t

rans

ilva

nia

9/2

018

10

îndârjire de factorii canonici implicați, trecând de la obișnuitele exaltări dublate de rețineri din momentul apariției, la obscurizarea compactă din perioada dictaturilor antonesciană și dejistă, până la recuperarea măsurată din anii 70-80, ajungând în anii 2000 la o veritabilă consacrare atât la nivelul istoriei literare profesioniste1, cât și la nivelul circulației publice2. Astăzi, M. Blecher e socotit unul dintre interbelicii cei mai originali din literatura română, un explorator al ungherelor nebănuite ale modernismului experimental, dar totodată și descriptorul unor importante teme, până atunci niciodată vizitate, sau foarte rar și nu pe deplin convingător. Identitatea sa literară câștigă de pe urma colectării unor influențe și modele prestigioase, al căror aliaj îl îmbogățește pe Blecher, fără să-i anuleze originalitatea: o literatură a autoanalizei și autenticității, care vizitează teme de prestigiu, precum aceea a bolii și a condiției umane, cu ajutorul unei priviri adesea vizionare, amintind de suprarealiști, pe care îi pune în contact cu analitismul de factură gidiană, mai mult decât proustiană. Aparținând, prin pedigree-ul francez, avangardei și cultivând bune relații cu reprezentanții ei din România (Geo Bogza, Sașa Pană) și Franța (Pierre Minet, Ilarie Voronca, Claude Sernet, Victor Brauner), Blecher este apropiat în egală măsură de tinerii existențialiști români din anii 30, pe unii cunoscându-i de aproape (Mihail Sebastian), de alții apropiindu-se prin lecturi și modele comune (Mircea Eliade). Într-o epocă a romanului-experiență, el scrie cărți care intimidează prin calitatea de viață autentică a experiențelor pe care le conțin (Inimi cicatrizate și Vizuina luminată). Totodată, în contextul unei literaturi în mare măsură psihologice, când nu preocupate de peisajul sociologic, Blecher profită de experiența avangardei pentru a deschide spațiul social printr-o analiză a limitelor experienței și conștiinței proprii (Întâmplăriîn irealitatea imediată).

O scurtă prezentare a cărților sale este necesară pentru a îl așeza, ulterior, în contextul literaturii

scrise de către scriitorii evrei din România. Poet cu interesante deschideri suprarealiste, la debut, Blecher nu perseverează în această direcție. În schimb, cu primul său roman, Întâmplări în irealitatea imediată, publicat în 1936, el reușește să-și deschidă o cale proprie în literatura vremii. Romanul este autobiografic și vizionar totodată, utilizând tehnici narative ale ambiguizării, care îl îndepărtează de realismul tradițional, ca și de fluxul de conștiință, asimilat la acea dată și de către scriitorii români. Nu este vorba de o simplă povestire a propriei copilăriii într-un oraș moldovenesc de provincie, ci de descrierea unei experiențe de cunoaștere ca o succesiune de mistere și miracole inexplicabile3 ce îi stârnesc unui copil neîncrederea în consistența realității în mijlocul căreia trăiește, de la seriozitatea „burgheză” a rolurilor sociale jucate de către toți cei din jurul său, începând cu propria familie, și până la verosimilitatea decorurilor naturale și construite printre care se mișcă. O „autobiografie metafizică”4 oferă Blecher în cartea sa, neconvențională sub raport narativ, realizată prin inventarierea gesturilor, obiectelor și scenelor decupate unele de altele care îi stârnesc naratorului o uimire ieșită din comun față de alcătuirea lumii. Experiența bâlciului provincial, a cinematografului mut, a panopticumului, a nebunilor fără adăpost, experiența sexuală trăită cu uimire, într-un halou de proiecții fantastice, îl conving pe erou că realul nu este decât o pojghiță ce se poate destrăma oricând și că dincolo de ea așteaptă revelațiile irealității. Dar pojghița opacă de deasupra lucrurilor care îl înconjoară devine tot mai solidă cu vârsta, îndepărtându-l pe narator de „irealitatea” atât de prezentă în copilăria sa.

Al doilea roman al lui Blecher, publicat în 1937, este Inimi cicatrizate. Romanul este inspirat direct din experiența personală de bolnav a autorului, suferind de tuberculoză osoasă la coloana vertebrală și nevoit să trăiască întins la orizontală, mult timp într-un orășel de sanatorii din Franța. Cu toate acestea, tiparul narativ întrebuințat acum este unul romanesc propriu-zis, lipsind perspectiva interioară și analiza experienței proprii. Mizele romanului rămân însă tot ambițioase. Este vorba de a descrie lumea din perspectiva invalidității și a suferinței: un oraș răsturnat la 90 de grade, oraș al alungiților, supuși unor uriașe servituți corporale din cauza diferitelor lor forme de invaliditate. Totuși nu spectaculozitatea bolii este urmărită, ci prefacerile morale, schimbările interioare implicate de situația invalizilor5. Aceleași gelozii sau iubiri ale oamenilor sănătoși sunt trăite și de către bolnavi, doar că la un nivel paroxistic și uneori cu un cinism dat de experiența limitelor pe care cei bolnavi o fac zilnic. Existența „în carapace”, folosită ca metaforă în Întâmplări în irealitatea imediată, devine aici o foarte prezentă realitate, de vreme ce invalizii sunt adesea acoperiți de ghips, interiorizând cu nemulțumire obiectificarea lor, ca simple obiecte de studiu pentru

t

rans

ilva

nia

9/2

018

12

a ignora diferitele intereferențe în care literatura este angajată sistemic în viața socială, politică și intelectuală. Chiar și în interiorul unei anumite minorități etnice, microsistemul literar nu este în mod automat decupat pe linia apartenenței etnice, a confesiunii și nici măcar a limbii folosite în scris9.

Literatura română poate fi definită, schematizând, ca un polisistem care își cultivă autonomia estetică în același timp în care se străduiește să ilustreze geografia socială a culturii din care face parte. Diferitele complicații ce rezultă în cazul specific al literaturii române se explică în două moduri. Pe de o parte, este vorba de o deplasare a literaturii de la o reprezentare regional-etnografică în secolul XIX, cu accent pus pe „specificul național”, de găsit în cele mai multe cazuri în satul românesc, către reprezentarea mediilor sociale tot mai diverse în interbelic. Pe de altă parte, în tot acest timp are loc o tot mai mare autonomizare a jocului literar ca exercițiu estetic complex, urmând apariției unei pleiade de scriitori români care pot reprezenta modele literare majore datorită valorii ofertei lor stilistice. Astfel că, în pragul interbelicului, polisistemul literar românesc suportă un set de tensiuni rezultând din confruntarea între cele două modele. Prima tensiune ține de modelul literaturii ca formă de cartografie socială și rezultă din nevoia crescândă de lărgire a universului social pe care îl explorează literatura (pentru a include lumea muncitorilor, universul feminin, lumea „dezmoșteniților”, mahalaua și, desigur, ghettoul evreiesc), pentru a traduce aspirațiile, contradicțiile și, în general, mitologia modernității care ecloza în România interbelică10. Aici literatura se află într-o relație de interdependență cu tensiunile sociopolitice ale spațiului românesc interbelic, ca și cu gândirea sociologică a vremii dintr-o epocă în care România, întregită cu mai multe provincii diverse etnic și cultural, traversează o problemă de identitate demografică, în același timp în care i se pune și problema accelerării procesului de modernizare și a asimilării unor noi forme de experiență culturală, socială, economică și chiar politică. O a doua tensiune ține de modelul autonomist al literaturii, și ea privește principiile canonizării estetice, aflate în schimbare ca urmare a adoptării pe scară largă a modernismului literar la nivel tehnic și stilistic (după asmilarea, ca punct de plecare, a naturalismului în proză și a simbolismului în poezie), dublat de conservarea la nivel tematic a tradiționalismului. De aceea, schimbarea în polisistemul literar românesc trebuie să fie, cum spune teoria lui Even-Zohar, consecința întâlnirii mai multor categorii diferite de exigențe, mai multor serii de opoziții care duc în cele din urmă la inversarea raportului sistemic dintre „centru” și „periferie”. Într-adevăr, jocul literar modernist va modifica regula reflectării geosociale care a funcționat în literatura secolului al XIX-lea și până în interbelic, fără însă a o anula. Epoca interbelică va

produce mai multe oferte literare concurente, de la (1) unele conservatoare, care nu iau în seamă apariția unor noi reguli ale jocului estetic, la (2) unele modernist-radicale, în special avangardiste, care ignoră complet funcția de cartografiere socială, dar și la o serie de modele de compromis, care (3) fie se folosesc în proporții diferite de modelul conservator, modernizându-l estetic, (4) fie truchează modernismul estetic, făcându-l să servească unui model conservator11. De obicei, modelele moderate, adică (3) și (4) câștigă partida în contemporaneitate, urmând ca oferta avangardistă (2) să-și ia revanșa mai târziu, în timp ce modelul conservator-impenitent (1) nu va mai fi recuperat critic decât cu prețul unor reinterpretări spectaculoase și, în cele din urmă, forțate.

În acest peisaj literar, scriitorii evrei vor acționa în mod diferit, arătând totuși o preferință pentru modelele (2) și (3)12. Unii vor opta pentru linia modernistă radicală, ignorând contextul cultural, plasându-se astfel în afara și deasupra chestiunilor naționale, iar în unele cazuri vor îmbrățișa un umanitarism de stânga, de nuanță fie comunistă, fie anarho-sindicalistă. Alții vor discuta deschis, programatic lumea evreiască, studiind „monografic” viața în cartierul evreiesc sau filtrând-o prin propria memorie biografică, problematizând opțiunile evreului într-un climat politic și intelectual adesea antisemit. În primul caz vorbim despre poeții moderniști și avangardiști la care preocuparea pentru identitatea evreiască este semnalată doar în trecere, sub forma simbolurilor culturale clasicizate, simpli indici ai unei apartenențe care, pentru scriitori, nu este esențială: Camil Baltazar (Biblice, 1926), Maria Banuș, Ilarie Voronca (Petre Schlemihl, 1932), Sașa Pană, Sesto Pals, dar și Sorana Gurian, Felix Aderca, Eugen Relgis. În al doilea caz avem o pletoră de prozatori, unii

t

rans

ilva

nia

9/2

018

14

atentă, arată un spațiu cultural moldovenesc-evreiesc de provincie, cu o pregnanță aparte; acest fapt l-a făcut pe criticul I. Negoițescu să vorbească chiar despre un „specific românesc pe linia moldovenească”, dobândit abia prin asimilarea componentei evreiești, în acest roman15. Lumea din Întâmplări în irealitatea imediată este una evreiască dintr-un oraș provincial modovenesc, modelat după Romanul natal al autorului. Câteva aluzii indică acest lucru. Mai întâi, onomastica personajelor: toate sunt evreiești, de la tovarășul de joacă al naratorului, Ozy, bunicul acestuia Saul Weber și soția sa Etla, fratele Paul și soția acestuia Edda; dar și un tovarăș de joacă ocazional, un mister în lumea naratorului, care apare și dispare după ce îi produce o tulburare de natură sexuală, se numește Weber, cu un nume germanofon care poate să aparțină, în acest context, tot unui băiețel evreu. Alte elemente, de natură declarat culturală, evocă cadre de viață specific evreiești. Bunicul naratorului își spune singur, înainte de moarte, îmbrăcându-se în cămașă albă, „rugăciunea muribunzilor”:

Asistai la rugăciunea muribunzilor, pe care o spuse el singur, cu glas tremurat și fără nicio emoție, după ce își îmbrăcase o cămașe nouă albă, pentru ca ruga să fie mai solemnă16.

Bunicul decedat este spălat (parte din ceremonia tahara) de către fratele său, care cere să-i fie permisă această practică de obicei evitată în ritual, în timp ce spălătorul de cadavre oficial (reprezentantul Hevra Kadisha) așteaptă nervos alături, pentru că îi este uzurpată funcția și primejduit bacșișul. Nunta Eddei cu Paul Weber este tot o nuntă evreiască, deoarece un element de coregrafie rituală, baldachinul (hupa), este menționat:

Voalurile albe îi erau trase peste față și numai când s-a întors de sub baldachin și le-a ridicat am văzut-o pe Edda pentru întâia oară17.

În fine, înmormântarea Eddei, femeia de care naratorul adolescent se îndrăgostise fără speranță și pe care o idolatriza în taină, va avea loc tot după ritualul mozaic. În descrierea înhumării apare un accent de patetică uimire în fața materialității corpului decedatei, care este învelită în giulgiu, iar nu îmbrăcată în rochie:

[Î]n cimitir, când scoaseră cadavrul din sicriu învelit în cearceafuri albe, cearceafurile purtau urma unei mari pete de sânge./ Era ultimul și cel mai neînsemnat amănunt înaintea subsolului cimitirului cald, mucegăit și plin de corpuri moi ca gelatina, galbene... purulente18.

Și în romanul Inimi cicatrizate apar, izolate, elemente care trimit la identitatea evreiască a personajului: numele „Emanuel” al eroului, care înseamnă „iubitor de Dumnezeu”, sau recunoștința față de doctor manifestată, autoironic, printr-un „Ossana!” mut. Tot o reminiscență din ritualul funerar mozaic, depunerea de pietre pe mormânt, apare în

poemul Mâinile tale din volumul Corp transparent, în care gesturile tandre ale mâinilor iubitei prefigurează venirea ei la mormântului iubitului, predestinat morții timpurii:

Mâinile tale pe piano ca doi caiCu copita de marmurăMâinile tale pe vertebre ca doi caiCu copita de trandafiriMâinile tale în azur ca două păsăriCu aripi de mătaseMâinile tale pe capul meuCa două pietre pe un singur mormânt19.

Toate aceste trimiteri indică mediul cultural în care personajele se mișcă, plămada culturală aparte: lume compusă din burghezie provincială, măruntă negustorime evreiască, mică industrie moldovenească (evocată în câteva neaoșisme, moldovenisme fonetice precum „juluitură”, „dușamea”, „strujan”), cu tentă culturală franțuzească (date fiind numeroasele neologisme precum „tonitruant”, „ruculadă”, „eplorat”). Dar, acesta fiind mediul, nu trebuie uitat că lumea aceasta este de două ori refuzată în roman: o dată, pentru presupusa ei limitare „burgheză”, insensibilă la eforturile imaginației artistice a eroului, iar a doua oară, pentru că este o lume „falsă”, în care toți indivizii își joacă rolurile actoricește, fără a crede cu adevărat în ele. Elementele de ritual religios, precum nunta sau înmormântarea, îi par eroului din Întâmplări în irealitatea imediată fantastice și arbitrare: nunta Eddei cu Paul Weber, o ocazie fastă, de petrecere, este descrisă în tonuri melancolice și apăsătoare, anume pentru a contraria reprezentarea curentă a unui astfel de eveniment. În schimb, ocazia solemnă a pregătirii pentru moarte a propriului bunic, care își rostește rugăciunea și se îmbracă în cămașă albă, este subliniată cu o precizare care ar putea părea ironică la adresa bunicului („pentru ca ruga să fie mai solemnă”). Înmormântarea acestuia e descrisă ca o succesiune de gesturi stranii, îndeplinite dintr-un automatism necontrolabil, ca și cum oamenii ar fi făpturi instinctuale, ghidate de senzații primare și de cutume neverificabile:

Ce alta puteau face oamenii într-o zi ca asta decât să-și îngroape morții?/ În căldura și moleșeala aerului, gesturile lor păreau făcute cu sute de ani înainte, aceleași atunci ca și acum, ca și întotdeauna20.

Atitudinea lui Blecher față de elementele de cultură religioasă evreiască este un bun indicator al locului pe care scriitorul și-l revendică în câmpul decupat de opțiunile colegilor săi de generație evrei din România anilor 30. El nu evită elementele de decor care indică apartenența etnică și religioasă evreiască a personajelor sale. Dar, nefiind escamotat, specificul cultural regional (moldavo-evreiesc) nu este nici privilegiat în vreun fel. Într-un roman preocupat de surprinderea momentelor

t

rans

ilva

nia

9/2

018

16

Crăciun (editor), Literatura evreiască în literatura română/ Representations of the Jewish World in Romanian Literature, Iași Editura Universității„Alexandru Ioan Cuza”, 2013, p. 67-86, la care mă voi referi și infra.8. Itamar Even-Zohar, Polysystems Studies, în „Poetics Today”, Volume 11, number 1 (1990), p. 90.9. După Itamar Even-Zohar, a trasa apartenența unui scriitor la o literatură în funcție de etnia sa originară nu înseamnă altceva decât rasism; el consideră opțiunea lingvistică a scriitorului mai importantă. Alți cercetători pun mai multă greutate, în schimb, pe opțiunea culturală, reflectată în temele folosite de către un autor.10. Era, probabil, o continuare a aspirațiilor poporaniste de „luminare” mai întâi a maselor, iar apoi a publicului, cu privire la exotismul atroce, comic sau înduioșător al periferiilor societății.11. Reperele literare pentru cele patru modele identificate pot fi, respectiv: tradiționaliștii precum Ion Agârbiceanu, avangardiștii de tip Stephan Roll, „clasicii” modernității precum Liviu Rebreanu sau Tudor Arghezi, conservatorii „updatați” precum Mihail Sadoveanu sau Al.O. Teodoreanu. Firește, nu exclud posibilitatea identificării de texte care să se abată de la modelul abstract în cazul fiecăruia dintre aceștia.12. Există, desigur, și scriitori evrei care recurg la un model conservator, de tip (1). Reprezentanții poeziei „de concepție” în interbelic sunt, unii dintre ei, evrei: A. Toma, Enric Furtună, Leon Feraru, A. Dominic.13. Camelia Crăciun, op. cit., p. 70.14. Idem, p. 81.15. I. Negoițescu, Istoria literaturii române, I, București, Minerva, 1991, p. 126.16. M. Blecher, Opere, ediție de Doris Mironescu, postfață de Eugen Simion, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2017, p. 69.17. Idem, p. 72.18. Idem, p. 126.19. Idem, p. 539.20. Idem, p. 71.21. Dezbaterea pe această temă este condusă în principal de Ovid S. Crohmălniceanu, în Literatura română între cele dou războaie mondiale, II, București, Minerva, 1974, p. 395-405, și de Mircea Martin, în Introducere în opera lui B. Fundoianu, București, Minerva, 1984, p. 178-185.22. „Tavanul plin de îngeri de ghips urca în cer;/ ce foc în sfeșnicarul obloanelor de fier!/ Un suflu-n viscolire se limpezise parcă,/ și casa, clătinată în noapte, ca o barcă,/ se desprindea din strada târgului și plutea./ Somnul, ca un paharnic, fără oprire bea/ și nu mai știu cu cine vorbea bunicul. Nime/ nu asculta cum dânsul plângea, din adâncime,/ și-amesteca în capul nepotului său tâmp/ ruga din casa scundă cu mugetul din câmp”. B. Fundoianu, Poezii, I, pref. Dumitru Micu, București, Editura Minerva, 1983, p. 19.

Bibliography:

Blecher, M., Opere/ Works, ediție de Doris Mironescu, postfață de Eugen Simion, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2017

Călinescu,C., Istoria literaturii române de la origini până în prezent/ The History of Romanian Literature from the Beginnings until Today, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941.

Crăciun, Camelia, Apariția unei „literaturi evreiești de limbă română”. O abordare socio-culturală/ The Appearance of a „Romanian Language Jewish Literature”. A Socio-Cultural Approach, în Camelia Crăciun (editor), Literatura evreiască în literatura română/ Representations of the Jewish World in Romanian Literature, Iași Editura Universității„Alexandru Ioan Cuza”, 2013, p. 67-86.

Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie mondiale/ Romanian Literature between the Two World Wars, II, București, Minerva, 1974.

Even-Zohar, Itamar, Polysystems Studies, în „Poetics Today”, Volume 11, number 1 (1990).

Fundoianu, B., Poezii/ Poems, I, pref. Dumitru Micu, București, Editura Minerva, 1983

Goldiș, Alex, Beyond Nation Building: Literary History as Transnational Geolocation, în Romanian Literature as World Literature, New York, Bloomsbury, 2017, p. 95-113

Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române/ The Critical History of Romanian Literature, Pitești, Paralela 45, 2008.

Martin, Mircea, Introducere în opera lui B. Fundoianu/ Introduction to the work of B. Fundoianu, București, Minerva, 1984.

Mironescu, Doris, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei/ Life of M. Blecher. Against Biography, București, Humanitas, 2018

Negoițescu, I., Istoria literaturii române/ History of Romanian Literature, I, București, Minerva, 1991.

Sora, Simona, Regăsirea intimității/ Rediscovering Intimacy, București, Cartea românească, 2009.

Zamfir, Mihai, Cealaltă față a prozei/ The Other Face of Prose, București, Cartea românească, 2006.

ZAMFIR, Mihai, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române/ Short History. The Alternative Panorama of Romanian Literature, II, Iași, Polirom, 2017.