RAPORT PRIVIND TRAFICUL DE COPII

- ROMÂNIA -

Martie 2004

1

CUPRINS Introducere

I. METODOLOGIE

II. LEGISLAŢIE NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ

Legislaţie internaţională. Tratate bilaterale Legislaţie naţională Definiţii Legislaţie naţională Planul Naţional privind combaterea traficului de fiinţe umane Implementarea legislaţiei

III. TRAFICUL DE COPII ÎN ROMÂNIA

Statistici privind traficul de copii Profilul victimelor Categorii de copii cu risc ridicat de a deveni victime ale traficului Recrutarea Profilul recrutorului Părăsirea ţării/transportul Implicarea crimei organizate în traficul de copii Reţele de traficanţi Relaţia cu traficul de droguri, de arme şi alte activităţi ilegale Scopul traficului Exploatarea Consumatorii serviciilor sexuale

IV. IMPLEMENTAREA CONVENŢIEI ONU CU PRIVIRE LA DREPTURILE

COPILULUI Servicii publice şi servicii oferite de organizaţii neguvernamentale Recuperarea şi reintegrarea copiilor victime ale traficului Experienţa Organizaţiei Salvaţi Copiii Opinia copiilor

V. CONŞTIENTIZAREA FENOMENULUI LA NIVELUL PUBLICULUI

LARG VI. CONCLUZII VII. RECOMANDĂRI

2

INTRODUCERE În ultima decadă, consecinţele negative ale procesului de tranziţie au condus la o rapidă şi substanţială degradare a standardului de viaţă a unei proporţii ridicate din populaţie, în special a familiilor cu copii. Disparităţile dintre diferitele segmente ale populaţiei au fost accentuate în această perioadă. Procesul de transformare economică, politică şi socială a fost însoţit de o creştere explozivă a sărăciei, adâncind starea de extremă sărăcie. Dacă în 1989 un procent estimat de 7% din populaţie era sub pragul sărăciei, rata sărăciei a atins un procent de 44% în 2000 (Carta Albă a Guvernului). “Colapsul economic a fost principala sursă a sărăciei structural economice, distribuţia sărăciei cauzată de creşterea inegalităţii în distribuţia resurselor şi protecţia socială inadecvată jucând de asemenea un rol important.” (Raportul Naţional al Dezvoltării Umane România 2001-2002, UNDP). Migraţia către ţările vest europene reprezintă soluţia comună faţă de sărăcie. Un număr din ce în ce mai ridicat de tineri percep migrarea ca unica şansă a unei vieţi mai bune. Un sondaj de opinie desfăşurat în octombrie 2002 evidenţia faptul că 17% din persoanele intervievate au răspuns că în următoarele 12 luni intenţionează să plece în afara ţării pentru a munci (Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Barometrul de Opinie Publică, octombrie 2002). Ca indicator al acestei tendinţe de migrare, numărul repatrierilor a crescut de la 5.507 persoane în 1995, la 12.442 de persoane în 2000 (Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2001). De aceea, deschiderea graniţelor a însemnat nu doar creşterea cooperării economice, culturale şi politice a României cu alte state, dar şi extinderea criminalităţii organizate. Traficul de fiinţe umane este recunoscut ca una dintre cele mai grave forme ale criminalităţii organizate, cu factori multiplii care o încurajează şi, de asemenea, cu multiple efecte negative la nivelul individului sau al societăţii. Traficul de fiinţe umane este strâns legat de situaţia socio-economică complexă a ţărilor de origine, dar şi de existenţa unei “pieţe” (cereri) în ţările de destinaţie. La nivel regional se estimează că 10% – 15% din numărul persoanelor traficate îl reprezintă adolescente sub 18 ani traficate în scopul prostituţiei. Copiii sub 13 ani, atât fete cât şi băieţi, sunt traficaţi din Albania, Moldova şi România în ţările vestice în special în scopul exploatării prin muncă. De asemenea, numărul copiilor neacompaniaţi şi a femeilor care migrează a crescut, aceştia având un grad ridicat de risc de a fi traficaţi (Trafficking in Human Beings in South Eastern Europe, UNICEF, UNOHCHR, OSCE-ODIHR, 2003).

3

I. METODOLOGIE Acest raport este rezultatul analizei datelor şi informaţiilor colectate prin diferite mijloace în cadrul proiectelor derulate de Salvaţi Copiii la nivel naţional şi regional privind traficul de copii:

- ENACT - Reţeaua Europeană privind Traficul de Copii, coordonat la nivel regional de Salvaţi Copiii Italia;

- Cercetare privind Traficul de Copii în Scopul Exploatării Sexuale în Europa: Ţările de Origine, coordonat la nivel regional de ECPAT Europe Law Enforcement Group;

- Traficul de Copii în Centrul şi Sud Estul Europei şi Ţările Baltice, coordonat la nivel regional de Salvaţi Copiii România;

- Programul Regional al Alianţei Internaţionale Salvaţi Copiii privind Traficul de Copii în Sud Estul Europei, coordonat la nivel regional de către Salvaţi Copiii UK în Albania;

- Evaluare Rapidă privind Traficul de Copii în Scopul Exploatării prin Muncă şi a Exploatării Sexuale în Balcani şi Ucraina, ILO, ICCV România, Salvaţi Copiii România, coordonat de ILO/IPEC.

Acest raport a fost elaborat utilizând în principal o metodologie calitativă: interviuri, discuţii de grup, analiza cercetărilor şi documentelor în domeniu, studii de caz şi chestionare. Au fost intervievaţi un număr de 19 reprezentanţi ai unor instituţii guvernamentale şi neguvernamentale. Planul Naţional privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane a stat la baza selecţiei instituţiilor ai căror reprezentanţi au fost intervievaţi (instituţii care au un rol important şi permanent în prevenirea şi combaterea traficului de copii); ONG-urile selectate au experienţă în dezvoltarea activităţilor de prevenire şi a programelor de asistare a victimelor traficului:

- Ministerul Justiţiei ( Direcţia Integrare Europeană, Direcţia Relaţii Internaţionale şi Drepturile Omului, Direcţia Relaţii cu Ministerul Public şi Prevenirea Criminalităţii şi Corupţiei);

- Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog (DGCCOA); - Ministerul Administraţiei şi Internelor; - Ministerul Afacerilor Externe (Direcţia Diplomaţie Publică, Direcţia Consiliul

Europei şi Drepturile Omului); - Oficiul Naţional pentru Refugiaţi (Biroul Integrare Europeană, Programe şi

Cooperare Internaţională); - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (ANPCA); - Organizaţia Internaţională pentru Migraţiune (OIM); - Asociaţia Turnul; - Reaching Out; - Centrul Parteneriat pentru Egalitate; - Organizaţia Salvaţi Copiii.

4

Persoanele intervievate au fost nominalizate de către instituţiile/organizaţiile pe care le reprezintă. În unele cazuri au fost desemnaţi mai mulţi reprezentanţi deoarece expertiza acestora acoperea arii specifice ale problematicii traficului de copii. Un număr de 50 de chestionare au fost transmise către ONG-uri şi direcţii judeţene de protecţie a copilului, fiind returnate un număr de 23 de chestionare. Întrebările vizau programele focalizate asupra problematicii traficului de copii, grupurile ţintă, tipul de activităţi desfăşurate, serviciile oferite, principalele probleme întâmpinate şi recomandări. Referitor la analiza documentelor, au fost consultate cercetări şi materiale privind traficul de copii (o listă completă este anexată ca bibliografie), date statistice şi legislaţia în domeniu. Toate aceste documente au fost importante în încercarea de a da o perspectivă cât mai largă asupra traficului de copii din România către alte ţări. De asemenea, au fost analizate studii de caz privind victimele traficului asistate de către Salvaţi Copiii, acestea oferind nu doar informaţii referitoare la întregul proces de traficare, ci şi la procesul de reabilitare şi reintegrare.

5

II. LEGISLAŢIE INTERNAŢIONALĂ ŞI NAŢIONALĂ 3.1. TRATATE ŞI CONVENŢII INTERNAŢIONALE. TRATATE BILATERALE România a semnat şi/sau ratificat cele mai importante documente internaţionale referitoare la traficul de fiinţe umane: Tip document

Nume Semnare/ ratificare

Protocolul pentru modificarea Convenţiei de la Geneva privind reprimarea traficului de femei şi copii şi al Convenţiei de la Geneva privind reprimarea traficului de femei peste vârsta de 18 ani

12.11.1947

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 10.12.1948 Convenţia ONU pentru suprimarea traficului de persoane şi exploatarea prostituţiei altora

21.03.1950

Protocolul final al Convenţiei privind reprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei altora

21.03.1950

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989.

20.11.1989, ratificat prin Legea 18/1990

Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale din

29.05.1993, ratificat prin Legea 84/1994

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei

18.12.1999

Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate

15.11.2000, ratificat prin Legea 565/2000

Protocolul ONU privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special a femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate

15.11.2000, ratificat prin Legea 565/2002

Protocol împotriva traficului de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate

15.11.2000, ratificat prin Legea 565/2002

Protocolul facultativ al Convenţiei cu privire la drepturile copilului, privind vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă

25.09.2001, ratificat prin Legea 470/2001

ONU

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme de muncă a copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a Conferinţei Generale a OIM la Geneva

17 iunie 1999, ratificat prin Legea 203/2000

6

Rezoluţia Parlamentului European privind pornografia

17.12.1993, Implementat de România

Convenţia Europeană. Anexa. Consiliul Uniunii Europene nr. 95 /C/316/01.

România a implementat definiţia.

Acţiuni comune adoptate de către Consiliul Uniunii Europene privind combaterea traficului de fiinţe umane şi exploatării sexuale a copiilor.

24.02.1997 Implementat de România

UE

Decizia Consiliului Uniunii Europene privind completarea definiţiei crimei numite “trafic de fiinţe umane”, în anexa Convenţiei Europene, Consiliul UE nr. 1999/C/26/.

05.12.1998 Implementat de România

De asemenea, Guvernul României a semnat protocoale de colaborare pentru combaterea crimei organizate, în special a crimei organizate transfrontaliere, cu majoritatea ţărilor din regiune. Unul dintre cele mai importante domenii de cooperare îl reprezintă traficul de fiinţe umane, majoritatea acordurilor bilaterale accentuând necesitatea acţiunilor comune îndreptate spre combaterea traficului de copii şi a exploatării sexuale a copiilor. Termenii cooperării includ: schimbul de informaţii, de date statistice şi legislative, planificarea şi dezvoltarea de acţiuni comune şi organizarea de întâlniri. România a semnat acorduri cu: Bulgaria, Grecia, Albania, Armenia, Croaţia, Moldova, Ucraina, Cipru, Cehia şi Polonia. Un acord de cooperare în combaterea traficului de fiinţe umane a fost semnat de către statele membre grupului de Cooperare Economică în Marea Neagră: Albania, Armenia, Azerbagian, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Federaţia Rusă şi Ucraina. Un memorandum de înţelegere referitor la protecţia minorilor neacompaniaţi a fost semnat cu Franţa, ca recunoaştere a extinderii alarmante a fenomenului traficului de copii şi ca o necesitate imediată de acţiune. Urmând acelaşi model, a fost semnat un protocol cu provincia Torino, Italia. 3.2. LEGISLAŢIE NAŢIONALĂ

3.2.1. Definiţii Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane este prima lege care incriminează traficul şi trasează principalele instituţii responsabile în acest domeniu. Analizând dispoziţiile legii 678/2001 prin prisma criteriului obiectului juridic, infracţiunea de trafic de persoane, deşi reglementată prin lege specială dar negăsindu-şi reflectarea în Codul Penal actual, este o infracţiune contra persoanei.

7

În acest sens se impune realizarea unei delimitări între obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei şi obiectul juridic specific al infracţiunii de trafic de fiinţe umane. Analizând obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei, rezultă că acesta este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atribuţiilor sale (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea). Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei şi de gravele urmări pe care le poate avea pentru comunitate săvârşirea acestor infracţiuni, iar, pe de alta parte, de faptul că infracţiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu celelalte categorii de infracţiuni.1 Reglementările conţinute în Legea nr. 678/2001 definesc în mod exhaustiv noţiunile de trafic de persoane, trafic de minori şi de exploatare a persoanei. Astfel, în art. 12 se precizează: constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acelei persoane. Pedeapsa este închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. În situaţiile în care traficarea s-a săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, ori s-a cauzat victimei o vătămare corporală gravă, pedeapsa cu închisoarea va fi de la 5 la 15 ani. Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa va fi închisoarea de la 15 la 25 de ani. Încă din preambul, în cuprinsul art. 2, actul normativ defineşte noţiunea de exploatare a persoanei deoarece atât infracţiunea de trafic de persoane cât şi cea de trafic de minori sunt infracţiuni care se săvârşesc cu intenţie, directă sau indirectă, iar latura subiectivă a infracţiunii este calificată prin scopul avut în vedere de făptuitor cu prilejul luării rezoluţiei infracţionale şi desfăşurării activităţilor incriminate. Astfel, exploatarea persoanei este definită ca fiind:

- executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat, cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate;

- ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;

- obligarea la practicarea prostituţiei, la reprezentări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau alte forme de exploatare sexuală;

- prelevarea de organe;

1 V.P. Dongoroz, S.Kahane, S. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca – “Explicatii teoretice ale Codului Penal roman, vol.III, Ed. Academiei Romane, Buc., 1971, p.171

8

- efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

De asemenea, legea defineşte ca infracţiune şi stipulează pedepse cu închisoarea pentru utilizarea sau implicarea minorilor în activităţi pornografice, distribuirea de materiale pornografice copiilor şi desfăşurarea de activităţi cu caracter pornografic în prezenţa copiilor. Deosebit de important este reglementarea explicită a conţinutului constitutiv al infracţiunii, individualizându-se riguros atât acţiunile prin săvârşirea cărora se realizează infracţiunea de trafic, cât şi modalităţile şi mijloacele frauduloase folosite pentru săvârşirea faptelor incriminate. În acest mod, sfera activităţilor prin intermediul cărora se realizează infracţiunea de trafic este suficient de cuprinzătoare pentru a include o serie de activităţi ilegale, ce nu puteau fi incriminate ca infracţiuni distincte, dar prin intermediul cărora se favorizează indiscutabil traficarea persoanelor în scopul exploatării. Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, defineşte pornografia ca fiind „actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte”. Prin acţiuni cu caracter obscen se înţelege „gesturi sau comportamente sexuale explicite, săvârşite individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care prin semnificaţia lor aduc ofensă la pudoare, precum şi orice altă forme de manifestare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public”. Materialele cu caracter obscen sunt definite ca „obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală”. Această lege defineşte ca infracţiuni şi stipulează pedepse cu închisoarea pentru folosirea şi implicarea copiilor în activităţi pornografice, distribuirea de materiale pornografice copiilor şi desfăşurarea de activităţi cu caracter pornografic în prezenţa copiilor. De asemenea, este pedepsită distribuirea materialelor cu caracter obscene care prezintă minori având un comportament explicit sexual. 3.2.2. Legislaţie naţională Primele acte legislative privind explicit traficul de fiinţe umane datează din anul 2001. Legislaţia actuală se referă la traficul de fiinţe umane, cuprinzând prevederi specifice privind traficul de copii, denumit „trafic de minori”. Până la apariţia normelor speciale în materie de trafic de persoane conţinute de Legea nr. 678/2001 activităţile infracţionale aflate în legătură cu exploatarea şi traficarea persoanelor erau în mod lacunar incriminate în Codul Penal, sfera acestor acţiuni ilicite fiind mult restrânsă, sancţionându-se numai

- lipsirea ilegală de libertate (art. 189), - sclavia (art. 190), - supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 191),

9

- proxenetismul (art. 329). În acest context legislativ, pe de o parte, rămâneau nesancţionate o serie de activităţi ilegale desfăşurate cu scopul de a favoriza traficarea persoanelor, iar, pe de altă parte, nu se asigura o protecţie juridică eficienta împotriva tuturor formelor de acţiune prin care sunt susceptibile a se realiza comerţul şi exploatarea fiinţelor umane. Deosebirile esenţiale introduse de noua legislaţie constau în aceea că, pe de o parte, în conţinutul legal al infracţiunii de trafic sunt enumerate toate activităţile ilegale susceptibile a contribui la realizarea traficării persoanei şi sunt avute în vedere toate formele de exploatare, în timp ce în conţinutul infracţiunilor cuprinse în Codul Penal sunt cuprinse numai anumite activităţi infracţionale (de ex. îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei, ori recrutarea unei persoane în scopul de a practica prostituţia, la infracţiunea de proxenetism, ori supunerea unei persoane la prestarea unei munci în contra voinţei sale, în cazul infracţiunii de supunere la muncă forţată sau obligatorie etc.) şi sunt avute în vedere forme distincte de exploatare a fiinţei umane ( din punct de vedere sexual, din punct de vedere al muncii etc. ) Legea penală, în general, cât şi legea penală în ceea ce priveşte infracţiunile de trafic de persoane se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, precum şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară. De asemenea, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra vieţii unui cetăţean roman sau prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a acţiunii penale făcându-se numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general. Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât cele arătate mai sus, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită sau dacă făptuitorul se afla în ţară. Pentru infracţiunile îndreptate contra unui cetăţean roman, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea lui. Aceste dispoziţii nu se aplică însă în cazul în care, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, exista vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa este executată sau considerată ca executată. Art.7 din Codul Penal prevede expres că dispoziţiile prezentate mai sus se aplică numai în cazul în care nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională, iar în art.8 se arată că legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului roman. Dispoziţia specială a Legii nr. 678/2001 conţinută în art. 19 se referă la aplicarea obligatorie a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, prevăzute de art. 118 c. pen. în situaţia în care s-a stabilit existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei făptuitorilor. În acest sens,

10

banii, valorile ori alte bunuri dobândite în urma săvârşirii infracţiunilor reglementate în acest act normativ, ori bunurile ce au servit la săvârşirea acestor infracţiuni precum şi categoriile de bunuri enumerate în art. 118 c.pen. sunt supuse confiscării. Sunt considerate bunuri ce au servit la săvârşirea infracţiunii şi mijloacele de transport care au folosit la realizarea transportării persoanelor traficate, precum şi imobilele în care aceste persoane au fost cazate, dacă aparţin făptuitorilor. Art.20 din Legea nr.678/2001 prevede şi o cauză de impunitate, respectiv, persoana care a fost supusă traficului, care a săvârşit infracţiunea de prostituţie prevăzută de art.328 C.pen., nu se pedepseşte pentru această infracţiune dacă mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea de trafic încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau dacă, după ce a început urmărirea penală ori după ce făptuitorii au fost descoperiţi, înlesneşte arestarea acestora. Aceasta este o prevedere foarte importantă, deoarece astfel se înlesneşte urmărirea şi pedepsirea făptuitorilor, persoana vătămată având, de cele mai multe ori, un rol însemnat în desfăşurarea urmăririi penale asupra acestora şi, în final, în condamnarea acestora. Prevederile legale referitoare la serviciile sociale şi drepturile garantate prin lege pentru victimele traficului de fiinţe umane (Legea 678/2001) sunt: - protecţie şi o asistenţă specială, fizică, juridică şi socială - dreptul la recuperare fizică, psihologică şi socială. - victimele pot fi cazate, la cerere, temporar, în centre de asistenţă şi protecţie a victimelor traficului de persoane; centrele trebuie să ofere condiţii civilizate de cazare şi igienă personală, hrană, asistenţă psihologică şi medicală. - victimelor cazate temporar li se asigură de către asistenţii sociali din aparatul consiliului local în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea centrele, informaţii şi consiliere pentru a beneficia de facilităţile asigurate prin lege persoanelor marginalizate social. - Agenţiile judeţene de ocupare a forţei de muncă din judeţele în care se înfiinţează şi funcţionează centrele organizează, dacă este posibil, programe speciale de scurtă durată pentru iniţierea sau formarea profesională a victimelor cazate. De asemenea, asigură, cu prioritate, victimelor traficului de persoane servicii de consiliere şi mediere a muncii, în vederea identificării unui loc de muncă. - Victimelor traficului de persoane, cetăţeni români, li se pot acorda locuinţe sociale, cu prioritate, de către consiliile locale din localitatea de domiciliu Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001, adoptat la 13 martie 2003, suplimentează prevederile legii 678/2001 şi ale Planului Naţional privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane. Articolul 53 (4) stipulează faptul că minorilor li se acordă protecţie şi asistenţă specială, în raport cu vârsta lor. De asemenea, Regulamentul detaliază responsabilităţile instituţiilor statului în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, stabilind şi modalităţile de repatriere a cetăţenilor români victime ale traficului pe teritoriul altor state.

11

Pe baza prevederilor acestor norme metodologice s-a constituit, fără personalitate juridică, Grupul Interministerial de lucru pentru coordonarea şi evaluarea activităţii de prevenire şi combatere a traficului de persoane. Ordonanţa de Urgenţă nr. 105/2001 privind graniţele României, modificată prin Legea 39/2003, stipulează pedepse pentru trecerea ilegală a frontierei. Sancţiunea închisorii contravenţionale poate fi aplicată minorilor peste 16 ani, în acest caz limitele sancţiunii prevăzute în ordonanţa de urgenţă fiind reduse la jumătate. Pentru copiii sub 16 ani se aplică prevederile legii privind regimul ocrotirii unor categorii de minori. Aceste noi dispoziţii vin în ajutorul organelor de cercetare penală pentru urmărirea şi judecarea cazurilor de trafic. Prevederile referitoare la protecţia martorilor precum şi regimul favorabil al sancţionării copiilor care săvârşesc infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei pot ajuta în cursul strângerii probelor ce formează materialul de urmărire penală a infracţiunilor de trafic. Aceste prevederi sunt de natură a încuraja victimele traficului în a depune mărturie. Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea crimei organizate, defineşte printre altele ca infracţiuni deosebit de grave proxenetismul, traficul de fiinţe umane şi sclavia. Un grup organizat în scopul săvârşirii uneia sau a mai multor infracţiuni deosebit de grave (aşa cum sunt definite de lege) este considerat un grup criminal. Reprezintă infracţiune iniţierea, organizarea, apartenenţa sau sprijinirea prin orice mijloace a unui grup criminal, fiind pedepsite cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Legea este focalizată asupra definirii procedurilor la nivel naţional şi asupra cooperării internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii crimei organizate. Un alt aspect deosebit de important este stoparea adopţiilor internaţionale în 2001, prin Moratoriul impus de către Guvernul României, datorită legislaţiei neacoperitoare în acest domeniu. Dreptul la o familie prin adopţie constituie un drept fundamental şi se aşteaptă ca legea copilului şi legea privind adopţia să fie finalizate şi adoptate până la sfârşitul anului 2004. 3.2.3. Planul Naţional privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane Planul Naţional privind combaterea traficului de fiinţe umane a fost adoptat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 1216/2001. Acest act legislativ prevede acţiuni pentru:

- Informarea şi creşterea gradului de conştientizare asupra formelor şi pericolelor implicate de traficul de fiinţe umane;

- Îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale a categoriilor de persoane aflate într-un grad ridicat de risc de a deveni victime ale traficului;

- Elaborarea unei strategii de comunicare privind combaterea traficului de fiinţe umane;

- Asistarea repatrierii şi reintegrarea socială a victimelor traficului; - Protecţia victimelor traficului; - Aplicarea legislaţiei în vigoare în domeniu;

12

- Cooperare regională şi internaţională cu Uniunea Europeană şi cu statele aflate în proces de aderare, precum şi cu toate statele implicate într-un fel sau altul în combaterea traficului de fiinţe umane.

Este de asemenea stipulat faptul că activităţile prevăzute în Planul Naţional se vor desfăşura cu participarea directă a comunităţilor locale, organizaţiilor interguvernamentale şi a organizaţiilor neguvernamentale. În Planul Naţional sunt prevăzute şi instituţiile cu responsabilitate în domeniul prevenirii şi combaterii traficului de fiinţe umane, dintre care Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Public, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog. Planul Naţional prevede şi anumite activităţi privind prevenirea şi combaterea traficului de copii, nu însă suficient de clar şi cuprinzător pentru o intervenţie eficientă în domeniu. Din acest motiv, la sfârşitul anului 2003 s-a creat un grup de lucru interministerial centrat pe problematica traficului de copii. Din acest grup interministerial fac parte, pe lângă reprezentanţi ai ministerelor cu responsabilitate în domeniu, organizaţii internaţionale şi organizaţii neguvernamentale. La sfârşitul anului 2003, grupul interministerial a început redactarea unui Plan Naţional privind combaterea traficului de copii. 3.3. IMPLEMENTAREA LEGISLAŢIEI Primii paşi în implementarea Planului Naţional privind combaterea traficului de fiinţe umane i-au reprezentat:

- Constituirea Grupului Interministerial de coordonare şi evaluare a activităţilor de prevenire şi combatere a traficului de fiinţe umane;

- Constituirea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog (DGCCOA) şi stabilirea responsabilităţilor. În prezent DGCCOA are echipe operative în 15 centre zonale (fiecare acoperind 2-3 judeţe), 41 de servicii judeţene şi unul în Municipiul Bucureşti. Personalul a participat la sesiuni de pregătire privind metode de interogare a copiilor victime ale traficului de fiinţe umane.

- Un parteneriat între Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie şi Patriarhia Română a fost stabilit, fiind derulate campanii de informare în şcoli.

Activităţi coordonate de SECI în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor au fost derulate în scopul identificării şi neutralizării unor reţele de traficanţi. Astfel de activităţi continuă şi în prezent. Ministerul Justiţiei a iniţiat o serie de sesiuni de pregătire a judecătorilor privind legislaţia în domeniul combaterii traficului de fiinţe umane.

13

În domeniul prevenirii, o serie de campanii informative au fost derulate de către Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Serviciul de Prevenire al Poliţiei Române şi DGCCOA în colaborare cu Organizaţia Salvaţi Copiii. Ministerul Afacerilor Externe a iniţiat o serie de activităţi de informare şi pregătire a personalului ambasadelor şi consulatelor române din ţările de destinaţie a victimelor traficului de fiinţe umane, privind implementarea legii 678/2001 şi asistarea victimelor traficului. O atenţie specială a fost acordată:

- Diseminării de materiale informative privind drepturile persoanelor traficate; - Informarea cetăţenilor români asupra legislaţiei ţării gazde şi oferirea asistenţei şi

protecţiei necesare victimelor traficului. Asistarea victimelor traficului este responsabilitatea consulatelor care cooperează cu organizaţii neguvernamentale şi internaţionale implicate în combaterea fenomenului.1 Planul Naţional este apreciat ca un document comprehensiv atât de actori guvernamentali, cât şi de organizaţii neguvernamentale. Cu toate acestea, a fost evidenţiată ca problematică lipsa suportului financiar pentru implementarea activităţilor prevăzute în Planul Naţional. Din acest punct de vedere, implementarea Planului Naţional este de abia la început. Pe lângă lipsa suportului financiar, şi alte probleme au afectat implementarea legislaţiei. Normele metodologice privind aplicarea legii 678/2001 au apărut de abia în anul 2003, făcând aproape imposibilă aplicarea legii în această perioadă. Cazurile de trafic erau tratate prin prisma articolelor Codului Penal care, aşa cum am arătat anterior nu erau acoperitoare sub aspectul infracţiunilor, sau sub aspectul protecţiei şi asistenţei victimei. Dacă infractorul era condamnat pentru infracţiunea de proxenetism, victima devenea automat prostituată, ceea ce crea probleme privind reabilitarea victimei şi accesul acesteia la servicii sociale destinate victimelor traficului. Un alt punct slab al implementării legislaţiei în domeniu îl constituie deschiderea celor 9 adăposturi pentru victime prevăzute în lege. Doar trei astfel de adăposturi au fost deschise în Mehedinţi, Timişoara şi Iaşi. În prezent sunt făcute demersuri pentru deschiderea unui centru naţional pentru copiii victime ale traficului în Bucureşti, de către Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Direcţia pentru Protecţia Drepturilor Copilului Sector 2 şi Organizaţia Salvaţi Copiii. O altă problemă este ridicată de legea privind protecţia martorului care, deşi a fost adoptată, nu are încă norme metodologice de aplicare. Fără a asigura protecţia victimei este dificil şi periculos pentru aceasta să depună mărturie împotriva traficantului. De asemenea, Legea 678/2001 stipulează faptul că procesul poate fi strămutat în altă arie decât cea în care locuieşte victima tocmai pentru protecţia acesteia. Cheltuielile de transport sunt însă acoperite de victime care, de obicei provin din familii sărace. În condiţiile în care procesele privind infracţiunea de trafic se derulează pe perioade lungi 1 Ministerul Afacerilor Externe

14

de timp, presupunând deplasarea repetată a victimei, acest lucru este practic imposibil de asigurat. Ceea ce este foarte important, Legea 281/2003 completează Codul de Procedură Penală cu prevederi referitoare la protecţia datelor de identificare a martorului, modalităţi speciale de ascultare a martorilor şi la protejarea deplasărilor martorului. Aceste prevederi încurajează victimele în a depune mărturie. Rata condamnărilor privind infracţiunea de trafic În primele şase luni ale anului 2003 poliţia a identificat 658 de infracţiuni legate de traficul de persoane. Un număr de 488 de persoane se aflau sub investigaţii pentru infracţiuni legate de traficul de persoane. Un număr de 130 de suspecţi au fost arestaţi începând cu luna iunie, iar un număr de 184 de reţele de trafic au fost anihilate. Pentru infracţiuni din anul 2001 şi 2002 au fost obţinute un număr de 9 condamnări definitive privind infracţiunea de trafic de persoane. În 2003 au fost raportate un număr de 50 de condamnări pentru trafic de persoane, în comparaţie cu anul anterior când nu a existat nici o condamnare2. Din păcate nu există statistici separate referitoare la condamnările privind infracţiunea de trafic de minori. O posibilă explicaţie a numărului atât de mic de condamnări raportat la numărul de victime este faptul că regulamentul de aplicare a Legii 678/2001 a fost adoptat de abia în 2003. De asemenea, fiind o lege nouă, experienţa în aplicarea legii şi în probarea infracţiunii sunt relativ scăzute. De la formularea iniţială a acuzaţiilor şi până la condamnare se derulează un proces complex în timpul căruia fie probele nu sunt suficiente, fie victimele îşi schimbă depoziţiile iniţiale sub ameninţarea infractorilor sau a rudelor acestora. În acest sens sunt făcute eforturi pentru întărirea capacităţii instituţionale. DGCCOA, ca unitate specializată în combaterea traficului de fiinţe umane, are echipe operative în toate judeţele. Volumul mare de activităţi şi gradul ridicat de complexitate a acestora reprezintă însă un impediment în raport cu numărul persoanelor care lucrează în aceste echipe. Nu doar traficul de fiinţe umane reprezintă ţinta activităţilor acestor echipe, ci toate activităţile ce ţin de sfera criminalităţii organizate. În timpul lunii septembrie 2003 guvernul a participat la lansarea operaţiunii Miraj 2003, a Centrului Regional SECI3 pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere. În timpul operaţiunii au fost verificate 5.920 de locaţii (cluburi de noapte, discoteci şi puncte de trecere a frontierei), au fost identificate un număr de 463 de victime şi 595 de traficanţi, au fost iniţiate 319 proceduri penale, iar 207 traficanţi au fost arestaţi sau puşi sub acuzare.4

2 Raportul de ţară pentru România privind respectarea Drepturilor Omului în 2003, Guvernul SUA 3 SECI – Southeast Europe Cooperative Initiative 4 Raportul de ţară pentru România privind respectarea Drepturilor Omului în 2003, Guvernul SUA

15

Începând cu 2001, Parchetul General a desemnat procurori în toată ţara pentru instrumentarea cazurilor de trafic de persoane şi a celor corelate cu acestea.5 De asemenea, Ministerul Justiţiei pregăteşte prin cursuri de formare privind traficul de fiinţe umane judecătorii, dar şi studenţii prin intermediul introducerii acestui subiect în tematica universitară.

5 Raportul de ţară pentru România privind respectarea Drepturilor Omului în 2003, Guvernul SUA

16

III. TRAFICUL DE COPII Prezentul studiu şi-a propus să analizeze traficul de copii în scopul exploatării sexuale şi a exploatării prin muncă, fără a minimaliza extinderea sau efectele traficului în scopul transplantului de organe sau a adopţiilor ilegale. De asemenea, autorii s-au concentrat asupra traficului de copii din România în alte state europene, evidenţiind în acelaşi timp lipsa studiilor asupra traficului intern de copii, fenomen semnalat de jurnalişti în ultima perioadă. România este în primul rând o ţară de origine pentru victimele traficului de fiinţe umane6. US Department Report7 caracterizează România ca ţară de origine şi de tranzit în special pentru femei şi fete traficate în Bosnia, Serbia, Macedonia, Kosovo, Albania, Grecia, Italia şi Turcia în scopul exploatării sexuale. România se poziţionează între fostul bloc sovietic şi ţările fostei Iugoslavii care au suferit nu doar efectele negative ale tranziţiei, ci şi consecinţele războiului. Datorită poziţiei sale geografice, România este o importantă rută (ţară de tranzit) pentru victimele traficului din Republica Moldova, Ucraina şi, uneori, din unele ţări asiatice. Până în 2002, zona Balcanilor reprezenta principala arie către care erau traficate persoanele din România, de aici fiind repatriat numărul cel mai ridicat de victime. Persoane din România şi din Republica Moldova8 erau traficate prin România cel mai adesea în Serbia şi Muntenegru, iar de aici în alte ţări balcanice sau vest europene. Cazuri de femei şi copii traficaţi din România au fost raportate în Bosnia şi Herţegovina, Macedonia, Muntenegru şi Serbia (inclusiv Kosovo). De asemenea, astfel de cazuri sunt întâlnite în ţări vest europene ca Belgia, Luxemburg şi Franţa. În afara Europei, cazuri izolate de victime din România au fost raportate în Cambogia, Canada sau Africa de Sud. Un raport ECPAT9 din 2001 identifica principalele destinaţii ale victimelor traficului din România ca fiind:

- Belgia (fete şi băieţi traficaţi în scopul exploatării sexuale de către grupuri organizate din Albania)

- Italia (după Albania, România este a doua ţară de origine a copiilor traficaţi în Italia)

- Norvegia - Olanda (în special băieţi).

Raportul din 2002 al institutului de cercetare Protection Project10 evidenţia faptul că la nivel naţional 50% din femeile traficate din România provin din nord estul ţării. De

6 Trafficking in Human Beings in Southeastern Europe – UNICEF, 2000 7 Victims of Trafficking and Violence Protection Act 2000 – Trafficking in Persons Report, June 2002 8 A Human Rights Report on Trafficking of Persons, Especially Women and Children – Protection Project, 2002 (www.protectionproject.org) 9 Trafficking in children for sexual purposes from Eastern Europe to Western Europe –ECPAT, 2001

17

asemenea, cazurile asistate de OIM România provin în majoritate din nordul ţării (zona Moldovei), dar şi din alte regiuni de graniţă. Începând cu anul 2003, principalele destinaţii ale victimelor traficului din România sunt Spania, Italia, Franţa, Olanda, Austria şi Grecia. Cel mai mare număr de copii traficaţi şi de copii separaţi au fost returnaţi din aceste ţări. Această schimbare în destinaţiile copiilor victime ale traficului este în strânsă legătură cu migraţia pentru muncă, dar şi cu cererea din aceste ţări. Deşi nu există statistici oficiale privind victimele originare din alte ţări găsite în România, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale care activează în domeniul prevenirii traficului şi asistării victimelor traficului de fiinţe umane evidenţiază faptul că o parte din victimele traficului aflate iniţial în tranzit prin România, rămân în ţară unde sunt exploatate. Considerăm astfel că sunt necesare investigaţii privind traficul de copii în scopul exploatării sexuale şi a exploatării prin muncă în România ca ţară de destinaţie. Lipsa datelor este caracteristică, aşa cum am menţionat anterior, şi în cazul traficului intern. Jurnaliştii prezintă cazurile unor copii implicaţi în prostituţie sau în muncă forţată, traficaţi chiar de părinţii lor sau de persoane care îi au în îngrijire. Considerăm că problema traficului intern necesită atenţie atât din partea instituţiilor statului responsabile, cât şi din partea organizaţiilor neguvernamentale. 3.1. Statistici privind traficul de copii Pentru moment nu există o metodologie la nivel mondial prin care să se estimeze numărul victimelor traficului. În România, deşi au fost înregistrate progrese în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, nu există o statistică unitară privind victimele repatriate. Diferiţi actori sociali oferă date statistice care reflectă grupurile ţintă asupra cărora se concentrează: OIM – repatrieri voluntare, Ministerul Administraţiei şi Internelor – numărul minorilor neacompaniaţi repatriaţi prin intermediul acordurilor bilaterale, ONG-uri – cazuri asistate. În unele situaţii, aceeaşi victimă este cuprinsă în statistica mai multor instituţii/organizaţii, astfel încât este imposibilă o estimare clară la nivel naţional a numărului şi caracteristicilor sociale ale victimelor repatriate. Pactul de Stabilitate evidenţia în 200311 faptul că în perioada ianuarie 2000 – mai 2003 s-au asistat în România un număr de 778 victime ale traficului. Numărul victimelor de cetăţenie străină asistate în România se ridică la 40. Aceste date cuprind în principal femei şi fete care s-au întors voluntar în România prin intermediul programelor de asistenţă conduse de OIM şi alte ONG-uri. Din statistica oferită de OIM reiese faptul că numărul copiilor repatriaţi, victime ale traficului, a cunoscut fluctuaţii în ultimii ani. Începând cu anul 2000, copiii reprezintă un

10 Institut de cercetare privind drepturile omului din cadrul Universităţii Johns Hopkins (School of Advanced International Studies), Washington 11 Facts and Figures.Regional Clearing Point, First Annual Report, 2003, Stability Pact

18

procent de aproximativ 23% din totalul victimelor repatriate (figura 1). În 2003, copiii au reprezentat un procent de 18,4% din totalul victimelor asistate de OIM. Chiar dacă numărul copiilor repatriaţi este mai mic în 2003 comparativ cu perioada 2000 - 2002, OIM exprimă îngrijorarea faţă de tendinţa de scădere a vârstei copiilor care devin victime ale traficului. Între 2000 şi 2003, OIM a asistat un număr de 161 copii traficaţi.

Figura 1 - Distribuţie pe grupe de vârstă/ ani a persoanelor repatriate Datele din figura 2 arată faptul că segmentul de vârstă cel mai afectat de trafic este 18 – 20 de ani. Aceasta este însă vârsta la care tinerele sunt repatriate, neprecizând cu exactitate vârsta la care au fost recrutate. Luând în considerare faptul că „perioada de trafic variază de la două luni la doi ani”12, se poate afirma că unele dintre persoanele adulte repatriate au devenit victime ale traficului când erau minore.

Figura 2 - Distribuţie pe grupe de vârstă

12 Facts and Figures. Regional Clearing Point, First Annual Report, 2003, Stability Pact

19

Date oferite de Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog evidenţiază faptul că în anul 2002 un număr de 59 de copii repatriaţi au declarat că au fost traficaţi. Dintre aceştia, 22 de copii au fost implicaţi în comiterea de furturi, 31 au fost constrânşi să practice cerşetoria, iar 6 fete au fost obligate să se prostitueze în folosul traficanţilor. În anul 2003, un număr de 1034 de copii au fost returnaţi de pe teritoriul a 25 de ţări europene, ponderea cea mai mare având-o Italia (296 copii), Franţa (96 copii), Belgia (77 copii), Germania (76 copii), Spania (75 copii) şi Austria (68 copii). Până în martie 2004, dintre aceştia au fost audiaţi un număr de 402 copii, 93 declarând că au fost victime ale traficului de fiinţe umane. Deoarece o mare parte din aceşti copii nu pot fi intervievaţi imediat după repatriere (sunt traumatizaţi, speriaţi, iar o relaţie de încredere trebuie să se stabilească cu persoanele care îi au în grijă), Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog estimează că până la mijlocul anului 2004 vor fi intervievaţi toţi copiii repatriaţi în 2003. 3.2. Profilul victimelor Dintre cazurile de copii asistate de către OIM, categoria de vârstă cea mai des întâlnită este 15 – 17 ani, majoritatea covârşitoare fiind fete. Nivelul de educaţie al copiilor este scăzut, aceştia abandonând şcoala. Copiii provin în special din zona Moldovei, din familii dezorganizate, în care sărăcia accentuează toate celelalte probleme (alcoolism, abuz, violenţă fizică şi verbală). Familia este caracterizată de asemenea de un nivel redus al educaţiei. Relaţiile copilului cu familia sunt slabe, acesta fiind astfel mult mai vulnerabil la influenţe exterioare. Un alt factor care contribuie la vulnerabilitatea copiilor sunt „poveştile de succes”: cazurile persoanelor care au fost plecate în străinătate şi care s-au întors după o perioadă scurtă de timp cu sume mari de bani. Din acest punct de vedere, zona nordică a ţării este cunoscută ca o importantă sursă a emigraţiei ciclice pentru muncă. În aceste condiţii este relativ uşor să recrutezi un copil utilizând false promisiuni de muncă în afara ţării. De asemenea, există familii care pleacă împreună cu copiii în afara ţării sau îşi dau consimţământul pentru ca aceştia să călătorească singuri sau însoţiţi de alte persoane (rude, prieteni, cunoştinţe), neştiind sau nevrând să ştie la ce fel de „muncă” vor fi supuşi copiii. S-a constatat că o caracteristică importantă a copiilor care părăsesc ţara o reprezintă percepţia acestora asupra posibilităţilor de realizare personală în locul/ţara nativă. Având un nivel al şcolarizării şi al pregătirii profesionale scăzut, copiii percep viitorul lor în ţară ca fără posibilităţi de a avea un trai decent. De asemenea, lipsa informaţiilor despre modalităţile legale de a munci într-o altă ţară (vârsta minimă legală, acte necesare, pregătire profesională) îi fac vulnerabili în faţa unor promisiuni de slujbe foarte bine plătite şi care nu necesită o pregătire specializată.

20

3.3. Categorii de copii cu risc ridicat de a deveni victime ale traficului Factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la trafic Există o combinaţie de factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la situaţia de a fi traficaţi. Aceştia pot fi identificaţi la diferite nivele de analiză, de la individual la nivel naţional, o prezentare pe scurt a acestora fiind oferită în continuare: FACTORI SOCIALI Situaţia familială

- nivel scăzut al educaţiei în familie - istorie de abuz - părinţi alcoolici - lipsa comunicării între părinţi şi copii - familii dezorganizate (divorţ, familii monoparentale) - lipsa îngrijirii părinteşti (viaţa într-o instituţie de protecţie sau viaţa pe stradă)

Zona de provenienţă

- lipsa oportunităţilor de angajare (oraşe mari sau zone rurale din ariile foarte sărace ale ţării)

- nivel ridicat al migraţiei ciclice pentru muncă în străinătate - poveşti de succes din partea celor care au fost plecaţi pentru muncă în străinătate

Lipsa unei culturi a migraţiei

- lipsa informaţiilor privind instituţiile implicate în procesul de migrare şi asupra posibilităţilor legale de obţinere a unui loc de muncă în străinătate

- lipsa informaţiilor privind drepturile angajaţilor - lipsa informaţiilor privind ţara în care doresc să migreze pentru muncă (o imagine

iluzorie privind viaţa în ţările vestice) FACTORI ECONOMICI GENERALI:

- sărăcia şi sărăcia extremă - nivel ridicat al şomajului - retribuţii scăzute pentru muncă necalificată - insecuritatea locului de muncă

FACTORI DE POLITICĂ SOCIALĂ:

- strategii ineficiente de combatere a şomajului şi sărăciei - sistem educaţional inadecvat în raport cu cerinţele pieţei forţei de muncă - un cadru instituţional relativ nou privind combaterea fenomenului traficului de

fiinţe umane - alocare bugetară insuficientă pentru implementarea Planurilor Naţionale privind

sărăcia, combaterea traficului de fiinţe umane, tineretul, copiii care părăsesc de protecţie

- nu există coerenţă între Planurile Naţionale care vizează copilul

21

- întârzierea în apariţia legii copilului Categorii de copii în situaţie de risc Factorii menţionaţi anterior contribuie în măsuri diferite la creşterea vulnerabilităţii la trafic a unor categorii diferite de copii. Copiii cei mai vulnerabili la trafic sunt copiii abuzaţi, victime ale violenţei domestice şi neglijării, copiii lipsiţi de îngrijire părintească (copiii străzii, copiii din instituţii de protecţie ale statului), copiii minorităţii Roma (datorită sărăciei cu care se confruntă familiile acestora şi a ratelor de abandon şcolar deosebit de ridicate în cadrul acestor comunităţi). Raportul Protection Project subliniază problema copiilor lipsiţi de îngrijire părintească: „O problemă majoră în România o reprezintă copiii străzii. Copiii din orfelinate şi alte instituţii ale statului sunt în particular în pericol să devină victime ale traficului”13. La sfârşitul anului 2003, un număr de 32.171 de copii se aflau în instituţii de protecţie ale statului, în timp ce un număr de 5.675 de copii erau în instituţii conduse de ONG-uri, iar 45.965 de copii în familii substitutive14. Una dintre principalele probleme care îngreunează integrarea socială a copiilor din instituţii este lipsa deprinderilor pentru viaţă independentă. Chiar dacă sunt dezvoltate programe în acest sens de către ONG-uri în parteneriat cu direcţiile locale de protecţie a drepturilor copilului, numărul copiilor cuprinşi în aceste programe este mic în comparaţie cu numărul total al copiilor aflaţi în instituţii rezidenţiale. Copiii români separaţi15 aflaţi pe teritoriul altor state reprezintă o altă categorie de copii cu risc mare de a deveni victime ale traficului. Fie singuri, fie însoţiţi de rude sau cunoştinţe, copiii separaţi se confruntă cu o serie de probleme majore în ţara de destinaţie: nu au permis de şedere, nu cunosc limba locală, nu beneficiază de servicii publice (de sănătate, educaţie, protecţie socială etc.), trebuie să muncească în condiţii foarte dificile pentru a supravieţui. Toate aceste dificultăţi cu care se confruntă în ţara de destinaţie îi fac vulnerabili la trafic în scopul exploatării sexuale şi a exploatării prin muncă. În perioada 1 iulie 2001 – 31 mai 2003 Salvaţi Copiii a derulat în parteneriat cu Serviciul Social Internaţional Filiala Italia şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie ”Programul de asistenţă a copiilor/adolescenţilor români neacompaniaţi aflaţi pe teritoriul Italiei”. În cadrul acestui program Salvaţi Copiii a solicitat anchete sociale direcţiilor locale de protecţie a drepturilor copilului pentru un număr de 323 de copii români aflaţi neînsoţiţi pe teritoriul Italiei.

13 A Human Rights Report on Trafficking of Persons, Especially Women and Children – Protection Project, 2002 (www.protectionproject.org) 14 Date ANPCA la 30 noiembrie 2003 (www.copii.ro) 15 „Sintagma minori neînsoţiţi este utilizată pentru a exprima în fapt aceeaşi situaţie care este acoperită şi de sintagma copii separaţi şi anume acei copii care sunt lipsiţi de protecţia părinţilor sau a reprezentanţilor legali care au grijă de ei în mod obişnuit. Neînsoţiţi sunt consideraţi şi copiii care, chiar dacă sunt împreună cu adulţi, aceştia din urmă nu au nici un drept legal de a-i reprezenta şi nici obligaţia de a-i îngriji/proteja” – Ghid de practici şi proceduri privind repatrierea minorilor neînsoţiţi, cetăţeni români, aflaţi în afara României, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, 2003

22

Majoritatea acestor copii proveneau din nordul ţării. Dintre aceştia 71% erau băieţi, iar 29% fete, majoritatea copiilor având vârstele cuprinse între 16 şi 17 ani în momentul solicitării anchetelor sociale de către partenerul italian. Traficul în scopul exploatării sexuale a fost suspectat în cazul a 22 de fete, iar exploatarea prin muncă (cerşetorie, furt) în cazul a trei băieţi. Un alt copil a fost implicat într-un jaf armat. Aceste cifre reprezintă însă o mică parte a copiilor români neacompaniaţi aflaţi pe teritoriul altor state. Pe de o parte, există mai multe instituţii/organizaţii în România prin intermediul cărora se obţin date despre situaţia familială a copiilor neacompaniaţi şi, dacă este cazul, sunt repatriaţi. Pe de altă parte, copiii români aflaţi în îngrijirea instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale din străinătate reprezintă doar vârful icebergului, în comparaţie cu numărul copiilor care nu sunt descoperiţi de către autorităţi sau ONG-uri. 3.4. Recrutarea Modalităţile prin care copiii ajung să fie traficaţi în scopul exploatării sexuale sau a exploatării prin muncă sunt diferite. Cea mai des întâlnită modalitate de recrutare în cazul traficului în scopul exploatării sexuale este promisiunea falsă a unui loc de muncă în afara ţării, venită din partea unor cunoştinţe recente, a unor prieteni sau rude. Uneori chiar părinţii sunt implicaţi în traficarea propriilor copii, dându-şi acordul în scris pentru părăsirea ţării, chiar dacă ştiu ce va urma. În alte cazuri, prieteni sau cunoştinţe recente abordează viitoarea victimă promiţându-i o slujbă foarte bine plătită în afara ţării (de obicei bonă, chelneriţă sau menajeră) şi care nu necesită o pregătire profesională specială. Abordarea are loc în locaţii frecventate de către copil/adolescent (în discotecă, pe stradă sau chiar în casa părintească). De cele mai multe ori recrutorii nu lasă prea mult timp de gândire, toate pregătirile pentru părăsirea ţării durând foarte puţin (2 sau 3 zile). În acest mod nu permit victimelor să se gândească prea mult asupra ofertei ori să vorbească cu alte persoane care i-ar putea opri. În cadrul interviurilor au fost semnalate şi cazuri în care copiii implicaţi deja în prostituţie reprezintă o ţintă a recrutorilor. În cazul acestora, recrutarea constă în promisiunea unor slujbe care implică activităţi sexuale „inocente” în cluburi private sau saloane de masaj, ori în prezentarea unor posibilităţi de câştig mai mari prin practicarea prostituţiei în afara ţării, ori chiar prin cumpărarea acestora de la proxeneţi locali. O altă modalitate de recrutare, utilizată într-o măsură mai mică în cazul copiilor, o reprezintă anunţurile în presă privind ofertele de muncă în străinătate. Aceste anunţuri sunt adresate unei largi categorii de vârstă, în special însă fetelor peste 16 ani. Anunţurile sunt atractive sub trei aspecte: oferă o slujbă într-o ţară vest europeană (de obicei Italia, Grecia, Franţa, Spania), principalele cerinţe se referă la aspectul fizic şi nu la pregătirea profesională şi nivelul educaţiei, iar salariul oferit este cu mult mai mare decât ceea ce se poate câştiga în ţară. Acest tip de recrutare profită de lipsa informaţiilor asupra modalităţilor legale de a munci într-o ţară străină. La nivelul populaţiei informaţiile asupra modalităţilor de verificare a companiilor autorizate să medieze forţa de muncă în străinătate, asupra drepturilor pe care le au persoanele care lucrează, asupra documentelor şi procedurilor de părăsire legală a ţării sunt reduse.

23

Anunţurile pot proveni şi de la agenţii matrimoniale. Fetele părăsesc ţara convinse că dincolo de graniţă le va aştepta viitorul soţ (persoană pe care cred că au văzut-o într-o fotografie sau cu care au corespondat pentru o scurtă perioadă de timp) care le va oferi o viaţă mai bună. Răpirile reprezintă o modalitate de recrutare mult mai rară decât falsele promisiuni de muncă, însă cu atât mai violente şi mai traumatizante pentru victime. În aceste cazuri, recrutorul foloseşte violenţa încă de la început. În cazul răpirilor, posibilitatea de a trece graniţa în mod legal este scăzută, aşa că traficanţii apelează la „călăuze” care, contra cost, facilitează trecerea frontierei ocolind punctele de control. În cazul traficului de copii în scopul exploatării prin muncă, familia copilului este implicată într-un mod direct sau indirect în acest proces. În multe cazuri este vorba de migraţia întregii familii în altă ţară, de obicei cu destinaţie vest europeană. Acest proces este văzut ca singura modalitate de a duce o viaţă cu mult mai bună, uneori ca singura şansă de supravieţuire. Plecarea familiei este organizată din timp, urmărindu-se asigurarea transportului, a trecerii graniţei (de cele mai multe ori în mod legal) şi a asigurării unui contact în ţara de destinaţie. De obicei familia îşi pregăteşte plecarea bazându-se pe experienţa altor rude, prieteni sau cunoştinţe care au mai fost plecate sau se află în străinătate. În aceste cazuri, familia se transformă în traficant, dar şi exploatator, pentru că de cele mai multe ori copiii sunt folosiţi în ţara de destinaţie pentru a asigura venitul necesar întregii familii prin diverse modalităţi, cele mai frecvente fiind cerşetoria şi furtul, neexcluzând însă şi exploatarea sexuală. De multe ori, adulţii din aceste familii se întorc acasă, copiii fiind lăsaţi în „grija” unor reţele locale de exploatare care lunar trimit familiilor anumite sume de bani. În alte cazuri, părinţii îşi dau acordul ca minorii să părăsească ţara pentru a munci în străinătate, fiind însoţiţi de rude sau cunoştinţe care deja activează ca „transportatori”, facilitând procesul de deplasare al copiilor până în ţara de destinaţie. Unii dintre aceştia se ocupă şi de „plasarea” copiilor în diverse reţele de exploatare. Părinţii ignoră pericolele la care sunt expuşi copiii, considerând că le oferă acestora şansa unei vieţi mai bune. În cazurile în care familia este implicată într-un mod sau altul în procesul de traficare, copii nu se opun, fiind convinşi că e de datoria lor să-şi ajute familia şi că vor avea un viitor mai bun. Influenţaţi de grupul de prieteni, percepând rămânerea în ţară ca pe o viaţă lipsită de perspective, o parte însemnată a minorilor neînsoţiţi aflaţi în străinătate pleacă pe cont propriu. Majoritatea sunt băieţi. Şi în aceste cazuri însă există adulţi care facilitează cel puţin transportul. Aceste persoane sunt cunoscute prin intermediul prietenilor sau cunoştinţelor.

24

Odată ajunşi în ţara de destinaţie, o parte din aceşti adolescenţi sunt prinşi de traficanţi într-un „lanţ al datoriilor”, impunându-li-se plata cheltuielilor de transport, a actelor, etc. Astfel, copiii sunt obligaţi să muncească pentru a plăti datoriile. O parte din copii se predau singuri autorităţilor pentru că nu pot suporta tensiunea indusă de traficanţi şi condiţiile de viaţă. Copiii separaţi care nu intră iniţial în acest lanţ al datoriilor sunt foarte vulnerabili la trafic. Fără protecţie, fără bani şi fără locuinţă, aceşti copii intră cu uşurinţă în reţele de hoţi sau cerşetori. O mare parte dintre aceştia ajung însă să fie racolaţi de reţele de proxeneţi în scopul exploatării sexuale. Nu există evidenţe clare în acest sens (date statistice, studii), ci declaraţii ale unor reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale din ţări de destinaţie ca Franţa, Italia şi Belgia. 3.5. Profilul recrutorului Aşa cum am menţionat anterior, falsele promisiuni de slujbe în străinătate reprezintă principala modalitate prin care se recrutează fetele pentru a fi traficate în scopul exploatării sexuale. Din declaraţiile victimelor reiese faptul că, de cele mai multe ori, prima verigă în lanţul de traficare este o femeie. Aceasta are vârsta între 34 şi 45 de ani, afişând bunăstare materială, prezentând istorii despre cât de uşor se câştigă banii în străinătate având o slujbă care nu necesită pregătire profesională specială. Această femeie câştigă repede încrederea fetei, profitând de naivitatea acesteia şi de relaţia slabă cu familia. Ea devine un substitut al relaţiei fetei cu mama sau cu familia. De obicei o femeie este prima persoană care recrutează fata. Ea îi arată de obicei fotografia altei fete, prezentând-o drept fiica ei, şi povestind despre situaţia extraordinară a acesteia în ţara de destinaţie. După aceea o întreabă dacă nu cumva ar dori să plece şi ea în străinătate unde, pentru o slujbă decentă, pot câştiga 1000 de Euro pe lună. Recrutoarea îi spune fetei că poate discuta cu fiica ei să-i găsească o slujbă similară, că este foarte uşor şi că nu are nevoie de pregătire specială. Psiholog Salvaţi Copiii În cazul în care recrutorul este un bărbat, acesta are vârsta cuprinsă între 25-35 de ani, afişând prin aspect şi comportament un status social ridicat (haine şi bijuterii scumpe, bani). De obicei rolul acestuia este de a seduce fata şi de a o convinge să meargă cu el în străinătate unde îi poate găsi uşor un loc de muncă. În ambele cazuri, elementele care caracterizează recrutorul sunt foarte importante: vârsta şi modul în care abordează viitoarele victime. Aparenţa unui status social ridicat şi poveştile de succes sunt elementele comune. Aşa cum am menţionat anterior, în multe cazuri o rudă sau o cunoştinţă convinge familia să-şi dea consimţământul pentru plecarea copilului în străinătate. Majoritatea băieţilor traficaţi în scopul exploatării prin muncă sunt scoşi din ţară în acest mod. Există cazuri în care victimele însăşi devin recrutori.

25

Nu în toate cazurile sunt implicate reţele de traficanţi. Există cazuri în care traficanţii sunt persoane care lucrează pe cont propriu, sau părinţii însăşi sunt traficanţi ai propriilor copii. 3.6. Părăsirea ţării/transportul Copii traficaţi părăsesc ţara fie în mod legal fie ilegal. Începând cu anul 2002, nu mai este necesară viza pentru a călători în spaţiul Schengen. Astfel au crescut şansele părăsirii în mod legal a ţării, fiind foarte rare cazurile de părăsire ilegală. Persoanele intervievate au identificat o posibilă legătură între vârsta victimei şi modalitatea de a părăsi ţara. Atunci când victima este foarte tânără, probabilitatea de a părăsi ţara ilegal este mult mai mare, deoarece legal ar avea nevoie de foarte multe documente. În cazul părăsirii legale a ţării, motivele cel mai des utilizate pentru trecerea copiilor dincolo de graniţă sunt scopul turistic (excursii individuale sau de grup) sau invitaţii din partea unor rude/prieteni. Chiar dacă frontiera este trecută în mod legal, există cazuri în care sunt utilizate acte false, în special în cazul copiilor care pot (datorită aspectului fizic) să treacă drept adulţi (18 ani şi peste). Când destinaţia finală este o ţară occidentală (spre exemplu Franţa, Italia sau Spania), părinţii sau rudele însoţesc de obicei copiii. În cazul acestora, familia este exploatatorul şi uneori chiar traficantul. Mijloacele de transport utilizate sunt de obicei autoturismele traficanţilor, taxiuri sau transportul public (trenul, autocare, microbuze ale unor firme specializate de transport persoane). În cazul părăsirii legale a ţării, graniţa este trecută de obicei prin punctele de control Nădlag şi Borş (în Vestul ţării) şi Stamora Moraviţa (în Sud-vest). Aceleaşi mijloace de transport sunt utilizate şi în cazul trecerii ilegale a graniţei. Copiii sunt transportaţi până în apropierea graniţei cu aceste mijloace de transport, de aici fiind preluaţi de o altă persoană (ghidul) care ştie să evite punctele de control ale poliţiei de frontieră. Persoanele care trec ilegal graniţa sunt de obicei cetăţeni străini sau cetăţeni români care au interdicţie de părăsire a ţării sau au comis infracţiuni. În cazul copiilor care sunt recrutaţi în România de către reţele de traficanţi, rutele sunt prestabilite. În funcţie de structura reţelei, copilul este preluat de diverse persoane în diferite puncte ale traseului până în momentul în care ajunge la cel care îl va găzdui şi îl va exploata. Sunt cazuri în care recrutorul nu este membru al unei reţele de trafic, însă găseşte o persoană de legătură într-o altă ţară şi intră pentru prima dată într-o astfel de reţea. De obicei acesta este cazul copiilor care sunt vânduţi de către părinţi sau rude. 3.7. Traficul de copii şi crima organizată

26

3.7.1. Reţele de traficanţi Grupuri criminale organizate sunt implicate în majoritatea cazurilor de trafic de copii. Reţelele sunt bine organizate, activitatea acestora fiind condusă după reguli stricte. Recrutorul este prima verigă a reţelei de traficanţi care vine în contact cu victima, aceasta trecând progresiv de la o persoană la alta până ajunge la exploatator. Capul reţelei conduce şi controlează activitatea membrilor reţelei. De obicei reţelele sunt organizate mai bine în afara ţării decât în România. Interviurile au evidenţiat faptul că este dificil să intri într-o astfel de reţea şi mai ales este deosebit de periculos. Chiar şi pentru unităţile specializate din poliţie este periculos să se infiltreze în astfel de reţele, însă prin aceste modalităţi au fost neutralizate multe dintre acestea. În cadrul reţelelor de traficanţi au fost identificate cel puţin patru roluri. Acestea includ recrutorul (persoana care identifică copilul şi îl recrutează), intermediarul - persoana care se ocupă de obţinerea documentelor necesare şi organizează transportul, transportatorul (cel care trece graniţa împreună cu copilul prin mijloace legale sau ilegale) şi persoana care primeşte, găzduieşte şi exploatează copilul. În fiecare categorie pot activa una sau mai multe persoane. Reţeaua de traficanţi este bazată pe o experienţă îndelungată, membrii cunoscându-se între ei şi acţionând pe principiul maximizării profitului. Aceste reţele activează sub acoperirea unor activităţi legale, analizând toate acţiunile dintr-un punct de vedere economic (studierea cererii, distribuirea şi promovarea serviciilor oferite de către victime). În acest sens traficanţii apelează la diverse tehnici ce diferă în funcţie de tipul de exploatare a victimelor. În cazul traficului în scopul exploatării prin muncă (cerşetorie, furt), traficanţii adoptă o strategie de rotaţie a copiilor victime. Cei care controlează ariile în care copiii sunt exploataţi schimbă periodic locaţia acestora pentru a creşte profitul. De obicei copiii rămân cu acelaşi traficant, motivul fiind faptul că exploatatorul câştigă autoritate asupra copilului, utilizând forţa sau alte metode coercitive prin care obţine supunerea copilului. În cazul traficului în scopul exploatării sexuale, copiii sunt vânduţi şi revânduţi către exploatatori diferiţi. Un exemplu este o fată în vârstă de 15 ani care a fost vândută de 22 de ori în Macedonia. Traficanţii folosesc această metodă pentru a creşte preţul victimelor cu fiecare vânzare. Exploatarea are loc în diverse locaţii (baruri, hoteluri, bordeluri, saloane de masaj etc) pe care traficanţii le controlează. Copilul este mutat doar în momentul în care este vândut către un alt exploatator. O altă motivaţie a vânzărilor repetate este aceea că în fiecare arie clienţii sunt de obicei aceiaşi. De aceea traficanţii aduc mereu alte victime pentru a-şi păstra clienţii. Este foarte greu de stabilit relaţia dintre vârsta şi sexul copiilor traficaţi şi cererea din ţara de destinaţie. Persoanele intervievate însă au evidenţiat faptul că reţelele de traficanţi

27

devin din ce în ce mai specializate în relaţie cu caracteristicile copiilor. Ceea ce este luat în considerare de către traficanţi este faptul că minorii sunt mai vulnerabili, mai uşor de influenţat şi de controlat decât adulţii (prin violenţă şi alte abuzuri), dar şi faptul că sub o anumită vârstă, copiii nu au răspundere legală pentru infracţiunile comise. 3.7.2. Relaţia cu traficul de droguri, de arme şi alte activităţi ilegale Este dificil de analizat traficul de fiinţe umane în conexiune cu traficul de droguri sau arme. În cazul unei activităţi ilegale complexe, o reţea criminală poate fi implicată în diferite tipuri de astfel de activităţi. Unii respondenţi au susţinut însă faptul că este puţin probabil ca reţelele criminale să-şi asume riscuri adiţionale prin combinarea traficului de fiinţe umane cu alte activităţi, ca traficul de droguri sau de arme. Motivul invocat este sistemul legal care implică pedepse diferite pentru aceste acte criminale. Cu toate acestea, multe din fetele asistate de OIM Bucureşti, traficate în Macedonia, Bosnia şi Herţegovina şi Albania, au declarat că exploatatorul le obliga să fumeze anumite ţigări sau să consume băuturi care le dădeau o „stare ciudată”. Traficanţii utilizau alcoolul şi drogurile pentru a se asigura că fetele nu se mai opun şi sunt uşor de manipulat. Alte fete au declarat că au văzut arme şi droguri asupra clienţilor localurilor unde ele erau exploatate („în Macedonia bărbaţii stau cu armele pe masa aşa cum stau românii cu telefoanele mobile”). Este dificil de concluzionat că traficul de fiinţe umane este în strânsă legătură cu traficul de droguri sau arme şi că anumite reţele criminale sunt implicate în toate aceste tipuri de activităţi ilegale. Totuşi, au fost semnalate cazuri în care clienţii consumau droguri sau purtau arme de foc. 3.7.3. Scopul traficului Principalele scopuri ale traficului de copii sunt exploatarea sexuală şi exploatarea prin muncă. Există diferenţe între traficul de fete şi traficul de băieţi din perspectiva scopului. În cazul majorităţii fetelor repatriate, traficarea a avut ca scop exploatarea sexuală, iar în cazul băieţilor exploatarea prin muncă. Sunt însă şi cazuri de fete traficate în scopul exploatării sexuale către Italia, dar care au fost considerate prea tinere şi au fost forţate să muncească în Macedonia. De asemenea, există o serie de semnale (fără a exista însă date statistice sau studii în acest sens) privitor la băieţi foarte tineri traficaţi în ţări vest europene în scopul prostituţiei ori care trec din reţele de exploatare a muncii în reţele de exploatare sexuală. Preferinţa traficanţilor pentru copii poate avea cel puţin trei motive: cererea din ţările de destinaţie, copii traficaţi nu se pot apăra singuri, fiind mai uşor de manipulat şi nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite. Persoanele intervievate au sugerat faptul că există o cerere în ţările de destinaţie pentru categorii specifice de vârstă şi gen, altfel traficanţii nu ar risca pedepsele mărite în cazul traficului de copii (considerând faptul că

28

este mai uşor ca o persoană peste 18 ani să susţină, dacă este prinsă de poliţie, că este o simplă dansatoare sau chelneriţă, ori că se prostituează voluntar). În cazul traficului fetelor în scopul exploatării sexuale, preţul pe care îl cer traficanţii variază în funcţie de vârsta şi calităţile naturale ale victimei (aspect fizic, bună dansatoare pentru că multe dintre fete încep ca dansatoare în cluburi de streaptease). Preţul pe care îl obţin pentru vânzarea unei fete variază în funcţie de poziţia traficantului în reţeaua criminală. La prima vânzare (care are loc de obicei la graniţă), traficantul primeşte între 100 şi 400 de Euro. De obicei traficantul care vinde fata în afara ţării primeşte până la 1.000 de Euro. După aceea, preţul creşte cu fiecare vânzare (de exemplu, preţul fetei vândute de 22 de ori în Macedonia a ajuns la 2.500 de Euro la ultima vânzare)16. 3.7.4. Exploatarea Informaţiile primite de la persoanele intervievate privind tratamentul la care sunt supuşi copiii traficaţi vizează traficul fetelor în scopul exploatării sexuale şi traficul băieţilor în scopul exploatării prin muncă. Atunci când trecerea graniţei este legală, de obicei traficanţii iau actele copiilor sub diverse pretexte (acestea trebuie prezentate poliţiei de frontieră, documentele sunt în siguranţă dacă sunt păstrate de către adulţi, etc). În cazul fetelor traficate în scopul exploatării sexuale, una din rutele cel mai frecvent utilizate este prin Serbia. Aici este de obicei prima oprire, în regiunea Belgradului fiind raportată o adevărată piaţă pentru fetele care sunt obligate să se prostitueze. De asemenea, s-a raportat faptul că în Serbia există anumite locuri în care fetele care sunt duse pentru a se „acomoda” cu exploatarea sexuală. De aici sunt vândute către alţi traficanţi, proprietari de hoteluri, baruri sau alte locuri în care fetele sunt obligate să se prostitueze. De obicei, fetele ştiu că pleacă în străinătate pentru a munci, aşa că într-o primă fază sunt dezorientate şi nu ştiu ce se întâmplă. În unele cazuri fetele încep să pună întrebări, iar traficantul reacţionează cu violenţă pentru a le intimida. De cele mai multe ori traficantul explică fetei că a cumpărat-o şi că îi va da drumul în momentul în care va putea plăti suma cheltuită. Fata intră astfel într-un „lanţ al datoriilor” din care nu poate scăpa. Odată forţate să ofere servicii sexuale, fetelor li se explică preţul fiecăruia în parte, faptul că trebuie să convingă clienţii să consume cât mai multe băuturi şi cum trebuie să se poarte cu clienţii pentru a obţine cât mai mulţi bani. Fetele se supun fiind convinse că datoria scade şi că în curând vor fi libere să se întoarcă acasă. Cu toate acestea, de fiecare dată când fetele ajung să recupereze banii pe care îi datorează traficanţilor, aceştia le revând. Promisiunea libertăţii este doar o modalitate prin care traficanţii manipulează fetele, pe lângă folosirea violenţei, alcoolului şi drogurilor. În unele cazuri, când fetele traficate sunt virgine, traficanţii le violează explicându-le că asta este ceea ce vor trebui să facă din acel moment. 16 Interviu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie

29

Practic, copiii beneficiază de „protecţia” traficanţilor atât timp cât reprezintă „bunuri aducătoare de venit”. Această „protecţie” este limitată la nevoile de bază, a căror satisfacere precară pune în pericol sănătatea şi viaţa copiilor. Abuzul sexual nu este singurul tip de abuz la care fetele sunt supuse. Situaţia fetelor traficate în scopul exploatării sexuale este diferită de la caz la caz, existând însă un element comun: violenţa fizică. Traficanţii fac apel la violenţă atunci când fetele nu se supun şi refuză să întreţină relaţii sexuale cu clienţii. Fetele ne-au povestit că nu doreau să aibă contact sexual în timpul perioadei menstruale. Am auzit de cazul unei fete care a fost împuşcată pentru că a refuzat să aibă relaţii sexuale în timpul menstruaţiei. Chiar şi în această perioadă din lună fetele sunt forţate să întreţină relaţii sexuale. Acestea le produc hemoragii serioase în cazul unor raporturi sexuale normale. De obicei însă, clienţii solicită perversiuni sexuale în aceste situaţii. DS Psiholog Salvaţi Copiii Confiscarea documentelor, ameninţările şi violenţa fizică sunt elemente comune utilizate atât în cazul traficului fetelor în scopul exploatării sexuale, cât şi în cazul traficului băieţilor în scopul exploatării prin muncă. De obicei băieţii sunt duşi în locuri speciale (locuinţe improvizate lipsite de orice condiţii) unde sunt păziţi. Copiii sunt duşi de către exploatatori în locurile aglomerate din oraş pentru a cerşi sau fura. Copiii au declarat că erau bătuţi chiar dacă se întorceau cu bani, iar cineva îi păzea tot timpul. Fiind supravegheaţi tot timpul, bătuţi şi intimidaţi, copiii traficaţi pierd legătura cu familia sau cu prietenii. Acest fapt le limitează şansele de a scăpa. Aşa cum am menţionat anterior, traficanţii utilizează rute cunoscute. Transportatorii şi intermediarii cunosc anumite detalii despre destinaţia copiilor traficaţi. După un timp însă, această informaţie devine inutilă datorită adaptabilităţii ridicate a reţelelor de traficanţi (schimbarea locaţiilor, multiplele vânzări). 3.7.5. Consumatorii serviciilor sexuale Declaraţiile fetelor traficate reprezintă singura sursă de informaţii referitoare la consumatorii serviciilor sexuale din ţara de destinaţie. Aceasta se datorează pe de o parte lipsei studiilor în ţările de destinaţie asupra acestui aspect al fenomenului, iar pe de altă parte faptului că România este în principal ţară de origine a victimelor traficului. De obicei numărul persoanelor cu care fetele sunt obligate să întreţină relaţii sexuale variază în funcţie de ceea ce solicită aceştia. Unele fete susţin că au întreţinut relaţii sexuale cu până la 10 bărbaţi într-o noapte, iar dimineaţa au fost obligate să facă curăţenie în barul sau hotelul unde erau ţinute. Uneori fetele preferau ca bărbaţii să fie aceiaşi, pentru că ştiau ceea ce vor şi ce tip de sancţiune vor primi dacă ar refuza să întreţină raporturi sexuale. Unele fete au reuşit să aibă o bună relaţie cu unii dintre aceşti bărbaţi care plăteau fără să ceară un raport sexual în schimbul banilor, tocmai pentru că ştiau povestea fetelor. Alte informaţii rezultate în urma interviurilor evidenţiază faptul că există reţele de pedofili care comunică prin intermediul Internetului. Aceştia au o strânsă legătură cu

30

pornografia infantilă pe Internet, administrând website-uri de unde se pot „comanda” copiii cu care doresc să întreţină relaţii sexuale.

31

IV. IMPLEMENTAREA CONVENŢIEI ONU CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

Complexitatea fenomenului traficului de copii necesită, fără a omite toate celelalte instrumente de lucru, o abordare din prisma drepturilor copilului. Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului (CRC) reprezintă cel mai bun instrument de protejare şi promovare a interesului superior al copilului, ca punct central al abordării traficului de copii. Traficul de copii şi alte abuzuri adiacente, îi privează pe aceştia de dreptul la supravieţuire, protecţie şi dezvoltare. De aceea, politicile şi programele adresate copiilor traficaţi în ţările de origine şi de destinaţie trebuie să aibă ca scop protejarea interesului superior al copilului. Mai mult, este de o importanţă crucială ca aceste politici să fie adoptate atât în ţările de destinaţie, cât şi în cele de origine, interesul superior al copilului fiind linia directoare a acţiunilor dezvoltate în fiecare ţară privind protecţia, prevenirea şi reintegrarea copiilor traficaţi, dar şi în combaterea traficului de copii. Odată ce copilul este prins în procesul de traficare, ieşirea din reţeaua de exploatare reprezintă o adevărată încercare, necesitând încurajarea şi sprijinul guvernelor (prin politici şi legislaţie orientate în favoarea copiilor), dar şi a ONG-urilor care activează în domeniu. Toţi actorii sociali trebuie să aibă permanent în vedere faptul că în acest proces sunt implicaţi copii. Nu există nici o posibilitate de a ieşi din reţeaua de traficare dacă nu există mecanisme optime de recuperare şi reintegrare a victimelor, în special în ţările de origine. În cazul în care aceste mecanisme nu există, chiar dacă un copil a reuşit să scape din reţeaua de traficare, cea mai probabilă alternativă pentru acesta este retraficarea, reîntoarcerea în cercul exploatării şi abuzului. Aşa cum s-a menţionat anterior, abordarea traficului de copii nu este doar o problemă de securitate şi control a criminalităţii, implicând încălcări flagrante a unei palete largi de drepturi fundamentale ale omului. Protecţia şi promovarea drepturilor omului este în primul rând responsabilitatea Statelor şi Guvernelor (şi în particular responsabilitatea ministerelor). Legislaţia antitrafic, politicile, programele şi intervenţiile nu trebuie să interfereze cu drepturile omului şi demnitatea persoanelor. Drepturile victimelor trebuie protejate şi respectate. Sub incidenţa legislaţiei internaţionale privind drepturile omului, nevoile speciale şi drepturile copiilor sunt recunoscute de Convenţia ONU privind Drepturile Copilului. În relaţie directă cu fenomenul traficului de copii, Art. 35 CRC stipulează:

“Statele Părţi vor lua toate măsurile necesare, pe plan naţional, bilateral şi multilateral, pentru a preveni răpirea, vânzarea sau traficul de copii în orice scop şi sub orice formă”.

Adoptat în 2000, „Protocolul Opţional la CRC privind Vânzarea Copiilor, Prostituţia Copiilor şi Pornografia Infantilă” are ca scop clarificarea acestui articol. Art. 2 al protocolului defineşte vânzarea copiilor ca:

32

“…orice act sau tranzacţie prin care un copil este transferat de orice persoană sau grup de persoane către o altă persoană ori către un alt grup contra cost sau contra oricăror avantaje materiale”

Art. 3 al aceluiaşi protocol stipulează faptul că Statele Părţi vor asigura definirea următoarelor acte drept criminale, indiferent sau chiar dacă ele sunt comise domestic (intern) sau transnaţional, de către un individ sau de către o formă de crimă organizată:

“ a) … (i) Oferirea, livrarea sau acceptarea unui copil, indiferent de mijloacele utilizate, în scopul:

- exploatării sexuale a copilului; - transferului de organe de copil pentru profit; - supunerii la muncă forţată a copiilor,

(ii) obţinerea consimţământului, în mod fraudulos, ca intermediar pentru adopţia copiilor, prin încălcarea instrumentelor juridice internaţionale în materia adopţiei. b) Oferirea, obţinerea, procurarea sau furnizarea copiilor pentru prostituţie,

astfel cum este definită la art. 2 c) Producerea, distribuirea, difuzarea, importul, exportul, oferirea, vinderea sau

deţinerea în scopurile menţionate de materiale de pornografie, astfel cum este definită la art. 2”

Protocolul Opţional semnat de 105 State şi ratificat de 43 de State întăreşte prevederile CRC privind exploatarea sexuală a copiilor, şi extinde jurisdicţia asupra adulţilor care se dovedesc a fi implicaţi în aceste forme de exploatare. Traficul de copii încalcă în diferitele sale stadii, aşa cum sunt evidenţiate în capitolele precedente, o paletă largă de drepturi ale copilului. Iată patru astfel de categorii:

1) Dreptul copilului la viaţă (Art. 6.1 CRC) 2) Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare (Art. 6.2 CRC) 3) Dreptul la protecţie:

- împotriva discriminării şi sancţiunilor (Art. 2.2 CRC) - împotriva violenţei fizice şi mentale (Art. 19.1 CRC) - împotriva exploatării economice (Art. 32) - împotriva exploatării sexuale (Art. 34)

4) Dreptul la participare (Art. 12) Traficul de copii implică o categorie atât de largă de situaţii, încât ar fi imposibilă oferirea unei liste exhaustive de drepturi ale copilului încălcate în diferitele sale stadii. De fapt, această situaţie este direct dependentă de contextul concret al regiunilor şi ţărilor, atât de origine, cât şi de destinaţie. 5.1. Servicii publice şi servicii oferite de organizaţii neguvernamentale

33

În domeniul protecţiei şi reintegrării copiilor victime ale traficului de fiinţe umane, serviciile publice au urmat o dezvoltare foarte lentă, deşi Planul Naţional prevedea dreptul acestora la asistenţă socială, juridică şi medicală. În acest sens, ONG-urile sunt cele care au oferit infrastructura şi resursele pentru reintegrarea şi reabilitarea persoanelor traficate. ONG-urile au răspuns extinderii fenomenului traficului de fiinţe umane prin dezvoltarea de servicii de asistenţă şi reintegrare. În cele mai multe cazuri, ONG-urile care au derulat servicii destinate victimelor abuzului au oferit servicii şi victimelor traficului. În paralel cu campanii de informare privind violenţa şi abuzurile, aceste ONG-uri au abordat şi problema traficului de fiinţe umane. Alte ONG-uri ţi-au focalizat activitatea asupra fenomenului traficului de fiinţe umane, dezvoltând servicii specializate adresate victimelor traficului. Cel puţin 20 de ONG-uri ofereau la sfârşitul anului 2003 servicii de consiliere, asistenţă socială, terapie psihologică şi suport financiar victimelor traficului. Din păcate numărul adăposturilor este relativ scăzut în comparaţie cu numărul victimelor. Raportul Pactului de Stabilitate17 evidenţia existenţa în 2003 a şase adăposturi pentru victimele traficului: unul în Bucureşti (condus de către OIM şi funcţionând într-un spaţiu pus la dispoziţie de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi), trei în Timişoara, unul în Piteşti (Reaching Out) şi unul în Bistriţa. Din interviurile desfăşurate de Salvaţi Copiii a reieşit faptul că există un alt adăpost în Bucureşti (două apartamente unul pentru adulţi şi unul pentru copii, dar care oferă asistenţă şi pentru copii în dificultate), unul în Iaşi (deschis de OIM în parteneriat cu Asociaţia Alternative Sociale), şi altul în Mehedinţi. Alte ONG-uri oferă adăpost victimelor traficului în centre destinate victimelor violenţei domestice. Datorită lipsei resurselor nu există nici un adăpost destinat în exclusivitate copiilor traficaţi. De obicei, copiii asistaţi de direcţiile locale de protecţie a copilului sunt cazaţi în centre destinate copiilor lipsiţi de îngrijire părintească. Chiar dacă există probleme privind cazarea copiilor victime în adăposturi specializate, aceştia beneficiază din partea ONG-urilor de asistenţă specializată în raport cu vârsta şi nevoile speciale. În prezent sunt derulate formalităţile pentru deschiderea unui centru naţional pilot în Bucureşti, adresat copiilor neacompaniaţi şi copiilor traficaţi repatriaţi. Acest centru va fi deschis în parteneriat de către Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Direcţia pentru Protecţia Drepturilor Copilului Sector 2 şi Organizaţia Salvaţi Copiii. Referitor la programele de prevenire, mai multe ONG-uri (naţionale şi internaţionale) au derulat campanii de informare, în majoritate la nivel local. OIM în parteneriat cu Patriarhia Română şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a derulat o campanie de prevenire în şcoli în cadrul orelor de religie, implicând şi cursuri de formare a profesorilor. De asemenea, o campanie de informare a fost derulată prin intermediul 17 Facts and Figures. Regional Clearing Point, First Annual Report, 2003, Stability Pact

34

preoţilor, fiind o bună modalitate de acoperire a mediul rural. La sfârşitul anului 2003 a fost iniţiată şi derulată o campanie la nivel naţional prin intermediul radioului. O serie de materiale informative au fost elaborate şi distribuite în timpul campaniilor. Salvaţi Copiii a desfăşurat în anul 2003 o campanie în şcoli adresându-se copiilor (campanie desfăşurată în Bucureşti, Suceava şi Iaşi). La începutul anului 2004 a fost iniţiată o campanie media (spot TV, postere stradale), fiind continuată campania în şcoli. Opt judeţe din Moldova au fost acoperite de o campanie de informare coordonată de Asociaţia Alternative Sociale. Reaching Out a derulat o campanie de informare în judeţul Argeş. AFI Pro Familia a coordonat de asemenea, în cadrul reţelei FAMNET, o campanie de informare adresată elevilor. Copiii din instituţii au fost grupul ţintă al Centrului Partenerial pentru Egalitate. În ceea ce priveşte programele de reabilitare şi reintegrare a copiilor traficaţi, există mai multe organizaţii care oferă servicii în cadrul unor programe adresate direct acestei categorii, în timp ce alte ONG-uri oferă servicii în cadrul unor programe destinate victimelor violenţei. Serviciile oferite sunt: asistenţă medicală, psihologică, socială, juridică, sprijin pentru reintegrarea familială, şcolară şi profesională (unde este cazul). În repatrierea victimelor, instituţiile guvernamentale au responsabilitatea şi autoritatea să intervină. Un rol important în acest proces în are de asemenea OIM, care se implică în repatrierea voluntară a victimelor traficului, referirea acestora pentru asistenţă către ONG-uri care derulează programe specializate şi sprijinirea recuperării şi reintegrării victimelor prin alocarea de resurse financiare. La nivelul instituţiilor statului, un rol important în repatrierea victimelor îl au Ministerul Afacerilor Externe (prin intermediul consulatelor), Ministerul Administraţiei şi Internelor (prin intermediul DGCCOA) şi ANPCA (care referă cazurile direcţiilor judeţene de protecţie a copiilor). Problematic în cazul reintegrării şi recuperării copiilor traficaţi este faptul că serviciile destinate acestei categorii sunt inegal distribuite din punct de vedere geografic, existând arii extinse cu un număr ridicat de victime, dar care nu sunt acoperite de servicii. Acest fapt face dificilă în primul rând reintegrarea familială, consilierea familiei reprezentând o etapă importantă a reintegrării sociale a copiilor. 5.2. Recuperarea şi reintegrarea copiilor victime ale traficului 5.2.1. Experienţa Organizaţiei Salvaţi Copiii Începând cu anul 2002, Organizaţia Salvaţi Copiii derulează un program de asistare a victimelor traficului de fiinţe umane, în parteneriat cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog şi Alianţa

35

Internaţională Salvaţi Copiii. Programul se desfăşoară în Bucureşti şi Suceava, unde au fost formate echipe multidisciplinare de asistare a victimelor traficului. Victimele, repatriate voluntar, sunt referite pentru asistare de către Organizaţia Internaţională pentru Migraţie. În perioada mai 2002 – decembrie 2003 Salvaţi Copiii a asistat un număr de 45 victime, dintre care 16 erau copii (sub 18 ani). Experienţa Organizaţiei Salvaţi Copiii pe perioada derulării programului a evidenţiat faptul că victimele copii sunt persoane cu un complex de probleme cauzate pe de o parte de istoria de trafic, iar pe de altă parte de mediul din care au provenit. Nevoile copiilor victime ale traficului de fiinţe umane sunt multiple: medicale, psihologice, sociale, juridice, a căror gravitate variază de la caz la caz. Nici un profesionist nu îşi poate asuma singur responsabilitatea intervenţiei în aceste cazuri, o intervenţie eficientă fiind posibilă numai în cadrul unei echipe multidisciplinare (psiholog, asistent social, jurist/avocat, poliţist). Intervenţia în echipă presupune o divizare a sarcinilor şi a responsabilităţilor, dar şi o coordonare a eforturilor. De aceea este necesar ca echipa să fie condusă de un manager de caz (în general psihologul sau asistentul social) care să monitorizeze întreaga activitate. Pentru a exista o imagine şi un limbaj comun privind traficul de copii, echipa trebuie să beneficieze de formare profesională aprofundată care să cuprindă module centrate pe intervenţia în situaţiile de abuz fizic, emoţional, sexual şi economic, violenţă domestică şi victimologie. Formarea trebuie să acopere şi problematica drepturilor copilului (prevăzute nu numai în legislaţia internaţională dar şi în cea naţională) pe care specialiştii trebuie să-şi bazeze toate intervenţiile.

Principiile de bază de la care trebuie să pornească orice intervenţie a echipei multidisciplinare în cazurile de victimizare prin trafic sunt legate de drepturile garantate tuturor copiilor prin Convenţia ONU, semnată de România în 1990, acordându-se o atenţie deosebită următoarelor aspecte:

art. 3 – referitor la prevalarea interesului superior al copilului în orice acţiune întreprinsă de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, de autorităţile administrative sau organele legislative

Toate intervenţiile vor viza interesul superior al copilului

Dialog constructiv cu victima şi persoanele de referinţă pentru aceasta;

art. 12 – referitor la dreptul copilului de a-şi exprimaopinia şi de a i se lua în considerare opinia, în orice chestiune sau procedură care îl priveşte

36

art. 2 – referitor la garantarea drepturilor indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, naţionalitate, apartenenţă etnică, origine socială sau incapacitate fizică

Nediscriminare religioasă, etnică sau legată de exploatarea sexuală;

art. 16 – referitor la dreptul la viaţă privată, la protejarea familiei, a domiciliului şi corespondenţei, la protecţie împotriva oricăror atacuri nelegitime la onoarea şi reputaţia sa.

Confidenţialitatea informaţiilor legate de istoria de abuz şi de cea de trafic;

Protecţia şi securizarea mediului în care trăiesc, atât pe parcursul desfăşurării procesului penal împotriva traficanţilor, cât şi pe întreaga durată a implementării planului de reintegrare

art. 3, alin. 3 – referitor la dreptul copilului la securitate şi sănătate şi la asigurarea unei supravegheri competente în cadrul instituţiilor sau serviciilor care răspund de protecţia şi îngrijirea sa

art. 9 – referitor la dreptul copilului de a trăi cu părinţii săi sau de a păstra relaţiile cu aceştia, cu excepţia cazului când acest caz este constatat ca fiind incompatibil cu interesele superioare ale copilului

Facilitarea recuperării şi reintegrării în familie sau comunitate, dacă acest lucru este în interesul copilului

5.2.2. Opinia copiilor victime ale traficului Din discuţiile cu copiii traficaţi asistaţi de Organizaţia Salvaţi Copiii a reieşit faptul că dificultatea cea mai mare o reprezintă frica şi lipsa încrederii în propria persoană şi în ceilalţi. Aceasta se întâmplă în primul rând pentru că fetele au experimentat dezamăgirea în situaţia în care au avut încredere în traficant, cu care aveau o strânsă legătură emoţională („mă făcea să mă simt de parcă era fratele meu” – declara una dintre fetele asistate). Problemele psihologice pe care le au victimele la întoarcere sunt extrem de complicate şi diverse. Una dintre victimele asistate declara că „îmi este frică să merg pe stradă, să privesc oamenii, pentru că aceştia mi-ar vedea urâţenia”, referindu-se la experienţa traumatică de victimă a exploatării sexuale. Întrebate despre serviciile oferite la întoarcerea în ţară, fetele au declarat că cel mai important este faptul că sunt în ţară şi că aici sunt persoane care le sprijină de câte ori au nevoie şi în care au încredere. Cel mai important aspect al programului de reabilitare a fost considerat a fi oportunitatea de a lua decizii privind propria viaţă.

37

O parte dintre victimele asistate au înţeles faptul că experienţa lor poate ajuta alte persoane să evite capcanele traficanţilor. Aceste fete au participat la elaborarea materialelor informative pe care Organizaţia Salvaţi Copiii le-a utilizat într-o campanie de prevenire a traficului („Fereşte-te de capcanele traficanţilor de fiinţe umane”). Referitor la programele de prevenire, fetele au identificat ca aspect primordial sprijinul în rezolvarea problemelor din familie (sărăcia, abuzul, violenţa etc). Campaniile informative au un rol important însă au şi limite: când nu percepi altă modalitate de supravieţuire decât părăsirea ţării, mesajele şi informaţiile referitoare la pericole sunt ignorate pe principiul „aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie”.

38

V. CONŞTIENTIZAREA FENOMENULUI LA NIVELUL PUBLICULUI LARG

Până în prezent nu au fost publicate studii privind percepţia publicului larg asupra fenomenului traficului de fiinţe umane, însă persoanele care lucrează cu victime ale traficului susţin faptul că se confruntă cu o atitudine negativă a publicului larg faţă de acestea. Deşi au fost derulate campanii informative, acestea se adresau în principal grupurilor de risc, fiind concentrate asupra prevenirii traficului de fiinţe umane. În România, recunoaşterea statutului de victimă în general, şi în special a victimelor abuzurilor sexuale, reprezintă o problemă. Majoritatea persoanelor blamează victimele. Acest fapt se întâmplă şi în cazul traficului de fiinţe umane. Miturile curente includ replici de genul: „victimele traficului sunt prostituate” sau „şi-au căutat-o”. Sunt obişnuite confuziile apărute în mass-media între prostituţie şi exploatare sexuală, şi între migraţie ilegală şi traficul de fiinţe umane. Această atitudine generală face reintegrarea victimelor şi recuperarea lor psihologică mult mai dificilă. Uneori victimele nu doresc să povestească familiei ceea ce li s-a întâmplat fiindcă se tem de respingere (aşa cum s-a întâmplat în unele cazuri). Asistenţii sociali care se ocupă de reintegrarea persoanelor traficate au declarat că au întâlnit astfel de reacţii rigide în spitale şi şcoli în procesul de asistare a victimelor traficului. Există şi reacţii pozitive din partea media, incluzând derularea unor campanii de informare de către televiziunea naţională şi alte posturi private de televiziune, precum şi campanii în presă. Problema constă în faptul că jurnaliştii caută ştiri senzaţionale, prezentând cazuri de trafic de fiinţe umane dintr-o perspectivă care nu ajută publicul general să înţeleagă riscurile şi consecinţele acestui fenomen. Persoanele intervievate au subliniat necesitatea unor campanii de informare adresate în mod distinct unor grupuri ţintă diferite, care să ridice nivelul de informare privind riscurile şi consecinţele traficului de fiinţe umane. De asemenea este importantă evidenţierea consecinţelor traficului de copii (prostituţie forţată, abuzuri sexuale, violenţă, privare de libertate etc), dar şi relaţionarea cu fenomenele care se află la originea acestuia: sărăcia şi migraţia pentru muncă. În acest sens este deosebit de importantă promovarea unei culturi a migraţiei astfel încât oamenii să cunoască modalităţile de verificare a informaţiilor referitoare la slujbele oferite în străinătate, drepturile angajaţilor şi instituţiile cărora li se pot adresa pentru informaţii suplimentare. În aceeaşi măsură este necesară derularea unor campanii de sensibilizare a opiniei publice asupra victimelor traficului de fiinţe umane (ce înseamnă să fi victimă, ce îndură o victimă pe perioada traficării, care sunt dificultăţile pe care o victimă le întâmpină la întoarcerea în ţară etc). Aceste campanii de sensibilizare sunt necesare pentru schimbarea atitudinii populaţiei şi pot constitui primul pas în acest sens. De asemenea, este necesară implicarea comunităţilor în procesul de combatere a traficului de copii, dar şi în procesul de reintegrare socială a victimelor traficului. Implicarea comunităţilor nu se poate realiza doar în urma unor campanii de informare, solicitând încredere în instituţiile statului ca

39

principali actori în rezolvarea acestei probleme. Tocmai de aceea programele derulate în sprijinul victimelor traficului şi exemplele de succes trebuie făcute cunoscute la nivelul publicului larg. În acest mod oamenii vor vedea rezultatele şi vor înţelege faptul că implicarea lor poate produce schimbări importante.

40

VI. CONCLUZII Traficul de fiinţe umane reprezintă una dintre cele mai grave forme de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Atunci când victima este copil, cu atât consecinţele negative la nivel fizic şi psihologic asupra dezvoltării acestuia sunt mai puternice. România este în primul rând o ţară de origine pentru copiii victime ale traficului. De asemenea, România este o importantă rută în tranzitul victimelor din Republica Moldova şi Ucraina. În acest sens, o parte din aceste victime care tranzitează România sunt exploatate aici, deşi nu există evidenţe oficiale în acest sens. Există o strânsă legătură între traficul de fiinţe umane şi sărăcie, nivelul scăzut al educaţiei, dorinţa de a avea o viaţă mai bună în afara ţării, migraţia pentru muncă, lipsa informaţiilor privind traficul şi lipsa unei culturi a migraţiei. Copiii cu un grad ridicat de risc de a fi traficaţi provin din comunităţi cu o incidenţă ridicată a migraţiei temporare pentru muncă în străinătate, din familii sărace, sunt copii abuzaţi/neglijaţi, copii lipsiţi de îngrijire părintească (copiii străzii, copiii din instituţii rezidenţiale de protecţie). De asemenea, copiii separaţi sunt într-o situaţie cu grad ridicat de risc de a fi traficaţi în scopul exploatării în ţările de destinaţie. Cea mai frecventă modalitate de recrutare o reprezintă falsele promisiuni de muncă venite din partea unor cunoştinţe, rude sau prieteni. Uneori chiar părinţii sunt implicaţi în procesul de traficare, fie consimţind la părăsirea ţării de către copil (uneori ştiind ce fel de „muncă” va presta copilul), fie plecând împreună cu copilul în scopul exploatării acestuia ori în scopul vânzării către un alt exploatator în ţara de destinaţie. Rutele traficului sunt similare cu rutele migraţiei pentru muncă temporară. De aceea copiii nu suspectează nimic până la trecerea frontierei, crezând că pleacă în străinătate pentru diverse munci necalificate. De obicei copiii părăsesc ţara cu documente legale. Sunt însă cazuri în care copiii traficaţi au traversat graniţa ocolind punctele de control ale frontierei prin pădure sau traversând Dunărea cu barca. Probabilitatea de trecere frauduloasă a frontierei este mai ridicată în cazul copiilor foarte mici, deoarece pentru aceştia procedura legală este mult mai complicată. În prezent, România are un set legislativ comprehensiv privind fenomenul traficului de fiinţe umane, iar cadrul instituţional pentru implementarea prevederilor legale a început să se dezvolte. Unităţi de poliţie specializate în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane operează la nivel judeţean, în timp ce la nivel naţional a fost înfiinţat Grupul Interministerial care coordonează şi monitorizează implementarea Planului Naţional privind combaterea traficului de fiinţe umane. Unele instituţii ale statului au început să acorde importanţă fenomenului, dezvoltând programe sau departamente specializate. De asemenea, la sfârşitul anului 2003 şi-a început activitatea Sub-grupul Interministerial privind prevenirea şi combaterea traficului de copii.

41

Referitor la procesul de reintegrare şi reabilitare a victimelor, ONG-urile au dezvoltat servicii speciale, având echipe multidisciplinare de specialişti pregătiţi pe problema traficului de fiinţe umane. Reintegrarea şi reabilitarea copiilor victime ale traficului se realizează în concordanţă cu nevoile speciale şi caracteristicile copiilor. Există însă şi puncte slabe în procesul complex de reabilitare şi reintegrare a copiilor traficaţi în scopul exploatării. În primul rând nu există adăposturi specializate pentru copiii victime, datorită lipsei resurselor financiare. Acest fapt face şi mai dificil procesul de reintegrare şi reabilitare a copiilor traficaţi. Copiii sunt cazaţi în adăposturi pentru victimele adulte sau în centre de plasament, împreună cu copiii lipsiţi de îngrijire părintească, ori în centre destinate protecţiei victimelor violenţei domestice. În general, instituţiile se adresează tuturor formelor de trafic de fiinţe umane, fără a acorda o atenţie specială traficului de copii. La nivelul instituţiilor statului, serviciile sociale publice destinate copiilor victime ale traficului nu sunt dezvoltate, chiar dacă Planul Naţional prevede crearea unor adăposturi şi stipulează dreptul la asistenţă juridică, medicală, socială şi psihologică. Procesul de reintegrare este de asemenea dificil datorită lipsei informaţiilor la nivelul publicului larg. Există o atitudine generală de blamare a victimelor abuzului sexual, care se reflectă şi asupra victimelor traficului de fiinţe umane. Procesul de reabilitare şi reintegrare este unul de durată, necesitând resurse umane şi financiare, în special datorită provenienţei victimelor din familii sărace, lipsei implicării familiei şi comunităţii, dar şi problemelor psihologice extrem de dificile. Majoritatea victimelor traficului provin din zona Moldovei, care este una dintre cele mai sărace zone din România. Serviciile destinate victimelor traficului sunt insuficient dezvoltate în această zonă în comparaţie cu numărul victimelor şi cu acoperirea geografică, fiind necesare mai multe resurse alocate pentru această regiune. Lipsa coordonării între actorii sociali implicaţi în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane generează o serie de probleme. Unele victime beneficiază simultan de serviciile mai multor ONG-uri, în timp ce alte victime nu sunt incluse în nici un program de reabilitare şi reintegrare. De altfel, şi în cazul programelor de prevenire, există arii geografice sau grupuri de risc care nu sunt acoperite. Lipsa unui sistem centralizat de informaţii, date şi documente se reflectă în calitatea intervenţiilor. De asemenea, un astfel de sistem integrat ar trebui dezvoltat între Ministerul Justiţiei şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. Legislaţia privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane este relativ nouă, iar experienţa în implementarea acesteia este redusă. Chiar dacă sunt referite justiţiei multe cazuri de trafic de fiinţe umane, majoritatea dosarelor nu conţin probe suficiente, iar procurorii sunt nevoiţi să schimbe tipul infracţiunii. Din acest punct până la condamnarea finală urmează o procedură complexă care are şanse scăzute să se finalizeze cu condamnări privind infracţiunea de trafic de fiinţe umane datorită administrării iniţiale a dovezilor, lipsei acestora sau retragerii plângerii victimei.

42

Pe de altă parte, numărul scăzut al condamnărilor poate fi explicat prin complexitatea fenomenului traficului de fiinţe umane, reţelele de traficanţi fiind bine organizate şi dificil de neutralizat. De cele mai multe ori recrutorul este o persoană cunoscută, iar victima se teme să depună plângere împotriva acestuia. Unele victime îşi retrag plângerile în timpul procesului datorită ameninţărilor traficanţilor ori pentru că le este teamă să recunoască în faţa familiei ceea e li s-a întâmplat (încercând să evite respingerea publică).

43

VII. RECOMANDĂRI

Traficul de copii este un fenomen social care a cunoscut o extindere atât din punct de vedere geografic, al specializării reţelelor criminale, cât şi al numărului de victime. Luând în considerare extinderea şi caracteristicile traficului de copii în România şi în Europa, este necesară o cooperare strânsă între toţi actorii, instituţii sau organizaţii, implicaţi în prevenirea şi combaterea traficului de copii, atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional şi internaţional. Parteneriatul ar trebui să implice în toate stadiile (prevenire, combatere, reabilitarea şi reintegrarea victimelor) organizaţii neguvernamentale, instituţii ONU, organizaţii internaţionale, autorităţi centrale şi locale, mass-media şi comunităţile. Trebuie dezvoltate programe comune, luând în considerare de asemenea caracteristicile naţionale şi locale, schimbul de informaţii şi expertiză. Dezvoltarea cadrului instituţional:

Datorită dimensiunii multisectoriale a fenomenului, recomandăm recunoaşterea formală a Sub-grupului pentru prevenirea şi combaterea traficului de copii. Acesta va avea ca responsabilitate principală definitivarea Planului Naţional privind prevenirea şi combaterea traficului de copii, dar şi monitorizarea şi evaluarea implementării acestui plan. Este necesar ca acest Sub-grup să coroboreze Planul Naţional privind prevenirea şi combaterea traficului de copii cu celelalte planuri naţionale care vizează copiii (eradicarea sărăciei, educaţie, minorităţi, eliminarea celor mai grave forme ale muncii copilului, eliminarea exploatării sexuale).

Pentru implementarea Planului Naţional privind prevenirea şi combaterea traficului de copii este necesară identificarea instituţiilor responsabile şi alocarea resurselor bugetare necesare.

Stabilirea la nivel local, sub coordonarea Consiliilor Judeţene, a unor grupuri de lucru formate din reprezentanţi ai autorităţilor locale, ONG-urilor, comunităţilor locale, care să elaboreze şi să implementeze strategii locale de prevenire şi combatere a traficului de copii.

Elaborarea unui sistem de monitorizare a copiilor returnaţi şi asistaţi (copii separaţi, dispăruţi sau traficaţi). Acest sistem ar contribui la o mai rapidă identificare a victimelor şi ar garanta că fiecare copil beneficiază de drepturile care i se cuvin.

Îmbunătăţirea procedurilor instituţionale în scopul asigurării confidenţialităţii datelor personale ale victimelor, dar şi a transparenţei datelor statistice.

Asigurarea faptului că toate procedurile în care sunt implicaţi copii respectă prevederile Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului. În acest sens, ONG-urile care activează în domeniul promovării, protecţiei şi monitorizării implementării drepturilor copilului ar trebui să coopereze cu instituţiile responsabile pentru dezvoltarea standardelor privind procedurile în care sunt implicaţi copii şi pentru specializarea personalului în probleme ce privesc copiii.

44

Crearea tribunalelor pentru minori şi a instituţiei Avocatului Copilului, în scopul

asigurării unei intervenţii optime din perspectiva drepturilor copilului a fenomenului traficului de copii, dar şi a asigurării monitorizării intervenţiilor în domeniu. Prevenire:

Implicarea comunităţilor, ONG-urilor şi autorităţilor în prevenirea abandonului şcolar, a abuzului în familie şi a discriminării grupurilor marginale.

Campanii de informare adresate grupurilor de risc, profesioniştilor care lucrează cu copii şi publicului general.

Dezvoltarea unor programe de educare şi sprijinire a părinţilor în scopul asumării responsabilităţilor legale şi morale privind creşterea şi protecţia propriilor copii.

Dezvoltarea de noi servicii sociale adresate copiilor în situaţie de risc şi îmbunătăţirea serviciilor existente (creşterea calităţii şi accesibilităţii).

Informarea publicului larg asupra modalităţilor legale de migraţie (modalităţi, acte necesare, instituţii responsabile, drepturile migranţilor/angajaţilor în afara ţării etc.);

Pregătirea jurnaliştilor privind terminologia şi problematica traficului de copii în scopul unei informări corecte a publicului larg. Reabilitare şi reintegrare:

Implementarea principiilor „interesul superior al copilului” şi „participarea copilului” drept cele mai importante condiţii ale programelor de prevenire şi reabilitare a copiilor victime ale traficului.

Asigurarea asistenţei individualizate în funcţie de caracteristicile vârstei, nevoilor personale, etc.

Dezvoltarea unui continuum de servicii adresate victimelor, de la recuperare şi repatriere la reabilitare şi reintegrare socială, în scopul acoperiri nevoilor în ariile de risc.

Ministerul Administraţiei şi Internelor trebuie să coopereze cu autorităţile locale şi cu organizaţiile neguvernamentale şi interguvernamentale pentru deschiderea adăposturilor destinate victimelor traficului de fiinţe umane, aşa cum este stipulat în Planul Naţional. O atenţie deosebită trebuie acordată asigurării cazării copiilor victime ale traficului de fiinţe umane în locuri special amenajate şi măsurilor adecvate de protecţie a acestora.

Campanii de sensibilizare asupra riscurilor traficului şi a efectelor negative asupra victimelor trebuie desfăşurate în scopul asigurării suportului comunităţii şi a nediscriminării.

Sprijinirea financiară de către stat a victimelor în procesul reintegrării şi recuperării.

45

Desfăşurarea de cercetări privind: traficul intern, prostituţia infantilă, pornografia

infantilă, turismul sexual, evaluarea serviciilor şi activităţilor de prevenire a traficului de copii.

Crearea unor programe viabile de protecţie a martorilor.

Mărirea perioadei stipulate în lege pentru reabilitarea şi recuperarea victimelor traficului în cadrul adăposturilor.

46

BIBLIOGRAFIE A Human Rights Report on Trafficking of Persons, Especially Women and Children, Protection Project, http://www.protectionproject.org Exploatarea sexuala a copiilor, ECPAT International, Salvati Copiii Romania National Human Development Report Romania 2001-2002, UNDP Regional Clearing Point First Annual Report, Stability Pact, 2003 Trafficking in children for sexual purposes from Eastern Europe to Western Europe, ECPAT, 2001 Trafficking in Human Beings in Southeastern Europe, UNICEF, 2000 Victims of Trafficking and Violence Protection Act 2000 - Trafficking in Persons Report, US Department, 2002 Programul Copii Separaţi în Europa. Ghidul de Bune Practici, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unire pentru Refugiaţi, Alianţa Internaţională Salvaţi Copiii, 1999 Vulnerability to trafficking in humans of young female population in Romania, IOM Bucharest, 2001 V.P. Dongoroz, S.Kahane, S. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca – “Explicatii teoretice ale Codului Penal roman, vol.III, Ed. Academiei Romane, Buc., 1971, p.171 Ghid de practici şi proceduri privind repatrierea minorilor neînsoţiţi, cetăţeni români, aflaţi în afara României, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, 2003 Raportul de ţară pentru România privind respectarea Drepturilor Omului în 2003, Guvernul SUA – www.usembassy.ro/documents/HRR2003onRomania_Ro.htm. *** Regional Report on Child Trafficking in Central and South Eastern Europe and Baltic Countries, Save the Children Romania, 2003 (în curs de publicare) *** Rapid Assessment Survey on The Trafficking of Children For Labor and Sexual Exploitation in the Balkans and Ukraine, ILO, ICCV Romania, Save the Children Romania, 2003 (în curs de publicare)

47