucureşti, 1996

16. Ricardo, David, Opere alese, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1950

17. Roberts – Craig , Paul, A growing menace to free trade: U.S. Sanctions, Business Week,

Nov.24, 1997

18. Rotariu, Ioan (coord.), Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de funcţionare,

Editura Mitron, 2001

19. Sută , Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed.

All, Bucureşti, 1995

20. Vernon, Raymond, “International Investment and International Trade in the Product

Cycle”, Quarterly Journal of Economics, mai 1966

21. Winters, Alan W., International Economics, 4th Edition, Routhledge, London, 1994.

* * * WTO – Annual report 2001-2005

* * * Anuarul Statistic al Romaniei 2000, Institutul Naţional de Statistică

Modulul 2

TEHNICI ŞI MECANISME ÎN TRANZACŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

45

Page 46: Tranzactii Economice Internationale

Obiective urmărite:

Studierea acestui modul are ca obiective familiarizarea studenţilor cu problematica

microeconomică, cu particularităţile şi mecanismele de realizare a tranzacţiilor comerciale

externe. Mai întâi se abordează problematica vânzărilor internaţionale şi a încheierii contractelor

de vânzare internaţională, ceea ce presupune cunoaşterea elementelor de conţinut şi a clauzelor

cuprinse în acestea privitoare la cantitatea şi calitatea bunurilor ce fac obiectul contractului,

condiţiile de livrare, preţurile precum şi mecanismul plăţilor externe. În aceeaşi manieră se

prezintă în următoarea unitate de curs conţinutul operaţiunilor comerciale combinate (în

contrapartidă) făcând distincţia între ceea ce reprezintă operaţiuni paralele şi compensaţii propriu-

zise, precum şi a ceea ce diferenţiază barterul de clearing. Următoarea unitatea de curs prezintă

problemele legate de transferul de tehnologie, de tranzacţiile specializate pe comerţul cu

brevete de invenţii şi inovaţii, pe know-how, franchising şi leasing, precum si tehnica licitaţiilor,

punându-se accentul pe aspectele cu caracter practic nemijlocit. Un capitol distinct este consacrat

tranzacţiilor de bursă şi activităţii la bursele de mărfuri şi valori oferind studenţilor elementele

necesare înţelegerii operaţiunilor bursiere, a modului în care acestea se desfăşoară, precum şi a

modului în care aceste operaţiuni se pot folosi pentru obţinerea de câştiguri atunci când acestea

au o natură pur speculativă, sau urmăresc acoperirea împotriva unor riscuri.

Recomandări pentru studiu:

Pentru a accentua valenţele practice ale studierii acestui modul al cursului de Tranzacţii

Economice Internaţionale, studenţilor la această formă de învăţământ, care sunt deja angajaţi în

activitatea economică nemijlocită li se recomandă să folosească pentru ilustrarea caracteristicilor

operaţiunilor studiate, documente de firmă, contractele concret încheiate cu partenerii,

documentele bancare ce arată modalităţile de plată folosite, mergând de la ordine de plată, la

acreditive documentare. La acestea adăugându-se presa economică de specialitate, în special

pentru ilustrarea operaţiunilor bursiere, precum şi a site-urilor de internet ale marilor burse de

mărfuri şi valori din lume.

Rezultate aşteptate:

În urma studierii acestui modul studenţii vor dobândi cunoştinţele necesare pentru ca în

activitatea practică să poată aprecia care sunt elementele concrete ce trebuiesc specificate pentru

46

Page 47: Tranzactii Economice Internationale

ca interesele firmei, indiferent de tipul de tranzacţie în care este implicată, să poată fi urmărite

astfel încât eficienţa să fie maximă. Astfel studenţii vor înţelege care sunt clauzele de determinare

a calităţii se pot folosi în mod concret într-un contract în funcţie de marfa ce face obiectul

contractului; care este clauza de livrare adecvată unei situaţii concrete, precum şi modalitatea de

plată preferabilă pentru a avea siguranţa încasării sumelor. De asemenea studierea acestui modul

le va oferi studenţilor, abilităţile necesare pentru a judeca în cunoştinţă de cauză avantajele şi

dezavantajele implicării în tranzacţii în contrapartidă, sau în tranzacţii special de genul

transferului de tehnologie, al leasingului sau participarea la licitaţii internaţionale fie ele de

vânzare sau de cumpărare. În plus studierea acestui modul le va asigura deschiderea necesară

pentru a putea înţelege lumea fascinantă a burselor şi le va oferi elementele necesare pentru a

putea interpreta datele privind evoluţia acestui sector atât de dinamic al economiei.

Unitatea de curs 6:

Tema: Contractul de Vânzare Internaţională

1.Caracteristicile generale ale contractului de vânzare internaţională

Schimburile economice externe se concretizează în principiu în acte de vânzare-

cumpărare a căror suport juridic îl reprezintă contractele de vânzare internaţională.

47

Page 48: Tranzactii Economice Internationale

Contractul de vânzare internaţională este un act juridico-economic prin care una din

părţi (vânzătorul, adică exportatorul) se obligă să transmită proprietatea asupra unui bun

al său specificat celeilalte părţi (cumpărătorului, adică importatorului, care aparţine unui

alt stat) şi care la rândul său se obligă să plătească preţul stabilit ca valoare a bunului

tranzacţionat, respectiv a contractului.

Ca rezultat al procesului de negociere între parteneri de contractle de vânzare au unele

caracteristici specifice vânzării din dreptul intern, dar şi elemente specifice mediului internaţional

în care contractul se va realiza. Astfel, contractul de vânzare internaţională este bilateral,

consensual, sinalagmatic, translativ de proprietate, cu titlu oneros.

În practica negocierii şi contractării internaţionale se utilizează aşa-numitul contract tip,

practică ce conferă comercianţilor o serie de avantaje legate de durata şi dificultatea procesului de

negociere, claritatea formulării, omisiunea unor clauze importante sau chiar interpretarea

acestora.

CONTRACTUL TIP este un model de contract standardizat care poate fi completat

sau modificat de comun acord de către negociatori şi la care părţile fac referinţă.

2 Clauze şi condiţii ale contractelor de vânzare internaţională

Ca regulă generală, contractul comercial internaţional este consacrat printr-un act scris.

Principalele componente de fond ale contractului de vînzare internaţională sunt clauzele şi condi-

ţiile contractuale.

CLAUZELE ŞI CONDIŢIILE CONTRACTUALE reprezintă prevederi cuprinse în conţinutul

contractului care reglementează strict toate condiţiile de desfăşurare efectivă (realizare) a

tranzacţiei comerciale; sunt o expresie detaliată a acordului de voinţă realizat între părţi cu

privire la aspectele asupra cărora s-a convenit (obiect, preţ, durată, reglementarea diferendelor,

exonerarea de răspundere, etc.).

Contractele comerciale cuprind două categorii de clauze:

a). clauze esenţiale - sînt cele în absenţa cărora contractul nu este valabil încheiat (clauzele

referitoare la părţile contractului, la obiect sau la preţ);

b). alte clauze

ANEXELE la contract detaliază o serie de aspecte tehnice, financiare sau juridice. De

regulă, anexele cuprind contracte conexe, documente suport (piese aferente brevetelor, mărcilor,

rezultate ale auditului, etc.) sau documente de plată.

Obiectul contractului; condiţii de ambalare şi marcare

48

Page 49: Tranzactii Economice Internationale

OBIECTUL CONTRACTULUI este reprezentat de marfa asupra căreia se poartă negocierile

şi care va trece în proprietatea cumpărătorului după ce acesta va achita preţul convenit

vânzătorului, în conformitate cu prevederile contractuale. Identificarea exactă a obiectului

tranzacţiei constă în stabilirea aspectelor legate de tipul de marfă, cantitate, calitate, ambalaj şi

precizarea obligaţiilor părţilor referitoare la acestea.

Denumirea mărfii care face obiectul contractului trebuie astfel specificată încât să nu lase

loc interpretărilor subiective.

Cantitatea mărfii se determină prin folosirea unităţilor de măsură adecvate, în funcţie de

uzanţele cu privire la măsuri şi greutăţi de pe piaţa clientului. De asemenea în contract trebuie

să se prevadă locul unde va fi determinată cantitatea şi documentul care să ateste ce cantitate a

expediat exportatorul.

În contracte există alte două aspecte de mare importanţă: ambalarea şi marcarea

mărfurilor pentru export. Tipul de ambalaj este negociabil şi se stabileşte în funcţie de

caracteristicile mărfii ambalate şi de condiţiile de transport. Ambalajul de export are şi o

importantă funcţie promoţională, alături de cele de protecţie, facilitarea manipulării, a

transportului şi chiar a consumului.

Marcarea ambalajului este o altă cerinţă importantă uzitată în contractul extern; aceasta

trebuie să asigure identificarea exportatorului şi a tipului de marfă, uneori şi a importatorului.

Contractul cuprinde descrierea amănunţită a marcajelor: conţinut, limba utilizată, locul şi modul

de aplicare, în unele cazuri specificarea şabloanelor de marcare, a etichetelor, vignetelor sau a

ambalajelor individuale special imprimate.

Marca de fabrică sau de comerţ este un element distinctiv utilizat pentru a desemna un produs

care formează obiectul proprietăţii comerciale. Marca de fabrică indică provenienţa produsului,

constituind totodată şi o garanţie puternică în privinţa calităţii produsului respectiv; face obiectul

protecţiei drepturilor de proprietate industrială şi poate fi comercializată.

2.Clauzele şi condiţiile cu privire la calitatea mărfurilor

Calitatea mărfurilor este unul din elementele cheie ale succesului într-o operaţiune de

export import ; calitatea mărfurilor este negociabilă. Din momentul în care părţile au convenit

asupra unei anume calităţi ( determinate şi verificabile în baza unei din clauzele şi metodele care

vor fi prezentate în continuare) a mărfurilor ce trebuie să fie livrate, respectarea acestei clauze

este cea mai importantă obligaţie contractuală a exportatorului.

Calitatea mărfurilor se determină prin mai multe metode:

1). determinarea calităţii mărfii pe bază de descriere

2). determinarea calităţii prin mostre O variantă specială este mostra sondă.

49

Page 50: Tranzactii Economice Internationale

3). determinarea calităţii mărfii pe bază de tipuri şi denumiri uzuale

4). determinarea calităţii prin indicarea mărcii de fabrică, a celei de comerţ sau serviciu

5). determinarea calităţii pe baza vizionării mărfii - constă în examinarea directă a mărfii de

către cumpărător, şi poate avea două variante: - vânzarea-cumpărarea cu clauza văzut-plăcut sau

vânzarea-cumpărarea cu clauza după încercare

6). determinarea calităţii prin utilizarea unor clauze (formule) consacrate - constă în

prevederea în contract a următoarelor clauze posibile: formula "tel quel" ; clauza "sănătoasă la

descărcare" (sound delivered sau S.D.) ; clauza "comerţului cu secară" (rye terms sau R.T.)

3 Condiţiile de livrare

În cadrul derulării contractelor comerciale internaţionale sunt foarte importante

prevederile convenite de către părţi privind livrarea mărfurilor ce fac obiectul tranzacţiei, adică

acele condiţii legate de determinarea locului şi momentului în care o dată cu trecerea mărfurilor

de la vânzător la cumpărător are loc şi transferul cheltuielilor şi al riscurilor pe care le implică

livrarea.

CONDIŢIILE DE LIVRARE sunt prevederi contractuale care stabilesc obligaţiile şi

răspunderea părţilor în legătură cu formalităţile şi cheltuielile necesare pe parcursul expediţiei

mărfurilor de la exportator la importator, precum şi riscurile suportate pe timpul transportului

(inclusiv cele legate de stocarea, încărcarea, transbordarea, stivuirea, descărcarea mărfurilor).

Negocierea condiţiilor de livrare presupune din partea fiecăruia dintre comercianţi o

echipă de negociatori foarte bună precum şi asumarea unor riscuri esenţiale: omiterea unor

aspecte importante, exprimarea insuficient de precisă a unor obligaţii (care poate da naştere unor

interpretări pertinente), etc., riscuri care se pot finaliza în litigii greu de soluţionat.

Termenii INCOTERMS au fost acceptaţi de majoritatea comercianţilor, mai puţin cei

britanici şi americani. Aceştia din urmă utilizează începând din 1941 un alt cod de termeni

denumit R.A.F.T.D. (Revised American Foreign Trade Definitions), cuprinzând 8 termeni de

livrare.

Regulile INCOTERMS au fost revizuite în 1953, 1967, 1976, 1980, 1990 şi 2000 în

sensul adăugării unor termeni sau comasării altora; astfel, din 2001 se aplică noul sistem ce

cuprinde 13 termeni uzuali, care prin colaborarea Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris

(C.C.I.) cu Organizaţia Naţiunilor Unite au o denumire standard şi o abreviere consacrată (din 3

litere). Folosirea termenilor INCOTERMS nu este subînţeleasă, fiind necesar ca în contractul

comercial partenerii să menţioneze expres şi fără echivoc referirea la un anume termen şi

versiunea documentului C.C.I. în care acesta este cuprins.

50

Page 51: Tranzactii Economice Internationale

Astfel, regulile INCOTERMS fac referiri exprese asupra tuturor etapelor şi operaţiunilor

unei livrări internaţionale, şi anume:

1. Obligaţiile ferme ale părţilor contractante

2. Cheltuielile cu ambalarea mărfurilor de export

3. Controlul cantitativ şi calitativ al mărfii

4. Locul şi momentul trecerii cheltuielilor şi riscurilor de la vânzător la cumpărător.

5. Transportul mărfii şi avizarea partenerilor contractuali:

6. Încheierea contractului de transport internaţional şi obţinerea documentelor legate de

livrare;

7. Obţinerea altor documente aferente exportului sau importului

8. Asigurarea vămuirii mărfurilor şi plata taxelor vamale.

Uzanţele INCOTERMS cuprind 4 clase distincte de termeni comerciali:

- clasa "E" stabileşte ca vânzătorul să pună mărfurile la dispoziţia cumpărătorului în

spaţii proprii (livrarea se face din depozitele furnizorului); cuprinde o singură condiţie:

(1) Ex Works ...(adresa fabricii furnizorului) EXW

- clasa "F" care stabileşte ca vânzătorul să predea mărfurile unui cărăuş numit de

cumpărător; cuprinde 3 termeni:

(2) Free Carrier ... named place FCE

(3) Free Alongside Ship ... (portul şi dana) FAS

(4) Free on Board ... (portul şi dana) FOB

- clasa "C" care stabileşte că vânzătorul este obligat să suporte cheltuielile cu transportul, şi în

unele cazuri şi cele cu asigurarea, dar fără să îşi asume riscul pierderii sau al deteriorării

mărfurilor şi fără să suporte cheltuielile suplimentare legate de efectuarea transportului; carac-

teristica principală a condiţiilor acestei clase este reprezentată de faptul că punctul critic

(momentul şi locul) care marchează transferul cheltuielilor nu coincide cu cel de transfer al

riscurilor (de la vânzător la cumpărător); cuprinde 4 condiţii:

(5) Cost and Freight ... port de destinaţie CFR

(6) Cost Insurance and Freigh …port de destinaţie CIF

(7) Carriage Paid to ... port de destinaţie CPT

(8) Carriage and Insurance Paid to ... port de destinaţie CIP

- clasa "D" care stabileşte ca vânzătorul să suporte toate cheltuielile şi riscurile aferente

transportului mărfurilor până la punctul de destinaţie; cuprinde 5 termeni:

(9) Delivered at Frontier … DAF

(10) Delivered ex Ship ... port de destinaţie DES

51

Page 52: Tranzactii Economice Internationale

(11) Delivered ex Quay ... port de destinaţie DEQ

(12) Delivered Duty Unpaid ... port de destinaţie DDU

(13) Delivered Duty Paid ... port de destinaţie DDP

2.4 Termenul de livrare

Pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către cele două părţi este

importantă stabilirea clară a termenului de livrare (sau a modalităţii de determinare a acestuia).

TERMENUL DE LIVRARE reprezintă momentul înfăptuirii livrării, al predării mărfurilor de

la vânzător la cumpărător (în mod direct, prin intermediul cărăuşului sau al altui intermediar de

genul antrepozitelor de mărfuri, terminalelor de containere, etc.).

În practică se utilizează mai multe tipuri de termene de livrare:

- termen de livrare determinat, care poate fi la rândul lui cert sau indicativ;

- termenul de livrare cert se fixează cu maximă precizie

- termenul de livrare indicativ (orientativ) stabileşte un interval de timp mai mare

(decada, luna, trimestrul, etc.);

- termen de livrare determinabil

Data livrării este considerată data trecută pe documentele de transport, termen ce indică

predarea mărfii cumpărătorului sau reprezentanţilor acestuia; aceasta poate confirma respectarea

(sau nu) a clauzelor contrac-tuale prin compararea cu temenul de livrare convenit.

2.5 Formarea preţului mondial; clauzele şi condiţiile referitoare la preţ

Contractul de vânzare-cumpărare prevede ca transferul proprietăţii asupra bunului

tranzacţionat să se realizeze doar după ce cumpărătorul plăteşte preţul mărfii în cauză.

PREŢUL reprezintă suma de bani, determinată sau determinabilă, pe care cumpărătorul

(importatorul) este obligat prin contractul încheiat să o plătească vânzătorului (exportatorului)

în schimbul mărfurilor tranzacţionate.

Preţul se înscrie în contract fie pe unitatea de produs, fie ca o sumă globală pentru întreaga

cantitate tranzacţionată, în funcţie de natura bunurilor.

Prin negociere sau pe baza uzanţelor trebuie neapărat precizate unele aspecte legate de

preţul mărfii: cantitatea pentru care se calculează preţurile, valuta în care se face plata, reducerile

de preţ pe care le acordă vânzătorul cumpărătorului. Practica internaţională a consacrat mai multe

metode de stabilire a preţului:

metode bazate pe costuri, O astfel de metodă este metoda pragului de rentabilitate sau a

punctului critic.

metode bazate pe cerere

52

Page 53: Tranzactii Economice Internationale

metode bazate pe concurenţă

În practică, vânzătorul se obligă prin contract sau ulterior să acorde cumpărătorului

unele bonificaţii, fie prin creşterea cantităţii livrate faţă de cea facturată, fie direct asupra preţului.

Astfel de reduceri asupra preţului de care poate beneficia cumpărătorul sunt:

scontul de reglementare (casso sconto)

rabatul

remiza

Unitatea de curs 7:

Tema: Modalităţi de plată în relaţiile internaţionale

Între livrarea mărfii şi efectuarea plăţii există o strânsă interdependenţă, acestea fiind, de

fapt, principalele obligaţii ale celor două părţi contractante, obligaţii care pot fi privite de pe poziţii

divergente.

Cerinţa de asigurare a interdependenţei dintre executarea principalelor obligaţii ale celor

două părţi, a condus la o practică specifică activităţii de comerţ exterior - efectuarea tranzacţiilor

în anumite condiţii de plată. De regulă, condiţiile de plată se referă la locul şi la termenul de

decontare a preţului, la modalitatea de plată, la moneda în care se va efectua plata, la garanţiile

oferite de cumpărător şi la documentele necesare.

MODALITATEA DE PLATĂ constituie mecanismul prin care documentele ce atestă

livrarea mărfii şi reprezintă marfa sunt trimise cumpărătorului, iar în schimbul acestora el va

trebui să plătească preţul convenit, sau să se angajeze printr-un instrument de plată că va plăti

ulterior.

MODALITĂŢILE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE cuprind totalitatea operaţiunilor şi a

tehnicilor de plată, controlul bancar, circuitul documentelor prin intermediul cărora creditorul

încasează de la un debitor creanţa rezultată din schimburile economice externe. Modalităţile de

plată mai frecvent folosite sunt: creditul documentar (în variantele acreditiv documentar şi

scrisoare de credit comercială), incassoul documentar şi ordinul de plată.

Pentru derularea corespunzătoare a plăţilor internaţionale, un rol însemnat îl au anumite

reglementări recunoscute şi acceptate în relaţiile bancare: Regulile şi uzanţele internaţionale

uniforme privind creditele documentare, Reguli uniforme pentru incassouri, elaborate de Camera

de Comerţ Internaţional de la Paris. Asemenea reglementări permit desfăşurarea plăţilor

53

Page 54: Tranzactii Economice Internationale

internaţionale în condiţiile de siguranţă sporită şi contribuie la dezvoltarea schimburilor

economice externe.

1.Plăţile prin incasso documentar

INCASSO DOCUMENTAR ca modalitate de plată utilizată în relaţiiile internaţionale este

reglementată prin documentul intitulat "Reguli uniforme pentru incasso", cunoscut şi sub numele

de Publicaţia 522, elaborată de Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, şi constă în faptul că

importatorul (cumpărătorul) acceptă plata documentelor remise de către exportator

(vânzător), operaţiune care se realizează prin băncile celor doi parteneri: banca

exportatorului, la care acesta depune documentele de expediţie şi cea a importatorului, care

ţine contul acestuia.

În funcţie de documentele vehiculate, se disting două tipuri de incassouri:

- simplu - este un incasso de documente financiare neînsoţite de documente comerciale;

- documentar - este un incasso de documente comerciale însoţite sau nu de documente

financiare.

Denumirea părţilor în derularea unui incasso, indiferent de caracterul său simplu sau

documentar este consacrată prin Publicaţia 522:

- ordonatorul sau exportatorul este cel care iniţiază operaţiunea.

- cumpărătorul;

- banca remitentă sau banca exportatorului;

- banca însărcinată cu încasarea, în cazul în care operaţiunea nu poate fi realizată direct

de banca însărcinată cu încasarea, aceasta apelează la o altă bancă - banca prezentatoare - care

preia sarcina de a prezenta documentele şi de a obţine încasarea.

Riscurile derulării plăţii prin incasso documentar

Întrucât plata prin incasso nu presupune nici o obligaţie sau garanţie în afara obligaţiei

asumate de cumpărător prin contractul comercial, rezultă ca incassoul e o sursă de riscuri deloc

neglijabile pentru vânzător. Cele mai frecvent întâlnite în practica curentă sunt următoarele:

a) Riscul întârzierii la plată; b) Riscul de neplată din partea importatorului; c) Riscul diminuării

încasării; d) Riscul pierderii mărfii

Modalităţi de diminuare a riscurilor

În faza întocmirii contractului riscul de neplată poate fi evitat prin includerea în contract a

unor clauze acceptate de importator ce pot avea în vedere:

- solicitarea unui avans de la importator; stipularea în contract a plăţii prin utilizarea

cambiilor; solicitarea unei scrisori de garanţie bancară prezentată de exportator privind

efectuarea plăţii.

54

Page 55: Tranzactii Economice Internationale

În faza expedierii şi întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului, trebuie avute

în vedere: executarea cât mai corectă a contractelor; stoparea livrării oricând; întocmirea unor

documente, care să permită exportatorului controlul asupra mărfii; VINCULAŢIA.

Plăţile prin acreditivul documentar

ACREDITIVUL DOCUMENTAR reprezintă un angajament prin care o bancă (emitentă,

ordonatoare), acţionând la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile clientului său (ordonatorul

acreditivului, cumpărătorul), se obligă să efectueze o plată către o persoană (beneficiarul

acreditivului, vânzătorul) sau să plătească, ori să accepte, ca urmare a ordinului dat de

beneficiarul acreditivului, cambii care au fost trase de către aceasta.

În derularea plăţii prin acreditiv documentar (AD) sunt implicate patru părţi principale,

care au denumiri consacrate:

1. Ordonatorul AD - în relaţia contractuală este importatorul

2. Beneficiarul AD - în relaţia contractuală este exportatorul

3. Banca emitentă - este banca care, la solicitarea importatorului, ordonatorul AD, îşi asumă în

scris angajamentul de plată în anumite condiţii

3. Banca exportatorului - este banca corespondentă băncii emitente, situată de regulă în ţara

exportatorului.

Forme şi tipuri de acreditiv documentar

În practică, termenul de AD este însoţit de una sau mai multe sintagme care îl definesc în

raport cu anumite caracteristici în derulare şi utilizare. Sintetic aceste precizări se referă la:

a) forma AD: revocabile; irevocabile; confirmate; neconfirmate.

b) după locul domicilierii AD: în ţara exportatorului; în ţara importatorului; într-o terţă

ţară

c) modul de utilizare: cu plata la vedere, cu plată amânată (diferată), cu plată prin

acceptare, cu plată prin negociere.

d) după clauzele pe care le conţine: transferabil, revolving (reînnoibil), clauză roşie (red

clause), stand-by, de compensaţie, subsidiar (back to back), transferabil, cesionat.

Opţiunea exportatorului pentru plata prin acreditiv trebuie să aibă în vedere avantajele pe care

această modalitate le prezintă pentru el.

Avantajele utilizării AD pentru exportatori:

risc minim de neplată a mărfurilor livrate.

cumpărătorul nu poate revoca plata sub diferite pretexte.

55

Page 56: Tranzactii Economice Internationale

derularea plăţii e promptă şi strict reglementată de Publicaţia 500.

riscul de pierdere sau deteriorare pe canal bancar este minim.

în măsura în care AD presupune utilizarea prin cambii trase la anumite termene, exportatorul

poate utiliza cambiile acceptate de bănci ca o metodă de finanţare

Dezavantajele utilizării AD de către exportator:

poziţia competitivă a exportatorului este diminuată deoarece comisioanele şi spezele bancare

sunt mari şi cad în sarcina ordonatorului.

sumele de încasat sunt inerent supuse riscului de curs valutar.

Alegerea de către exportator a AD ca modalitate de plată trebuie să aibă în vedere cel

puţin două considerente:

- creşterea rapidităţii şi siguranţei plăţii,

- corelaţia acreditivului cu construcţia financiară a afacerii în ansamblul ei.

Ordinul de plată. Caracteristici

ORDINUL DE PLATĂ constituie cea mai simplă modalitate de realizare a unei plăţi,

respectiv încasări. Esenţa sa constă în transmiterea unei sume de bani de la persoana care

datorează acea sumă, în favoarea altei persoane care este titulara creanţei respective. Plata se

derulează pe o anumită filieră, prin conturi bancare, în scopul de a transmite efectiv banii la

distanţa care separă, de regulă, pe plătitor de benficiarul plăţii.

Din punct de vedere al modalităţilor de încasare, poate fi:

- simplu, încasarea nefiind condiţionată de prezentarea documentelor sau o explicaţie cu

privire la scopul plăţii. Acest tip de ordin de plată se aseamănă cu cecul.

- documentar, încasarea fiind condiţionată de prezentarea setului de documente specificate

de ordonator.

În relaţiile comerciale, utilizarea ordinului de plată ca modalitate de plată a unor exporturi

e foarte rar întâlnită, datorită riscului de revocare pe care îl prezintă. Scrisoarea de garanţie

bancară

SCRISOAREA DE GARANŢIE BANCARĂ reprezintă un înscris prin care o bancă,

denumită garant, se angajează în mod irevocabil că, în cazul în care o anumită persoană

(fizică sau juridică), debitorul principal, nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată şi

indicată expres în scrisoare, să plătească ea însăşi suma neachitată în favoarea beneficiarului

de drept.

Prin scrisorile de garanţie bancară, băncile nu garantează fapte, ci preiau întotdeauna

obligaţia de plată pentru situaţia în care cel garantat nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală.

56

Page 57: Tranzactii Economice Internationale

Luând în considerare drept criteriu de clasificare angajamentul băncii garante, scrisorile de

garanţie bancare pot fi: simple şi solidare.

În emiterea şi utilizarea scrisorilor de garanţie bancară nu există uzanţe internaţionale,

astfel băncile emitente trebuie să îşi ia toate măsurile de siguranţă necesare pentru ca debitorul

principal să plătească suma cuvenită şi numai într-o situaţie extremă banca să achite această

valoare (având posibilitatea de a-şi recupera sumele de la debitor).

Unitatea de curs 8:

Tema: Operaţiuni comerciale combinate

OPERAŢIUNILE COMERCIALE COMBINATE sunt afaceri internaţionale care îmbină

elemente ale operaţiunilor de export, import, prestări de servicii etc., într-un mecanism

tranzacţional unic, conceput şi pus în aplicare, de regulă, de compartimente de comerţ exterior

sau firme specializate în acest domeniu.

Relaţiile în contrapartidă presupun eliminarea sau reducerea folosirii instrumentelor de

plată tradiţionale şi înlocuirea lor cu schimburile reciproce de mărfuri şi servicii, însoţite, în multe

situaţii de diferite aranjamente financiare.

Noţiunea de CONTRAPARTIDĂ este utilizată, în literatura de specialitate, în două

accepţiuni. În sens larg, ea se referă la toate formele de coordonare bi sau multilaterală a

schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din cadrul acţiunilor de cooperare industrială. În

sens restrâns, operaţiunile în contrapartidă constau în legarea importurilor de anumite

exporturi, în scopul asigurării unor schimburi comerciale echilibrate între parteneri.

Comerţul în contrapartidă s-a dezvoltat şi a cunoscut o extindere însemnată mai ales: în

perioadele de instabilitate monetară, în zonele unde lichidităţile sunt insuficiente, în ţările cu

monede mai slabe, neconvertibile, între partenerii care au încercat să găsească soluţii în afaceri

pentru reducerea efortului şi a riscului valutar.

Dezvoltarea acestui gen de operaţiuni are la bază mai mulţi factori: “imaginaţia

comercială”, preocuparea firmelor de comerţ exterior de a oferi noi modalităţi de promovare a

tranzacţiilor internaţionale şi de sporire a profitului; diferenţe de nivel şi performanţă între ţările

participante; amplasarea geografică în raport cu partenerii comerciali; deosebiri şi imperfecţiuni

57

Page 58: Tranzactii Economice Internationale

în mecanismele de piaţă dintre diferite ţări; regimul juridic general şi comercial în diferite ţări;

politicile valutară şi comercială a diferitelor state etc.

Contrapartida are şi unele limite sau inconveniente care explică prudenţa manifestată de

unele firme faţă de acest gen de operaţiuni. Dintre acestea, amintim:

- interesul partenerilor pentru mărfurile de care dispune fiecare este uneori inegal, echilibrul

menţinându-se cu dificultate, sau deteriorându-se cu uşurinţă;

- compensarea valorică a unor schimburi de mărfuri este, uneori, greoaie, iar cu timpul se pot

crea dezechilibre care pot frâna aceste operaţiuni;

- unele firme, mai ales din ţări dezvoltate, au tendinţa de a exporta mărfuri depăşite din punct de

vedere tehnic, solicitând în schimb materii prime importante.

Tipologia tranzacţiilor în contrapartidă

Tranzacţiile în contrapartidă se clasifică în funcţie de mai multe criterii.

A) după gradul de compensare prin marfă şi/sau servicii, se disting:

1) operaţiuni paralele, care se realizează, în schimburile reciproce, parţial cu mărfuri

şi/sau servicii, o parte din afacere incluzând şi moneda, ca termen de schimb;

2) compensaţiile, care elimină total moneda din afacerea comercială.

B) După numărul de parteneri de afaceri:

1) operaţiuni în contrapartidă bilaterale,

2) operaţiuni în contrapartidă multilaterale.

C) În funcţie de nivelul la care se realizează:

1) operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprindere,

2) operaţiuni la nivel de grupuri de întreprinderi şi ramuri,

3) la nivel de state (clearing).

Operaţiunile paralele

OPERAŢIUNILE PARALELE (engl. parallel trading) au ca obiect schimbul de mărfuri şi

servicii, constând, în esenţă, în condiţionarea unui import de mărfuri de un export

concomitent, sau a unui export de un import, fapt pentru care mai poartă denumirea de

operaţiuni conexate, conjugate, de reciprocitate , sau tranzacţii comerciale legate .

După natura tranzacţiei, se disting mai multe tipuri de operaţiuni paralele:

a) Achiziţionările (cumpărările) legate se bazează pe obligaţia exportatorului de a cumpăra o

serie de produse naţionale oferite de către partenerul din ţara de import. b) Operaţiunile

iunctimate sau adresate (compensaţii inverse, reverse concurenţiale) constau în faptul că o

firmă care urmează să exporte un anumit bun, de regulă, de valoare mare, cumpără în prealabil

58

Page 59: Tranzactii Economice Internationale

de la clientul său o anumită marfă industrială, îndeplinindu-şi “ex ante” obligaţia în con-

trapartidă.

c) Plata în produse rezultate (‘buy-back”) constă in faptul că exportatorul de bunuri de

echipament, instalaţii, utilaje complexe, în contul valorii exportului său, importă de la

beneficiarul livrării iniţiale produse realizate cu maşinile şi instalaţiile respective.

Compensaţiile

Schimburile de mărfuri şi servicii prin compensaţii presupun realizarea de tranzacţii

echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de plată internaţionale. Livrările în compensaţie

au serie de elemente comune, cum sunt:

- partizile de mărfuri de export şi de import nu se plătesc în valută, ci se compensează

reciproc, compensarea fiind, de regulă, integrală;

- baza juridică a operaţiunii o constituie un singur contract, care se referă atât la

operaţiunile de import, cât şi la cele de export.

Operaţiunile de compensaţie se pot clasifica, în funcţie de sfera lor de cuprindere, în

următoarele categorii:

A) - compensaţii particulare sau individuale, practicate sub formă de tranzacţii încheiate între

firme sau întreprinderi individuale din diferite ţări şi care privesc schimburile de mărfuri şi/sau

servicii. Aceste operaţiuni pot să fie, la rândul lor, compensaţii simple sau lărgite;

B) - compensaţii globale, ce se practică în cadrul acordurilor de clearing şi privesc atât schimbul

de mărfuri, cât şi prestaţiile de servicii la nivelul unui grup de firme, a unei ramuri, sau a întregii

economii naţionale.

A) Compensaţiile particulare sau individuale

a) Compensaţiile individuale simple

Se încheie între două întreprinderi din ţări diferite, fiecare dintre ele apărând atât în

calitate de exportator, cât şi de importator, iar valorile celor două partizi de mărfuri sunt egale,

compensându-se reciproc.

b) Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu participarea a doi sau mai mulţi parteneri din

fiecare ţară, atât ca parteneri de export, cât şi de import. Partizile de mărfuri de import/export se

compensează integral în natură. În această situaţie, mărfurile circulă între cele două ţări, iar

decontările se fac în interiorul fiecăreia dintre aceste ţări, între partenerii care figurează în

calitate de exportatori sau de importatori în relaţiile externe. Aceasta implică faptul că

exportatorul dintr-o ţară va primi valoarea mărfurilor exportate de la importatorul din propria

ţară, în monedă naţională, nefiind necesară circulaţia devizelor între cele două ţări.

59

Page 60: Tranzactii Economice Internationale

c) Compensaţiile triunghiulare şi în lanţ presupun participarea la operaţiuni a unor firme din

trei sau mai multe ţări, livrarea mărfurilor având forma unui circuit închis. În acelaşi mod se

efectuează şi stingerea obligaţiilor, evitându-se, şi de această dată, decontările valutare externe.

Se încheie contracte între firmele participante din diferite ţări, operaţia fiind multilaterală.

B) Compensaţiile globale (clearingul)

CLEARINGUL (engl. to clear = a compensa) este un acord între două sau mai multe ţări

care are în vedere o compensare globală a fluxurilor de bunuri şi servicii reciproce, pe o

perioadă determinată de timp, de obicei un an, cu excluderea totală sau parţială a transferului

valutar.

După numărul de ţări angajate în acord, clearingul poate fi:

a) - bilateral, realizat între două ţări;

b) - multilateral, la care participă trei sau mai multe ţări, stingerea obligaţiilor făcându-se

într-un mod mai elastic, prin antrenarea mai multor parteneri.

Din punctul de vedere al tehnicii utilizate, se disting:

1) clearingul cu două conturi, situaţie în care fiecare ţară deschide câte un cont unde se

înscriu operaţiile de plăţi şi încasări;

2) clearingul cu un singur cont, care se deschide numai într-una dintre ţările semnatare ale

acordului, în moneda acesteia, operaţiunile comerciale fiind înregistrate numai în acest

cont; cealaltă ţară are poziţia de client bancar obişnuit.

În acordul de clearing pot să apară o serie de clauze specifice. Dintre acestea, amintim: 1)

clauza de devize; 2) Clauza switch; 3) Clauza de rectificare (consolidare valutară); 4)

Modalităţi de acoperire a eventualului sold activ

Acordurile de clearing prezintă unele avantaje specifice contrapartidei, dar şi unele

limite. Astfel:

- deşi schema unui acord de clearing este simplă, funcţionarea sa efectivă presupune numeroase

formalităţi şi un număr relativ mare de documente;

- acordurile de clearing nu pot funcţiona în mod corespunzător decât în condiţiile în care fluxul

de plăţi este echilibrat în ambele sensuri.

Operaţiunile de reexport şi swap

REEXPORTUL este o operaţiune de comerţ exterior constând în cumpărarea şi

revânzarea unei mărfi în vederea obţinerii unui beneficiu rezultat din diferenţa de preţ, sau în

scopul promovării relaţiilor comerciale cu diferite ţări. Operaţiunile de reexport se pot

clasifica, în funcţie de scopurile urmărite, în următoarele categorii:

1) reexporturi destinate obţinerii unui beneficiu,

60

Page 61: Tranzactii Economice Internationale

2) Reexporturi efectuate în vederea promovării relaţiilor comerciale reciproce.

3) Reexporturi motivate de importul prealabil al unor partizi mari de marfă, făcute ca

urmare a obţinerii unor avantaje comerciale (remiză de preţ etc.), dar care depăşesc posibilităţile

de desfacere pe plan intern;

4) importul pentru constituirea unor “pachete” optime de export (gamă diversificată,

calitate superioară etc.);

5) importul în compensaţie/clearing, cu reexport în valută convertibilă.

O variantă de reexport este PRELUCRAREA ÎN LOHN (operaţiune denumită şi reexport cu

prelucrare). Această operaţiune constă dintr-un import efectuat de către o firmă (executant) de

materii prime, materiale, semifabricate şi prelucrarea acestora cu propriile capacităţi de

producţie, în vederea reexportării produsului finit. Operaţiunea mai poartă şi numele de

“vânzare de manoperă”, deoarece, de fapt, obiectul operaţiunii este în principal folosirea forţei de

muncă din cadrul firmei executante.

În funcţie de sensul operaţiunii, se poate vorbi de:

a) lohn activ

b) lohn pasiv

Plata pentru munca depusă se poate face printr-o sumă compensatorie stabilită în valută,

sau prin livrări reciproce de mărfuri. Materiile prime, piesele de schimb, accesoriile

beneficiază de un tratament vamal preferenţial, dacă fac obiectul operaţiunilor de prelucrare în

lohn.

Marile avantaje ale exportatorului de manoperă constau în faptul că acesta este eliberat,

în mare măsură, de sarcina aprovizionării cu materii prime şi de preocuparea privind valorificarea

produselor obţinute. Lohnul favorizează importul de tehnologie, creşte calificarea forţei de muncă

angrenate în operaţiune, deschide perspective de cooperare, diminuează necesarul de active

circulante etc.

Operaţiunile de swap cu marfă (“substituirea”) îmbină elemente ale contrapartidei cu

raţiuni specifice reexportului. SWAP-ul constă, în esenţă, într-un aranjament dintre doi

exportatori de mărfuri similare, situaţi la distanţă unul faţă de celălalt, prin care una din părţi

livrează bunuri unui terţ situat pe o piaţă apropiată, cealaltă parte, titularul obligaţiei de

livrare către terţul respectiv, livrând, în schimb marfa sa unei firme, situate pe o piaţă

apropiată, faţă de care primul partener avea obligaţia de livrare.

Operaţiunile de switch

Operaţiunile de SWITCH constau dintr-o întrepătrundere a tranzacţiilor comerciale în

contrapartidă cu o serie de operaţiuni valutar-financiare, având ca scop transformarea unor

61

Page 62: Tranzactii Economice Internationale

disponibilităţi din valută clearing, în devize libere (sau în disponibilităţi pentru alte clearing-

uri), sau a schimbării unor fonduri din devize libere, în rezerve de clearing.

Operaţiunile de switch se pot clasifica, în funcţie de sensul alimentării contului de

clearing, în:

- operaţiuni de tip aller, sau de alimentare a contului de clearing;

- operaţiuni de tip retour, sau vânzarea de disponibilităţi de clearing;

- operaţiuni de tip aller-retour, prin care, combinându-se două operaţiuni de sensuri

opuse, se asigură funcţionarea normală a acordurilor de clearing şi obţinerea de beneficii în

valută.

După obiectul operaţiunilor de switch, acestea pot fi:

- operaţiuni de switch cu marfă, care se bazează pe flexibilitatea unor acorduri comerciale şi

în care intervin tranzacţii efective cu mărfuri;

- operaţiuni de switch valutar, prin care are loc cumpărarea sau vânzarea unor poziţii de

clearing, recurgându-se la fonduri în valută liber convertibilă.

După numărul participanţilor la realizarea operaţiunilor, acestea pot fi:

- operaţiuni de switch simple, normale sau primare, la care participă trei ţări, dintre care

două sunt semnatare ale unui acord de clearing, iar cea de a treia este ţara pe piaţa căreia se

negociază mărfurile care fac obiectul tranzacţiei contra devize libere; - operaţiuni de switch

în lanţ sau multiple, la care participă mai mult de trei ţări, condiţia esenţială fiind ca cel puţin

două din participante să fie semnatare ale unui acord de clearing.

Unitatea de curs 9:

Tema: Tranzacţii comerciale speciale

1. Transferul internaţional de tehnologie

Transferul internaţional de tehnologie înglobează un număr important şi divers de tranzacţii

comerciale, între care cele mai importante sunt:

comerţul cu brevete de invenţii şi inovaţii;

comerţul cu know-how;

62

Page 63: Tranzactii Economice Internationale

franchisingul;

operaţiunile de consulting-engineering.

Toate la un loc şi fiecare în parte se bucură de un interes major în toate ţările lumii, fiind

calea prin care se asigură asimilarea rapidă a noilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii.

A. Comerţul cu brevete de invenţii şi inovaţii

INVENŢIA poate fi considerată creaţia care prezintă noutate şi progres faţă de stadiul

cunoscut al tehnicii şi al practicii mondiale (creaţia care nu a mai fost brevetată sau făcută

publică în ţară sau străinătate) şi care reprezintă o soluţie ce poate fi aplicată prin rezolvarea

unor probleme ale vieţii economice şi sociale.

BREVETUL DE INVENŢIE este un titlu eliberat de stat, care atestă caracterul de invenţie

al obiectului său. În temeiul brevetului, titularului i se conferă o serie de drepturi, dintre care

cel mai important este dreptul de folosire exclusivă a invenţiei, în sensul că numai titularul

poate dispune de obiectul brevetului, fie exploatându-l personal, fie autorizând pe alţii să-l

exploateze. Brevetul creează premisele pentru recompensarea autorului.

Brevetul de invenţie îndeplineşte o serie de funcţii: de garantare de către stat a dreptului

de proprietate asupra invenţiei; de informare cu privire la progresul ştiinţei şi tehnicii, concretizat

în invenţiile brevetate; de facilitare a transferului dreptului de exploatare a invenţiei, ceea ce

constituie un puternic stimulent pentru dezvoltarea comerţului şi a cooperării economice

internaţionale în acest domeniu; de comercializare a produselor realizate pe baza unor invenţii în

alte state.

CONTRAFACEREA este o atingere adusă dreptului exclusiv de exploatare a titularului

unui brevet; ea poate îmbrăca mai multe forme, cum sunt: contrafacerea prin fabricare, respectiv

producerea materială a unui produs brevetat sau utilizarea unui procedeu acoperit prin brevet;

contrafacerea prin folosire, respectiv întrebuinţarea obiectului brevetului în scopuri comerciale;

contrafacerea prin punerea în circulaţie de obiecte contrafăcute, vânzare sau expunere spre

vânzare.

Comerţul cu brevete de invenţii cunoaşte, în ultimele decenii o puternică dezvoltare şi se

realizează prin mai multe forme şi tehnici comerciale.

CESIUNEA este una din formele de comercializare prin care titularul unui brevet de

invenţie transmite dreptul său de proprietate asupra brevetului ca atare, unei terţe persoane . În

lipsa unor prevederi specifice, cesiunea urmează regimul juridic de drept comun al contractului

de vânzare-cumpărare şi poate fi: definitivă sau temporară. În ceea ce priveşte întinderea

cesiunii, aceasta poate fi totală, dacă priveşte brevetul în întregime şi întregul teritoriu pe care

invenţia este protejată, şi parţială, parţialitatea vizând teritoriul, aplicaţiile posibile ale invenţiei,

63

Page 64: Tranzactii Economice Internationale

conţinutul dreptului transmis (se poate conceda, de exemplu, dreptul exclusiv de a fabrica un

anumit produs, dar nu şi cel de comercializare etc.).

LICENŢIEREA reprezintă înţelegerea pe bază de contract prin care titularul unui drept

de proprietate industrială transmite, în acest mod, unei alte persoane, în total sau în parte,

folosinţa dreptului său exclusiv de exploatare, în schimbul plăţii unei sume de bani sau alte

foloase. Titularul dreptului a cărui folosinţă se transmite se numeşte licenţiar, iar beneficiarul

folosinţei acestui drept, licenţiat.

Clasificarea contractelor de licenţă se face în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după

conţinutul drepturilor conferite licenţiatului, distingem: contracte de licenţe exclusive şi contracte

de licenţe simple.

Licenţa exclusivă presupune faptul că licenţiarul acordă licenţiatului dreptul exclusiv de

utilizare a invenţiei, renunţând la concedarea unor drepturi identice terţilor. Astfel de licenţe

cunosc, la rândul lor, două variante: o formă atenuată şi alta absolută.

Licenţa simplă presupune faptul că licenţiarul, acordând licenţiatului dreptul de exploatare

a invenţiei brevetate, îşi rezervă dreptul de a acorda licenţa în cauză şi altor beneficiari.

Contractele de licenţă se mai pot clasifica şi în licenţe limitate sau parţiale, care se

deosebesc de cele nelimitate sau totale prin întinderea diferită a teritoriului pe care îşi produc

efectele, a duratei exploatării sau a naturii activităţii pentru care licenţa este acordată (fabricare,

comercializare, export etc.).

Stabilirea preţului licenţei de brevet se pot face prin mai multe metode. Astfel, decontarea

de către licenţiat a unor redevenţe periodice (running royalties) calculate ca procente pe unitatea

de produs fabricat sau comercializat sub licenţă sau metoda ad valorem (calculul se face la

volumul valoric al produselor comercializate sub licenţă). Altă metodă constă în plata de către

licenţiat a unor sume forfetare (lump sum) sau a unei combinaţii de sume forfetare şi redevenţe

periodice. Aceste metode se utilizează mai ales când licenţierii au reţineri în a pune la dispoziţia

licenţiaţilor date privind producţia obţinută sub licenţă.

Contractele internaţionale de transfer de tehnologie pot avea ca obiect, în mod simultan,

două sau chiar mai multe drepturi diferite de proprietate industrială. De exemplu, licenţa de

brevet poate fi însoţită şi de transferul drepturilor de utilizare a mărcii, precum şi comunicarea de

know-how.

B. Comerţul cu know-how

Contractul de know-how reprezintă înţelegerea prin care una din părţi denumită furnizor,

transmite celeilalte părţi, denumită beneficiar, contra plăţii unei sume de bani sau a unei alte

64

Page 65: Tranzactii Economice Internationale

prestaţii, cunoştinţe tehnice secrete, nebrevetabile sau nebrevetate, privind fabricarea unui produs

sau aplicarea unor tehnologii industriale. Acest contract este consensual, sinalagmatic, cu titlu

oneros, generator de drepturi de creanţă şi intuitu personae. În clasificarea contractelor după

criterii care ţin cont de ponderea pe care know-how-ul o deţine în economia generală a

contractului, deosebim:

- contracte de know-how pur, în care transferul de know-how nu este legat de alte operaţiuni

comerciale. Numărul acestor contracte este inferior acelora în care transferul de know-how este

asociat cu remiterea altor drepturi, în primul rând din domeniul proprietăţii industriale;

- contractul de know-how mixt sau combinat, în care transferul know-how-ului intervine

simultan cu transferul în cadrul aceluiaşi contract şi al altor drepturi de proprietate industrială, iar

în unele cazuri este asociat unei vânzări de utilaje complexe, livrări “la cheie” a acestora. Astfel de

contracte sunt cele mai numeroase;

- contracte de know-how complementar apar atunci când condiţiile de transfer de know-how

adiacent unei operaţiuni comerciale complexe de genul celor amintite fac obiectul unui contract

separat.

Determinarea preţului şi a modalităţilor de decontare este asemănătoare celei utilizate în

contractele de licenţă de brevet. În contract se poate înscrie: plata unei sume forfetare; plata unei

sume globale iniţiale, completată apoi cu redevenţe; plata de redevenţe. În cazul unor acţiuni de

contrapartidă sau de cooperare se poate conveni ca achitarea contravalorii de know-how să se

facă în produse sau servicii.

C. Franchising — cesionarea dreptului de comercializare

FRANCHISINGUL reprezintă o tehnică de comercializare sau de distribuţie, prin care o

firmă cedentă - franchisor - cedează unor persoane sau firme individuale - franchisa - dreptul

sau privilegiul de a face afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp şi într-un

anumit loc determinat.

În evoluţia franchising-ului, se pot distinge două mari etape.

a) Apariţia şi dezvoltarea lanţului de magazine (chain stores).

b) Apariţia şi evoluţia propriu-zisă a franchising-ului.

CONTRACTUL DE FRANCHISING combină concesi-unea unei mărci (de produse sau de

servicii) cu concesiunea ansamblului de metode şi mijloace apte să asigure exploatarea şi

gestiunea canalelor de desfacere în cele mai bune condiţii de rentabilitate.

Acest contract este considerat pe de o parte, ca o varietate recentă şi foarte răspândită a

contractului de concesiune comercială, iar pe de altă parte, dacă se examinează drepturile şi

obligaţiile părţilor contractante, se poate aprecia că acest contract împrumută din caracteristicile

65

Page 66: Tranzactii Economice Internationale

contractelor de vânzare cu monopol, ale celui de licenţă, de know-how sau de reprezentanţă, cu

un întins drept de control din partea cedentului asupra activităţii cesionarului. Prin intermediul

acestui contract se realizează o unitate economică suplă a unor întreprinderi specializate în

vânzarea exclusivă a produselor sau serviciilor cedentului, o concentrare şi integrare economică,

în cadrul căreia cesionarul prelungeşte actul creator al producătorului până la stadiul

comercializării.

Contractul de franchising, fiind o variantă a contractului de concesiune comercială, are în

general, aceleaşi caracteristici ca şi primul şi anume, o exclusivitate de vânzare sau de cumpărare

(deci exclusivitate unilaterală) ori o dublă legătură de exclusivitate cu o clauză de teritorialitate

simplă (dreptul de a vinde numai într-o anumită zonă contractual determinată) sau teritorialitatea

absolută (interdicţia de a vinde în afara unei anumite zone, care îl priveşte nu numai pe cesionarul

teritorial, ci şi pe toţi revânzătorii din sistem).

Datorită diversităţii domeniilor de aplicare şi întinderii diferite a drepturilor acordate

cesionarului în cadrul operaţiunilor de franchising nu există, în prezent, contracte tip. Marile

companii de franchising îşi elaborează, de regulă, propriile tipuri de contracte, care se folosesc în

cadrul lanţului respectiv de comercializare. Cu toate că există o varietate tipologică de

comercializare, unele clauze sunt comune contractelor de franchising.

Partenerii într-un contract de franchising sunt cedentul (franchisor) şi cesionarul

(franchisa), care sunt menţionaţi în preambul odată cu afirmarea obiectului operaţiunii: actul de

cesionare de pe poziţiile celor două părţi (franchisorul cedează dreptul de a opera sub marca sa

celeilalte părţi - franchisa).

TAXA DE INTRARE SAU DE ADERENŢĂ reprezintă remunerarea cedentului pentru

acordarea dreptului de a folosi marca şi sistemul său de lucru. Ca atare, ea este considerată ca

preţul admiterii în afaceri, variind în funcţie de importanţa afacerii şi perspectivele acesteia. În

funcţie de mărimea ei se asigură o anumită selectivitate a cesionarilor.

REDEVENŢA SAU DREPTURILE DE ROYALTY reprezintă remunerarea serviciilor pe care

franchisorul le prestează, în permanenţă pentru cesionar, constituind alături de vânzările de

echipament şi de produse sursa cea mai importantă a veniturilor cedentului. Clauza care

stabileşte mărimea taxelor precizează, totodată, termenele şi modul în care acestea vor fi plătite:

sub forma unor procente sau cote fixe (de regulă cca. 5) din volumul vânzărilor.

Transmiterea franchisei unei terţe persoane poate avea loc prin vânzarea ei de către

cesionar, prin cedarea acesteia de către creditorii cesionarului în urma unei ipoteci sau gaj sau

prin cedarea testamentară.

66

Page 67: Tranzactii Economice Internationale

Contractul de franchising ia sfârşit odată cu expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

De asemenea, în cazul nerespectării clauzelor contractuale de către părţi poate să intervină

anularea sau rezilierea contractului.

Reînnoirea franchisei are loc prin formularea expresă a celor două părţi în acest sens, la

încheierea termenului de valabilitate a contractului. Evoluţia evenimentelor şi a situaţiei de pe

piaţă poate să determine, în acest caz, unele modificări ale clauzelor contractuale iniţiale.

D. Tranzacţiile de consulting-engineering

ACTIVITATEA DE CONSULTANŢĂ (CONSULTING) - desfăşurată, în general, de către

instituţii specializate, de unităţi de cercetare ştiinţifică şi cele de învăţământ superior - se referă

la: acordarea de asistenţă tehnică în vederea organizării unor activităţi economice, a

perfecţionării conducerii şi funcţionării unor întreprinderi şi instituţii prin formularea unor

recomandări menite să ducă la optimizarea deciziilor de ordin economic, tehnic şi chiar social-

cultural.

Activitatea de consulting-engineering acoperă o gamă variată de tipuri de lucrări şi

operaţiuni dintre care menţionăm:

- elaborarea de studii tehnice şi economice pentru fundamentarea investiţiilor destinate

unor obiective industriale, cu luarea în considerare a factorilor tehnici, economici şi financiari, care

stau la dispoziţia beneficiarului, cunoscute mai ales sub denumirea de studii de fezabilitate;

- recomandarea furnizorilor în vederea selectării lor pentru echiparea diferitelor obiective

industriale, agro-industriale, construcţii de aeroporturi, gări, căi ferate, instituţii socio-culturale etc.;

- elaborarea caietelor de sarcini, documente precontractuale de o deosebită importanţă,

folosite la licitaţii internaţionale;

- îndrumarea şi controlul modului de realizare şi punere în funcţiune a instalaţiilor care se

construiesc pe baza proiectelor furnizate;

- urmărirea şi coordonarea executării unor lucrări de construcţii;

- cercetarea şi crearea de procedee industriale noi şi exploatarea brevetelor ce rezultă din

acestea;

- adaptarea de tehnologii noi şi aplicarea lor la scară industrială;

- optimizarea proceselor de producţie, de organizare şi conducere, prin utilizarea unor

metode moderne;

- elaborarea de studii şi proiecte pentru creşterea eficienţei tehnice şi economice a

proceselor de producţie.

În practica internaţională s-a consacrat utilizarea contractului de consultanţă pentru un

proiect de ansamblu, în care serviciile consultantului apar ca etape consecutive în realizarea

67

Page 68: Tranzactii Economice Internationale

obiectivului, iar ducerea la îndeplinire a unei etape condiţionează continuarea activităţii în etapa

următoare şi a contractului de consultanţă pe părţi ale proiectului. În contractul de consulting-

engineering, indiferent de tipul acestuia, sunt inserate clauzele uzuale: părţile, preambulul care

defineşte intenţiile şi interesul părţilor în realizarea obiectivului, definirea termenilor folosiţi în

contract, obiectul şi scopul contractului, termenele de începere şi terminare ale serviciilor de

consultanţă, drepturile şi obligaţiile contractuale ale consultantului, drepturile şi obligaţiile

clientului, consecinţele neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, modificarea circumstanţelor şi

adaptarea contractului, probleme financiare, regimul proprietăţii intelectuale şi al informaţiilor

aferente, soluţionarea litigiilor.

Contractul de consultanţă conţine prevederi referitoare la păstrarea de către ambele părţi

a caracterului secret al informaţiilor, de regulă pe perioade ce depăşesc durata contractului sau

chiar pe timp nelimitat, deoarece informaţiile şi datele care circulă între consultant şi beneficiar şi

de a căror acurateţe depinde îndeplinirea în bune condiţii a contractului, au de cele mai multe ori

caracter confidenţial.

Plata serviciilor de consulting-engineering se face pe baza determinării sumelor

cuvenite consultantului cu ajutorul mai multor metode, care pot fi modificate şi adaptate la

specificul fiecărei tranzacţii comerciale, la iniţiativa şi prin acordul părţilor.

2. Leasingul internaţional

LEASINGUL este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie (închiriere) de către

societăţi financiare specializate sau direct de producători a unor bunuri către clienţi ce

realizează aceste operaţiuni pe termen scurt şi nerepetabil sau în care nu dispun de suficiente

fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra. Leasingul este o operaţiune de finanţare

la termen, care are drept suport juridic un contract de închiriere de bunuri.

Leasingul reprezintă deci, atât o formă de comerţ, cât şi una de finanţare a investiţiilor.

Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează, în special, echipamentele electronice de calcul,

aparatele şi instrumentele de măsură, mijloacele de transport, maşinile-unelte, materialele pentru

mecanica grea, maşinile agricole, unele bunuri de folosinţă îndelungată etc. În ultimul timp,

leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar, având ca obiect închirierea de clădiri cu destinaţie

industrială, comercială sau turistică, clădiri administrative, şi chiar unele bunuri pentru uz şi

confort personal (autoturisme, locuinţe, reşedinţe etc.)

Avantajele şi limitele operaţiunilor de leasing

Avantajele leasingului, pentru client, constau în:

- plata de leasing, constituie un avantaj prin economisirea, în faza iniţială, a capitalului

propriu, plata unui avans nefiind obligatorie;

68

Page 69: Tranzactii Economice Internationale

- bilanţul firmei nu se modifică deoarece atât maşinile închiriate, cât şi obligaţiile ce

decurg din plata chiriei nu apar în bilanţ, chiria fiind considerată o cheltuială a întreprinderii şi

nu o investiţie;

- mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor;

- durata perioadei de închiriere poate fi astfel stabilită încât întreprinderea să fie dotată

permanent cu maşinile cele mai moderne şi cu cel mai bun randament;

- economie importantă care se realizează în perioada relativ scurtă, de utilizare a

maşinilor pentru care nu se justifică cumpărarea;

- se poate conveni cu furnizorul să înlocuiască utilajul închiriat, cu altul mai modern,

importatorul fiind astfel ferit de efectele uzurii morale, foarte intensă în condiţiile revoluţiei

ştiinţifice-tehnice actuale;

- furnizorii de leasing pot permite folosirea şi în continuare şi după încheierea perioadei

contractuale, a bunurilor cu perceperea unor chirii mai reduse.

Pentru furnizor, leasingul prezintă o serie de avantaje:

- contribuie la promovarea şi dezvoltarea exporturilor, furnizorul având posibilitatea să

realizeze pe lângă exportul tradiţional şi pe cel în leasing, al cărui mecanism contribuie efectiv la

extinderea cererii pentru o serie de mărfuri de valoare ridicată;

- permite atragerea de noi beneficiari care nu pot plăti întregul preţ, în cazul vânzărilor

cash, sau avansul în cazul vânzărilor pe credit;

- câştigarea de noi clienţi şi ca atare rolul promoţional al leasingului se realizează, de

asemenea, prin faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat, pentru a-l convinge pe client

de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, acesta poate achiziţiona echipamentul

(leasingul experimental);

- asigură obţinerea unor câştiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea maşinilor

şi utilajelor care au fost returnate după expirarea perioadei de închiriere de bază;

- bilanţul nu este afectat de datorii, în ciuda refinanţării, deoarece vânzarea creanţelor nu

presupune o cerere de credit şi permite realizarea unor câştiguri de închiriere, câştiguri care n-au

ajuns însă la scadenţă.

Leasingul prezintă însă şi anumite limite şi comportă unele riscuri, atât pentru client, cât

şi pentru furnizor. Printre limitele pe care leasingul le prezintă pentru client, menţionăm:

- este eficient numai în condiţiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing

în toată perioada de închiriere;

- adeseori este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar opţiunea pentru o astfel de

operaţiune se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii foarte rentabile;

69

Page 70: Tranzactii Economice Internationale

- operaţiunea devine realmente rentabilă în situaţii numericeşte limitate (avem în vedere în

special leasingul financiar). Cu alte cuvinte, leasingul are limite în ceea ce priveşte posibilităţile de a

oferi importatorului avantaje economice.

Pentru furnizor (exportator) leasingul comportă anumite riscuri:

- înstrăinează numai folosinţa, conservând proprietatea; uneori bunurile pot fi deteriorate

prin utilizarea necorespunzătoare, iar cauzele sunt greu de stabilit;

- după prima închiriere este posibil să nu se mai găsească alţi utilizatori.

Decizia asupra folosirii leasingului trebuie să ţină cont de numeroşi factori, dintre care

unii au o acţiune contradictorie. În ansamblu, însă, leasingul se dovedeşte o formă modernă de

finanţare şi circulaţie a mărfurilor cu perspective însemnate de extindere în comerţul

internaţional.

Tipuri de leasing

Dacă se ia în considerare poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting

leasingul direct şi indirect.

Societăţile de leasing pot fi: Societăţi generale de leasing; Societăţi de leasing de

intermediere; Societăţi de leasing integrate; Băncile şi societăţile financiare; Societăţile de

asigurare.

În funcţie de conţinutul ratei de leasing, raportată la preţul de export, distingem:

Leasingul financiar, care presupune că în perioada de închiriere de bază (prima

închiriere) să se realizeze întregul preţ de export la obiectului contractat, inclusiv costurile

auxiliare, precum şi un beneficiu.

Leasingul funcţional presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte din

preţul de export al obiectului contractului.

În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi clasificat în: brut şi net.

Leasingul brut, cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de vânzare al mărfii (total sau

parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Leasingul net, cuprinde în ratele sale

numai preţul de export al obiectului de închiriat (respectiv cota de amortizare aferentă perioadei

de închiriere).

Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting o serie de forme speciale

de leasing.

Lease-back, Time-sharing, Operaţiuni hire, renting.

Contractul de leasing face parte din categoria contractelor de locaţie, prezentând o serie

de aspecte specifice ce ţin de obiectul şi tehnica de realizare a acestei operaţiuni comerciale.

Particularităţile pe care le prezintă diferitele forme de leasing se reflectă şi în contractele ce

70

Page 71: Tranzactii Economice Internationale

reglementează aceste operaţiuni, neexistând un tip de contract universal valabil. Astfel, în cazul

în care este vorba de un leasing indirect, în afara contractului de locaţie, în cadrul operaţiunii mai

intervin un contract de vânzare-cumpărare şi un contract de mandat comercial.

În practică întâlnim o varietate mare de contracte de leasing; dincolo de particularităţile

acestora se desprind unele elemente comune, cu valabilitate mai largă, pentru toate aceste

contracte. Printre elementele comune ale contractului de leasing menţionăm: perioada de

închiriere, modul de determinare a taxei de leasing precum şi obligaţiile şi drepturile ce revin

părţilor.

Eficienţa operaţiunilor de leasing

Eficienţa economică a leasingului trebuie apreciată prin prisma efectelor economice pe

care le produce la beneficiar, la societatea de leasing şi la producător. Astfel, pentru societatea de

leasing şi producători, eficienţa este determinată de taxele de leasing încasate, a căror nivel este

de regulă ridicat; nivelul ridicat este justificat, în mare măsură, de riscurile pe care le comportă

aceste operaţiuni.

Pentru beneficiari, determinarea eficienţei operaţiunii de leasing, (absolut necesară în

vederea fundamentării deciziei în politica de investiţii, şi a opţiunii pentru leasing) se face, de

regulă, prin comparaţie cu alte operaţiuni, ca de pildă, cumpărarea cash, sau pe credit. În

condiţiile penuriei de capital, leasingul apare, oricum, ca alternativa cea mai potrivită pentru

utilizatorii care nu dispun de capital propriu suficient pentru a realiza investiţiile iniţiale . Pe calea

leasingului se poate porni o afacere în condiţiile unei investiţii iniţiale minime de capital

propriu, cheltuielile de leasing se suportă din costurile producţiei realizate( ceea ce înseamnă că

profiturile nu sunt prea mult afectate), iar în final bunul respectiv poate fi achiziţionat la

valoarea sa reziduală (sau chiar la o valoare mai mică).

3. Licitaţiile internaţionale

LICITAŢIA poate fi definită ca o formă specială de comercializare ce se bazează pe

concentrarea cererii şi ofertei reprezentative în timp şi spaţiu (oferta se concentrează într-un

timp foarte scurt, fie ca o ofertă efectivă de mărfuri, fie scriptic sub formă de documentaţie) şi

pe o tehnică specifică de formare a preţului.

Scopul licitaţiei este de a identifica ofertantul care oferă condiţiile cele mai avantajoase şi

mai ales preţul cel mai redus (licitaţii de cumpărare) sau acel cumpărător care oferă preţul cel mai

ridicat (licitaţii de vânzare).

Licitaţiile întrunesc o serie de caracteristici distinctive care le deosebesc de alte tehnici de

comercializare, şi anume: ele se desfăşoară pe bază de regulamente proprii, care cuprind metode

şi norme speciale, cu caracter general sau specific naturii obiectului comercializat, legislaţiei şi

71

Page 72: Tranzactii Economice Internationale

reglementărilor care guvernează organizarea lor; reduc rolul negocierilor comerciale; În

principal, licitaţiile internaţionale au ca scop vânzarea (cumpărarea) unor bunuri; există însă şi

licitaţii mai speciale (care au un calendar anual cunoscut) şi care au ca scop formarea preţului la

anumite mărfuri neprelucrate (lână, ceai, blănuri) prin compararea de către experţi a calităţii

produselor în formă brută cu calitatea standard a produselor comercializate la bursă.

Criteriile de clasificare a licitaţiilor:

după regimul juridic şi posibilităţile de participare se disting: licitaţii deschise (publice), la

care numărul de participanţi este nelimitat, putând lua parte cu şanse egale toate firmele interesate,

şi licitaţii închise (limitate), organizate numai pentru un anumit număr de firme specializate, invitate

de organizatori;

după frecvenţa organizării licitaţiile pot fi: periodice, care au loc cu regularitate la anumite

date, în anumite locuri dinainte cunoscute şi ocazionale, organizate atunci când este necesar, având

în cele mai multe cazuri un caracter nerepetabil;

după funcţia pe care o îndeplinesc şi poziţia organizatorilor în actul de vânzare-cumpărare

distingem: licitaţii pentru vânzare (de export), numite şi “aucţiuni” şi licitaţii pentru cumpărare (de

import), numite şi “tratative de concurenţă” sau “adjudecări”);

după mărimea partizilor de mărfuri comercializate licitaţiile pot fi: cu ridicata sau cu

amănuntul;

după natura obiectului tranzacţiei, există: licitaţii pentru produsele de bază (materii prime,

semifabricate), licitaţii pentru produsele finite, precum şi cele pentru anumite lucrări şi obiective

economice complexe şi licitaţii pentru servicii.

LICITAŢIILE PENTRU VÂNZAREA (EXPORT) DE MĂRFURI (AUCŢIUNI)

Licitaţiile pentru vânzarea mărfurilor pot fi organizate direct de producători, de către

vânzători sau organizaţii specializate în aceste tehnici de comerţ (agenţi specializaţi denumiţi

“auction-brokers”); în unele cazuri organizarea se realizează cu participarea băncilor.

Societatea de licitaţie, publică un catalog cu mărfurile grupate pe “poziţii” specifice

acestor tehnici comerciale, făcând cunoscute cumpărătorilor datele mai importante referitoare la

marfă, ca de exemplu: unde este depozitată întreaga cantitate, preţul minim de strigare, pasul de

modificare a preţului cât şi condiţiile de admitere a participanţilor etc. La licitaţii mărfurile pot fi

examinate iar cumpărătorii pot constata calitatea lor în mod nemijlocit deci comunicarea calităţii

în cataloage este facultativă.

La licitaţie preţurile de vânzare pot fi formate, prin diferite modalităţi. O modalitate de

determinare a preţului constă în începerea licitării cu un preţ minim de strigare (metoda clasică).

72

Page 73: Tranzactii Economice Internationale

Preţul de strigare este acel preţ minim la care vânzătorul a acceptat să-şi valorifice marfa. O altă

modalitate de formare a preţului porneşte de la stabilirea unui preţ maxim (metoda olandeză),

care va fi redus treptat până când unul dintre cumpărători sau reprezentanţii lor îşi anunţă oferta

de preţ. Dacă preţul convine vânzătorului, atunci cel care a făcut oferta devine proprietarul mărfii.

Aucţiunile conferă avantaje atât pentru vânzători, cât şi, pentru cumpărători. Pentru

vânzători avantajele constau în faptul că marfa este comercializată de către specialişti, se pot

obţine credite pe considerentul că marfa este depozitată în vederea licitării etc. Pentru

cumpărători licitaţiile constituie oferte ferme, iar preţurile exprimă valoarea reală a mărfurilor,

deoarece influenţa factorilor subiectivi este redusă.

Sistemul licitaţiilor comportă şi unele dezavantaje pentru vânzători, cum ar fi: cheltuielile

ocazionate de înmagazinarea mărfurilor, comisioanele intermediarilor, taxele ocazionate de

procurarea certificatelor de origine, de calitate etc.

Licitaţiile de cumpărare (de import)

Licitaţiile de import, cunoscute şi sub denumirea de “tratative de concurenţă” sau

“adjudecări”, sunt iniţiate de importatori, în mod direct sau prin firme specializate, şi au un rol

însemnat mai ales în importurile complexe, cele de instalaţii, construcţii de întreprinderi

economice şi instituţii social-culturale, porturi, drumuri etc., deci în afaceri economice de mare

anvergură.

Licitaţiile de import prezintă o serie de particularităţi, printre care menţionăm faptul că

ofertele participanţilor se întocmesc pe baza unui Caiet de sarcini elaborat de organizatori, care

are funcţia unei cereri de ofertă, iar adjudecarea se face pe baza unei proceduri specifice

concretizate în reglementări cu valabilitate mai largă sau în regulamentele licitaţiilor. Interesul

sporit pentru tehnica licitaţiilor se explică printr-o serie de avantaje pe care le oferă atât

organizatorilor (importatori), cât şi ofertanţilor (exportatori).

a) Mecanismul şi tehnica de angajare şi derulare a licitaţiilor internaţionale de import

b) Caietul de sarcini şi oferta - documente principale ale licitaţiei de import

Caietul de sarcini sau de condiţii, documentul cel mai important al mecanismului de

angajare a unei licitaţii de import, îndeplineşte funcţia de cerere de ofertă şi cuprinde: denumirea

şi descrierea amănunţită a bunurilor care fac obiectul licitaţiei; condiţiile contractuale;

instrucţiuni pentru ofertanţi. Întocmirea caietului cade în sarcina organizatorilor care, pentru

elaborarea lui apelează, de regulă, al firme de consultanţă care au competenţa necesară în

domeniul respectiv. Condiţiile înscrise în caietul de sarcini pot fi grupate în trei categorii: tehnice,

comerciale şi generale.

c) Oferta de mărfuri sau servicii pentru licitaţia de import

73

Page 74: Tranzactii Economice Internationale

d) Deschiderea şi evaluarea ofertelor, adjudecarea şi încheierea contractului

Unitatea de curs 10:

Tema: Tranzacţiile la bursă

Bursa este un segment distinct al pieţei naţionale şi internaţionale, ce realizează

tranzacţii concurenţiale după o tehnică specifică, care presupune concentrarea cererii şi a

ofertei reprezentative (pentru active reale sau financiare).

Bursele de mărfuri şi bursele de valori

În funcţie de felul activelor care fac obiectul operaţiunilor bursiere, se disting: burse de

mărfuri (unde se tranzacţionează titluri reprezentative asupra unor bunuri) şi burse de valori

(pentru titluri financiare), burse pentru asigurări, burse pentru navluri. În cele ce urmează ne vom

concentra atenţia asupra burselor de mărfuri şi burselor de valori. Piaţa de tip bursier se

caracterizează prin anumite elemente comune:

În primul rând, obiectul tranzacţiilor bursiere îl constituie active care au un caracter

omogen: mărfuri fungibile, titluri financiare, valute.

În al doilea rând, bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă şi

deschisă a cererii şi a ofertei disponibile pentru titlurile respective.

În al treilea rând, bursa este o piaţă organizată, în sensul că tranzacţiile se realizează

conform unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi.

În al patrulea rând, bursa este o piaţă reprezentativă, servind drept reper pentru toate

tranzacţiile ce se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piaţa organizată.

Deşi mecanismul de funcţionare se bazează pe un model comun, propriu oricărei

tranzacţii bursiere, bursele de mărfuri şi respectiv cele de valori, au funcţii diferite în economie.

Bursele pot fi generale sau specializate.

În cadrul burselor generale se tranzacţionează o gamă variată de mărfuri, precum

şi titluri financiare şi devize.

Bursele specializate se ocupă de o gamă determinată de mărfuri, uneori chiar de o

singură marfă sau numai de hârtii de valoare.

Bursele de mărfuri au ca obiect de activitate încheierea de tranzacţii pentru mărfurile

fungibile. În funcţie de gama de produse comercializate, acestea au un nomenclator mai

larg sau mai restrâns.

74

Page 75: Tranzactii Economice Internationale

Bursele de valori sunt burse specializate (se mai numesc şi burse de fonduri sau

capitaluri); rolul lor principal este de a asigura formarea preţului (cursului) pentru hârtii de

valoare sau efecte comerciale (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, alte titluri de proprietate

industrială) cotate la bursă, şi, pe această cale, de a determina un proces continuu de redistribuire

a capitalurilor (colectarea acestora din zonele în care sunt insuficient valorificate şi realizarea de

plasamente în zonele sau domeniile cele mai active).

Bursele de devize (valute) au apărut după 1970, cea dintâi fiind International Monetary

Market înfiinţată la Chicago în 1972. Ulterior bursele de valute s-au dezvoltat în principalele

centre financiare ale lumii şi asigură realizarea de operaţiuni pentru principalele devize (mai

frecvent folosite în plăţile internaţionale).

Organizarea şi funcţionarea burselor

Bursele sunt, de regulă, constituite sub forma societăţilor pe acţiuni, au un număr limitat

de membri fondatori, persoane fizice sau juridice specializate în afacerile cu mărfuri sau valorile

care fac obiectul acestor tranzacţii.

Conducerea bursei este asigurată de un Consiliu de administraţie, numit de membrii

bursei şi este format din oameni de afaceri aleşi datorită experienţei şi standing-ului lor

economico-financiar. Conducerea activităţii curente revine Administraţiei bursei, care este

constituită dintr-un Comitet ce cuprinde: un director general şi mai mulţi directori.

Intermediarii care participă la burse pot fi clasificaţi în două categorii: brokerii

(curtierii), care execută ordine pentru terţi, în speţă pentru firme de comerţ, producători,

importatori şi exportatori, adică cei ce folosesc bursele pentru acoperirea riscului de preţ;

dealerii, denumiţi în unele burse operatori, care acţionează în nume şi pe cont propriu. În cadrul

acestor intermediari un rol important revine speculanţilor, respectiv cei ce utilizează operaţiunile

de bursă în scopul obţinerii unui profit din diferenţa dintre preţurile de cumpărare şi cele de

vânzare.

Tranzacţiile se încheie cu ajutorul acestor la intermediari, cărora li se plăteşte un

comision, al cărui nivel este negociabil, în funcţie de volumul tranzacţiei. Brokerii

acţionează pe baza unor mandate (ordine de vânzare sau de cumpărare). Aceste ordine sunt

de mai multe feluri, în funcţie de interesul clientului (la vânzare sau cumpărare).

Bursele funcţionează în baza unor contracte multilaterale la care au aderat membrii săi

şi care cuprind:

a) Obiectul tranzacţiei, b) Condiţiile de calitate şi modul de arbitrare în caz de litigiu,

c) Unităţile de măsură în tranzacţiile de bursă d) Termenele ce se tranzacţionează la bursă e)

Modul de cotare a preţurilor f) Lichidarea operaţiunilor g) Obligaţiile financiare pentru

75

Page 76: Tranzactii Economice Internationale

participanţii la activitatea bursei h) Condiţiile contractului tip de vânzare-cumpărare. Practic,

toate elementele activităţii la bursă sunt uniformizate şi bine precizate, participanţilor rămânându-

le numai să indice brokerului calitatea sa de vânzător sau cumpărător, să indice cantitatea

(numărul de contracte) şi limita de preţ.

Ordinele de execuţie , care se transmit firmei broker, pot fi de mai multe feluri,

după dorinţa clientului (vânzător sau cumpărător).

Casa de clearing. Garantarea tranzacţiilor încheiate la bursă se asigură prin intermediul

casei de clearing sau de compensaţie. Aceasta este o asociaţie de persoane fizice sau juridice,

membre ale bursei, care garantează necondiţionat că orice tranzacţie efectuată de membrii bursei,

va fi onorată conform prevederilor contractului. Cumpărătorii şi vânzătorii de contracte nu-şi

creează obligaţii financiare între ei, ci fiecare îşi crează obligaţii la casa de clearing, care apare în

calitate de cumpărător sau vânzător pentru marfa tranzacţionată.

Tranzacţiile de bursă

Preţurile la care se încheie tranzacţiile la bursă poartă denumirea generică de cotaţii sau

cursuri. Nivelul cotaţiile se stabileşte zilnic, atât pentru tranzacţiile “la vedere”, cât şi pentru cele

“la termen”.

Cotaţiile de bursă pot fi clasificate după mai multe criterii:

Din punct de vedere al realizării tranzacţiilor de bursă, cotaţiile sunt: efective şi

nominale.

După modul de calcul, cotaţiile pot fi: medii, limită şi de lichidare.

Ţinând seama de momentul publicării, cotaţiile pot fi: oficiale şi neoficiale.

Publicaţiile de specialitate şi unele cotidiene comunică pe lângă cotaţii şi tendinţa

bursei, prin care se estimează conţinutul şi sensul acţiunii factorilor care influenţează asupra

preţurilor şi care determină evoluţia viitoare a acestuia.

După scopul urmărit la încheierea contractului, operaţiunile de bursă sunt efective,

speculative şi de acoperire şi tranzacţii cu opţiuni.

a) Operaţiunile efective pot fi la vedere sau la termen. Cele dintâi au ca obiect

tranzacţii de mărfuri care, de regulă, au livrare şi plată imediată numite operaţiuni

“spot” (la disponibil). Acestea se caracterizează prin faptul că, imediat după

stabilirea preţului are loc livrarea mărfii şi, respectiv, plata acesteia.

b) Operaţiunile la termen (futures) constau în aceea că operatorii îşi asumă obligaţia de

a preda (la vânzare) sau a prelua (la cumpărare) o anumită cantitate de marfă, la o

dată ulterioară (1 lună, 3 luni, 6 luni etc.), la preţul stabilit în momentul încheierii

76

Page 77: Tranzactii Economice Internationale

contractului. La scadenţă, livrarea nu are loc efectiv, ci se decontează diferenţa de

preţ care s-a format la bursă între ziua încheierii tranzacţiei şi ziua executării.

Contractele futures prezintă mai multe caracteristici:

În primul rând, într-un contract futures condiţiile contractuale sunt standardizate în ceea

ce priveşte natura activului de bază (o anumită calitate a mărfii) şi cantitatea contractuală, numită

şi unitate de tranzacţii sau lot (de exemplu, 5000 busheli).

În al doilea rând, preţul contractelor futures se stabileşte în bursă prin procedura specifică

de negociere şi contractare a acestei pieţe organizate.

În al treilea rând, contractul futures poate fi executat prin livrare efectivă, dar aceasta

reprezintă excepţia în tranzacţiile bursiere.

Prin trăsăturile sale: caracter standardizat, valoare de piaţă şi negociabilitate pe piaţa

secundară la bursă, contractul futures se defineşte ca un titlu financiar (valoare mobiliară), dar

unul derivat, constituit pe un activ de bază, care poate fi o marfă, o valută, un instrument

financiar etc.

Lichidarea contractului futures pe marfă se poate face în două modalităţi: prin livrare, adică prin

predarea/ plata mărfii, sau prin lichidarea poziţiei, adică prin compensare cu o operaţie de sens

contrar.

b) Operaţiuni speculative. Aceste operaţiuni urmăresc obţinerea unui câştig ca urmare a

diferenţelor de preţ între momentul încheierii contractelor şi momentul lichidării lor.

Operaţiunile speculative la termen se clasifică, după speranţa operatorilor într-o anumită

tendinţă a bursei, în: “a la hausse” (la creştere) şi “a la baisse” (la scădere).

Aceste două tipuri de operaţiuni stau la baza tuturor tranzacţiilor de bursă cu caracter

speculativ.

Operaţiunile speculative mai pot fi: operaţiuni ferme şi operaţiuni condiţionate.

- Operaţiunile ferme constau în faptul că cele două părţi contractante convin să-şi

îndeplinească fără rezerve, după o anumită perioadă de timp obligaţiile asumate prin contract,

indiferent de rezultatele cu care acestea se finalizează.

- Operaţiunile condiţionate presupun corelarea îndeplinirii obligaţiei la termen, de

anumiţi factori. Aceste obligaţiuni, la rândul lor, sunt de mai multe feluri: operaţiuni cu primă

(reziliabile), report, deport şi stellage.

c) Operaţiuni de hedging (de acoperire)

Definiţia cea mai concentrată a operaţiunii de hedging este asigurarea preţului la bursa

de mărfuri printr-o operaţiune inversă celei de cumpărare sau vânzare.

77

Page 78: Tranzactii Economice Internationale

În esenţă orice operaţiune de hedging porneşte de la ideea de a fi protejat împotriva

riscurilor de preţ la o anumită marfă, pe o perioadă determinată de timp.

Există două tipuri de operaţiuni hedging: short hedging şi long hedging.

Hedgingul este o strategie indicată pentru acoperirea riscului atunci când preţurile la marfa fizică

oscilează mai mult decât oscilează baza, situaţie care, conform studiilor empirice, este cea mai

frecventă.

d) Tranzacţiile cu opţiuni. Privită în general, opţiunea poate fi definită ca un acord prin

care una din părţi, vânzătorul opţiunii (option seller, writer), acordă celeilalte părţi, cumpărătorul

(option buyer, holder), dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra sau vinde un activ (marfă sau

titluri financiare), în anumite condiţii de preţ şi la un termen determinat.

Principalele caracteristici ale tranzacţiilor cu opţiuni în bursă sunt următoarele:

Contractul-tip; Durata opţiunii; Preţul de exercitare a opţiunii;Preţul opţiunii;Valoarea opţiunii;

Casa de compensaţii (clearing); Lichidarea (executarea) contractului se poate face prin:

lichidarea, exercitarea sau expirarea opţiunii.

La bursă există două mari tipuri de contracte cu opţiuni - de “cumpărare”- call, şi de

“vânzare”- put - şi mai multe combinaţii ale acestora.

Opţiunile call (de cumpărare). Opţiunea “call” este un contract, în formă negociabilă,

care dă dreptul cumpărătorului ca, într-o anumită perioadă de timp, să cumpere de la vânzătorul

opţiunii un anumit număr de titluri cotate în bursă la un preţ stabilit prin contract. Pe de altă parte,

vânzătorul opţiunii “call” îşi asumă obligaţia de a vinde, în condiţiile precizate, titlurile respective

cumpărătorului opţiunii.

Opţiunile put (de vânzare) sunt contracte care dau dreptul cumpărătorului opţiunii să

(re)vândă vânzătorului opţiunii un anumit număr de titluri cotate la bursă la un preţ stabilit (de

exercitare), într-un interval de timp.

În funcţie de natura activului de bază al contractului futures, opţiunile pe contracte futures

pot fi pe marfă, pe valută, pe instrumente de datorie sau pe indici de bursă. Opţiunile pe contracte

futures cu marfă sunt frecvent utilizate în tranzacţiile comerciale internaţionale pentru scop de

acoperire a riscului de preţ la marfa fizică (hedging), reprezentând o alternativă la acoperirea prin

contracte futures.

Cumpărătorul unei opţiuni futures are următoarele posibilităţi: să o exercite, până la data

expirării, şi în acest caz, el dobândeşte o poziţie pe contractul futures, care poate fi long, dacă a

deţinut un call, sau short, dacă a deţinut un put; să o vândă până în ultima zi de tranzacţii, iar

atunci el poate obţine un profit sau poate înregistra o pierdere, dar riscul său este limitat la

78

Page 79: Tranzactii Economice Internationale

mărimea primei; să o abandoneze, lăsând-o să expire, iar dacă opţiunea este "fără bani",

deţinătorul ei pierde prima.

Rezumat

În acest modul intitulat Tehnici şi mecanisme în tranzacţiile economice internaţionale,

care este format din cinci unităţi de curs sunt tratate aspecte privind modul în care se desfăşoară

tranzacţiile economice internaţionale. În prima unitate de curs: Contractul de vânzare

internaţională se explică ce este un contract de vânzare internaţională şi care sunt caracteristicile

sale, precum şi clauzele care trebuiesc specificate pentru ca acesta să aibă valabilitate. Se

porneşte de la clauzele privind determinarea cantităţii, marcarea şi ambalarea mărfurilor, se

continuă cu modalităţile de determinare a calităţii, cu condiţiile de livrare care sunt standardizate

sub denumirea INCOTERMS, cu termenele de livrare ce se pot asocia diferitelor tipuri concrete

de tranzacţii şi se încheie cu modul în care se determină preţul într-un contract şi eventualele

reduceri ce pot fi acordate.

În cea de a doua unitate de curs: Modalităţile de plată internaţională, plecăm de la faptul că între

livrarea mărfii şi efectuarea plăţii există o strânsă interdependenţă, acestea fiind, de fapt,

principalele obligaţii ale celor două părţi contractante, obligaţii care pot fi privite de pe poziţii

divergente.

Cerinţa de asigurare a interdependenţei dintre executarea principalelor obligaţii ale celor

două părţi, a condus la o practică specifică activităţii de comerţ exterior - efectuarea tranzacţiilor

în anumite condiţii de plată. De regulă, condiţiile de plată se referă la locul şi la termenul de

decontare a preţului, la modalitatea de plată, la moneda în care se va efectua plata, la garanţiile

oferite de cumpărător şi la documentele necesare. Ca urmare se explică mai întâi ce reprezintă o

modalitate de plată şi cum se utilizează acestea în mod concret în tranzacţiile internaţionale. Se

defineşte acreditivul documentar şi se detaliază variantele pe care un întreprinzător le poate folosi

în funcţie de situaţia specifică fiecărei tip de afacere încheiată. Arătăm apoi în ce constă utilizarea

incassoului documentar şi a riscurilor pe care le implică, iar în continuare arătăm ce presupune

folosirea unui ordin de plată şi a cazurilor în care se foloseşte, explicând totodată şi utilitatea

scrisorilor de garanţie bancară.

În cea de-a treia unitate de curs: Operaţiunile comerciale combinate arătam că nu toate

operaţiunile comerciale internaţionale se finalizează prin transfer de monedă pentru îndeplinirea

obligaţiilor contractuale, întrucât există o varietate de operaţiuni care presupun acoperirea

obligaţiilor prin livrări reciproce de mărfuri, ceea ce face ca tranferul de valută să fie eliminat în

79

Page 80: Tranzactii Economice Internationale

totalitate în cazul compensaţiilor sau cel puţin parţial în cazul operaţiunilor paralele. Arătam de

asemenea care este esenţa clearingului, precum şi a modalităţilor de deblocare a acestuia prin

desfăşurarea operaţiunilor de switch. De asemenea ne aplecăm atenţia asupra operaţiunilor de

reexport care în condiţiile actuale ale dezvoltării economice în ţara noastră, au ajuns să reprezinte

o pondere deosebită în totalul activităţilor prin care firme româneşti sunt implicate în relaţii

economice cu străinătatea.

În unitatea următoare de curs facem o prezentare a principalelor tipuri de tranzacţii

internaţionale care au cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada ultimelor decenii. Ne referim

aici la transferul de tehnologie internaţională, fie că îmbracă forma comerţului cu brevete de

invenţii şi acordării de licenţe, a comerţului cu know-how, a comerţului în franciză, sau a

consulting-engineeringului şi a specificului acestora. Facem apoi o prezentare a ceea ce înseamnă

operaţiunile de leasing şi a avantajelor şi limitelor acestora, precum şi a formelor specifice pe

care aceste operaţiuni le îmbracă. Această unitate de curs se încheie cu prezentarea licitaţiilor

internaţionale, unde după o clasificare a acestora în funcţie de cele mai folosite criterii ne

concentrăm atenţia asupra licitaţiilor internaţionale de vânzare şi a licitaţiilor de import, a

etapelor pe care le presupune desfăşurarea eficientă a acestora şi a modalităţilor de formare a

preţurilor.

Ultima unitate de curs: Tranzacţiile bursiere, permite studenţilor familiarizarea cu câteva

concept cheie în domeniu. Arătam mai întâi care sunt particularităţile pieţei bursiere, făcând

distincţia între burse de mărfuri şi bursele de valori, iar după câteva repere privind organizarea

burselor, abordăm tipurile de tranzacţii care se desfăşoară la bursă şi anume tranzacţiile efective

care au ca scop acoperirea unor necesităţi reale, tranzacţiile cu scop speculativ al căror scop

exclusiv este obţinerea de câştiguri din valorificarea diferenţelor favorabile de curs al activelor,

precum şi operaţiunile de hedging car urmăresc acoperirea unor riscuri existente pe pieţele cash

sau fizice. De asemenea sunt prezentate reperele principale ale tranzacţiilor cu contracte futures şi

ale opţiunilor de vânzare şi cumpărare.

Parcurgerea de către studenţi a acestui modul le va permite obţinerea în final a unui set de

cunoştinţe extrem de importante în activitatea practică, mai ales în contextul în care implicarea

firmelor româneşti în tranzacţii internaţionale tinde să devină un fapt din ce în ce mai obişnuit în

condiţiile actuale ale dezvoltării ţării noastre.

Teme de control

80

Page 81: Tranzactii Economice Internationale

Unitatea de curs 6

1. Ce semnificaţie are faptul că un contract de vânzare este cu titlu oneros ? a. arată

necesitatea plăţii în valută; b. arată că tranzacţia are un preţ ridicat; c. transmite dreptul de

proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător; d. arată că transmiterea

proprietăţii se face în schimbul plăţii preţului negociat; e. arată că patrimoniul

exportatorului este separat de cel al importatorului.

2. Ce semnificaţie are caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare internaţională? a.

arată caracterul internaţional al operaţiunii; b. exprimă acordul de voinţă neviciat al

părţilor; c. arată că este încheiat între două părţi distincte: vânzătorul şi cumpărătorul; d.

generează drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi contractuale; e. arată că e necesară

stabilirea unei legi a contractului.

3. Un contract comercial internaţional este întotdeauna un act translativ de proprietate? a.

da, cu condiţia ca unul dintre semnatari să fie proprietarul autentic al bunului; b. nu,

pentru că nu toate actele de comerţ exterior presupun vânzarea şi cumpărarea mărfurilor

negociate; c. nu, pentru că nu toate contractele de comerţ exterior pot fi semnate de

managerul general al firmei respective; d. da, pentru că orice tranzacţie comercială

presupune o formă sau alta de contraprestaţie; e. toate răspunsurile de mai sus sunt : e1.

corecte; e2. false;

4. Există deosebiri între marca de fabrică şi marcarea mărfurilor de export? a. da, marca de

fabrică asigură transportul în siguranţă al mărfurilor; b.da, marcarea mărfurilor garantează

calitatea mărfurilor vândute; c. nu, marca de fabrică şi marcarea folosesc însemne

standardizate cunoscute; d. da, marca de fabrică permite identificarea producătorului şi

garantează calitatea produsului; e. toate răspunsurile sunt corecte.

5. În cazul condiţiei de livrare Ex Works vânzătorul are obligaţia : a.să pregătească marfa

pentru livrare, aceasta însemnând individualizarea, lotizarea, ambalarea, etc; b. să

efectueze vămuirea mărfii pentru export; c. să suporte cheltuielile legate de încărcarea

mărfii în mijlocul de transport; d. să acţioneze ca agent al cumpărătorului; e. să asigure

mijloacele de transport necesare.

6. Neprecizarea în cadrul unui contract comercial internaţional a cantităţii mărfii vândute

constituie: a. nerespectarea unei condiţii de validitate privind cauza contractului; b.

nerespectarea unei condiţii de validitate privind obiectul contractului; c. nici un fel de

viciu; d. o practică frecventă în relaţiile comerciale internaţionale; e. o necesitate în

anumite cazuri

81

Page 82: Tranzactii Economice Internationale

7. Ce semnificaţie are clauza de calitate “văzut plăcut”? a. cumpărătorul are dreptul să refuze

mărfurile ce se degradează în timpul transportului; b. vânzătorul trebuie să ofere

cumpărătorului cataloagele publicitare de calitate, necesare prezentării mărfurilor în

magazine; c. mărfurile se examinează şi se acceptă din punct de vedere calitative înainte

de semnarea contractului; d. refuzul ulterior poate interveni doar in cazul viciilor ascunse

cu viclenie; e. toate răspunsurile de mai sus sunt corecte.

8. Când se recomandă utilizarea “mostrei sondă” ? a. la comercializarea produselor

aparţinând industriei extractive; b. pentru produsele complexe, ce presupun

executarea unor lucrări de construcţii montaj la beneficiar; c. mostra sondă se foloseşte la

determinarea calităţii ambalajului; d. pentru livrările în cantităţi mari, către beneficiari

aflaţi la mare distanţă de exportator; e. în nici una din situaţiile prezentate mai sus.

9. În ce punct are loc transferul riscurilor la folosirea condiţiei de livrare CIF? a. în portul de

încărcare asigurarea urmând să-l protejeze pe cumpărător; b. în portul de destinaţie pentru

că toate cheltuielile sunt efectuate de vânzător; c. în portul de destinaţie se transferă atât

riscurile cât şi cheltuielile; d. în portul de îmbarcare cumpărătorul urmând să efectueze

toate cheltuielile privind transportul până la destinaţie; e. toate răspunsurile sunt greşite

10. În cazul condiţiei de livrare DAF: a. marfa se transportă pe riscul cumpărătorului dar pe

cheltuiala vânzătorului până în portul de destinaţie; b. cumpărătorul trebuie să obţină un

document de transport direct si o poliţă de asigurare pentru tot parcursul mărfii; c.

vânzătorul are obligaţia de a vămui marfa la import în punctul de frontieră stabilit; d.

riscurile şi cheltuielile aferente livrării cad în sarcina vânzătorului până la punctul stabilit;

e. toate răspunsurile sunt greşite.

Unitatea de curs 7

1. Ordinul de plată este o modalitate de plată care: a. se foloseşte frecvent în relaţiile

internaţionale datorită simplităţii sale şi costurilor reduse; b. se foloseşte cu precădere

pentru plata operaţiunilor auxiliare: comisioane, cheltuieli de transport, taxe vamale,

contrastalii, etc. c.se foloseşte la iniţiativa beneficiarului, d.datorită caracterului său

revocabil poate provoca prejudicii majore exportatorului; e.toate răspunsurile de mai sus

sunt greşite.

2. Scrisoarea de credit este: a. o formă specială a scrisorii de garanţie bancară; b. o variantă

de acreditiv documentar cu plata prin negociere; c. este întotdeauna domiciliată în ţara

82

Page 83: Tranzactii Economice Internationale

vânzătorului; d. mai avantajoasă pentru importator decât acreditivul clasic, pentru ca nu

presupune acoperirea cu fonduri a angajamentului de plată încă de la emiterea sa; e.o

modalitate ce conferă exportatorului mai puţină siguranţă decât acreditivul documentar

obişnuit.

3. Banca poate refuza plata acreditivului documentar în următoarele situaţii: a. când au

intervenit litigii între importator şi exportator; b. când documentele prezentate de

exportator sunt incomplete; c. dacă din setul de documente lipseşte cererea de ofertă; d.

când prezentarea documentelor s-a făcut după ce termenul de valabilitate a expirat; e. în

toate situaţiile prezentate mai sus.

4. În cazul unui refuz al băncii de a efectua plata creditului documentar, exportatorul poate:

a. să solicite deschiderea unui nou credit documentar; b. să acţioneze în judecată banca

emitentă; c. să solicite un amendament la condiţiile creditului documentar care să facă

documentele acceptabile; d. să rezilieze contractul; e. toate răspunsurile de mai sus

sunt :e1. corecte; e2. greşite.

5. Scrisoarea de credit este domiciliată: a. în ţara vânzătorului; b. în ţara cumpărătorului; c.

poate fi domiciliată şi într-o ţară terţă; d. toate răspunsurile de mai sus sunt corecte.

6. În cazul reexporturilor se poate utiliza ca modalitate de plată: a. acreditivul revocabil;

b. acreditivul revolving; c. acreditivul de compensaţie; d. acreditivul back-to-back;

e.acreditivul transferabil.

7. Acreditivul documentar dă naştere unei relaţii între patru părţi: ordonatorul, banca

ordonatoare, banca mandatată, şi beneficiarul. În ce situaţie cei patru pot fi doar trei? a. în

cazul acreditivului transferabil; b. în cazul acreditivului cu plata diferată; c. în cazul

acreditivului domiciliat în ţara cumpărătorului; d. în cazul acreditivului domiciliat în ţara

vânzătorului; e. în nici o situaţie.

8. Când se recomandă utilizarea unui acreditiv de tip revolving ? a. atunci când banca nu

acceptă un angajament de plată pentru toată suma odată; b. pentru acoperirea

suplimentară împotriva riscului neefectuării plăţii; c. la livrările în mai multe tranşe; d. în

situaţiile în care se permite plata în rate; e. pentru achiziţiile de tehnică militară.

9. Care variantă a acreditivului permite sincronizarea plăţilor cu încasările? a. acreditivul

confirmat; b. acreditivul irevocabil confirmat; c. acreditivul cu clauză roşie (red clause);

d. acreditivul back to back; e. acreditivul nu permite sincronizarea operaţiunilor valutare

10. Acreditivul cu clauză roşie se foloseşte: a. atunci când e necesară o revizuire a sumelor de

plată stabilite iniţial; b. atunci când se doreşte stabilirea unor relaţii foarte bune cu

partenerul exportator; c. pentru acordarea unor avansuri vânzătorului necesare procurării

83

Page 84: Tranzactii Economice Internationale

mărfii; d. în cazul operaţiunilor de intermediere când exportatorul are mai mulţi furnizori

locali ce trebuie plătiţi imediat ce marfa a fost cumpărată; e. ca o alternativă la folosirea

acreditivului transferabil.

Unitatea de curs 8

1. Prin ce se deosebesc operaţiunile paralele de compensaţiile propriu-zise? a) prin faptul că,

în cazul primelor, valoarea celor două partizi de mărfuri nu trebuie să fie egală; b)

operaţiunile paralele nu admit plata în devize libere, pe când compensaţiile, da; c)

operaţiunile paralele nu sunt operaţiuni comerciale combinate; d) operaţiunile paralele se

desfăşoară doar la nivel de state; e) numărul partenerilor din ţări diferite nu este egal, în

cazul operaţiunilor paralele.

2. Achiziţionările (cumpărările) legate reprezintă: a) combinarea unor operaţiuni paralele cu

compensaţii propriu-zise; b) un tip special de operaţiuni de switch cu marfă; c) obligaţia

exportatorului de a cumpăra o serie de produse naţionale oferite de partenerul din ţara de

import; d) operaţiuni desfăşurate doar în cazul depăşirii limitei impuse de creditul tehnic;

e) tranzacţii desfăşurate doar în domeniul tehnologiei de vârf.

3. Ce avantaje oferă operaţiunile “buy-back” pentru exportatorul de instalaţii şi utilaje

complexe? a) obţinerea unor tehnologii avansate din alte ţări; b) posibilitatea deblocării

conturilor de clearing; c) lărgirea pieţei externe pentru unele echipamente ajunse în

stadiul de maturitate; d) valorificarea cunoştinţelor tehnice; e) depăşirea dificultăţilor

generate de plata în valută a importului.

4. Caracteristic pentru compensaţiile individuale simple este faptul că: a) o parte din

valoarea importului este acoperită prin plata în devize libere; b) dau posibilitatea stabilirii

cu exactitate a valorii devizelor-clearing; c) se desfăşoară între ramuri economice din doar

două ţări; d) unii agenţi economici pot plăti în valute neconvertibile; e) se încheie între

două întreprinderi din ţări diferite, iar valorile celor două partizi de mărfuri sunt egale.

5. Compensaţiile triunghiulare şi în lanţ: a) sunt mai elastice decât cele simple, dar

generează riscuri şi costuri mai mari; b) reprezintă, de fapt, o întrepătrundere a

tranzacţiilor comerciale cu operaţiuni valutar-financiare; c) se desfăşoară prin participarea

unor întregi ramuri industriale din ţări diferite; d) necesită stabilirea cu exactitate a valorii

creditului tehnic; e) nu există astfel de operaţiuni.

84

Page 85: Tranzactii Economice Internationale

6. Din punctul de vedere al tehnicii utilizate, se disting: a) clearing bilateral şi multilateral;

b) clearing cu conturi de clearing şi fără conturi de clearing; c) clearing aller şi retour; d)

clearing cu două conturi şi clearing cu un singur cont; e) clearing la nivel de state şi

clearing la nivel de firme.

7. Ce este creditul tehnic? a) plafonul valoric de refinanţare a băncilor internaţionale; b)

limita maximă admisă în relaţiile de credit-beneficiar stabilite între agenţii economici; c)

un plafon valoric care are menirea de a permite realizarea în condiţii normale a exportului

şi care admite dezechilibrul (până la acest nivel), ca fiind o trăsătură specifică a

clearingului; d) un element specific al compensaţiilor bilaterale lărgite; e) toate

răspunsurile de mai sus sunt greşite.

8. Operaţiunile de switch reprezintă: a) un tip special de operaţiuni paralele; b) o metodă

eficientă de asigurare a echilibrului tranzacţiilor de buy-back; c) o metodă de protecţie a

importatorului în cazul întârzierii livrării; d) o metodă eficientă de depăşire a crizelor

financiare; e) o întrepătrundere a tranzacţiilor comerciale în contrapartidă cu o serie de

operaţiuni valutar-financiare.

9. Operaţiunea de switch cu marfă de tip retour: a) este iniţiată de firma de switch în

favoarea ţării care deţine un sold cronic pasiv; b) permite obţinerea unui agio; c) poate fi

declanşată numai de o ţară terţă; d) este iniţiată de firma de switch în favoarea ţării ce

deţine un sold cronic activ; e) nu implică importul sau exportul de bunuri.

10. În funcţie de sensul alimentării contului de clearing, operaţiunile de switch pot fi: a) aller,

retour şi aller-retour; b) cu marfă şi valutar; c) simple, normale sau primare; d) în lanţ sau

multiple; e) nu există un asemenea criteriu de clasificare.

Unitatea de curs 9

1. Care din următoarele elemente sunt considerate funcţii ale brevetului de invenţie? a)

garantarea de către stat a dreptului de proprietate asupra invenţiei; b) oferă informaţii în

privinţa caracteristicilor transferului internaţional de tehnologie; c) facilitează transferul

dreptului de exploatare a invenţiei; d) descrie modul de organizare al firmelor din

domeniul tehnologiilor de vârf; e) toate variantele de mai sus sunt greşite.

2. Care din următoarele elemente se constituie în forme ale comerţului cu brevete de invenţii? a)

leasingul internaţional; b) licitaţiile internaţionale; c) operaţiunile de switch; d) cesiunea; e)

licenţierea.

3. “Limitarea actelor de exploatare”, ca restricţie inclusă în contractele de licenţă, vizează: a)

volumul sau valoarea producţiei şi a comercializării; b) fabricarea unui produs sub licenţă,

85

Page 86: Tranzactii Economice Internationale

dar nu şi comercializarea acestuia; c) faptul că exploatarea brevetului nu este permisă

decât în anumite unităţi productive; d) limitele teritoriale predefinite; e) toate variantele de

mai sus sunt corecte.

4. Ce presupune licenţa exclusivă? a) licenţiarul îşi rezervă dreptul de a acorda licenţa în

cauză şi altor beneficiari; b) licenţiarul dispune cedarea dreptului de proprietate

intelectuală exclusiv unui singur beneficiar; c) cumularea prevederilor licenţei cu cele ale

cesiunii; d) licenţiarul acordă licenţiatului dreptul exclusiv de utilizare a invenţiei,

renunţând la concedarea unor drepturi identice terţilor; e) toate răspunsurile de mai sus

sunt greşite.

5. Ce presupune licenţa simplă? a) licenţiarul acordă licenţiatului dreptul exclusiv de

utilizare a invenţiei, renunţând la concedarea unor drepturi identice terţilor; b) licenţiarul

îşi rezervă dreptul de a acorda licenţa în cauză şi altor beneficiari; c) nu există o asemenea

noţiune; d) licenţiarul renunţă definitiv la dreptul de proprietate asupra brevetului; e) toate

răspunsurile de mai sus sunt corecte.

6. Care dintre următoarele afirmaţii reprezintă factori ce au influenţat dezvoltarea comerţului

cu know-how? a) preferinţa pentru protecţie şi transferul sub formă de know-how; b)

necesitatea de a recurge la investiţii de portofoliu în străinătate; c) caracteristicile

licenţierii simple; d) caracteristicile cesiunii parţiale; e) toate variantele de mai sus sunt

greşite.

7. Franchisingul reprezintă: a) înţelegerea pe baza căreia titularul unui drept de proprietate

industrială transmite unei alte persoane folosinţa dreptului său exclusiv de exploatare; b)

un titlu eliberat de stat, care atestă caracterul de invenţie al obiectului său; c) o tehnică de

comercializare prin care o firmă cedează, altor firme sau persoane, dreptul de a face

afaceri într-un anumit mod, pe o perioadă şi într-un loc determinat; d) înţelegerea prin

care una din părţi transmite alteia cunoştinţe tehnice secrete, nebrevetate; e) toate

răspunsurile de mai sus sunt greşite.

8. De ce contractul de franchising nu este identic cu un contract de reprezentare? a) pentru

că primul prevede întotdeauna clauza de exclusivitate temporară; b) deoarece

franchisingul este aproape identic cu time sharingul; c) pentru că franchisingul se practică

exclusiv în domeniul comerţului cu tehnică de calcul; d) deoarece cesionarul acţionează

sub numele cedentului, dar nu în numele acestuia; e) cele două contracte sunt identice.

9. Activitatea de consultanţă se referă la: a) cedarea dreptului, sau privilegiului, de a face

afaceri într-un anumit mod, pe o perioadă de timp; b) acordarea de asistenţă tehnică în

vederea organizării unor activităţi economice, perfecţionării conducerii, prin formularea

86

Page 87: Tranzactii Economice Internationale

unor recomandări; c) transmiterea unor cunoştinţe tehnice secrete, nebrevetate, privind

fabricarea unui produs; d) dreptul unui titular de a folosi exclusiv invenţia sa; e)

regimul financiar-valutar cu privire la repatrierea de redevenţe.

10. Tipuri de lucrări acoperite de activitatea de consulting-engineering pot fi: a) elaborarea

caietelor de sarcini; b) autorizarea funcţionării unui magazin sau a unei unităţi de prestări

servicii sub marca cedentului; c) remunerarea serviciilor prestate de franchisor; d)

realizarea de exporturi în numele şi contul altei persoane juridice; e) elaborarea de studii

tehnice şi economice pentru fundamentarea investiţiilor destinate unor obiective

industriale.

Unitatea de curs 10

1. Bursele sunt pieţe libere deoarece: a. tranzacţiile se desfăşoară în mod liber fără nici o

reglementare; b. sunt amplasate în zone libere; c. asigură confruntarea liberă şi directă a

cererii cu oferta; d. participanţii la tranzacţii sunt agenţi liberi; e. întrucât permit

comercializarea unei largi varietăţi de mărfuri.

2. Caracterul simbolic al bursei rezultă din: a. caracterul formal al tranzacţiilor; b. utilizarea

de coduri pentru determinarea mărfurilor; c. faptul că la bursă se negociază titluri asupra

mărfurilor iar contractele se finalizează de regulă nu prin livrarea mărfii ci prin plata unei

diferenţe în bani; d. faptul că se apropie cel mai mult de modelul pieţei cu concurenţă

perfectă; e. toate răspunsurile de mai sus sunt greşite.

3. Bursa este o piaţă reprezentativă, deoarece: a. tranzacţiile efectuate în afara ei sunt foarte

rare; b. cotaţiile de bursă reflectă în modul cel mai fidel valoare reală a mărfurilor; c. pe

această piaţă nu se tranzacţionează mărfuri propriu-zise ci titluri care le reprezintă; d.

reprezentanţii celor mai importante firme producătoare se întâlnesc în acest cadru; e.

cotaţiile bursiere servesc ca reper pentru toate tranzacţiile ce se desfăşoară în ţara

respectivă, iar în cazul marilor burse în întreaga lume.

4. În cadrul bursei, brokerii: a. operează în nume propriu dar pe contul clientului; b.

operează în numele şi pe contul clientului; c. operează în nume şi pe cont propriu; d. de la

caz la caz pot opta pentru oricare din situaţiile de mai sus.

5. Cotaţiile nominale sunt acele cotaţii care: a. se stabilesc zilnic pentru fiecare marfă sau

titlu în parte; b. sunt publicate de casele de clearing pentru lichidarea tranzacţiilor la

termen; c. se publică după încheierea sesiunii de seară; d. care influenţează sensibil preţul

87

Page 88: Tranzactii Economice Internationale

altor mărfuri; e. se stabilesc pentru mărfuri ce cotează curent la bursă, dar pentru care din

lipsa cererii sau ofertei nu s-au încheiat tranzacţii.

6. Dacă un agent economic achiziţionează contracte futures pe obligaţiuni şi vinde contracte

futures pe bonuri de tezaur, care din următoarele scheme de lucru conduc la pierderi? a.

operarea pe o piaţă futures de tip bull (în urcare) în care preţul obligaţiunilor creşte mai

repede ca cel al bonurilor de tezaur; b. operarea pe o piaţă de tip bear (în scădere) în care

preţul obligaţiunilor scade mai încet decât cel al bonurilor de tezaur; c. preţul

obligaţiunilor rămâne nemodificat în timp ce preţul bonurilor de tezaur creşte; d. preţul

obligaţiunilor creşte în timp ce preţul bonurilor de tezaur rămâne nemodificat.

7. În general cumpărătorul unui contract de opţiune call se aşteaptă ca preţul activului: a. să

crească; b. să scadă; c. să rămână stabil.

8. Care din următoarele operaţiuni intră în categoria operaţiunilor speculative condiţionate:

a. operaţiunile cu primă dublă; b. operaţiunile de stellage; c. tranzacţiile cu

opţiuni de tip put; d. toate acestea; e. nici una dintre acestea.

9. La livrările în tranşe de mărfuri fungibile se va utiliza: a. preţul fix; b. preţul mobil , cu

niveluri diferenţiate în funcţie de calitate; c. preţuri determinabile; d. preţuri de bursă; e.

preţurile de referinţă.

10. Ce este o tranzacţie speculativă? a. o operaţiune ilegală; b. o tranzacţie ce urmăreşte

repatrierea profiturilor; c. o tranzacţie ce urmăreşte diminuarea impozitelor plătite

statului; d. o tranzacţie prin care se plasează mărfuri de contrabandă; e. toate răspunsurile

sunt : e1 corecte; e2 false

Bibliografie:

1. Ciobanu, Gheorghe (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Universitatea “Babeş-

Bolyai”, 2004;

2. Gaftoniuc, Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995;

3. Georgescu, Toma, Caraiani, Gheorghe, Management şi tehnici de comerţ exterior, vol I şi

II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

4. Işan, Vasile, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, 2004;

5. Marin, George, Puiu, Alexandru, Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1993;

6. Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1996;

7. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2002;

8. Popa, Ioan, Burse, vol I şi II, Colecţia Bursa, Bucureşti, 1993;

88

Page 89: Tranzactii Economice Internationale

9. Săndulescu, Ion, Reguli şi practici în comerţul internaţional, Ed. ALL Beck, 1998;

10. Sută, Nicolae (coord.), Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura

ALL, Bucureşti, 1995.

III. ANEXE

3.1. Bibliografia completă a cursului

1. Bari, Ioan, Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994

2. Bhagwati, Jagdish, VERs, Quid Pro Quo DFI and VIEs: Political-Economy-Theoretic Analyses, International Economic Journal 1 (1987):1-14

3. Brander, J.A, Krugman P. - A Reciprocal Dumping Model of International Trade, Journal of International Economics, 1983

4. Bye, Maurice, De Bernis, Gėrard Dastanne, Relations Economiques Internationales, Editions Dalloz, Paris, 1987

89

Page 90: Tranzactii Economice Internationale

5. Ciobanu, Gheorghe (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Universitatea “Babeş-

Bolyai”, 2004;

6. Gaftoniuc, Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995;

7. Georgescu, Toma, Caraiani, Gheorghe, Management şi tehnici de comerţ exterior, vol I şi

II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

8. Grubel, H.G., Lloyd., P.J., Intra-industry Trade, Mac Millan, London 19759. Işan, Vasile, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, 2004;

10. Jacques, Henry , La theorie du commerce exterieur dans le temps historique, PUF, 199111. Krugman , Paul, Obstfeld, International Economics, New York 199412. Krugman, Paul, A Model of Inovation, Technology Transfer, and the World Distribution of

Income, Journal of Political Economy, 2 ,197913. Lindert, Peter, Economie internationale, 8é edition, Paris, 199014. Marin, George, Puiu, Alexandru, (coordonatori), Dicţionar de relaţii economice

internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993,

15. Mănăilă, Adrian, Companiile offshore sau economia fiscală legală, Editura All Beck, 1999

16. Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1996;

17. Popa, Ioan, Burse, vol I şi II, Colecţia Bursa, Bucureşti, 1993;

18. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, ISBN: 973-590-

662-7

19. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2002;

20. Posner, M., International Trade and Technical Change, Oxford Economic Papers, Oct.1961 p.323-341

21. Rainelli, Michel , Comerţul internaţional, Ed.Humanitas, 1992

22. Reich, Robert , Munca Naţiunilor, Ed.Paideia, Bucureşti, 1996

23. Ricardo, David, Opere alese, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1950

24. Roberts – Craig , Paul, A growing menace to free trade: U.S. Sanctions, Business Week,

Nov.24, 1997

25. Rotariu, Ioan (coord.), Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de funcţionare,

Editura Mitron, 2001

26. Săndulescu, Ion, Reguli şi practici în comerţul internaţional, Ed. ALL Beck, 1998;

27. Sută , Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995

28. Vernon, Raymond, “International Investment and International Trade in the Product Cycle”, Quarterly Journal of Economics, mai 1966

29. Winters, Alan W., International Economics, 4th Edition, Routhledge, London, 1994.30. * * * Anuarul Statistic al Romaniei 2007, Institutul Naţional de Statistică

31. * * * WTO – Annual report 2001-200832. www.wto.org33. www.worldbank.org34. www.ccin.ro

90

Page 91: Tranzactii Economice Internationale

35. www.insse.ro36. www.bnr.ro

3.2. Scurtă biografie a titularului de curs

Conf. dr. Bako Elena-Dana este titular la Catedra de Economie Politică a Facultăţii de

Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Domeniile sale

de competenţă sunt: economie internaţionale, integrare economică şi dezvoltare regională. Dana

Bako a participat in calitate de director, coordonator sau membru in 6 proiecte de cercetare

naţionale şi internaţionale, a publicat ca autor sau coautor peste 40 de studii ştiinţifice în reviste

de specialitate recenzate in baze de date internaţionale şi/sau recunoscute CNCSIS; a publicat o

carte ca unic autor, 5 carţi în calitate de coautor, a participat la stagii de pregătire sau de predare

în străinătate în baza unor programe de cooperare internaţională.

91


Recommended